Ce să fac?

(fotografia cu soții de etnie romă)

În cătunul de la marginea satului, de-o perioadă de timp, bărbații se făcuseră cam scumpi
la vedere, preferând să bântuie prin curțile și pe ulițele prăfuite, abia când soarele își arunca leneș
ultimele raze peste fericiții muritori. Pe ici pe colo, femei, murdare de funingine și mirosind a
șuncă scoasă de la afumătoare, își făceau de treabă în jurul sobelor imporvizate, prin grădina cu
zarzavat sau pe la mica fermă, iar câțiva plozi zoioși, cu gura până la urechi, se credau, unii
războinicii lui Ștefan, iar alții ai turcilor, așa cum le-au zis învățătoarea la istorie.
La umbra unor nuci, unde arșița e mai ușor de suportat, câteva doamne ghiceau viitorul celor
care veneau de departe doar să afle cu ce picior să iasă pe ușă ca să le meargă bine și ce să facă să
aibă tot ce vor. Cu un „ să mor io că nu așa zic cărțile” curioasele se alegeau cu buzunarele
fluturând în vânt, dar cu o speranță, soră cu prostia, căci se întorceau, de câteva ori pe lună, la
femeile cu experiență în cele nevăzute, chiar dacă nu se adeverea nimic. Și dorința de cunoaștere
a magiei poate fi un viciu pentru unii, doar e mai ușor să aștepte să se întâmple decât să facă. Nu
e de condamnat, toți avem slăbiciuni, cine a zis că e perfect a mințit mai mult decât cărțile de
tarot. Cele cu har se află într-o competiție aprigă în privința numărul credulelor și greutatea
buzunarelor fustelor uzate. Sunt autodidactice, învață tehnica flecărelii în cele sfinte, și cine o
face cel mai bine, trăiește pe picior mare, fără cunoscuta grijă de mâine, căci microbul a fost
contractat de vizitatoare se vor întoarce cu siguranță la ele. Nu numai acestea credau în spusele
babelor, ci și domnișorelele, aproape de măritiș, din cătun, ce se gudurau prin jurul lor să le
dezvaluie identitatea sortitului. Babele le respingeau întodeauna, căci afacerea este destinată
celora de la oraș care „nu au ci faci cu cașcavalul și cred că noi putem să le facem fericite” Le
pune să învețe să dea cu ghiocul, în cărți, fiindă așa o să aibă și ele mălai, nu o să depindă de șotul
pe care știu bine că familia îl alege. Domnișoarele își doresc pe cineva care să fie respectat în
comunitate și să nu le trateze ca pe slugi, ci ca pe niște doamne din înalta societate. Moda s-a
schimbat și în rândul lor, influențele au pătruns și în comunități și mai tradiționale, de asta vor
ceva diferit. Până atunci, mai au de răbdat, de terminat școala că așa au ambiția cei din cătun, ca
toți trebuie să aibă măcar puțină carte. Unele s-au încăpățânat și au mers la oraș, au terminat nu

1
numai liceul, ci și o facultate, dar nu s-au mai întors în sărăcia de la marginea satului, unde un șir
de vreo câteva căsuțe din chirpici, îngrijite, fără gard între ele, adăpostesc câteva zeci de locuitori
care trăiau ca o mare familie.
Într-un din căsuțe, cea cu mușcate la fereastră, trăiau Emil și Afrodita cu cei 3 copii. În
total aveau cinci, dar una din fete a prins o bursă și studiază medicina în capitală, iar băiatul mai
mare și-a făcut un rost în afară, lucrând pe șantier. Emil, până acum câteva luni, a lucrat la
singura fabrică de textile din sat, în trei schimburi, fiind mulțumit cu puținul luat pentru că
familia sa avea necesarul unui trai decent, fără să se milogească pe la restul sătenilor pentru o
bucată de pâine. Afrodita face curat la școala din sat de când s-a luat cu Emil și a reușit să-și
păstreze locul de muncă pentru hărnicia ei, chiar a fost lăudată de director pentru comportamentul
ei. De la un timp, Emil, omul calm și mereu cu zâmbetul pe buze, a devenit pe zi ce trece tot mai
ursuz și ușor iritabil de câte ori îl întreba Afrodita de ce lipsește de câteva săptămâni noaptea de
acasă. Uneori dormea toată ziua, alteori nu-l vedea în casă nici noaptea, nici ziua, când își lua
calul și pleca numai el știe unde.
-Măi, Emile, nu mă mai ține cu sufletul la gură, zi-mi odată unde-ți umblă picioarele nopțile de
nu pot să dorm ca tot omul.
-Femeie, iar începi cu asta? Nu te saturi de atâta vorbărit? Hai, dă-mi ceva de halit și lasă-mă. Ți
se urcă gărgăunii la cap, dacă îți dau prea multă importanță. Vezi de mătură și de copchii, dă-le de
mâncare că zbiară de foame prin bătătură.
-Nu-i gata fasolea, am fiert la ele de la două, sunt gloanțe, iar ți le-a dat baba Smaranda vechi, au
cinci ani, pe puțin. Altceva nu am, au mâncat când au venit de la școala, dacă tu dormeai, doar nu
te trezeam să mă blestemi, de nici babele cu cărțile lor nu mă mai scăpau de al rău.
- Trimite pe Florea la magazinul din sat să ia ceva, că până s-o face fasolele tale, îmbătrânesc de-
a binelea.
-Iartă-mă, Emile, să-mi iasă ochii din cap dacă nu o să-ți aduc repede să mănânci.
- Repede, fă! Nu am timp de stat, Tre' să plec plec! Munca nu mă așteaptă. Toată noaptea îmi rup
spinarea pentru ca voi să nu plângeți de foame.
-Am mâini și eu, nu ești singurul care face ceva pentru familia asta. Nu înțeleg de ce te ascunzi de
mine, e prima dată când faci asta. Îmi miroase a ceva stricat.
-Du-te și vezi. Poate a murit vreun șoarece ce la otrava care am pusă aseară.

2
-Îți arde de miștouri, știi doar la vorbeam de altceva. Sunt cu ochii pe tine, ai grijă. Nu am nevoie
de belele, mai bine sărac și curat, așa m-au crescut părinții mei.
-Decât să trăncănești să nu adormi, mai bine, du-te și dă prin fasole, vezi că dă în foc. Tot eu să te
învăț, femeie, femeie!
Emil nu mai vorbea orice cu Afrodita cum o făcea de douăzeci de ani de când sunt
împreună. Când ajungeau să vorbească despre plecările sale nocturne, Emil se enerva, ceea ce nu-
i stătea în fire și o făcea pe Afrodita să renunțe să afle lucrul acesta. Își vedea în continuare de
ocupația lui, ignorând apropourile soției care simțea că atitudinea lui nu este a cuiva care face
lucruri cinstite.
De când s-a desființat fabrica, vreo câteva săptămâni a mai fost păzită, dar apoi a fost
lăsată de izbeliște, în mâna binevoitorilor, fiind o adevărată mină de aur pentru unii care așteptau
această veste. Încă de a doua zi, după plecarea paznicilor, clădirea a intrat în stăpânirea altei
puteri, dornice să descopere comorile sale. Fabrica se afla la vreo doi km de sat, lucru ce le
permiteau acestora să lucreze nestingheriți, poate doar gândul la domnul cu șapcă le mai întuneca
fața. Munca ținea până în zori când unii plecau să vândă, în oraș, ”cufărul„ găsit, iar alții să se
odihnească cât e ziua de lungă.
Emil este harnic, nu se dă înapoi de la nimic, cu răbdare și pricepere, deșurubează piesă cu
piesă, mașinăriile ca să le fie mai ușor la cărat. Nu sunt lacomi, nu iau totul de-odată, nici nu ar
putea s-o facă, ci câte ceva în fiecare seară, astfel s-ar simți șomeri fără acte și mălai. Afacerea
merge cât se poate de bine, orășenii cumpără cam tot ce aventurierii găsesc în expedițiile lor
nocturne. E viață, nu trebuie să te trezești de dimineață, să stai toată ziua, robotind, ci pe răcoare,
odihniți, oamenii simt mai mare plăcere să lucreze, atâta timp cât știu că profitul e al lor, fără să
plătească taxe și impozite statului.
Totul e perfect, în afară de acele momente în care întrebare ce să fac nu-i dă pace. Își caută o
mulțime de motive, dar niciuna nu-i aduce o liniște deplină, dar măcar se amăgește pe moment.
Totuși, nu vrea să trăiască pe banii Afroditei, nu așa a fost învățat, nici nu vrea să ajungă slugă pe
la primar să-l păcălească cu te miri ce, dar nici să plece din sat, să-și găsească ceva la oraș. Copii
au nevoie de mai multe, mai ales cei mic care ia tratament pentru probleme la inimă, cu banii ei
nu ar acoperi toate nevoile. E greu s-o ia de la capăt în altă parte, îi e teamă, în plus acum nu are
rost să caute, fiindcă are de unde poate scoate un ban, deși este conștient că nu e bine, chiar dacă
nu se folosește de bunul vreunui om, ci de unul abandonat, lăsat, parcă intenționat pe mâna unora

3
ca ei. Nici măcar nu le-au dat șomajul că și-au pierdut locul de muncă, foștii șefi le promit că în
câteva luni o să-i aibă. Ei nu pot trăi cu promisiuni, le trebuie bani să trăiască. Emil, la fel și
ceilalți aventurieri își imaginează că profitul scos din vânzarea lucrurilor găsite în fabrică, este de
fapt banii promiși, pe care îi merită. Dacă șefii se vor ține de cuvânt, Emil se gândește să renunțe
la bani, ca să nu se mai simtă vinovat de situația în care se află.
Visează să nu mai fie o pasăre de noapte și să-și găsească un loc de muncă despre care să-
i spună Afroditei. Din fabrica, nu o să mai aibă ce să mai ia, pentru mult timp. A strâns ceva bani
pentru zilele mai grele, așa o să poată merge să vorbească prin oraș de un loc de muncă și să
devină același om pe care Afrodita îl cunoscuse. Orașul nu-i place, dar este nevoie s-o facă,
pentru familia sa, are copii pe care vrea să-i educe la școală bună, ca să ajungă mari în societate.
Speră că o să fie înțeles de ceea ce face și dacă nu o să își asume faptele făcute, dacă domnul
șapcă va afla de asta.