Conflict în sfera învățământului

Într-o instituție de învățământ gimnazial din județul Vrancea, un profesor de religie, de

asemenea, preot în localitatea în care se află aceasta școală, este acuzat că ar fi agresat fizic un
elev de 10 ani pentru că acesta polemiza, mai mult se tachina cu un coleg, pe holul școlii.
Profesorul surprinde aceasta discuție contradictorie, aparent una conflictuală și încearcă să
restabilească ordinea aplicând o lege a palmei și pumnului, pe care continuă s-o aplice în
cancelarie, lăsând urme vizibile pe corpul victimei. Copilul, plângând, va mărturisi acest
incident dirigintei clasei, iar colegii sunt cei care îi vor fotografia rănile produse în urma
agresiunii. Elevul a fost dus la spital de părinți, unde i s-a eliberat un certificat medico-legal.
Părinții au sesizat poliția care a început o anchetă în acest caz. Profesorul de religie neagă
acuzațiile aduse, iar conducerea școlii nu s-a pronunțat în acest caz, nici reprezentanții
bisericii.

Conflictul se va desfășura pe mai multe planuri, permițând mai multe perspective de

abordare, de analiză, implicând o serie de actanți: aspectul juridic presupune ca profesor care
își neagă fapta să-și dovedească nevinovăția în fața organelor abilitate, care, la rândul lor, vor
încerca, pe baza probelor pe care le au și a declarațiilor elevilor, dirigintei, să-l determine pe
acesta să-și mărturisească vina. Situația poate fi privită și din perspectiva încălcării dogmelor
creștine, astfel, reprezentanții bisericii se vor sesiza în acest caz în care un slujitor al legii
divine săvârșește o faptă imorală, impardonabilă. Acesta riscă să fie excomunicat din funcția
pe care o are, dacă se va dovedi că se face vinovat de agresiunea fizică a elevului. Conflictul
apare, de astfel, și între părinții copilului și acuzat, între profesor și instituția de învățământ,
între profesor și mediu social. Acțiunea care trădează o atitudine absolutistă a profesorului,
lipsită de etica didactică, de spirit pedagogic, nu poate să treacă neobservată de mediul
educațional, dar și e cel social, clerical. Profesorul/ preotul își menține poziția de nevinovat,
bazându-se pe faptul că elevul poate fi de multe ori necredibil, de aceea susține ca tot ceea ce
a mărturisit copilul sunt doar fabulații, și că rănile vizibile de pe corpul lui sunt provocate de
acesta însuși. Afirmă acest lucru pentru că temerile acestuia constau în faptul că totul poate
lua amploare, că își poate pierde atât postul de profesor în preuniversitare, cât și posibilitatea
de a mai sluji, stima, demnitatea celorlalți. Temerea părinților este aceea că elevul va rămâne
psihic de acest eveniment, iar faptul că profesorul ar mai preda în aceeași scoală ar însemna ca

1
elevul să retrăiască de fiecare dată incidentul sau, dacă acesta nu va fi pedepsit, copilul se va
simți neputincios, nesigur într-o lume nedreaptă. Iar, temerea școlii, bisericii, poliției ar trebui
să fie faptul că acest eveniment conotat negativ, asupra căruia nu se ia anumite măsuri
veridice va determina o scădere a încrederii populației în aceste instituții-cheie ale societății,
și chiar o atitudine de revoltă a lor față de comportamentul imoral și cinic al celui care ar fi
trebuit prin statutul pe care îl are să fie un model exemplar și de urmat pentru cei cu care
interacționează.
Valoarea majoră implicată în cazul părinților implică dreptul la siguranță a copilului în
mediul educațional, dreptul de a i se oferi sprijin, modele de urmat, instructaj în formarea sa
intelectuală și psihică. Valoarea majoră a profesorului este dreptul de a se apăra, de a fi
considerat nevinovat până la verdictul dat de o instituție juridică, dreptul de a fi crezut.
Obiectivele părinților ar fi ca profesorul să fie sancționat pentru fapta săvârșită și să
determine organele abilitate să se pronunțe în acest caz, pentru ca acest lucru să nu se mai
repede și în altă instituție. Obiectivele celorlalte instituții implicate în mod automat ar trebui
să fie acelea de a afla adevărul și de a impune anumite măsuri pentru ca astfel de fapte să nu
mai aibă loc.
Terenul comun este dat de școala unde elevul x învață, respectiv unde profesorul predă,
iar locul exact (în prima instanță) în care are loc conflictul este o ședință la care va participa
atât direcțiunea școlii, poliția, elevul, părinții, cât și profesorul în cauza. De asemenea, locul ar
putea fi secția de poliție la care vor participa cei în cauză, mediați de un polițist.
Reprezentanții bisericii vor intervenii abia după ce se va pronunța verdictul dat de școală,
poliție.
O soluție pentru rezolvarea acestui conflict ar fi ca vinovatul să-și recunoască vina,
aparent evidentă, să accepte cu responsabilitate consecințele faptei sale, să-și dea demisia din
ambele funcții, să i se facă un test psihologic pentru a afla din ce motiv a reacționat violent
într-un caz banal, copilăresc. Dacă e nevinovat, să încerce să descopere unde și cum și-a
provocat copilul rănile și de ce l-a acuzat pe el pentru ceea ce nu a săvârșit. După acest întreg
proces detectivistic să ceară ca elevul să fie consultat de un psiholog, psihiatru pentru a-l
determina pe acesta să-și explice comportamentul. Dacă copilul spune adevărul și are drept
probe acele poze făcute de colegi, imediat după incident, mărturia dirigintei care a analiza
comportamentul copilului în momentul povestirii evenimentului, atunci, măcar școala, dacă
nu și poliția, biserica, să se sesizeze și să-l oblige pe individ să renunțe definitiv la catedră,
nemaiavând dreptul de a mai concura nici măcar pe post de suplinitor. În cazul în care
profesorul recunoaște faptul că l-a agresat pe elev într-un moment de furie inexplicabilă,

2
suferind de tulburări de comportament, și regretă cu adevărat fapta săvârșită, le cere iertare
părinților și elevului, plătind daune morale, școala să-i acorde o perioada de un an ca să-și
amelioreze starea psihică și să dovedească că este potrivit pentru acest rol social. În timpul
acesta să fie supus unor teste psihologice, să-i fie urmărit comportamentul în relațiile cu
ceilalți. Cea din urmă pare o soluție ideală, deși mai dificil de materializat, cea mai bună
soluție ar fi ca profesorul să aibă o discuție cu elevul agresat și să-i promită că nu va mai
acționa niciodată în acest mod. Dacă elevul îl iartă, la fel și familia acestuia, profesorul poate
fi doar sancționat disciplinar și să i se interzică să mai predea la clasa copilului, dacă
incidentul se petrece pe la jumătatea anului școlar, ca în următorul an să fie transferat la altă
instituție de învățământ. Demisia ar putea fi efectul conștientizării cu adevărat că fapta
săvârșită nu poate fi interpretată ca fiind o greșeală, ci ca un indiciu că nu este capabil să se
încadreze în acele tipare specifice statutului dobândit.

Diaconu Veronica

AN III

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNA-FRANCEZĂ