ELABORAREA METODICĂ 6

Tema: Modelarea machetei protezei totale la maxilă. Montarea dinților artificiali

în arcada dentară superioară

1. Etapele realizării machetei protezei totale la maxilă

Macheta (o reproducere în ceară a protezei) este compusă din bază și arcada
dentară artificială;
Mai întâi se confecționează macheta bazei, apoi se face un val de ceară care se
aplică pe centrul apofizei alveolare, după care, pe valul creat, se montează dinții
artificiali.
Macheta bazei se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se plastifică
(încălzește) și se adaptează intim pe modelul de lucru în limitele marcate (limitele bazei
protezei); placa se aplică pe palatul dur și se fixează cu policele, apoi se adaptează pe
versantul vestibular; aceasta se lipește în 3-4 puncte de model (ca să nu cadă în timpul
montării).
Valul de ceară se confecționează dintr-o plăcuță de ceară roz, care se plastifică și
se îndoaie de 2-3 ori, apoi se aplică pe centrul apofizei alveolare; înălțimea valului
depinde de înălțimea dinților artificiali aleși și de gradul de atrofie a țesutului osos (dacă
este o atrofie mai mare și este mult spațiu între model și planul protetic, atunci valul va fi
mai mare, dacă este puțin spațiu și dinții sunt mici, valul va fi mai mic).
Arcada dentară artificială se confecționează din dinți acrilici prefabricați care sunt
aplicați pe valul din ceară în așa mod ca să redea forma unei arcade dentare naturale;
pentru a-i poziționa pe bază, ceara de pe val din locul unde trebuie să fie dintele
respectiv se rămolește (topește cu spatula fierbinte) apoi se aplică dintele și se așează în
poziția în care este în mod normal în cavitatea bucală (există mai multe tehnici de
montare a dinților).

2. Pregătirea moldelului de lucru

Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.
Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4 mm pe suprafața exterioară
a amprentei la o distanță de 2-3 mm de marginea ei. La mandibulă, în locul de răscroire
pentru limbă, se aplică o plăcuță de ceară, tot la 2-3 mm de la margine, astfel încât să se
primească ceva asemănător cu palatul dur la maxilă.
Cofrarea constă în lipirea unei benzi de 20-25 mm împrejurul benzii de îndiguire,
așa ca să se primească un conformator.
Linii ajutătoare: pe model se trasează niște linii care ajută la modelarea bazei,
poziționarea mânerului lingurii, pozișionarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia
mediană, linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii
piriformi sau tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
Pentru metoda modernă de montare a dinților în articulator, pe lângă liniile
enumerate mai sus se mai trasează:
La maxilă:
1. linia mediană (torus palatin, papila interincisivă);
 2. liniile ce împart în două jumătăți tuberozitatea maxilară și apofiza alveolară
laterală;
3. linia transversală trasată pe centrul papilei incisivale și perpendiculară liniei
mediane;
4. linia ce trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare; unește marginea
anterioară a papilei incisive și punctul de proiecție a caninului (5mm lateral de
prima rugă palatină).

La mandibulă:
1. linia mediană (între centrul apofizei alveolare din zona frontală și mijlocul liniei ce
unește tuberculii piriformi);
2. liniile ce împart în două jumătăți tuberculii piriformi și apofiza alveolară laterală;
3. linia transversală care trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare,
perpendiculară pe linia mediană;
4. linia care marchează limitele tuberculilor piriformi.

Gravarea: pe model, în zonele unde fibromucoasa este mai rezilientă se realizează

adâncituri, respectiv, în proteză vor fi proeminențe; aceste proeminențe se vor înfunda în
mucoasă și vor crea între mucoasă și proteză spațiu cu presiune negativă, ceea ce va
favoriza închiderea de ventil (succiune).

3. Alegerea dinților artificiali (mărime, formă, material)

Dinții artificiali se aleg după mai multe criterii: formă, mărime, culoare, material.
Forma dinților trebuie să fie în armonie cu tipul feței. Este o mare varietate de
tipuri faciale, dar au fost grupate în trei: pătrată, ovală, triunghiulară.
Forma feței depinde de dezvoltarea scheletului facial și de poziția țesuturilor moi.
Pentru a determina forma feței, este necesar de a aplica o riglă care să unească marginea
anterioară a tragus-ului și unghiul mandibulei.
Dacă riglele sunt paralele, atunci fața este pătrată, dacă riglele diverg spre inferior,
atunci fața este triunghiulară, dacă converg spre inferior – ovală.
Pentru forma pătrată se aleg dinți cu fețele proximale drepte, paralele, unghiuri
incizale drepte, coletul mai lat; pentru fața triunghiulară – fețele proximale drepte, un pic
convergente spre colet, unghiurile incizale mai pronunțate, coletul mai îngust; pentru
fața ovală – fețele proximale convexe, unghiuri rotunjite.
Mărimea depinde de:
 sex: la bărbați sunt mai masivi, la femei – mai mici;
 linia surâsului: marginea incizală trebuie să atingă planul de ocluzie iar coletul să fie la
nivelul liniei surâsului;
 linia caninului: între linia mediană și linia caninului trebuie să se poziționeze incisivii
central și lateral și jumătatea mezială a caninului
Culoarea se alege reieșind din particularitățile de vârstă: la tineri sunt mai deschiși
la culoare, la vârstnici mai închiși. Vârstnicii percep culorile mai întunecat, mulți își doresc
dinți cât mai albi; e de datoria medicului de a le explica că culoarea prea deschisă nu
arată natural.
Material: se pot alege dinți acrilici sau ceramici.
 Dinții acrilici fac legătură chimică cu baza (foarte bine), nu produc zgomot mare la
masticație, nu se fracturează așa ca ceramica, dar se colorează repede, în porozități se
acumulează microorganisme și provoacă un miros neplăcut, se abraziază repede și au o
nuanță coloristică monotonă.
Dinții ceramici nu fac doar legătură mecanică cu baza și la polimerizare termică
poate apărea un spațiu între dinte și bază – o nișă unde se vor acumula resturi de
alimente și se vor dezvolta microorganisme; sunt fragili și se pot fractura foarte ușor, la
masticație produc zgomot dar sunt foarte estetici și pot fi colorați, dându-le o nuanță
coloristică artistică.
Decizia finală o face pacientul, dar medicul trebuie să-l influențeze să facă
alegerea corectă.

4. Tehnici de montare a dinților artificiali

După Gysi: el a elaborat reguli de montare generale și individuale:
Reguli generale:
1. dinții laterali superiori se montează cu zona cervicală pe centrul apofizei alveolare
astfel încât cuspizii palatinali superiori să coincidă cu vârful apofizei alveolare
inferioare; dinții inferiori la fel sunt montați cu zona cervicală pe centrul apofizei
alveolare inferioare astfel încât cuspizii vestibulari să pătrundă în şanțurile
intercuspidiene centrale ale dinților superiori, realizând contacte corespunzătoare
ocluziei dinamice (dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80°, se va realiza o
montare inversă);
2. dinții frontali superiori, din considerente fizionomice, se pot monta în afara
centrului apofizei alveolare, iar cei inferiori, pe centrul apofizei alveolare; de
subliniat că aranjamentul lor față de apofizele alveolare, cât şi gradul de înclinare a
marginilor incizivale în direcție oral-vestibulară, sunt determinate de poziția
apofizelor alveolare şi a buzei superioare; dinții frontali se montează în corelație cu
poziția buzei superioare (determinată de forma versantului vestibular şi marginea
bordurii de ocluzie superioare); suprafața vestibulară şi marginea incizivală a
dinților poziționează buzele superioară şi inferioară în raport cu particularitățile de
vârstă, de sex şi de constituție a persoanei respective; poziția dinților frontali nu
trebuie să aducă dereglări fonetice;
3. dinții laterali se monteaza formând curbura de ocluzie sagitală (Spee) cu o
adâncime egală gradului de acoperire a dinților frontali inferiori de cei superiori;
curbura de ocluzie transversală Monson-Wilson este realizată în dependență de
mărimea unghiului interalveolar;
4. în relație centrică se realizează contacte punctiforme maxime, iar în timpul
mişcărilor de lateralitate şi propulsie a mandibulei se păstrează contacte multiple
între suprafețele de contact ale arcadelor dentare, atât pe părțile lucrătoare, cât şi
pe cele nelucrătoare;
5. montarea dinților în edentațiile totale bimaxilare întotdeauna începe cu incisivii
centrali superiori şi se termină cu ultimii molari realizând astfel arcada dentară
superioară; totodată montarea dinților superiori se efectuează concomitent prin
montarea a câte un dinte din ambele părți ale liniei mediane, realizând o simetrie
de poziție între perechile de dinți (stânga—dreapta); dinții inferiori se montează
 după cei superiori în următoarea ordine: molarul I, caninul, incisivul central, apoi
cel lateral, premolarul I, apoi II, ultimul molar.

Reguli individuale:
Planul de ocluzie nu este material, de aceea în articulator se așează o plăcuță
metalică sau de sticlă, care îl va reprezenta; pe această plăcuță se trasează cu creionul
marginea vestibulară a bordurii de ocluzie: pe această linie se vor poziționa marginile
incizale/ocluzale ale suprafeței vestibulare ale dinților;
În raport cu linia mediană dintele are o înclinație mezio-distală; în raport cu planul
de ocluzie dintele are o înclinație vestibulo-orală; reieșind din asta, fiecare dinte trebuie
să aibă o anumită înclinație mezio-distală (MD) și vestibulo-orală (VO), dar și un anumit
contact cu planul de ocluzie.
 Incisivul central: marginea incisivală contactează cu planul de ocluzie, înclinație de
2o în sens MD și 6-8o în sens VO, coletul situat pe linia surâsului;
 Incisivul lateral: marginea incisivală la 0,5-1mm de la planul de ocluzie, înclinație de
3o în sens MD și 8-10o în sens VO, coletul mai palatinizat față de incisivul central;
 Caninul: are vârful pe planul de ocluzie, coincide cu linia caninului, înclinație de 1-2o
în sens MD și 3-5o în sens VO, coletul așezat mai vestibular decât incisivul lateral;
 Premolarul I: este perpendicular pe planul de ocluzie, cuspidul vestibular
contactează cu planul, cel palatinal distanțat cu 0,5mm; se lasă un spațiu de
0,75mm între premolar și canin;
 Premolarul II: la fel ca primul premolar, doar că ambii cuspizi contactează cu planul
de ocluzie;
 Molarul I: contactează cu planul numai cu cuspidul MP, cel mai distanțat de plan
este cuspidul DV; zona cervicală are o înclinație spre mezial și palatinal
 Molarul II: nu contactează cu planul, are înclinație asemănătoare cu molarul I
Suprafețele vestibulare ale caninului, premolarilor și molarilor trebuie să fie
tangente la o linie dreaptă – linia premolarilor
Dinții pot fi montați și asimetric, nerespectându-se regulile individuale, dacă
pacientul are așa dorință, sau încrucișat, dacă unghiul interalveolar este mai mic de 80o

La mindibulă: primul se montează molarul I, realizând cheia de ocluzie, apoi se

montează caninul, având o înclinare mezio-linguală și contactând cu fața palatinală a
incisivului lateral și caninul superiori; urmează montarea incisivilor centrali și laterali, în
poziție verticală pe centrul apofizei alveolare, contactând cu fața palatinală a incisivilor
superiori și fiind acoperiți cu1-2mm de către aceștia; ulterior, se montează premolarii și
molarul II conform ocluziei dinamice.

După Pedro-Saizar: el a înlocuit plăcuța mobilizabilă propusă de Gysi cu una

metalică fixată pe modelul inferior pe bordura șablonului de ocluzie; dinții sunt montați
după principiile lui Gysi.
După Vasiliev: el a propus planul protetic din sticlă, fixat de modelul inferior prin
trei stâlpi din ceară, ca să se vadă apofiza alveolară și să se monteze dinții în raport cu
centrul acesteia. Montarea se efectuează după Gysi, cu unele modificări:
1) molarul I superior contactează diferit cu planul de ocluzie: cuspidul MP are contact, cel
MV este distanțat cu 0,5 mm, cel DP cu 1,0 mm, iar cel DV cu 1,5 mm; cuspizii molarului II
superior sunt distanțați astfel: cuspidul MP — cu 1,0 mm, MV — cu 1,5 mm, DP — cu 2,0
mm şi DV — cu 2,5 mm;
2) montarea dinților inferiori începe cu premolarul doi, apoi primul şi al doilea molari,
urmați de montarea primului premolar a caninilor şi incisivilor.
Metoda calotei sferice: se folosesc calote cu raze de la 5 până la 60 cm, care
materializează curbele de ocluzie; pe ele se montează dinții.
După Katz (metoda anatomo-funcțională): pacientul face o propulsie iar medicul
în spațiul creat în zona laterală introduce material Stents; bordurile se înlătură și se
răcesc cu apă, se repun în cav. buc. după care mandibula ește așezată în relație centrică;
apare un spațiu de inocluzie în zona frontală care se înlătură prin retușări la nivelul
bordurii superioare; ulterior între borduri se aplică material abraziv și pacientul câteva
minute face mișcări de propulsie și lateralitate; astfel se modelează suprafețele protetice
dinamice și stabilizatoare individual pentru fiecare pacient. Dinții se montează după
regulile lui Gysi, ca plan de ocluzie fiind suprafața ocluzală a bordurii de ocluzie
inferioare. Mai întâi se montează dinții superiori, apoi cei inferiori.
Montarea în articulatoare moderne după reperele anatomice trasate pe model:
este bazată pe locul de implantare a dinților naturali în apofizele alveolare. Aceste locuri
pot fi găsite după formațiunile anatomice ale câmpului protetic care rămân constante
chiar și când apofizele alveolare sunt atrofiate. Montarea se realizează corespunzător
mișcărilor mandibulei și a biomecanicii protezei mobilizabile totale pe câmpul protetic.
(vezi p5)
Mai întâi se montează incisivii centrali superiori: de o parte şi alta a liniei mediane,
palatinal distanțați cu 0,5 mm de limitele papilei incizivale, iar marginea cervicală
palatinală să se afle în contact cu linia transversală a modelului. Marginea incizivală
vestibulară se plasează la o distanță de 7—8 mm față de linia transversală în aşa fel ca
linia mediană a apofizei alveolare anterioare să treacă prin centrul vestibular al unghiului
distal al dinților centrali superiori. Ulterior sunt montați caninii superiori cu centrul în
punctul de proiecție al caninilor de pe hemiarcadele dentare şi situați cu marginea
cervicală palatinală la 2 mm depărtare față de extremitatea mezială a primei rugi
palatinale mari. Vârful caninului se poziționează pe linia transversală, la o distantă de 9—
10 mm fată de extremitatea mezială a primei rugi palatinale. Incisivul lateral este situat
în spațiul dintre incisivul central şi canin. Față de planul protetic şi verticala mediană
frontalii superiori sunt poziționați în sens mezio-distal după metoda Gysi. După
montarea frontalilor superiori, se montează caninii inferiori cu zona cervicală în punctul
caninului (intersecția liniei mijlocului apofizei alveolare frontale cu a apofizei alveolare
laterale), iar vârful se plasează între caninul şi incisivul lateral superior realizând contacte
respective cu versantele meziale şi distale. Se înlătură modelul superior și se aplică planul
protetic (plăcuța metalică) și se montează dinții inferiori: primul premolar este distanțiat
cu cuspidul vestibular la 1 mm, al doilea premolar cu ambii cuspizi la 2 mm, primul molar
inferior se instalează cu cuspizii linguali mai jos cu 0,5 mm decât cei vestibulari, cuspidul
meziovestibular este distanțat cu 2,5 mm, iar cel central cu 2,0 mm. Această poziționare
înclină suprafața ocluzală a primului molar spre lingual şi mezial, iar zona cervicală spre
vestibular şi distal. Molarul doi are o înclinare accentuată în sens meziodistal din motivul
că cuspizii meziali vestibular şi lingual sunt poziționați la nivelul cuspizilor distali ai
primului molar, iar cuspizii distali — în contact cu planul protetic.
Dinții inferiori montați corect trebuie să corespundă următoarelor repere:
1. linia centrului apofizei alveolare în zonele laterale coincide cu şanțurile
intercuspidiene centrale ale dinților laterali;
2. vârfurile cuspizilor vestibulari formează o linie dreaptă care-i împarte în versantele
externe şi interne;
3. linia Pound prezintă contact cu limita orală a tuberculului piriform şi trece pe
suprafața cuspizilor linguali terminându-se pe suprafața mezială a caninului;
4. vârfurile cuspizilor vestibulari ale primilor premolari se situează pe circumferința
cercului Bonwill care trece şi pe marginile frontale ale dinților frontali inferiori.

Urmează montarea dinților laterali superiori după dinții laterali inferiori

corespunzător ocluziei dinamice, după care se montează incisivii inferiori

5. Analiza modelului superior în vederea montării dinților frontali și laterali

Se identifică toate reperele după care se vor monta dinții: papila interincisivă,
rugile palatine, centrul apofizei alveolare, tuberozitatea palatină

6. Utilaje, instrumente și materiale utilizate la prelucrarea mecanică a protezei

totale
freze, pietre de diferite granulații și forme, montate la motor/micromotor
7. Limitele bazei protezei la maxilă. Factorii ce influențează extinderea protezei
8. Limitele bazei protezei la mandibulă. Factorii ce influențează extinderea
protezei
9. Utilaje, instrumente și materiale utilizate la lustruirea protezei totale
 motor/micromotor;
 perie, puf, filț;
 praf și pastă de lustruit;
 ELABORAREA METODICĂ 7

Tema: Modelarea machetei protezei totale la mandibulă. Montarea dinților

artificiali în arcada dentară inferioară

1. Etapele realizării machetei protezei totale la mandibulă

Macheta (o reproducere în ceară a protezei) este compusă din bază și arcada
dentară artificială;
Mai întâi se confecționează macheta bazei, apoi se face un val de ceară care se
aplică pe centrul apofizei alveolare, după care, pe valul creat, se montează dinții
artificiali.
Tehnica e ca la maxilă (tema 6 p1)
2. Pregătirea moldelului de lucru
Modelul de lucru se toarnă după ce se face cofrarea și îndiguirea amprentei.
Îndiguirea constă în lipirea unei benzi de ceară de 3-4 mm pe suprafața exterioară
a amprentei la o distanță de 2-3 mm de marginea ei. La mandibulă, în locul de răscroire
pentru limbă, se aplică o plăcuță de ceară, tot la 2-3 mm de la margine, astfel încât să se
primească ceva asemănător cu palatul dur la maxilă.
Cofrarea constă în lipirea unei benzi de 20-25 mm împrejurul benzii de îndiguire,
așa ca să se primească un conformator.
Linii ajutătoare: pe model se trasează niște linii care ajută la modelarea bazei,
poziționarea mânerului lingurii, pozișionarea bordurii de ocluzie și montarea dinților.
Pentru metoda clasică de montare a dinților se trasează limitele protezei, linia
mediană, linia mijlocie a apofizei alveolare (punctată), linia ce marchează tuberculii
piriformi sau tuberozitățile maxilare și zonele care trebuiesc foliate.
Pentru metoda modernă de montare a dinților în articulator, pe lângă liniile
enumerate mai sus se mai trasează:
La mandibulă:
 linia mediană (între centrul apofizei alveolare din zona frontală și mijlocul liniei ce
unește tuberculii piriformi);
 liniile ce împart în două jumătăți tuberculii piriformi și apofiza alveolară laterală;
 linia transversală care trece prin mijlocul apofizei alveolare anterioare,
perpendiculară pe linia mediană;
 linia care marchează limitele tuberculilor piriformi.

3. Alegerea dinților artificiali (mărime, formă, material)

(tema 6 p3) se aleg dinți de aceeași mărime, formă, culoare și material ca la maxilă.

4. Analiza modelului inferior în vederea montării dinților frontali și laterali

Se identifică toate reperele după care se vor monta dinții: centrul apofizei
alveolare anterioare și laterale și intersecția lor, linia mediană, tuberculii piriformi. (tema
6 p5)

5. Tehnici de montare a dinților artificiali

(tema 6 p4)