Vasile Floare

Dansul cocorului
 
 Vasile Floare

Dansul cocorului

Sibiu - 2019
 

Titlul: Dansul cocorului

Copyright © 2019
Toate drepturile aparţin autorului.
Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor
din această carte este posibilă numai cu acordul prealabil
scris al autorului.
Autorul îşi asumă întreaga răspundere asupra conţinutului.
Tehnoredactare: Techno Media
Coperta: Techno Media
Imaginea de pe coperta 4: Cocor din dinastia Tang.

ISBN: 978-606-616-212-8

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FLOARE VASILE
Dansul cocorului / Vasile Floare. - Sibiu: Techno Media, 2019
ISBN 978-606-616-212-8
821.135.1
Mulțumiri speciale celor care au contribuit la realizarea lucrării:
Crina Fetecan cu Dansul cocorului, Cununia cocorilor, portretele
lui Eliade, Noica, Cioran, P. Țuțea și Basileo; Ștefan Orth cu
Mielupa (detaliu) și Claudiu Cândea cu Omul lup

Editura Techno Media este editură cu prestigiu recunoscut

de către CNATDCU:
http://www.cnatdcu.ro/wp-
content/uploads/2011/11/A2_Panel41.xls

Editura Techno Media

550074, Sibiu, str. Dimitrie Cantemir nr. 22
tel./fax: 0269/21.19.83
www.technomedia.ro;
e-mail: office@technomedia.ro
Dansul cocorului

Cuprins
Partea I
MICILE MISTERII 
O lume cu cântec ............................................................................. 9 
Tot despre mersul nelumii (tot pe înţelesul tuturor)...................... 24 
Teoria lumii pe dos şi istoria mentalităţilor.................................. 29 
Problema problemelor: PRINCIPIUL .......................................... 37 
Tot alchimia, în viziunea unui iniţiat ............................................ 48 
Întoarcere / reîntoarcere în Paradis, la origine............................ 54 
Răsturnătorul ................................................................................ 65 
Drumul (schiţă pentru o hermeneutică creatoare)........................ 70 
Borna 1 ..................................................................................... 72 
Borna 2 ..................................................................................... 74 
Borna 3 ..................................................................................... 76 
Borna 4 ..................................................................................... 79 
Borna 5 Arma: Simbolul! ......................................................... 82 
Borna 6 ..................................................................................... 88 
Borna 7 Epilogos: Închidere ce se deschide!
HAOS= MATERIA PRIMĂ ................................................. 95 
Soluţia / iniţiere ad-hoc: DESCÂNTECUL ................................. 102

5
 Vasile Floare

Partea a II-a
Marele Mister 
CĂUTAREA TONULUI ............................................................... 117 
I. Întoarcerea la „Origine” ......................................................... 120 
1. HOMO HOMINI LUPUS ................................................... 120 
2. HOMO HOMINI AGNUS................................................... 123 
Trecere, Paște, Metanoia ....................................................... 130 
II. A DOUA NAŞTERE ................................................................ 135 
III. Catastrofa istorică și căderea spirituală .............................. 148 
Lumea în labirint: O lume ca nelumea........................................ 174 
Neisprăvitul: omul îndoit sau monstrul hermafrodit
din mijlocul labirintului ......................................................... 183 
Despre obiceiul schimbării numelui ...................................... 187 
Filosofii și omul neisprăvit ..................................................... 196 
Lumea dualităţii, lumea morţii .................................................... 204 
OMUL ÎNDOIT sau ce ne spune DOINA .................................... 211 
Caracterul neisprăvit al românilor ............................................. 220 
LEITOURGEIA: Purificarea/Katharsis întru-FERICIRE .......... 228 
Nichita: EVRIKA! Am găsit TONUL! ......................................... 236 
Sfârşitul e un nou Început............................................................ 238 

6
 

Partea I
MICILE MISTERII

 
 
Dansul cocorului

O lume cu cântec
Nu neființă, ci antiființă… Treabă și anti treabă
Istorie și anti istorie. Am trăit toate acestea.
Noica, Jurnal de idei

Știu că totul este ireal, dar nu știu cum s-o dovedesc

Cioran, caiete

Topiți lumea și plăsmuiți-o iar!

Societate secretă alchimică

Basileo: Am arătat în Dansul Minotaurului că lumea nu este

lume, că omul nu este om și că totul merge pe dos, întorcându-se
împotriva noastră, a planetei, a vieții. Acum voi prezenta din nou
această concepție, succint, pentru toți cei prinși în horă, adică în
dans, care joacă și nu știu încă cine le cântă, și nu înțeleg că sunt în
Dansul macabru.
Emile, hai să încercăm împreună să dovedim irealitatea acestei
nelumi. Mihai, oameni buni ajutați-ne!
Eminescu: O lume ca nelumea este posibilă, neântreruptă fiind
de o altă ordine de lucruri.... Cum a putut părerea, atât de mult,
s-ascundă propriul sens al lumii?
Platon: E antinomia dintre părere (doxa) și epistheme....
Heraclit: Ori, părerea este... epilepsie!
Basileo: Iar epistheme, știți bine, înseamnă cunoaștere originară,
principială.

9
 Vasile Floare

Cioran: Ceea ce-i salvează pe acești oameni e că nu știu cât de

puțin sunt. Blestem sau privilegiu, eu am simțit întotdeauna, până
la delir, propria-mi irealitate și-a altora.
Stan Pățitul: Ești unul dintre lucizi... Când toți dorm, tu
mergi! Dar tu prietene Max, ce zici?
Max Planck: Cel mai rău lucru care ar putea să se întâmple, ar
fi să ni se imagineze o filozofie despre o fizică ce nu mai există.
Platon: Aceasta este PONERIA, boala spiritului, care ia drept
adevăr ceea ce este fals și invers....
Basileo: Ați înțeles, deci, gravitatea situației.... Cea mai mare
tragedie posibilă....
Cioran: Tot ce face omul se întoarce împotriva lui. Acesta-i
destinul, aceasta-i legea tragică a istoriei.
Cristian Bădiliță: Katastrophe – în grecește – înseamnă tocmai
a acționa împotrivă-ți!
Cioran: A gândi împotrivă-ți! A acționa împotrivă-ți! Ce poate
fi mai catastrofal?
Basileo: Trăim catastrofic: atacăm planeta, viața la rădăcina ei.
Înțeleg de ce Tatăl ne-a alungat din Paradis.... Să nu-l facem praf!
Acum, după ce prăpădim planeta, plecăm să prăpădim Cosmosul:
Războiul stelelor! Cum de nu pricepem că suntem o specie bleste-
mată? Până și struţul nu se mai poate preface....
Cioran: Omul uită atât de ușor că-i blestemat, pentru că-i bles-
temat dintotdeauna....
Badea Cârțan: Iată de ce este blestemat! – viața mortală pe
care o duce, îi pare normală!
Cioran: Tocmai de aceea se poate spune că a și sosit catastrofa,
că trăim catastrofic.
J.L. Jalfen:... mă întreb și vă întreb: ce rol are gânditorul în
aceste vremuri de dezorientare?
Cioran: Doar să depună mărturie. Cursul lucrurilor nu poate
fi influențat cu nici un chip. Gânditorul aduce o mărturie. E ca un
10
Dansul cocorului

polițist care vine să constate un accident... printre filozofi nu mai

există înțelepți. Adevărul e că omul a devenit în mod fundamental
incapabil de înţelepciune. Vedeți dumneavoastră eu nu sunt filozof....
Nu sunt altceva decât un „Privat Denker”. Am frecventat oameni
de toată mâna, oameni care au înțeles.
J.L. Jalfen:... în felul acesta ni se poate oferi posibilitatea de a
localiza centrul unei probleme importante pe baza căreia să stabilim
un dialog judicios....
Cioran: Fără însă ca dialogul să împiedece catastrofa care de fapt
am spus-o – există deja. Înțelegerea problemei, sau dialogul pot fi
duse până la capăt, dar – repet –, după părerea mea asta nu oprește
catastrofa.
Badea Gheorghe: Doamne, Doamne, mult zic Doamne,
Dumnezeu pare că doarme;
Cu capul pe-o mănăstire
Și de nimeni n-are știre.

Eliade: Deus otiosus....

Basileo: Zeul leneș, sau obosit, care ne-a lăsat pradă Dușmanului!
Alex. Soljenițîn: E o catastrofă care deja a început, cum spune
și Emil: catastrofa conștiinței umane nereligioase.. (vezi Discursul
de la Harvard).
Cioran: Omul a fost făcut să trăiască sub protecția și cu com-
plicitatea zeilor. Abandonat sieși, are ceva fioros și jalnic în același
timp.Un monstru năucit.
Noica: Totul e de luat de la început!
Dan Gabăr: Cum poți ca să-ntâlnești lumina stelelor?
Cum poți ca să întorci sfârșitul la-început,
Când ești sortit din legea firii crescător,
Când timpul a plecat din haos conceput?
.....
Când vei găsi-n trecut alt drum în viitor.
11
 Vasile Floare

LUMEA răsturnată, colecție de xilogravuri, Madrid (sec. XIX)

1. Lumea stă în cap; 2. Soarele și Luna sub Pământ;
3. Sărman bolnav; 4. Crocant, te rog!

12
Dansul cocorului

5. Dă lăbuța! 6. Să vă priască, domnule doctor!

7. Moarte porcească; 8. Sus picioarele!

13
 Vasile Floare

9. Îl bat pe profesor; 10. Tatăl și fiul;

11. Măgarul servit; 12. Gâște proaste.

14
Dansul cocorului

13. Sexe schimbate; 14. Dii, căluțule, fugi!

15. Înțeleptul și nebunul; 16. Bogatul și săracul.
Badea Cârțan: Punct... și de la Capăt!
Iisus: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de
Sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu.
Noica: Ce i s-a luat omului de azi e totalitatea. Tot ce facem e
o tentativă de reîntregire. Omul se va androginiza sau va dispărea....

15
 Vasile Floare

Paul Zarifopol: Românul, când se necăjește rău, pe un lucru

neînsuflețit, ori pe o ființă vie, absolut indiferent de categorie sau
specie, raportează, ori mai exact, trimite acel lucru sau acea ființă la
originea lor naturală.
Badea Cârțan: Nu prea înțeleg... Când îl bag pe unul în....
Paul Zarifopol: Nu știu dacă cetitorul a luat bine seama de pro-
funzimea cuprinsă în această formulă, strălucitoare, de limpiditate
concretă, pe care prejudecățile unei educații cu totul nenaționale ne
opresc s-o rostim tare, atât de adesea cât o avem în inimă și pe limbă.
Stan Pățitul: Cum așa? Explică-ne....
Paul Zarifopol: În adevăr, formula de care vorbim însemnează
evident că Românul, disperat de cusururile obiectului îl trimite, cu
un fel de rezignare fatalistă, la originea și cauza lui cea mai patentă,
ca și cum ar zice: ești așa de nereușit, încât dacă te-ai mai face
odată din început s-ar putea alege ceva de tine; sau, poate chiar mai
pesimist: nici chiar dacă te-ai întoarce acolo unde te-ai născut, ca să
te mai naști a doua oară, tot n-ai fi bun de nimic.
Badea Cârțan: M-ai dat gata! Jourdain, care făcea literatură, e
nimic pe lângă mine care fac filozofie- nu glumă!
Paul Zarifopol: Înjurătura noastră favorită este cum vedeți bine,
o imagine care simbolizează cu cea mai originală exactitate doctrina
„revenirii perpetue” a acelorași forme de existență – die ewige
Wiederkunft a lui Nietzsche. Totodată ea rezumă o atitudine de o
rară cumințenie în fața cauzalității și a absurdității care ne învăluie.
Cu genială pornire mintea română se transportă la cauza cea mare
și esențială și dintr-o lovitură taie firul explicațiilor obositoare....
Basileo: Care, cum observa Emil, n-au nici un rost, nici un efect.
Ba dimpotrivă, nu fac decât să complice situația sau, mai grav, să
pună gaz pe foc!
Eminescu: Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
16
Dansul cocorului

Stan Pățitul: Ei drăcia- naibii! Suntem păianjeni: țesem din capul

nostru pânze în care... ne pierdem... singuri. Labirintul, Babilonul...
în/pe capul nostru!
Cioran: Instaurarea unui echivoc universal este isprava noastră
cea mai dezastruoasă și care face din noi rivali ai demiurgului.
Basileo: Nu rivali ci mâna lui dreaptă. Îi continuăm dezastrul
mai ceva ca la Pitești!

Jean Jacques Rousseau: Pentru a fi mare nu trebuie decât să

redevii stăpân pe tine însuți, căci cei mai redutabili dușmani sunt
tocmai în noi înșine; și cel care va ști să-i combată și să-i învingă
va face mai mult pentru Glorie, în opinia înțelepților, decât dacă ar
fi cucerit Universul. (Discurs asupra Virtuții celei mai necesare
eroilor).
Cioran: Cine nu a înțeles acest lucru, este un ageamiu în ale
filozofiei și în ale vieții.
17
 Vasile Floare

Basileo: Dar cel care a înțeles merită numele de OM....

Badea Cârțan: Iată de ce a fi OM e lucru... mare! El ar face-o
nu pentru Glorie, ci pentru soarta neoamenilor, pentru BINELE lor.
S-ar face mai mult, decât dacă ar cuceri Universul, pentru că l-ar
scăpa de RĂU. Ori cum am zis, cu Răul în Univers, neomul l-ar face
praf și pulbere! Așa că OMUL ar merita, evident, nu unul ci toate
premiile din Lume! Cine se înscrie?
Basileo: Bade, îmi ridici mingea la fileu! Încercăm cu toții!
Vrem să conturăm o VIZIUNE care să nu lase nepăsător pe nimeni.
Ne-omule e timpul să intri la idei și dacă tot vrei să te bați, nu mai
bate câmpii, bate-ți capul! Nu te mai bate cu ceilalți, bate-te cu tine
însuți. Atunci când ți-ai învins dușmanul din tine, deci te-ai convins,
ești salvat! Nimeni nu o face în locul tău! Așa că zic eu, zicem noi-
grăbește-te! Nu mai e timp de pierdut!
Laozi: Cine-i cunoaște pe ceilalți este știutor/ Cine se cunoaște
pe sine e iluminat/ Cine-i învinge pe ceilalți are tărie/ cine se-nvinge
pe sine are Putere.(...)
Cine locul nu-și pierde, dăinuiește.
Cine moare dar nu se stinge îndelung viețuiește. (Cap. 33)
Basileo: Noi propunem nu o carte (teorie) ce mai mult încâl-
cește labirintul- ci LUCRAREA ce trebuie făcută urgent! O carte o
citești, apoi o pui în raft sau o arunci pe undeva. Poate o discuți, cel
mult cu prietenii, aşa cum fac şi chibiții cu echipele și jucătorii
favoriți. Sau o folosești la o masă rotundă, la o conferință sau chiar
la un doctorat.... Cine nu vrea să ajungă azi... doctor?
Badea Cârțan: Nu! Fără doctori!
Basileo: De ce bade?
Badea Cârțan: Ai uitat observația lui Baltazar cum că doctorii-
împreună, adaug eu, cu cei ce fac doctoriile, nu vor nici să te vindece
nici să te omoare, ci să te țină într-o stare bolnăvicioasă pentru a
fi... abonatul lor pe viață. Ș-apoi nu vezi că Școlile, Universitățile,

18
Dansul cocorului

Bisericile, Sălile de sport au ajuns spitale şi în loc să vindece ne-oa-

menii, îi îmbolnăvesc tot mai mult? Vorba ceea: Unde-s multe
moașe rămâne copilul cu buricul netăiat, iar dacă îl taie, aruncă și
copilul odată cu scalda! Nu, fără doctori. Doctor este Unul singur.
El trebuie lăsat să lucreze. Revin, chiar nu vede nimeni că vremurile
sunt tot mai bolnave și tot mai mulți bolnavi și tot mai multe boli,
unele de care nici dracul n-a auzit de ele? La ce e bună o armată de
doctori? Și doctorii peste doctorii? Până ieri era o mulțime de ali-
mentare, azi o mulțime de farmacii i-a luat locul! Mâncăm medica-
mente pe pâine! Iar când n-o facem, ne îndoapă doctorii, farmaciștii..
televiziunile... radiourile... ziarele... computerul.
Stan Pățitul: Cumplită-i neviața! Vreau să scap cu orice preț!
Cioran: Nimic nu dezvăluie mai bine decăderea noastră decât
spectacolul unei farmacii: găsești toate leacurile imaginabile pentru
orice boală, dar nici unul pentru boala noastră esențială, pentru cea
care nici o invenție omenească nu ne va putea lecui.
Basileo: Semn clar, suntem incurabili.... Cel puțin pe acest
plan....
Cioran: Pe plan spiritual, orice durere este o șansă, dar numai
pe plan spiritual.
Badea Cârțan: Cum nelumea și capitalistă și comunistă e tot
mai materialistă și noi ca nelumea, Basileo are dreptate, suntem
incurabili... cancerul ne mănâncă....
Stan Pățitul: Sau Sida... sau Ebola... sau vor veni altele....
Cioran: Repet, orice formă de neputință și de eșec comportă
un caracter pozitiv în ordine metafizică.
Badea Cârțan: Nu ne lua de sus! Zi-i pe românește: până nu
dai cu capul de pragul de sus nu-l vezi pe cel de jos....
Basileo: Vorba lungă-i sărăcia omului! Vorbărie... palavre...
logoree....
Cum spuneam, importantă este lucrarea....
Noica: Cuvântul lucru vine din latinescul lucrum=câștig....
19
 Vasile Floare

Basileo: Bine zis! Dacă vrem să fim în câștig trebuie să facem

lucrarea Logos-ului! Numai astfel va fi lumea- lume și omul- om!
Badea Cârțan: Cum adică?
Sorin Mărculescu: Cuvântul lume, la noi, vine din latinescul
Lumen= lumină. La ceilalți frați vine tot din latinește, de la mundus=
curat; deci; va să zică LUMEA trebuie să fie luminată și curată....
Badea Cârțan:... Cum a fost de Dumnezeu lăsată! Ei da, asta-i
Lumea originară, Lumea adevărată... Lume – lume soro lume! Nu
în cea în care murim cu zile....
Iisus: Cel care a cunoscut (ne) lumea
a găsit un cadavru,
și cel care a găsit un cadavru,
este superior (ne) lumii. (Logion 80, Evanghelia
după Toma)

Basileo: Deci noi propunem o lucrare întru câștig sufletesc

pentru curățirea și luminarea tuturor. Alchimiștii o numesc OPUS-
MAGNUM- marea operă și pe bună dreptate....
Melchior Cibinensis: Plecăm – cum ați zis – de la materia
primă, cadavrul cum zice Iisus, o trecem prin putrefactio, apoi o
trecem prin ATHANOR.
Vasile Lovinescu: „A ucide viul și a învia mortul” are un corolar
foarte semnificativ: „Pentru a face viul să învie trebuie ca mortul să
moară”. Luați aminte!
Iisus: Cel care a găsit LUMEA și a devenit bogat, să lase (ne)
lumea... (L.110)
Basileo: Reiau: lucrarea de făcut este OPUS MAGNUM, în
limbaj alchimic, Leitourgeia=lucrare-împreună în limbaj creștin....
Badea Cârțan: Împreună cu cine?
Basileo: Noi toți împreună cu Tatăl...

20
Dansul cocorului

Titi Bolovan: Nu-mi veniți cu d-astea... Tatăl, vrei să zici mas-

cat, cu Dumnezeu! Nu, fără Dumnezeu! Nu există, sau dacă a exis-
tat, a murit, cum a constatat Nietzsche....
B. Pascal: Chiar dacă n-ar exista, Dumnezeu ar trebui inventat,
nu bade?
Badea Cârțan: Așa-i! Că și o zamă dacă n-are nici un
Dumnezeu, nu-i bună decât de aruncat! Așa-i nelumea... bună de
aruncat.. în ATHANOR....
Iisus: În focul cel veșnic. Acolo-i plânsul și scrâşnirea dinților....
Raj: Maha- pralaya...
Anthos: Ekpyrossis... Incendiul universal (final)...
Al. Dumas: Pentru această Lucrare ؎ să nu uităm ce ne doare
– propun deviza: Unu pentru toți / Toți pentru UNUL.
C. Brâncuși: Foarte bună! Dar ca să fie eficace, trebuie com-
pletată: TOTUL sau nimic! Aici nu încap jumătățile de măsură.
Cioran: Dacă nu ne grăbim ne înghite Neantul!..
Basileo: Vom conlucra toți ca unu pentru UNUL... Dumnezeu
Adevărat. Pricepeți, dar, că vă propunem un alt fel de religie..
Denis de Rougemont: Căci religiile (ne) oamenilor sunt religii
ale morții..
Basileo: Deci, un alt fel de Religie: pentru Lumea originară
(curată și luminată) Religia originară, nu Mircea?
Eliade: Religia e soluția exemplară a oricărei crize existențiale.
Renouvier: Lumea suferă de lipsa de credință într-un Adevăr
transcendent!
B-H. Levy: Să refacem Istoria Religiilor, pentru a înțelege
ceea ce ni se întâmplă...
Titi Bolovan: Ce ni se întâmplă?
Brâncuși: Când o societate nu mai cunoaște, sau amestecă
binele și răul, ea se află deja pe povârnișul prăpastiei.

21
 Vasile Floare

Badea Cârțan: Ești tare de cap Bolovane! Să te lămuresc odată

pentru totdeauna: omul fără Dumnezeu, e omul Dracului! Sau vei fi
și tu unul de ăsta? Au cel puțin un admirator? Căci îl auzi pe câte
unul zicând: Bă am un vecin dat dracului, are două gipane, 3 mașini
(el, nevasta și copilul) yaht, avion, 2 vile, 3 case de vacanțe (pentru
cele 3 amante)...
Cioran: Are ceva de șarlatan oricine reușește într-un domeniu
sau altul..

Basileo:... (ne) lumea asta e lumea lor a șarlatanilor...

Iisus:... fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți între semenii lor
decât fiii luminii (Luca 16:8)
Badea Cârțan: Știam eu, cine pescuiește-n ape tulburi, dar
abia acum văd cu ochii mei...
Basileo: Cu ochii minții, bade! Sau cu al treilea...
Sergiu Al. George: Cine nu are al treilea ochi, nu vede nimic!
22
Dansul cocorului

Basileo: Totul e să știi să vezi: Irakul, fosta Iugoslavie, Ucraina,

Siria. Cine urmează? Ghici cine vine la cină? Iată, încă odată de ce
e nevoie de lucrarea tuturor.
Mihai de România: Nihil sine Deo!

23
 Vasile Floare

Tot despre mersul nelumii

(tot pe înţelesul tuturor)
Nu știți oare, că prietenia lumei este
Dușmănie cu Dumnezeu? Cine deci
voieşte să fie prieten cu lumea se face
vrășmaș lui Dumnezeu.
(Icob 4.4)

Basileo: Să simplificăm... Să chemăm și alți martori...

Eminescu:
S-a întors mașina lumii cu voi (cei adevărați) viitorul trece,
Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n-aveam nimica, totu-i calp, totu-i străin....
Toate-s praf... Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi

Bădia I. Creangă:... iar mă întorc și zic: mai știi cum vine

vremea?
Lumea asta e pe dos / Toate merg cu capul în jos;
Puțini suie mulți coboară, / Unul macină la moară.
Ș-apoi acel unul are în mână și pâinea și cuțitul și taie de unde
vrea și cât îi place, tu te uiți și n-ai ce îi face.
Basileo: Bag de seamă că ești profet ori năzdrăvan bădie!
Simone, tu ce spui?..
Simone Weil: Suntem de-a-ndoaselea. Așa ne naștem. A resta-
bili ordinea înseamnă a desface în noi creatura.

24
Dansul cocorului

Basileo: Simone ești inegalabilă! Dacă totul este anti-anti...

trebuie totul desfăcut!
Propun deconstructivismul total! Rămâne întrebarea, de unde
mersul de-a-ndoaselea?
Eminescu: O, nu există crime,
Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,
Unei simțiri perverse.
... Un orologiu care în loc de-a-îmbla-nainte
S-ar târâi îndărăt.

Badea Cârțan: Cumplit! Cum să nu-ți pierzi mințile (proaste)

ca să-ți poată veni mintea (cea bună, una singură!).. la cap!
James Joyce: Istoria este un coșmar din care vreau să mă
trezesc.
Tânăr Golan: (Piața Universității) Istorie, oprește! Cobor la
prima!
Cioran: Aventura umană nu poate dura la nesfârșit. Efectiv,
cred că o catastrofă a devenit necesară, aproape indispensabilă.
Badea Cârțan: Să-i șocăm, Emile! Ca la SMURD, poate-i...
resuscităm!
Cioran: Omul secretează dezastre. Spermatozoidul este banditul
în stare pură.
Stan Pățitul: Retro, Satana!
Cioran: Eu doar constat și sufăr. Misiunea mea este să sufăr
pentru toți cei care suferă fără să știe. Trebuie să plătesc pentru ei,
să ispășesc inconștiența lor, șansa pe care o au de a ignora cât sunt
de nefericiţi.
Basileo: E foarte greu să reziști și foarte greu să supaviețuiești!
Iisus: Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția
cerurilor.
Basileo: Săraci cu duhul nebun, al acestei nelumi, al cărui
stăpân e Satana (Ioan 12:31)

25
 Vasile Floare

Lao-zi: A ști să nu știi / cel mai bine este,

a nu ști să știi / boală înseamnă.
Numai cel pentru care/ boala, boală înseamnă
nu este bolnav.
Înțeleptul nu este bolnav / căci pentru el boala,
boală înseamnă (Cap. 71)

Badea Cârțan: Doamne dă-ne mintea românului de pe urmă...

Căci unde nu-i cap, vai de picioare. De aceea ne dăm de ceasul
morții, în (ne) lumea asta, fără cap și fără coadă... Evident că ea
este condusă de imbecili; că devine epos demențial și că evenimen-
tele sunt tumori ale timpului, ca să-l citez pe Emil.
Basileo: Concluzia e una singură: spune-o George...
G.B. Shaw: Singurul lucru pe care-l învățăm din istorie, este
că oamenii nu învață nimic din istorie!
Badea Cârțan: Limba română știe cum stau lucrurile cu învă-
țătura asta...
Noica:... în limba română cuvântul învățare vine din invitiare=
a se deprinde cu un viciu!!!
Basileo: Să tălmăcim: dacă viața e viciată de la rădăcină, vorba
lui Emil, dacă producem o istorie, pe dos, ce poți învăța? Mintea,
virusată din naștere, învaţă şi nu discerne tot ce e viciat... și te
minte. Faci bine și vezi rău! Unde dai și unde crapă!
L. Blaga: Iată de ce noi românii am boicotat istoria.
Stan Pățitul: Şi ne-am luat lumea-n cap!
Basileo: Așa că lucrarea de răsturnare a lumii este operă de
cultură, dragii mei răsculați!
Noica: Așa-i. E ceva bun și răsturnat în lumea culturii. S-ar
părea, într-adevăr, că toată cultura nu e decât lumea răsturnată în
care căprioarele pasc în căutarea tigrilor.
Basileo: Ca în Paradis! Aici într-adevăr e filozofie, nu glumă...

26
Dansul cocorului

Platon: Filozofia este tocmai o răsucire a sufletului de la o zi

întunecată ca noaptea către ziua cea adevărată; o ascensiune și o
revenire către ceea ce este. Aceasta afirmăm că este filozofia cea
adevărată.
H Bergson: A filozofa înseamnă a inversa direcția obișnuită a
travaliului gândirii.
Fr. Nietsche: Filozofia este o răsturnare a tuturor valorilor. Cum
așa ceva nu se face de la sine... eu filozofez ca Hefaistos, cu ciocanul!
Basileo: Să ne gândim și la cei simpli și să le oferim câteva
imagini palpabile, fără filozofie, pentru a înțelege întreaga tragedie.
Iată, bunăoară, filmul excepțional Femeia dispărută cu minuna-
ta Cybill Shepard și Angela Landsbury: trenul plecat din Germania
spre Calais, este întors înapoi – în Germania – de Gestapo. Își dă
cineva seama? Cei din vagonul restaurant beau, mănâncă, poves-
tesc... Ceilalți dorm, sau cască gura. Doar știutorii înțeleg că trenul
merge de-a-ndoaselea! Tot așa și cu mersul nelumii.
Badea Cârțan: Eminescu, am văzut – ne oferă cele mai
reușite imagini ale mersului de-a-ndoaselea:
- s-a întors mașina lumii;
- un orologiu care în loc de-a-îmbla-nainte se târâe-ndărăt.
Mark Twain: Prințul ajunge Cerșetor, iar Cerșetorul – Prinț și
Conducător; se instaurează nebunia şi haosul.
Buddha: Învățătura mea e simplă: înseamnă a înnota contra
curentului.
Basileo: Templul de Aur, din Japonia evident, ne arată ce minune
se-ntâmplă atunci:
„Când un crap urcă o cascadă, devine Dragon!”
Este un dicton / proverb înscris pe fundul bazinului de lângă
Templu, decorat cu pești.
Stan Pățitul: Iată sensul lucrării pe care v-o propunem și iată
rezultatul. În limbaj șahist, pionul devine... Regină!

27
 Vasile Floare

Philip Leon: Etica este posibilă numai dacă e posibilă schim-

barea firii omenești!
R. Wurmbrand: ANOIA (nebunia) poate fi depășită doar
prin... METANOIA.
Stan Pățitul: Iată LUCRAREA pe care trebuie s-o facem!

28
Dansul cocorului

Teoria lumii pe dos

şi istoria mentalităţilor
Fă-mă, mamă, cu noroc,
Și măcar m-aruncă-n foc

Când sunt zile și noroc

Treci prin apă și prin foc!
(Creangă, Harap-ALB)

Basileo: Bun, vor spune unii, am înțeles teoria (Că prea o spu-
neți cu pathos), dar parcă e subiectivă sau particulară, te privește doar
pe tine și poate o mână de oameni. Aveți și ceva mai consistent, de
anvergură? Iată de ce, aici și acum, a sosit momentul să prezentăm
un fenomen de mare amploare și profunzime. E vorba de ce ne fur-
nică buricul degetelor și ne înfierbântă imaginația tuturor de mai
bine de 2000 de ani: NOROCUL!
Stan Pățitul: Ai nimerit-o! Ai noroc, ăla ești! A dat norocul
peste tine, l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Fără noroc ești...
nenorocit. Mai bine nu te-ai fi născut, nenorocitule, să-i nenorocești și
pe alții...
Cioran: Dacă ar ști copiii pe care nu mi i-am dorit fericirea pe
care mi-o datorează!
Stan Pățitul: De-a nu trăi nenorociți într-o lume nebună! Unde
și binele este rău, cum just observi.
Basileo: Haideți, deci, s-o urmărim, în evoluția ei specială, chiar
pe... Zeița Norocului, FORTUNA. Vă asigur că nu veți fi dezamăgiți
29
 Vasile Floare

Prietenii noștri J. Chevalier și A. Gheerbrant coordonatorii Dicțio-

narului de simboluri, ne vor fi călăuze...
Chevalier Gheerbrant: La Roma, Fortuna a fost divinitatea
destinului, simbol al capriciului și al arbitrariului care-și impune
voința existenței. Este neîndurătoare, nu din ură, ci din nepăsare
faţă de consecințele capriciului și ale hazardului.
Reprezentată cu o cârmă, este pilotul vieții, dar este de aseme-
nea reprezentată ca o zeiță oarbă. (vol II, p 67)
Basileo: Haideți să ne oprim puțin. Fie și la o simplă și chiar fu-
gară privire, pricepi că ceva nu este în regulă cu Zeița, că este poate
un paradox, dacă nu chiar o contradicție în termeni, deci un non-sens.
Astfel, pe de o parte Fortuna este pilotul vieții (Kibernetes) având
ca simbol cârma. Doar în această ipostază este cu adevărat Zeița
Destinului: te duce la DESTINAȚIE, precum un bun cârmaci, cu o
corabie, pornind din portul A te duce în portul B, acolo unde trebuie
să ajungi. Așa- și numai așa îți împlinești DESTINUL, iar visele
devin realitate!
Pe acest traseu al vieții, rolul său este deplin: asigură fecundi-
tatea și este – desigur- protectoarea femeilor; asigură prosperitatea,
având ca simbol Cornul abundenței, ținut în mână.
În fine, conduce la VICTORIE, având ca simbol aripile sau o
pânză fluturând și e figurată pe un glob sau roată (vezi și Dicționa-
rul de simboluri, al lui Hans Biedermann).
Eliade: După ce m-ai dat gata, acum mă faci și curios! Spune...
Basileo: Devine protectoarea oracolelor oferind profeții, viziuni
asupra viitorului; odată cu... orbirea! Aici e marea schimbare a
statutului FORTUNEI, la care am vrut să ajungem. Căci știi și tu ce
înseamnă în istoria religiilor a fi orb....
Chevalier Gheerbrant: A fi orb înseamnă pentru unii a ignora
realitatea lucrurilor, a neglija evidența, a fi deci nebun, iresponsabil....
Basileo: Total neserios sau.. total capricios! Nu așa ați prezentat-o
pe FORTUNA?! Dar acum, evident, ea nu mai poate fi pilotul vieții
30
Dansul cocorului

și nici zeița destinului: oarbă, scapă cârma din mână care devine...
Roata norocului, iar ea devine zeița hazardului, a întâmplării și drept
consecință a haosului. În această nouă situație, a ajunge la destinație
este un... noroc chior! Pardon, orb! Căci corabia fără cârmaci devi-
ne... ei... ce?
Toți: Spune, ce?
Basileo: Nu vă gândiți? Devine Corabia Nebunilor! Vă las totuși
să dezvoltați voi tragedia care ia naștere... Este nebunia din care ce
sauve qui peut! Sau cine are... NOROC!
Stan Pățitul: Unii îl iau cu lingurița, alții cu polonicul. Alții
stau... gură cască! Excepțional, Basileo. Să vedem ce se întâmplă în
continuare cu orbul, implicit cu Fortuna...
Chevalier Gheerbrant: Pentru alții, orb este acela care ignoră
aparențele înșelătoare ale (ne) lumii, având astfel privilegiul de a-i
cunoaște realitatea profundă, la care nu au acces muritorii de rând.
El se împărtășește din divinitate: este inspirat, poet, taumaturg,
vizionar.
Basileo: Fabulos! Trebuie doar să facem o mică precizare: avem
de-a face cu divinitatea însăși, respectiv Fortuna oarbă. Astfel pentru
a avea și noi acces la secret / taină, trebuie să închidem ochii și să
ne înfundăm urechile la ispitele (înșelătoare) ale nelumii.
Eminescu: A fi, nebunie și tristă și goală,
Urechea te minte și ochiu te-nșală...

Stan Pățitul: Devenim iată profeți, vizionari, înțelepți cu acces

la LUMEA adevărată.
Chevalier Gheerbrant: Acestea sunt în rezumat cele 2 aspec-
te, fast și nefast, pozitiv și negativ, ale simbolismului orbului, între
care oscilează toate tradițiile, miturile, obiceiurile. De aceea, orbirea,
considerată adesea o pedeapsă divină, este legată (atenție maximă)
de experienţele inițiatice.

31
 Vasile Floare

Basileo: Sper că soarta... Fortunei este și concludentă și ilustra-

tivă pentru noi toți. Mai sper că n-ați fost deloc dezamăgiți. Conclu-
zia este că FORTUNA chiar și oarbă îi călăuzește pe... inițiați! Să
vedem în ce constă inițierea. Evident, este vorba de Misterii. Noi
stăm sub Micile Misterii, în sensul că am fost ajutați să înțelegem
nelumea, mersul ei de-a-ndoaselea și că trebuie să ajungem la
TAINĂ prin Marile Misterii!
Paul Ricoeur: Aici e hermeneutică adevărată!
Basileo: Să-i spunem hermeneutică creatoare, specială, totală,
așa cum îi place lui Mircea. O vom desăvârși pas cu pas.
Titi Bolovan: Măi să fie! Parcă-i prea frumoasă! N-ați tras-o
din condei și pe asta cu FORTUNA?
Basileo: Numai tu și Orlando ne săriți la gât! Dragi prieteni, să
vedem ce-i mai putem oferi pentru a-i deschide și al treilea ochi și
mintea și să-i închidem tot odată – pentru totdeauna- gura!
Elena Popescu: Nimic mai simplu și mai ușor, căci ne sare în
ajutor un martor neprețuit: marele Platon. Pentru că din orizontul
grec, el ne aduce o experiență similară, legată de cârmaci (Kibernetes)
care însă, atenție! – conduce nici mai mult nici mai puțin decât
Universul însuși!
Stan Pățitul: Strașnică trebuie să fie experiența, unde-o aflăm?
E. Popescu: În excepționalul dialog Politikos! Să-i dăm
cuvântul...
Platon:... Atunci, deci, Cârmaciul Universului lăsând la o parte
maneta cârmei s-a îndepărtat iarăși de la postul său de observație,
iar Universul s-a întors din nou în sens contrar, dintr-o tendință
hărăzită lui de destin și înnăscută. (269 c)
Basileo: Măi, tare e FORTUNA! Destinul! Platon, faci o primă
subliniere care ne pune pe gânduri. Te rog....
Platon: Această inversare de sens trebuie considerată cea mai
însemnată și mai desăvârșită dintre toate schimbările care au loc în
cer (270 b,c)
32
Dansul cocorului

Stan Pățitul: Minunat! Ne afectează, desigur și pe noi,

oamenii....
Platon: Trebuie să credem și că atunci au loc schimbări foarte
importante și pentru noi, cei care locuim în interiorul Universului
(270 c).
Noica: Imediat vii cu altă precizare ce trebuie s-o reținem....
Platon:... Dar cea mai mare încercare rezultă din rotirea
inversă a Universului; ori de câte ori întoarcerea are loc de la starea
celei de acum la cea contrară (207 d).
Basileo: Deci, nu e de glumit! Dacă avem de-a face cu cea mai
mare încercare prin care trecem împreună cu Universul! Încercare,
va să zică în greacă PATHOS de unde vin la noi cuvintele patimă, a
pătimi, pățanie- a păți... Bag de seamă că Stan Pățitul a fost și el im-
plicat. Și mai vine în limba română chiar cuvântul phatos însuși...
Stimată doamnă Elena Popescu, ați tradus și dialogul Politikos
și oferiți și notele lui. Ce ne mai puteți spune despre Marea și desă-
vârșita încercare, inversare a sensului Universului?
Elena Popescu: Ea este și originea tuturor miturilor (vedeți
notele mele 31,32). Apoi ea conduce la adevărata natură a Regelui,
a Omului desăvârșit, Omul politic adevărat (POLITIKOS!!!)...
Eliade: Formidabil! Am avea acces – prin RĂDĂCINA mitu-ri-
lor – la întreaga spiritualitate a lumii. Cine s-ar fi gândit?
Basileo: Am cunoaște natura / esența Omului desăvârșit, Rege
și Preot.
E. Popescu: Am avea acces și la cea mai bună formă de guver-
nare....
Basileo: Să precizăm că de la Kibernetes (cârmaci) derivă
astăzi... cuvântul cibernetică și cuvântul guvernare. În franceză
guvernail = cârmă, apoi guvern, guvernanți, a guverna, iar în rusă,
gubernie!

33
 Vasile Floare

Minunată cercetare, ce spuneți? Putem schimba chiar soarta

Universului, nu doar a bărcuței Terra....
Mulțumit Titi? Cred și eu!
Victor Kernbach: Tot în mitologia greacă se vorbește de impac-
tul cu repercursiuni cosmice între cei doi frați, Thyestes- Atreus (fiii
lui Pelops), una din repercursiuni fiind... chiar intervertirea Răsări-
tului cu Asfințitul....
Basileo: E un conflict cosmic intervertirea însemnând schimba-
rea Răsăritului cu Asfințitul.... Excepțional! Reținem și acest exem-
plu privind răsturnarea lumii printr-un conflict fratricid total!
Badea Cârțan: Să nu trecem peste NOROC! Când se întâlnesc
doi români: Hai noroc vere! Când închină un pahar Noroc! Noroc
și Sănătate!
Ortacul Mihai: Noi zicem chiar: NOROC BUN!
Badea Cârțan: Să nu uităm excepționalele doine pe tema
NOROC –NENOROC.
Lala Sofie: Pentru că acum știm de ce avem nevoie de norocul
–Fortunei-
Cine n-are noroc, n-are
De când naște până moare,
Că nici eu nu l-am avut
De când mama m-o făcut.
Că norocul ardă-l focul,
Nu răsare pe tot locul.
Că răsare lângă drum
Și nu-l are omul bun.
Că om bun am fost și eu
Și norocul mi-o fost rău.

Lelea Ană:
Maică, când m-ai legănat,
34
Dansul cocorului

Numai dorul mi-ai cântat

Dar norocul niciodat!
Numai dorul l-ai doinit
De noroc n-ai amintit
Și-am dus dor, măicuțo, mult,
Dar noroc n-am mai avut;
Și-am dus dor, maică mereu,
Doru-a fost norocul meu.

Badea Gheorghe:
Să te văd, lume arzând
N-aș mai sări să te sting
D-aș sări să te aprind;
Să te văd arzând în pară,
N-aș ieși nici pân-afară,
Dacă văd că n-am tigneală;
Să te văd arzând cu foc
Nici nu m-aş clinti din loc
Dacă văd că n-am noroc.
Arde-ai lume din trei părți,
De trei părți cu lemne verzi
Și de-o parte cu uscate,
Că n-avui noroc, nici parte,
Numai de străinătate.

Mioara 18 ani:
Crenguță de busuioc
Tu ești floare cu noroc,
La cei ce iubesc cu foc.
Dar mie și badiului
Ai fost floarea dorului.

35
 Vasile Floare

*
Firicel de busuioc
Te-am păstrat pentru noroc
Și-n grădiniță eu te-am pus
Dar noroc nu mi-ai adus;
În grădină te-am sădit,
Dar noroc tot n-am găsit.
Busuioace, floare verde
Norocul meu nu se vede!
Busuioc, floare uscată,
Mai am eu noroc vreodată?
(vezi culegerea Mândră-i floare norocu Ed. Minerva,
Buc, 1984)

36
Dansul cocorului

Problema problemelor:
PRINCIPIUL
Basileo: Dacă tot suntem la greci și tot pe urmele lui Platon,
dar cu dialogul Theaitetos, prietenul Mihai Ciucă are ocazia -Kairos!
– e adevărat cu ajutorul reputatului R. Schaerer, să ne semnaleze un
lucru de importanță capitală în dobândirea științei. Dar să-l lăsăm
pe R. Schaerer, nu-i așa Mihai, să ne dezvăluie în ce constă esența
acestui proces vital...
R. Schaerer: Există cu siguranță o diferență profundă între ceea
ce numim noi știință și ceea ce grecii numeau epistheme. Această
diferență constă mai ales în aceea că ephisteme (...) presupune cunoaș-
terea nu doar a unei relații stabile, ci și a unui principiu. (Arche).
Ea este o intuiție a esenţei lucrurilor... (vezi nota 13, Theaitetos vol
VI, p 173)
Basileo: Cât de bogată și puternică este această epistheme:
- cunoașterea unei relații stabile (între lucruri, fenomene..);
- intuiție a esenței lucrurilor;
- cunoașterea Principiului (Arche)

Mai ales acesta ne dă de cap! Ca dovadă, el a pasionat și pe

Eminescu (vezi doar povestirea Archeus) și pe Noica (cu proiectul
Cartea arheilor).
Prin urmare, așa cum vechii greci spuneau ori de câte ori por-
neau la o treabă serioasă Să începem cu Hestia și noi să spunem cu
Platon, R. Schaerer și Mihai Ciucă: Principiul înainte de toate!

37
 Vasile Floare

Petre Țuțea: Sau, de la Aristotel citire, putem spune cu învă-

țații medievali: Principiul ştiinţei este ştiinţa Principiului.

Badea Cârțan: Ce să fie Principiul ăsta, de ne tot bateți capul

cu el? Și dacă-i așa de tare, cum de nu l-au buchisit alții până acum?
Basileo: Ești bine, foarte bine orientat, bade! Îți spun ca și grecii
pe scurt: e TOTUL! Altfel spus, e Dumnezeu; e Panaceul- leacul
universal, care l-a frământat și pe Emil și pe mulți alții. Merită, prin
urmare să ne ocupăm de el, ce ziceți?
Stan Pățitul: Hai fi mai explicit!
Basileo: Filozofii îl definesc drept începutul de la care pornesc
toate, fundamentul care le ține pe toate, gândul care le conduce pe
toate și sfârșitul, unde se întorc toate.
Stan Pățitul: Ne-ai intoxicat, în loc să ne explici!

38
Dansul cocorului

P. Țuțea: Vă spun eu: este alfa și omega! Înțeles? Cum între

alfa și omega e cuprins TOTUL, grecii aveau dreptate: Principiul =
TOTUL!
Basileo: Așa-i! Dar poate că Stan vrea ceva mai simplu, esențial
și... mai eficace!
Să spunem atunci că Principiul e Originea – e UNUL-e înce-
putul – Arche e TOTUL!
Xenophon: Hen Kai Pan! Unul și TOTUL!
Basileo: Pe cât pricep, esența lui e dată de Arche: ai Arche-ul,
ai TOTUL. N-ai Arche-ul, n-ai nimic. În greacă, lipsa Arche-ului
înseamnă.. Anarche. Ei da – Anarhie!
Renovier: V-am spus: Lumea suferă de lipsa de credință într-
un Adevăr transcendent!
Badea Cârțan: N-o fi.. Pragul de Sus?
Basileo: Pe care dacă-l trecem intrăm în Împărăție! Dar așa,
suntem în Anarhie, suntem anarhici și anarhiști. Semănăm haos,
dezastru....
Eminescu: Toate-s praf... lumea-i cum este și ca dânsa suntem
noi!
Cioran: Mi-am distrus idolii, ca să mă închin apoi frânturilor
rămase.
Stan Pățitul: Sau cioburilor! Cioburi și suntem, de unde vine
vorba: Râde ciob de oală spartă!
Cioran: Așa i-a fost soarta (omului) să nu se împlinească decât
pe jumătate. Totul e ciuntit în el: felul de-a fi, ca și felul de-a gândi.
Un om din fragmente, fragment el însuși.
Noica: Ce i s-a luat omului de azi e totalitatea....
Cioran: Dacă lucrează.. Demonul împrăştierii!...
Badea Cârțan: Până la Dumnezeu te mănâncă... sfinții!
Cioran: A fi asemenea lui Dumnezeu și nu asemenea zeilor,
iată țelul adevăraților mistici, care țintesc prea sus pentru a se mul-
țumi cu politeismul.
39
 Vasile Floare

Eminescu: Monism și pluralism, iată adevărata antiteză...

Basileo: Așa-i! Antiteză pe care trebuie să o conciliem. Căci
altfel, nu mergem pe o cărare ci... pe trei cărări! Sau pe la o mie de
bisericuțe.
Stan Pățitul: Uitând DRUMUL, derutați de ispitele cioburi,
ajungem... pe drumuri! Deci, spune, cum conciliem pe UNUL cu
MULTIPLUL, cu divinitatea... multiplă? Anarhică?
Basileo: Fără Principiu suntem fără cap, sau fără căpătâi. Iar om
fără căpătâi ști, Stane, ce înseamnă. Sau vei fi uitat, de când te-ai
căpătuit, cu Aghiuță!
Stan Pățitul: Râzi, dar toți trăim de-a-ndoaselea, în nelumea
fără cap și fără coadă. Așa că până treci lacul, te faci frate cu...
Basileo: Uite că te apropii de soluție! Încă un pas și ajungi la
vorba lui Alex Dumas: Unu pentru toți, e valabilă numai împreună
cu reciproca: TOȚI pentru UNUL!
Cum strângem cioburile?
Jean Yves Leloup: Prin unificare! Iată de ce avem nevoie de...
Mănăstire! Pardon de Monasterion= este locul în care ne unificăm
și devenim UNUL, la fel ca TATĂL care nu poate fi decât Unul
pentru toți!
Sankara: ADVAITA! UNU fără al doilea!
Noica: Sigur! Acesta al doilea nu-i decât... dezbinătorul,
Diabolon!
Eliade: Uite, vii cu altă cale de unificare: Simbolon-ul! Perfect!
Basileo: Vreau să-i preiau ideea lui Jean Yves. Așa cum terape-
uții – cei vindecați, aveau un monasterion în casa lor, așa trebuie să
ne transformăm ființa în MONASTERION și devenim... Monachos
= Unificați!
Dacă sunteți mai... lumești și mai forțoși, obțineți același rezultat
construind... Monarcheia [Împărăția] guvernată, se înțelege ușor, de
UN singur Arche / Principiu. Iar voi deveniți.. Monarchos/ Împărat/

40
Dansul cocorului

dacă veți fi călăuziți, dacă vă lăsați călăuziți, de UNUL-Arche/

Principiu.
Zalmoxis: Unificarea totală: ÎMPĂRAT și PREOT/ Monarchos
și Monachos. C.C.T.D.
Basileo: Iată OMUL PERFECT, DESĂVÂRȘIT!
Iisus: Fiți, dar, desăvârșiți, precum tatăl vostru Cel ceresc este
desăvârșit!
Basileo: Vedeți unde ne-a dus Principiul: La Cel SUPREM! A
meritat cu prisosință, ce ziceți?
Iisus: Fără mine nu puteți face nimic! Eu sunt Alfa și Omega,
Începutul și Sfârșitul.
Toma: Te ascultăm:
Iisus: Vă voi da ce ochiul n-a văzut,
ceea ce urechea n-a auzit,
ceea ce mâna n-a atins,
și ceea ce n-a ajuns în inima omului. (Logion 17)

*
Împărăția cerurilor este înlăuntrul vostru și înafara voastră.
Când vă veți cunoaște / atunci veți fi cunoscuți.
și veți ști că voi sunteți / fiii Tatălui cel viu.
Dar dacă nu ajungeți să vă cunoașteți,
Atunci sânteți în nerodire / și sunteți chiar nerodirea
(Logion 3)
Mulți dintre cei dintâi vor fi cei din urmă
și ei vor fi iarăși UNUL.

... când erați UNUL, / ați dat naștere la doi

dar, după ce ați devenit doi / ce veți face? (Logion 11)

41
 Vasile Floare

*
Când veți face din doi UNUL / și lăuntrul să semene cu
afară,
și cele din afară să semene cu cele dinlăuntru
și cele de sus să fie ca și cele de jos,
ca să aduceți Bărbatul și Femeia / într-UNUL singur,
atunci veți intra în Împărăție (Logion 22)

*
Dacă doi fac pace deplină unul cu celălalt / în acceași casă/ei
vor spune muntelui/: Urnește-te!/ și el se va urni. (Legion 48)

Când veți face din doi Unul / veți deveni Fiul Omului
și dacă veți zice: / Munte, urnește-te! El se va urni (Logion
106)

Fericiți cei Monachos și aleși

Căci aceia vor afla Împărăția.
Din ea ați ieșit / Și iarăși în ea vă veți întoarce (Logion 49)

Vasile Andru: Monachos înseamnă cei singuri dar și cei unificați

Monos înseamnă UNUL dar și întoarcere la
UNUL,
UNUL monahul, dar și grupul de credincioși în
biserică, biserica este trup religios unificat.
Basileo: Am văzut că acest rol îl are MONASTERION..
Noica:... În fond, Filozofia este Știința UNULUI! Gândul unic,
ştiinţa unică, sensul de viață unic. Creșterea fără zgomot. Mi-au fost
date? Mi-au fost refuzate? (18.XI.1975, Păltiniș.) Fiul unic... Unul
distribuit ca unu și abia prin el multiplu. Așa e în mic filozofia. Ea
cunoaște pe unul singur și acesta transformă lumea.

42
Dansul cocorului

Lao zi: Acest UNU – origine și început- Principiu, eu îl numesc

DAO!
Sf. Ap. Ev. Ioan: Iar eu, LOGOS!
Basileo: Minunat! Să vedem cum DAO și LOGOS sunt UNUL
și același!
Ei, aflați că UNUL – Arche, Dao, Logos – este cel după care se
învârte UNIVERSUL! (UNUS- VERSO) De asta merită circitat!

Să circităm deci:
INDIA, GRECIA, DACIA
HISPANO- AMERICA și Alchimia!

Motto: Suntem cu toții pe fundul unui iad

unde fiece clipă e un miracol.
Cioran, Demiurgul cel rău
Basileo: Aducem o altă mărturie excepțională privind mersul
negativ al (ne)lumii: Hesiod și teoria sa asupra vârstelor (epocilor
omenirii) teorie prezentă – chiar mai devreme și în gândirea indiană.
Iată-le îngemănate, cele 2 teorii, de către R. Guénon și V. Kernbach.
R. Guenon: Doctrina hindusă arată că durata unui ciclu uman,
care poartă numele de Manvantara, se împarte în patru vârste ce
marchează tot atâtea faze ale unei întunecări crescânde a
spiritualității primordiale....
Victor Kernbach: Cele 4 Yugas (amintite prima dată în Aitareya
Brahmana, VII, 14) sunt:
1. Kritayuga – vârsta de aur (sau Devayuga- Epoca Zeilor);
2. Tretayuga – vârsta de argint, când virtuțile încep să decadă;
3. Dvaparayuga – vârsta de bronz, oamenii sunt mincinoşi și
certăreți, patronul erei fiind zeul jocului de zaruri, Dvapara;

43
 Vasile Floare

4. Kaliyuga – vârsta de fier, dominată de culoarea neagră, vârsta

silniciei, a răutății, a suferinței, a războaielor și catastrofelor,
când cei mai mulți oameni – atenție! devin sclavi, iar era e
patronată de zeița Kali, simbolizând spiritul răului.

Eliade: Prima vârstă mai e simbolizată de vaca cu 4 picioare, a

doua de vaca cu trei picioare, a treia de vaca cu 2 picioare, iar
Kaliyuga de vaca într-un picior!
Stan Pățitul: Biata de ea! Și săracii de noi, tot mai negri la
suflet și cu privirea tot mai întunecată!... Și fără minte!
Basileo: René, cum stau lucrurile în Grecia, respectiv Europa?
R. Guénon: Tradițiile antichității occidentale recunosc aceleași
perioade, numindu-le vârsta de aur, de argint, de bronz și de fier –
cum a arătat deja Victor. Ele sunt prezentate admirabil de Hesiod.
Basileo: Cum e posibil să fiți atât de naivi și să vă opriți aici,
când... căderea continuă?
Stan Pățitul: Cum așa? N-ai auzit că Stăpâna vârstei de fier e
Kali-Zeița Răului? Poate fi ceva și mai... rău?
Bacovia, Melchior Cibinensis: Da, fiindcă ne aflăm în vârsta
de plumb! Acum este Infernul pe pământ!
Basileo: Sunt înclinat să vă dau dreptate. Folclorul român stă
mărturie, de exemplu povestea Voinic de Plumb.
Stan Pățitul: Da, o știu și eu. Dar să fie chiar... Infernul, astăzi?
Antonie Plămădeală: Cronicarul a făcut însemnările care ur-
mează în mare parte autobiografice pe când se afla în iad, între anii
1948-1968... cartea denunță frica, opresiunea, atentatul împotriva
identității oamenilor și toate relele....
O. Wells: Te susțin! Iată o poveste cu tâlc: Un grup de savanți
astronauți se întorcea dintr-o călătorie de pe altă planetă și refuză
orice mărturie, păstrând o tăcere absolută despre cele aflate. Un
ziarist îl urmărește ani de zile pe unul dintre ei; pentru a-i smulge

44
Dansul cocorului

într-o noapte după multă băutură, răspunsul la întrebarea: Ce secret

aflat în vizita pe acea planetă v-a tulburat într-atâta?
– Am aflat că Pământul este... Infernul!
Basileo: Stan ești sau nu pățit? Tu pe ce lume trăiești? Te-am
mai avertizat odată: uiți că ai conlucrat cu Chirică, alias Aghiuță?
Uiți că românii îi admiră pe (ne)oamenii dracului? Sau ai trecut în
tabăra lor, sau ți-ai pierdut mințile?
Schematizând cele spuse, iată mersul negativ, din cădere în
cădere, într-o decădere totală infernală a omenirii:
Vârsta de Aur Cer /Paradis
Vârsta de Argint ALCHIMIA încearcă să Recâștige mersul
Vârsta de Bronz ascendent!
Vârsta de Fier
Vârsta de Plumb IAD

L. Blaga: Haosul e guvernat de... Timpul Cascadă, când totul

cade, cum ai spus Emile, apoi decade, se prăbușește... se face praf
și pulbere, nu cioburi.
Cioran: Săracul Stan n-are nici o vină: Maya aruncă vălul ei fer-
mecat și ne vrăjește pe toți! Viața asta e dată dracului de frumoasă!
Basileo: Mai sunt foarte puțini care înțeleg că suntem în cădere
liberă. Cei drept sunt mai mulți care constată și ei căderea exprimând
candid: pe vremea mea nu s-o pomenit așa ceva (grozăvenii ca cele
de azi). Dar, ciudat, nu leagă constatarea lor de cea a părinților, bu-
nicilor și străbunilor lor, care este identică! Cum e posibil? Ș-apoi
atunci ei aveau bunici stăbunici- străbuni, în timp ce acum cei răi
omoară – masacrează... în neștire, cu tot felul de arme și alte mij-
loace (leacuri, hrană, mașini etc.)? Dar să nu ne lamentăm....
Melchior Cibinensis: Important este să recâștigăm vârsta de aur,
refăcând mersul ascendent! Asta înseamnă Alchimia: transformarea
Plumbului în Aur. Apoi să nu uităm, simbolul omului de Aur – El
Dorado – e prezent cam pretutindeni!

45
 Vasile Floare

Badea Cârțan: Am văzut India, Grecia, dar nu văd Dacia?

Zalmoxis: Noi am unificat OMUL, Mare Preot și Mare Rege.
Basileo: De ce te grăbești, Bade? Știi la fel de bine ca și mine
obiceiul dacilor de a plânge la nașterea cuiva și de a râde la moartea
lui! Ș-apoi, ai fost degeaba la Roma? Cum numeau romanii cea mai
mare parte a Daciei? Nu... Dacia Felix?
Cioran: Toată filozofia hindusă se rezumă la groaza nu de
moarte, ci de naștere!
Stan Pățitul: La fel ca dacii noștri! Măi, dar oamenii de atunci
gândeau cu totul altfel decât noi!
Basileo: Stane, ești chiar uituc. Dacă a pățit-o Fortuna, dacă a
pățit-o Cârmaciul Universului, cum să n-o pățim noi și să nu ne
scrântim mințile? Așa că, n-avem cum să pricepem ce se întâmplă,
blestemați fiind de la Răsucirea, schimbarea sensului lumii... Ți-a
spus-o și Emil...
P. Țuțea: Dacă tot vorbiți de tradiții, de ce săriți peste tradiția
iudeo-creștină? Nu observă nimeni că Geneza... adică FACEREA
începe cu... CĂDEREA... alungarea din Paradis? Iar Iisus nu vrea
să restaureze Paradisul, Împărăția Cerurilor ridicând omul la locul
cuvenit?
Iată-I misiunea, sintetizeată de Ioan Damaschinul și preluată de
Dumitru Stăniloaie:
Dumnezeu s-a făcut om,
pentru ca omul să devină... Dumnezeu!
Aceasta este Evanghelia = Vestea cea bună, cea voioasă, pe
care ne-o aduce TUTUROR fratele Iisus!
Chevalier Gheerbrant: Transformarea este o mântuire: transfor-
marea plumbului în Aur, ar spune Silesius, înseamnă transformarea
omului de către Dumnezeu, în Dumnezeu. Acesta este Corpul mistic
al Alchimiei spirituale.

46
Dansul cocorului

Wilmshurst: Alchimia este o filozofie: este filozofia, căutarea

Sophiei (înțelepciunii) în suflet. Alchimia constă înainte de toate în
regenerarea sufletului care nu poate fi decât zeificarea sa.
Basileo: Revenind la Principiu (Arche) numai el permite...
această performanță! El este Panaceul, care vindecă TOTUL și
toate!

47
 Vasile Floare

Tot alchimia,
în viziunea unui iniţiat
Motto:
Mitul alchmiei este un mit fondator, pentru că se află în relație
permanentă cu Natura și elementele sale, cu Omul și umanitatea
lui, cu Spiritul și Materia, cu Viața și Moartea, cu Sacrul şi
Profanul... Arta ermetică se dovedește poetică, științifică,
spirituală, metaforică.. Este o artă integrală, o inițiere în Viață și o
luare în contact cu Universul.
Carole Sédillot

Basileo: Călăuză ne va fi nu Jung, ci Étienne Perrot, discipolul

său.
É. Perrot: Misterul Florii de Aur, tratat alchimic chinezesc
cuprinzând învățăturile unui înțelept din sec. al VIII-lea, lămurește
această viziune opunând mișcării naturale, directe, a energiei miș-
carea retrogradă, care provoacă refluxul aceleiași energii –
Kundalinii – către centrele subtile din inimă şi cap şi determină o
revoluţie a luminii interioare care, puțin câte puțin, provoacă ieșirea
din ou a Florii de Aur, izvorârea Elixirului de viață lungă....
Basileo: Étienne, fii ceva mai explicit... Trăim în nebunie...
É. Perrot: Astfel, lumea alchimică evoluează peste tot contra
curentului universului natural, fiind după cum spun unii autori, o
lucrare contra naturii: (p 240, Calea transformării, Editura Nemira)
Stan Pățitul: Hai cu un exemplu – două...

48
Dansul cocorului

É. Perrot: Michael Maier afirmă că unul dintre deținătorii secre-

tului a fost o femeie din Anvers (se pronunță ca și envers = invers!!)
ceea ce trebuie să se explice printr-unul din acele naive jocuri de
cuvinte din fața cărora nici alchimiștii, nici inconștientul nu s-au
dat vreodată înapoi, fiindcă alchimia este o lume inversă.
Unul dintre simbolurile puternice care reprezintă, chiar în tra-
diția noastră, ciclul Marii Opere, oferă același înțeles: la ieșirea din
Egipt și intrarea pe Pământul Făgăduinței s-a văzut, spune psalmul,
cum apele Iordanului urcau către izvor. (Ps 113.3) Numele fluviu-
lui din Palestina înseamnă coborâre (p240-241)
Basileo: Minunat, Étienne! Iordan înseamnă coborâre pentru
că el într-adevăr coboară de unde? Din Marea Galileii cu apă dulce,
vie, în... Marea Moartă! Precum Iordanul se întoarce înapoi în Marea
de Apă dulce și opera alchimică este la fel, lucrarea inversă prin
care apa moartă redevine.. apă vie!!!
Refacem, în noul context schema prin care arătăm, ca mai-
nainte lucrarea alchimică!
Ce este interesant – și nu ne spui, Étienne – este că Iisus pen-
dulează tot timpul între cele două mări: se naște la Betleem, lângă
Marea Moartă, urcă la Nazaret și își face apoi primii ucenici (pes-
cari) la M. Galileii (M. Vie), ca în final să fie crucificat la Ierusalim,
lângă M. Moartă. Se va arăta însă ucenicilor la Emaus, pe drumul
nordic ce duce la M. Galileii cu apă vie, arătând că acesta este sensul
lucrării Sale Învierea! Minunat, nu-i așa?
La fel de interesant este faptul că Ioan Botezătorul își face și el
lucrarea la Iordan; aici pornește să boteze pe cei ce se pocăiesc și
tot aici îl botează pe Iisus!
(Am scris aceste rânduri azi, 29 August 2018, când sărbătorim
Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul!)
Sf. Ap. Paul: Hristos... Se va arăta a doua oară, ca să aducă
mântuirea celor ce-l așteaptă.

49
 Vasile Floare

Stan Pățitul: Étienne, ce îl sfătuiești pe cel angajat pe acest Drum

paradoxal?
É. Perrot: Acela care dorește să ajungă în centrul tainic, la giu-
vaierul situat în adânc, trebuie să-și ia ca deviză împotriva oricărui
bun simț, următoarele cuvinte:
Cine pierde câștigă.

Cunoașterea îi va deveni ignoranță și înțelepciunea, nebunie.

Formula ultimă a împlinirii este crucificarea al ceea ce avem mai
drag, a propriului eu... Jung își atribuie singur epitetele de bufon și
nebun (Narr, verruckt) (p 242)
Basileo: Ca și tine, aducem și noi mărturie, niște versuri....
Adam Puslojic: Fii înțelept: / Fii neînțelept
Dacă nu-ți pierzi totul,
Totul te va pierde.

Iisus: Cel ce-și păstreză viața, o va pierde; iar cel ce o va pierde

pentru Mine și pentru Împărăție, o va câștiga.
Basileo: Extraordinar: Cine pierde... câștigă! Cine s-ar fi gândit?
Să mai aflăm ceva cu ajutorul Alchimiei, nu Jean?
Jean Chevalier: Etapele esențiale ale Marii Opere sunt opera
în alb (albedo) și opera în roșu (rubedo). Conform ermetismului
occidental, ele corespund cu Micile și Marile Mistere (...) cu dobân-
direa stărilor de Om adevărat (zen ren) și de Om transcendent (hen
ren)
Om primordial și Om universal.

Stan Pățitul: Fabulos, ce ziceți? Haideți, la treabă, neoameni,

ce suntem!
Să-i convingem pe cei temători, pe cei pierduți... Să le dăm
curaj...

50
Dansul cocorului

É. Perrot:... pentru a le reaminti celor care au intrat pe Calea

Labirintului și care au cunoscut angoasă, că prezențe tainice și
puternice veghează asupra lucrării lor, fiincă aceasta este mai impor-
tantă pentru viitorul omenirii decât construirea unei averi, a unei
opere artistice, a unui imperiu. (p 242)
Basileo: O să revenim la Alchimie imediat, acum să concluzio-
năm- încă o dată! – că lucrarea noastră OPUS MAGNUM/ Marea
Operă, înseamnă restabilirea Vârstei paradisiace (de Aur) înnotând
contra-curentului (istoriei), opunându-ne printr-un mers retrograd –
acestei nelumi infernale.
Noica: E nevoie de o știință a regresului!
Basileo: Lucrarea, știți bine, are mai multe denumiri:
METANOIA...
Loup Verlet:... răsturnarea (metanoia) pe care o aduce cununia
spirituală, pune capăt alienării (anoia) omului „aruncat” în lume. (p
342)
Basileo: Două lămuriri a) cununia spirituală e rezultatul lucrării,
când Regele / Bărbatul se cunună cu Regina / Femeia și rezultă
Androginul, Omul primordial / Adam;
b) omul e aruncat în nelume, în infern!
Revenim la alte denumiri ale lucrării: PERIPEȚIE, nu Mihail?
M. Nasta: Peri- peteia, grecește răsturnare a Soartei. Adică
palingeneză (palin + genesis, re-naștere, devenire ciclică)... Implicit,
formează un cuplu corelativ cu moartea ca devenire.
V. Lovinescu: Pentru ca „Viul să învie”, trebuie ca mortul să
moară... Mortul sunt eu, tu, el... noi!
M. Nasta: Să mori... să omori ceea ce ai mai drag: propriul eu..
Platon: Unii, Orfeu, Pithagoras spun că trupul (soma) este
mormântul (sema) sufletului
Ananda Coomaraswamy: Nimicirea de sine! Eliberarea Divi-
nului din noi! În India îi spunem Akimçanna!

51
 Vasile Floare

Maria Stuart: Deviza mea este: In my death is my begining

„În moartea mea îmi stă Începutul.”
M. Nasta: Asta înseamnă APO – KATASTASIS re-staurarea
unui suflet în starea primordială...
Basileo: În starea paradisiacă, de unde a căzut aruncat în
nelume- infernul. Adică aici, unde Stăpânul este Diavolul/ Satana...
M. Nasta: Se știe că Diavolul / Satana este un calomniator al
operei lui Dumnezeu și în tot ceea ce face îl imită inversând ros-
turile divine (p 313)
Lupta cu el e teribilă, agonie (din nou etymon-ul agon desem-
nează încumetarea lucidă: tensiunea pe acest prag al săriturii, din
arena celor prezente... agonă sau stare de veghe), agonie a suferin-
dului care nu mai rabdă irosirea vieții. (p 286)
Eroul-Protagonistul (protos=primul!) – are ca Lege, CANON-
ul = regula dură sau legea suferinței... Acum știți de ce am scris
Anatomia suferinței...
P. Țuțea: Ori, cum să-l urmăm noi neoamenii, netoţi când
avem ca lege... legea, principiul plăcerii? Nu, Sigmund?
Iisus: Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de eu, să-și ia
crucea și să-mi urmeze Mie!
P. Țuțea: De ce să-l urmăm pe Iisus? Simplu: pentru că El este
Protagonistul. Ei, cine are curaj să-L urmeze pe Domnul Calvaru-
lui? Cine are curajul, este nu doar un erou, dar câștigă și nemurirea!
Noica: Aceasta spune și limba română, o demonstrez și eu,
prin RĂZBUNARE: a face ceva mai bun decât a fost inițial!
Taisen Deshimaru: Aceasta este Revoluția interioară !
RUMI: Acesta este MARELE Jihad! Lupta cu tine însuți,
pentru a-ți învinge dușmanii interiori.
Basileo: Dacă vreți să fiți Monarh și să construiţi Monarcheia/
Împărăție... faceți Revoluție: Cununia interioară, Metanoia, prin cea
mai fabuloasă Peripeție (căci vă schimbați soarta de sclav, pion,

52
Dansul cocorului

neom) prin agonia totală, jihad – guvernată de legea dură CANON

– legea suferinței cruciale!
Altfel Românul...
Paul Zarifopol: Românul vă trimite la... Origine!
Stan Pățitul: Să ne impunem CANON-ul, singuri, și vom câș-
tiga Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Deci să ne....
convingem!

53
 Vasile Floare

Întoarcere / reîntoarcere
în Paradis, la origine
Din Neființă poartă-mi pașii spre Ființă,
Din Beznă poartă-mi pașii spre Lumină
Din Moarte poartă-mi pașii spre Nemurire..
Cel ce-și sacrifică eul:
Brhadaranyaka-Upanisad

Basileo: Dacă omul tot trăiește aiurea, pe de o parte...

Eliade: Iar pe de alta, are nostalgia originii; a paradisului...
Badea Cârțan: Haideți, înapoi la origine, căci nu trebuie să ne
bage nimeni...
Chevalier Gheerbrant: Întreg simbolismul cosmic, toate demer-
surile spirituale, ca şi simbolurile care le sunt comune, cum ar fi
Labirintul, Mandala, Scara ori Alchimia, marchează o reîntoarcere
la Centru, la Origine, la Eden, o reintegrare a manifestării în
Principiul care i-a dat naștere.
Eliade: Să mai amintim pentru Origine și alte simboluri, care
ne sunt extrem de utile: Punctul, UNU, Cercul, șarpele
OUROBOROS...
Chevalier Gheerbrant: Excelent! Cum Punctul, potrivit lui
Angelus Silesius, a cuprins Cercul, Cercul se întoarce la Punct.
Badea Cârțan: Am spus deci bine: Punct... și de la Capăt!
Petre Țuțea: Ce ziceți voi e tocmai concilierea opoziției emi-
nesciene monism-pluralism și totodată deviza lui Dumas: Unu –
pentru toți, toți pentru Unu! Vă ascultăm din nou...

54
Dansul cocorului

Chevalier Gheerbrant: Omul primordial (zhen ren) reintegrat

în starea paradisiacă s-a întors de la circumferință la Centru.
Basileo: Astfel spus: alungat, expulzat, uzurpat inițial din Centru
(Împărăție, Paradis) la periferie, circumferință (margine) devine
marginal, periferic, sclav, el având și un comportament pe măsură:
excentric! Adică, de neînțeles, ciudat, de bufon nebun... pierde vară!
Cioran: Întorcându-ne însă la cele de mai sus, ar trebui să adaug
că cei care au înțeles, sunt în general cei care au eșuat în viață.. îmi
aduc aminte de cineva foarte bogat, într-una din țările Europei de
Est. Pierduse totul și se mulțumea să trăiască într-o mansardă. Odată
mi-a spus ceva extraordinar: Regimul comunist m-a deposedat de
toate, îi sunt însă recunoscător, fiindcă după ce am pierdut totul,
L-am găsit pe Dumnezeu.
Adam: Fii înțelept:
Fii neînțelept!
Dacă nu-ți pierzi totul,
Totul te va pierde!

Cioran: Vedeți de ce este indispensabil eșecul pentru înaintarea

spirituală?
Eşecul este o experiență filozofică, esențială și fecundă.
Iată de ce am frecventat oameni de toată mâna, oameni care au
înțeles.
Basileo: Așa este, din păcate, dragii mei! Revin la Cel expulzat
din Centru (Oedip, Iason, Cenușereasa sau Iisus!) el este apoi urmă-
rit sau... urgisit. Aliații lui? Cei care sunt hăituiți, ratații, săracii,
umilii!
Cioran: Stranie religie, religia creștină. E religia unui hăituit
– scrisam eu cândva. Dar abia acum înțeleg și eu totul. Oare cum
am făcut greșeala... să-l hăituiesc și eu pe Marele Nevinovat?

55
 Vasile Floare

Chevalier Gheerbrant: Or, Centrul lumii, Centrul Edenului

este Punctul în care comunică Pământul cu Cerul, punctul din care
se porneşte în dobândirea stărilor supraumane.
Basileo: Ne reîntâlnim cu... Inițierea. procesul complex de...
depășire a condiției umane! Să continuăm cu Jean ș Alain...
Chevalier Gheerbrant: În China, reintegrarea în Centru se
exprimă prin spirala involutivă. Caracterul chinezesc Hui, care
traduce acest proces avea la început forma spiralei. Întoarcerea este
mișcarea lui Tao. Îndepărtarea, expansiunea, mai arată Dao cu Jing,
implică întoarcerea, sau „întorcându-te la Rădăcină îți afli odihna.”
Basileo: Hai să-i dăm cuvântul chiar lui Lao-zi...
Lao-zi: Ajuns la vidul suprem, păstrând deplina liniște
celor zece mii de lucruri care împreună apar
eu le contemplu întoarcerea:
căci lucrurile, multe ca frunza și iarba,
se întorc, fiecare la Rădăcină.
A se întoarce la Rădăcină înseamnă liniște,
liniștea înseamnă a veni înapoi la ursită
și a veni înapoi la ursită înseamnă veșnicie.
A cunoaște veșnicia, însemnă iluminare,
a nu cunoaște veșnicia, duce la orbire,
iar orbirea la rele fapte duce.
Cine cunoaște veșnicia e atotcuprinzător:
atotcuprinzător, adică nepărtinitor,
nepărtinitor, adică regesc,
regesc, adică al Cerului;
al Cerului, adică cu Dao,
cu Dao, adică de-a pururi.
Nicicând în viață primejdii n-au să mai fie!

Basileo: Lao ai spus totul! Oare mai este nevoie să continuăm?

Dacă o facem, o facem pentru a arăta că preocuparea / lucrarea

56
Dansul cocorului

noastră este și a altora. Și că, poate, toate acestea deschid alte porți
ce pot fi folosite....
Chevalier Gheerbrant: Se mai utilizează, deși într-o formă
mai tehnică și expresia huan yuan, a întoarce la origine.
Lao-zi: Întorcându-te la Rădăcină (origine) îți afli odihna.
Basileo: Dacă greșesc îmi cer iertare. Eu a-și echivala Odihnă=
Sabat=Nirvana- ce ziceți?
Stan Pățitul: Ne mai gândim. Acum să vedem ce zice și India
despre întoarcere...
Chevalier Ghererbrant: Yoga – scrie Arthur Avalon – este o
mișcare de întoarcere la izvoare, procesul invers manifestării, reinte-
grarea în Centru a ființei, ceea ce se traduce prin a merge împotriva
curentului, UJANA SADHANA, prin mișcarea regresivă: ulta, înghi-
ţirea suflului, reținerea spermei, împreunarea interioară dintre Soare
și Lună....
Eliade: Este cununia interioară, spirituală de care tocmai am
vorbit....
Chevalier Gheerbrant: Această întoarcere la embrion, la
matrice, la vremurile de la Început se exprimă și în Buddhism prin
cunoașterea vieților anterioare...
Proverb Indian: Elefantul este singura viețuitoare care își
amintește toate viețile anterioare; de aceea el șade liniștit cugetând
asupra lor.
Buddha: Nu uitați ce v-am spus și eu: învățătura mea e simplă
– a înnota contra curentului!
Chevalier Gheerbrant: Anamneza analitică este și ea, o întoar-
cere la izvoare....
Basileo: printr-o reamintire a trecutului prăpăstios și păcătos...
Jean și Alain ce ne spune islamismul?
Chevalier Gheerbrant: Cuvântul ta-wil, ce denumește inter-
pretarea simbolurilor, are sensul de întoarcere la izvor, adică de

57
 Vasile Floare

trecere de la aparențe la realitate, de la formă la esență. Calea spiri-

tuală este o cale regresivă, ea duce de la Multiplicitate la Unitate.
Al. Dumas: Toți pentru UNUL..
Chevalier Gheerbrant:... de la Periferie la Centru.
Sfârșitul înseamnă întoarcere, scrie Shabestan. Căci potrivit
chiar Coranului, Creația, lucrare a lui Dumnezeu, se întoarce la el.
Basileo: Dar Ermetismul, vine și el în sprijinul nostru, sau nu?
Chevalier Gheerbrant: Toată gândirea ermetică (..) se bazează
pe o asemenea schemă intelectuală a Unității cosmice. Aceasta se
exprimă în iconografia tradițională prin OUROBOROS: imaginea
UNULUI, întregul – forma lui Circulară, simbol al Universului,
este și o aluzie la principiul închiderii sau la Secretul ermetic.
El, OUROBOROS exprimă, pe lângă aceasta, Veșnicia, conce-
pută sub forma unei eterne reveniri / întoarceri, ceea ce nu are nici
sfârșit, nici un început. (p. 172-172, vol II)
Basileo: Dacă Veșnicia e un timp circular, timpul sacru, tare,
cum zice Eliade, linia nu poate fi decât opusă..
Chevalier Gheerbrant: Numai o concepție liniară despre un
timp limitat pentru fiecare ființă și după a cărui trecere ființa dispa-
re în neant, își reprezintă moartea ca pe o călătorie fără întoarcere
de unde nimeni nu mai vine niciodată și care nu duce nicăieri.
Cioran: Smuls din somn de întrebarea Unde duce clipa aceasta?
La moarte, am răspuns și imediat am adormit din nou.
Noica: Prost ca linia dreaptă și pentru că sfârșește și pentru că
nu sfârșește!
Badea Cârțan: Dar noi vrem să fim – oameni drepți! Cum le
împăcăm?
Leonardo da Vinci: Simplu, rezolvând cuadratura cercului!
Noica: Logica lor nu se întoarce asupra lucrurilor, asta e tot
(...) Toate științele sunt întoarse de la început. O gândire fără cur-
bură este o rătăcire a culturii.

58
Dansul cocorului

...ce înseamnă A FI? Înseamnă mișcare închisă (p 123 Jurnal

de idei) Oriunde te uiți de la sistem solar până la atom, totul intră în
ființă, pe planul materiei, prin închiderea mişcării.
Cercul, Dialectica în cerc... Trebuie să existe un element pentru
mișcarea cea mai simplă și perfectă, care e mișcarea în cerc. Va fi
Cerul? Eterul?
Basileo: Poate! Sau, cum am văzut deja- Ouroboros; sau Dao-
sau Logos! Dar mă gândesc de ce nu chiar la Univers, nu înseamnă
în italiană- Cel care se învârte după UNUL? –Universo? Ș-atunci
Poezia, cu versurile- ar fi vrut să fie o... recreare a... Universului,
nu-i așa?
Hermes Trismegistus: Sau... sau... Toate lucrurile sunt legate
de un început și începutul este UNUL și singurul. Iar începutul este
și întors încât să poată fi din nou început, dar cel ce este UNUL,
rămâne și stă și este nemișcat.

59
 Vasile Floare

Noica: Lumea înaintează regresând... sau mai degrabă după

cercuri care se rostogolesc îndărăt și când se încheie, se rostogolesc
înainte.... Ce frumoasă ar fi lumea asta întoarsă pe dos! Dar așa e
lumea culturii, poate.
Basileo: Să facem o mică escală: știm că ai vrut să scrii un
Essai sur le regres..
Noica: Da. Despre importanța regresului, căci omul de azi e
regresist.
Stan Pățitul: Noi tot încercăm s-o demonstrăm. Hai cu o idee
forte...
Noica: Spiritul!... care niciodată nu merge înainte... ci îndărăt
spre temei și temei al temeiului (p. 249).
Basileo: De asta am pus problema Principiului – temei,
fundament...
Noica: Aceasta înseamnă că am mers mai bine (decât anticii)
nu înainte, ci îndărăt.. De altfel și mișcarea se face de-a-ndărătelea,
ca reacție. Nu ne sprijinim pe ceva ce lăsăm în urmă. Înaintăm
regresând. (p. 83)
Basileo: Ca la... RUGBY!
Stan Pățitul: Haideți să mai încercăm o mică demonstrație.
Tu, Dinule, spui că superare...
Noica: Superare, a domina, a dat la noi supărare. Putea da
bucurie, că rece putea fi cald, fraged care putea fi fractură, cumplit
care putea rămâne complet.
Stan Pățitul: Dacă avem mersul negativ, (pe dos) totul se explică
foarte ușor, avem supărare – nu bucurie, cădere – nu urcare (aici vom
reveni – cu omul cumsecade), fraged...
Alex Graur: Eu aș zice fragil....
Stan: Deci, fraged-fragil- nu fractură...
Alex Graur:... Care vin de la frango = a frânge, de unde și frag-
mentum = fragment, dar și fragmento = a frământa.

60
Dansul cocorului

Stan Pățitul: E clar, am suferit o fractură, suntem fragment/ frag-

mente prin care iată ne frământăm să depășim accidentul cumplit,...
prin completare, ca să devenim... compleți! Să ne unificăm!
Cioran: Am să spun răspicat că omul e din fragmente.. frag-
ment el însuși....
Noica: Și eu spuneam că ce i s-a luat omului de azi e totalitatea.
Să intri în gândul tău înseamnă a lucra pentru a fi complet... Iar voi
aveți dreptate.. Ca să intri în pozitivul tău, trebuie să pierzi ceva; ca
atomul care pierde electroni.
Basileo: Electronii noștri sunt: supărare, cădere, fractură,
fragment.
Noica: Dacă e în noi ceva mai adânc decât noi înșine, să uităm
de noi înșine și să ne reamintim de noi. Nu mai căuta, dacă nu m-ai
fi găsit... Am mai spus: Logica lor (negativă) nu se întoarce asupra
lucrurilor... Toate științele sunt întoarse de la început. O gândire
fără curbură e o rătăcire a culturii. Trebuie o medicina entis. Exiști,
dar nu ești! Filozofia ne arată ce este sănătatea și ce este boala....
Basileo: Iată o schiță, un essai sur le regres – care așteaptă – o
știință dacă, așa cum am arătat, spiritul avansează regresând... Dacă
nu vrem doar să existăm... ci să fim... nu oricum... ci compleți!
Badea Cârțan: Dă-ne Doamne, mintea românului cea de pe
urmă!... Haideți, înapoi, s-o recuperăm! Aceasta o fi judecata de
apoi... Cine știe?
Noica: Mi s-a părut, cu limba română, că trebuie încercată o
Judecată de Apoi. Trebuie deci un sens (model) al ființei care să
opereze și pentru împlinire și pentru neîmplinire....
Robert Adkinson: Cartea 20 din TAROT: JUDECATA DE
APOI
Din moment ce această carte se referă la ziua socotelilor finale,
implicațiile sale sunt acelea de a privi înapoi, de a inventaria cele
întâmplate. Morții sunt în prim plan, ridicându-se din mormintele

61
 Vasile Floare

lor, somaţi de sunetul trompetei îngerului care domină partea de

sus a cărții... Antiteza dintre cele 2 interpretări posibile, în funcție
de poziția dreaptă sau răsturnată a cărții...
Basileo: Tocmai arătam că... incompleți (fragmente) neispră-
viți, trebuie să ne completăm, să ne isprăvim.. să ne înviem...
Noica: Mereu am spus că noi stăm bine cu posibilul. În limba ta
urci nu numai către posibilul trecut, dar către posibil pur și simplu.
(p. 222)
P. Țuțea:... Și chiar către Absolut! Căci în latină absolutus e
participiul trecut de la verbul ab-solve, solvere, a dezlega.. Așa
încât zic: dacă vom dezlega momentul când Universul și Fortuna se
dau peste cap, când totul se frânge și se fracturează.. avem șansa
totalității cum spuneai, Dinule.. a completitudinii! Sau ne isprăvim,
sau... s-a isprăvit cu noi!
Sau mergem spre Absolut, sau rămânem oameni de nimic!
Greuceanu: Eu m-am dat de trei ori peste cap...
Basileo: Și poate mai trebuie să te mai dai, până scoatem –
iarăși Soarele și Luna... Hic et nunc să spunem că fragmentarea,
ciobirea e cunoscută de evrei, nu-i așa Rabi Șafran?
Alex Șafran: Rădăcina realității constă într-un prejudiciu, Kilkul
(ceea ce e denumit spargerea vaselor, Șevirat Hakeilim, iar
reparația, Tikun. Dacă nu s-ar fi produs un prejudiciu (la însăși
rădăcina existenței) și aceasta nu ar fi avut urmări asupra lumii și
dacă ea ar fi fost perfect reparată, s-ar fi atins deplin sfârșitul.
P. Țuțea: S-a spart vasul, cupa... Prejudiciul este clar la
Rădăcină- Origine- Principiu... Grav... foarte grav....
Alex Șafran: Dar, prejudiciul inițial a fost urmat de o reparație,
imperfectă și parțială în așa fel încât ea însăși a devenit rădăcina
unui nou prejudiciu și a unei noi reparații. Astfel stricăciunile și
reparațiile se succed în lume.
Kierkegaard: Am fost lansat în Marea Vieții cu o gaură în cală...

62
Dansul cocorului

Alex. Șafran: Sfârșitul a toate va fi atins prin Tikun Șaleim,

reparația perfectă, care nu va fi urmată de nici o stricăciune.
(Înțelepciunea Cabalei, p. 311)
Basileo: Am arătat mersul negativ al nelumii. De asemenea, că
trebuie să ne întoarcem la Origine, la Centru, în Eden... Evreii gând-
esc la fel.
Alex. Șofran: Prin Teșuva reîntoarcerea la Dumnezeu, trebuie
să umplem carența provocată sus de păcatul nostru, pentru ca să se
restabilească plenitudinea în lumea de sus. (p 359)
Stan Pățitul: Am spus că până nu dăm cu capul de pragul de
sus...
Alex Șafran: Teșuva, întoarcerea la Dumnezeu, nu privește
doar pe păcătos, ci pe orice om, atunci când sufletul său dorește să
se întoarcă la sursa sa. Această dorință venită de jos a fost atrasă de
dorința de sus, din lumea superioară, care a mers în întâmpinarea
lui. Coborârea a fost necesară suirii. Sufletul urcat la originea sa,
poate să spună: Acum soțul meu mă va iubi. (p 369)
P. Țuțea: Dorul... Dorul nostru este, ai dreptate, dor de Cel de
Sus! Reîntors acolo, realizează cununia spirituală. Unificarea! Până
atunci, noi neoamenii – suntem morți spiritual. Exiști, dar nu ești –
cum a zis Dinu..
Alex Șafran: Nelegiuiții sunt numiți morți, deși ei sunt în
viață. Dar după ce a săvârșit teșuva întoarcerea la Dumnezeu, cel
ce a fost nelegiuit va deveni viu.... Termenul însuși de teșuva are
aceeași rădăcină ca forma verbală VeHeișiv: șuv, care înseamnă = a
întoarce, a restitui, a restaura (p 373)
Alex Șafran: Comunitatea lui Israel e numită Țeșuva.
P. Țuțea: Dacă ne întoarcem toți, devenim și noi Israel, cum
spui mai sus: Prin teșuva, cel care fusese păcătos va restaura inte-
gral: el restaurează sus, el restaurează pentru el însuși, el restaurează
pentru toți oamenii (idem).

63
 Vasile Floare

Noica: E ca parabola fiului rătăcitor care se întoarce la Tatăl!

Trebuie să-l vedem încercat și verificat- superior fratelui cuminte...
Alex Șafran: În raport cu această evoluție a sufletului ne
reamintim ceea ce înțelepții noștri- fie- le memoria binecuvântată-
ne-au spus:
Acolo unde se află baalei teșuva, oamenii întoarcerii la
Dumnezeu (literal: maeștrii teșuvei) ţadikim, drepții nu ajung.
Într-adevăr nivelul pe care-l ating baalei teșuva este elevat, căci
ei ajung să transforme vitalitatea trupului lor și a sufletului lor animal,
a tuturor puterilor lor; ei răstoarnă tenebrele și le transformă în
lumină: ei se întorc deci la Dumnezeu (p 370-371)
Stan Pățitul: Așa zicem și noi: transformă Iadul în Paradis,
unde se întâlnesc cu Tatăl.
Dar, oare nu e posibil să fie un Răsturnător pentru-toți? Așa cum
un leac universal un Panaceu – ne-ar lecui pe toți? Dacă toate cio-
burile, fragmentele, am fost odată un singur vas... dacă e o Singură
Origine și un Singur Tată... Ar trebui să fie...
Alex Dumas: O repet: Unu pentru toți... Să-l aflăm... pe Răstur-
nător... Răscumpărător.
Saul-Paul: Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele.
(Efeseni, 5.16).

64
Dansul cocorului

Răsturnătorul
Basileo: Este clar că lumea trebuie dată peste cap! Că trebuie
deci, răsturnată. Lovitură, nu de stat, de grație! Dacă simbolizăm
nelumea A, atunci răsturnarea ei va fi A (dubla negație), rezultând
ceea ce știe și elevul de clasa a IX-a... afirmarea lui A, LUMEA
ORIGINARĂ. Papini îl găsește pe Hristos demn de această...
ispravă, peripeție... iar Papini știe ce spune. Nu a rezolvat el împreună
cu Nicolae de la Rohia și cu Richard Wurmbrand ecuația existenței
spirituale negative prin Teșuva?
G. Papini: Cel mai mare Răsturnător e Iisus, supremul parado-
xist, Răsturnătorul radical și neînfricat. În aceasta-i constă măreția.
Veșnica lui noutate și tinerețe. Misterul înclinării oricărei inimi,
mai târziu ori mai devreme, spre Evanghelia sa. S-a întruchipat ca
să-i preschimbe pe oamenii răstigniți în greșală și păcat; greșeli și
păcate găsește pe lume; cum să nu răstoarne îndreptarele după care
se călăuzește omenirea? (Viața lui Iisus, Hyperion, Chișinău)
Basileo: Așa-i! Am realizat și eu o lucrare despre Aforism și
Paradox, unde i-am tratat pe Heraclit, Lao-zi și pe... prietenul
Cioran, gândindu-mă și la Iisus. Dar tu i-ai găsit locul potrivit.
Papini: Iisus a răsturnat ierarhiile lumii, acuma urmându-și ca-
lea, va răsturna valorile vieții și nici o altă revalorizare nu va mai fi
dumnezeiesc paradoxală ca a sa. (p. 102)
Stan Pățitul: Dacă am înțeles că avem de-a face cu nelumea –
neviața – neomul...
Cioran: Am stat de vorba cu un subom. Trei ore ce-ar fi putut
deveni caznă, dacă nu mi-aș fi repetat fără-ncetare că nu-mi pierd

65
 Vasile Floare

timpul, că am totuși norocul să fiu contemporan cu un exemplar a

ceea ce va fi umanitatea.
Badea Cârțan: Neom – subom – netot.. Nu râdeți: căci la câțiva
km de mine a fost o așezare cu acest nume și un pârâu. Pârâul a
rămas, localitatea și-a schimbat numele în Gura Văii, cum și satul
Măgărei a devenit Pelișor, Porcești-Turnul Roșu, e clar că se încear-
că – recuperarea mersului ascendent spre adevărata realitate... Alții
o mușamalizează în multe moduri... Nu și Edgar Faure și echipa
UNESCO, 1972..
E. Faure: Știința contemporană a adăugat un element singular
cunoașterii omului, arătând că el este din punct de vedere biologic
neîmplinit.
S-ar putea spune despre el că nu devine niciodată adult (p. 216)
E. Fromm: Întreaga viață a individului nu este nimic altceva
decât procesul care îi dă naștere lui însuși; într-adevăr vom fi pe
deplin născuți numai atunci când vom muri. (vezi Le drame fon-
damental de l'homme: naitre á l'humain).
G. Lapassade: Da! Ființa umană se naște prematur... (vezi
L'éntré dans la vie. Essai sur l'inachevement de l'homme).
E. Faure: Prin faptul că este incomplet.... imatur.... el se deose-
bește în mod esențial de celelalte ființe vii. De aceea, pentru a
supraviețui și deveni, el este obligat să învețe mereu (p. 206)
Badea Cârțan: Și tot prost moare... și neisprăvit....
Stan Andreski: (prof. Univ. Sociologie, Univ Reading, SUA):
Niciodată n-au stat în școli atât de mulţi și atât de mult ca să
învețe atât de puțin.
Eliade: Frază care ar merita să ajungă celebră... În traducere,
fraza își pierde concizia și deci virulența: Never have so many
stayed in school so long to learn so little. (Jurnal II, p. 114)

66
Dansul cocorului

Basileo: Toți uitați că A fi OM, e lucru mare.. și nu se învață în

scoală... Că învățătorul e unul singur... Avem un alt paradox: scoli
peste şcoli ca să ieși... un neisprăvit!..
Așa că, Giovanni, dă-i înainte. Poate răsturnăm munții...
Papini: Mai citiți odată Cuvântarea de pe Munte...
Badea Cârțan: Vrei să spui Predica de pe Munte... Te ascultăm...
Papini: La fiecare pas Iisus vrea ca Inferiorul să fie recunoscut
drept Superior, cel din Urmă să fie cel Dintâi, cel Înlăturat să aibă
Trecere, cel Dispreţuit să fie Venerat, străvechiul Adevăr să fie recu-
noscut drept Rătăcire, Viața de rând, Stricăciune și Moarte. Iisus i-
a strigat Trecutului încremenit în agonia sa, Firii prea cu dragă inimă
ascultată, Părerii tuturor și vulgare, cel mai răspicat NU din câte
cunoaște istoria lumii. (p 104)
B. Cârțan: Pardon... nelumii! Și bine a făcut! Am văzut și
vedem în fiecare clipă cât suntem de nenorociți, falși, nefericiți...
Papini: Oamenii sunt nefericiți pentru că n-au știut să descopere
adevărata lor viață, răstoarne-și viața, poartă-se cu totul altfel de cum
se poartă și răsări-va pe lume Sărbătoarea deplinei Fericiri. (...) Dacă
până acuma n-ați dobândit ce-ați căutat, nu vă rămâne decât să răs-
turnați viețile de față, să vă primeniți întregul suflet. (p. 104-105)
Basileo: Răsturnarea copernicană a așezat lucrurile la locul lor
în cunoașterea Universului. Iisus răstoarnă totul ca să facă ORDINE
în noi ş-o nouă viaţă, un Om Adevărat (era să spun ca şi comu-
niştii... un om nou!). Cine-l urmează? Cine-și răstoarnă total viața?
Fr. Nietzche: În fapt, nu a existat decât un singur creștin... Și
acela a murit pe Cruce!
Lev Nicolaevici Tolstoi: Te înșeli! Eu depun mărturie pentru
Iisus. Am trăit pe lume 55 de ani și afară de 14 sau 15 ani ai copilăriei,
35 de ani i-am trăit ca nihilist în adevăratul înțeles al acestui cuvânt,
adică n-am fost nici socialist, nici revoluționar, după cum se înțe-
lege cuvântul acesta, dar nihilist în înțelesul lipsei de orice credință.

67
 Vasile Floare

Cinci ani în urmă am început să cred în învățătura lui Hristos și

viața mea dintr-o dată s-a schimbat: am început să doresc ceea ce
mai înainte nu doream.
Ceea ce mai înainte mi s-a părut bun, mi s-a arătat acum că este
rău şi ceea ce mi s-a părut în trecut rău, mi s-a arătat acum bun.
S-a întâmplat cu mine ceea ce se întâmplă cu omul care a ieșit
după lucru și de-odată în drumul său a hotărât, că lucrul după care a
ieșit nu-i este trebuincios și s-a înapoiat acasă. Și tot ce a fost la
dreapta a trecut la stânga și ce a fost la stânga a trecut la dreapta:
dorința trecută de a fi cât mai departe de casă s-a schimbat în do-
rinţa de a fi cât mai aproape de ea.
Îndrumarea vieții mele, dorințele mele au devenit altele: și
binele și răul și-au schimbat locurile. Și toate acestea au avut loc
pentru că am înțeles învățătura lui Hristos, nu așa cum o înțele-
sesem în trecut.
Stan Pățitul: Frate Nicolaievici, te iubesc și te înțeleg. Tu ai
operat metanoia: din Leu (Lev) ai devenit MIEL! Cine și câți se
mai pot lăuda cu isprava ta? Iată de ce ești un creștin adevărat
și..un om nu doar isprăvit, ci de toată isprava!
Nicolae, frate, vor fi destui care te vor comenta în fel și chip...
Eu spun doar că lucrarea ta este adevărată pocăință (metanoia) și că
ea trebuie făcută de toți –APOKATASTAZA!-
Tolstoi: Nu voiesc să tălmăcesc învătătura lui Hristos, dar
voiesc numai să spun cum am ajuns eu să înțeleg ceea ce e simplu,
luminos, înțeles și neîndoios din ceea ce a fost adresat tuturor prin
învățătura lui Hristos și cum înțelegând aceasta, tot sufletul meu s-a
transformat și am găsit liniștea și fericirea!
Noi, toți: Mulțumim din inimă! Să le spunem doritorilor unde
am găsit mărturia ta în lucrarea

68
Dansul cocorului

„În ce constă credința mea?” Întoarcere spre învățătura lui

Christos, (traducere din rusește de D-rul / Duscian, apărută la
Editura Librăriei SOCEC&Co. Societ. anonimă București 1924)
Părintele Nicolae de la Rohia: Și eu depun mărturie. Crești-
nismul e transmutație nu a elementelor chimice, ci a omului.
METANOIA. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos
Dumnezeu... – transformarea făpturii. Și eu am trecut prin IAD... și
am ÎNVIAT! În Monasterion!
Fratele Varsanufie: Cum așa?
Părintele Nicolae de la Rohia: Voi încă nici nu știți ce în-
seamnă Hristos.

69
 Vasile Floare

Drumul
(schiţă pentru
o hermeneutică creatoare)
Basileo: Indicații metodologice – sună cam pompos, ce ziceți?
Dacă însă știm că metodos = drum, în greacă, atunci lucrurile
devin clare: avem îndrumările, absolut necesare, pentru DRUMUL
de parcurs.
Astfel, riscăm... să ajungem pe drumuri. Ca urmare, indicațiile
/ îndrumările ne sunt borne, jaloane (hermai în gr), ce marchează
DRUMUL pentru a ajunge la țintă. Cum suntem toți derutați
(derouter = a dezorienta) DRUMUL este salvator!
Alex Graur: Faci trimitere la franceză – și bine faci! Atunci
aflați că în această limbă soră, drum = route (de unde la noi rute,
rutier, rutină) vine din verbul latin rumpo (dă la noi a rupe) Astfel,
sensul este de route = drum rupt prin pădure!
Badea Cârțan: Vrei să zici croit prin pădure, deci prin sălbă-
ticie dar și prin labirint! Cu adevărat extraordinară, intervenția ta!
Basileo: Dezorientați, derutați, înseamnă opusul: nu ne mai
croim drum prin pădure, ci pădurea ne înghite... cu totul! Și-atunci
cum să te orientezi (fără drum, pădurea devine labirintul în care i s-au
încurcat- cărările și lui Harap-Alb?)
Simplu te îndrepți spre ORIENS / ORIENT = Răsărit, locul
unde se naște lumina, nu, Alex?
Alex Graur: Da, de la verbul latin ORIOR = a se naște, care
ne duce unde vreți voi, căci ORIGO (derivatul de la ORIOR) =
ORIGINE!

70
Dansul cocorului

Dar, atenție, căci tot de aici vine ABORIOR = a muri, apoi a

avorta!
Stan Pățitul: Trebuie să medităm, să aprofundăm bine lucru-
rile! Ca să nu-i speriem pe cei slabi de înger, să spunem încă o dată
că DRUMUL este firul Ariadnei salvator din Labirint! Dar cum să-l
descoperim?
Eminescu: În temeiul codrului / Cale nu-i, cărare nu-i,
Că de-o fost vreodată cale / Ea s-o prefăcut în vale.
S-a umplut de spini și scai / Că de urmă nu-i mai dai,
De-i cărare undeva, / N-o mai știe nimenea,
Că-i pierdură urmele / Ciobănași cu turmele
Și-i pierdură semnele / Pădurari cu lemnele.
În temeiul codrului / Cale nu-i, cărare nu-i...

Basileo: Trebuie s-o găsim.. Cu orice preț! Vezi bine că mergem

pe trei cărări...
Paul Tillich: Aș veni și eu cu o contribuție, sper foarte impor-
tantă: Adevărul fără drumul către adevăr este mort; dacă totuși este
folosit, el, adevărul, are efect doar la suprafața lucrurilor (p 60)
Badea Cârțan: Cum așa?
P. Tillich: Să ne uităm la studentul care cunoaște conținutul a o
sută dintre cele mai importante cărți din istoria lumii și a cărui viață
spirituală rămâne la fel de superficială cum a fost dintotdeauna sau
care poate devine și mai superficială. Apoi să privim un muncitor
neinstruit, care îndeplinește o sarcină mecanică în fiecare zi, dar se în-
treabă brusc: Ce înseamnă acest lucru, faptul că fac această muncă?
Ce înseamnă pentru viaţa mea? Care este sensul vieții mele? Deoare-
ce își pune aceste întrebări omul acesta se află pe drumul spre adânc,
în timp ce omul celălalt, studentul la istorie, rămâne la suprafață.
Numele acelui adânc și temei infinit și inepuizabil al întregii
ființe este Dumnezeu. Acel adânc este ceea ce se înțelege prin
cuvântul Dumnezeu. (Cutremurarea temeliilor, Editura Herald)

71
 Vasile Floare

Stan Pățitul: Prietene Paul, știam că ne putem baza pe tine!

M. Eliade: P. Tillich est considerat unul dintre geniile teologice
ale secolului... Așa că merită să-l ascultăm...
P. Tillich: Nu există nici o scuză care să ne îngăduie să evităm
adevărul, la care se ajunge doar prin adâncimea suferinței. Fie că
suferința vine din afară și o luăm asupra noastră ca o modalitate de
a ajunge în adânc, fie că o alegem în mod voluntar ca fiind singura
cale spre lucrările adânci, fie că e calea umilinței sau calea revoluției;
chiar dacă Crucea este interioară sau exterioară – drumul merge în
sens contrar celui în care am trăit și gândit înainte. (...) Și ceea ce
se întâmplă în viețile noastre se întâmplă și în gândirea noastră:
fiecare element pare să fie inversat. (p. 68)
Basileo: Paulus după cum se vede susții și tu teoria noastră, și
ne bucurăm. Cu ce propunere, soluție vi în sprijin?
P. Tillich: Întoarce-Te Doamne! – aceasta este rugăciunea oa-
menilor de-a lungul tuturor eonilor, rugăciunea ascunsă în adâncul
fiecărui suflet (p 83)
Badea Cârțan: Amin! Dacă Domnul își întoarce fața către noi
iar noi spatele? Iată de ce zic că și noi trebuie să ne întoarcem fața
către El...
Psalmistul: Vezi Psalmul 79 (Bibilia ortodoxă)... TOT... (Psal-
mul 80 pentru ceilalți frați)
Badea Cârțan: La DRUM, deci!

Borna 1!
Basileo: Ca să găsim Drumul (Methodos) am recurs la feno-
menologie, cu cele două condiții ale sale:
a. Reducția fenomenologică: dacă suntem în cel mai mare necaz
este clar că aici ne-au dus informațiile, ideile și teoriile exis-
tente. Necazul o spunem direct! – este întărit de toate acestea.
Prin urmare este firesc să le punem în paranteză. Tot ce știm

72
Dansul cocorului

ne poate fi util, sau dăunător. Nefiind siguri le ținem în rezer-

vă: suntem vigilenți și precauți!
b. Epoche: suspendăm orice judecată (ca posibil virusată) cău-
tând în alt mod decât cele utilizate până acum – de a avea
acces la fenomenul originar.

Badea Cârțan: Sunt atâtea vorbe înțelepte în spriljinul tău: Tăce-

rea e de... Aur (Poate îi facem invidioși pe alchimiști..) Dacă tăceai
filozof te numeai!, Tăcutul mănâncă untul..
Pithagora: Eu vă propun între 3-5 ani de tăcere. Apoi mai
vorbim...
Platon: Celor din vechime le era proprie vorbirea laconică.
Sf. Anton cel Mare: Eu recomand strictul necesar: ce mult 7
vorbe pe zi.
Victor Kernbach: Zeița COMORII la romani – atenție mare!,
se numește TACITA (TĂCUTA)!
Lao-zi: Noi spunem mai mult: WU-WEI, adică să nu faci nimic
din propria (rea) voință; lasă lucrurile să se nască și să meargă după
Dao.
P. Țuțea: Hai să-l echivalăm, cum au făcut şi alții pe Dao cu
Logos, nu Părinte Ioan? Poate ne apropiem mai bine de înțelesurile
lor!
Sf. Ap. Ev. Ioan: La început (Archai) era Logos-ul și Logos-ul
era Dumnezeu. Și era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au
fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără
El. El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în
întuneric și întunericul n-a biruit-o.
Basileo: Cine ia Cuvântul / Logosul? El ne trebuie nu cuvintele.
Altfel spus, ne trebuie Logos nu... logoree!
Sf. Grigore de Nazianz: Rog pe bunul Dumnezeu în fiecare zi
să aibă milă de mine și să nu-mi arunce pe cap, pe inimă, sau pe

73
 Vasile Floare

umeri păcatul cel mai greu de dus pe lumea aceasta, păcatul de-a
avea idei personale.
John: Cum să n-am eu părerile mele?
Heraclit: Prietene, părerile sunt – epilepsie! Nu mie, ci Logos-
ului să asculți este înțelept și să mărturisești că toate sunt una!
Cât ai ști, Polymatia – mulțimea cunoștițelor / erudiția nu instru-
mentează intelectul, nici nu te face înțelept.
Gigel: (14 ani) Doamne! Și noi care suntem... tobă de carte!
Stan Andreski: Never have so many stayed in school so long
to learn so little.
P. Țuțea: Vreau să mă deparazitez de filozofie și să urmez
LOGOS-ul!

Borna 2!
Basileo: Mircea, de unde ne sugerezi să pornim circitarea?
Eliade: Într-o zi s-ar putea descifra și codul pe care-l reprezintă
documentele preistorice. Păcat că savanții sunt atât de timorați și
nu mai îndrăznesc să facă apel la documentele etnografice.
Basileo: Cum viziunea / cunoașterea tradițională -știința sacră-
viza eterna întoarcere a aceluiași (vezi zodiacul, anul cu cele 12
luni..) și viziunea noastră se vrea- enciclopedică!
Gustav René: En-Kyklios-paideia = prin care se face educația
/ formarea copiilor, să devină oameni!
M. Nasta: Cercetarea însăși înseamnă CIRCITARE = a da ocol
rotocol precum face vulturul pentru a localiza prada.
Basileo: Subscriu! Astfel și numai astfel vom... circula în sfera
spiritului!
Cioran: Spiritul înaintează doar dacă are răbdarea de a se
învârti în loc, adică de-a aprofunda.
Badea Cârțan: Tot pe loc, pe loc, pe loc, / Să răsară busuioc!

74
Dansul cocorului

Cioran: Perfect! Există o antinomie totală între a gândi și a

medita, între a sări de la o problemă la alta și a aprofunda una și
aceași problemă.
P. Țuțea: Avem deci ca metodă meditația, de acord, dar să nu
uităm rugăciunea. Să fie ritmică, precum Rugăciunea lui Iisus, con-
ducând-o cu ajutorul mătăniilor sau al rozariului...
G. Gusdorf: Enkylios paideia, învățământ circular. Ar fi regă-
sită inspirația anticilor... Enkylios paideia!
Doctor Alcmeon din Crotona: Oamenii mor pentru că nu
sunt capabili să îmbine începutul cu sfârșitul.
Badea Cârțan: Vrei să spui alfa și omega..
Basileo: Excepțional: asfel se închide cercul ființei cum spune
prietenul Commoner. Numai așa, Spiritul se poate concentra, iar
omul hotărât (căci va avea un hotar!) va putea să mute munții!
Sf. Ap. Paul: Căci Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci
în putere.
Sf. Ap. Matei: Noroadele au rămas uimite de învățătura lui
Iisus căci El îi învața ca unul care avea putere, nu cum îi învațau
cărturarii lor. (Cap. 7.28-29)
Badea Cârțan: Asfel vom deveni Fiii lui Dumnezeu: nemu-
ritori și atotputernici!
Jean Chevalier: În ebraică neamul omenesc derivă din rădăcina
verbului a se învârti în cerc. Simbolismul cercului se suprapune
peste cel al eternității neîncetatei reveniri.
Ioan Bocşa: Io mă duc, mândra mea, mîne; / Doru meu la tine
rămâne.
Mi-l grijește mândro bine / Cum te-am grijit io pe tine,
Și mi-l leagă mândră, leagă / Într-un colț de cârpă neagră,
Și-i dă drumu-n râu să meargă.
De-i vedea că se-nvârtește, / Să mai tragi mândră, nădejde!
De-i vedea că apa-l mână / Să-ți iei mândră ziua bună.

75
 Vasile Floare

Petrică: Alunelu' Alunelu' hai la joc / Să ne fie, să ne fie cu

noroc!
Cine-n HORĂ o să joace / Mare, mare se va face!
Cine n-o juca de fel / Să rămână mititel!
Basileo: Bune și frumoase tradiții, Mircea. Tu ce zici?
Eliade:..jocurile de copii.. sunt resturi din ceremonialele iniția-
tice..
Apoi, Dansul e cel mai dinamic simbol al Creației al devenirii
ritmice. Shiva a creat lumea dansând. Natarâj, dansul regal este o
formulă prin care se exprimă Creația și Viața cosmică.
Basileo: Iată, unde am ajuns cu cercul – circitarea- enkyklos
paideia!
Commoner: Din păcate, noi am distrus circuitul vieții,
transformând nenumăratele lui cicluri în fenomenele liniare..
Noica: De pierdere! Mor și apele, spun ecologii. Totul se stin-
ge. Dar nu i se substituie altă viață?
Basileo: Acesta este scopul Lucrării / Leiturgia! Astfel, murim
cu zile!

Borna 3!
Basileo: Cu această bornă introducem în scenă Mitul fondator,
acesta având rolul fundamental de a semnala ORIGINEA, nu,
Mircea?
Eliade: S-a susținut chiar că tulburările și crizele societății mo-
derne se explică prin absența unui mit propriu. Când Jang își intitula
una din cărți: Omul în căutarea sufletului el lasă să se înțeleagă că
lumea modernă- în criză după despărțirea de creștinism- este în cău-
tarea unui nou mit, care singur iar permite să-și regăsească o nouă
sursă spirituală și i-ar reda forțele creatoare.
Basileo: Știu bine că prietenul Giovani Battista Pighi (Univ.
Bologna) are aici un cuvânt greu. Să mai amânăm contribuția lui
pentru a-l înțelege mai bine, dar și pentru a-l omagia pe măsură.
76
Dansul cocorului

Mai ales, că Lucian vine, nici nu se poate altfel, și ne pregătește

temeinic...
Lucian Blaga: Tentativele de a îndruma creația (lucrarea)- pe
scopul unui mit central, le socotim dezastruoase.
Stan Pățitul: De ce spui asta?
L. Blaga: Creația n-are nimic de câștigat prin limitarea la o sin-
gură mitologie, promulgată prin articole de lege drept centrală, dar
totul de pierdut, căci prin fixare duhul creator se anulează singur.
Basileo: Aici e nevoie de săpături adânci, căci știi și tu – ger-
manii, de la Holderlin, Schelling, Hegel genialii svabi, tovarăși de
bancă într-un seminar teologic, ca să te citez pe tine...
L. Blaga:... vizau la o renaștere a culturii pe temeiuri
mitologice...
Basileo: inspirați de modelul grecesc...
L. Blaga: Toți acești gânditori, critici, poeți au avut un senti-
ment acut al unității culturii grecești și atribuiau această unitate
faptului că în cultura greacă se găsea o mitologie centrală unică.
Basileo: Ori, cultura germană – spuneau ei, dar și cultura
Europei, spunem noi – este foarte diversificată, împrăștiată și- lipsită
de forță, de strălucire și grandoare! Și mai ales astăzi, când se încear-
că a se construi Casa comună a Europei, cum să-i pui cap la cap
toate culturile naționale? Tu cum vezi rezolvată unitatea culturală?
L. Blaga: Unitatea unui culturi nu implică existența unui mit
central, ci e condiționată, în primul rând, de existența unei matrici
stilistice, subconștientă, de un pronunțat caracter colectiv.
Basileo: Dragă Lucian, hai să-i împăcăm pe germani, în primul
rând pe furtunosul Nietzche...
L. Blaga: Într-adevăr, Nietzsche, vorbind despre lipsa de unitate
și stil a culturii din timpul său, si-o explica în bună tradiție clasică-
romantică prin absența unui mit central.

77
 Vasile Floare

Basileo: Reiau, să-i împăcăm pe germani, dar și pe Jung și

Eliade, cu Heraclit. Dacă acesta ne cerea să urmăm Logos-ul – care
am văzut, este universal, atunci s-ar putea ca Acesta să-și găsească
manifestarea vizibilă într-un mit! Astfel, mitul n-ar fi decât vârful
unui aisberg spiritual, matricea stilistică de care vorbiți!
Am văzut că și Sf. Ap și Ev Ioan susține Logos-ul pe care-l vede
identic cu... Dumnezeu.. Ce-i drept, matricea stilistică – Logosul –
Dumnezeu – sunt ascunse / cufundate în inconstient...
Iisus: Împărăția Cerurilor este în voi înșivă!... Eu n-am venit
să stric Legea, ci s-o împlinesc!
Basileo: Atunci: Mitul central, fondator ne semnalează tocmai
– ca vârf de aisberg – ceea ce este în adânc. Poate dăm de Comoară,
de Panaceu...., de Elixir. Care să fie acest MIT? Căutăm acul în carul
cu fân.... Iată-l însă pe Giovanni Baltista Pighi venind cu o inspirație
mai mult decât genială. El scrie prin 1962 Le tre ecloghe ultime X,
XI, XII. În ultima, el are o viziune demnă de urmaș al Sf. Ap. și Ev.
Ioan. Acolo Giovanni, imaginezi...
G.B. Pighi:.. consecințele nefaste ale războiului atomic –
inumane bellum – distrugător în hotare apocaliptice. Supraviețuitori:
doi păstori (!!) Pătrunși adânc de credința că lumea își poate relua
firul vieții din capătul uitat al civilizației, cei doi vorbesc despre cele
întâmplate și spre a-și fortifica speranțele, se înbărbătează cântân-
du-și unul altuia cântece bătrâne.
Badea Cârțan: Ne-ai pus pe... jarul atomic! Dă-i drumul, cu ce
cântece salvatoare vin cei doi? Noi avem atâtea cântece bătrânești...
G.B. Pighi: Primul, păstor din vechea Indie, deapănă molcom
două himne vedice, iar al doilea, din legendara Dacie, tragănă melo-
dios MIORIȚA.
... Miorița având acest miraculos har de a deschide... zariștea
cosmică (vorba lui Blaga) într-un moment de cumpănă pentru om
și omenire, har iscat din atitudinea pe muchie de cuțit în fața
morții...
78
Dansul cocorului

Badea Cârțan: Eu umblam după terfeloage... Când colo... co-

moara cum bine spune Iisus! Ascunsă în sufletul meu!
Basileo: Hai să numim Miorița – poienmit (combinație gre-
cească, de la poietein = a crea, a face, operă poetică și operă mitică)
Virchea Zechiu (păstor din Tulcea): Din rădăcina acestui cântec
suntem fapți!
Basileo: Reținem, Miorița poienmitul creator de lume, de viață
și- salvator! Rămâne să o și dovedim! Și o vom face de toată frumu-
sețea, într-o leitourgia- toți împreună!

Borna 4!
Stan Pățitul: Se pune întrebarea: dacă există MITUL FONDA-
TOR, mitul central...
A. Fochi: Și există de sute de ani, în mii de variante...
Stan Pățitul:ce matrice stilistică exprimă și de ce nu lucrează,
nu este eficientă – matricea – așa cum observă că trebuie să fie,
Lucian?
Basileo: Pentru că aici intervine CATASTROFA de care ne
atrage atenția Platon în Omul politic (Politikos!) Acum se schimbă
soarta lumii, a Universului cum ne arată și FORTUNA. Catastrofa
nu înseamnă doar inversarea mersului Universului (cu toate consecin-
țele negative posibile) ci și.. scufundarea MATRICEI STILISTICE
precum Atlantida, nu Platon? – în inconștient, cum observa deja
Blaga sau Eliade....
Eliade: În timp ce ceva sacru se manifestă, în același timp ceva
se ocultează devine criptic. Aici stă adevărata dialectică a sacrului,
prin simplul fapt că se arată, sacrul se ascunde! (1 oct. 1965, vol. I
p. 542)
Basileo: Aici e Marea Taină: camuflarea / ocultarea / sacrului
în profan! Tu, Mircea, vorbești chiar de a doua cădere...

79
 Vasile Floare

Eliade:... reflecţiile mele în Le Sacré et le Profan asupra celei

de-a doua căderi a omului. Viața religioasă a omului modern, spu-
neam eu, este acum inconștientă. (2 febr.1962)
Basileo: Anton, tu ne relatezi o discuție foarte interesantă și
extrem de utilă în context, pe care ai avut-o în vara lui 1937 cu M.
Eliade
Anton Golopenția: Spuneam că o să vină vremuri din ce în ce
mai grele. Pentru noi, românii se pune o singură problemă: cum să
iernăm, cum să ne ascundem în noi, și să lăsăm să treacă iarna
peste noi (Eliade, Jurnal I, p.214)
Stan Pățitul: Extraordinar! Observația trebuie însă extinsă pe
2 planuri:
a. toată istoria noastră, cu excepțiile de rigoare (foarte intere-
sante), a fost și este o mare iarnă FIMBUL!
b. sacrul – noi am zis matrice stilistică, Logos – este ocultat se
camuflează (ascunde) la nivel planetar, dar și în inconștient!

Consecințele sunt inimaginabile...

Leonte Blaga: Noi, românii, ne-am pierdut, undeva pe firul
istoriei, Destinul! (vezi „Luntrea lui CARON”)
Badea Cârțan: De aceea ca Fortuna, trăim în seama.. NORO-
CULUI! Ne întâlnim, prieteni, rude: Hai noroc Gheorghe! Hai noroc
Ioane! Închinăm la ocazii, sărbători: NOROC! NOROC și Sănătate!
Basileo: Dar tu Lucian vi cu o idee și mai genială, pentru că
funcționează şi ca soluţie la nebunia, teroarea istoriei cum îi zice
Eliade, la iarna FIMBUL care ne apasă...
L. Blaga: Noi, românii, am boicotat istoria!
Basileo: Dar, și tu Mircea, nu te lași mai prejos....
Eliade:... Azi experiența religioasă e irecognoscibilă, pentru că
e camuflată în contrariul ei, în a-spiritualitate, anti-religie, opacitate
etc. (7 Martie 1974)

80
Dansul cocorului

Stan Pățitul: Sau cum să găsești acul în carul cu fân? Când se

spun câte-n lună și în stele, adică verzi și uscate, cum să cunoști
Adevărul? Greu dacă nu imposibil. Avem un indiciu incontestabil:
Simbolul! Depinde, tot de noi, cum îl interpretăm. Prin ta'wil –
interpretarea corectă a simbolurilor după cum arată J. Chevalier –
ne ntoarcem la izvor, la origine, la Adevăr.
Mark Twain: Fiind vorba de răsturnarea lumii, asistăm la uzur-
parea tronului prințului de către... cerșetor. Cum va conduce acesta?
Jean Lefranc: Acești imbecili care ne conduc!
Basileo: Intelectualii, ce fac?
J. Benda: Intelectualii trădează și fac (conștient- inconștient)
jocul imbecililor de la putere.
Badea Cârțan: Iar pe plan spiritual ce se întâmplă? Nici nu
vreau să mă gândesc.
Stan Pățitul: Ba gândește-te! Răsturnarea înseamnă că Adver-
sarul / Satan / Anticristul / Cel rău intră în biserică....
Sf. Ap. Pavel: ...omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul,
care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce
este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui
Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu! (II Tesalomniceni; 2.4)
Badea Cârțan: Iar noi mergem și ne închinăm lui și-l slăvim!
Doamne păzește-ne!
Sf. Ap. Pavel: Taina fărădelegii a început să lucreze...
Badea Cârțan: Când Lupul ajunge, nu paznic, ci... păstorul oilor!
Basileo: Trebuie să-i dăm... masca de pe față... să-l dăm de gol
căci acum e deghizat ca în Scufița Roșie. Cine vrea să fie Vânătorul?

81
 Vasile Floare

Borna 5!
Arma: Simbolul!
Basileo: Am văzut deja că, din inconștient ajuns acolo prin a
doua cădere (Eliade) –, sacrul ne face semne, ne trimite simboluri
care ne pun pe gânduri. Ne obligă la CIRCITARE.
P. Țuțea: Apoi, simbolul îl păcălește pe diabolon – care nu-l
poate prinde!
Badea Cârțan: Îmi revine inima la loc! Simbolul este şi arma
împotriva lui Diabolon. În timp ce acesta dezbină şi stăpâneşte, Divide
et Impera sub imperativul Răului, Morții Distrugerii totale, simbolon
este opusul său și reface UNITATEA! UNUL!
Simbolul deci unește, precum Podul. De ce credeți că Marele
Preot roman se numește oare... Pontifex Maximus?
Măriuca, Nicu și alţi copii: Podul de piatră s-a dărâmat. / A
venit apa și le-a luat.
Vom face altul pe râu în jos / Altul mai trainic și mai frumos!
Caracostea: De ce credeți oare zic și eu – că se dărâmă Podul
peste Mostar (Herțegovina), cel peste Arta (Epir), cel peste Struma
(Bulgaria)? E de lucru, nu glumă! Cu Manole,... zece!...
Basileo: Iată, deja, că Simbolon / Simbolul merită toată atenția
noastră.
Stephane Mallarmé: Là où il y a symbol, il y a création!
Cioran: Simbolul este realizarea în concret a Universalului
(vezi articolul Simbol și mit)
Hegel: În Artă, Sublimul este exprimat prin Simbol!
Basileo: O, fraților! Este copleșitoare contribuția voastră. Mul-
țămire! Să-i vedem la lucru și pe specialiștii sacrului M. Meslin, M.
Eliade-
M. Meslin: Psihologia adâncurilor face să apară o neâncetată re-
venire, conștientă sau nu, invidualistă sau colectivă, a unor imagini

82
Dansul cocorului

și simboluri care sunt ca visele în stare de veghe ale omului istoric.

Ea afirmă existența unei funcții simbolice înrădăcinată în adâncurile
ființei umane. Simbolul apare, deci, în redescoperirea lui în cadrul
epocii noastre ca fiind legat de însăși existenței omului. El intervine
în toate relațiile omului cu semenii lui, ca și cu divinul.
Sf. Augustin: Un simbol este un lucru care, pe lângă înfățișarea
ce o prezintă simțurilor noastre, aduce în gândire altceva decât pe
el însuși, așa cum urmele unui amimal ne informează despre trece-
rea lui.
Creuzer: Simbolul face ca însuși divinul să devină oarecum vi-
zibil... el atrage spre el cu o forță incoercibilă pe omul care îl vede,
pune stăpânire pe sufletul lui ca și cum ar fi chiar spiritul lumii.
M. Meslin: Lăsând la o parte oarecare arhaism de vocabular,
formula este bună, ea subânțelegând forța dinamică a simbolului și
arătând că funcția lui principală este de a lega omul de o totalitate
în care vede semnul sacrului.
Basileo: Mircea contribuția ta în domeniu, este inestimabilă.
Știm că articolul lui P. Ricoeur din revista Esprit (iulie-aug. 1959)
intitulat inspirat „Simbolul dă de gândit”, te-a pus la treabă:
Eliade:... am încercat să-mi sistematizez ideile asupra simbolului.
Dar n-am avut încă timp să-mi expun după plac întreaga mea
gândire asupra acestei probleme care este în același timp cheia cu
ajutorul căreia omul modern mai poate încă să pătrundă în esența
fenomenului religios. Ea este de asemenea DRUMUL prin care se
poate ajunge la reînoirea problematicii filozofiei contemporane.
Basileo: Suntem, deci pe DRUMUL cel Bun. Știm că analiza
comparativă, psihanaliză – marxism- istoria religiilor, te duce la o
observație extraordinară...
Eliade: Un simbol poate să reveleze atât ceea ce se petrece în
profunzime (psihanaliza) cât și ceea ce este în înălțimi.
Basileo: Scurt și la obiect...
Eliade: Simbolismul religios a creat omul!
83
 Vasile Floare

Basileo: Ceea ce avem nevoie acum este să interpretăm simbolu-

rile într-o viziune unică, universală. Faptul e posibil prin Hermentica
creatoare / specială la care ai muncit și visat.... Chiar dacă n-ai
realizat-o, Mircea, tu ne furnizezi o logistică excepțională.
Eliade: Cred că omul contemporan și mai ales omul de mâine
va fi obligat să integreze cunoașterea logic-rațională și cea simbo-
lic-poetică. (9 apr 1976)
Basileo: Iată încă o idee germinativă, care va aduce roadă multă.
Vom reveni. În acest moment este bine și foarte util să-l aducem în
prim plan pe prietenul Ernst Cassirer cu o contribuție de neegalat
expusă în lucrarea Eseu despre Om.
Știm, Ernst, că și tu constați că omul a ajuns la un punct mai
mult delicat: o criză fără precedent (o spui prin1935) criza cunoaște-
rii de sine a omului. Acest fapt crucial te face să repui totul – în ce
privește bipedul – în discuție. Ce este omul? Te întrebi. Răspunsul
tău cimentează Borna 5, căci afirmi răspicat:
O cheie pentru natura omului – Simbolul. De ce?
E. Cassirer: Omul nu mai trăiește într-un univers pur fizic, el
trăiește într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta și religia
sunt părți ale acestui univers. Ele sunt firele diferite care țes rețeaua
simbolică, ţesătură încâlcită a experienţei umane. Întreg proces
uman în gândire și experiență speculează asupra acestei rețele și o
întărește.
Basileo: Stai puțin și trageți sufletul! Această țesătură încâlcită
e Labirintul din care trebuie să ieșim la lumină, ca Teseu cu firul
Ariadnei.
Poate fi și pânza la care lucrează (ziua) și distruge (noaptea)
Penelopa până la revenirea lui Ulise acasă. De loc întâmplătoar
deci, că arta țesutului este un test pentru Omul politic, în viziunea
lui Platon. Dacă ți-ai revenit, dragă Ernst la treabă..
E. Cassirer: Omul nu mai înfruntă realitatea în mod nemijlocit
el nu o poate vedea, cum se spune, față în față. Realitatea fizică
84
Dansul cocorului

pare să ne retragă în masura în care avansează activitatea simbolică

a omului. În loc să aibă de-a face cu lucrurile înseși, omul conver-
sează într-un sens, în mod constant cu sine însuși. El s-a închis în
așa fel în forme lingvistice, imagini artistice, simboluri mitice sau
rituri religioase încât el nu poate vedea sau cunoaște nimic decât
prin interpretarea acestui mediu artificial.
Noica: Ai dreptate. Omul e o ființă care nu poate obține dintro-
dată binele, cunoașterea, frumosul. Le obține dintr-a doua oară. Omul
e ființă indirectă, reflectată, lipsită de spontaneitate. El trebuie
reașezat.
Basileo: Excelentă și intervenția ta Dinule. Îl vom așeza prin
Hermentica creatoare.
Cassier: Din punctul de vedere la care am ajuns trebuie să
corectăm și să depășim definiția clasică a omului... această definiție
a omului ca animal raționale (ființă rațională), ar trebui să definim
omul ca animal symbolicum (ființă simbolică).
Basileo: Și Mircea ne invită la un un demers similar, dar esen-
țial – redefinirea omului o vede combinând cele două componente
de care vorbești, Mircea revino cu ideea ta, cum am promis...
Eliade: Cred că omul contemporan și mai ales omul de mâine
va fi obligat să integreze cunoaștea logic-rațională și cea simbolic-
poetică.
Stan Pățitul: De ce insiști, Basileo?
Basileo: Cred că pe baza acestei idei putem revoluționa bipedul!
Mă gândesc, în primul rând, că acesta folosește doar 1, 2, 3, 4, 5...
maxim 10 la sută din creier. Apoi e știut că unii oameni (științifici)
folosesc o emisferă, pe când alții (artiștii) o utilizează pe cealaltă.
Ori, iată REVOLUȚIA: să le folosim pe ambele sută la sută. Ce
ziceți? Cum? Făcând să cadă, zidul de la mijloc ce le desparte,
controlat de Separator / Diabolon. Avem arma: Simbolul. Și va
cădea, precum Zidul Berlinului vă promit!

85
 Vasile Floare

Noica: Fii împlinit (omule) și fă ce vrei... Va dispărea sau

omul se va androginiza. (Jurnal, p. 302)
Basileo: Și tu cum vezi antroginizarea?
Noica: Știința și filozofia sunt de sexe diferite. Dar ce e tulbu-
rător astăzi e că știința a devenit androgină... (Journal, p.48-p.49)
P. Țuțea: Reiei, altfel, gândul lui Mircea și-l întărești. Minunat!
Să le unim!
Basileo: Deci revoluția, iată, e posibilă, combinându-le într-o
UNITATE perfectă.
Eminescu: Menirea vieții tale e să te cauți pe tine însuți.
Heraclit: Eu... M-am căutat pe mine însumi. Principiul este...
Logos-ul.
Basileo: Așa vom reuși să aflăm secretul unificării, esența lucră-
rii-npreună!!!
Iată unde ne duce... Leiturgia! Să-l mai incităm pe Noica...
Noica: Totul e de luat de la început. Aceasta deosebește
Spiritul de rest.. o experiență (interioară) e mai de preț decât cea
istorică. Așa cum îți faci o casă îți faci un gând în care te aduni...
Să intri în gândul tău. Ce i s-a luat omului de azi e totalitatea....
Stan Pățitul: Te aliniezi lui Socrate, Platon, Jean-Jacques,
Eminescu, Heraclit, Ernst. Creștem...
Cassier: Ce este omul? Omul este considerat a fi acea ființă
care se află în mod constant în căutarea de sine – o ființă care în
orice moment trebuie să examineze și să scruteze condițiile existenței
sale. În această scrutare, în această atitudine critică față de viața
omenească constă adevărată valoare a vieții umane. Viața lipsită de
această cercetare – spune Socrate în a sa Apărare – nu e trai de
om. (Eseu despre om, p.17)
Basileo: Dragă Ernst, ne ungi la inimă, pe toți! Ne faci să ne
simțim oameni!
Nichita: O, câtă lume, și ce puțini oameni!

86
Dansul cocorului

Ana de Noaielles: Umanitatea trăiește în puține ființe!

A. Dumitriu: Reluând firul, totul se concentrează în Homo
Universalis, marele ideal renascentist. și nu numai.
În altă ordine de idei, un singur lucru nu se regăsește în cultura
europeană modernă, care apare în toate celelalte culturi: ideea de
om perfect.
Badea Cârțan: Cum așa? Explică-ne.
A. Dumitriu: Într-adevăr, China a avut idealul unui astfel de
om, pe care l-a numit omul veritabil – chen jen; India a cunoscut și a
păstrat și astăzi ideea unui om eliberat, pe care l-a numit jivan mukta;
Grecia a numit omul perfect sophos purtătorul de lumină; Kabbala
ebraică vorbește de adam elyon omul suprem; civilizația creștină a
cunoscut Sfântul întrupat apoi de cavalerul în căutarea Graalului;
Islamul are ideea unui om universal – el Însanul Kâmil.
Stan Pățitul: Ce se întâmplă atunci cu Europa?
A. Dumitriu: Două probleme se ridică în această ordine de
idei: de ce Europa modernă nu a preluat aceast ideal și dacă această
pierdere a ideii de perfecțiune umană este o scădere calitativă a
culturii sale moderne în întregul ei.
Basileo: Minunată, intervenția ta, Anton! Vi pe o altă direcție și
te intersectezi în stil japonez cu lucrarea noastră. Semn bun! La cele
două întrebări ale tale am făcut multe trimiteri, observații ajutătoare.
Hic et nunc, aici și acum, să spunem încă o dată răspicat Europei:
sau va accesa acest IDEAL, sau casa comună se va prăbuși... ca un
castel din cărți de joc, așa cum prevedea Henri Kissinger, de multă
vreme. Să mai spunem cine se bucură? Nu! Vom spune doar atât:
Râde ciob de oală spartă! Iar noi ne vedem de Lucrare – Leitourgia
noastră.
Noica: Ce stupidă e tânguiala oamenilor că nu există constituţii
bune. Cu un material atât de nereușit ca acesta uman, cum să faci
comunități sau o comunitate ideală? (Journal, p.216)

87
 Vasile Floare

Manole: Deci, grijă mare! Astfel pățiți ca mine. Iar Marea

Britanie ne dă... deșteptarea!
Basileo: Cât de bine venită e concluzia lui Noica: Omul nou se
va androginiza (totaliza, conpleta, isprăvi) sau se va... isprăvi cu noi!
Iisus: Fiți dar desăvârșiți, precum Tatăl Vostru Cel Ceresc este
desăvârșit.
Stan Pățitul: Omule vrei să-ți faci de cap? Unifică-ți ce le
două Emisfere.
Noica: Fii împlinit și fă ce vrei!

Borna 6!
Basileo: Toată Lucrarea Leitourgia este așezată sub semnul
MISTERIILOR
R. Guénon: Sau al INIȚIERII..
Eliade: Ceea ce ne lipsește, atât de mult astăzi:
Stan Pățitul: Ne lipsește iată, inițierea cum obeservă, Mircea
– ne lipsește idealul de om universal, cum observă Anton. Hai să le
unim dacă tot avem CHEIA, SIMBOLON (Cel care unifică)
Sf. Ap. Petru: S-ar putea să avem nevoie nu de una ci de două
chei!
Basileo: Părinte ești vizionar! Precizarea este de mare, mare
ajutor. O reținem la dosar. Reamintesc, dacă în lucrarea Dansul
Minotaurului am arătat că lumea se îndepărtează de sine, de esență,
mergând chiar împotriva sa KATHSTROPHE – deci am arătat că
trăim ne viață, în nelume, că suntem neoameni, netoți și că, prin
urmare, istoria e catastrofală asezând totul sub semnul Micilor
Misterii, acum e timpul să urcăm o treaptă la... Marile Misteii.
Astfel că lucrarea de față se intitulează Dansul Cocorului.
Ea constă, în principal, în recuperarea DRUMULUI (METHO-
DOS) spre CENTRU spre ORIGINE, spre SINE, spre ESENȚA
UNIVERSULUI: UNUL!

88
Dansul cocorului

J. Chevalier: Foarte semnificativ este Dansul cocorului, executat

de Tezeu la ieșirea din Labirint, și al cărui echivalent se regăsește
în China.
Fără îndoială, el are o legătură cu aspecul ciclic al însăși probei
Labirintului, cocorul fiind o pasăre migratoare.
În China antică, dansul cocorilor evocă puterea de a zbura și
prin urmare, de a ajunge în Insulele Nemuritorilor (...)
Culoarea albă a Cocorului este un simbol al purității, iar capul
de culoare roșu-cinabru, indică permanenţa puterii vitale, concen-
trarea energiei YANG: După 1000 de ani s-a întors un cocor (spune
un text din dinastia Tang); cinabrul se cerne pe capul tău, zăpada
imaculată îi îmbracă trupul. De aceea, Nemuritorii zboară de obicei
călare pe un cocor.
Ouăle de cocor servesc la prepararea băuturilor care conferă
nemurirea.
Întoarcerea ciclică a cocorului este un simbol al regenerării.
Este și motivul pentru care asociat cu Prunul, constituie o emblemă
a Primăverii.
Cu capul de culoare cinabrului, cocorul este de asemenea pus
în legătură cu cuptorul alchimistului și cu focul din el.
Badea Cârțan: Prietene Cavaler, ne-ai topit! Cocorul, dansul
său sunt simboluri totale. Mulțumim. Eu concentrez: ALBUL (tru-
pului de nea) + ROȘUL (capului athanor) = Mărțișor. Ce ziceți?
Stan Pățitul: Bade, da-ți fuge Gândul! Reținem Mărțișorul ca
UNITATE a celor două... Cu el, revenim la UNUL...
Lao-zi: În vremuri străvechi iată cine a atins UNUL:
Cerul a atins UNUL și s-a înseninat,
pământul a atins UNUL și s-a liniștit,
spiritele au atins UNUL și au devenit divine,
valea a atins UNUL și s-a umplut
cele 10000 de lucruri au atins UNUL și s-au născut,
dregătorii și Regele au atins UNUL
89
 Vasile Floare

și au ajuns conducătorii Subcerescului.

Unul le face pe toate să fie astfel.

Stan Pățitul: Dar fară el, UNUL, ce se întâmplă?

Lao-zi:... fără ceea ce-l face senin, Cerul ar crăpa,
fără ceea ce-l face potolit, pământul s-ar cutremura,
fără ceea ce le face divine, spiritele s-ar risipi,
fără ceea ce-o umple, valea ar seca,
fără ceea ce le face să se nască
cele 10000 de lucruri ar pieri,
fără ceea ce-i face să fie prețuiți și sus așezați,
degătorii și Regele ar fi răsturnați.
Basileo: Unul e TOTUL! Am mai spus-o și vom reveni ori de
câte ori e cazul.
Eliade: Poate și acum. Dacă am vorbit de ALBUL și ROȘUL
care dau UNUL – mărțișor să reținem că unul din simbolurile centrale
ale hermetismului alchimei este REBIS (lit două lucruri), androginul
cosmic, reprezentat iconografic sub forma unei făpturi umane bise-
xuate. Rebis ia ființă prin unirea dintre Sol și Luna... Cel care îl putea
dobândi, se afla de fapt în posesiunea Pietrei Filozofale; pentru că
piatra se mai numea și REBIS sau Androginul hermetic.
Operația alchimică peliminară preparării Pietrei Filozofale este
unirea între principiul masculin și cel feminin. Se obținea, prin această
unire a celor două principii un miracol, un paradox, care făcea posi-
bilă orice creație. (Și se știe că una din virtuțile Pietrei era de a trans-
forma orice metal în aur – de a refece, deci, creația) (Drumul spre
Centrul p.371)
Badea Cârțan: Să unificăm.. TOTUL: Soarele și Luna / Mi-au
ținut CUNUNA! Când ai terminat OPERA – o casă, o căsătorie, o
împărăție te-ai încununat, pui CUNUNA sau COROANA, sau
AUREOLA lucrului complet, perfect.
Sankara: Unu fără al doilea – Advaita...
90
Dansul cocorului

P. Țuțea: Unu este Principiul, de unde pornesc toate, care le sus-

ține și le orientează Kosmotic și la care toate se întorc: alfa și omega!
Eminescu: Este Archeus..
Basileo: Cum am mai spus, ai Arche- ai TOTUL,frumos rându-
it, ca o bijuterie= KOSMOS. După cum, n-ai Arche ești în Anarheia /
Anarhie. Sau maladie... atât pentru individ, cât și pentru lume..
Eliade: Oricare ar fi, cauza istorică a maladiei cauza primă este
de ordin magic: s-a stricat armonia prin intermediul unor forțe neco-
respondente (...).. boala este o întâmplare semnificativă, o rupere a
armoniei cosmice și împotriva ei nu se poate lupta într-un timp
anarhic (zile nefaste)...
Basileo: Să precizăm, că explici viziunea babiloniană...
Eliade: De altfel: patronii medicilor sunt anumiți zei (Enki-Ea
Nimurta, Tammuz). Nimurta, patronul medicilor, este în același
timp zeul granițelor...
Stan Pățitul: Asta e foarte interesant! Noi am zis, hotare și
poate mai potrivit.
Dar spune-ne, de ce și al granițelor / hotarelor?
Eliade: El veghează la păstrarea limitelor, este o divinitate a
inteligenței și Justiției.
Stan: Bine, dar ce legătură are atunci cu boala?
Eliade: Boala, ca și nerespectarea granițelor teritoriale, biologi-
ce, morale – este o ieșire din norme, o rupere a armoniei, a înțelegerii,
un act anarhic.
Maladiile sunt, deci, o personificare a anarhiei, a spiritului Răului,
a demonilor. (Drumul spre Centru p. 539/540)
Basileo: Și eu gândescla fel! Boala este de fapt anarhia /haosul
instaurat în corp. Finalul: moartea. Până la acest final viața bolna-
vului / anarhică / este mai mult sau mai puțin infernală! Bucuria
doctorilor cum observă Baltazar Gracian. Cercul ființei, care perpe-
tuează (înființează în fiecare clipă!) viața, este înlocuit de cercul
vicios care, cu sens invers, instaurează moartea.
91
 Vasile Floare

Lobsang Ranpa: Perfect de acord. Priviți această thanka

(pictură pe pergament) înfățișând tocmai Roata VIEȚII (Bhavachakra
mudra) întoarsă de Stăpânul Morții, Yama. Până aici, la moarte, cum
ai observat și tu, această imagine exprimă dorința omului de a se
agăța de existența materială, terestră (carne, sex, bani, avere etc.)

92
Dansul cocorului

Stan Pățitul: Evident, Stăpânul Roții Chakravartin, Buddha –

este înlocuit de Yama, Stăpânul Morții, care o ia pe cont propriu!
Este exact catastrofa prin care trece FORTUNA, dar, voi, tibetanii
sunteți mai tranşanți: norocul, care e adulat de occidentali nu e decât
ipostaza Mayei, prin care te păcălești / ispitești singur. Te ispitești
și te păcălești pentru că speri la o Viață... prosperă și te trezești
înghiţit de Yama, de Kali. Unde dai și unde crapă!
Cioran: Toată viața n-am făcut decât să repet: Omul este un
abis, omul este un abis. Mi-a fost cu neputință să găsesc ceva mai
bun.... Ce este răul? E aceea ce se face-n vederea unei fericiri ținînd
de-această lume:
Abhidarmakosavyaka...

Trăiesc între nostalgia catastrofei și extazul ruinei / Caiete I p. 244

Basileo: Bravo,... , aici binele e un rău, iar fericirea – Răul şi
mai mare! Iată de ce avem nevoie de iniţiere.
Homer: Fericit acel om de pe pământ care a văzut aceste Mis-
tere! Dar cel care nu a fost inițiat și nu a luat parte la rituri nu va avea
parte, după moarte, de toate splendorile de dincolo din sălașurile
întunecate (Imnul către Demeter, v. 408-482)
J. Chevaler: Inițiere – sens al cuvântului teleutai a face să
moară. A iniția este într-un anume sens, a face să moară, a provoca
moartea. Dar moartea este considerată ca o ieșire, trecerea printr-o
ușă dând acces dincolo. A iniția înseamnă a introduce.
Basileo: Haideți să ne înțelegem: dacă trăim înt-o lume ca nelu-
mea, unde viața ne este de fapt moarte, nu ne rămâne decât.. să murim
față de acastă lume, pentru a renaște în lumea LUME / Luminată și
curată. Așa zice și creștinismul cu moartea pe moarte călcând...
Neofit: Cine moare înainte de a muri, nu mai moare niciodată!
Iisus: Cine-și păstrează viața, o va pierde, iar cel care o pierde
pentru MINE și Împărăție o va câștiga.

93
 Vasile Floare

J. Chevalier: Riturile de inițiere în Marile Mistere erau

simboluri ale reînvierii așteptată de iniţiaţi. Toate aşează principiul
învierii în afara puterilor omeneşti.
Învierea,.. este un simbol al transcendenței și al unei atotputer-
nicii asupra vieții, care sunt atribute exclusive ale lui Dumnezeu.
(vol, p.174)
Iisus: Ce nu-i cu putință la oameni, e cu putință la Dumnezeu!
P. Țuțea: Așa am spus și noi cu Regele nostru Nihil sine Deo,
iar Lucrarea-împreună – Leitourgia o facem toți împreună cu El!
Anton Dumitriu: Victor Magnien crede că poate deosebi în
fond, conciliind toate datele oferite de această literatură, trei tipuri
de inițieri:
inițerea în Micile Mistere sau purificarea;
inițierea în Marile Mistere sau atingerea stării de OM perfect,
epoptia sau identificarea cu UNUL.

Badea Cârțan: Suntem deci pe fază! Atâta doar, că pentru noi

UNUL e Dumnezeu.
Aristotel: Principiul cunoașterii este cunoașterea Principiului.
Stan Pățitul: Principiul /Unul/ înainte de toate! Înapoi la...
Principiu nu la prescratici, dar poate și cu ajutorul lor!
Anton Dumitriu: Prin actul creator, act poietic, în veritabila
lui accepție, intelectul însăși își dă ființă, devine Ființă, devine
Principiu. (p. 120, Psihosophia mirabilis)
Basileo: Sperăm că MIORIȚA – poienmit, ilustrează din plin
teza ta.

94
Dansul cocorului

Borna 7!
Epilogos: Închidere ce se deschide!
HAOS= MATERIA PRIMĂ
Motto:
Ucenicii i-au zis lui Iisus: Spune-ne cum va fi sfârșitul nostru?
Iisus a zis: Ați descoperit dar începutul de căutați sfârșitul?
Căci unde este începutul acolo va fi sfârșitul
Binecuvântat fie cel ce stă la început: acela va cunoaște sfârșitul
și nu va gusta moartea
Evanghelia după TOMA, Logion18

Titi Bolovan: M-ați zăpăcit de cap! Până să stau de vorbă cu

voi eram fericit.
Și acum, privind în jurul meu, văd oameni cum eram eu: îşi
văd de treabă, de servici, se întâlnesc ba la o bere, ba la o cafea, un
grătar, merg la un spectacol, la câte un meci de fotbal, se plimbă.
Repet, așa eram și eu... Acum sunt cheaon! Așa că stau și
mă-ntreb: nu-mi era mai bine înainte? Unde îi tot dați cu haos,
infern și nebunie? Anarhie? Nu cuva sunteți anarhiști?
Alain Joxe: Problema majoră a haosului contemporan este
aceea că, poate întâia oară, umanitatea abordează un ocean de dezor-
dine, fără finalitatea unei ordini, în mod implicit. Un haos care n-ar
fi început de ordine, ci de dezordine, mereu reluată, pentru că ordinea
ce ne este dată din locurile înalte adică din vârful principalelor
instituții financiare transnaționale – este de a ne supune MARELUI
IMPERIU AL HAOSULUI. Nu președintelui Statelor Unite, monarh
aproape fără putere, ci puterii neoliberale, acefale, care pretinde că
ordonează totul prin dezordine și care este intitulată, în mod religios
piață. (Vezi Imperiul haosului, pp. 53-54)

95
 Vasile Floare

Badea Cârțan: Și eu care așteptam americanii! Ieri ne-au vândut

rușilor, acum ne-o fac pe la spate! M-am lecuit! De Trump ce să
mai zic?
Basileo: Să ne oprim aici. Acesta este Misterul absolut, care
trebuie să fie punctul de plecare, începutul Lucrării.
Dinum dei: V-am dezvăluit adevărul; când (totul) începe să se
înnegrească, noi numim acest moment cheia operei....
Carole Sédillot: Această fază a OPUSULUI (lucrării) coincide
cu haosul primitiv și etapele ei sunt descrise încă printr-o mulțime
de expresii: pământul fetid, noroiul, capul de mort, infernul,
Occidentul, Noaptea, Clopotul, oroarea gropii funerare, materia în
stare de putrefacție, Pământul damnat...
Basileo: Acum parcă mă speriu și eu deși m-am ținut tare...
Carole Sedillot: În haos, în necondiționat, în lutul cel cel mai
brut, el (Alchimistul) va găsi materia primă – ne aflăm aici în punc-
tul de pornire a procesului. El trebuie să cheme această materie și
să o pregătească de sacrificiu (pp. 130-131 Secretele Alchimiei).
Françoise Bonardel: Nigrum nigrius nigro: boala regelui
Occidentului! (Vezi Filozofia alchimiei partea a II-a, cap. III)
Nicolas Flammel: Dacă nu vezi Capul de Corb, negru de
negrul cel mai negru, trebuie s-o iei de la început!
Basileo: Suntem pe fundul iadului, unde Talpa Iadului e stăpână.
Unde Demiurgul îi face jocurile, iar Minotaurul și toți monștri
jubilează. Emile, tu ai încercat ca nimeni altul să ne deschizi ochii,
Te-a înțeles cineva? La drept vorbind, cine în beznă totală ar fi
putut să o facă, orbiți, bezmetici ce suntem?
Cioran: Suntem cu toții pe fundul unui iad unde fiece clipă e
un miracol.
Petre Țuțea: Nu există scăpare, doar Mântuire! O spui și tu...
Cioran: Dacă ași fi sigur că mântuirea mi-e indiferentă aș fi de
departe cel mai fericit om care-a fost vreodată.
... Să fie Mântuirea o faptă contra firii?

96
Dansul cocorului

Basileo: Repet: dacă nelumea merge anapoda da! s-o luăm în

răspăr!
Să înotăm contracurentului până devenim – Dragoni! Altfel, în
întuneric, în labirint suntem prinși în cercul vicios- propria noastră
capcană. Nimeni n-are scăpare, cun zice Țuțea.
Cioran: A căuta un sens vreunui lucru ține nu atât de naivitate
cât de masochism.
Badea Cârțan: Oare cu ce să-i trezim din somnul cel de moarte,
dacă nici Fiul lui Dumnezeu n-a reuşit?
Basileo: Gnosticii vorbesc de Salvatorul... salvat! Asta
însemnând...
Stan Pățitul: Că însuși Iisus e prins în Capcană...
Badea Mitu: Doamne, Doamne, mult zic Doamne!
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mănăstire
Și de nimeni n-are știre!

Eliade: În Marele Mit (gnostic), eliberarea comportă trei stadii:

- trezirea
- revelarea științei salvatoare, și
- anamnisis-ul

Adam s-a privit pe el însuși și a știut cine este... Sufletul feri-

citului, recăpătând înțelegerea, a înviat.
Ion Teodorescu: Am învățat și eu să citesc cartea pe dinăuntru
și am devenit Poiet!
Sf. Ap. Paul: Deșteaptă-te, cel ce dormi și te scoală din morți
și te va lumina Hristos.
Basileo: Nu ne trebuie un argument ci o dovadă clară, un fapt
de viață uriaș care a mișcat milioane și milioane de oameni timp
îndelungat... sute de ani..
Badea Cârțan: Care-o fi?... Poate, poate s-o-ntâmpla minunea...

97
 Vasile Floare

Basileo: E vorba de cea mai mare sărbătoare a romanilor...

Badea Cârțan: Io Saturnalia! Io Saturnalia! Io Saturnalia! Am
aflat și eu că nici unde nu se petrecea precum la Roma de Saturnalii...
Dar nu prea le știu rostul...
V. Kernbach: Saturnalia – evocând epoca mitică de echilibru
universal, când peste lume domnise Saturnus Rex sau Pater Deorum
– devine nu numai cea mai mare sărbătoare romană, dar și un sim-
bol al libertății și păcii, când erau interzise spectacolele sângeroase
și declarațiile de război, când se suspendau toate activitățile publice și
private, când toți oamenii deveneau temporar egali, nemaifăcându-se
deosebire dintre stăpâni și sclavi...
Basileo: Ce important era Saturn pentru Roma.. dacă era atât
de cinstit!...
V. Kernbach: Zeu italic agrar, de proveniență arhaică, probabil
o divinitate gentilică a etruscilor, adorată îndeosebi ca protectoare a
semănăturilor. Preluat din mitologia romană ca zeu al adâncurilor
terestre ascunse, de unde trimite ploile necesare semănăturilor și
totodată al tainelor pământului.
Basileo: Încep să intru în idei. Spune te ascultăm.
V. Kernbach: Se credea că în vârsta de aur a omenirii, sub
domnia păcii și a fericirii obștești, Saturn a trăit la suprafața pămân-
tului, sub care s-a retras mai târziu, ieșind periodic numai spre a le
aduce oamenilor darurile și roadele acelei epoci, dar că fusese cel
dintâi care i-a hrănit pe strămoșii poporului roman.
Badea Cârțan: Poate că de aici vine și obiceiul de a ne face
daruri cu ocazia Crăciunului.
Vergilius: Pe teritoriul primitiv al viitorului Latium, cu populație
încă troglodită coboară din cer Saturn instituind vârsta de aur arătân-
du-le oamenilor legi și organizând prima civilizație.
V. Kernbach: Atunci când detronat de Jupiter, bătrânu Saturnus
e adăpostit de Janus în Latium (posibil derivat din... = a se ascunde)
deci a devenit un deus absconditus..
98
Dansul cocorului

Herodian: Iată de ce țin italioții chiar și azi mai întâi sărbătoarea

Saturnaliilor, în onoarea zeului ascuns..
Basileo: Iată motive foarte temeinice pentru cinstirea lui Saturnus
dar și pentru cercetarea noastră! Io Saturnalia!
P. Caraman: Această sărbătoare era considerată de cei vechi
un fel de reîntoarcere, pentru o clipă a Vârstei de aur... Saturnia
regna caracterizată prin egalitatea desăvârșită între oameni, lipsa de
proprietate particulară și bunul traiu pe pământ.
Eliade: Este răsturnarea totală a ordinii, credințelor sociale:
sclavul este stăpân, stăpânul slujește pe sclav, matroana este tratată
ca o curtezană...

Badea Cârțan: Am auzit că era destrăbălare generală, orgie,

ce mai, Sfârșitu lumii...
Eliade: Dezlănţuirea destrăbălării, încălcarea tuturor interdec-
ţiilor, coincidența tuturor contrariilor n-au altă intenție decât –da-
99
 Vasile Floare

disoluția lumii, al cărui chip este comunitatea și restaurarea lui /

illud tempus primordial care este momentul mitic al Începutului.
Basileo: Omul e terorizat pretutindeni de timpul istoric, profan
bolnav în care moare cu zile.
Eliade: Când ritmurile cosmice devin aberante şi când viața în
totalitatea ei e amenințată, fidjienii se salvează printr-o reîntoarcere
în Principium, adică așteaptă restabilirea Cosmosului, nu de la o
reparare, ci de la o regenerare...
Stan Pățitul: înapoi la Origine... la Paradis! Simt că înebunesc...
Eliade: Pe de altă parte, ceremoniile inițiatice... moartea omului
vechi și nașterea omului nou se întemeiază (și ele) pe speranța că
timpul scurs – istoria – poate fi suprimat și că un timp nou poate fi
instaurat. (Tratat p. 370)
Blaga: Știm noi bine de ce am boicotat istoria... isteria!
Victor student: Repet într-una: Istorie, oprește! Cobor la prima!
Guga brazilianul: Nu-i nevoie! Hai la Rio, începe Carnavalul!
Mircea Eliade: E vorba de fenomene culturale diferite. Dar e
semnificativ faptul să constatăm o anumită continuitate a comportării
omenești față de timp de-a Lungul veacurilor în multiple culturi.
Această comportare se poate defini în felul următor: spre a te
vindeca de acțiunea Timpului trebuie să te întorci înapoi și să dai
de începutul Lumii.

Brâncuși: Începutul lumii

100
Dansul cocorului

Am văzut că acestei întoarceri la origine i s-au atribuit anu-

mite valori. În culturile arhaice şi paleorientale, reiterarea mitului
cosmogonic avea drept scop surprimarea tipului scurs și reînce-
perea unei noi existențe, cu forțele vitale intacte. Pentru misticii
chinezi și indieni, scopul nu mai era de a reâncepe o nouă existență
pe acest pământ, ci de a reveni înapoi și de a reintegra MARELE
UNU primordial. Dar în aceste exemple și în toate celelalte (...),
elementul specific și decisiv era întotdeauna
întoarcerea la Origine.i
(vezi Aspecte ale mitului, Ed. Univers Buc. 1978, p. 83)

101
 Vasile Floare

Soluţia / iniţiere ad-hoc:

DESCÂNTECUL
Basileo: Există totuşi o soluţie magică. Este Descântecul.
Tudor Pamfile găseşte unul absolut fantastic. Aşa-i, Tudore?
Ce le vom spune însă celor care cred că am dat în mintea... babelor?
Că doar ele, babele, umblă cu asemenea superstiţii? Înţelepciune-i
asta?
Hic et nunc — aici şi acum — propun să-l ascultăm din nou pe
Platon şi pe interlocutorii săi. Doar şi noi suntem asemeni lui
Charmides, cu dureri de cap, ca să nu mai vorbesc de cei care şi- au
pierdut capul! Să-i ascultăm...
Socrate: Cine-i şi al cui fecior este?
Critias: E Charmides. Feciorul unchiului meu Glaucon şi vărul
meu...
Herefon: Cum ţi se pare tânărul, Socrate? Nu e frumos la faţă?
Socrate: Extraordinar!
Herefon: Ei bine, dacă l-ai dezbrăca, ţi se va părea că faţa nu-i
nimic pe lângă trup, aşa de frumoasă îi e făptura.
Socrate: Pe Herakles, atunci e vorba de un om irezistibil dacă,
pe lângă toate acestea, mai are un singur lucru, o nimica toată.
Critias: Ce?
Socrate: Dacă are un suflet tot aşa de frumos ca şi trupul şi s-
ar cuveni, Critias, să-l aibă astfel, fiindcă este din neamul vostru.
Critias: Dar are şi sufletul foarte frumos şi foarte bun.

102
Dansul cocorului

Socrate: De ce nu i-am dezveli întâi sufletul, ca să ne uităm

la el înaintea trupului? La vârsta lui, cred că i-ar face mare bucurie
să stea de vorbă cu noi.
Critias: De minune, mai cu seamă că este şi filozof, şi după
părerea lui şi a altora, chiar poet.
Socrate: Darul acesta al poeziei vă vine de departe, Critias, şi
îl datoraţi înrudirii- voastre cu Solon. Dar de ce nu chemi tânărul
încoace?
Critias: Că bine zici, să-l chemăm, (către un slujitor) Băiete,
cheamă pe Charmides şi spune-i că vreau să-i arăt un doctor pentru
boala de care îmi spunea că suferă, (către Socrate) Mai deunăzi,
Charmides îmi spunea că-1 doare capul dimineaţa, când se scoală.
Ai avea ceva împotrivă să te prefaci că ştii un leac pentru durerea
de cap?
Socrate: Nimic, numai să vină.
Critias: Are să vină.
Basileo: În sfârşit, iată-te, Charmides. Acum, Socrate, grăbeş-
te-te şi spune-i leacul pentru cap, căci, vezi bine, nici noi nu stăm
prea grozav...
Socrate: E o buruiană, dar pe lângă leacul acesta, mai trebuie şi
un descântec; dacă ia cineva leacul pe când i se descântă, se vindecă
cu desăvârşire; însă buruiana fără descântec nu e bună la nimic.
Charmides: O să scriu vorbele descântecului după tine.
Socrate: Cu voia sau fără voia mea?
Charmides: Cu voia ta, Socrate, zise el râzând.
Socrate: Fie, dar tu-mi ştii şi numele?
Charmides: N-ar fi fost drept să nu-1 ştiu, fiindcă foarte des
vine vorba de tine în adunările noastre de tineri şi-mi aduc aminte,
de când eram încă copil, că te-am văzut în tovărăşia lui Critias.
Socrate: Foarte bine faci că-ţi aduci aminte, căci îţi voi spune
desluşit cum e descântecul, adineauri nu prea ştiam cum să-ţi arăt
103
 Vasile Floare

puterea lui. Descântecul acesta nu vindecă numai durerea de cap, ci,

precum poate vei fi auzit despre vracii buni, că dacă vine cineva la ei
să-i întrebe de dureri de ochi, ei spun că nu pot să se apuce de vinde-
catul ochilor, ci că e nevoie să caute întâi capul ca să poată vindeca
întâi ochii, tot astfel a-ţi închipui că poţi să îngrijeşti numai de cap,
nesocotind restul trupului, ar fi o absurditate dintre cele mai mari.
Basileo: Asta e concepţia holistică...
Socrate: Pentru acest cuvânt, ei întrebuinţează medicamente
pentru întreg corpul şi încearcă să vindece partea odată cu întregul.
Charmides: Ştiu foarte bine.
Socrate: Atunci găseşti că e bun Principiul lor?
Charmides: Mai bun decât oricare altul.
Socrate: Tot aşa şi cu DESCÂNTECUL acesta, Charmides.
L-am învăţat la oaste de la un doctor trac, unul din ucenicii lui
Zalmoxe, despre care se spune că are puterea să te facă nemuritor.
Basileo: Ne întâlnim cu marele nostru înaintaş! Şi cine nu ar
vrea să devină nemuritor? Hai, Socrate, dă-i drumul... Ce mai aştepţi?
Socrate: Acest doctor spunea că doctorii greci au mare dreptate
să facă observaţia de care pomenii. Dar, adăugă el, Zalmoxe, regele
nostru, care e zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca
ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot aşa nu se
cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de Suflet şi că
tocmai din pricina asta sunt boli la care nu se pricep doctorii greci,
fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească.
Căci, dacă acesta merge rău, este peste putinţă ca partea să meargă
bine. Toate relele şi bucuriile trupului îndeobşte pornesc de la suflet,
care înrâureşte asupra trupului precum capul înrâureşte asupra ochilor.
Prin urmare, întâi de toate şi mai presus de orice, trebuie să îngri-
jim de Suflet dacă vrem să fie în bună stare capul şi trupul întreg.
Basileo: Subscriu întru Totul!
Eminescu: Căzut e corpul nostru când sufletu-i căzut...
104
Dansul cocorului

Socrate: Iar sufletul, dragul meu, se caută prin anumite descân-

tece şi aceste descântece sunt cuvântările frumoase. Mulţumită lor,
înţelepciunea prinde rădăcini în suflete şi, odată ce a prins rădăcină
şi trăieşte, e uşor să dăm sănătate capului şi întregului trup.
Şi pe când mă învăţa leacuri şi descântece, zise: „Adu-ţi aminte
şi nu te lăsa înduplecat de nimeni să-i vindeci capul cu acest leac
până ce nu-ţi va fi încredinţat mai întâi sufletul ca să-l vindeci cu
acest descântec. Astăzi oamenii fac greşeala de a gândi că pot fi
doctori ai unei părţi, fără să fie şi ai celeilalte”.
Mă sfătui foarte mult să nu mă las înduplecat de rugăciunea
nimănui ca să fac altfel, oricât ar fi el de frumos, bogat sau de neam.
Eu îl voi asculta – fiindcă m-am legat prin jurământ şi trebuie să-l
ascult –, iar tu, dacă vrei să-mi dai sufletul tău să-l descânt cu
descântecul acestui trac, potrivit cu sfaturile lui, îţi voi da leacul de
durere de cap; de nu, n-am ce-ţi face, dragă Charmides.
Critias: Durerea de cap e un mare noroc pentru tânărul acesta,
dacă din pricina ei va fi nevoit să-şi îndrepte mintea.
Basileo: Există totuşi vreo excepţie, Socrate?
Socrate: Iată cum stau lucrurile: dacă eşti înzestrat cu înţelep-
ciune şi eşti destul de cuminte, cum spune Critias, n-ai nevoie de
descântecul lui Zalmoxe sau al lui Abaris de la miazănoapte, ci pot
să-ţi dau chiar acum leacul pentru durerea de cap. Dacă însă crezi
că nu eşti desăvârşit în această privinţă, trebuie să-ți descânt înainte
de a-ti da leacul.
Basileo: Dar cine este desăvârşit? Să ascultăm acum descântecul,
Tudore, doar eşti urnaş al tracilor...
T. Pamfile: Ca vrăji de dragoste pomenim următoarele: prin
Transilvania, comuna Râpa de Jos, se rostesc de 9 ori în şir urmă-
toarele şire:
„Descântecul de la mine,
Leacul de la Dumnezeu.

105
 Vasile Floare

A plecat începutul
De la casa lui,
De la masa lui,
Sănătos,
Voios
Şi-a luat-o pe cale,
Pe cărare.
Când a fost la miez de miez de cale,
L-a întâlnit,
L-a întâmpinat
9 Urcoi, 9 Uircoaie,
9 Moroi, 9 Moroaie,
9 Strigoi, 9 Strigoaie,
9 Diavoli, 9 Diavoloaie,
9 lei, 9 leoaie
9 pocitori, 9 pocitoare,
9 ursitori, 9 ursitoare,
9 făcători, 9 făcătoare,
9 mirători, 9 mirătoare,
9 mâncători, 9 mâncătoare,
9 zâni
de la 9 stâni;
9 vânturi de vânt
De pe pământ,
Toate s-au strâns şi s-au adunat,
Grozav l-au încurcat
Şi în pat de moarte l-au lăsat.
S-a stârnit Începutul cu glas mare până-n cer,
Cu lacrimi lungi până-n pământ.
Nimeni în lume nu-1 aude,
Fără Maica Domnului

106
Dansul cocorului

Din poarta cerului.

Ea din grai aşa a grăit:
– Începutule, ce plângi cu glas mare pâna-n cer,
Cu lacrimi lungi până-n pământ?
– O, Maica Domnului
Din poarta cemlui,
Cum n-aş plânge cu glas mare până-n cer,
Cu lacrimi lungi până-n pământ!
Am plecat
De la casa mea,
De la masa mea,
Sănătos,
Voios,
M-am luat pe cale,
Pe cărare.
Când am fost la miez de miez de cale,
M-au întâlnit,
M-au întâmpinat
9 urcoi, 9 urcoaie etc.
..................................................
9 zâni
De la 9 stâni,
9 vânturi de vânt
De pe pământ.
Toate s-au strâns
Şi s-au adunat,
Grozav m-au încurcat
Şi în patul de moarte m-au lăsat.
– Nu gândi nimic, Începutule!
Pe scară de Aur m-oi scoborî,
Poale albe oi întinde,

107
 Vasile Floare

Pe tine te-oi cuprinde,

Cuțât de zână,
Din teacă de zână,
Cu mâna dreaptă oi apuca
Şi Bine ţi-oi alege,
Bine ţi-oi culege,
De-s urcoi, de-s urcoaie,
De-s moroi, de-s moroaie etc.
..................................................
De-s 9 zâni
De la 9 stâni,
De-s 9 vânturi de vânt
De pe pământ,
Crape-le inima-n patru,
Cum crapă păsatu.
Pice-le cositele,
Curgă-le ţâţele,
Să piară,
Să răspiară,
Ca scuipatu-n cale,
Ca rouă de soare, începutul să rămâie curat,
Luminat,
Cum Dumnezeu l-a dat.
Şi maica Sfântă l-a lăsat Sănătos,
Voios Şi veselos.”

Elena Niculiţă-Yoronca: Cineva care e tare urât de lume şi

nesuferit se zice că „parcă are peri de lup” de fug oamenii de
dânsul, „parcă i-a făcut de urât”.
Simeon Florea Marian: Sau din alte descântece, „de despărţit”:
„– Cine-i aceea?

108
Dansul cocorului

Cine-i aceea?
– Catrina.
– Ce are pe cap?
– Piele de drac!
– Ce are pe trup?
– Piele de lup!
– Ce are pe vine?
– Piele de câne!
– Ce are pe gură?
– Pricaz şi ură!
– Dacă-i aşa,
Să fugă om de ea
Ca de dracu’
Şi să se teamă
Ca de lup!
Şi să se păzească
Ca de-un câne turbat!”
Lucia: Pentru a obţine vindecarea, descântecul închipuie anu-
larea acestei imagini de natură să stârnească aversiunea şi propune
o imagine idealizată, proiectată într-un câmp al frumosului absolut,
învestire cu puterea de a atrage, de a se face plăcut, iubit.
Această RĂSTURNARE de imagine este cea mai frecventă
formulă întrebuinţată în descântecele de „desfacere de urât”:
„Că eu de mâna dreaptă te-oi lua
Şi în apa lui Iordan te-oi băga.
Şi cu stebla de busuioc
Peste trupul tot
Te-oi spăla şi te-oi curăţa.
Şi ţi-oi lua după cap
Piei de ţap,
Şi ţi-oi lua după nas

109
 Vasile Floare

Piei de râs,
Şi ţi-oi lua după trup
Piei de lup,
Şi ţi-oi lua după picioare
Scuturătură de găină neagră,
Şi ţi-oi lua după tălpile picioarelor
Nojiţă de mâţă,
Şi ţi-oi pune în doi umeri
Doi luceferi
Şi ţi-oi face sprâncene de miri,
Cine în ochi te-o vedea să se mire
Şi să fii auzită şi văzută
Ca un soare
Când răsare,
Ca bujorul când înfloare,
Ca argintul la Domnie,
Ca calu’ la herghelie.”
Basileo: Imaginea perfectă!... Exisă un model al acesteia...
Lucia: Cu o mare frecvenţă apare imaginea „astrală”, portretul
cu Soarele, Luna şi Luceferii...
„Şi să-i pui
Soarele cu razele,
Luna cu stelele,
Luceferi, luceferi
La cei doi umeri,
Lumea să se uite la ei.”

110
 

Partea a II-a
Marele Mister
 
 

Nietzsche

Ce importanță are o carte care nici măcar

nu ne poartă dincolo de toate cărțile?
 
 

Cioran

Lucrul cel mai greu este să te racordezi

la diapazonul Ființei, să-i prinzi TONUL!
 
Dansul cocorului

Nichita

Sunt perfect de acord!

Haideți să pornim cu toții în...

CĂUTAREA TONULUI
Înger?
Înger...
Nu, nu e bine!
Va să zică, de la început!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Va să zică, adică nu culoare
117
 Vasile Floare

nu auz, nu miros, nu.

Nu, nu sânt bune!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Să luăm trei nume frumoase
Trei nume frumoase și atât.
Va să zică trei.
Bineînțeles Voichița
După Voichița ce merge?
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Raluca merge după Voichița.
Va să zică mai întâi Voichița
după Voichița, Raluca,
și după aceea înger.
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Altceva, alt nume!
Doamne, ce merge după Voichița și Raluca?
A, Andra,
B, Beatrice,
C, of Doamne,
Nu, nu, nu merge!
Ba da, am găsit!
Chira.
Și dacă am găsit Voichița, Raluca, Chira
după aceea, bineînțeles înger.
Nu, nu merge înger!
Nu se lovește.
Altceva, altceva, altceva, altceva...
De fapt nici să te naști nu e ceva nou

118
Dansul cocorului

și nici să mori nu e ceva nou.

Nu, nu e bine.
A scris-o înainte Serghei Esenin...
Altceva, altceva, altceva...
Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.
Nu, nu, nu e bine!
E exclamarea lui Mihai Enimescu.
Nu, nu...
A fi sau a nu fi
aceasta-i întrebarea.
Bineînțeles că aceasta-i întrebarea!
Absolut bineînțeles că aceasta e întrebarea.
Mă și mir că a mai fost pusă.
Cred că am găsit ceva, însă.
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră.
Nu, nu e bun.
E vechi, e vechi...
Deci, înger...
Nu, nu e bun înger!
Deci înger?
Nu, nu, nu e bun.
Deci înger?
Nu.
Deci înger?

119
 Vasile Floare

I. Întoarcerea la „Origine”
„…istoria nu e altceva decât
rezultatul acestei batălii pentru
reconstituirea unui mesaj pierdut”.
Umberto Eco

„…problema ființei este, în

ultimă instanță, legea ei, pe care
rațiunea o reclamă, cu oricare
din situațiile în care o vede angajată
(Noica, Sentimentul românesc al ființei,
Ed. Eminescu, 1978, p. 52)

1. HOMO HOMINI LUPUS

Călăuză, pentru o bucată de drum, ne este Mircea Eliade, cu lu-
crarea sa „De la Zalmoxis la Genghis-Han” (Ed. Humanitas, 1995).
Încă din Capitolul I luăm contact cu problema ce ne interesează.
Începutul este deci grozav – şi sfârşitul, Capitolul VIII, de asemenea
– fapt ce confirmă spusele lui Sestov: „începuturi şi sfärşituri”, nu
mijlocul!
În acest Capitol I, intitulat „Dacii şi lupii” savantul istoric al
religiilor demonstrează cu multe și temeinice dovezi că omenirea,
sau o bună parte a ei, a trăit „sub semul lupului” (semn adică simbol).
Cu alte cuvinte, oamenii s-au călăuzit, conștient sau inconştient,
după acest carnivor, pe care-l urmau în toate: mituri, rituri, ritualuri.
Astfel, ei îşi însuşesc „firea” Lupului, fapt reflectat în întreg com-

120
Dansul cocorului

portamentul lor. Sunt, prin urmare, agresivi, războinici de temut,

acțiunile de pradă şi jaf, războiul fiind principala lor ocupație. Pe
scurt, „omul era lup pentru om”, aşa cum spunea Zarathustra, şi
dupa el Plaut, și Bacon și Hobbes și Noica!
(Eliade, Jurnal, vol. II, p. 46)

Eliade insistă, în cercetarea și explicația sa, asupra indo-europe-

nilor, precizand că dintre aceștia iranienii, tracii și germanicii s-au
dovedit mai solidari cu semnul Lupului. Scopul său fiind „religiile
și folclorul Daciei şi Europei Orientale” pentru a face lumină asu-
pra spiritualității româneşti – marea şi nevindecata lui, şi a noastră,
rană-cercetarea se concentrează asupra strămoşilor românilor, în
primul rând asupra dacilor. Savantul ne dovedește, că dacii se iden-
tificau întru totul cu „Lupul”, însuşi numele lor ar veni de la „daos”
sau „daoi” care înseamnă lup, „dacii se numeau ei înşişi mai demult
„lupi” sau „cei care sînt asemeni lupilor”, cei care seamănă cu
lupii”, spune Eliade. (p.I1)
Apoi să nu uitam totuşi dovada cea mai importantă; stindardul
de luptă, „blazonul” dacilor care a fost – lucru știut și de copii –
capul de lup (cu trupul de șarpe, asupra căruia Eliade nu insistă).
Cu acest model, cu întreg comportamentul centrat pe Lup, cu
credința în nemurire, este lesne de înțeles de ce dacii se duceau la
război cântând și râzând, înspăimântându-și dușmanii. Sunt multe
documente, mulți autori care ne relatează că dacii au fost războinici
redutabili și nu întâmplător au ajuns astfel, în vremea lui Burebista
să stăpânească un teritoriu mai întins decât jumătate din Europa și
să fie un pericol pentru Roma.
Urme ale acestui cult al Lupului, ne spune Eliade, trebuie căuta-
te în folclor: „Desigur, o parte din această moştenire a supraviețuit
sub formă de obiceiuri populare și creații folclorice, în aceste regiuni
prin excelență conservatoare care sunt Balcanii și Carpații.

121
 Vasile Floare

Nu ne gândim numai la credința în vârcolaci ci şi la anumite

obiceiuri şi mai ales, la folclorul despre lupi. Sfantul Sava şi Sfântul
Teodor în Jugoslavia, Sfântul Petru în România sunt considerați ca
patroni ai lupilor. Este necesar – atrage atenția Eliade – un întreg
studiu asupra ansamblului acestor obiceiuri şi credințe supravie-
țuind în zona balcano-carpatică” (op. cit., p 28). Observația aceasta,
foarte prețioasă, va fi apreciată şi valorificată la locul potrivit. Aici
să spun, pentru cei care nu ştiu, că vârcolac vine de la vehrka – lup
(în iraniană) Dar să-l lăsăm pe savant să continue: „La sud de Marea
Caspică se întindea Hyrcania, adică în iraniana orientală Vehrkana,
în iraniana occidentală Varkana, lit. „țara lupilor” (de la rădăcină
iraniana vehrka „lup”) (op. cit., p.12)
În ceea ce priveşte folclorul, să reținem doar câteva „zicale"și
un proverb:
- Vorbeşti de lup și lupul la uşă;
- Mi-e foame de lup;
- Am nimerit în gura lupului;
- Lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba;
- Dacă nu ești cuminte te papă lupul;
- Brânză bună în burduf de câine.
Cea mai prețioasă idee ne-o furnizează însă Eliade în finalul
acestui Capitol I „Dacii și lupii”, cu referire la „dimensiunea mitică
a istoriei dacilor”:
„În încheierea acestor observații – scrie prof. din Chicago – să
spunem un cuvânt despre ceea ce s-ar putea numi dimensiunea
mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că singurul popor care a
reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat și colonizat
țara și le-a impus limba a fost poporul roman; un popor al cărui mit
genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copiii
Zeului – Lup Marte, alăptați și crescuți de lupoaica de pe Capitoliu.
Rezultatul acestei cuceriri și al acestei asimilări a fost nașterea
poporului român.

122
Dansul cocorului

În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest

popor „s-a născut sub semnul Lupului”, adicã predestinat războaie-
lor, invaziilor si emigrărilor.. (op, cit. p 28)
Cele spuse mai sus sunt de o importanță excepțională, deși Eliade
are și nu are dreptate. Savantul are dreptate în ceea ce priveşte
strămoşii românilor: atât daci, cât și romani – nimeni nu poate
contesta, fără a se face de râs – au fost purtătorii şi au trait „sub
semmul Lupului”. Are dreptate cand scrie că poporul român a avut
o istorie predestinată – subliniez acest cuvânt – predestinată răz-
boaielor, invaziilor și emigrărilor. Nu are însă dreptate, în ceea ce
privește esențialul, ba dimpotrivă, comite una din marile erori ale
sale. Cum aşa? Despre ce este vorba?
Savantul de renume mondial se înşeală – cum a fost oare
posbil? – atunci când susține că poporul român, nou format „s-a
născut sub semnul Lupului”.
Deşi a avut drept strămoşi „doi lupi” năpraznici ai Lumi vechi,
care au înspăimântat toată această Lume, poporul român s-a născut
și a stat sub un semn nou, întru totul diferit și întru totul minunat:
semnul Mielului!
Cum a fost posibilă această schimbare totală?

2. HOMO HOMINI AGNUS

Motto!
Nu disprețuiți Mielul căci fără El nimeni nu poate vedea Împăratul.
(Evanghelia după Filip)

Să spunem de la început că este cea mai mare schimbare cunos-

cută de om, iar poporul român o ilustrează cum nu se poate mai
bine. Concret, ce s-a întâmplat?
După cum se ştie, cu circa 100 de ani inaintea cuceririi Daciei
de către romani, s-a născut Iisus și odată cu el, dar mai ales după
moartea Lui, se naşte o nouă spirntualitate.
123
 Vasile Floare

Adorarea Mielului mistic – Jan van Eyck,

panoul central, de jos, al altarului din Gand
Această spiritualitate nouă, creştinismul, s-a întins cu repeziciu-
ne, ajungând și pe pământurile Daciei, locuită acum de daco-romani,
tocmai pe când din aceştia se forma un popor nou, Poporul Român.
Astfel, noul popor se naşte, cum bine s-a spus, popor creştin. Or,
ştie toată lumea – deşi de înțeles n-a înțeles nimeni! – semnul creşti-
nismului, semnul lui Hristos este MIELUL!
Putere divină sau de altă natură, trebuie, însă, să recunoaştem ca
trecerea de la „Lup” la „Miel” este de fapt ceea ce în religie se nu-
meşte PAŞTE iar în filosofie METANOIA, adica mutația ontică,
prin care omul se naşte din nou ca o ființă cu adevărat superioară.
Nu este această trecere un MIRACOL? Judecați şi dumneavoastră!

124
Dansul cocorului

Dovezi pentru „HOMO AGNUS” sunt multe. Ofer doar câteva

pentru a înțelege cum trebuie, DESTINUL OMULUI: trecutul, pre-
zentul şi ceea ce ne interesează, pe toti, cel mai mult, VIITORUL.
Iată-le:
I. Sf. Evanghelist Ioan ne oferă dovezile cele mai importante:
În Capitolul I, găsim:
1.29. A doua zi a văzut IOAN (BOTEZATORUL) pe IISUS
venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii…
1.35. A doua zi iarăşi stătea IOAN şi doi dintre ucenicii lui.
1.36. Și privind pe IISUS, Care trecea, a zis: Iată Mielul Iui
Dumnezeu!
În Capitolul 21, capitolul final – iarăşi se adevereşte intuiția lui
Șestov! – aflăm nu doar o nouă mărturie a Sf. Ev. Ioan, ci sublinierea
unui proces de mare importanță, care trebuie să ne dea de gândit
tuturor:
21.14. Aceasta este, acum a treia oară când Iisus Se arăta uce-
nicilor Săi, dupa ce înviase din morți.
21.15. După ce au prânzit, Iisus a zis lui Simon-Petru: Simone,
fiul lui lona, (de 3 ori s-a lepădat, de 3 ori s-a pocăit), Mă iubeşti tu
mai mult decât aceştia? „Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că
Te iubesc”. Iisus i-a zis. „Paşte Mieluşeii Mei”.
21.16. l-a zis a doua oară. „Simone, fiul lui lona, Mă iubeşti?
„Da. Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc”. Iisus i-a zis:
„Paşte oițele Mele”.
21.17. A treia oară i-a zis Iisus: „Simone, fiul lui Iona, Mă
iubeşti?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară „Mă iubeşti?” Și
I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii, ştii că Te iubesc” Iisus i-a
zis: „Paşte oile Mele!”

Procesul despre care vorbesc este evoluția, maturizarea creşti-

nismului, aşa cum e subliniată de Iisus: mieluşei, oițe, oi! Altfel
125
 Vasile Floare

spus, creștinismul nu este un dat, ceva perfect de la început: el se

realizează, se împlineşte în noi, cu noi! Să reținem procesul evolutiv,
ca având o importanță capitală!
Și să nu uităm, că la sfârșitul său „va fi o turmă şi un Păstor”,
după cum spune Iisus (Ioan, 10.16)
Ne aflăm în miezul Tainei, dar Taina este departe de a fi dezle-
gată. Primul pas a fost însă făcut. Știm acum cu precizie care este
mutația ontică adusă de creștinism. Să mergem mai departe, căci
mai avem cale lungă – sa ne-ajungă, căci și Cuvântul de Poveste mai
minunat şi mai fermecat este.
II. O dovadă, cu totul aparte, ne aduce Apocalipsa lui Ioan
După cum se știe Apocalipsa este Revelația lui Ioan privind mer-
sul lumi, şi, mai ales, viitorul ei. Or, această Revelație are drept „che-
ie” și protagonist MIELUL. Capitolul 5 este elocvent în acest sens:
1. Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o
carte scrisă si pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte
peceți.
2. Și am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine
este vrednic să deschidă cartea și să rupă pecețile?”
3. Și nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub
pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.
4. Și am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic
să deschidă cartea și să se uite în ea.
5. Și unul dintre bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din
seminția lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă
cartea și cele șapte peceți ale ei.
6. Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii,
și între bătrâni, am văzut stând în picioare, un Miel. Părea
junghiat, și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele
șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.
7. El a venit, și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce ședea
pe scaunul de domnie.
126
Dansul cocorului

8. Când a luat cartea cele patru făpturi vii și cei douăzeci și

patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului,
având fiecare câte o alăută și potir de aur, pline cu tămâie,
cari sunt rugăciunile sfinților.
9. Și cântau o cântare nouă, și ziceau: „Vrednic ești tu să iei
cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost junghiat și ai răscum-
părat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice
seminție, de orice limbă, din orice norod și din orice neam.
10. Ai făcut din ei o împărăție şi preoți pentru Dumnezeul
nostru, şi ei vor împărați pe pământ”!
11. M-am uitat, şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făp-
turilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri.
Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.
12. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul care a fost jun-
gheat, să primească puterea, bogăția, întelepciunea, tăria,
cinstea, slava şi lauda”!
13. Și pe toate făpturile, cari sunt în cer, pe pămant, sub pământ,
pe mare şi tot ce se afă în aceste locuri, le-am auzit zicând:
„A Celui ce şade pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie
lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor”!
14. Și cele patru făpturi ziceau: „Amin”!

Și cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pămant şi s-au

închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

Bineinteles, Apocalipsa trebuie citită în întregime. Să reținem,

din acest Capitol 5, că Mielul părea junghiat, pe moarte deci, şi că
el deschide Cartea cu cele șapte peceți, aflată în mâna dreaptă a
Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Aceasta Carte, scrisă pe dină-
untru şi pe dinafară, este Cartea vieții, Istoria adevărată a Spiritului,
a Logos-ului.
Avem, iată, mărturii extraordinare despre Miel.

127
 Vasile Floare

*
III. Sf. Ap. Toma – Evanghelia după Toma.
Iisus a spus:
„Ferice de Leul pe care îl va mânca omul și Leul va deveni om.
Și spurcat e omul pe care îl va mânca Leul
și Leul va deveni om. (Evanghelia după Toma, trad. Vasile
Andru)

Căutând în Noul Testament veți găsi fără nici o greutate și

altele, căci însuşi Iisus vorbeste şi nu o dată de „Lupi” și „Miei”,
întelegând cele două feluri de oameni: cei care nu l-au cunoscut şi
cei ce-l cunosc. lată și alte dovezi:

IV. Evanghelia după Matei Capitolul 10 (Chemarea apostolilor

şi trimiterea lor la propovăduire):
7. „Și mergând, propovăduind, zicând: S-a apropiat împărăția
cerurilor
8. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățați
pe cei leproşi, pe demoni scoateți-i, în dar ați luat în dar să dați.

16. lată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, fiți

dar înțelepți ca şerpii şi nevinovați ca porumbeii”.
Evanghelia după Ioan, tot Capitolul 10 (Păstorul cel bun şi oile
sale) evidentiază şi ea „trecerea” despre care vorbesc:
11. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul
pentru oile sale.
12. lar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt
ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte și le
risipește.

O altă mărturie ce arată diferența dintre „Lupi” şi „Miei” o

găisim în:

128
Dansul cocorului

Faptele Sfinților Apostoli, Capitolul 20: Pavel călătorind ajunge

la Efes și, luându-și – după ședere – rămas bun de la Biserica
Efesului, atrage atenția:
28. Luați aminte dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-
a pus Duhul Sfânt episcopi (priveghetori!), ca să păstoriți Biserica
Domnului, pe care a căştigat-o cu însuşi sângele Său.
29. Știu bine că, după plecarea mea, se vor vârâ între voi lupi
răpitori, cari nu vor cruța turma;
30. Și se vor ridica din mijlocul vostru oameni, cari vor răstăl-
măci învățăturile ca să tragă pe ucenici de partea lor”.

Există însă o mărturie, excepțională, care arătă până unde merg

„Lupii”, și ce pericol imens reprezintă pentru creştini, pentru Lume.
Ne-o spune Evanghelia după Matei, Capitolul 7 unde vorbeşte
despre proorocii mincinoşi:
7.15 Păziți-vă de prooroci mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în
haine de oi,dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori”
V. Chiar Mircea Eliade, prin toată lucrarea „De la Zalmoxis la
Genghis-Han” demonstrează, fără să vrea – deci inconștient, ceea
ce face ca mărturia lui să fie cu atât mai prețioasă – trecerea de la la
„Lup” la „Miel”. Și o face într-o manieră care poate fi înteleasă şi
de un copil. Cum așa? E suficient să parcurgi doar cuprinsul
lucrării pentru a sesiza „trecerea”:

Capitolul I: Dacii şi Lupii

Capitolul VIII: Mioara năzdrăvană
Ce spuneți? Cum e posibil să porneşti de la „Lup” și să ajungi
la „Mioara năzdrăvană”? E posıbil întrucît intervine – chiar dacă
Eliade nu observă – mutația ontică, METANOIA!
Iată dar ce înseamnă Hermeneutica Heliadensis și ce rezultate
spectaculoase – recunoaşteți! – ne permite să obținem: descifrăm

129
 Vasile Floare

„Taina cea din veac ascunsă” şi ne ajută să-l înțelegem pe autor –

în speță pe Eliade – mai bine decât a fâcut-o el cu sine! (Nu acesta
era visul lui DILTHEY în legătură cu hermeneutica?). Eliade însuşi
s-ar fi bucurat de aceste rezultate, şi sunt sigur că ar fi primul care ar
fi subscris la ele. Spun acestea, având în vedere lucrările lui, deschi-
derea și receptivitatea lui totală, precum și bunătatea sa nemărginită.

Trecere, Paște, Metanoia

Să ne întoarcem, puțin,la recenzia făcută de Eliade cărții lui
Philip Leon din 1935 „The Ethics of Power” – unde scria:
„Etica e posibilă numai dacă e posibilă schimbarea firii
omenești…”
Etica, ceea ce înseamnă în primul rând BINELE, precum și
DREPTATEA, ADEVĂRUL, LIBERTATEA și, în definitiv,
FERICIREA, este acum, după ce am arătat că schimbarea firii
omenști nu este doar posibilă, dar că s-a și realizat, este deci
ETICA la îndemînă noastră?
Este, căci prin Hristos, prin creștinism, odată ce „Lupul” devine
„Miel” dispare și setea de putere -egotismul în limbajul lui Ph.
Leon – care sete de putere este, după cum arătă si Cioran și Ionesco,
cel mai mare Rău din Istorie.
Tot în acea recenzie Eliade ne spune că „metanoia însemnează
tocmai răsturnarea tuturor valorilor omeneşti şi instaurarea valorilor
eterne” (Ideea ne aduce aminte de țelul lui Friedrich Nietzsche).
Or, este tocmai ceea ce a realizat Hristos! Și aici nu sunt necesare
multe comentarii, poate chiar niciunul. Eu voi spune doar că meta-
noia, trecerea de la „Lup la „Miel” este chiar trecerea de la cele
omeneşti la cele divine, de la Pământ la Cer! Sau, altfel spus, este
împlinirea visului, dorului pe care l-a avut omenirea mereu: reîn-
130
Dansul cocorului

toarcerea în Paradis! O nouă viață, o nouă cultură se deschide din

acest moment, omenirii, iar orizontul limitat – al nimicniciei este
înlocuit de orizontul infinit al… VEȘNICIEI! lată că omul poate
obține cum spune basmul – și Eliade, într-o „poveste fantastică” –
„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.
Această mutație ontică – Paştele – se realizează prin Hristos,
care este Logos-ul întrupat. Încă o dată Eliade – vezi din nou „În
curte lui Dionis” – altă povestire „fantastică”, nu-i aşa? – ştie că
numai logos-ul ne poate face oameni din animale, oameni adevărați,
chiar dacă n-a știut că Hristos a realizat această performanță. Să
recunoaştem că a făcut, totuşi, destul. Mult mai mult decât oricine!
Paște înseamnă și „naşterea din nou” – sau a două naştere – or,
dacă „Lupul” devine „Miel” nu se naşte din nou? Iisus îi spune lui
Nicodim în acest sens (Ioan, ap. 3.3-7):
3.3…. Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naşte cineva din
nou, nu va putea intra în Împărăția lui Dumnezeu.
3.4. Iar Nicodim a zis către El: cum poate omul să se nască, fiind
bătrân? Oare, poate să intre a două oară în pântecele mamei sale și
să se nască?
3.5. Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărația lui
Dumnezeu.
3.6. Ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din
Duh, duh este.
3.7. Nu te mira că ți-am spus: „Trebuie să vă naşteți de sus”.
Deci, prin „naşterea din nou” devenim cu adevărat ființe spiri-
tuale! Și în Evanghelia după Toma se află, de asemenea, scris:
Legion 29 Iisus a spus:
Dacă din duh ar ieşi carnea ar fi minune
dar dacă din carne ar ieşi duh
ar fi o minune a minunilor….

131
 Vasile Floare

Paște înseamnă totodată trecerea de la „Întuneric la LUMINĂ”,

căci spune (Sf. Ap. 8 Pavel /Efeseni, 5.8-9):
8. Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul.
Umblați deci ca nişte copii ai luminii.
9. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire și în
adevăr

Metanoia înseamnă, „lepădarea de sine” şi mai mult, chiar,

după cum spune Iisus ucenicilor:
Matei 16.24 Atunci Iisus a zis ucenicilor săi: Dacă vrea cineva
să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi
urmeze Mie.
16.25. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine
îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla.
Înseamınă, deci, pierderea sufletului – de „Lup”, nu-i aşa? – și
aflarea celui nou de „Miel”. Este, desigur, aici un proces ce necesită
un efort deosebit. Fiind vorba de câştigarea Paradisului, a Vieții veș-
nice, zicem că, nici un efort, deci nici lepădarea de sine, nu este
prea mare și prea greu!
Atenție, cine îşi păstrează sufletul, îl va pierde!
Altfel spus, Paște înseamnă „moarte” și „înviere”:
- mori ca „Lup” (sau păgân, sau întuneric);
- învii ca „Miel” (sau creştin, sau lumimă);
- din muritor devii nemuritor.

Situația aceasta este însă valabilă pentru lumea întreagă, aflată

în lad, după cum am văzut și vedem zi de zi. Numai atunci va fi pace
și fericire când din „Lupi” vom deveni cu toții „Miei”. lar aceasta se
realizează – o spun încă o dată şi încă o dată, mereu până ce toată
făptura va auzi și va înțelege – numai prin acțiunea miraculoasă a
Logos-ului, a Cuvântului.

132
Dansul cocorului

Acesta este mesajul Evangheliei: Buna vestire, vestea voioasă

care ne va bucura pe toți; viața nouă, viata veșnică ÎN PACE ȘI
FERICIRE!

…Și tată al vostru să nu numiți pe Pămant, că Tatăl vostru Unu

este, cel din ceruri…
Nici învățatori să nu vă numiți, că învățătorul vostru este Unul:
Hristos.
Împărăția cerurilor este în voi…

Împărăția cerurilor este în noi și nu ştim. Evanghelia după Toma

ne spune și ea:
Logion 2 Iisus a spus:
- Cel ce caută nu trebuie să înceteze să caute
până când va afla;
iar când va afla;
va fi uimit
și uimit fiind
va fi înminunat,
Și va domni asupra Totului

Logion 3 Iisus a spus:

- Dacă cei ce vă îndrumă vă spun:
iată, Împărăția este în cer,
atunci pasările cerului vă vor întrece;
Dar Împărăția este înlăuntru vostru
și este în afara voastră.
Când vă veți cunaște
atunci veți fi cunoscuți
și veți știi că voi sunteți
Fiii Tatălui – cel – Viu;
dar dacă vi se întâmplă să nu vă cunoașteți
atunci sunteți în nerodire, iar nerodirea sunteți voi”.
133
 Vasile Floare

Iată ce înseamnă cunoașterea de sine!

Ce înseamnă mesajul lui Hristos, ce dar ni se face, ne spune
cum nu se poate mai bine aceeași Evanghelie:
Logion 17: Iisus a spus:
– Vă voi da ceea ce ochiul n-a văzut
și urechea n-a auzit;
ceea ce mâna n-a atins
și nu s-a mai ridicat în inima omului.

Concluzia:
Să recunoaștem că „Originea” are într-adevăr valoarea pe care
ne-a teoretizat-o, de atâtea ori, Eliade. Să recunoaștem că numai Zeul,
Logos-ul ne ajută să ne cunoaștem și mai ales ne oferă TOTUL.
Sf. Ap. Ev. Ioan: Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia
înviere!

134
Dansul cocorului

II. A DOUA NAŞTERE

Mai aproape de Vechiul Testament – poate este și aceasta o do-
vadă a vechimii și originalității – Evanghelia după Toma prezintă
astfel „trecerea”, Pesah, Paște:
Legion 7 Iisus, leul din seminția lui Iuda a spus:
- Fericit este leul mâncat de om
căci leul va deveni om;
și murdărit este omul mâncat de leu,
iar leul va deveni om.

După cum se vede cei doi termeni ai „trecerii” sunt aici „leu”
și respectiv „om”. Să spunem de la început că această pereche este
echivalentă cu cea pe care am lucrat „lup„ și „Miel”, corespunzătoa-
rea Noului Testament. Vechiul Testament are însă în centru „leul”.
În ce privește „Omul” acesta este, fără îndoială Iisus Hristos.
Nu i se spune întotdeauna și Fiul lui Dumnezeu, dar și Fiul Omului?
Eliade și Culianu, în al lor „Dicționar al religiilor” (Ed. Humanitas,
1993, p. 100), ne spun:
Evangheliile sinoptice atribuie adeseori lui Iisus titlul de „Fiu
al Omului” (folosit de profetul Daniel), căruia, din nefericire – iată,
recunosc savanții! nu i se poate preciza semnificația contextuală (în
idiomul aramaic el înseamnă simplu „omul”).
Dovadă că Iisus este „Omul” este și „cariera” făcută de cuvintele
lui Pilat, care la vederea lui Iisus, exclamă: „ECCE HOMO”!
„IATĂ OMUL”!
Să ne întoarcem acum la Evanghelia după Toma, și să comentăm
acest Logion 7. Nu este prea greu, „leul” – din Vechiul Testament,

135
 Vasile Floare

deci omul înaintea venirii lui Iisus – „trece” prin acțiunea Logos-ului
întrupat, care este Iisus, în „om”. Aceasta vrea să spună cuvintele:
Fericit este leul mâncat de om
căci leul va deveni om.

Apocalipsa Sf. Ioan vine și întărește cele spuse mai sus. Să ne

aducem aminte, și să luăm aminte; întrucât acordă – de minune –
cele două situații:
Cap. 5.4. Si am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic
să deschisă cartea, nici să se uite în ea.
5. Si unul dintre bătrâni mi-a zis: Nu plânge. Iată, a biruit leul
din seminția lui Iuda rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și
cele șapte peceți ale ei.
6. Si am văzut, la mijloc, între tron și cele patru ființe și mijlocul
bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, și care avea șapte coarne
și șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise
în tot pământul...
Observăm ușor că Apocalipsa face chiar legătura între „leu” și
„Miel” în persoana lui Hristos! Am spus „face legătura”, căci
„trecerea „a fost „lucrarea” Duhului, a Logos-ului.
Reținem, totodată, că Iisus însuși moare ca „leu” și învie
„Miel” sau „Om”, și devine astfel Hristos. Aceasta este „revoluția
interioară” despre necesitatea căreia vorbesc mulți, de exemplu,
Taisen Deshimaru. Sau o facem, sau s-a zis cu noi!
Faptul comentat până acum, sau, mai frumos, tălmăcit a fost
observat și de teologi, dar în treacăt și fără substanță. Am găsit
observația la episcopul, ajuns Mitropolit, al Clujului și Feleacului
Bartolomeu Valeriu Anania, în noua traducere a Noului Testament,
poate cea mai proaspătă, care îi aparține (Ed. Institutului biblic,
1993).
Episcopul traducător scrie într-o notă la subsolul paginii 447,
tocmai la capitolul 5 din Apocalipsă:

136
Dansul cocorului

(nota) 1... Iisus Hristos (de 28 de ori menționat în Apocalipsă

sub numele de Miel). Vezi contrastul dintre „Leul” (puternic,
triumfalist) în viziunea Vechiului Testament și „Mielul înjunghiat”
(nevinovăția sacrificială) în aceea a creștinismului”.
Să recunoaștem că este puțin, mult prea puțin, pentru că aici
este însăși „taina cea din veac ascunsă”!

*
METANOIA și ETICA
Pentru a sesiza, în toată amploarea și în toată profunzimea,
TRECEREA, mutația ontică, realizată de Hristos, să privim lucrurile
din perspectiva ETICII, anume să comparăm ETICA Vechiului
Testament și ETICA Noului Testament, cea a Vechii și cea a Noii
Lumi. Lumea veche a stat „sub Lege”, iar legea fundamentală a
fost fără îndoială faimoasa „lege a talionului”: dinte pentru dinte,
ochi pentru ochi. Este a răzbunării!
Noua Lume instaurată de Hristos se fundamentează pe o Etică
absolut diferită, așa după cum rezultă, de exemplu din Evanghelia
după Matei (Matei, care, el însuși, din vameș, devine UCENIC!),
Capitolul 5:
38. Ați auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte?
39. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău.
Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.
40. Orișicine vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și
cămașa.
41. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu
el două.
42. Celui ce-ți cere dă-i, și nu întoarce spatele celui ce vrea să
se împrumute de la tine.
43. Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști
pe vrăjmașul tău”.
137
 Vasile Floare

44. Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe

cei ce vă blastămă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru
cei ce vă asupresc și vă prigonesc,
45. ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face
să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie
peste cei drepți și peste cei nedrepți.
46. Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai
așteptați?
Nu fac așa și vameșii?
47. Si dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce
lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel?
48. Voi fiți desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârșit.
Diferența dintre cele două Etici, diferența dintre cele două
Lumi, este atât de vizibilă, încât nu mai trebuie comentată: este
diferență ca de la pământ la Cer! Faptul este subliniat și de Iisus:
prin „Etica” sa devenim desăvârșiți precum Tatăl-Dumnezeu. Așa
și numai așa va fi „precum în cer, așa și pe pământ"!
Părintele Stăniloaie a spus și el: Dumnezeu s-a făcut om
pentru că omul să devină Dumnezeu.
Ap. Pavel arată și el diferența dintre cele două lumi:
Noi nu mai stăm sub „lege” ci sub Har.
Valoarea Eticii lui Hristos a fost reținută și de Eminescu:
„De ce Christos e așa de mare. Pentru că prin iubire el a făcut
cearta între voințe imposibilă. Când iubirea este, și ea este numai
când e reciprocă, și reciprocă absolut va să zică universală; când iubi-
rea e, cearta e cu neputință, și de e cu putință, ea nu e decât cauza
unei iubiri preînnoite și mai adânci încă de cum fuse-nainte...”
(Ms. 2257, fila 51)
Concluzia nu poate fi decât cea a lui Philip Leon, la care și-a
dat și Eliade adeziunea:

138
Dansul cocorului

Etica este posibilă numai dacă este posibilă schimbarea firii

omenești.
A propos: astăzi sub ce Etică stăm? Nu sub legea talionului?
Și-atunci, mai vrem BINE? Mai vrem o Lume nouă? Dar despre
această „întorsătură” a Lumii, ceva mai departe.

Am vorbit atâta despre „schimbarea firii omenești” – Metanoia.

Nu sunt singurul care a observat-o. Puțini au fost însă cei care au
înțeles-o în mod adecvat: Eliade, Papini etc Fără nici o îndoială
Papini, între aceștia, este o excepție. O dovedește excelenta lui carte
„Viața lui Iisus”, (pe lângă Papini, Jacques Duquesne – autorul
recent al altei cărți „Isus” – este un novice!) din care voi reține două,
trei texte (texte, nu citate!) pentru exemplificare, folosind ediția
scoasă de Editura Hyperion din Chișinău:
„Omul e o fiară ce trebuie să se schimbe în Înger. Tină, gata să
se prefacă Duh. De învinge Fiara, omul coboară mai jos ca Fiarele,
căci pune moaștele minții sale în slujba bestialității; de învinge
Îngerul omul se face de-o seamă cu el, și în loc de a fi glotaș de rând
al oștirii lui Dumnezeu, are parte de Dumnezeire. Dar Îngerul căzut,
osândit să ia chip și asemănare de fiară, e dușmanul pânditor și
neînduplecat al oamenilor ce se întruchipează îngeri și vor să urce
la înălțimea de la care fost-o prăbușit acela. Iisus e dușmanul lumii,
al vieții de dobitoace pe care-o duc cei mai mulți. A venit pentru ca
VITELE să se schimbe-n oameni și oamenii în Îngeri. S-a născut ca
să prefacă Lumea și s-o învingă. Să lupte deci împotriva Regelui
Lumii, a Potrivnicului lui Dumnezeu și al oamenilor, a celui rău, a
celui răzvrătitor, a celui ce duce-n ispită. S-a născut ca să-1 izgonească
pe Satana de pe pământ, precum izgonitu-l-a Tatăl din Ceruri”. (p. 57)
Dacă socotiți că nu e de ajuns, următorul text, poate, vă va con-
vinge mai mult, aici Papini, vorbind atât de METANOIA, cât și de
„a doua naștere”:

139
 Vasile Floare

„Cine se târăște pe pământ, cine scormonește grohăind pămân-

tul, cine nu vede decât mocirla pământului, e BESTIE; cel ce trăiește
cu ochii la cer, dorind cerul, nădăjduind să trăiască veșnic în cer, e
SFÂNT.
Cei mai mulți dintre oameni sunt BESTII. Iisus vrea să schimbe
BESTIILE în SFINȚI. Acesta este înțelesul firesc și mereu nou al
împărăției lui Dumnezeu, al împărăției Cerurilor (...).
Pocăiți-vă. Si de data acesta străvechiul cuvânt a fost abătut de
la înțelesul adevărat. Cuvântul lui Marcu – Metanoia nu se poate
tălmăci prin „POENITEMINI” ori „pocăiți-vă”. Metanoia înseamnă
propriu-zis „mutatio mentis”, prefacerea minții, prefacerea sufletu-
lui. Se poate tălmăci mai degrabă prin „convertire”, care înseamnă
reîmprospătarea întregului om; dar „pocăința” și „pocăirea” nu-s
decât mijloace de înfăptuire ale propovăduirii sale.
Cerința lui Iisus pentru venirea acestei Împărății – cerință care
era totodată însăși temelia noii orânduiri – era prefacerea sufletului
din adîncuri, răsturnarea vieții și a tuturor valorilor de rând ale vieții,
preschimbarea simțămintelor, a părerilor, a gândurilor: acea prefa-
cere căreia, vorbind cu Nicodim i-azis „a doua naștere”, (p.65)
In continuare Papini ne arată că știe despre ceea ce vorbește:
„Iisus va lămuri treptat-treptat în ce fel va să se întâmple această
preschimbare din adâncuri a sufletului omenesc: întreaga-i viață va
fi hărăzită acestei îndrumări, acestei pilde. Deocamdată se mulțu-
mește să adauge un singur oftat: Credeți în Evanghelie.
Prin Evanghelie, oamenii din zilele noastre – observă realist,
Papini – înțeleg de obicei Cartea în care e tipărită și legată împătrita
poveste a vieții lui Iisus. Dar Iisus nu scria cărți, nici se gândea la
tomuri. Prin Evanghelie înțelegea – în înțelesul cel atât de plăcut al
cuvântului – ceea ce tradiția literară numește „Buna vestire”, dar s-ar
putea tălmăci mai bine prin „Voioasa solie”. Iisus e un sol (gr.
angelos) aducător al unei vești fericite, o solie bună. Aduce Voioasa

140
Dansul cocorului

Solie că cei bolnavi vor fi lecuiți, că orbii vor vedea, că săracii se

vor îmbogăți, cu nepieritoare bogății, că cei necăjiți veselise-vor, că
păcătoșii iertați vor fi, că necurații vor fi spălați,
că cei nedesăvârșiți se pot desăvârși,
că Bestiile se pot schimba în Sfinți,
Sfinții în îngeri asemenea lui Dumnezeu.

Prin aceste câteva cuvinte – lipsite de înțeles pentru cei mai

mulți – le-a împărtășit oamenilor temeiul învățăturii sale.
Deplinătatea vremurilor: apucă-te de lucru acum, îndată.
Venirea împărăției: izbânda Sufletului asupra Trupului, a BINE-
LUI asupra RĂULUI, izbânda SFÂNTULUI asupra BESTIEI.
METANOIA: primenirea sufletelor din adâncuri
EVANGHELIA:, voioasa înștiințare că toate acestea sunt
adevărate și în vecii vecilor cu putință de făptuit.” (p. 66).
În capitolul 21 „SPUS-AU”, Papini compară și el cele două
„etici”, veche și nouă, și înțelege că cea nouă are rolul să îmblân-
zească, să domesticească „oamenii – lup”:
„Povestea omului e povestea unei învățături. Povestea unei
războiri între cei puțini, cu suflet tare, și cei mulți, tari la număr. E
povestea unei creșteri ce mereu a dat greș și a fost mereu începută
de la capăt, e povestea încrederii de-a crește mai bine omenirea,
încercare ingrată, greu, rău primită, adesea respinsă; uneori
părăsită, rareori încercată iarăși.
Cei dintâi Prooroci, cei mai vechi Legiutori, Păstorii noroa-
delor abia născute și începătoare, Regii întemeietori de cetăți și
orânduitorii de dreptate, învățătorii cei înțelepți și evlavioși, au
început de timpuri îmblânzirea fiarei.
Cu vorba rostită și cu vorba cioplită în piatră,
i-au domesticit pe oamenii – lupi,

141
 Vasile Floare

i-au mai scos la lumină pe sălbatici, i-au înfrânt pe barbari, i-au

îndrumat pe copiii cărunți (!!!), i-au îmblânzit pe cei cruzi, i-au
înfrânt pe cei sângeroși, pe răzbunători, pe neomenoși. Cu duioșia
cuvântului, ori cu groaza osândelor, Orfei sau Draconi, îngăduitori
sau amenințători, în numele Zeilor (din înaltul Cerului, ori a Zeilor
de sub pământ) ciuntit-au ghiarele care iarăși crescuseră,
pus-au botniță și belciug gurilor colțoase,
îi ocrotiră pe cei fără apărare, ocrotit-au victimele, drumeții,
femeile.

Străvechea Lege, aceea care se găsește cu puține deosebiri în

Manava-Dharmasastra și în Pentateuh, în Ta-hio și în Avesta, în
tradițiile lui Solon și ale lui Numa, în sentințele lui Hesiod și ale
Celor șapte înțelepți, este o primă stăruință nătângă, grosolană și
anapoda, de a scoate din marasmul bestialității o umbră, un început,
un simulacru de omenie.
Această lege se mulțumea cu puține opreliști, la mintea omului:
nu fura, nu omorâ, nu jura strâmb, nu-ți păcătoși trupul cu alții, nu-l
năpăstui pe cel slab, nu-1 strâmtora mai mult decât trebuie pe străin
și pe rob. Sunt virtuțile sociale strict necesare unei conviețuiri
obștesc-folositoare (...)
Însă Legea presupune, înainte și odată cu ea, bântuirea răului,
suveranitatea instinctului. Orice precept presupune călcarea legii,
orice normă presupune o faptă contrarie. De aceea, Legea veche,
Legea celor întâi neamuri, nu-i decât o slabă stăvilire, a veșnic tri-
umfătoarei brute. E un veșnic amestec de compromisuri și jumătăți
de măsuri: între nărav și dreptate, între natură și rațiune, între dobi-
tocul îndărătnic și icoana dumnezeiască (...)
El – Iisus – știa că vechea Lege era tocită, istovită, cufundată
în smârcurile formalismului. Strădania milenară a bunei creșteri
încercată cu omenirea trebuia să fie luată iarăși de la capăt. Trebuia
să se înlăture, să se măture zgura; omenirea să fie iar aprinsă cu focul

142
Dansul cocorului

avântului originar, să fie întoarsă la menirea ințială, care este tot

METANOIA, prefacerea sufletului. Să se desăvârșească deci vechea
Lege, Legea cea uscată și roasă. Dar pentru a o desăvârși, nu era cale
mai bună decât a împinge vechea Lege la extrem, a o exaspera
până la paradox, spre a se întemeia în urmă o Lege nouă, care s-o
înlocuiască pe cea veche spre a săvârși o adevărată răsturnare a
firii omenești” (p. 88-89)
Tot în acest capitol scrie: „Numai cine s-a învins pe sine îi poate
învinge pe dușmani, numai sfinții îi înduplecă la blândețe pe lupi”.

*
Dat fiind importanta contribuție a lui Papini – sper ca sunteți
de acord! – voi mai da curs unui fragment al său din capitolul
„Împotriva firii”:
„Iisus nu crede în desăvârșirea sufletului înnăscut, stricat prin
cădere. Crede în desăvârșirea viitoare, la care se va ajunge numai
prin răsturnarea din adâncuri a stării de astăzi.
Menirea lui Iisus este îndreptarea omului; mai mult decât în-
dreptarea, prefacerea omului. Cu el începe noua seminție, e icoana,
arhetipul, Adamul omenirii din nou plămădite și topită încă o dată.
Socrate voit-a să schimbe rațiunea; Moise legea, alții se mulțu-
miră să schimbe un ritual, un cod, un sistem, o știință.
Ci Iisus nu vrea să schimbe doar o parte a omului, ci omul
întreg din temelie. Adică omul lăuntric, cel care-i purtător și obârșie
a tuturor faptelor și vorbelor lumii. Totul așadar atârnă de el.
Nu-i chemat să îngăduie și să înșele. Nu va cădea la învoială
cu natura cea rea și nedesăvârșită; nu va născoci temeiuri aparente
ce s-o îndeptățească, la fel cu filozofii. Nu poți sluji lui Iisus și
totodată firea. Cel ce-i de partea lui Iisus e împotriva îndătinatei
firi bestiale și se străduiește pentru înfăptuirea pe lume a celei
angelice care trebuie să învingă.
143
 Vasile Floare

Tot restul e scrum și vorbă goală”. (p. 98)

Evident, cartea lui Papini trebuie citită. Nu am aflat de la nici

un preot, de la nici un teolog ce și cât am aflat despre Iisus, despre
creștinism, de la Papini, un evreu care s-a convertit, a realizat deci
METANOIA, la creștinism! Și nu e singurul.
Voi încheia mărturia – consistentă a lui Papini, cu un fragment
care face legătura și întărește ideea greacă privind scopul suprem
de atins, pentru om:
„Soyons de Dieux – strigă Bossuet – soyons des Dieux, il nous
le permet par l'imitation de sa sainteté”.

„Sunteți pe mâini bune”

144
Dansul cocorului

Cine se va feri să fie asemeni cu Dumnezeu, să fie ca Dumnezeu?

DII ESTIS. Dumnezeirea stă în noi, bestialitatea o încătușează și o
strânge ca o scoarță rea ce ne zăbovește creșterea.
Cine nu va voi să fie Dumnezeu? Sunteți cu adevărați mulțumiți,
oameni, de-a fi oameni: oameni așa cum sunteți astăzi, jumătăți de
oameni, jumătăți de bestii, centauri fără putere, sirene fără momeli,
demoni cu boturi de fauni și picioare de țapi? Sunteți atât de fericiți
cu omenia voastră cea corcită și nătângă, cu animalitatea voastră
abia înfrântă, cu sfințenia voastră râvnită numai? Vi se pare că
viața oamenilor, așa cum a fost ieri, precum e azi, e atât de scumpă,
de mulțumită, de fericită, încât nu trebuie să se-ncerce nimic pentru
a nu mai fi astfel, pentru a fi cu totul altfel, împotriva acesteia, mai
asemănătoare cu aceea pe care de milenii ne-o închipuim în viitor
și în cer? Nu s-ar putea face din viața aceasta o altă viață, nu s-ar
putea să schimbăm această lume într-o lume mai dumnezeiească, să
facem să coboare în cele din urmă cerul, legea cerului, pe pământ?
Această nouă viață, această lume pământească dar cerească este
Împărăția cerurilor. Iar pentru ca să vie Împărăția
va să ne încerim, să ne îndumnezeim, să ne transhumăm:
să ajungem la fel cu Dumnezeu, să-l imităm pe Dumnezeu”,
(p. 110-111)

Papini confirmă, după cum se vede, idealul grecilor „A deveni

zeu”, precum și teza lui Eliade conform căreia oamenii au avut
permanent un model transuman, divin de urmat (imitat). A spus și
el cu alte cuvinte ceea ce a spus, reamintesc, și părintele Stăniloaie
concentrat: „Dumnezeu s-a făcut OM
pentru ca omul să devină Dumnezeu"!

Iată-l și pe Platon cu aceeași IDEE. Despre bine și rău spunea

următoarele: „Scopul de atins este identificarea cu divinitatea”.
(Diogene Laertios, 1963, p. 223)

145
 Vasile Floare

În definitiv aceasta este METANOIA, aceasta este esența noii

spiritualități.

*
Spunea Papini – și avea dreptate – că „povestea omului e poves-
tea unei învățături”, a unei războiri între cei ce au suflet tare, puțini,
și cei tari la număr, a unei creșteri mereu începută, mereu eșuată, mun-
că sisifică, ingrată, niciodată înțeleasă. Respinsă, părăsită, dar reluată
iarăși și iarăși. Homer, sau poate mai corect poporul grec, prin cele
două epopei Iliada și Odiseea confirmă din plin observația lui Papini.
Să ne amintim, din Cântul XXII al Iliadei, de întâlnirea lui
Hector cu Ahile, când primul spune:
„Doar o-nvoială să facem, pe zei să chemăm, că doar ei sunt
Martorii noștri mai buni și mai siguri chezași ai tocmelii.
Nu te voi face de ocară pe tine, de-o fi să-mi dea Zeus
Slavă să birui și capul să-ți pun. Numai armele tale
Am să le prad, o, Ahile, și da-voi aheilor trupul.
Fă și tu astfel cu mine”.
Ahile încruntat, îi replică:
„Nu mai vorbi de învoială-ntre noi amândoi blestemate.
Cum între oameni și lei nu-i chip legătură să fie,
Nici nu se-mpacă vr'odată cu inima lupii și mieii,
Ci dușmănie pe veci îi desparte pe unii de alții;
Tocmai așa între mine și tine nu-ncape-nfrățire,
Dragoste și legături până unul din noi o să cadă
Și-are să-mbuibe cu sânge pe zeul setos de războaie”.

Prin cele de mai sus trebuie să înțelegem că epopeile grecești au

mai mult decât o valoare istorică, și anume, au o valoare spirituală de
prim ordin. Ele relatează confruntarea, „războiul” dintre două spiri-
tualități, fiind în esență un „război religios”. Nu zeii sunt cei care
decid fiecare acțiune și de fapt soarta „războiului”?

146
Dansul cocorului

Că lucrurile nu sunt văzute cu ochi omenești, deci profani, ne

spune Homer chiar din startul epopeilor.
În Iliada:
„Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, Patima crudă
ce-aheilor mii de amaruri aduse...”,

Iar Odiseea:
„O, muză cântă-mi mie pe bărbatul
Viteaz și iscusit...”

Deci nu poetul este autorul epopeilor, el nu este nici măcar cel

inspirat care apoi transmite altora cele aflate, creatoare, cântăreață
este zeița, muza. Astfel, cele expuse de epopei, trebuiesc înțelese
cu ochii minții, ai spiritului. Fiind vorba de cele divine, este de
prisos să spunem că ele sunt transmise cifrat, simbolic și că aici
trebuie aplicată hermeneutica.
Că așa stau lucrurile o dovedește și etimologia. Muza (gr. musa,
adică monthia) este „cea care știe” (gr. manthano = „a afla”)
Pentru a înțelege „mesajul” transmis de muză este, de aceea,
nevoie de o știință, de cunoaștere aparte... mantica, posesorul ei
numindu-se nu-i așa, ortoman”!!!. Mai multe despre epopeile
homerice, poate ceva mai departe.

Revenind la... oile noastre se pune întrebarea: dacă aceasta este

Vestea cea bună și voioasă – Evanghelia – adusă de Hristos, ca
„Lupul” să devină „Miel”, ca omul să devină Zeu, cum se face că
de 2000 de ani nu numai că nu ne îndreptăm spre acest scop
suprem, dar ne îndepărtăm de el permanent, astfel încât în loc de
Paradis trăim astăzi într-un Infern? Cauza este CATASTROFA în
care a căzut lumea!
A DOUA CĂDERE!

147
 Vasile Floare

III. Catastrofa istorică

şi căderea spirituală
Eminescu: Căzut e corpul nostru,
Când sufletu-i căzut...

De unde începe rațiunea, dincolo de intelect? De la

sentimentul căderii (căderea e principalul mit, spune Hegel)
Căderea dintr-o ordine, desprinderea de un întreg,
faptul de a ști că nu știi, separația...
Noica, Jurnal de idei p.309 (377)

Într-o parabolă celebră Iisus dezvăluie atât modul în care își

face apariția Răul, cât și cel în care va fi stârpit. Este vorba de
Parabola grâului și a neghinei. Iat-o în prezentarea Evanghelistului
Matei (cap. 13, 24-30):
13.24. Altă pildă le-a pus lor înainte zicând: Asemenea este îm-
părăția cerurilor omului care a semănat sămânța bună în țarina sa.
25. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semă-
nat neghină printre grâu și s-a dus.
26. Iar dacă a crescut paiul și a făcut rod, atunci s-a arătat și
neghina.
27. Venind slugile stăpânului casei „i-au zis: Doamne, n-ai
semănat tu, oare sămânța bună în țarina ta? De unde dar are neghină?
28. Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaș a făcut aceasta. Slugile
i-au zis:

148
Dansul cocorului

Voiești deci să ne ducem și s-o plivim?

29. El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeți
odată cu ea și grâul.
30. Lăsați să crească împreună și grâul și neghina, până la seceriș,
și la vremea secerișului voi zice secerătorilor: Pliviți întâi neghina
și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunați-1 în jitnița mea.”

Ucenicii, deși li „s-a dat să cunoască tainele împărăției cerurilor”

(Matei 13. 11), neînțelegând ce înseamnă pilda, „s-au apropiat de
El, zicând:
„Lămurește-ne pilda cu neghina din țarină”.
37. El le-a răspuns: „Cel ce seamănă sămânță bună, este Fiul
omului.
38. Țarina este lumea; sămânța cea bună sunt fiii împărăției, iar
neghina sunt fiii celui rău.
39. Dușmanul care a semănat-o este diavolul; secerișul este
sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii.
40. Si, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la
sfârșitul veacului.
41. Trimite-va Fiul Domnului îngerii Săi, vor culege din împă-
răția lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea.
42. Si-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc, acolo unde va fi
plângerea și scrâșnirea dinților.
43. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui
lor. Cel ce are urechi de auzit să audă”.

Din pildă rezultă clar că Răul a venit în lume fără știrea oame-
nilor, noaptea, „pe când dormeau”. Dar așa cum oamenii nu au avut
nici o vină în venirea Răului, la fel, ei nu vor putea stârpi Răul. O
vor face îngerii, dar – atenție! – numai la „sfârșitul lumii”, când vor
smulge neghina – pe cei Răi – și o vor arunca în FOC.

149
 Vasile Floare

Dovadă că oamenii nu sunt de vină, există cuvintele lui Iisus,

pe când era jignit, huiduit, pe crucea de pe Golgota:
„Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca, 23.34)
Acum se înțelege, cumva, că este admis a comite Răul? Aver-
tismentul este limpede:
„Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului!
Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!”
/Matei, 26.24; Marcu 14.21; Luca 22.22)

*
S-ar părea că pilda din Evanghelia după Matei – citată mai sus
– se regăsește și la Marcu, în cap.4 (26-29), așa cum lasă să se
înțeleagă toate trimiterile biblice, de la un text la celălalt. Cu toate
acestea, pilda lui Marcu are cu totul și cu totul alt tâlc. O reproduc,
iar tâlcuirea va veni la vremea ei:
Marcu 4.26. Și zicea: Așa este împărăția lui Dumnezeu, ca un
om care aruncă sămânța în pământ,
27. Si doarme și se scoală, noaptea și ziua, și sămânța răsare și
crește, cum nu știe el.
28. Pământul rodește de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după
aceea grâu deplin în spic.
29. Iar când rodul se coace, îndată trimite secera, că a sosit
secerișul”.
(După cum se vede, nici urmă de neghină)

*
Iisus a făcut cunoscut prin pildă, metaforic, ce s-a întâmplat: nu
înțelegem însă cum s- au petrecut lucrurile la modul real, concret.
Am văzut cum ucenicii, chiar, știutori ai tainelor împărăției, nu în-
țeleg parabola, au nevoie de tâlcuire. Voi încerca să explic de unde
Răul și de ce Iisus a spus că Satana este stăpânul acestei lumi.
150
Dansul cocorului

Parabola cu neghina ne spune că Diavolul a venit noaptea, pe

când oamenii dormeau și a semănat Răul, pe neștiute. Lucrarea lui
a fost însă teribilă, dacă a reușit să cuprindă lumea, iar el, Diavolul,
să ajungă stăpânitorul ei. Oamenii, vai de ei, habar nu au ce se
întâmplă! Habar nu au pe mâinile cui se află! Aceasta – necunoaș-
terea, sporește tragedia, căci în fața unui pericol evident, oricine
caută să lupte, să scape. Cum să o faci însă când dușmanul nu se
vede nicăieri? Cum să înlături Răul dacă nu-1 cunoști? Simplu:
prin credință! Omul trebuie să nu facă rău, iar Răul din lume va fi
stârpit numai la sfârșit de Dumnezeu.
Astăzi însă credința e tot mai puțină. Semn că trebuie ajutată.
Cea mai bună cale este să dezvăluim, după ce am arătat care este
„taina cea din veac ascunsă.”
să dezvăluim ceea ce Pavel numește „taina fărădelegii”, (2.
Tesaloniceni 2.7)
2.8. „Și atunci se va arăta acel Nelegiuit,
pe care Domul Iisus îl va nimici cu
suflarea gurii Sale, și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale”.

Înainte de a lămuri „taina fărădelegii” să spunem că sfârșitul

lumii a putut înspăimânta numai pe fiii celui Rău, din moment ce el
este stăpânitorul, nu-i așa? Credincioșii, Mieii să se bucure,pentru
că numai astfel vine împărăția cerurilor, împărăția lor!
Dacă Răul a cuprins lumea, dacă Satana a ajuns stăpânitorul ei,
înțelegem că venirea lor a însemnat cea mai cumplită și mai înspăi-
mântătoare CATASTROFĂ, din câte a cunoscut omenirea, „cum n-
a fost de la începutul lumii și nici nu va mai fi.” Istoric, această
CATASTROFĂ este NĂVĂLIREA BARBARILOR.
Pornită în secolul al III-lea după Hristos, Năvălirea a durat până
în secolul al XIII-lea (dacă îi socotim pe turci ca ultimii barbari,
știut fiind că ei au pus piciorul în Europa în 1354). Dar oare ei au

151
 Vasile Floare

fost ultimii? Dacă ne referim numai la „barbarii clasici”, și tot ar fi

de ajuns! Iată de ce:
1. Temporal, năvălirea lor a durat peste 1000 de ani.
2. Numărul neamurilor barbare, așa la o primă aproximare, ar
fi cam 30. Le voi înșira din mai multe motive, care, toate, se vor
vedea pe parcurs:
Și voi începe cu barbarii europeni, primii care s-au pus în mișca-
re, aceștia fiind germanicii: goții, ostrogoții, vizigoții, gepizii, vandalii,
burgunzii, longobarzii, francii, anglo- saxonii, normanzii.
Asia își prăvale și ea semințiile, una după alta: hunii, avarii, bul-
garii, ungurii, pecenegii, cumanii, tataro-mongolii, turcii.
Vin apoi barbarii din spațiul euro-asiatic, și îi numesc aici pe
slavi, cu cele trei ramuri ale lor:
- slavii de răsărit: rușii, bielorușii, ucrainienii;
- slavii de miazăzi: slavii din Bulgaria, cei din fosta Iugoslavie,
sârbii, muntenegrenii, bosniacii, herțegovinenii, macedonenii,
slovenii și croații;
- slavii de apus: cehii, slovacii, polonezii.

Nu trebuie să uităm arabii. Ies sau nu ies la socoteală?

Spuneam că oprindu-ne, fie și numai la aceștia, și ar fi de ajuns
să pricepem ce a înseamnat NĂVĂLIREA lor: praf și pulbere. Dar
este puțin spus!
Dacă năvălirea s-a încheiat, nu s-a încheiat și cortegiul consecin-
țelor ei, lucrurile – nu suntem martori, zi de zi? – sunt departe de a
se liniști. Ba, dimpotrivă, consecințele NĂVĂLIRII BARBARILOR,
de abia acum își dau roadele!
Mai concret, ce a înseamnat DEZASTRUL adus de această
uriașă năvălire?
Pe scurt, a însemnat, cum s-a spus, BARBARIZAREA LUMII. E
adevărat, faptul se cunoaște, nu se cunoaște însă ce a însemnat și

152
Dansul cocorului

ceea ce înseamnă încă BARBARIZARE! Să cercetăm mai îndea-

proape. De mare importanță – fără ele nici n-am putut face nimic! –
ne vor fi iarăși simbolurile.
Barbarii, migratorii – aproape fără excepție – știm de la Eliade
și o dovedesc ei înșiși cu vârf și îndesat în toate epocile, sunt agresivi,
războinici, aflați mereu în cucerirea de noi teritorii și populații. Se
războiesc fară-ncetare: fie între ei, fie cu populațiile pe care le-au
cucerit sau pe care vor să le cucerească. N-au astâmpăr, n-au odihnă,
n-au stare! Ei cu toții, sunt – nici nu se putea altfel, din moment ce
și-au „clădit” imperiile cu sabia, cu pușca, tancul, bomba, racheta –
sunt, deci, sub „semnul Lupului"!
Cele spuse sunt valabile – repet – pentru toți barbarii, atât pentru
cei „clasici” cât și pentru „neo-clasici” sau „moderni”; aceștia fiind
în primul rând, europenii”. mai concret popoarele europene formate
prin aportul barbarilor. Dar să nu-i uităm pe ultimii barbari, ameri-
canii și pe cei ce asaltează Europa de circa 20-30 de ani! Zilnic!
Acești barbari „moderni”, din 1492 – de când s-au pus practic pe
fapte mari au ajuns că cucerească bucată cu bucată, într-o competiție
infernală, și să stăpânească întreaga Lume. Așa s-au format marile
imperii coloniale – neobarbare! – spaniol, portughez, englez, fran-
cez, american, italian, german. Aceste imperii continuau firesc –
nu-i așa? – vechi tradiții, apărate cu strălucire de imperiul austriac
(devenit austro-ungar!), de imperiul otoman, de califatele arabe, de
imperiul țarist (apoi sovietic). Acestora li se adaugă ultimii veniți la
împărțirea „prăzii” -americanii și japonezii!
Ca urmare, NĂVĂLIREA BARBARILOR, începută în secolul al
III-lea după Hristos, departe de a se încheia la 1354 – odată cu
venirea turcilor se încheie – oare? – abia în secolul al XX-lea, odată
cu intrarea japonezilor în – nu, nu în joc! – în războiul-competiție
pentru stăpânirea Lumi. Cum explicați altfel că secolul XX a fost,
de departe, cel mai blestemat, secolul Marilor Barbarii? Nu s-au
împărțit în două tabere – de două ori, chiar, nu-i așa? – pentru a
153
 Vasile Floare

stăpâni TOTUL, și pentru a face cât mai multe victime? Cine le mai
știe numărul: zeci, sute de milioane? Ce mai contează că – în ultima
fază – unele mureau pe partea stângă, iar altele pe cea dreaptă?
Dar bilanțul este provizoriu, lucrurile, cum spuneam, sunt depar-
te de a se liniști: Ex. Iugoslavia, Ex. URSS, Ucraina, Siria, Somalia,
Yemen, Liban, Irak, pentru a ne opri doar la acestea, nu dezmint,
dimpotrivă, întăresc cele spuse.
Spuneam că inclusiv barbarii „moderni” stau sub „semnul
Lupului”. Adevărul, deși numai în treacăt, a fost surprins și de unul
dintre ei, mai sincer, – sau cine știe, mai altfel? – anume de călu-
gărul Bartolomeo de Las Casas care, îi prezintă pe locuitorii Lumii
Noi ca pe niște „oi blânde și deosebit de înzestrate de suveranul
creator” asupra cărora spaniolii năvălitori s-au năpustit „precum
lupii, tigrii sau leii sângeroși și hămesiți...” (vezi Prefața lui Modest
Morariu, la „Itinerarii spirituale”, Ed. Meridiane, 1983, p. 84).
Din indienii tainos, care numărau la venirea spaniolilor peste 1
milion în 1500, au mai rămas vreo 40.000 în 1550! Este, apoi, plin
de tâlc exemplul oferit de unul din șefii lor. Spaniolilor, care au
trecut la „creștinarea” – catolică – a indienilor, și care le vorbeau
de Paradisul creștin, șeful tainos le spune: Dacă așa arată Paradisul
vostru, mai bine moartea!
Unii – și sunt destui – afirmă că aceștia, spaniolii, au fost și cei
care au exportat „subdezvoltarea” în Imperiul lor colonial. Dar
restul? Să ne reamintim mai bine? Ce au făcut ceilalți – în primul
rând englezii și francezii – cu populația autohtonă – amerindienii –
din actuala S.U.A. și Canada? După ce au lichidat-o, s-au gândit să
mai păstreze ceva „obiecte de muzeu” – fosile vii! – în REZERVAȚII!
Or, n-au fost acestea doar PREAMBULUL la ceea ce au făcut
germanii sub Hitler, rușii sub Stalin? Deci, să nu ne amăgim!
Tot ce am discutat până acum este doar aspectul exterior al
BARBARIEI, și dacă acesta a însemnat TRAGEDIA consemnată

154
Dansul cocorului

ISTORIC – și cum palid am încercat eu a o reda – ce va însemna

aspectul interior al BARBARIZARII Lumii, știut fiind că întotdea-
una – este aspectul cel mai important? Ne vom speria, de-a dreptul!

Mielupa

*
Deci, vom discuta, în continuare, aspectul interior „calitativ”,
al BARBARIZĂRII sau,cu alte cuvinte, impactul barbarilor asupra
SPIRITULUI, mai precis, asupra spiritualității creștine în formare.
Barbarii, după ce primii s-au pus în mișcare, au declanșat ava-
lanșa, sau, dacă vreți, mai corect, au declanșat „principiul nuclear
în spațiul socio-istoric-spiritual”. Cum așa? Deci, după ce primii
barbari s-au pus în mișcare, după ei au urmat alții, valuri după valuri,
hoarde după hoarde, haite după haite, formând ceea ce simbolic se
numește POTOP, un POTOP fără sfârșit care a POTOPIT – și la pro-
priu, am văzut, și la figurat, vom vedea – Lumea. Spus cu ajutorul
simbolurilor, cum a facut-o și Las Casas, BARBARII s-au năpustit
ca „LUPII” din toate părțile, asupra „MIEILOR” – creștinilor (în

155
 Vasile Floare

Europa) și asupra autohtonilor (America, Africa, Asia, Oceania).

Sub aspect fizic, exterior au adus: moarte, ruină, jale peste tot.
Sub aspect spiritual, BARBARII, stând sub semnul „Lupului” au
acoperit – venind POTOP – spiritualitatea „MIELULUI” în formare.
Altfel aspus, folosind limbajul lui ELIADE, PROFANUL –
BARBARIA – a ocultat SACRUL, CREȘTINĂTATEA. Pe scurt,
„LUPUL” a luat locul „MIELULUI”.
Mai mult, cu o forță diabolică, dezlănțuită, impunându-și propria
„Lege”, BARBARII au întors lumea, omenirea la această fază spiri-
tuală a „Lupului” – depășită prin venirea lui Iisus Hristos!
Au reușit, cu alte cuvinte, să schimbe mersul lumii: lumea
merge, după impactul lor, înnapoi, de-a-ndoaselea, cum a observat
Simone Weil și Eminescu, Papini si Creangă...
Ocultarea SACRULUI de către PROFAN, sau, acoperirea
CREȘTINĂTĂȚII de către BARBARIE este tocmai TRAGEDIA
LUMII care simbolic este numită CĂDERE. O nouă Atlantidă...
Această tragedie – cea mai mare posibilă! – care este CADEREA
spirituală, este un proces complex, extrem de complex, care va fi,
sper, cercetat mai apoi cum se cuvine, de alții.
1. În primul rând trebuie spus că a dat NAȘTERE RĂULUI în
Lume, sau, dacă vreți, PĂCATULUI ORIGINAR – atenție – față
de CREȘTINISM! Nu creștinismul, nu Iisus Hristos a comis păcatul,
căci el, Mielul, a venit să ridice Păcatul de la începutul Lumii. Dacă
mai era timp lumea ar fi fost salvată. Dar au venit BARBARII,
LUPII, care au dat TOTUL peste cap!
2. În al doilea rând, Sacrul – Logos-ul creștin – nu dispare, dar
ocultat, acoperit de PROFAN, de BARBARIE – se retrage în
INCONȘTIENT: „Or, așa cum afirmă profesorul C.G. Jung, incon-
știentul e totdeauna religios”. (M. Eliade, „Mefistofel și androginul”,
Ed. Humanitas, 1995, p. 13).
Iată, confirmat adevărul demonstrației de față.

156
Dansul cocorului

Dacă inconștientul devine religios, purtând marca Logos-ului

creștin, a Mielului, a Luminii, conștientul rămâne profan și poartă
marca Legii talionului, a Lupului, a întunericului. Aceasta vrea să
spună că trăim în Vârsta Întunericului, a Nopții, care se numește
Kali-Yuga! Stăpânitorul: Potrivnicul, cel Rău.
Fiind vorba de o putere spirituală deosebită, Logos-ul creștin,
cunoaște în inconștient o evoluție aparte: încetinită, desigur, dar me-
reu activă, mereu avansând. Este acel tip de „inițiere” despre care
Eliade spune că „se împlinește în zilele noastre, sub ochii noștri, dar
atât de perfect camuflat în „profan” încât nu mai poate fi recunoscută
ca atare”. (însemnarea din 3 Mai 1976, la care poate vom reveni)
Deci, Logos-ul creștin, asemeni unei grăunțe, semințe, acoperită
de ape sau zăpadă, își continuă evoluția în adâncul – inconștientul –
nostru. Acesta este tâlcul pildei cu sămânța, așa cum e prezentă la
Marcu (4.26 -29) deja citată.
Pe plan exterior, creștinătatea originară, autentică se retrage în
zone, locuri ferite și adăpostite: păduri, munți, pentru a supraviețui,
dar mai ales s-a retras în ea însăși! „MIEII” nu au nici o șansă în
lumea „Lupilor”, și prin urmare nu vor comunica și nu vor parti-
cipa la „istoria” creată de „Lupi”. Este „retragerea” sau „boicotarea
istoriei” cum spune L. Blaga, vorbind despre poporul român. Să-1
ascultăm pe Blaga, întrucât mărturia lui este revelatorie:
„În Dacia Traiană a existat, sub unghiul etnic, o populație relativ
mixtă, de-o remarcabilă cultură populară și de o nu mai puțin impu-
nătoare civilizație urbană. Cultura populară, mai ales, trebuie să ne-o
închipuim vecină cu înflorirea. Nodurile urbane, cu dinamismul lor
și cu linii de forță răspândite în chipul și în substanța culturii populare,
nu se găseau desigur la un nivel vital și spiritual inferior celor din
alte regiuni europene, unde „istoria” avea să-și declare atât de vajnic
înaltele ei febre creatoare. În Dacia Traiana situația prezenta, sub
toate aspectele, condiții optime pentru înjghebarea și declanșarea

157
 Vasile Floare

unei „istorii” de riguroasă linie interioară, fie în cadrul imperiului,

fie independent de imperiu. Dar au venit năvălirile barbare, care
mai întâi au zguduit și pe urmă au distrus cadrul acestor posibilități
de istorie. Începuturile românismului concind astfel cu o „retragere”
din „istorie” și din toate posibilitățile ei ritmice și dialectice, într-o
viață nu lipsită de cultură, nu despuiată de forme, dar anistorică.
Pentru câteva veacuri (– din păcate a fost pentru totdeauna,
excepțiile sunt fulgerări, raze de lumină în bezna totală!) – viața
pre-românească și apoi românească a fost nevoită, sub presiunea
evenimentelor, ce se desfășurau fulgerător pe drumurile și în văzdu-
hul Daciei, să renunțe la „istorie” să se retragă adică într-o existență
organică sufletească, oarecum atemporală. Această existență de o
fizionomie proprie, era condamnată să se mențină închistată, într-o
autonomie redusă. Autonomia era tocmai suficientă pentru apărarea,
cel puțin pasivă, a acestui fel de existență. Ea era tocmai suficientă și
pentru a salva anume posibilități imanente pentru împrejurări mai
prielnice. Pre-românismul s-a retras gasteropodic în scoica sa,
unde în veacurile de somn aveau să se înfiripe întăiele deter-
minante ale matricei stilistice românești.
Românismul era adăpostit în așezări uneori sătești, mai adesea
în cătune de munte, sau în stânile ciobănești. Istoria de înaltă anver-
gură presupune totdeauna ca organ al ei, o populație de energii
organizate. Istoria, ca izbucnire pe plan major a unor potențe, nu se
poate decât anevoie închipui fără de o dinamică pornită din puternice
centre de viață, având la dispoziție cultura sătească, materialul și su-
fletul uman, rural, ca un substrat sau ca un mijloc efectiv utilizabil.
Focarele de viață concentrate, cu raze emise pentru canalizarea ener-
giilor anonime, sunt purtătoarele sau cel puțin coeficientul cel mai
important al istoriei, ca „istorie”. Când populația din Dacia pre-
românească a părăsit nu de bunăvoie și nici din proprie inițiativă
această viață potențată și de forme complexe, ea se retrăgea eo ipso

158
Dansul cocorului

din „istorie” într-o viață anistorică. Viața anistorică e stăpânită de

categoriile și de impertivele organicului; ea nu îngăduie potențelor
stilistice decât manifestări pe un plan minor. E foarte probabil că
acea populație nu-și părăsea cu totul cultura. Ea renunța mai ales la
angrenajul material al unei culturi, și la toate posibilitățile de a-i da
o expresie învoaltă sau monumentală. Cultura se reducea de acum
în cazul cel mai grav și mai penibil la plasma ei germinativă,
permițând totuși, după împrejurări, și manifestări de dimensiuni
diminutive, de altfel singurele manifestări posibile cu această viață
ce voia simplu să se conserve, sub ocrotitoare auspicii anistorice.”
(Spațiul mioritic, în Opere 9, Ed. Minerva, 1985, p.298-299)
Să recunoaștem că Blaga a înțeles – că nimeni altul – esența, spe-
cificul Ființei românești, de fapt, esența CREȘTINA în „dialogul” ei
cu Istoria, cu Barbaria.
Blaga mai observă încă un aspect foarte important al retragerii
din „istorie” – căci „Mieii” nu pot participa la istoria „Lupilor” –
aspect care va fi apoi cercetat și valorificat de Constantin Noica.
Este vorba de faptul că „limba românească păstrează ca nici o altă
limbă romanică, vădite rămășițe ale acestui proces, de lungă durată
(– nu „pentru câteva veacuri! –), al retragerii din „istorie” în viața
de tip organic”, (p. 299)
Pentru a demonstra aceasta, Blaga oferă exemple elocvente:
„Iată două cuvinte românești care mărturisesc despre acest
proces: „pământ” și „bătrân”. Cuvântul „pământ” derivă din latines-
cul „pavimentum” care înseamnă „arie făcută din pietriș și mortar
bătut, podea de cameră, pavaj de stradă, stradă pavată cu piatră sau
cu cărămidă „ (C.C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ed. I, p. 132).
Derivația filologică a cuvântului „pământ” nu mai oferă desigur nici
o problemă. Cu atât mai interesantă – zice, și bine zice, Blaga – e
evoluția semantică, de la „pavimentum” la „pământ”. Valorosul istoric

159
 Vasile Floare

C.C. Giurescu, încercând să explice evoluția semnificației cuvântului,

nu-i oferă satisfacție lui Blaga. Iată explicația filosofului:
„Pavimentum” un termen de civilizație urbana sau de civili-
zație stăpânită de cea urbană, un termen care implică o anume
participare a populației care îl întrebuințează, la un cadru de
viață „istorică”, de tip relativ monumental. Termenul își pierde
apoi acest înțeles în întregime, adoptând un altul, acela de „pă-
mânt”, care oricât l-am analiza, nu mai implică decât o viață
„organică”, fară nici un aspect major istoric. Evoluția semnifica-
ției – scrie Blaga – ni se pare o frumoasă mărturie, cântărind
mai mult decât orice document, despre procesul de retragere al
unei populații din „istorie” într-o viață de orizonturi organice.
Evoluția semnificației „pavimentum – pământ” este o dovadă
despre o schimbare totală a stilului de viață, mutat de pe un plan
major, pe un plan minor. Fenomenul trebuie văzut în toată am-
ploarea sa, cu atât mai mult cu cât poate fi sprijinit și cu alte
mărturii analoage. Nu e vorba de o oarecare schimbare trecă-
toare – insistă să precizeze Blaga – ci de o schimbare profundă
totală, de tip de viață, și fără întoarcere la poziția odată părăsită,
(p. 299-300).
Filosoful ardelean aduce și alte exemple: „veteranus” (soldatul
de o viață care a trecut la pensie cu drept de împămîntenire) devine
„bătrân” și foarte interesant, zic eu, cuvântul românesc „oaste”. El
derivă din „hostis”, care după cum se știe în latinește înseamnă „duș-
man”. Sensul cuvântului românesc „oaste” datează deci – ne explică,
excepțional, Blaga – tocmai dintr-o epocă în care pre-românii se
dezbrăcaseră de viața pozitivă, majoră, în cadrul unui stat, adap-
tându-se la viața anistorică, de aspect organic, într-o țară în care
armatele nu mai erau ale lor, ci totdeauna ale dușmanilor (hostis).
De unde încetul cu încetul cristalizarea semnificației de astăzi a
cuvântului „oaste” (p. 301).

160
Dansul cocorului

Concluzia – și ea corectă – a lui Blaga este extraordinară: „între-

zărim aproape existența unei legi psihologice – filologice, care ar
îngădui eventual să fie formulată astfel: cuvintele latine designând
noțiuni, proiectate pe un fond de civilizație istorică, majoră, sau se
vor pierde, sau până să devină românești, vor adopta în genere un
înțeles care nu mai implică decât stil de viață organică. Acest efect
de transpunere dintr-un tip de viață în altul, trebuie scrutat cu
toată atenția cuvenită” (p. 300-301)
Cred că prin analiza făcută, în care am arătat cum profanul,
barbaria, acoperă și ia locul sacrului, logos-ului creștin, am continuat
mai adânc gândul lui Blaga, confirmându-i justețea observaților.
Noica duce si el cercetarea mai departe...
Blaga – după acest intermezzo filologic – revine din nou, în for-
ță la planul istoric și apoi cel metafizic. Să-i dăm din nou cuvântul,
pentru a avea mărturia lui în toată amploarea și importanța ei:
„Aspectele geografice ale acestei retrageri pun o chestiune de
fapt mult mai secundară. Unii istorici, mai catastrofici, înclină să
imagineze refugierea ca o retragere totală în munți, alții atenuează
grozăvia veacului și-i multiplică pitorescul închipuind retragerea și
ca- o ascundere în pădurile de la șes. Importantă în ambele cazuri –
subliniază iarăși, just, Blaga – nu e atât retragerea într-un peisaj sau
altul, cât retragerea duhului unei populații, care renunță la istorie,
la viața de tip major, și se salvează în viața de tip organic, minor.
De aici încolo portativul major „istoric”, al Daciei, este ocupat de
cântecul altor populații și noroade, care se așează aici, mai vremel-
nic sau mai statornic, după cum le îngăduie steaua sângelui sau a
norocului. Ele vor deveni stăpânitoare, fiind angajate tot timpul în
ritmul și rețeaua dinamică a „istoriei” ca atare. Seminții revărsate
din coșul Mumei Noroadelor, seminții germanice, hunice, slave,
bulgare, avare, pecenege, cumane, ungare, toate au venit, au stat, s- au
dus sau au rămas. Mulți dintre cei, rămași s-a întâmplat să fie absor-

161
 Vasile Floare

biți de buretele anonim al unei populații autohtone, care nu voia în

nici un fel să se lase târâtă în „istorie”. Aceasta este trăsătura cea
mai izbitoare a populației autohtone. (Nu se întreba, minunându-se,
și Eliade, oare câte popoare ar fi reușit să absoarbă atâtea seminții
barbare, fără să facă indigestie?) Intr- adevăr – continuă Blaga – o
mie de ani aproape, pre-românii și românii manifestă un fel de
atitudine instinctivă de autoapărare, care se poate numi boicot al
istoriei. Ei nu se adună în mase organizate, ca să se lanseze în
acțiuni de largă desfășurare, oricare i-ar fi ademenit epic, în istorie.
O populație, în care câtva timp a trăit poate vag amintirea unei
vieți de tip major, boicota instinctiv, pe urmă chiar și fără de acea
amintire, orice încercare de a o smulge din viața de tip organic și
de a o atrage în vârtejurile și apele (!!!) istoriei. Ea presimțea că
această istorie, ce se făcea și se desfăcea în protuberanțe inconsistente,
nu putea în nici un chip să fie a ei. Nu mai puțin populația româ-
nească, fixată la un moment dat nu numai intr-un anume peisaj, ci și
într-un anume orizont interior, care formează cadrul său stilistic,
dezvoltă pentru ea o viață sufletească și materială, religioasă și
culturală, când mai plină, când mai redusă, o autonomie firească în
limitele îngăduite de vitrege circumstanțe, totdeauna însă numai
până la malul alviei, în care curge cu valuri gâlgâitoare, „istoria”.
Orizontul interior al acestei populații era cel „mioritic” (...).
Populația românească arăta o rezervă împinsă până la boicot – e
vorba despre un boicot firesc și nu lucid organizat – față de stăpâ-
nirea recunoscută exterior, dar nu lăuntric. Stăpânirea, planând dea-
supra ca zodiacul, dar și shimbăcioasă ca zodiacul, nu s-a dovedit
niciodată în stare să stăpânească pe români în volbura istoriei ei.
Acest boicot al istoriei – punctează excepțional Blaga – foc arzând
sub cenușa marii liniști, era înțelepciunea vitală a strămoșilor noștri,
darul cu care au fost binecuvântați deodată cu frunza verde”.
(p. 302-303)

162
Dansul cocorului

Da, minunat! Într-adevăr, totul a început, pentru români, de

când au fost „binecuvântați” cu „frunza verde”, deoarece aceasta
este simbolul Logos-ului creștin, Logos care evoluează extrem de
lent, lăsând impresia unei staționări incipiente: e mereu frunză, foarte
rare ori floare, niciodată însă fruct. Este însă frunză veșnic verde, în
ciuda vitregiilor, are deci puteri miraculoase, din moment ce poporul
spune chiar „Frunză verde, lemn uscat"!...
Nici nu e de mirare, dacă la mijloc este Logos-ul, puterea divină.
Iată cum a sosit momentul să vedem că un anume C. Burileanu,
nespecialist în ale sociologiei – ca H. Sthal – are dreptate când
susține că nu doina este cântecul nostru ci... frunză verde!!!
Ființa noastră, Logos-ul, este însă învăluită, ocultată de barbarie,
de mizerie și tină, din toate părțile. Aici bate vorba, atât de cunos-
cută, dar abia acum înțeleasă:
Brânză bună în burduf de câne! [Atenție! Câinele este un
pandant al lupului!]
Sau următoarea: Bună țară, rea tocmeală

*
Spuneam mai sus, pe firul firesc al explicației, că logos-ul, spiri-
tualitatea creștină, evoluând extrem de delicat, pare a fi rămas într-
un stadiu incipient. Vina este tot a BARBARILOR care au blocat –
deși nu total – procesul de creștinare, astfel încât, pe bună dreptate
și D. Drăghicescu și E. Cioran au spus că suntem „neisprăviți”.
„Miel” în devenire, poporul român are și o parte de „Lup”. De aici
i se trage dezastrul, de aici i se trage Răul, întrucât este „partea
diavolului” de care vorbește Denis de Rougemont. Voi reveni
asupra dualității Ființei noastre, fiind – acum – problema noastră, și
vom vedea că și a Lumii, problema fundamentală!
Nematurizarea, neisprăvirea, blocajul și stagnarea cauzate de
BARBARI, cu o parte din consecințele nefaste, sunt înțelese și
163
 Vasile Floare

explicate – cu mici scăpări – nemaipomenit, vizionar aș zice, de

Eminescu, în Actul I, al dramei istorice DECEBAL, act intitulat
Pacea pământului vine s-o ceară, pe care îl prezint, ca o
dovadă, mărturie dintre cele mai elocvente a ceea ce s-a întâmplat
cu noi, românii, a ceea ce s-a întâmplat cu lumea.
Personajele actului în discuție sunt: Împăratul Romei-Traian;
Pater Celsus, un roman creștin la curtea lui Decebal:
Împăratul
Ce vrei bătrâne?
Celsus
Pacea pământului...
Împăratul
Aceasta voiesc s-o știu, de pot să-i dau eu pace. Dacă eu
însumi am fost instrumentul orb, umbra-supusul unei voinți. Dacă
Cezarul cugetă, sau timpul cugetă. Pot să-i dau această pace, pe
când ea n-o voiește?
Celsus
Când ea n-o voiește
Timpul e moarte, spațiul e luptă
Si mișcarea suferință. Ascultă:
Spune o poveste că-n centrul pământului e un ou de marmură.
E un colț în fiecare sămânță, o inimă în oricare corp, un vierme în
oricare viață: RĂUL. Și acest vierme, naște, crește, distruge viața.
Popoarele se ridică ascultându-1 pe el; cei răi sunt mari, cei buni ce
nu-l ascultă, pier în umbra lor ca-n umbra morții, căci binele e
moartea
Ce slab e acest MIEL, ce tari sunt fiarele...
ce slab e un ascet, ce tari sunt tiranii.
Nimic nu cată unul, rătăcind pe malul Nilului, la ape de aur.
Pământul îl cată celălalt, nu-i ajunge, și cerul chiar l-ar coborâ să
poată. Si unul moare și celălalt, dar cum? Nu poți da pace dac-

164
Dansul cocorului

asculți glasul răzbunării, nu – pace de răspunzi provocării, numai

omorând în tine acel sâmbure al răului, numai lepădându-te de
trențele măririi, numai cedând poți da pace acestei lumi. Sunt
profet, cezare... nu te bate cu dacii.
Împăratul
Asta-i toată înțelepciunea ta?
Celsus
Toată-nțelepciunea – da. Toată prevederea – nu!
Acest popor a început să miște lumea. Cu căderea lui va
începe curgerea popoarelor. Un rival numai aveți – nu-l striviți,
pentru Dumnezeu. Un mur e-acest popor contra Asiei întregi, contra
ginților ei cari se mișcă asemeni nisipului zburător al pustiilor... La
zgomotul căderii se va mișca pământul. Din vârful Alpilor veți
vedea fluvii de popoare pe malurile lor. Lumea- i în mâna noastră,
fondul lumii – nu. Tu nu știi câte izvoare are această omenire,
tezaure încă neatinse de moliciunea moravurilor voastre, izvoare
pentru care Roma este mărul de aur, Italia – grădina Edenului. Din
tine vorbește Roma, din mine eternitatea. Am aflat acele legi după
care popoare se nasc, se-nalță, mor și ce am văzut le cei vechi văd
în voi... și ce vană este viața asta a lor.
Icoana aceasta a măririi a turburat sufletul popoarelor... În
fiecare genune, adânc întunecos, demonic. În fiecare este această
trufie de nesfârșite dorinți – dar mintea lor era prea săracă pentru o
icoană care să umple pe aproape aceste dorinți întunecoase?
... Acum aspir' l-acea icoană care
Realizată-a fost pe-acest pământ.
Ș-oricât de mare – oricât de mic ar fi
Un popol.... totuși tu rămâi măsura
Întunecatei lui aspirațiuni. Roma!
De-aceea, superbo, fii-mi blestemată.
Tu măr de ceartă în istoria lumei,

165
 Vasile Floare

A cărei glorie chiar e măr de ceartă

Dacă vreodat din negurile vremii
S-ar descurca popoarele barbare
Imperiile ce-or fonda aicea
Se vor numi imperie romane
Ginte cu ginte s-or certa mereu
Care din ele-ți seamănă mai mult;
Măsura răutății tale, Roma,
Va fi măsura lor de înmândrire!
Fii blestemată, tu fata morgana

A crudului neam omenesc... oraș de demoni Ce-ai înfrumusețat

atâta Răul, lupta,
Cât chiar popoare pân-acum pacifici,
Au înebunit de faima mare-a ta!
Si- au întors sufletul din bine-n rău
Sprea deveni tot așa de răi ca tine,
Nu așa mari ca tine
Dar, spre pedeapsa Omenirii – acestei,
Fii condamnată de a fi eternă!...
(...)
Împăratul
Ce pot să fac? Pământul se grăbește
Își pune mantia sa de popoare,
Eu stau pe loc – de cad, ce-mi pasă,
Au mai căzut și alții, voi cădea și eu
(...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...... ...)
Celsus
N-am vorbit de asta – Eu voi pacea lumii.
Împăratul
Care-i mijlocul dar, vorbește..

166
Dansul cocorului

Celsus
De te-aș convinge cum că toate
În astă lume sunt un vis deșert
Și cum că singura realitate-aici
E moartea.
Împăratul
O știu și prea o știu.
Celsus
Atunci... de ce nu vrei tu să retezi
În tine rădăcina acestei vieți?
Dă pace dacilor.
Împăratul
Cum?
Celsus
Cu orice preț.
Împăratul
Tu ești nebun bătrâne...
Celsus
O știai
De ceri o vorbă nu a doua,
Care urmează chiar din cea dintâi.
Împăratul
Sânt eu stăpân pe mine? Eu sunt spada
Romei... Și nu pot s-o văd
Nu doar căzută, dar nici ultragiată.
Celsus
Și dac-ar cădea Roma-apoi?
Împăratul
Apoi
Întâmplă-se ce s-o-ntâmpla, nu-mi pasă
Pe cât ea este, trebui s-o susțin.

167
 Vasile Floare

Celsus
Acesta-i fatalismul tău, te simți rana omenirii, nu ai cugetul, nu
ai voința să-i schimbi soarta; ți-e destul dacă urmezi același joc
vechi de glorie și cădere, de voință și de moarte. Ești un om comun
împărate.
Împăratul
Fie.
Celsus
A fost odată un om pe-acest pământ – Acela a spus: cine-ți va
(da) o palmă întinde-i (celălalt) obraz, cine-ți va lua mantia, dă-i și
cămașa. Și acesta a fost, trebuie să fie fost ca toți. Dar a fost sătul
cu privirea acestei vieți omenești, etern aceeași, etern nefericită. E
ca un păcat această viață și el a vrut să-l stingă.
Crezi tu că n-ajunge orice om, orice popor la acest urât, la acest
saț, la acest dezgust adânc de viață? Nu vezi tu că-n Roma-ncep a
locui aceste putrejuni a voinței? Nu vezi tu că-s sătui de lume – au
avut-o toată ș-au văzut că nu plătește nimic?
Romanii n-or mai fi acei ce-au fost,
Îmbătrâniți ei n-or păstra în ei
Decât plăcerea să-și detroane regii
Si nu de ură, numai spre-a avea
Un nou tablou în viața monotonă.
Coroana cea murdară de atâtea
Frunți ce-or purta-o, vile și-njosite,
Soldatu-a vinde-o cui se dezonoră.
Va zgruma apoi cumpărătorul
Spre-a o revinde, și în forum
Se va precupeți titlul de tiran.
Împăratul
De unde știi tu asta?

168
Dansul cocorului

Celsus
Pretutindeni a fost așa, așa va fi ș-aici. Un singur lucru v-ar
putea ținea până ce deasupra acestei putrejuni va reânvia o auroră
nouă, va răsări un cer nou, o nouă credință peste zeii asfințiți – un
rival. Și soarta vi-l dă-moartea. Si poarta pe unde vor curge popoa-
rele asupra Romei. Concede-i totul acestu-i om simplu. Îndoiește-i
lanțul coroanei lui, împarte pământul cu el, dar lasă-l în pace...
Adu-ți aminte de căderea Cartaginei. Cu pierderea acestui rival s-au
născut discordiile Romei, astfel încânt astăzi pacea și dreptatea
sunt o întâmplare ce atârnă de-un om ce poate fi rău, și e rău
adesea, poate fi bun și e bun arare.
Nu putem da lumii pace eternă, căci încă nu suntem creștini...
Si dacă nu vom avea timpul să devenim, n-om deveni niciodată.
Acestă religie a tăcerii și a suferinței, a iubirii și a milei este un
NU pus pe cartea istoriei întregi. Înțelesul acestui NU nu va pătrunde
cartea decât cu-ncetul. Cezare, e un miracol acesta-n care-ți vor-
besc – este vorba dacă e vreo propășire-n lume sau dacă nu e. Dacă
Roma va fi slabă în acest moment, când se decide soarta unei nouă
credințe, atunci credința e pierdută. În van or răsări icoanele și bi-
sericile, popoarele or pieri, icoana și biserica (da) – credința, nu. Nu
e încă vremea ca această învățătură să se strecoare prin sufletul lor,
căci nu va răsuna prin el decât sunetul gol. Ei vor îmbrăca egoismul
lor tânăr în formele credinței și vor crea un păgânism mai rău și
mai egoist decât cel de până azi. Credința va concede din spiritul ei
față de temeritatea acestor barbari până ce nu-i (vor rămâne) decât
haina, mitra și toiagul de preot, untdelemnul nu lumina ei cerească.
Atunci ne-am întors de unde am plecat. Vechile patimi vor fi
îmbrăcate cu (veșminte) împrumutate de la aceste fericite (chipuri).
Domnul se va îmbrăca în haina îngerilor și va domni pe lume cum
a domnit pân-acuma. Vorbesc clar – tot viitorul îl vezi înaintea ta...
Ura se va simplifica... ea nu va mai dumica lumea în mărunt, ci va
rupe-o-n două. De o parte Roma, de altă – barbarii. Și Roma va
169
 Vasile Floare

cădea, nu aceia, momentul de față o decide. Suntem în mijlocul vân-

tului istoriei, Imperator... poate singurii ce stau deasupra și numai
umbra uriașă a pământului s-aruncă clar în mintea noastră..
Dar pe când tu nu crezi nimica, te crezi orb, dat în mâna fatali-
tății, eu cred...
Împăratul
Crezi că pământul va pieri, că oamenii se vor stinge.. eu știu
aceasta.. eu știu aceasta... dar n-a venit încă ziua de pe urmă și nu
știu de ce ne-am mai întuneca viața cu această cugetare când avem
atâta întuneric în viața noastră.
Celsus
Moartea pământului, pacea eternă.
Eu pacea eternă (nu) cer-căci n-o poți (da),
Ci numai pace-îndurarea.
Păstrează un rival Romei, ca să-i păstrezi puterea până atunci,
până ce din ura sădită în inimile acestui pământ va răsări un arbore
care va umbrii cu pace tot universul. De nu – atunci să știi c-ai
nimicit tot fructul pe care l-a copt această istorie lungă a Romei,
căci ce a putut să iasă din răpirea lumii întregi decât conștiința că
prețul acestor semne de luptă, de anxietate, de durere n-a avut nici
o valoare. Si astfel, noi bătrâni stăm în fața a sute de popoare tinere.
Ei cugetă ce cugetau romanii odată, că pământul e un măr de aur.
Trebuie să le spunem că nu-i așa, căci noi o știm, și această știință
este CRUCEA. Eu nu prezic nimic, eu spun ce este.
Împăratul
Ascultă. Crezi tu că vreodată astă cruce
Va putea să pătrundă-n inimă?
Celsus
DA
Împăratul
[Eu] nu. [Tu crezi așa]
Care gândești că-n cărți e adevărul.
170
Dansul cocorului

Vorbele eterne [ale] acelui martir

Crucificat vor fi litere moarte
Cu care ne-am și îmbrăca mizearia.
Tu nu cunoști pe oameni – eu-i cunosc.
Nu vezi că de-astăzi încă ei se-nfașur
În aste haine spre a cere statul?
Azi Catilina poartă-această mască,
Poporul îl sumuță contra păcii
Si contra ordinii.Vorba vor primi-o,
Spiritul, ba. – Nu poate-un râu
Să-și schimbe cursul său înspre izvor”
M. Eminescu: Teatru, Ed. Eminescu,
București, 1990, p. 12-20 ediție îngrijită de Petru Creția.

Dacă Eminescu trage spuza peste turta lui, dacismul – acesta,

la fel ca și latinismul, devenind caduc – nu același lucru putem
spune despre observațiile, dintre cele mai profunde, privind desti-
nul creștinismului. După cum rezultă din actul I al dramei Decebal,
Poetul vede Răul și TRAGEDIA în NĂVĂLIREA BARBARILOR,
înțelege că BINELE și SALVAREA lumii sunt aduse de MIEL și
de „știință” care este CRUCEA, vede CĂDEREA omenirii când
NOUA RELIGIE nu poate să-și facă drum din cauza potopului
barbar, după cum înțelege că lumea va merge înapoi, se va întoarce
de unde a plecat, la un PÂGÎNISM”, mai rău și mai egoist.”
Dar năvălirea barbarilor nu este decât începutul sfârșitului,
provocând – cum spuneam, și cum rezultă și din drama Decebal-
FISIUNEA care pe măsură ce distruge creștinismul eliberează în
proporție tot mai mare RĂUL. Este o reacție cu adevărat diabolică:
odată declanșată nu va ierta pe nimeni și nimic pe luma aceasta.
Cioran avea dreptate când a văzut în om purtătorul celor mai
distrugătoare forțe: FIINȚA DIABOLICĂ!

171
 Vasile Floare

Să reținem gândul central eminescian: „Nu putem da lumii pace

eternă căci încă nu suntem creștini – Si dacă nu vom avea timpul să
devenim, n-om deveni-o niciodată”. Atunci „credința e pierdută” și
urmează DEZASTRUL!
O altă idee extrem de valoroasă este cea privind creștinarea
BARBARILOR: „Ei vor îmbrăca egoismul lor tânăr în formele cre-
dinței și vor crea un păgânism mai rău și mai egoist decât cel [de]
până azi”.
Cu această idee ajungem la al treilea aspect determinat de
năvălirea barbarilor:
3. Creștinarea superficială a BARBARILOR. Consecințele acestui
fenomen sunt înspăimântătoare. Prima este cea de mai sus, explicată
de Eminescu – formarea unui păgânism și mai feroce. A doua este
dintre cele mai subtile și mai diabolice: sub masca creștinismului,
Lupii pun stăpânire pe Lume, creând confuzie totală, în care ei își
văd netulburați de jaf și pradă. Barbarii sunt așa creștinați aiurea
prorocii mincinoși:
„Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt
niște lupi răpitori”.
(Matei,7.15)

Iar proverbul – încă o dovadă a înțelepciunii depozitate aici –

spune și el totul:
„Lupu-și schimbă părul,dar năravul ba”.
Aromânii sunt chiar și mai tranșanți:
Luplu nu poa' s-s-facî oai
Și tot ei, copilul nebotezat încă e numit țigănuș, turculeț!
(Vezi în Nicolae Gh. Caraiani, Nicolae Saramandru „Folclor
aromân grămostean”. ed. Minerva, 1982, p.44-45, nr. 267.)

172
Dansul cocorului

Faptul că nu s-au înșelat este dovedit de însăși dispariția lor

tragică zi de zi! Vorbesc aici de aromâni, macedonoromâni, megleno-
români, istroromâni, după cum sper, v-ați dat seama.
Creștinare superficială – făcută la comandă; n-au fost francii
creștinați la porunca lui Clovis, ungurii la cea a ducelui lor Vaik,
devenit regele Ștefan cel Sfânt? etc... Dar mai corect, barbarizarea
creștinismului, este bine surprinsă de Eminescu:

„Credința va concede din spiritul ei față de temeritatea acestor

barbari până ce nu-i [vor rămâne] decât haina, mitra și toiagul de
preot, untdelemnul nu lumina ei cerească. Atunci ne-am întors de
unde am plecat. Vechile patimi vor fi îmbrăcate cu[veșminte] împru-
mutate de la aceste fericite [chipuri]... Ura se va simplifca – ea nu
va mai dumica lumea în mărunt ci va rupe-o-n două” – amplificând-
o la proporții nebănuite, trebuie să adăugăm noi și să facem o mică
corectură: cele două părți deși sunt în aparența Istoriei BARBARII și
ROMANII, în adevăr sunt BARBARII și CREȘTINII!
Sf. Ap. Ev. Ioan: Partea lor – a barbarilor – este în iazul cu foc
și cu pucioasă, adică MOARTEA A DOUA!

173
 Vasile Floare

Lumea în labirint:
O lume ca nelumea

IISUS:.. despărțiți de Mine nu puteți face nimic.

Ioan 15.5

Forma desăvârșită a lumii ca nelumea se consumă tocmai acolo

unde binele este egal cu răul, iar ființa – cu ceea ce constant o neagă.
St. Alfloroaiei

În Labirint, lumea stă „sub semnul lui Iona”, semn care este
astfel prezentat de Ev. Matei (în cap. 12.38-40):
12.38. Atunci unii din cărturari și din Farisei au luat cuvântul
și I-au zis:
„Învățătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!”
39. Drept răspuns, El le-a zis: Un neam viclean și preacurvar
cere un semn, dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului
Iona.
40. Căci, după cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele
chitului, tot așa și Fiul omului va sta trei zile si trei nopți în inima
pământului. (Să nu uitam, Ionas in ebraică înseamnă porumbel!)
După cum se observă, Logos-ul, Principiul, se retrage – noi
știm că datorită barbarilor, Potopului, retragerea are loc în incon-
știent – iar lumea rămâne sub Ape, sau în întuneric, sau intra în
Labirint, ceea ce echivalează cu „împietrirea”, cu „somnul”, cu

174
Dansul cocorului

„uitarea” și chiar cu „moartea”. Apare o lume aiurea și o istorie

falsă la suprafaţă.
Ca urmare, retragerea și boicotul românesc al istoriei sunt întru
totul întemeiate.
În Labirint ia naștere lumea pe dos, lumea ca nelumea: Satana
devine Stăpânitorul Lumii, Lupul ia locul Mielului, Răul locul Binelui
(Chiar binele este un rău – Cioran), iar întunericul înlătură Lumina
(pe care însă n-o poate birui!).
Dezastrul nu se oprește aici, Răul ar fi fost relativ ușor demas-
cat și înlăturat, ci sporește prin aceea că principiul negativ – cu acea
forță și subtilitate de-a dreptul de neimaginat, a căror esență malefi-
că și putere nu le voi putea sublinia niciodată îndeajuns, pătrundere
peste tot și subminare a toate! – ia chipul principiului pozitiv. Vă
puteți închipui întunericul – ca Lumină și Lupul ca Miel?
Mărturiile sunt însă clare, în acest sens:
... Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru
sunt niște lupi răpitori. (Matei, 7.15)
Iar despre lumina care este întuneric, e scris:
Matei 6.22 Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este
sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină;
23. dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de
întunerec.
Așa că, dacă lumina care este în tine este întunerec, cât de mare
trebuie să fie întunerecul acesta!
Luca 11.34 Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău
este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău
este rău, trupul tău este plin de întunerec.
35. Ia sama dar, ca lumina care este în tine să nu fie întunerec.
36 Așa că dacă trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo
parte întunecată, va fi totul plin de lumină, întocmai ca atunci când
te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.

175
 Vasile Floare

„Întunericul din noi e atât de mare, încât până și căutatul pe

pipăite dă greș!” – Observă şi A. Dürer!

Dar, deși principiul negativ împrumută chipul celui pozitiv, Lupul

îmbrăcat în blană de oaie, el are o acțiune opusă, astfel încât întoar-
ce lumea pe dos, îi impune un mers, o evoluție negativă, înapoi.
Iluzia este însă că... lumea merge înainte, că progresează! Lupii
sunt primii care cred acest lucru.
Totul este răsturnat, cu susul în jos și cu fundul în sus: vrând
Bine – faci Rău, vrei Fericirea – obții Nefericirea, cauți Pacea –
găsești Războiul, iubești Viața – cultivi Moartea, pe scurt dorind să
ieși din Labirint nu faci decât să... te adâncești în el! Poate fi
tragedie mai mare?
„Barbaria cu chip uman” definește Bernard-Henri Lévy lumea
ca nelumea, lumea în care trăim, să nu uităm –, în care fiii întu-
nericului sub chipul respectabil nu sunt decât hoți și tâlhari: ei sunt
stăpâni, puternici, bogați, ei „fac legea” și sunt chiar „înțelepți”...
Iisus „... fiii veacului acestuia, față de generația lor,
sunt mai înțelepți decât fiii lumiii”. (Luca 16.8)
Creștinismul însuși fiind vulnerabil, a contribuit indirect la răs-
pândirea Răului, ajungând apoi în situația de decădere cumplită în
care se află. Cum așa?
Am văzut că datorită năvălirii barbarilor creștinismul n-a avut
timpul să se isprăvească, Lumina păstrează o parte întunecată, Mielul
– o parte de Lup. Or, tocmai această rămășiță formează „coada de to-
por, „coloana a cincea” cu ajutorul căreia BARBARIA, DIAVOLUL,
prinde și acționează.
„Adversarul este întotdeauna în noi înșine” – observă cu înțelep-
ciune, Denis de Rougemont, în „Partea diavolului” (p. 69) Spuneam
că Răul provoacă „FISIUNEA ”, adica Principiul Dominoului, o
reacție de amplificare permanentă, sporind Răul neîncetat. Cum se
agravează situația omului, a lumii ne spune tot „semnul lui Iona”:
176
Dansul cocorului

„Duhul necurat, când a ieșit dintr-un om, umblă prin locuri fără
apă, căutând odihnă, și n-o găsește.
Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit. Si
când vine în ea, o găsește goală, măturată și împodobită.
Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el:
intră în casă, locuiesc acolo, și starea din urmă a omului acestuia
ajunge mai rea decâ cea dintâi. Tocmai așa se va întâmpla și cu
acest neam viclean”. Matei (12.43-45)
Iată în ce constă întoarcerea lumii înapoi – întoarcere care îns-
eamnă MOARTE, vezi Orfeu, soția lui Lot etc..., – sunt reactivate
toate cele șapte „lumi” anterioare, șapte straturi de BARBARIE, de
RĂU ale căror resturi au rămas neasimilate, netransformate, „nedi-
gerate” de eforturile anterioare de civilizare a fiarei, cum bine
observa Papini. Eșecurile celor șapte tentative își iau acum revanșa.
RĂUL atinge proporții apocaliptice și nici gând să se oprească!
Doar îl întreținem noi, cu mâna noastră! Doar se spune: Creşti
Şarpele la sân... Nimeni și nimic nu are scăpare. Si noi ne distrăm:
Lumea arde și noi-babele ne cheaptănăm! Ca pe vremea lui Noe...
CONCLUZIA este una singură: S-au ne isprăvim, sub semnul
Mielului
s-au s-a isprăvit cu noi!
Biserica, și mă refer în primul rând la comunitatea de oameni
ce trăiește sub semnul Logos-ului creștin, prin Evanghelie, va fi
făcută fărâme de BARBARII – LUPI. Turma se împrăștie și se săl-
băticește – citește se (re) barbarizează, și (re)păgânizează – „starea
de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi”. Sălbăticirea cunoaște
multe aspecte, urmând desacralizarea ce urmează „căderii”.
Procesul se reflectă – vizibil – mai apoi pe plan confesional, al
Bisericii ca instituție. Întrucât legea barbară, legea diavolului, este,
„divide et impera”, lege aplicată atât la nivel conștient cât și la cel in-
conștient, are deci o aplicabilitate totală! Biserica unică, profanată și

177
 Vasile Floare

desacralizată fără încetare – prin acea FISIUNE NUCLEARĂ care

este „taina fărădelegii”, neiertătoare – se face mii de țăndări/.

*
Desacralizarea, Profanarea, Barbarizarea Bisericii

1. „...soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei,

stelele vor cădea din cer, și puterile cerului vor fi clătinate”.
(Matei, 24.29)

2. Homo homini lupus,

homo homini curator (vezi Goethe),
homo homini corruptor,
Inteligența de azi corupe
Noica, Jurnal de idei, p. 293 (301).
Procesul este mult mai complex și mai complicat – și se com-
plică zi de zi – decât îl pot eu prezenta. El se realizează pe două
planuri majore, convergente, care îmbinându-se și potențându-se
reciproc afectează TOT și TOATE, pulverizează Lumina și Binele
în subparticule atomice, de parcă nici n-ar mai fi existat vreodată:
Pe plan exterior, confesional, deruta este totală. Biserica și-a
pierdut, de mult, capul, și și-a rupt gâtul. Ea nu cunoaște decât
fenomenul distructiv: divizarea, fărâmițare, sectarism într-o cădere
niciodată încheiată, o adevărată cascadă nespirituală care antrenează
noi și noi milioane de oameni. Este cancerul spiritual!
Să ne amintim, fie și sumar, ce s-a întâmplat și se întâmplă cu
BISERICA:
1. MAREA SCHISMA (1054). Creștinismul atacat și hărțuit
din toate părțile de barbarii veșnic hămesiți – ei sunt „fiara stacojie”,
Diavolul etc. – se dezbină, se „îndoiește”:

178
Dansul cocorului

- Biserica de Apus, Catolică (Roma)

- Biserica de Răsărit, Ortodoxă (Constantinopol). Odată înche-
iată această acțiune, cu succes, urmează, firesc, a doua, a treia...
2. MICA SCHISMA continuă dezbinarea, fărâmițarea prin
atacarea – de aceeași fiară – a Bisericii de Apus, mai vulnerabilă.
Cei care i-au dat lovitura de grație – căci au lovit din plin – sunt:
LUTHER, CALVIN, ZWINGLI, etc
3. SECTARISMUL, amplifică fărâmițarea, cu o forță prolifică
de tip cancerigen sau de tip SIDA, deci nelăsând nici o speranță: se
formează mii de secte și, zilnic, altele și altele noi, tot mai desacrali-
zate. împinâng profanarea într-un monstruos experiment fără limite.
„Taina fărădelegii” lucrează – de departe – cu cel mai mare randa-
ment, distrugând totul!
Sf. Ap. Pavel în mod deosebit a subliniat faptul că Biserica va
fi atacată și invadată de nelegiuire și fărădelege, „de lupi răpitori
care nu vor cruța turma”. Dar nu este singurul. Evangheliștii, Ioan
în Apocalipsa, completează tabloul nenorocirilor care vor cuprinde
lumea – au și cuprins-o de mult – o lume devenită Infern, în primul
rând pentru creștini care, să nu uităm, nu sunt din lumea aceasta”
Toate bisericile, bisericuțele și sectele – pe față sau pe ascuns,
mai ales pe ascuns – se luptă între ele fără oboseală: „Bellum
omnium contra omnes”!
Dar războiul este mai întâi în Cer, după cum ne spune Ioan în
Apocalipsa:
Cap. 12.3. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un
mare balaur roș, cu șapte capete, zece coarne, și șapte cununi împă-
rătești pe capete.
4. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului și le
arunca pe pământ.
Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu
balaurul
și balaur cu îngerii lui s-au luptat și ei,
179
 Vasile Floare

dar n-au putut birui, și locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
Apoi, războiul continuă pe pământ, deoarece: „...balaurul cel
mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana acela care înșeală
întreaga lume, a fost aruncat pe pământ, și împreună cu el au fost
aruncați și îngerii lui”.
Balaurului alungat din Cer, i se adaugă alte două fiare, una
care iese din mare (apă) și alta din pământ (Cap. 13):
13.1... Și am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne
și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești, și pe capete
avea numele de hulă.
2. Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca
de urs și gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul
lui de domnie și o stăpânire mare.
3.... Și tot pământul se mira după fiară.
4. Și au început să se închine balaurului, pentru că dăduse
puterea lui fiarei. Si au început să se închine fiarei zicând: „Cine se
poate asemăna cu fiara, și cine se poate lupta cu ea?
7. I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Si i s-a dat
stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă
și peste orice neam.
8. Si toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al
căror nume n-a fost scris, dela întemeierea lumii, în cartea vieții
Mielului, care a fost junghiat.
9. Cine are urechi, să audă!
10. Cine duce pe alții în robie, va merge și el în robie. Cine
ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea și
credința sfinților.
11. Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care
avea două coarne ca ale unui miel, și vorbea ca un balaur.
12. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei, și făcea ca
pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi...”

180
Dansul cocorului

Cum spuneam nenorocirea e imensă. Însă o parte a oamenilor

află scăpare: cei înscriși „în cartea vieții Mielului”.
II. Pe plan interior, spiritual bisericile, bisericuțele, sectele –
toate incapabile să înțeleagă Logos-ul, acesta le rămâne ascuns,
necunoscut, în „inima Pământului” – stând sub semnul Fiarelor, vor
interpreta textele, cărțile de înțelepciune, după dorința... Fiarelor!
Astfel, religia VIEȚII devine în mâinile nepregătite și în cape-
tele necoapte ale barbarilor, religii – instrumente ale MORTII. Denis
de Rougemont, în excepționala sa lucrare „Partea diavolului”, este
de aceeași părere:
Diavolul „se va ascunde în imaginea dumnezeilor noștri, în
însăși inima idealurilor noastre și a adevărurilor noastre prea
omenești, în religiile pe care le confabulăm noi în afara credinței
revelate”. (op. cit., p. 97)
Autorul elvețian știe ce este religia creată de oameni, care este
esența ei:
„Dumnezeii oamenilor sunt fără iertare. Ei sunt diavoli” (p.
98) „Diavolul e un bun teolog”, ne aduce apoi aminte D. de
Rougemont vorba Evului Mediu, precum și legenda aceleiași
perioade care „pe diavol ni-l arată cărând piatră printre lucrătorii
care ridică o catedrală”, (p. 108)
D. de Rougemont este în mod cert un adevărat gânditor, un
clarvăzător, chiar așa cum reiese și din citatele de mai sus, dar și
prin faptul că din 1945 el „vede” și înțelege ceea ce se întâmplă în
/cu Biserica:
„Totul ne face să credem că vom intra într-o eră a religiilor
aberante.
Sau cum spune o mare și veche legendă indiană, în Era Sporirii
Monștrilor”, (p. 59).
Este era în care:
„El [diavolul] se va scălda în marea confuzie religioasă care va
marca pacea secolului al XX-lea”. (p. 61).
181
 Vasile Floare

„Realizarea unui echivoc universal este contribuția noastră cea

mai dezastruoasă, şi care face din noi rivali ai Demurgului”, observă
și CIORAN.

Pe scurt, eligia revelată, a Vieții, este înlocuită cu religia oame-

nilor, a MORTII:

„Căci religiile pământului sunt religii ale morții”, mai spune

Denis de Rougemont, întărind în acest fel sentința lui Malraux:

„SECOLUL XXI SAU VA FI RELIGIOS, SAU NU VA FI

DELOC!”
B.H. Lévy ne cere din aeastă cauză, imperios, să refacem
istoria religiilor. Este ceea ce și încercăm în lucrarea de față.

Recapitulând consecințele venirii BARBARILOR – acestea sunt:

1. Creștinismul rămâne neisprăvit, omul e Lup și Miel, și
Întuneric și Lumină – Harap Alb, Nebun! (Vezi jocul de şah)
2. Barbarii se creștinează formal, creând un păgânism mai rău
și mai viclean decât oricare altul
3. Întunericul ia locul Luminii, Lupul – locul Mielului, dar folo-
sindu-se de chipul lui. Diavolul devine Stăpânitorul lumii. Uzurparea.
4. Lumea – sub impactul BARBARILOR – merge înapoi,
anapoda. CATASTROFAL.
5. Venirea BARBARILOR echivalează cu PĂCATUL
ORIGINAR, este căderea care provoacă TRAGEDIA lumii, făcând
din aceasta un INFERN.

182
Dansul cocorului

Neisprăvitul: omul îndoit

sau monstrul hermafrodit
din mijlocul labirintului
Nu știm care este locul lui printre ființe,
și nici măcar dacă este ființă.
Să fie cumva o fantomă?
Cioran [Demiurgul cel răul]

Doi dușmani: unul și același om, divizat.

Cioran [Despre neajunsul de a te naște]

Principiul fimdamental, întotdeauna ignorat,

este că dublul și monstrul sunt totuna.
Rene Girard [Violența și sacrul]

Suntem în Labirint. Lumina s-a retras. Întunericul i-a luat locul.

Lipsind Calea, Logos-ul, se caută soluții: apar mii de căi. Dintr-o
biserică se formează o mulțime. Turma se împrăștie, unele oi se ră-
tăcesc, se sălbăticesc, altele se pierd. Lumea merge înapoi, se întoarce
– sub presiunea BARBARILOR la epoca și la semnul Lupului. Mai
tragic, Lupul ajunge paznicul oilor! E adevărat Lupul îmbrăcat în
blană de oaie. Aliați? „Oile negre” de pretutindeni.
Toate acestea au loc însă, atenție, și în Lume și în noi. Lumea
ca nelumea este Labirint, după cum omul ca neomul, tot Labirint
este. Să vedem Monstrul din mijlocul Labirintului!

183
 Vasile Floare

Cap totonac: „Omul neisprăvit” sau „Jumătate de om”;

temă răspândită în culturile din America Centrală până în Canada
Acesta este omul rămas neisprăvit, o ființă duală și Lup și Miel,
ființa în discuție este Monstrul hermafrodit „Omul-Lup”. Iată cum
credințele populare sunt mai adevărate decât știința savanților! Pe
această realitate se bazează credința „frățietății” dintre Dumnezeu și
Diavol, prezentă în multe zone – cum arată Eliade în „De la Zalmoxis
la Genghis- Han!”
Omul-Lup sau Lupul-Om? Intr-o formulare echivalentă Întu-
neric-Lumină, Negru-Alb,omul acesta este Harap-Alb. Perspectiva
lui Creangă este una absolut creștină, ceea ce ne creează altă atitudi-
ne față de „ființa hermafrodită”. Celălalt aspect, teribil, monstruos,
se vede sub toată grozăvenia în povestea „Jumătate de om”.

184
Dansul cocorului

Această idee este desprinsă dintr-o extraordinară poveste de-a

noastră cu titlul… „Jumătate de om” (vezi „Poveşti nemuritoare”,
nr. 24, Ed. Ion Creangă, 1982). Aici aflăm că: „…undeva la capătul
lumii, acolo unde ziua şi noaptea se luptă întruna, pentru ca numai
una să stăpânească asupra celeilalte, şi unde picior de om n-a putut
să calce acele locuri fără să fi fost lovit de moarte, în acel haos, era
stăpân un monstru, care numai pe jumătate avea înfăţişare omeneas-
că. De fapt, dacă-l priveai bine dintr-o parte, parcă-parcă semăna a
om întreg, dar dacă-l priveai din faţă numai jumătate din chipul lui
aducea a chip de om, cealaltă jumătate trăia ascunsă undeva (…) Dar
(…) Jumătate de om care stăpâneşte haosul, nu poate fi doborât de
nimeni, căci toată fiinţa lui e strâns legată de cealaltă jumătate,
nevăzută vreodată de cineva. Numai atunci când cealaltă jumătate
din el, cea ascunsă cine ştie unde va fi învinsă cu adevărat, numai
atunci va dispărea şi stăpânul cel rău al haosului.” (p. 19).
Oricine îşi dă seama, povestea este elocventă, ce importanţă are
cunoaşterea omului. Necazul este că ne lipseşte această cunoaştere:
povestea spune – şi vom vedea câtă profunzime ascunde – că partea
nevăzută e originea „puterii” monstrului, „stăpân al răului şi al hao-
sului” – nimeni altul decât omul jumatate!
„Hidoşenia de Jumătate de om stătea la o masă pe prispa unei
care hodorogite, pe care numai dacă ai fi atins-o cu un deget s-ar fi
prăbuşit, aşa de veche şi neîngrijită era”. (p. 21) Povestea ne mai
spune că Monstrul şi dărăpănătura lui se află undeva spre soare
apune. Ce este interesant şi mai ales, important, este locul unde îi
stă Monstrului puterea (inima):
„Partea asta din el (cea nevăzută, aceasta e cea cu cântec!) înghi-
ţise toate culorile pământului şi strălucirea lor. Dar să fii atent (e
sfătuit Călin Viteazul, plecat să-l răpună) că inima lui nu e aşezată
în corp ca la toţi oamenii, ci stă ascunsă într-o cutiuţă, cutiuţa ascunsă
într-un ou de porumbel pe care acesta nu l-a ouat niciodată”. (p. 25)

185
 Vasile Floare

Grea misiune pe capul lui Călin şi pe capul nostru. Dar dacă a

reuşit Viteazul, e semn că şi noi o putem face.

Rămânând la Harap-Alb, știm că el este Crăișorul, Crăișor plecat

de la o margine de lume la celalaltă margine (să le unească, nu-i
așa?). El se întâlnește de trei ori cu Spânul. Unde? Tocmai unde i se
încurcă drumurile, cărările. Astfel adevăratul monstru este Spânul!
Dacă de două ori Crăișorul a rezistat ispitei, neavând tăria lui
Iisus, a treia oară a cedat. Iată unde are loc a treia ispitire a
Crăișorului:
„Și mergând el tot înainte prin codrii întunecoși, de la un loc se
închide calea și încep a i se încurca cărările, încât nu se mai pricepe
fiul craiului acum încotro să apuce și pe unde să meargă.”
Aici apare deci a treia oară Spânul, iar Crăișorul, cedând ispitei,
îl ia ca slugă. Vicleanul, la fântână (!) răstoarnă situația în favoarea
lui. Păcălindu-1 pe Crăișor, neștiutor, îl face prizonier în fântână
(adică tocmai la „origine”, la începutul-începutului!), după care-i
zice:
„Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci pe
iarbă verde atunci jurămi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da
ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te
arunci. Si de azi înainte eu să fiu în locul tău nepotul împăratului,
despre care mi-ai vorbit, iară tu, sluga mea, și atâta vreme să ai a
mă sluji până când îi muri și iar îi învie. Și oriunde vei merge cu
mine, nu care cumva să bleștești din gură către cineva despre ce a
urmat între noi că te-am șters de pe fața pămânului...”
Răsturnarea situației – Lumea pe dos – reclamă un nou statut
ontologic pentru Crăișor: devine slugă. Această răsturnare este
„căderea” în păcat, iar Crrișorul devenit slugă trebuie să primească
un alt nume, corespunzător noului său statut ontologic:

186
Dansul cocorului

„Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului

de craiu și le ia cu sine; apoi îl scoate din fântână și-i dă paloșul să-1
sărute, ca semn de pecetluirea jurământului zicând:
– De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb –, aista-i
numele tău, și altul nu”. Si așa Cel Rău – Spânul devine stăpân, iar
Cel Bun, supusul său.
Nu observă aceasta şi Mark Twain în „Prinţ şi cerşetor”?

Despre obiceiul schimbării numelui

Are loc atunci când intervine răsturnarea, schimbarea totală –
în Rău a lumii când drumul, evoluția sunt abătute de la rostul, de la
mersul lor firesc. Totul se dă peste cap: „până treci lacul – Labirintul,
te faci frate și cu dracul”, spune un proverb. Sau, un altul: „trăind
cu lupii trebuie să urli ca lupii”.
Această răsturnare, nu de situații, ci de lumi, provoacă bolile
oamenilor, fără ca ei să știe, Sufletul lor nemaievoluând firesc,
fiind contaminat de un spirit rău, îmbolnăvește corpul.
Eminescu a spus-o clar:
„Căzut e corpul nostru, când sufletu-i căzut!”
Răul vine pe nesimțite – „noaptea”, „în somn”, spune Iisus –
astfel că ne cuprinde fără să ne dăm seama. Când s-a instalat, izbuc-
nește boala. Acum observăm, dar e prea târziu.
Că așa se petrec lucrurile, că aceasta e adevărata cauză a bolii
– „căderea spirituală”, răsturnarea lumii, barbarizarea ei – o dove-
dește obiceiul schimbării numelui la români. Iată-1 prezentat de
Simion Florea Marian, în excelentul studiu etnografic „Nașterea” –
studiu ce formează o triadă împreună cu „Nunta"și „Înmormântarea”,
la români:
„Dacă un copil e atacat și maltratat de vreun spirit necurat sau
e cuprins de vreo boală grea și nu se poate degrabă mântui de dânsa,
româncele din Bucovina îndătinează a-i schimba numele de botez

187
 Vasile Floare

și de a-i da alt nume, crezând că prin aceasta atât spiritul cel rău cât
și boala se depărtează de la dânsul și se însănătoșează.
Procedura acestei schimbări de nume e următoarea:
Unul dintre căsași ia pe copilul bolnăvicios și-1 dă unei vecine
sau altei femei din sat.
Femeia, luând copilul se duce cu dânsul până la un loc, îi
schimbă numele de botez, se întoarce apoi îndărăt și-1 dă mamei sale
zicându-i că i-1 dăruiește, totodată îi spune și cum se cheamă, adecă
numele ce i l-a dat ea.
Mama copilului dintru început, se face că nu voiește a-1 primi
zicând că ei nu-i trebuiește astfel de copii sau că are prea mulți;
mai pe urmă însă totuși îl primește și din minutul acela apoi nici ea
nici ceilalți căseni nu-1 primesc mai mult după numele său de botez,
ci după numele care i l-a dat femeia cea străină”.
(S.Fl. Marian, Nașterea, Ed. „Grai și suflet – Cultura națională”.
Buc. 1995. p.141).
Nu doar boala e provocată de spiritul necurat, ci chiar moartea.
„Înșelarea” morții mai corect, a spiritului necurat, se face astfel:
„În alte părți tot din Bucovina, dacă unele femei n-au noroc de
copil, dacă le tot mor, atunci ca nu cumva și cel nou născut să le
moară, îndătinează a-l vinde.
Vânzarea aceasta se face astfel:
Femeia aceea vine la fereastră și întreabă:
 N-aveți cumva vreo copilă?
 Ba avem! – răspunde cea din casă – dar nu avem noroc să
trăiască.
 Vindeți-mi-o dară mie, că eu, mulțumită Domnului, am noroc
destul! Bine!... ți-o vând bucuroasă... cât mi-i da pe dânsa?
 Cât ceri?
 Dă., ce să-ți spun!... cam mult, căci doară-i bujor de copilă,
nu alta!...

188
Dansul cocorului

 Atâta pot să-ți dau pe dânsa, mai mult nu!...

 Adă banii încoace!

Femeia cea străină întinde acuma prin fereastră un puișor sau

vreo câțiva cruceri.
Mama copilei ia banii prin fereastră și tot prin aceasta îi dă
copila.
Străina, luând copila în brațe, încunjură cu dânsa casa și spoi
intră prin ușă înăuntru.
Intrând în casă zice:
 Nu mi-ți primi de mas, căci sunt străină și de departe, nu
știu încotro să mai apuc (Labirintul!!!...) și apoi mai am și
copila aceasta cu mine și nu sunt în stare, ca să merg mai
departe cu dânsa...
 Ba te-om primi, de ce nu! – răspunde mama copilei... poftim
treci mai aproape.

Femeia pune copila pe pat sau jos, dacă e mai mărișoară, iar ea
se așează pe o laiță sau pe un scaun, ca să șadă, simulând că ar fi
foarte ostenită de drum.
 Da cum se numește mititica? – întreabă acum mama copilei.

Femeia îi spune numele ce i l-a dat.

Cu aceasta se mântuiește apoi toată procedura vânzării și schim-
bării numelui și atât străina cât și mama copilei cred că, copilul
astfel vândut trebuie să trăiască”.
(op.cit., p. 141-142)
S.Fl. Marian dă mai multe exemple: Câmpulung, Vicovul de
Sus, Transilvania și chiar din Macedonia, inclusiv situația fiului
domnitorului Ștefan cel Mare, Bogdan al doilea, care avea și supra-
numele de Vlad.

189
 Vasile Floare

Să reținem și cele spuse în legătură cu obiceiul schimbării

numelui în Transilvania:
„În Transilvania și Ungaria și anume în comitatul Solnoc-Dobîca
și al Sătmarului, numele de botez al unui copil se schimbă, mai cu
seamă atunci când copilul respectiv capătă amețeală, îmbătăciune
sau stropșală de la cel Necurat, adecă de la Dracul”. (p. 143)
Cine este Dracul, Necuratul, noi știm: Barbarii-Lupi care –
repet – răstoarnă lumea, ne răstoarnă și ne otrăvesc, ne și ucid!,
sufletul. Confirmarea acestor spuse vine de la același obicei:
„Numele cele mai uzitate, cu deosebire la românii din Bucovina,
care se dau copiiilor din cauză de boală sunt mai ales de acelea –
constată S.Fl. Marian – care nu se află prin cărțile bisericești și în
special nume de fiare sălbatice, precum pentru băieți: Lupu, dim.
Lupușor, Ursu, dim. Ursulică. Ursache, iar pentru copile: Lupă și
Ursă”, (p. 143)
Ei, ce spuneți? Nici nu se putea altfel, nu-i așa?
Neobositul Simion Florea Marian continuă cu observațiile pe
baza acestui obicei, de la care se trag și multe nume de familii: Lupu,
Lupan, Lupei, Lupulesci, Lupanca, Lupașcu, presc. Pașcu, de la
care Pașcanu, dim. Pașcănel, orașul Pașcani și Pașcău din Moldova,
Lupăscean, Lupescu, Ursu, Ursaca, Ursachi, Urseanu, Ursuleac,
Ursulică, Ursuleanu.
Să mai reținem observațiile despre obicei în Apuseni:
„Românii din Munții Apuseni ai Transilvaniei, adică moții, cred
despre urs, ca și românii din Bucovina, că, călcând pe cineva pe
șele e scutit de boli și că la cel cu nume de Ursu, Grozavu, Lupu,
Gura-Lupului, Poravu etc..., înlocuiesc numele de botez: Petru,
Ioan, Niculae etc... ” (p. 144).
Că obiceiul există încă, o dovedeşte marea cântăreaţă de
muzică populară Sava Negrean Brudaşcu! Iar Sava – la slavii sud
dunăreni, Sîrbi – e patronul lupilor! Unde mai vorbim că e nume –

190
Dansul cocorului

masculin! Sava e numele primit de ea, pentru că părinţilor le-au

murit mai mulţi copii!
În încheiere S.Fl. Marian spune despre schimbarea numelui:
„Numele ce le capătă [oamenii], în chipul sus arătat, le rămân
apoi pentru toată viața, așa că mulți inși și mai ales femeile numai
la ziua onomastică țin numele primit la botez, alții, din contră, nici
atunci, ci abia la moarte li se știe numele cel adevărat, și ei o fac
aceasta mai mult numai de frica spiritelor celor necurate, ca nu cumva
acestea să le strice”. (idem)
Că este vorba de o renaștere a vechii spiritualități, a Lupului –
o inițiere pentru a face față Lumii Lupului, a întunericului, care s-a
instaurat – se vede și din modul – prezentat de multe povești, inclusiv
de Hapar-Alb – în care împăratul își „încearcă” fiii dacă sunt vred-
nici, capabili să învingă Balaurul, Zmeul etc... Anume, Împăratul îi
așteaptă, pe rând, sub un pod (!!!) sub chipul unui Leu, Urs, Lup.
Explicația e simplă: trăind cu Lupii, nu numai că trebuie să urli ca
Lupii, dar numai cu armele lor îi învingi, însă cu credința în
Dumnezeu! Căci, iată pe Crăișor – devenit Harap-Alb, ce gândește:
„Fiul craiului, văzându-se prins în clește și fară nici o putere, îi
jură [Spânului] credință și supunere întru toate, lăsându-se în știrea
lui Dumnezeu, cum o vre' el să facă”.
Iar dacă cineva este nelămurit, căci și Spânul vorbește de
Dumnezeu [„mulțumește lui Dumnezeu că m-ai găsit și tocmește-
mă”], ceea ce poate însemna că are și el un anume rol, după cum
spune și calul lui Harap-Alb – cu atenționarea cuvenită, totuși – că
„Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul”, deci pentru a nu fi nici o
îndoială că și acest tip de inițiere stă sub credința în Dumnezeu, să
urmărim textul poveștii, care ne spune limpede:
„Atunci Harap-Alb descalecă [ajunse „într-un ostrov mândru
din mijlocul unei mări” – creștinătatea, Logos-ul supraviețuind
POTOPULUI BARBAR] și spre mai mare mirarea lui, numai iacă

191
 Vasile Floare

îl întâmpină în pragul ușei cerșetoarea căreia îi dăduse el un ban de

pomană, înainte de pornirea lui de acasă.
– Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu deal
se întâlnește, dar încă om cu om? Află că eu sunt sfânta Duminică și
știu ce nevoie te-a adus la mine..”
„Inițierea” este – iată – realizată de sfinta Duminică, iar când
revine la ea, după ce a omorât și cerbul, ea îl întâmpină cu vorba:
„– Ei, Harap-Alb, zise sfânta Duminică, așa-i că am scos-o la capăt
și asta?” el răspunde:
„– Așa-i, cu ajutorul lui Dumnezeu și al sfinției voastre... ”

*
Si alt personaj al lui Creangă – Stan – trece la naștere printr-o
boală grea, și i se schimbă numele în Ipate: „Tot Stan mă cheamă,
dar de la o boală ce am avut când eram mic mi-am schimbat numele
din Stan în Ipate, și de atunci am rămas cu două nume”. De atunci,
de când lumea a ajuns pe mâinile Necuratului, Stan pățește, pătimeș-
te fără încetare dar reușește să scape cu bine cu ajutorul... dracului
Chirică! De altfel și Harap-Alb ajunge din Crăișor – după ce a pă-
timit și el – împărat, cum i-a prezis cerșetoarea – Sfânta Duminică:
„Fecior de crai, vedea-te-aș împărat!”
Să ne întoarcem iarăși la începutul poveștii când Crăișorul,
supărat pe cerșetoare, prin vorbele pe care i le spune arată limpede
că Labirintul este creat de... dualitate:
„Una-i una și două-s, mai multe, lasă-mă-n pace că nu-mi văd
lumea înaintea ochilor de necaz”.
Avem lumea în față, dar a doua cădere e necazul ce ni se pune
peste ochi. Orbiți, uitam, rătăcim Calea noastră, batem cărările și
câmpii fără a ști ce se petrece cu noi! Şi nu ne vedem LUMEA…
Iată, simbolic, sub forma poveștii, prezentată tragedia și salvarea
omului. Harap-Alb nu este singurul rătăcit. Si alte culturi cunosc
192
Dansul cocorului

aceeași situație, bunăoară cultura grecească, ilustrată de cazul lui

Ulisse: prin câte întâmplări-pățanii – trece pentru a ajunge „acasă”
(Eliade spune: în centru, regăsindu-se pe sine!) Să nu uităm că planta
salvatoare – primită de la Hermes – molly are... rădăcina neagră și
floarea albă! Dar la Ulisse probabil voi reveni mai târziu. Acum,
dacă tot am ajuns la cultura greacă încă o mărturie despre starea
duplicitară a omului – și despre tragedia care se naște de aici – o
mărturie dintre cele mai prețioase din moment ce vine de la Platon,
unul din cei mai importanți martori în procesul de îmblânzire a fiarei.
(Este, iată, explicabilă „sfințirea” sa și a lui Socrate în bisericile
românești).
Platon deci, se întreabă și el, prin intermediul lui Socrate:
„Sunt oare o sălbăticiune mai încâlcită și mai închipuită decât
înfumuratul Typhon? Sau sunt o viețuitoare de rând, cu mult mai
blândă și mai simplă decât el, căreia i-a fost de la natură (!!!) hărăzit
să se împărtășească din cine știe ce soartă zeiască... ?
(Phaidros, în Platon, Opere IV, Ed. științifică și enciclopedică,
Buc.1983, p. 421)
În același dialog, PHAIDROS, căutând să definească sufletul –
pentru Platon „sufletul e nenăscut și nu cunoaște moarte” (p. 442) –
filosoful mărturisește că „ne-ar trebui o iscusință cu adevărat zeiască”
pentru a reuși. De aceea marele Platon recurge la alegorie, pentru a
ne spune cum „ne apare” sufletul:
„Sufletul ne apare asemenea unei puteri ce prinde laolaltă, din
fire îngemănați și înzestrați cu aripi, atelaj înaripat și pe vizitiul său.
Când e vorba de zei, și caii și vizitii sunt cu toții buni și de viță
nobilă, însă în celelalte cazuri, felul lor de a fi este amestecat.
La noi, de pildă, există mai întâi conducătorul carului, cel care
mână caii înhămați la el; apoi, cât privește caii, unul e un bidiviu
adevărat, frumos și de soi ales pe când celălalt e rău și de neam
prost. Iată de ce, în cazul nostru, să mâni carul nu este desigur nici
ușor și nici plăcut”, (p. 442-443)
193
 Vasile Floare

Dacă aici Platon schițează doar vag ce este sufletul, nu mult

mai departe revine, precizează și completează „imaginea” alegorică
a sufletului omenesc:
„... am văzut că trei părți intră în alcătuirea fiecărui suflet: două
din ele au chip de cal, iar cea de-a treia întruchipează un vizitiu
[suntem aproape de înțelegerea Centaurilor, nu-i așa?]. Să păstrăm
pe mai departe imaginea aceasta. Iar despre cai spunem că unul
este bun, nu și celălalt. Însă nu am arătat – și se cuvine s-o spunem
– care anume e virtutea celui bun și viciul celui rău.
Acela dintre ei care-i de un soi mai bun are statura dreaptă, tru-
pul bine tăiat, grumazul falnic, botul arcuit, ochi negri, iar culoarea
lui e albă, e dornic de onoruri, dar totodată cumpătat și rușinos;
iubește părerea cea adevărată, când îl măni biciul nu-și are rostul,
pentru că ascultă numai de îndemn și vorbă.
Celălalt cal, dimpotrivă, e șui și greoi, clădit fără nici o noimă,
cu grumazul țeapăn, cu gâtul scurt, cu bot turtit, trupul tot e negru,
ochii alburii și injectați cu sânge, e nesățios și îngâmfat; urechile le
are împăroșate și de abia de mai aude, și doar cu lovituri de bici și
îmboldituri ce îl mai poți mâna”, (p. 453)
Reținem, dar esențialul: la zei sufletul are caii de același fel, buni
și de viță nobilă, pe când la noi, oamenii, caii sunt amestecați, unul
este alb, de soi ales, celălalt e negru și de neam prost. Nu se întâl-
nește Platon, peste secole și peste spații, cu Creangă? Cine ar fi
crezut așa ceva?
Dar Miorița, nu prezintă aceeași tensiune, același conflict între
cele două forțe potrivnice, simbolizate de Alb și Negru? Să ne
reamintim:
„Dar cea mioriță / Cu lână plăviță”, plăviță înseamnă albă-
argintie; devine „Mioriță laie, /Laie, bucălaie” ori laie înseamnă
neagră, iar bucălaie oaia țigaie cu botul și extremitățile negre. Cum
s-a realizat această mutație? Ne spune textul:
„Dar cea mioriță/ Cu lână Plăviță,
194
Dansul cocorului

De trei zile-ncoace / Gura nu-i mai tace / Iarba nu-i mai place”.
Astfel încât și Păstorul se întreabă:
„Ori ești bolnăvioară. / Drăguță mioară?”
Mioara se îmbolnăvește, devine din albă neagră, după ce aude
„complotul” celorlalți doi păstori, practic, atunci când lumea se
întoarce pe dos! Atât deocamdată despre mărturia Mioriței, pe care
o vom continua ceva mai târziu.

Aici să lămurim o chestiune, pe care poate și-o pun deja mulți

cititori:
Ne satisface interpretarea simbolic-alegorică a sufletului ome-
nesc? Desigur nu. Grație Hermeneuticii creatoare am arătat însă con-
ținutul, esența acestei prezentări simbolice a sufletului omenesc.
Altceva urmăresc în cele de față, anume să arăt că Răul izvorăște
din noi, dar nu numai din partea de Lup, partea de Întuneric din noi,
ci și din starea de dualitate (pentru budiști aceasta este lumea în care
trăim, lumea aparențelor, stăpână fiind Maya, iar noi robii ei) care
caracterizează și ființa umană. Astfel, chestiunea, reformulată, se
poate pune astfel: este simbolul capabil să explice și taina fără-
delegii”, așa cum ne-a permis explicarea „tainei din veac ascunsă”?
Celor frământați de această chestiune le răspunde Paul
Evdokimov, iar de demonstrat aceste spuse, mă voi ocupa eu însumi.
Evdokimov în cartea sa „Vârstele vieții spirituale” face o obser-
vație fundamentală, de nespusă importanță, anume că „în greacă,
simbol și diavol au aceeași rădăcină și de aceea ele exprimă realitățile
contrare cu cea mai mare forță; diavolul este cel ce învrăjbește, cel
ce separă, taie orice comuniune și reduce ființa la singurătatea ultimă;
dimpotrivă, simbolul leagă, face o punte, restabilește comuniunea”.
(vezi P. Evdokimov, op. cit., Ed. Christiana, 1993, p. 6-7, pre-
cum și St. Afloroaiei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, p. 159)
În prelungirea cuvintelor lui Evdokimov, și pe baza celor
demonstrate, putem spune că numai simbolul este capabil să dezvă-

195
 Vasile Floare

luie „lucrarea” spiritului și a celui care i se opune, îl profanează, îl

secularizează (sterilizează). Deci, n-am greșit în opțiunea luată
pentru folosirea simbolului în aflarea tainei.
Așadar, dragii mei, fiți liniștiți,– sper că v-ați convins și până
acum, simbolul ne va călăuzi cum trebuie și în continuare.
Pentru a vedea cum acționează „taina fărădelegii” să ne întoar-
cem la om, ca ființă neisprăvită.

Filosofii și omul neisprăvit

„Mă tem că animalele îl consideră pe om o ființă
asemănătoare lor, care și-a pierdut în felul cel mai primejdios
mintea sănătoasă a animalului – drept animalul care răde şi
plânge, drept animalul nefericit” Fr. Nietzche – Ştiinţa voioasă

Între cei mai importanți filosofi care au sesizat și au arătat

caricatura jalnică întruchipată de om, este fără îndoiala Nietzsche.
De aceea, după cum bine spunea „omul este ceva ce trebuie
depășit”. Pentru filosoful german „omul este o funie întinsă între
animal și supraom, o funie peste abis”,.
A greșit – și bine a observat Cioran – când a conceput supraomul
ca ființa ce depășește omul.
Si s-a văzut: s-a născut o bestie și mai criminală și mai
sângeroasă.
Că omul este un animal ne spune și BIOLOGIA, ne spune și
Eliade (oamenii fără Logos sunt fiare sălbatice!) sau Pascal („Omul
este pur și simplu omne animal”).
Chiar și atunci când omul e apreciat superlativ, de exemplu de
Sophocle în Antigona:
„Multe minuni sunt pe lume dar niciuna ca inima omului

196
Dansul cocorului

minunată... ”,
nu se poate trece cu vederea peste dualitatea sa:
Dăruit în meșteșuguri
mai presus de speranță
merge totuși când spre rău,
și când spre bine, amestecând legile pământului
cu acele juruite zeilor”.

Angelus Silesius, se situează între Sophocle și Aristotel,

completându-i:
Cel mai mare și de minune
lucru e totuși doar omul:
El poate prin ceea ce face
Să fie sau zeu sau diavol.

Eu o spun clar: omul este și zeu și diavol. Si s-a văzut, se vede

și se va vedea încă.
Gânditorul care-1 trece pe Neisprăvit prin ciur și prin dârmon,
dezvăluindu-i toate lipsurile, – plecând de la cea ontică, întreaga
monstruozitate, este însă Cel treaz, între lucizi, rășinărean-parizianul
Cioran. Toată lumea îi cunoaște virulența devastatoare față de
această jalnică dar deosebit de înfumurată creatură. Doar ilustrativ,
am reținut pentru dumneavoastră:
Din „Mărturisiri și anateme”:
1. A fost datul lui să nu se împlinească decât pe jumătate. Totul
era ciuntit la el: felul de a fi, ca și felul de a gâdi. Un om din frag-
mente, fragment el însuși. (p. 31)
2. Locul nostru e undeva între ființă și non-fîință, între două
ficțiuni. (p. 107)
3. Dacă mi s-ar cere să clasific nenorocirile omenești, scrie
tânărul Tocqueville aș face-o în ordinea următoare: boala, moartea,
îndoiala.

197
 Vasile Floare

Îndoiala ca flagel, niciodată n-aș fi putut să susțin un asemenea

punct de vedere, însă îl înțeleg de parcă l-aș fi formulat eu însumi –
într-o altă viață”. (p. 38)
[Cât de periculoasă este îndoiala, vom vedea când vom discuta
despre români]
Din volumul „Sfârtecare”:
l. Nu vom ști niciodată ce s-a rupt în el, dar ruptura există (p. 46)
2. Ce-i sigur e că-i adânc vătămat, că-i putred până în rădăcină.
(p. 47)
3. Ce inepție să susții că-i doar la început! Când de fapt, epavă
aproape supranaturală, se- ndreaptă spre o condiție limită (...). E
putred, da, e cangrenat, și așa suntem cu toții, (p. 47)

Din volumul „Căderea în timp”:

1. Animalul rațional este singurul animal rătăcit.
2. Operă a virtuozului unui fiasco, omul a fost ratat neîndoielnic,
dar magistral ratat. (p. 23)
Chiar o mare față bisericească vede această creatură curioasă –
omul – așa cum este, adică neterminat. Iată cum mitropolitul, Antonie
Plămădeală, își caracterizează personajul principal din cartea „Trei
ceasuri în iad” (Ed. Junior Club, 1993, p. 15): părea „omul netermi-
nat al lui Rilke, scăpat pe Pământ, din greșeală, de mâinile bunului
Dumnezeu, făcut în joacă, când au rămas cândva singure acasă,
fără voia și priceperea ochilor și a minții Creatorului; ocupat
tocmai atunci cu altceva.

Formă neizbutită, făcută pe jumătate”.

In concluzie, putem cita iarăși pe Cioran:
„Mereu diferiți, nu suntem noi înșine decât în măsura în care
ne îndepărtăm de definiția noastră, omul fiind, după cum spune

198
Dansul cocorului

Nitzsche, das noch nicht festgestellte Tier, animalul al cărui tip nu

este încă determinat, fixat”
(Căderea în timp, p. 19)
Și aici, haideți să alăturăm și observația marelui și bunului său
prieten din țară, Noica, acesta scriind în Jurnal de idei:
„Dintre toate roadele pământului, omul este singurul care nu se
coace niciodată”, (p. 239, [34].

Din alt punct de vedere, despre Creatură s-a spus și mai mult și
mai grav – a facut-o, știm, Malraux – anume că, dacă Dumnezeu a
murit, omul a murit. Jean-Marie Domenach vrea să îndulcească
această sentință: ”... și noi trăim într-o absență: absența politicii,
absența lui Dumnezeu și, se spune, absența omului.”
Să recunoaștem, ideea este mult mai veche și ne-a comunicat-o
într-o usturătoare lecție – nepricepută – Diogene, nu cinicul, ci
Realistul.
Se spune că odată, ziua în amiaza mare, Diogene umbla cu
felinarul aprins prin Atena – atenție, pe atunci Polisul luminii! – și
întrebat fiind:
– Ce cauți Diogene, ziua în amiaza mare cu felinarul aprins?
Diogene ar fi răspuns:
„– Caut un om!”
Dar Ulisse, n-a recunoscut despre sine că este „Nimeni”?
Şi bine a răspuns Ulisse Ciclopului: din Nimeni a ajuns OM
acasă! Spre deosebire de el, Oedip răspunde provocării Sfinxului –
alt monstru dar nefiind pregătit pentru statutul de OM, va plăti
groaznic!
Cioran pune și aici punctul pe i – se putea altfel? – spunând:
„Dacă Dumnezeu a putut afirma că este „cel ce este” omul
dimpotrivă, s-ar putea defini pe sine spunând că este „cel care nu

199
 Vasile Floare

este”. Și tocmai această lipsă, acest deficit de existență trezindu-i

trufia îl incită la sfidare sau la cruzime”.
(Căderea în timp, p. 15)
Am văzut creatura: neisprăvită, incompletă, neizbutită, pe scurt
un Monstru. În ce privește Creatorul, el: „este” (Cioran, religiile),
lipsește (J.M. Domenach) sau a murit (Nietzsche).
Putem să ne întrebăm, încă: dacă avem de-a face cu o creatură
imperfectă, Creatorul nu este tot la fel? Așa cum de altfel au făcut-o
gnosticii. Răspunsul lor, ilustrat astăzi prin Cioran, E. Ionesco, l-am
văzut: creația, lumea, precum și omul sunt opera Demiurgului cel
rău. Cioran: „Nu rău, mai degrabă, incompetent.” Biserica însăşi
recunoaşte această situaţie, când în Sf. Liturghie auzim repetată de
3 ori invocaţia-rugăciune: „Doamne-Doamne, caută din Cer şi vezi
şi cercetează lumea/via/ aceasta pe care a zidit-o/făcut-o dreapta
Ta, şi-o desăvârşeşte pe ea!”
Nu este, să recunoaștem, deloc recomandabil să trăiești într-o
astfel de lume imperfectă, care se prăbușește zilnic în abis, unde totul
stă sub semnul tragicului și absurdului (Uunamuno, D.D. Roșca,
Ionesco, Noica, Liiceanu – vezi cartea lui Cearta cu filosofia, unde
se întreba: cum e cu putință toate monstruozitățile făcute de om?)
Nu suntem în Infern?
La nivelul concret dualitatea este moarte și ruină, război pe
viață și pe moarte, între Întuneric și Lumină, Lup și Miel. Apoi, o
dată ce o nouă lume se naște, la ce bun să te gândești la cea veche?
Am văzut pericolul întoarcerii: naște îndoiala, cea mai mare dintre
nenorociri (vezi Tocqueville, Cioran). Doar capul, privirea s-o întorci
spre lumea veche și ești mort (sau stană de sare).
O legătură există între cele două lumi, fiind subliniată chiar de
Iisus
„Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii;
am venit nu să stric, ci să împlinesc”.

200
Dansul cocorului

Matei 5.17

Dar să nu uităm că noua lume este cu totul altceva decât cea

veche, și cine rămâne sub Lege, cine își va păstra viața, o va pierde.
Este o înnoire totală și mai mult decât atât!
Necazul cel mare, atât de mare cum n-a mai fost vreodată pe
fața Pământului, este că năvălirea barbarilor – Lupi, întoarce mersul
lumii, rămășițele de Lup din noi se reactivează la proporții înspăi-
mântătoare, intrând în conflict cu spiritualitatea Mielului. Deci, pe
scurt, dacă procesul trecerii – Metanoia – de la Lup la Miel s-ar fi
desfășurat firesc, nu ar fi avut loc tragedia omului și a lumii. Aceasta
apare întrucât procesul de creștinare a fost blocat. Acum rămășițele
lumii vechi devin strigoi, fantome, vampiri, demoni care ne macină
ființa și se înstăpînesc asupra noastră, consumându-ne toată vlaga,
nemaifiind buni de nimic!
Ca urmare, putem spune că dualitatea umană sau divină este
marca unei imperfecțiuni, a unei insuficiențe, temporare, de tranziție,
totuși, nu definitivă, căci, în cele din urmă, deși prin multa suferință
și multe patimi, Lumea nouă, Lumina va străluci în deplinătatea ei
Dumnezeiască.

Recapitulăm: teoria noastră care are în centru METANOIA (în-

treruptă!) și ocultarea sacrului, Logos-ului creștin de către profan –
LEGEA BARBARA; atâta doar că profanul este DIABOLIC și își
impune dominația. Concomitent cu ocultarea, acoperirea Logos-ului
de POTOPUL BARBAR, el se retrage, am văzut, în INCONȘTIENT
sau, în limbajul lui Eliade, Dumnezeu devine deus otiosus. Acțiunea
lui, blocată la suprafață, în adâncuri continuă, dar într-un mod aparte,
desigur, încetinit. Coexistența celor două lumi a dat naștere „frater-
nității”, „camaraderiei” Diavol-Dumnezeu; este însă o falsă fraterni-
tate, o falsă camaraderie, căci Diavolul în chip de creștin schimbă

201
 Vasile Floare

mersul lumii, întoarce lumea pe dos. Avea dreptate Eliade, „dialectica

camuflării sacrului în profan fundează o întreagă metafizică: secretul
existenței umane”, secretul lumii!
O întrebare se poate pune: cum se întâlnește acest proces în
atâtea colțuri din lume și în atâtea momente diferite? Deja Eliade a
menționat: ori de câte ori apare sacrul (hierofanie), profanul îl
ocultează! Altfel spus, ori de câte ori apare Logos-ul și dă naștere
unei noi lumi, cu spiritualitate și civilizație superioară, BARBARII
se pun în mișcare: cuceresc teritoriul și populația care a cunoscut
Logos-ul și îi blochează evoluția, populația respectivă rămânând
„neisprăvită”. Nu spunea Papini că procesul de îmblânzire a fiarei
eșuează mereu? Acest proces s-a desfășurat până acum ici-colo, la
nivel mai mult local. O dată cu apariția creștinismului procesul se
desfășoară la scară planetară, lumea fiind teatrul confruntării celor
două forțe spirituale opuse, se scindează în două. Această situație o
reliefa Eminescu atunci când scria în piesa Decebal:
„... Ura se va simplifica... ea nu va mai dumica lumea în mărunt,
ci va rupe-o-n două”.
Numai că – am subliniat și o fac din nou – e vorba de creștini
și de barbari!
Aici putem deja enunţa ca orice lucrare/cercetare seriosă –
Legea fundamentală a istoriei în trei faze/paşi: 1. Apariţia/Naştere
a Sacrului/ Lumii noi; 2. Acoperirea/Ocultarea şi Uzurparea ei de
Întuneric/ Barbarie prin transformarea ei în Nebunie/Lume pe dos/
Barbarie cu chip uman. Acum, fază în care suntem şi noi, intră în
joc altă lege enunţată de Cioran: „Tot ce face omul se întoarce îm-
potriva lui. Iată-i destinul şi iată legea tragică a istoriei.” E lumea
nebună, nebună, absurdă. 3. Revenirea/Renaşterea sau Învierea
Lumii originare, dar la alt nivel, sperăm superior. Dcă nu are loc,
va fi SFÂRŞITUL LUMII. Hic et nunc – aici şi acum! Se cuvin
două precizări: a. Hegel a întrevăzut în abstract LEGEA, ca TEZĂ,

202
Dansul cocorului

ANTITEZĂ şi SINTEZĂ, dar în realitate a fost… depăşit total!; b.

Giambattista Vico o concretizează în cele două faze, CORSI ET
RICORSI, la fel de abstract şi depăşit de istoria propriu zisă.

Deci, Creator imperfect, lume imperfectă (neisprăvită), om

imperfect (sau dual), istorie negativă!

203
 Vasile Floare

Lumea dualităţii, lumea morţii

Dar lumea aparențelor sau, cum spun
budhiștii, a dualității, își găsește tocmai
în ea propria rațiune de a fi și de aceea,
deși această dualitate nu e reală, nu se
poate spune că ea nu există ca o existență relativă.
Giuseppe Tucci, Teoria și practica Mandalei,
Humanitas, 1995 p. 12

Când îi omul în doi peri, să te ferești de

dânsul, c-atunci e cum îi mai rău.
Stan Ipate

Să pornim de la rezultatul obținut: omul este și Lup și Miel,

adică, am spus, este îndoit sau dezbinat. Aceasta e tragedia noastră.
Pericolul dualității este evidențiat la tot pasul, atât de anonimi
cât și de învățați. Să pornim de la cei dintâi, anonimi, ale căror vorbe
le cunosc toți, dar de înțeles nu le înțelege nimeni. Poporul spune
clar:
Cine fuge după doi iepuri, nu prinde nici unul.
Ori în căruță, ori pe jos.
Nu poți să fii cu fundu-n două luntrii.
Ori e laie, ori bălaie! Din două una: ori albă ori neagră!

Și noul Testament nu lasă nici un... dubiu asupra tragediei iscate

de dualitate.

204
Dansul cocorului

Însuși Iisus spune: Nimeni nu poate sluji la doi domni,

căci sau pe unul
îl va urâ și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi și
pe celălalt îl va
disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona.
(Matei 6.24; dar vezi și Luca 16.13)
De la om, la casă, la cetate, la împărăție, dezbinarea distruge
totul, căci ne spune tot Iisus:
Matei 12.25... Orice împărăție care se dezbină în sinea ei se
pustiește și oricare
cetate sau casă care se dezbină în sinea ei nu va dăinui.
(vezi și Marcu 3.24-26 și Luca 11.17-18)

Evanghelia după Toma acordă multă, foarte multă importanță

– poate mai multă decât Evangheliile sinoptice – dezbinării:
Logion 61 Iisus a spus: /- Doi se odihneau într-un pat:
unul muri, celălalt trăi. Salomeea zise:
– Cine ești Tu, Omule?/ Ești Cel născut din Unul, /... /... /
Iisus i-a spus: / – Eu sunt cel ce este născut
din Cel ce este egal (în sine);
El mi-a dat ceea ce vine de la Tatăl Meu
Eu sunt discipola ta.
Cu privire la aceasta, Eu spun:
când discipolul este gol, / el va fi umplut cu lumină;
când este împărțit, /va fi plin de întuneric.

Logion 47 Iisus a spus: / – Un om nu poate/ călări doi cai

sau întinde două arcuri;/ și nici un servitor nu poate
sluji la doi stăpâni / căci fl va cinsti pe unul
și-l va jigni pe celălalt.
Nici un om nu bea vin vechi (când vrea să bea din cel nou;

205
 Vasile Floare

și nu toarnă vin nou / intr-un burduf vechi / ca să nu

bufnească;
și nici nu varsă vinul vechi / în burduf nou, / ca să nu curgă.
Nici nu pune petic vechi / la haină nouă, / căci se va deșira.

Să lăsăm Evanghelia după Toma, la care vom reveni când se

pune problema depășirii dezbinării, și să ne întoarcem la Noul
Testament, la Evangheliile sinoptice. Toate trei prezintă pilda
copilului îndrăcit: Matei (17.14-23), Marcu (9.14-32), Luca (9.37-
45). S-o ascultăm în versiunea lui Marcu:
9.17... Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh
mut.
18. Si oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la
gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Si le-am spus ucenicilor
Tăi să-l scoată, dar ei n-au fost în stare.
19. Iar El, răspunzându-le, a zis: O, neam necredincios, până
când voi fi eu voi? Până când vă voi răbda? Aduceți-l la Mine!
20. Si l-au adus la EL. Și văzându-L, duhul îndată l-a zguduit
pe copil; și căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Si l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit
aceasta?
Iar el a răspuns: Din pruncie. [Să ne gândim la obiceiul schim-
bării numelui!]
22. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă, ca să-l piardă.
Dar de poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!
23. Iar Iisus i-a zis: De poți crede, toate-i sunt cu putință celui
ce crede.
29. Cred, Doamne!, ajută necredinței mele!
25. Iar Iisus, văzând că năvălește mulțimea, a certat duhul cel
necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el,
și’n el să nu mai intri!

206
Dansul cocorului

26. Si răcnind și zguduindu-1 cu putere, duhul a ieșit, iar copilul

s-a făcut ca mort, încât mulți ziceau că a murit.
27. Iar Iisus l-a apucat de mână și l-a ridicat, și el s-a sculat în
picioare.
28. Și după ce El a intrat în casă, ucenicii L-au întrebat ei între
ei: De ce noi n-am fost în stare să-1 scoatem?
29. Iar El le-a zis: Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate
ieși decât numai prin rugăciune și prin post.

Această pildă arată întru-totul de când suntem noi dezbinați, din

pruncie, după cum ne arata și cine ne vindecă: numai Iisus Hristos.
Boala vine de la duhul cel necurat, care provoacă necredința. Soluția:
credința în Hristos. Nu este el Vindecătorul prin excelență? Vinde-
cătorul care vindecă toate relele și toate boalele? Si dacă Budha
este Regele medicilor, eu zic că Hristos este Medicul Medicilor!
Dualitatea dă naștere aparențelor, infinite și inimaginabile. Duplici-
tatea pare a spune aici totul sau aproape totul: aparențe, iluzii, ne
putem schimba după cum bate vântul. Orice minune nu ține nici
trei zile! Și acest infinit al iluziilor este creat de cele două lumi, de
Întuneric și de Lumină, de Rău și de Bine, într-un joc diabolic. N-a
spus Harap- Alb că „una-i una și două-s mai multe”? Iată cum vede
legătura dintre Bine și Rău, deci dintre dualitate și... duplicitate,
Ștefan Afloroaei:
„Legile – și cele vechi și cele noi – sunt prezente în exces și
poate tomai de aceea uzajul ajunge babilonic, imprevizibil. Nimeni
nu mai stăpânește nimic, deși puterea este la lucru și se face eficientă
prin chiar această dezordine ce smintește individul. Duplicitatea
trece în normă obișnuită, burlescul acoperă scena publică, măștile
ajung singura natură a celor predați jocului comun, iar farsa devine
în toate privințele posibilă. Toate îți spun că provizoratul lumii este
desăvârșit. Poți opta pentru una sau alta din tendințele timpului,

207
 Vasile Floare

numai că oricare din ele te conduce în același loc, acolo unde binele
stă în egalitate cu răul, iar sensul în cumpănă cu absența lui”.
(St. Afloroaei „Lumea ca reprezentare a celuilalt”,
Ed. Institutul European, Iași, 1994, p. 42)

Cartea lui St. Afloroaei este ilustrarea deplină a ceea ce se întâm-

plă când sacrul este ocultat: se naște lumea ca nelumea. O recomand
tuturor felicitând, încă o dată, autorul pentru analiza lucidă, pene-
trantă, desfășurată în dezvăluirea modalităților în care Cel Rău, Cel
Viclean acționează în noi și în lume. Concluzia autorului citat ar
putea fi următoarea:
„Forma desăvârșită a lumii ca nelumea se consumă tocmai
acolo unde binele este egal cu răul, iar ființa – cu ceea ce constant
o neagă”.
(op. cit., p.39)
Apă-Foc, Bine-Rău, Ființă-Neființă este tocmai jocul iluziei
Maya, lila, care te hâțâie când sus, când jos, când aici când colo,
când în foc, când în apă! Deal-vale!
Acestea fiind zise, înțelegem mai bine cuvintele lui Unamuno
dintr-o carte și aceasta formidabilă „Agonia creștinismului” – apărută
la aceeași prestigioasă editură ieșeană în 1993 – unde citim:
„Duplicitatea este condiția esențială a agoniei creștinismului
și a agoniei civilizației noastre”, (p. 97)
Duplicitatea ridicată la cele mai înalte culmi ale rafinamentului
și ale diabolicului o întâlnim, țineți-vă bine, nu, nu la român, ci la...
rus! Da, la rus, așa cum ne dezvăluie – mai era oare nevoie? – chiar...
un rus, anume Andrei Platonov:
„Dvanov conchise că omul acesta Dumnezeu, e inteligent, numai
că trăiește de-a- ndoaselea; dar rusul e un om de dublă acțiune: el
poate trăi și așa și invers, și în ambele cazuri rămâne întreg”.
(A. Platonov, Cevengur, Ed. Cartea românească
Buc., 1990, p. 128)

208
Dansul cocorului

Vorba românului: să te crucești, nu alta! înțelegem că nu degeaba

Rusia are ca blazon... vulturul bicefal, moștenire preluată de la
Bizanț, iar dacă ne... îndoim de cele spuse, vine Poetul, Inspiratul și
ne dezvăluie adevărul.
Eminescu – el e Cunoscătorul – notează în manuscrisul 2261:
„Duplicitate, despotism.
Cabala demagogiei și a despotismului e teoria succesului.
Mundus vuet decepi ergo decipiatur. Dascălul de căpetenie al școlii
este Machiavelli. Morală, adevăr, demnitate, justiție sunt numai
mijloace, scopul e succesul personal și de familie al principelui sau
demagogului reversibil.
Emblema zgripțorul (vulturul) cu două capete, adică cu două fețe.
Duplicitatea. Om cu două fețe. Dublă morală. Dublă cumpănă
[!!!] Dublă dreptate. Dascălul (învățătorul) acestei școli este
Machiavelli, emblema vulturul cu două capete și omul cu două fețe,
[vezi și Jean d'Ormesson „GLORIA IMPERIULUI”].
Contra zgripțorului (vulturului) cu două capete din Apocalips
(vulturul bizantin) și contra proorocului mincinos-moametanism”.
Rusul – vorbind despre el, căci Bizanțul dispărând, iată vulturul
cu două capete, demonstrează că el i-a rămas moștenitor – poate fi
și Dumnezeu și Diavolul – a spus-o mai sus Platonov, confirmând
ideea înaintată de mine. Până acum rusul s-a arătat numai ca Diavol.
LUPUL își schimbă părul dar năravul ba!” urmează – să arate că
este și Dumnezeu sau, mai ales Dumnezeu, sau, de ce nu? doar
Dumnezeu! Va fi BINE și pentru el și pentru noi, și pentru lume!
Putin însă rămâne rus sadea!
Iată-l pe rus şi lup şi miel:
„Când mirele trebuie să locuiască la mireasă, prima dată când
trece pragul casei se uită în tavan şi spune: Eu vin fiară cu labe şi
mândră, lup colţat, eu sunt un lup, iar voi sunteţi oile mele.” (p. 254)
Vezi Antoaneta Olteanu „Şcoala de Solomonie” ed. Paideia, 1999,

209
 Vasile Floare

foarte importantă pentru raportul OM-LUP, DUBLUL,

DEMONICUL etc.
Eminescu vine apoi și dezvăluie un alt DEMON: proorocul
mincinos, Mahomed. Am arătat, nu? cum arabii – Lupi au trecut ca
prin brânză prin Mieii creștini, formând – în doar 100 de ani – un
imens imperiu din India până în Spania, tăind comunicația ASIA-
EUROPA! Si-au găsit nașii – francii, alți Lupi, nu-i așa? Altfel, azi
EUROPA vorbea ARABA.
Și rușii și arabii se zvârcolesc de mama focului! Să le fi sosit
ceasul? Dar numai ei? Toată (ne)lumea arde de – MAMA
FOCULUI!
Înainte de a vedea cum poate fi depășită dualitatea, schizo-
frenia, cum putem deveni fiecare „homo universalis” sau, mai bine
zis, cum putem (re)deveni zei, să vedem mărturia românească
despre Omul îndoit!

210
Dansul cocorului

OMUL ÎNDOIT
sau ce ne spune DOINA

1. Se numește diavol despărțirea care desparte.

Însă ca lumea să țină și să fie bună,
ea trebuie să învețe ceva mai dracesc decât diavolul: despărțiri
care să nu despartă. Totul este în limitație, pe lumea asta
Dar dracul are în lotul său limitația ce limitează,
zeii și omul limitația care nu limitează
(C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească,
Ed. Eminescu, 1987, p.17 0)

2. Am dat acestei ființe numele de ființă demonică.

Goethe (Despre om, în Poezie și adevăr)

Stau pe loc și-mi fac de lege

Peste care munte-oi trece.
Doină din Ardeal

„În cumpătul vremii ne trezim, ca români, – scrie Noica în

lucrarea citată – vii și deschiși către veac, tocmai cu lumea aceasta
a anonimilor muți de dindărătul nostru”.
Si ce spune această lume despre om și neputințele lui? Spune
multe, și toate minunate, dacă ști să le asculți. Spune și în chesti-
unea de față esențialul, așa cum observă – cum numai el a putut
observa! – filosoful de la Păltiniș:
211
 Vasile Floare

„S-ar putea deci – lăsând deoparte tot ce e superstiție sau vizi-

une teologală, de mult depășită, și reținând doar ce poate fi înțeles
științific, pe linia antropologiei, sau sugestiv pentru un înțeles
științific al omului – ca viziunea noastră despre drac să reprezinte o
contribuție românească la cunoașterea omului”. (op. cit., p. 151)
Și după cum ați putut constata până acum Noica are dreptate
deplină. Cele ce vor urma vor întrece însă toate așteptările,
constituind cea mai bună introducere la dezlegarea – și vindecarea!
– rănii noastre sufletești, rană a cărei expresie – ați ghicit desigur –
este DOINA!
Doină, doină cântec dulce
Când te-aud nu m-aș mai duce;
Doină, doină viers cu foc
Când te-aud eu stau pe loc.

Să vedem ce ne ține pe loc pentru a ne da apoi drumul...

Într-un admirabil „Discurs despre Nefîrtate” Noica arată
sintetic, limpede și clar, pentru toată lumea, legătura dintre diavol,
drac – lăsăm specialiștii să-i identifice! – și dualitate:
„Dracul poate fi și matematician uneori, și în orice caz își dă
aere de om de cultură. El reprezintă, simbolic, numărul doi și trium-
ful lui doi: nu numai dezbinarea, dar și orice dualitate. Antinomiile
intelectului, acceptate cu perfectă neutralitate, paradoxele lui, înfun-
dăturile lui, țin de Celălalt. Intelectul însuși (ca opus rațiunii, cu
distincția ce se face în hegelianism și atât de categoric în criticism)
este ori poate fi organul principal sau exclusiv la diavol.
În timp ce, dintr-o perspectivă mai adâncă, numărul doi este
instabil, trebuind să trimită necesar la un al treilea (așa e în dialec-
tică, în viață, ca și în eros-ul cel bun), funcția dracului este de a
îngheța lucrurile în doi, de a opri numărătoarea la doi. De aceea
tot ce este în-doit,are ceva diavolicesc în el, fie că stăruie în real, fie
că o face în gând. Este expresia lumii stătătoare, blocate, închise.

212
Dansul cocorului

„Huis clos”, spunea Sartre. Numai că el adăuga: „L’enfer c’est

les autres”, infernul sunt ceilalți, pe când în viziunea românească
infernul este lipsa altora, neparticipația, nefrățietatea.
Și e prima lecție despre viață și societate, pe care ți-o dă
întâlnirea cu Nefîrtate. Sau, în termeni populari:
Dac-ai ști, dac-ai pricepe
Dragostea de un'se-ncepe... ” (p. 153)

Noi am văzut de unde se-ncepe, să vedem ce o îngheață. Să

găsim „limitația ce nu limitează"și nu suntem departe, căci – tot în
termeni populari – ni se spune:
„Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Să răsară busuioc!”

Cioran: Spiritul avansează numai dacă are răbdare de a bate

pasul pe loc, de a se învârti pe loc, adică de a aprofunda...
Ego: Mișcarea ființială este circulară.
Iată ce nu limitează: Logosul creștin, căci – nu-i așa? – busuiocul
este simbolul acestuia. El și numai El, Logos-ul, lucrează neîncetat,
în cele mai vitrege condiții, chiar și sub iarna Fimbul, chiar și Noap-
tea – căci, nu spunea Poetul: „Noaptea e patria tuturor semințelor”?
– Deci chiar și atunci când totul e înghețat sau – ceea ce e totuna
– când totul și toate dorm. În acest sens, Anonimul cântă, cântă,
doar, doar îl aude cineva:
Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie
Care frunză bate
Vântul când nu bate?
Frunza plopului
Si cu-a Dorului,
Astă-frunză bate
Vântul când nu bate
Mărie, Mărie, ia să-mi spui tu mie,

213
 Vasile Floare

Care floare-nfloare
Noaptea pe răcoare?
Floarea crinului
Si cu-a Dorului
Astă – floare-n floare
Noaptea pe răcoare.

în unele variante – Mehedinți – apare și strofa următoare:

Mărie, Mărie
Ia mai spune mie, /bis
Care drum îi mare
Și sfârșit nu are?
Drumul muntelui
Și cu-al Dorului, /bis
Ăla drum îi mare
Și sfârșit nu are.
(Cântă Angelica Stoican)

Dacă nu pricepem, Anonimul, neobosit, nu se lasă și ne cântă

mereu că aici se petrec lucruri minunate, lucruri mari:
În grădină
Toate păsările dorm,
Numai una n-are somn.
Cată să se facă om.
Totul, toate dorm, nu și Logos-ul! Si dacă nu doarme, iată: „Cată
să se facă om”. Si dacă Logos-ul se face om, atunci este limpede că:
A fi om e... lucru mare!
Minunată, divină, contribuția românească la (re) nașterea
Omului!
S-au legat așa de frumos lucrurile, încât n-am făcut decât să le
las să curgă. Nu cred că am greșit dezvăluind rezultatul depășirii

214
Dansul cocorului

dualității, îndoirii – rezultat care confirmă ceea ce am aflat cu aju-

torul Hermeneuticii creatoare! Minunată veste, nu-i așa?
Să ne întoarcem la starea noastră de jale și de plâns în care ne
ține pe loc – aparent! – Nefîrtatele, de două mii de ani! Si să o
abordăm, acum, cu mare bucurie, cu mare și dumnezeiască speranță,
căci a sosit ceasul, KAIROS, Români! KAIROS, Oameni!
KAIROS!
Și dacă s-au legat toate așa de frumos – căci LOGOS înseamnă:
ADEVAR, LIBERTATE, RAȚIUNE, ORDINE, BINE, FRUMOS,
FERICIRE, înseamnă toate acestea laolaltă și chiar mai mult decât
atât! – să mai dezvăluim de ce unii bat pasul pe loc: dacă Făt- Frumos
a crescut într-o zi, cât alții-n zece, într-un an, cât alții-n zece, nu a
crescut atât de mult și atât de mare și-a ajuns atât de departe încât
trebuie să-i aștepte să crească și pe ceilalți?
A sosit momentul să-i facem să vadă și să înțeleagă felul în
care pot și ei crește!

DOINA
Marea dovadă
Am văzut că omul este îndoit, dezbinat, că cele două lumi – ca
cei mai falnici munți – se bat în capete și în sufletele noastre. Cele
două lumi spirituale – una cu LEGEA LUPULUI, cealaltă cu HARUL
MIELULUI – dau naștere, în om, la două euri, astfel încât așa cum
spunea Aristotel, suntem un compus, format din... doi oameni!
Această realitate este confirmată de cercetările neadormitului
Hașdeu, grație căruia am aflat ce înseamnă cu adevărat DOINA.

Două doruri într-un loc,

Nu trăbă mai mare foc.
Două doruri într-o țară
Nu trăbă mai mare pară!

215
 Vasile Floare

Iată, dragii mei, ce înseamnă dezbinarea: FOC și PARĂ! Foc și

Pară în sufletul nostru, Foc și pară în țară, Foc și Pară în Lume! Din
aceasată cauză, fiindcă există cele două lumi, există două doruri: unul
te trage înapoi, la lumea veche, celălalt te mână înainte, spre cea
nouă! De asta lumea e agitată de ciocniri și războaie, de asta oamenii
se ucid și se distrug unii pe alții – Bellum omnium contra omnes!
Din această cauză, noi românii ne „săpăm” ne „mâncăm” între
noi, oriunde am fi: suntem dezbinați cu toții! Dar numai noi? Priviți
lanțul de foc al (ne)istoriei!
Cioran punctează și aici: „Doi dușmani: unul și același om
dezbinat”
Dacă țara arde, dacă lumea arde, mai avem timp să ne cheptănăm
făcând politicianism, „știință”, „cultură”? Ne mai arde nouă de chef
și de distracții de doi bani?
Mai ales când ne așteaptă un ospăț, un banchet divin? Așa cum
observa poetul portughez Miguel Torgas – pseudonimul e spaniol –
visând la acel Banchet, totul aici nu ne place, nu ne satisface:
Cum o să știu ce vreau
Dacă îmi place tot ce n-am?
Viața mea-i chiar această petrecere
Negativă.
Trăiesc,
Visând să fiu chemat
La celălalt banchet.
(poemul „Foame nehotărâtă” din volumul: Povestiri
montane.
Poeme lusitane, Ed. Univers, 1989, p. 64)

De aceasta suntem așa de pretențioși, de intransigenți: vrem

TOTUL! Între Nimic și TOT, între MOARTE și VIAȚĂ, între
DIAVOL și HRISTOS e dezbinat – crucificat – Românul, CREȘTI-
NUL – în general, acesta e mesajul DOINEI, dureros de dulcei
DOINE.
216
Dansul cocorului

În ea găsim și tristețe și bucurie, și deznădejde și speranță!

Deal-vale-deal-vale...
Dar să vedem cum are loc – mai bine zis cum este explicată –
întâlnirea celor două lumi spiritual-religioase în DOINĂ, de fapt în
FIINȚĂ, în noi înșine. Să urmărim, pentru aceasta eseul lui
Delavrancea care sintetizează cercetările lui Haşdeu:

DOINA
(vezi Elogiu folclorului românesc, ELU 1968, p. 168-170):
„Laurian și Massim – începe Delavrancea – mai în urmă și Aron
Densușianu, cred că doina vine de la doleo din forma intermediară
și dispărută dolina. Ceea ce face pe acești bărbați să ajungă la
asemenea derivațiuni este convingerea că doina e cântecul durerii,
e forma poetică a jalei noastre istorice.
D-l Hașdeu opune acestei ipoteze legea generală a limbii româ-
nești, susținând – și dreptatea e neclintită de partea domniei sale –
că din dol, dolin și dolina în românește nu poți avea decât
dor, dorin, dorina.
Cihac scoate doina din dwoinitza, fluier dublu, firește gândin-
du-se la versuri ca: „din fluier doinaș”. Dar va fi doinaș formă
istorică veche? Pare mai mult o creațiune a lui Alecsandri. Si chiar
verbul a doini – doinire nu este încă dovedit ca un verb vechi. Si
dacă legea lui Locke, că orice noțiune abstractă derivă dintr-una
concretă, este un adevăr universal, în problema noastră ideea de
„dublu” o avem deja în abstracțiunea romană și românească de
„doi” din care ar fi fost mai ușor și mai firesc să se formeze doina.
D-l Hașdeu simte problema cu mult mai profund. D-sa își dă
seama că are de urmărit originea unui cuvânt fundamental, unul
din acele cuvinte ce stă în intimă legătură cu originea însăși a
popoarelor indo-europene.

217
 Vasile Floare

D-sa se bizuie, în admirabilul său studiu, pe faptul că doina în

neamul românesc are o îndoită formă:

doină și daină

Peste Carpați [în Ardeal, deci] există daina identic cu doină. Si

forma daină e lumina cu care marele nostru învățat pătrunde în cel
mai adânc întuneric din viața celui mai scump cuvânt din limba
română.
Hașdeu începe apoi analiza filologică comparativă, care stâr-
nește și azi admirația:
„Zendicul daînă, dină, însemnează lege.
Persanul din și armenianul den însemnează religiune.
Între lege, religiune și vers este o străveche legătură din copilăria
popoarelor. Aristot constată că din vechime popoarele povesteau
evenimentele istorice și formulau legile, civile sau religioase, în ver-
suri. Agatârșii, cu mult înaintea dacilor, din Dacia păstrează forma
versului pentru lege și istorie.
Dar zendicul daînî și lituanianul daină este și cîntec tradițional.
D-l Hașdeu sprijinindu-se pe cercetările lui Weber alătură la
cele de mai sus și cuvântul dhainî din cele mai vechi dintre cânte-
cele verdice, ieșit din rădăcina dhi, a cugeta, zendicul di, a vedea”.
Ceea ce era de demonstrat, a demonstrat Hașdeu!
Desigur, nu numai pregătirea, inspirația sau genialitatea l-au
condus la acest rezultat... cum să-1 numim? Fantastic, sau poate
tocmai de aceea, lipsindu-i suportul, a rămas însă în uitare. A venit
timpul să-1 scoatem la LUMINĂ, căci este și el LUMINĂTOR!
La cele analizate de marele Hașdeu, concluzia se desprinde ca
un măr copt, de la sine:

218
Dansul cocorului

Doina este cântec tradițional, în versuri, care exprimă în formă

românească, întâlnirea a două legi religioase. Faptul acesta este
întărit și de existența sa îndoită: doină și daină!
Avem în DOINĂ cu adevărat un „cuvânt fundamental” și pentru
noi și pentru „originea însăși a popoarelor indo-europene” cum
spunea, just, Hașdeu. Doina ne mai spune de ce Românul s-a născut
poet: pentru că este o ființă religioasă, care transpune gândul numai
în VERS, căci e SACRU!

219
 Vasile Floare

Caracterul neisprăvit al românilor

Procesul dialectic al României este

Mântuirea ei.
Cioran

„Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi” spu-

ne, perfect îndreptățit – cunoaștem acum ADEVĂRUL – POETUL,
atâta doar că noi, românii aflați acolo unde se bat munții în capete,
pătimim mai mult decât ceilalți și ne dăm de ceasul morții. Dar
Cartea vieții, scrisă și pe dinăuntru și pe dinafară, aflată în mâna
dreaptă a Celuice șade pe scaunul de domnie, nu este deschisă de
MIELUL care părea ÎNJUNGHIAT?
Atunci mai avem vreun motiv de spaimă? Ne mai putem îndoi?
Că suntem, și cât suntem, de neisprăviți observă fiecare, privind
în sine, privind în jur. Cauza ne-a scăpat întotdeauna, nici nu era la
îndemâna oricui, s-o recunoaștem. Așa după cum nu mulți au înțeles
pozitiv caracterul nostru, neisprăvit.
Au fost totuși români lucizi, treji: Blaga, Eminescu, Eliade care
au înțeles, „au văzut"(Vedicul DHI = a vedea! esențialul, Ideea!) că
aici se petrec lucruri mari. Lor li se adaugă Dimitrie Drăghicescu,
Noica, Cioran, iar contribuțiile lor – la tema NEISPRĂVIRII – sunt
remarcabile.
Începem cu Dimitrie Drăghicescu, istoric, filosof, psiholog,
om politic, cel care, după studii în Franța nu are șansa să ocupe un
post – meritat – în învățământul universitar. Opera sa științifică –

220
Dansul cocorului

începând cu teza de doctorat, susținută la 17 mai 1904, cu Em.

Durkheim la Sorbona – este necunoscută, ca de altfel și personali-
tatea excepțională a acestui Român care, în fața vânzării României,
de către Occident, Rusiei comuniste, știind ce va urma, nefiind omul
„frăției” cu DRACUL se sinucide la 14 septembrie 1945, după o
mare carieră – internă și internațională – desfășurată în politică.
Omagiul nostru marelui om... necunoscut!
Cartea sa, în care analizează istoria și caracterul romanilor, apă-
rută în 1907, se intitulează „Din psihologia poporului român”, a fost
recent reeditată la Ed. Albatros, cu sprijinul Ministerului Culturii.
Este excepțională! Puține observații nu sunt și astăzi valabile!
Noi reținem primele două concluzii ale savantului Drăghicescu,
asupra psihologiei poporului român:

„Pecetea neisprăvitului”...
Prima concluzie: „Din punctul de vedere al întregului neam
românesc, cea dintâi observare de făcut este că națiunea română,
propriu-zisă, nu este încă pe deplin făurită. Rolul formativ al istoriei
noastre nu este dus până la capăt. Acest rol abia este jumătate
isprăvit și nu va fi pe deplin terminat decât atunci, când neamul
românesc, în întregimea lui, va fi una, va alcătui o societate, fără bari-
ere și fără granițe despărțitoare pe întreg teritoriul, pe care se împrăștie
azi graiul românesc. Ca și istoria, harta noastră, este neisprăvită,
înjumătățită și este încă în așteptarea statornicirii a celor de pe urmă
contururi adevărate și naturale ale ei. Harta noastră, care este desigur
adevăratul substrat organic al sufletului nostru etnic, este oprită în
cursul creșterii ei. Ni se înfățișează ca ceva neechilibrat, fără bază
temeinică, ca un edificiu inform sau cu forme șovăielnice.
Ca atare, îi lipsesc organe temeinice, părți esențiale de structură.
Trecutul nostru istoric, în loc să ne întregească, adesea ne-a
mutilat. Corpul națiunii noastre – organismul, din care trebuie să

221
 Vasile Floare

decurgă însușirile sufletului nostru, fiind neterminat, tot așa ne aflăm

și sufletește. Suntem neisprăviți geograficește și istoricește, suntem
nevârstnici din punct de vedere social. Si această primă trăsătură a
istoriei și societății se răsfrânge foarte simțitor în sufletul nostru și
în produsele lui.
Toate felurile de activitate românescă, știința, literatura, arta
noastră, agricultura, industria și comerțul nostru poartă pecetea neis-
prăvitului. Activitatea noastră sub toate înfățișările ei practice și
teoretice, în toate ramurile, se găsește în fașe, și se zbate în greutățile
nașterii ei. Dacă, spre pildă, în Franța, toate fructele minții și activi-
tății franceze poartă pecetea caracterului de isprăvit, al intraducti-
bilului fini, achèvé; la noi toate roadele muncii noastre se înfățișează
sub pecetea neștearsă, fatală a neisprăvitului.
Astfel, neisprăvită este istoriografia noastră...; neisprăvită este
limba...; neisprăvită este literatura și arta noastră...; neisprăvită este
cugetarea românescă...; în sfârșit, neisprăvite sunt comerțul și agri-
cultura și industria...; și peste toate acestea, neisprăvită este cultura
noastră. Această trăsătură de căpetenie a sufletului românesc – sus-
ţine cu justețe. Drăghicescu – se leagă cu altele de aceeași natură,
cari decurg oarecum dintr-însa...”
(op.cit., Ed. Albatros, 1995, p. 343-345)

Urmează a doua trăsătură a poporului român:

„O a doua trăsătură mai pronunțată și mare caracteristică a isto-
riei noastre, și care se răsfrânge foarte simțitor în natura sufletului
nostru etnic, este pasivitatea, rezistența defensivă, resemnată, pasivă,
supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă”.
Miei în calea și sub puterea Lupilor, putea fi alta?
Alte „calități”: vitejia e fuga, lașitatea, paralizia civică („lasă-mă
să te las”), abulia, boala de voință; „nota plângătoare” a întregii lite-
raturi populare în versuri; nepăsarea și fatalismul „sunt notele cele

222
Dansul cocorului

mai limpezi și lămurite ce se pot desprinde în sufletul și în caracterul

nostru”, (p. 363); „încrederea oarbă în noroc, în soartă”, (p. 365)

Despre sufletul românesc am mai reținut:

„Conținutul sufletului nostru etnic se alcătuiește, în cea mai
mare parte, din crâmpeie și petice împrumutate de la neamurile
vecine, neasimilate, nedigerate și neomogenizate, pentru ca o pecete
distinctivă a individualității noastre etnice să fie pusă pe fiecare din
ele. Aceste crâmpee sunt străine unele de altele, fără legături logice,
fără urmare. Conținutul minții noastre alcătuiește nu un aliagiu, ci
un amalgam, nu este încă un tot, ci o sumă.
Diferitele noastre povești, basme, anecdote, balade, cântece
bătrânești, legende nu alcătuiesc cicluri unitare, ca literatura altor po-
poare, ci sunt piese detașate, izolate, fără legătură între ele. Nimic
nu leagă Mănăstirea Argeșului cu Miorița sau balada lui Corbea cu
a Oprișanului” (p.356-367)
Mă opresc aici pentru că ajunge. Cometariile sunt de prisos.
Acestea toate, sunt rezultatul BARBARILOR, LUPILOR care frag-
mentează turma, o împrăștie, o sălbăticesc, taie, separă, adică e tocmai
acțiunea DIAVOLULUI, dovedită aproape complet până acum.
În final, încă odată omagiu și mulțumiri celui care a analizat ca
nimeni altul, la rece, ființa românească!
Posibil ca Blaga și Cioran să fi cunoscut lucrarea lui Drăghicescu.
BLAGA analizează în chip complex, sistematic „duhul româ-
nesc”. Am văzut că sesizează CATASTROFA, venirea barbarilor
cu principalele consecințe: retragerea și boicotul istoric, retragerea
în sine, cultura minoră. Putem spune că el este teoreticianul istoriei
noastre negative, care înțelege „involuția duhului românesc” de la
cauze la urmări. Filosoful scrie în „Geneza metaforei și sensul cul-
turii”: „Poporul românesc „boicotând istoria” se retrage, mocnind
interior, într-o viață de tip organic, într-un mod de viață „anistorică”!

223
 Vasile Floare

Pe scurt: „Poporul a luat drumul involuției, și rămânând cu sine însuși,

s-a realizat uneori într-o floră de o bogăție uluitoare, pe un plan
minor. Ceea ce se petrece deasupra merită doar epitetul de „cvasi-
istorie”. (opere, voi. 9, p. 308)
Cioran a făcut o observaţie aparent negativă: „Boala noastră a
românilor, diminutivul.” În contextul nostru şi al explicaţiei excep-
ţionale oferită de Blaga, observaţia lui Cioran este perfect reală şi
dătătoare de speranţă!
CIORAN își aduce însă principala contribuție în celebra carte
„Schimbarea la față a României”. Mă voi opri doar la capitolul III
intitulat cum nu se poate mai sugestiv: „Golurile psihologice și
istorice ale României” Din el, rețin ideile mai mult decât geniale:
„Rosturile devenirii unei țări își au atâtea rațiuni în psihologia
poporului respectiv! Si dacă psihologicește nu pot fi explicate
formele sociale, cristalizările obiective ale soartei unui popor, se pot
înțelege totuși golurile, insuficiențele, latura negativă a unui destin.
Există un viciu substanțial în structura sufletească a românului,
un gol inițial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru. În
începuturile românești n-a existat un suflet format (...) ci numai dispo-
ziții, virtualități care în totalitatea lor pot arăta sensul unei revoluții
și al unui destin. În potențialul psihic al poporului român trebuie să
existe o inadecvare, o neconformitate în surse, care iau un contur
de deficiență substanțială. (...)
Există un păcat originar al României a cărui natură nu e defini-
bilă, dar identificabilă în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului
istoric [eu am spus METANOIA] apare cu atât mai imperioasă, cu
cât depășirea și înfrângerea acestor insuficiențe originare, este condi-
ția lansării noastre în lume. Ceea ce este pozitiv și creator în sufletul
primordial al României, ne va mâna înainte, oricâte obstacole vom
întâlni. Tot ce s-a realizat până acum se datorește unei impulsiuni
dinamice care din păcate, a fost aproape disparentă, față de

224
Dansul cocorului

negativitatea înscrisă în premisele noastre și care ne-a menținut în

somnul istoric de o mie de ani.
[Urmează concluzia, fantastică]- Deficiențele actuale ale popo-
rului român nu sun produsul „istoriei” sale; ci istoria aceasta este
produsul unor deficiențe psihologice strucurale.”

[Am citat din Schimbarea la față a României,

Ed. Humanitas, Buc., 1990, p. 59-60)
Nu este Cioran, ca și Drăghicescu, sau Blaga, vizionar? Spun
că da!
În finalul acestui capitol, reiau și completez o idee anterioară.
După cum rezultă – mai era nevoie? – suntem mai praf decât
lumea, pătimim mai mult decât ceilalți și ne dăm de ceasul morții,
dar nu aceasta este soarta – tragică! – a creștinilor în Lumea întune-
ricului, condusă de Satan? Noi, am arătat clar, aflați în cumpăna și
răscrucea lumilor și a evilor, dar și a istoriei, putem da seama, cel
mai bine, de ce se petrece în lume, cu lumea, și cu noi înșine, și
tocmai de aceea avem șansa ca din „ultimii” – prin PAȘTE, prin
METANOIA – să revenim la origine, la temelie – iar temelia este
Hristos – să ne regăsim și să renaștem, având astfel acces la veșnicie,
la valorile eterne și din „ultimii” să ajungem „primii”. Cei din urmă
vor fi cei dintâi!
Spuneam și repet: Sau ne isprăvim sau s-a isprăvit cu noi! Tre-
buie însă completat: dacă ne isprăvim cunoaștem Raiul, dacă nu
ne isprăvim ne așteaptă NEANTUL, căci IADUL îl trăim de când
ne-am născut! A spus-o şi Cioran, în 1990!
Un pas! Un pas pentru ETERNITATE, un pas pentru RAI, căci
deja suntem:
Pe-un picior de plai
Pe-o gură de RAI!

225
 Vasile Floare

Să facem pasul decisiv, acum ori niciodată! Să ne isprăvim,

sau, să urmăm – dacă vreți – sfatul dat de Noica fiului său Rafail:

FII ÎMPLINIT ȘI FĂ CE VREI!

De-abia împliniți vom realiza tot ce vrem, tot ce dorim, căci totul
va fi perfect! Nu va mai fi nu, nu se poate, nu știu, nu am, va fi
numai DA. Infinitul se deschide în fața noastră. Pe scurt, împliniți
ne vom putea face cu toții de cap! Nu acesta e visul fiecăruia?
Si vom fi liberi cu adevărat. Nu a spus ŢUŢEA: „Libertatea
omului este partea divină din el”? Dar când vom fi divini?
Fără să cunoaștem aceste resorturi tainice, această putere divină
ce lucrează în noi, LOGOS – ul, dar intuind-o, desigur, Noica ne
scrie, întărind, admirabil, cele susținute aici:
„Românii nu au conceptul de libertate, doar pe cel de neatâr-
nare (fără plural). Dar ce frumos e ultimul față de cel dintâi. Căci
libertatea se sparge repede în „libertăți”
(de-a lua hașiș, de a striga ce vrei contra
cui vrei, de-a face grevă chiar la nivel de
elevi); ea nu exprimă întotdeauna acea
libertate care, dezleagă necesitatea cuiva,
singura libertate cu sens plin pozitiv.
În schimb „neatârnarea” spune ceva
de care nici libertățile, nici libertatea nu
știu: spune, întâi, să nu atârni de alții (ceea
ce nu e ușor de obținut, căci pe căi neștiute –
presă, mass media etc, dacă nu simpla specie
și sistemul de prejudecăți al societății tale
– toți te fac să atârni de ei). Și neatârnarea
mai spune ceva unic: să nu atârni, să fii
Constantin Brâncuși,
ușor, să fii – acum – liber cu-adevărat!”
Pasărea măiastră
(Jurnal de idei, p. 277)

226
Dansul cocorului

Brâncuși: „Nu am sculptat păsări, ci ZBORUL... ZBORUL –

ce fericire!”
Badea Gheorghe: Să fii liber ca Pasărea cerului.
Ei, ce spuneți? Eu zic: e minunat! Haideți, într-un elan, cu toții
să facem pasul decisiv. Răsplata merită oricâte eforturi! Chiar cel
suprem!
În definitiv, acesta este comandamentul oricărui creștin:
Drept aceea, fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârșit este!.
(Matei, 5.48)

227
 Vasile Floare

LEITOURGEIA:
Purificarea/Katharsis întru-FERICIRE
CREȘTINISMUL Așează curățenia – Neprihănirea, puritatea
– drept condiția fundamentală pentru obținerea desăvârșirii, a
fericirii, după cum reiese din renumita Cuvântare de pe munte,
ținută de Iisus mulțimilor (Matei, 5.3-12)
5.3. Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor!
4. Fericiți cei ce plâng [se jeluiesc], căci ei vor fi mângâiați!
5. Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!
6. Fericiți cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci e vor fi
săturați!
7. Fericiți cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
8. Fericiți cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
9. Fericiți cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fiii lui
Dumnezeu!
10. Fericiți cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este
împărăția cerurilor!
11. Fericiți veți fi când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărâ,
vă vor prigoni, se vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate
împotriva voastră!
12. Bucurați-vă și veseliți-vă, pentrucă răsplata voastră este
mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe proorocii, cari au fost
înainte de voi.

Este oare necesar să precizez că noi fiind și Lup și Miel, avem

două duhuri, și că sărac cu duhul înseamnă sărac cu duhul Lup?

228
Dansul cocorului

Acum știm cu precizie cine sunt cei ce plâng, cei flămânzi și însetați
după neprihănire (căci mai au resturi, reziduri de Lup, de întuneric),
cei milostivi, cei cu inima curată, cei împăciuitori, cei prigoniți din
pricina neprihănirii: cei ce stau sub semnul Mielului! întrucât lumea
Mielului – de fapt Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția cerurilor –
nu este încă, dar va veni, cei neprihăniți, așteptând-o, trăiesc cu
speranța, cu credință, după cum e scris:
Cel neprihănit va trăi prin credință (Romani, 1.17)

Când această lume va fi curățită – vom vedea imediat cum –

împărăția așteptată sosește: Atunci cei neprihăniți vor străluci ca
soarele în împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.
/Matei, 13.43)
Despre neprihănire se poate vedea Epistola către Romani a Sf.
AP. Pavel, în special capitolul 3, iar concluzia este următoarea:
Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu
fără lege – despre ea mărturisesc Legea și proorocii – și anume,
neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Iisus
Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. (3.21-22)
Aceasta, pentru că se știe: Hristos este
„Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1.19)

Ceea ce spune și Ioan în întâia sa epistolă:

„Dacă știți că El este neprihănit, să știți și că oricine trăiește în
neprihănire este născut din EL” (1. Ioan, 2.29)
Și tot Ioan, în aceeași epistolă (3.7):
„Copilașilor, nimeni să nu vă înșele! Cine trăiește în neprihănire,
este neprihănit, cum El însuși este neprihănit”.
Mărturie pentru neprihănirea lui Iisus depune și sutașul de pază
lângă cruce:
«Sutașul, când a văzut ce se întâmplase, a slăvit pe Dumnezeu,
și a zis:

229
 Vasile Floare

„Cu adevărat, omul acesta era neprihănit!”»

Cum devenim neprihăniți, curați, deci desăvârșiți? Prin

Evanghelie, cunoscând-o și urmând-o:
«Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea
este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede:
întâi a Iudeului, apoi a Grecului;
deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă
Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este
scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință”.»
(Pavel, Romani, 1.16-17)

Din alt punct de vedere, cel etic, Hristos oferă neprihănirea înlă-
turând – lucru subliniat deja – Legea talionului „dinte pentru dinte”
cu Legea iubirii, așa cum se vede și din același Capitol 5 (Matei)
pentru dobândirea desăvârșirii, după cum spune Iisus însuși, în finalul
capitolului:
Voi fiți dar desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârșit.
(Matei, 5.48)

Cum realizează Hristos curățirea omului, a Lumii? Prin Foc!

Aflăm de la Ev. Matei, prin gura lui Ioan Botezătorul, Ioan înain-
temergătorul, cel care pregătește Calea, după cum e scris:
„Ioan acesta este acela despre care proorocul Isaia zice:
„Iată glasul celui ce strigă în pustie:
„Pregătiți calea Domnului,
drepte faceți-i cărările” (Matei 3.3)
[Ceea ce ne aduce aminte să suntem în Labirint!]
Deci Ioan Botezătorul vestindu-l pe Iisus Hristos, vestește
FOCUL:

230
Dansul cocorului

3.10. Iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci,

orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.
11. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăință; dar Cel
ce vine după mine, este mai puternic decât mine, și eu nu sunt
vrednic să-I duc încălțămintea. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt
și cu foc.
12. Acela Își are lopata în mână, Își va curăți cu desăvârșire
aria, și Își va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un
foc care nu se stinge.

Ne aducem apoi aminte de Pilda neghinei (Matei 13.24-30; 36-

43), unde aflam că în ogorul cu sămânță bună a răsărit și neghina
(vremurile duplicitare, monstruoase pe care le trăim). După ce
stăpânul spune robilor de unde este neghina, robii – știm – i-au zis:
28 „Vrei dar să mergem s-o smulgem?”
29. „Nu”, le-a zis el, „ca nu cumva smulgând neghina, să smul-
geți și grâul împreună cu ea.
30. Lăsați-le să crească amândouă împreună până la seceriș; și,
la vremea secerișului, voi spune secerătorilor: „Smulgeți întâi neghina,
și legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-1 în grânarul
meu”.
Tîlcuind pilda apostolilor Iisus precizează:
37.... „Cel ce seamănă sămânță bună, este Fiul omului.
38. Tarina este lumea; sămânța bună sunt fiii împărăției; neghina
sunt fiii Celui rău.
39. Vrăjmașul care a semănat-o, este Diavolul; secerișul este
sfârșitul veacului; secerătorii, sunt îngerii
40. Deci, cum se smulge neghina și se arde în foc, așa va fi și
la sfârșitul veacului.
41. Fiul omului va trimete pe îngerii Săi, și ei vor smulge din
împărăția Lui toate lucrurile, cari sunt pricină de păcătuire și pe cei

231
 Vasile Floare

ce săvârșesc fărădelegea,
42. și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și
scrișnirea dinților.
43. Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în împărăția
Tatălui lor. Cine are urechi de auzit să audă.

Ev. Luca este și el foarte clar:

Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Și ce vreau decât să
fie aprins chiar acum! (12.49)

Evanghelia după Toma (apocrif) vorbește aproape la fel:

Logion 10 Iisus a spus:
– Am aruncat un foc peste lume
și-l voi întreține
până ce-o va arde în întregime.

Pavel – ne amintim – și el în Epistola întâi către Corinteni

(3.10-15) depune mărturie:
3.13... lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: ziua domnului o va
face cunoscută, căci se va descoperi în foc și focul va dovedi cum
este lucrarea fiecăruia.

Despre încercarea prin foc ne vorbește și Petru (întâia epistolă):

4.12. Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din
mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva
ciudat, care a dat peste voi..

Din A doua epistolă a lui Petru aflăm:

3.7. Iar cerurile și pământul de acum sunt păzite și păstrate prin
același Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată și de pieire a
oamenilor nelegiuiți.

232
Dansul cocorului

Despre Apocalipsa lui Ioan, ce să mai spunem! Aici focul este

elementul, arma fundamentală a distrugerii Răului, a diavolului și a
celor care l-au urmat:
20.10. Si diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și
de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Si vor fi nimiciți
zi și noapte în vecii vecilor.
20.14. Si Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul
de foc. Iazul de foc este moartea a doua. [!!!]
15. Oricine n-a fost găsit în cartea vieții, a fost aruncat în iazul
de foc.
Iar în capitolul următor, Ioan continuă:
21.8. Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași,
curvari, vrăjitori, închinători la idoli, și toți mincinoșii, partea lor
este iazul, care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua”.

Dacă arătăm cum Iisus Hristos preface Apa în Vin și Vinul în

Sângele Său, după o logică simplă, dialectica lumii privită prin
prisma elementelor APĂ-FO C, ar arăta astfel:
APĂ-APĂ și FOC-FOC şi DUH SFÂNT
IOAN – ILIE – IISUS

În Grecia antică a purifica înseamnă a vindeca, astfel încât puri-

ficatorul era vindecător și vindecătorul era purificator (vezi. W. Otto,
„Zeii Greciei”, cap. Apollo). Dar purificarea, curățirea omului și a
lumii nu are același scop și în creștinism? Nu este Hristos medicul
tuturor bolnavilor și tămăduitorul tuturor bolilor? Nu este Hristos
chiar învingătorul Morții? Ba da. De aceea El este Mântuitorul,
Salvatorul lumii!

Observație: Cei care trăiesc sub semnul Mielului se curățesc –

și deci se vindecă, se mântuiesc – în alt fel: prin împărtășania cu
Sf, Taine, de fapt cu Logos-ul, așa după cum rezultă din Ritualul Sf.
împărtășanii, unde credinciosul spune:
233
 Vasile Floare

„Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtășirea
cu sfintele Tale Taine, ci spre curățirea trupului și a sufletului meu,
Amin.”
Așa stau lucrurile, întrucât relația lui Hristos cu credincioșii este
alta, decât cu necredincioșii, după cum arată și Ev. Ioan (15.1-3):
1. Eu sunt adevărata viță și Tatăl meu este vierul.
2. Pe orice mlădiță, care este în Mine și n-aduce roadă, El o
taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește, ca să
aducă și mai multă roadă.
3. Acum voi sunteți curați, din pricina Cuvâtului pe care vi l-am
spus.

Ar merita o discuție inclusiv despre credințele poporane care

spun că „focul este Dumnezeu”, credințe și obiceiuri prezente și la
români. Până una, alta, să nu uităm avertismentul:
Cine se joacă cu focul, se arde!
Dracul -se spune – s-a jucat și s-a ars. De aceea este …NEGRU!

*
În final să ne aducem aminte că cei ce stau sub semnul Mielului,
credincioșii nu sunt din aceasta lume – care e a întunericului Satana
fiind prințul ei – credincioșii fiind străini, călători, căci lumea și
patria lor este în Ceruri în viitor.
1. Însuşi Iisus a spus: „Fiţi trecători” (Evanghelia după Toma,
Logion 42). Căci tot El punctează: „Cel care a cunoscut lumea/a găsit
un cadavru/Şi cel care a găsit un cadavru/este superior lumii” (Legion
56). Iar noi am demostrat cu vârf şi îndesat acest ADEVĂR.
2. Sf. Ap. Pavel: „Căci noi nu avem aici o cetate stătătoare, ci
suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13,14).
3. Adam Puslojic (prietenul sârb al lui Nichita):
Fii înţelept!

234
Dansul cocorului

Fii neînţelept:
Dacă nu vei pierde totul,
Totul te va pierde!

4. Vasile Lovinescu: „Ca viul să învie, trebuie ca mortul să

moară”. Mortul fiind lumea, tu fiind partea ei, trebuie „să te lepezi
de sine, să-ţi iei crucea şi să-L urmezi pe Iisus”. Altfel „În ziua
când veţi mânca cele ce-au murit/le veţi face să trăiască” zice Iisus
(Legion 11). Şi aşa devii din mort, strigoi!

235
 Vasile Floare

Nichita:
EVRIKA! Am găsit TONUL!
Basileo: Hai, dă-ni-l odată, ce mai aștepți? Acum, la unison,
vom cânta simfonia celestă, Muzica Sferelor, auzită de Platon și de
alți câțiva fericiți. S-o cântăm, dar, cu toții, pentru a cunoaște și noi
suprema fericire, CÂNTAREA CEA NOUĂ...

TONUL
Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii,
când apără iar nu dezbină,
cum e vertebra alcalină
din toiul greu al cărnii şi al nunţii.
Mă voi supune la dezobişnuire
de felul meu de-a fi,
dar nu la părăsire,
ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi.
M-oi dezobişnui şi eu de trup,
nascând un Făt-frumos al verbelor,
cum lupul s-a dezobişnuit de lup,
de foame.

Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului

cum apa îngheaţă dezobişnuită de fulgul zăpezii,
îmi voi lua trupul înfrigurat
şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii.

236
Dansul cocorului

Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om

mi-a fost dat destul de uşor.
Să mă dezobişnuiesc să trăiesc
mi-a trebuit doar o moarte cu omor.

De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu,

sunt singuri şi pe zăpadă.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă.

În rest, vreme trece, vreme vine.

*
Concluzia o știm. Iat-o însă formulată de doi psihologi G. Adler
și Jacques de la Rocheterie. Iată-l purtător de cuvânt pe acesta:
„– În această mitologie nordică întâlnim saga lupului Fenris.
Lupul Fenris este adversarul redutabil al zeilor și, în consecință,
simbolul sfârșitului lumii...

În textele din Avesta persană, lupul joacă același rol. Se

spunea că, după victoria lui Ahuramazda – Principiul Binelui –
timpul Lupului va fi trecut și va veni timpul Mielului.”

C.C.T.D.

237
 Vasile Floare

Sfârşitul e un nou Început

Am aflat cunoaşterea adevărată: trăim într-o nelume (lume pe
dos), o istorie catastrofală şi catastrofică. Viaţa este iluzie (Maya)
pentru a nu-i speria pe cei slabi de înger. Pentru cei tari reiau idea
lui Euripide: „Cine ştie dacă viaţa nu este moarte, iar moartea viaţă”.
Iată, noi ştim şi v-am spus-o tuturor!
Dar, deşi am dat „Legea care guvernează” această nelume – s-
o numim „Legea BECEFJN1” – nu avem încă ŞTIINŢA visată de
greci, în primul rând de Platon. Acesta preciza că avem nevoie şi
de PRINCIPIU. Evul Mediu ştim, actualiza o idée de a discipolului
Aristotel: „Principiul Ştiinţei este ştiinţa Principiului”.
Şi la Principiu – Arche – vom ajunge în volumul următor. Ne
aşteaptă!
Până atunci să actualizăm totul, pentru a arăta, dacă mai era
nevoie, ultimilor sceptici cum subscriu la lucrarea noastră şi pun
chiar umărul serios şi oamenii actualităţii. Primul este, se-nţelege
Cioran, cu o sublege la nelumea aceasta. O aflăm în „Syllogismes
de lʼamertume.
„Les tyrans, leur férocité assouvie, deviennent débonnaires: tout
rentrait dans l’ordre si les esclaves jaloux, ne prétendaient, eaux
aussi, assouvir la leur. L’aspiration de l’agneau à se faire loup suscite
la plupart des evéniments. Ceaux qui nʼont pas des crocs, en rêvent:
ils veulent dévorer à leur tour et y reussissent par la béstialité du
nombre. L’histoire – ce dynamisme des victimes” (Cioran, Ouvres,
Gallimard 1995, p. 802).
                                                            
1
BECEFJN: Blaga, Eliade, Eminescu, Cioran, Creangă, Floare, Frazer,
Jung, Noica.
238
Dansul cocorului

Edward R. Nurrow ne ajută fără să vrea! Cu o observaţie bes-

tială: „O ţară de oi merită un guvern de lupi.”
Ideea lui nu poate să nu stârnească entuziasm fiind nu doar
ancorată în realitate, dar părând şi profund morală, sancţionând
pasivitatea maselor. Acestea au soarta pe care şi-o merită indolenţa
lor! (Eu am aflat-o de la adolescenţă, cl. a XII- a).
În lumina cercetării noastre e tocmai pe dos. Mai vin – hic et
nunc – cu încă două dovezi:
- în luna martie, 2019, Radio România Actualităţi difuzează
ştirea cum că „primii 26 de miliardari ai lumii sunt mai bogaţi
decât ½ din populaţia lumii! Stimaţi cititori, ce spuneţi?
- un proverb rus vine şi explică, o dată în plus de ce:

„Tunde oaia, alta aşteaptă la rând!” (vezi aceeaşi Antoaneta

Olteanu, Şcoala de Solomonie).
Nicolaie Filimon în „Ciocoii vechi şi noi” ne spune cum se
acţionează pentru a seta victima prin manipulare de superclasă, evi-
dent: „Tunde oaia până la piele fără să ţipe!” Vorba aceea: şi vio-
lată şi jefuită şi bătută şi la poliţie şi... de râsul, batjocura ne(lumii)!
Doamne, numai oaie sa nu fii! Doar se spune: „Prost ca oaia!”

În fine, o mărturie fabuloasă vine tocmai de la Soare răsare,

din Japonia, anume de la magnificul – căci se trage din samurai!
OKAKURA KAKUZO, de aflat în admirabila „Carte a ceaiului” în
capitolul VI „Flori”:
Nici vorbă că preţuirea florilor s-a născut în om odată cu poezia
iubirii. Omul de la obârşii când întindea întâia floare dragei lui se
ridica peste dobitoc. La bucurie şi necaz florile ne sunt pieteni sta-
tornici. Mâncăm, bem, cântăm, jucăm, ne îndrăgostim de ele. Ne
cununăm şi ne botezăm cu flori. Nu cutezăm să murim fără flori.
Am încercat chiar să vorbim în limba florilor. (Şi acum urmează greul

239
 Vasile Floare

atenţie maximă.) Oricât ar fi de supărător lucrul nu putem ascunde că,

în ciuda tovărăşiei cu florile, n-am fost în stare să săltăm prea departe
de vita neştiutoare. Scuturaţi puţin blana oii, şi lupul din noi are
să-şi arate numaidecât colţii.
Zisu s-a că omul la zece ani e un animal, la 20 un smintit, la 30
un înfrânt, la 40 înşelător şi la 50 un sinucigaş. Poate că ajunge
ucigaş pentru că n-a încetat nici o clipă să fie animal. Nimic nu e
aievea decât foamea, nici sfânt decât propriile pofte. Templu după
templu s-a surpat înaintea ochilor noştri, un altar se păstrează fără
moarte, cel pe care ardem tămâie idolului idolilor: nouă înşine.
Dumnezeul nostrum e mare şi banul e profetul său!
Pustiim întreaga fire ca să-I aducem lui jertfe. Ne semeţim că
am cucerit materia şi uităm că dimpotrivă materia ne-a robit pe noi.
Ce cruzimi n-a trebuit să săvârşim în numele culturii şi civilizaţiei”.
(vezi Itinerarii spiritual, Ed Meridiane, 1983, p 131-132)

Pasul spre Panaceu

Ne ajută să-l facem tot Okakura Kakuzo, tot în Cartea ceaiului,
cu ajutorul unui MIT fabulous:
„Taoiştii spun că la începutul cel mare al neînceputului Spiritul
şi Materia s-au ciocnit într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. În cele din
urmă Galben împărat, Soarele cerului, a biruit pe Shuhyung, demonul
întunericului şi al pământului. Uriaşul în zvârcolirile lui de moarte
a izbit cu capul de bolta celestă şi a sfărâmat în ţăndări albastrul
acoperământ de jad. Stelele s-au prăbuşit din cuiburile lor, luna a
fugit fără ţintă prin sălbaticile prăpăstii ale nopţii. Deznădăjduit se
uită Galben împărat după cineva care să-I dreagă cerul. Şi n-a
căutat în zadar. Din mările răsăritene se înălţa o regină dumnezeiască
Niuka, încununată cu corn şi având coadă de balaur, strălcitoare în
zalele ei de foc. Ea a topit curcubeul cel din 5 boiuri, în căldarea ei
vrăjită şi a clădit la loc cerul chinezesc.

240
Dansul cocorului

Dar se mai povesteşte de asemenea că Niuka a uitat să astupe

două despărţituri subţiri din albastra tărie. Aşa a început dualismul
iubirii – două suflete rostogolindu-se prin vazduh, fără odihnă până
se vor uni ca să întregească Universul.
Cerul omenirii s-a sfărâmat cu adevărat în lupta ciclopică dintre
bogăţie şi putere. Lumea bâjbâie în umbra egoismului şi a vulgarităţii.
Cunoştinţa se câştigă în schimbul unei rele conştiinţe, bunătatea se
cheltuieşte pentru foloase. Răsăritul şi Apusul ca doi balauri căzuţi
într-o mare, în clocot, luptă zadarnic să redobândească giuvaierul
vieţii. Avem încă o dată nevoie de o Niuka pentru îndreptarea neprăz-
niciei pustiiri; aşteptăm pe marele AVATAR”. (op.cit., pp. 94-95)
N-au fost profetice aceste gânduri scrise în 1904? Şi nu sunt
astăzi mai actuale, mai adevărate şi mai cumplite? Iată încă o dată,
dovada excepţională, care întemeiază lucrarea ce trebuie făcută.
Eu trebuie, tu trebuie, el trebuie, noi trebuie, voi trebuie, ei
trebuie, toți trebuie împreună să facem lucrarea, Litourgia, de Zidire
a Cerului! O vom face cu ajutorul Principiului! Doamne ajută!

241