VII.

LEGENDELE SATULUI

PUIUL DE ŞOIM - Se zice că în muntele Albu, cu sute de ani în urmă, într-o

peşteră, trăia o familie de şoimi. De unde apăruseră şoimii în acest munte nimeni
nu ştia…Peştera era în ţancurile de către Poiana de Piatră. Avea deschidere către
poiană, dar şi o gaură de aerisire care răspundea sus, deasupra ţancului. Nimeni nu
putea ajunge la cuibul şoimilor pe faţa ţancului; era la câţiva metri de vârful
stâncii, iar în jos erau alte câteva zeci. Se uitau ciobanii cum îşi luau zborul de pe
stâncă, cum planau pe deasupra poienii, cum se depărtau peste pădurile de brad ale
Dosului spre Comarnici.
Le plăceau zborurile celor două păsări când se învârteau pe deasupra
oilor....Pe timpuri, şoimii erau căutaţi pentru partidele de vânătoare ale domnilor
sau boierilor mari, dar mai ales de turcii care plăteau bine pentru asemenea păsări.
Şi aşa s-au gândit sătenii din Bărbăteşti să încerce să prindă câte un pui de şoim.
Ştiau când e păsărea pe cuib, căci acum pleca doar unul la vânatoare, şi învăţaseră
şi când sunt puii măricei ca să fie capturaţi.” Dar cum? Cum să facă o asemenea
captură valoroasă?”
Pe stâncă nu se puteau urca şi nici coborî de acolo. Rămânea hornul. El era
singura cale de pătruns în peştera şoimilor. Au mai desfăcut pietrele de deasupra,
au mai spart din colţurile care se iveau pe horn. Făceau asta în timp ce erau plecaţi
şoimii la vânătoare, de frică să nu plece din cauza zgomotelor făcute de sfărâmarea
pietrelor. Şi, într-un an, când au văzut că au plecat părinţii, au încercat să coboare
pe unul mai subţirel, prins de sub braţe cu frânghii. Uşor, uşor, a coborât. Într-o
trăistuţă a luat un pui, scuturat de frânghie şi cei de deasupra l-au scos. Mai greu a
fost cu scoaterea omului, dar au reuşit. Aveau un pui de şoim, îl puteau vinde! Şi l-
au vândut pe bani grei.
 În anul următor, cu puiul de şoim şi-au plătit toate dările către stăpânire.
Când au vrut moşnenii din Cheia să vândă un munte ca să-şi plătească birul şi alte
angarale, s-au oferit cei din Bărbăteşti să cumpere muntele, dându-le un pui de
şoim. Se zice că muntele Bărbătescu ar fi fost cumpărat cu un pui de şoim, de la
Cheieni. Nu se ştie dacă au mai pus şi ceva bani sau nu, dar legenda cumpărării
muntelui cu un pui de şoim a circulat nu numai în Bărbăteşti şi Cheia , ci în toate
satele vecine.
Să fi fost urmăriţi cei din Bărbăteşti cum fac rost de acest pui de şoim? Nu
se ştie! Dar în anul următor, când au vrut să facă rost din nou de unul, s-a produs
tragedia...Ca de obicei, au aşteptat ascunşi plecarea părinţilor. L-au legat pe omul
care avea curajul să intre pe horn, l-au lăsat uşurel cu frânghiile şi aşteptau
semnalul de scoatere. A trecut ceva timp şi frânghia rămânea nemişcată. Au
scuturat ei de frânghie. Nimic! S-au hotărât să tragă pe cel băgat pe horn şi au tras.
Simţeau, că parcă, e mai uşor. Când l-au scos, era numai jumătate. Lipsea partea de
la brâu în jos şi omul era mort. S-au înspăimântat foarte tare. Când şi-au revenit din
şocul creat de moartea tânarului, acum jumătate, crezând că e ceva necurat la
mijloc, au adunat pietre şi lemne şi le-au aruncat pe horn. Credeau că e o scorpie,
căci aşa văzuseră ei iadul la biserică, sub forma unei scorpii care înghiţea toţi
păcătoşii.
Şi cum băiatul fusese parcă tăiat, precis era o scorpie! Şi trebuia astupată
peştera, şi nu s-au lăsat până nu au ajuns cu pietrele la gura hornului. De aceea
astăzi nu se ştie unde a fost această peşteră a şoimilor.
Şi-au luat mortul pe o pătura legată de două lemne lungi, ca o targă, căci aşa
se aduceau răniţii şi morţii de pe munte. De aici şi blestemul “aducete-ar mă-ta în
pătura”. Şi a trecut ceva timp. Şi s-a pus o ploaie cu fulgere şi tunete. Şi dinspre
munte s-a văzut zburând pe cer, peste sat, un glob de foc, şi ploaia a devenit şi mai
puternică. Şi mingea aceea de foc a luat-o de-a lungul Otăsăului spre Olt. Şi s-a pus
o piatră de te omora in drum. Atunci s-a auzit un pocnet puternic, urmat de un
vuiet şi au încetat şi piatra şi ploaia. Doar şindrila de pe case fusese spartă şi apa
care acoperea pământul, mai aminteau ce hală mare trecuse peste sat.
Şi au început oamenii să-şi închipuie cum s-au petrecut lucrurile acestea
urâte. Vor povesti mai târziu toată această închipuire.
-“A reuşit scorpia transformată în limbi de foc să iese din peştera unde
murise baiatul care trebuia să ia puiul de şoim. Şi a fost vazută de Sfântul Ilie care
a încercat s-o stingă cu apa ploii, dar nu a reuşit. A incercat apoi cu grindina mare
cât oul, dar tot nu a oprit-o. A dat atunci un fulger şi un trăznet puternic asupra ei şi
a făcut-o fărâme.”
Şoimii au plecat din locul acela şi oamenii au ocolit un timp hornul astupat
al peşterii, iar mai târziu, nu s-a mai cunoscut unde a fost el, dar a rămas legenda
cumpărării muntelui Bărbătescu pe un pui de şoim, şi a urmărilor de după moartea
băiatului mort pentru un pui de şoim.
Dacă a fost un fenomen astral, dacă un meteorit a pătruns în atmosfera
pământului şi a explodat, nu ştim, căci nu există documente despre un asemenea
fenomen. Este numai legenda noastră auzită de mine de la un bătrân al locului,
bunicul unui coleg, moşul Lencea.

2. HAIDUCUL TICĂREL ... Tot de la bătrânul Lencea am auzit legenda lui

Ticărel Haiducul. Trecusem de multe ori pe lângă casa singuratică şi atât de
sinistră de lângă popa Constantin Boboacă. Când mă duceam pe la Mihai, fiul
popii, mă uitam cu teamă la acea casă. Nu stiu ce mă înspaimânta...Era o casă
simplă. Partea de jos era din piatră de râu, cu beci, dar şi cu pictură pe peretele de
la intrarea în beci, de sub sală. N-am stat să o privesc mai îndeaproape de frică. Era
chipul unui om, îmbrăcat ţărăneşte: cămaşă albă, veste neagră şi căciulă, care stă în
spatele unei femei aşezate pe un scaun. Ea era tot în port popular. Abia se mai
distingeau trăsături ale feţelor celor doi.
Partea de sus a casei, cu sală în faţă, era de lemn, tencuită în alb, cu acoperiş
de sită, destul de ţuguiat. Spunea tata, care-i dăduse ocol, că avea o uşă în dos care
cobora în beci şi o scară ce urca la cele două camere mici de sus. Scara pornea de
sub sală şi urcai pe sală printr-o deschidere ce se acoperea cu un chebeng, rezemat
de sala din faţă când era deschis. M-am făcut mare, dar n-am ajuns s-o vad mai
îndeaproape, căci fiind eu elev sau militar, ea a dispărut. Noul proprietar al locului
o dărâmase şi în locul ei se ridicase o nouă construcţie.
Aflasem de la tata, dar şi de la colegul Mihai, că fusese a haiducului Ticărel.
Auzisem de toponimul Foişorul lui Ticărel din hotarul cu Dobricenii şi Cheia, dupa
Padina Lisei, spre munte, dar altceva nu prea ştiam. Tata imi spusese doar că acesta
plecase din sat, şi terenul cu casa fusese cumpărat de Pietreanu, acum vândute lui
Gică Builă, cel care îşi ridicase noua casă pe acel loc.
Coleg cu Vasile Opriţa, într-o zi, l-am gasit bine dispus pe bunicul acestuia,
moş Lencea. La noi, nu ne cunoaştem după nume, ci după porecle. Lencea era
porecla, dar eu credeam că-i e chiar numele. Nu m-a interesat dacă îl chema
Dumitru sau Constantin. Îl ştiam de Lencea şi îmi ajungea.
Şi iată ce ne-a povestit nea Lencea în acea zi...” În casa aia de care vă e frică,
cu peste o sută de ani în urmă, trăia un om numit Ticărel. Era căpitanul unei cete de
haiduci. Erau de prin satele din jur, mai ales din Pietrari. De fapt, aceştia nici nu se
cunoşteau bine între ei. Când Ticărel dorea să îi adune, la bâlciul de la Pietrari,
trimetea un om al său, care avea la căciulă sau la pălărie două pene pestriţe de
gaiţă, şi, cei care făceau parte din ceată se apropiau de omul cu fulgii de gaiţă, iar
acesta le spunea locul şi data întâlnirii. Totdeauna după lăsarea întunericului,
porneau împreună, pe jos, fără lumini aprinse, spre locul unde dădeau lovitura. Şi
tot noaptea se întorceau. Dacă se apropiau zorii zilei şi nu ajungeau în locul de
plecare, înainte de a se lumina, se despărţeau. Si fiecare ajungea acasa, fără să fie
însoţit de un tovarăş de acţiune.
La Florii, căpitanul a trimis solul cu fulgii de gaiţă la bâlciul din Jilava. Cei
veniţi la bâlci, văzând semnul la căciula trimisului, au primit ordinul căpitanului
Ticărel de a se aduna în culmea dealului”La Cruce”, după lăsarea întunericului, în
aceeasi zi.
S-au adunat ‘La Cruce’. Au pornit în tăcere spre Olăneşti, peste capul satului
Suseni, din Dobriceni şi peste Vărar, către Cheia. În mijlocul nopţii, erau la zidul
conacului unui boier din neamul Olăneştilor. Aflaseră că boierul vânduse iarba
munţilor şi luase o sumă importantă de bani. Mai aflaseră că familia boierului
plecase la Bucureşti pentru sărbătorile de Paşte. Stăpânul nu plecase cu familia,
căci nu primise toţi banii pentru arendarea din acel an. Urma să plece a doua zi
după Florii.
Ajunşi sub zidurile conacului, câinii boierului au lătrat scurt a străin, dar au
fost potoliţi imediat cu “darul” haiducilor: câlţi cu săpun şi osânză, fierte împreuna,
gurile câinilor încleştându-se in ele. Au trecut fără frică peste zid, sprijiniţi unul de
altul. În camera în care dormea boierul era întuneric, semn că acesta dormea. Au
pus două scări până la geam. Vag se vedea pe fereastra către peretele opus, patul, şi
parcă era ceva pe pat. “-Este boierul!” şi-o fi zis cel care a urcat în vârful scării. Cu
puşca în mână s-a urcat chiar Ticărel. A ochit prin geam şi a tras spre mogâldeaţa
din pat. Pocnet, geamuri sparte, dar nimic altceva. Camera era plină de fum, căci
pulberea folosită pe atunci scotea un fum intens, aşa că n-au văzut ce este înăuntru.
Au pus o lumânare aprinsă pe ţeava puştii, dar în zadar. Drevele de la fereastră nu
îngăduiau oricui să intre. Au ales un ţigănuş din Pietrari care a încercat să se
strecoare în camera plină de fum. N-a apucat să-şi bage printre dreve decât capul şi
o parte din umăr, când o secure s-a abătut asupra ţiganului, care, urlând de durere
şi-a retras capul plin de sânge, sărind de pe scară.
 “-L-a omorât pe ţigan”, a strigat cineva. Atacatorii au luat-o la fugă. Țiganul
nu a murit, căci avea cojoc şi caciulă de miel, care au atenuat lovitura, dar
rămăsese fără ureche şi sângele ţâşnea ca din cocoş. L-au legat cu ceva rupt dintr-o
cămaşă. Au pornit în pas alergator pe drumul de întoarcere, gândindu-se la ce este
mai rău. Căpitanul îşi face socoteala, căci strigătul “L-a omorât pe ţigan” a dat
boierului un indiciu de a-i căuta. Aşa că s-a hotărât să-l elimine pe ţigan. Când l-au
căutat, însă, nu l-au mai gasit. Țiganul îşi dăduse şi el seama de ce va urma şi, pe
întuneric, rămâne mai în urmă, şi-şi ia alt drum de întoarcere. Nu l-au mai găsit.
În faţa acestui pericol, se hotărăsc să se despartă şi ceilalţi şi, cu orice preţ,
să nu se dea de gol unul pe altul, mai ales pe căpitan. Pornesc spre casele lor. Între
timp, boierul despre care credem că a auzit acel prim lătrat al câinilor, s-a ascuns
dupa fereastră, cu toporul în mână şi a aşteptat. A văzut puşca descărcându-se, a
simţit mirosul fumului, dar nu s-a dezlipit de colţul ferestrei. Când s-a ivit capul
ţiganului printre dreve, a lovit. A auzit şi strigătul “l-a omorât pe ţigan”. Dimineaţa
a anunţat dorobanţii de la judeţ şi le-a dat indicaţia să caute un ţigan mort sau rănit.
L-au găsit în Pietrari, cu capul umflat, de nu mai putea ţine căciula, cu
bandaj de cârpe peste câteva foi de pătlagină. I-au adunat pe oamenii satului şi l-au
pus pe ţigan să-i arate pe ceilalţi. A arătat câţiva. Au continuat cu toate satele de pe
Otăsău şi au mai strâns câţiva. Cei luaţi nu şi-au mai văzut satul sau familia. Au
murit în Ocnă, condamnaţi pe viaţă.
Nu l-au spus pe capitan, dar acesta, de frica dorobanţilor, a fugit în pădure,
pe hotarul cu Cheia, şi într-un fag, şi-a făcut un mic foişor, din care urmărea
potecile de creastă de la Padina Lisei la Dealul Mare. A stat acolo multe zile. Când
s-au potolit căutările şi au fost condamnaţi la Ocnă foştii lui tovarăşi, Ticărel şi-a
părăsit foişorul, dar şi casa şi satul. Nu s-a mai auzit de el.
A rămas foişorul în fag, până a putrezit şi a căzut, iar locul unde a fost acesta
se va numi de atunci”Foişorul lui Ticărel”. Dacă aşa s-a întâmplat sau nu cu
Ticărel şi tovarăşii săi, nu ştim, dar aşa mi-a relatat nea Lencea legenda acestei
ultime lovituri a acestora.
Am aflat apoi, din documentele Vâlcii, că pe la 1842, Subcârmuirea Plaiului
Cozia, scria în corespondenţa sa cu Ocârmuitorul judeţului Vâlcea despre prinderea
şi cercetarea unei cete de 12 hoţi, care au făcut multe tâlharii în satele plaiului. O fi
vorba despre ceata lui Ticărel, sau despre alţii, nu ştim, mai ales că numele lui nu a
fost rostit de nici un membru al cetei......

3. LEGENDA LUI CĂPRIOARĂ....Este vorba tot de un haiduc din

Bărbăteşti, de care aminteşte tot un toponim de pe Valea Mălurelului. Acolo, sub
Mălurel, şi-ar fi avut o căsuţă, un om singuratic. Nici cei mai apropiaţi vecini nu
ştiau prea multe despre el. Acesta era tot un haiduc, dar care, în loviturile date prin
satele din apropiere, nu-şi asocia pe nimeni. De unul singur dădea lovitura, deşi cel
care era jefuit credea că mai sunt doi afară, la uşă, gata să intervină dacă nu
ascultau ordinele celui care intra in casa. Cum făcea acest Căprioară?
Cerceta bine casa la care urma să dea lovitură pe timpul nopţii. Când se lăsa
întunericul, aştepta până ieşea cineva din casa să-şi facă nevoile şi, când acesta
intra şi voia să închidă uşa, îşi băga un picior pe uşa casei respective. Era piciorul
pe care îl îmbrăca cu dimie albă si, schimbându-şi glasul, zicea de afară, “-Lasă-mă
pe mine”. Cu alt ton zicea”-Nu...lasă-mă pe mine!” Piciorul alb se retrăgea şi intra
un picior negru, căci al doilea picior Căprioară şi-l acoperea cu ceva negru. Se
auzea din nou o altă voce” – Nu... voi ramaneti afara! Va chem daca am nevoie..’
Si intra acum Caprioara cu ceva pe fata, ca sa nu fie recunoscut, dar fără alb şi fără
negru pe picioare, în hainele lui obişnuite. Cerea banii strânşi de gospodarul casei,
iar acesta, convins că mai sunt încă doi afară, se supunea cerinţelor lui Căprioară.
Acesta se făcea apoi nevăzut în noapte.
 Cine vor fi fost urmaşii acestuia? Daca a avut sau nu, nu se ştie.....A rămas
doar locul cu numele “La Căprioară”.

4. LEGENDA COMORII DIN PISCUL ȚIGĂNESC....Cum a

ajuns terenul din Piscul Țigănesc în posesia lui Ion T. Boboacă, zis Militaru, nu
ştiu. De fapt, alături de el, mai au şi alţi urmaşi ai unui Dumitraşcu sau Ion Gh.
Țolea etc. Ion Boboacă, zis Militaru, dogar de meserie, are la rândul lui şapte
urmaşi care şi-au împărţit acest teren între ei. În faţă, către râu, Piscul e luat de fiul
cel mare, Nicolae, şi pentru că are ceva inaltime, gărdaşul primăriei aflate în
apropiere, urca aici să strige înştiinţările provenite de la primar. Pe urmă urca mai
sus, în Dealul Mălenilor, pentru a le afla o mai mare parte a locuitorilor. Şi cum
Nicolae nu a avut copii a adoptat un nepot de-al soţiei sale, Ilina, din Dobriceni, de
la fratele Ghiţă. Era primul copil al lui Ghiţă şi s-a numit tot Gheorghe, ca tatăl lui.
Nicolae a învăţat dogăria de la Ion, iar Gheorghe de la Ion şi Nicolae, căci l-
a prins în viaţă şi pe bunicul Ion, la care întra să-i umfle cimpoiul care ţipuia la
desumflare, dându-l de gol. Gheorghe, acum cap de familie, având alături pe mama
adoptivă, dar şi pe soţia sa, Chiva, prescurtare de la Paraschiva, se gândeşte să-şi
construiască o casă nouă, în locul celei vechi, aşezată la poala Piscului şi în sala
căreia, apa aducea bolovani de pe coasta acestuia.
Şi cum era dogar din tată în fiu, cunoscuse multă lume şi aflase multe lucruri
despre pământul moştenit în Piscul Țigănesc, inclusiv că pe platoul din vârful
acestuia, cu sute de ani în urmă, au vrut călugarii Mănăstirii Arnota să facă un
metoc al acesteia şi că nu l-au mai făcut pentru că apa Otăsăului le măturase toate
materialele aduse pentru construcţia lui.
Mai ştia că cei din sat, după atâta timp scurs de la acel dezastru, nu mai ştiau
de acesta, dar umbla vorba că în Pisc ar fi o comoară. Şi unii bătrâni jurau că
văzuseră în nu ştiu ce noapte flăcări ieşind din pământ, ca la lăpădarea coclelii
depusa pe aurul îngropat în pământ. N-a crezut această vorbă cu comoara, dar nici
nu a negat-o, când în 1932, s-a apucat să sape malul acesta de pământ, din care el
avea doar o parte, cea mai mare.
Dacă făcea casă nouă în locul celei vechi, trebuia tăiat malul care îi sta în
faţă. Meseriaş fiind şi umblat prin lume, căci facuse armata la geniu, tocmai la
Focşani, despre el scriind un coleg o povestire intitulată “Gheorghe Boboacă”, s-a
gândit cum să facă lucrul mai cu spor. A angajat trei cărămizari, membrii aceleiaşi
familii, o fată şi doi băieţi, toţi pricepuţi în a săpa pământul. Apoi a facut un
vagonet ca cel cu care se scotea carbune din mină şi o cale ca la tren, să meargă
uşor vagonetul, să se descarce uşor la cap de linie, care dadea în râul Otăsău. Şi
celor trei care săpau pământul şi care aflaseră de comoară, le reamintea mereu “să
nu-i puie Necuratul să ia ei comoara, că doar el e proprietarul terenului”. Că le va
da şi lor ceva din ea, asta e altă poveste... Veneau cei trei până în ziuă la săpat.
Gheorghe îi aştepta cu căldarea de cartofi fierţi şi cu sarea, alături de vagonet.
Aveau cărămizarii o metodă bună, dar cam riscantă, de a surpa malul. Săpau
pe dedesubt cu săpoaiele şi intrau adânc în baza malului, apoi îl prăvăleau de sus.
Aşa că mai mult cărau pământ şi goleau repede locul de pământul surupat, cu
vagonetul, pe şinele de lemn, mai ales că la capul liniei doar îl basculau. Pe sub
sumane, aveau trăistuţe de gât, ascunse în spate. De! Dacă găseau comoara, nu-i
mai spuneau lui Gheorghe, o împărţeau frăţeşte în trăiştile lor şi cu un motiv
oarecare, plecau cu ea acasă, căci nu locuiau departe. Gheorghe nu uita să le
reaminteasca, zilnic, că el e proprietarul comorii. Cuvintele lui erau stimulentul cel
mai bun pentru a munci cu sârg.
După ce au săpat cam jumătate din mal, luând-o dinspre râu, au dat şi de
“comoară”. Au găsit varul călugărilor, stimpărat în doua tainiţe....var acum
pietrificat şi adus iar la starea de bolovani uriaşi de calcar, pe care i-au rostogolit
direct în râu. Nu puteau fi folosiţi nici ca piatră, nici ca var. De aici la pietrificare,
varul călugarilor scosese cândva acele flăcari, pe care mulţi le credeau ale aurului,
care juca.
Lui Gheorghe i-a întărit credinţa în legenda construirii metocului Mănăstirii
Arnota, iar acelor cărămizari, că trebuie să fie şi aur, dacă acolo au găsit var pus de
mâna omenească. Se gândeau că e adevărat ce se spunea despre construcţiile
bisericeşti, că la baza zidului unui schit, se pune o sumă de bani pentru refacerea
viitoare a acestuia. De fapt, ceva din acest obicei se face şi la zidirea unei case noi.
În temelia acesteia se pun câţiva bănuţi, iar în ziduri se pune ceva de la o veche
casă, un toc de fereastră, o grindă, etc pentru ca sufletul casei vechi să treacă în
casa nouă, căci altfel ea tot cere un suflet şi poate muri cineva din viitorii locatari
ai acesteia, ca în Balada Mesterului Manole.
Şapte metri şi jumătate a coborât meşterul dogar Gheorghe Boboacă, malul.
Când a terminat dărâmarea lui, s-a trezit în curte cu un mal de nici doi metri,
frumos nivelat, cu stanjini din piatră, gata aleasă, dar şi cu un teren în albia râului,
pe care primavara a pus zarzavat şi dovleci. La prima ploaie mai puternică de
primavară, Otăsăul a dărâmat grădina de zarzavat a lui Gheorghe, şi tot el povestea
cu haz, cum plecau legumele sale pe apele învolburate ale râului.
Ca să faci o casă mai mare în locul celei vechi, construieşti întâi una mică în
care să stai, şi apoi dărâmi pe cea veche şi faci alta nouă. Aşa a făcut nenea dogarul
şi, când m-a adoptat pe mine în anul dinaintea celui de-al doilea razboi, le-am găsit
pe amândouă, ba şi o magazie, toate având ziduri groase de piatră. Era piatra din
Pisc. Şi când am ajuns profesor, tata glumea pe seama mea, zicându-mi “ boierul
de la Piscul Țigănesc”, că de, nu se potriveau cele două denumiri.
Şi legenda metocului nefăcut al Mănăstirii Arnota, pe Piscul Țigănesc, m-a
însoţit din copilărie, de când învăţam să fac un botic sau un butoi, o putină, o vadră
sau o butie, căci prima dată, “boierul de la Piscul Țigănesc” a fost dogar, ca şi
înaintaşii săi.
 Cele spuse de tata mi-au fost confirmate apoi de actele în care s-a vorbit de
“slobozia de la Bărbăteşti”, a lui Matei Basarab Voievod, de la 1644-1654.

5. LEGENDA LUI GIONEA, OMUL CARE A ÎNVINS

URSUL...Cum mărturisea Odobescu, la Pătrunsa, locuitorii din Bărbăteşti îşi
făcuseră “căscioare” în care îşi ţineau vitele când erau la păscut, primăvara şi
toamna târziu, după ce coborau din munte. Erau grajdurile în care rămâneau şi
iarna uneori, căci vara făceau fânul şi-l strângeau în claie, nu departe de grajd,
îngrădit cu ţarc de nuiele de alun. Nu-l făceau lângă grajd, căci aici locuiau ei şi
mai făceau foc, ba să se încalzească, ba să îşi facă mâncare. Grajdul nu avea pod.
Era liber fumul să se suie până la căşiţa din faţă, pe unde ieşea afară şi se
răspândea pe sub toată faţa Albului, de ziceai că a luat foc muntele. Dupa fum se
prevestea uneori vremea.
Aici, spre Piciorul Mărului, nu departe de moară, îşi avea şi Gionea
grăjduleţul lui. Era o singură încăpere din lemne rotunde, bine încherbate la capete,
acoperită cu şiţă şi înconjurată de o polată largă pe spate si laturi. În spate îşi ţinea
noaptea oile, iar pe latura de apus, caprele. Pe latura dinspre răsărit avea purcica.
Totul era închis bine cu blana cioplită şi laţi trainici. Uşa de la cocina purceluşei
era dintr-o singură blană groasă, ce se ţinea în două ţâţâni de fier şi cu drug tot de
fier, la care punea ca încuietoare o potcoavă de cal. Aşa avea Gionea şi la uşa
grajdului. Îsi asigura bine atât locuinţa în grajd, cât şi polăţile din jur, căci stătea
toamna până la prima zăpadă, sau chiar până după Bobotează, şi animale sălbatice
erau cu duiumul. El mai avea obiceiul să coboare seara în sat şi revenea dimineaţa.
Avea şi el o femeie, o vaduvă, la care îşi mai potolea focul, căci soarta fusese cam
rea cu el; deşi era voinic ca un munte, nu se căsatorise. Nimeni nu îl vrusese de soţ,
căci toată viaţa fusese un singuratic, un om al vitelor, de care avea mare grijă, căci
nu cereau prea mult. O femeie avea alte pretenţii şi îl voia în sat, ori el era mai
mult pe munte şi-n Pătrunsa. În sat, nu sta mai mult de doua-trei luni, şi asta iarna,
după Craciun sau Bobotează, şi la Mucenici, pe 9 martie, era iar la Pătrunsa.
Şi într-o sâmbată seara, aproape de Ovidenie, a coborât în vale, in sat. Şi-a
mai verificat o dată încuietorile şi, luându-şi căţeluşa, a plecat. În dimineaţa zilei
următoare, a întârziat putin în sat, căci plecând de la vaduvă, a dat pe la cimitirul
din Mierleşti de a pus o lumânare părinţilor plecaţi la ceruri. A ajuns odată cu
ivirea zorilor peste vârful Ţuclei. La grajd era mare dezordine, iar la cocina
purceluşei erau doua blăni rupte, printre care ursul, caci numai el le putea rupe, îi
luase purceaua. Câinele plecase latrând spre pădurea de dincolo de hotar, spre
Pahomie. Cu bâta în mâna, mânios nevoie mare, plecă şi el după lătratul căţelei.
Alerga cât putea de repede, sărind la cei aproape 50 de ani, mai ceva ca un băieţaş,
peste pârâiaşele din zona Văii Pătrunsei, peste fagii căzuţi din pădurea de dincolo
de muchia hotarului cu Cheia.
Se auzea acum şi guiţatul ascuţit al purcelei. Ursul înainta anevoie, ridicat pe
picioarele din faţă, cu purceluşa sub bratul drept. L-a prins căţeaua din urmă şi s-a
dat să-l ciupă de picior, dar o labă bine plasată a ursului, a aruncat-o cât colo.
Schelălăind, s-a reîntors la urs, în acelaşi timp cu Gionea. Bâta acestuia l-a atins
zdravan în cap. Un urlet puternic a ieşit din gâtlejul ursului, şi, lăsând jos purceluşa
care ţipa de mama focului, s-a întors către Gionea.
S-au repezit unul în altul ca doi berbeci. Mai înalt, ursul l-a prins pe Gionea
de după umeri, iar Gionea, pe sub labele ursului, l-a prins şi el zdravăn de mijloc.
Căciula bine îndesată pe cap şi pieptarul gros de oaie, l-au scăpat de primele
muşcături şi spintecături pe Gionea, iar o piedică bine pusă l-a dat pe urs peste cap.
N-a avut timp să-l mai prindă pe Gionea încă o dată, ca bâta acestuia s-a pornit ca
morişca pe faţa şi burta ursului.
Răcnetele ursului şi înjurăturile lui Gionea au fost auzite până departe, dar
nimeni nu a venit în ajutor. Doar căţeluşa pişca zdravăn de labele ursului, că nu
mai ştia de cine să se apere mai întâi. A reuşit să revină pe cele patru picioare, dar
nu pentru a mai sări la Gionea, care-l lovea sălbatic, ci pentru a spăla putina cât
mai repede. Nici nu ştiţi cât de repede fuge un urs învins! În câteva clipe s-a facut
nevăzut printre fagii pădurii de la Pahomie.
Cu căciula ferfeniţată şi cojocul făcut praf, Gionea s-a oprit o clipă, a
răsuflat adânc şi s-a lăsat moale lânga trupina unui fag. Simţea că nu mai are aer. A
venit căţeaua de s-a gudurat lângă el, iar purcica grohăia încet la câţiva paşi, unde o
aruncase ursul. Păţise ceva la un picior, căci nu se putea ridica. Nu credea nici
Gionea că îl bătuse pe urs. Se uita la flotacele căciulii şi cojocului, la mâna
zgâriată, plină de sânge şi râdea în hohote, descărcându-se de toată încordarea
luptei cu ursul. Dupa o scurtă şedere, îşi ridică purcica în braţe, ca pe un copil, şi
porni cu paşi rari, dar îndesaţi, spre casa lui. I-a făcut purceluşei un bandaj de sită
strânsă bine cu sfoara, căci avea piciorul stâng din faţă rupt. Şi-a pus căciulă şi
cojoc noi, tocmai pe cele de sărbătoare, că altele nu avea, şi, cu toporul în mână a
trecut la reparat cocina. În toamna aia a stat doar pâna la Crăciun în Pătrunsa. A
venit zăpada şi dacă nu părăsea grajdul acum, la începutul zăpezii, era mai greu să-
şi coboare vitele la vale, pe Cracul Tisei.
Au aflat povestea cu ursul şi cei din sat, când l-au ajutat să facă purceaua
carne şi slanină afumată. L-au privit cu neîncredere când le povestea de lupta cu
ursul şi nu i-a convins decât atunci când le-a aratat cicatricea zgârieturii de pe
mână. De la moş Nicolae al lui Dincă al Predii am aflat-o şi eu, şi v-am spus-o şi
domniilor voastre, aşa cum am primit-o cu ani în urmă.

6. PEŞTERA DE LA FÂNTÂNA CIOARII.......Pe aceasta am

auzit-o de la tata când aşteptam să se moaie doagele unui butoi, pentru a fi curbate
cu foc, cum numai el ştia acest meştesug uşor, faţă de cel folosit de ceilalţi dogari.
El băga într-o baltă a râului doagele cioplite doar, căci din bardă le dă forma cerută
de un butoi, adică mai înguste la cele două capete, cu partea interioară mai subţire
la mijloc. Apoi le punea pe focul făcut între doi buşteni, şi, când credea că suportă
îndoirea, o lua şi o băga cu capul sub portţle masive de stejar şi peste un buştean
pus către mijlocul doagei, apăsa pe capul celălalt până ce aceasta se arcuia
suficient pentru marimea butoiului. O da apoi la răcit şi aşa rămânea doaga gata
curbată. Mai lua încă o data fiecare doagă la bardă pe laturi şi mijloc pentru a
elimina partea arsă şi apoi se trecea la gealău şi rindea.
Dar, să nu vă plictisesc cu făcutul butoiului....Într-o pauză de înmuiere a
doagelor, care dura de ceva timp, mi-a povestit tata de fântană şi peştera Cioarii.
“Eram la vale cu moş Simion. Cu caruţa plină de mere, moş Simion stătea mai
mult pe blana din faţă sub covâltir, iar eu, cu caţelul acestuia, în şuşuleţ, în spatele
căruţei. Plecase mai târziu moşul, căci trebuise să-şi îngroape socrul, pe care l-a
pus naiba să moară tocmai când pleca Convoiul din Bărbăteşti. Trei zile a durat cu
înmormântarea şi de aceea nea Simion m-a luat pe mine să-l ajut. Copil de cai, aşa
se numea cel care avea grijă să-i dezlege şi să-i pască caii pe marginea drumului.
Cu caii eram învăţat, stiam ce trebuie să fac şi, la cei 13 ani ai mei, îl ajutam pe
moş Simion să pună merele în sita cu care câmpenii veneau cu boabe pentru mere,
plin pe plin.
Nu i-am mai ajuns din urmă pe ceilalţi. Poate au luat-o pe altă cale. Noi am
ţinut Oltul la vale, către Corabia. Când am ajuns pe la Vişina şi Vădastra, am cam
terminat merele. Mai aveam într-un sac câteva, cam jumătate sacul. Le mai
păstram şi noi pentru drumul de întoarcere. La ieşirea din Vădastra, la marginea
drumului, ne-a oprit un bătrân. Ne-a uimit bătrânul. Înalt, alb la plete şi la port,
într-un ciumag ciobănesc înflorat, părea un sfânt din cei văzuţi de mine în biserică.
Ne-a salutat cu mâna dreaptă în sus şi ne-a întrebat dacă îi dăm şi lui câteva mere.
A întrebat de unde suntem şi am zis că din Bărbăteşti. Ne-a răspuns că el cunoaşte
locurile, căci a fost la tinereţe prin pădurile şi munţii noştri. A pomenit de plai, de
Scăriăoară, de muntele Piatra. Nea Simion îl asculta, nu-l asculta, dar eu eram
numai ochi şi urechi.
Şi moşul ne-a spus că a haiducit prin zona noastră cu încă cinci tovarăşi şi că
a ascuns şase căldari cu bani de aur şi argint în pestera Cioarii. Ne-a şi relatat
amănunţit cum să ajungem acolo.” În Ocolul Scărişorii e un fag mare, cu o cruce în
el. Din acel fag mergi drept în deal si o să dai de Fântana Cioarii. Acolo, sub
pietrele din jurul fântânii, am ascuns doi burduşei cu bani de aramă. Dacă o iei spre
munte cu urcuşul, dai de peşteră. E zidită la gură, cu zid de piatră, aşezată fără
mortar. Se poate strecura un om pe gura acesteia într-o dungă. În peşteră sunt firizi
în care am pus căldări cu bani de argint şi de aur. Noi n-am mai putut să-i luăm,
căci am jurat sa fim toţi şase când îi vom lua. Jurământul nu ne-a lasat să-i mai
luam, după ce unul din noi a murit împuşcat de poteră. Dacă voi sunteţi din
Bărbăteşti, puteţi să-i luaţi că pe voi nu vă opreşte nici un jurământ”.
I-a dat moş Simion mere în căciulă, ne-am salutat şi am plecat pe calea de
întoarcere. Pe drum, acum cocoţat pe sacii cu porumb din căruţă, îl intrebam pe
moş Simion dacă o fi adevarat ce ne-a spus moşul. “-Nu suntem noi primii...Cine
ştie la câţi a spus el povestea asta, ca să îi dea mere? “ Moş Simion nu credea nici
că e adevărată. Eu îmi făceam deja planul să ajung la fântâna şi la peştera Cioarii.
După două săptămâni de cale, am revenit acasă, cu căruţa plină de porumb. Doi
saci au fost pentru mine, dar pentru mine era mai de valoare povestea moşului de la
Vădastra.
În prima duminică, cu un toporaş în mână, am pornit spre Scărişoară.
Părinţilor le-am spus că mă duc la Brădet să vad dacă s-a uscat vreo salcie sau
vreun anine. Am luat-o pe plai la deal şi pe drumul ce duce în munte, iar după doua
ore eram la izvorul de sub Scărişoară. Am băut apă rece, apoi am luat drumul de
vite pe Ocolul Scărişorii. În curbă, am gasit fagul cu crucea. Mi se adevereau
spusele moşului. Am urcat printre bolovani, drept în sus şi am ajuns la o mică
baltoacă cu pământ răscolit şi pietre aruncate. Era ce mai rămăsese din Fântana
Ciorii. Trebuia să ajung la peşteră. Eram subţirel şi mă gândeam că voi intra uşor
pe gura zidită a acesteia. N-a fost nevoie! Peştera era, dar nu mai era zidită la gură.
Bolovanii fuseseră aruncaţi pe coastă.
Erau cele trei firizi pe dreapta şi cele trei pe stânga, dar nici urmă de căldare
sau de bani, fie ei şi de aramă. Am intrat cu frică către fundul peşterii. Aici era
totul afumat, căci se făcuse cândva foc şi printr-o crăpătură din tavan, ieşise fumul
afară. Acum ceva mormăia acolo sus. Mi s-a facut pielea de găină la auzul acelui
sunet şi am luat-o la fugă. Oi fi alunecat pe bolovani la coborâre, m-oi fi lovit la
mâini şi picioare...nu ştiu! M-am oprit la izvorul de sub Scărişoară. Acolo mi-am
tras sufletul şi mi-am spălat puţin obrazul. Mă săturasem de comoara de la Fântâna
Ciorii.”
Tata şi-a încheiat povestirea, una din multele povestiri despre comorile
haiducilor care s-au ascuns pe meleagurile satului Bărbăteşti. Am trecut la
operaţiunea îndoitul doagelor, dar nici eu n-am uitat de Fântana şi Peştera Ciorii.
Le-am vizitat şi eu fără să vreau, rătăcind odată drumul, pe drept, din muntele
Piatra, care m-a dus la peisajul dezolant al celor doua toponime, Fântâna şi Peştera
Ciorii.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara românească

şi Moldova (sec. XIV-XVII), Ed. Ştiinţifică, București, 1957
2. Tezaur medieval vâlcean, Catalogul documentelor de la Arhivele Statului
din Rm. Vâlcea-1388-1715, Rm. Vâlcea, 1982
3. Comori arhivistice vâlcene, Catalogul documentelor de la Arhivele Statului
din Rm. Vâlcea (1457-1800), vol. II, Bucureşti, 1985
4. Izvoare documentare vâlcene, Catalogul documentelor de la Arhivele
Statului din Rm. Vâlcea (1605-1821), vol. III, Bucureşti, 1996
5. Monumente arhivistice vâlcene, Catalog de documente (1392-1811), Ed.
Conphys, Rm. Vâlcea, 1998
6. Momente documentare vâlcene, Catalog de documente (1418-1830), Ed.
Almarom, Rm. Vâlcea, 2000
7. Prefectura judeţului Vâlcea, 1830-1864, vol. I, Inventare arhivistice,
Bucureşti, 1977
8. Vâlcea în documente, 1865-1881, vol. II, Inventare arhivistice, Bucureşti,
1986
9. C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Bucureşti, 1893
10. Dumitru Bondoc, Costeşti-Vâlcea, 45 de secole de istorie-monografie, Ed.
Ofsetcolor, Rm. Vâlcea, 2002
11. Dumitru Bondoc, Costeşti-Vâlcea, 45 de secole de istorie-monografie, vol.
II, Ed. Ofsetcolor, Rm. Vâlcea, 2012
12. Achim Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa Olteană, 1996
13. A.I.Odobescu, Note de călătorie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981
14. Prof. dr. Gheorghe Ploaie, Munţii Căpăţânii, Ghid turistic, Ed. Conphys,
Rm. Vâlcea, 2012
15. Documente din Arhiva Obştei Bărbăteşti
16. Atlasul Antropologic al Olteniei de acad. Şt. M. Micu şi N. Dumitrescu, Ed.
Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti, 1968
17. Elena Năstoiu, Nicolae C. Năstoiu, Bărbăteşti-un sat românesc, Rm.
Vâlcea, 1995
18. Ilie Gorjan, Din istoria autorităţilor administraţiei publice ale judeţului
Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea