VSH (viteza sedimentare a hemoglobinei)

VSH-ul reprezintă viteza de sedimentare a hematiilor/eritrocitelor – celule care

asigură transportul oxigenului de la plămâni la ţesuturi.
Cu cât hematiile sedimentează mai repede, cu atât VSH-ul este mai mare, fiind un
indicator de răspuns de fază acută.
Cauzele VSH-ului crescut sau din contra, scăzut sunt multiple si pot ascunde
afecţiuni mai mult sau mai puţin grave.
De regulă, realizarea analizei VSH se recomandă atunci când există suspiciunea de
reacţii inflamatorii, infecţii sau boli autoimune, dar nu este un test diagnostic pentru o
anumită boală. Asadar, testul oferă indicii că ceva este inneregulă in organism si conduce
medicul spre recomandări extinse de analize, care pot oferi un diagnostic precis. Analiza
VSH constă in recoltarea unei cantităţi mici de sânge, care ulterior este trimis la
laborator si testat. Nu sunt necesare pregătiri speciale pentru acest test.

De ce este necesar testul VSH ?

Medicii pot recomanda efectuarea acestei analize in următoarele situaţii:

 febră frecventă fără o cauză anume;
 durerile articulare ,articulaţii inţepenite, care durează mai mult de 30 de minute
in fiecare zi ,de regulă dimineaţa;
 durerile de cap frecvente, in special cele insoţite de dureri la nivelul umerilor;
 scăderea bruscă si nejustificată in greutate;
 dureri musculare la nivelul umerilor, gâtului si pelvisului;
 diareea persistentă;
 sânge in scaun;
 dureri abdominale apărute din senin;

De asemenea, testul este indicat si pentru a verifica dacă o afecţiune (boală

inflamatorie, cancer etc.) răspunde la un anumit tratament. Asadar, testul VSH este util
in depistarea si monitorizarea:
 bolilor autoimune;
 infecţiilor la nivel osos;
  anumitor forme de artrită;
 a unor boli inflamatorii care cauzează simptome vagi;

Valorile normale VSH

Valorile normale ale VHS-ului diferă în funcţie de vârstă şi sex, astfel:

 Bărbaţi sub 50 de ani: < 15 mm/h

 Bărbaţi peste 50 de ani: < 20 mm/h
 Femei sub 50 de ani: < 20 m/h
 Femei peste 50 de ani: < 30 mm/h
 Nou-născuţi: între 0 şi 2 mm/h
 Copii şi adolescenţi: între 3 şi 13 mm/h
Trebuie menţionat că în perioada sarcinii valorile normale ale VSH-ului sunt vizibil
mai mari, acestea variind între 18 şi 70 mm/h.

Ce afecţiuni poate ascunde un VSH anormal ?

VSH-ul care iese din valorile normale poate fi un instrument util în stabilirea
diagnosticului, dar nu oferă un indiciu clar că pacientul respectiv suferă de o anumită
afecţiune, caz în care medicul recomandă efectuarea unor teste suplimentare.

Valori crescute VSH

Valorile crescute ale VSH-ului pot ascunde numeroase probleme de sănătate,precum:

 Anemie
 Cancer de sânge (limfom sau mielom multiplu)
 Boli renale
 Afecţiuni ale tiroidei
 Pneumonia
  Boala inflamatorie pelvină
 Inflamaţia apendicelui
 Preeclampsia
 Sistemul imunitar ajută organismul să lupte cu substanţele nocive, iar existenţa
unei boli autoimune cauzează „atacul” greşit al sistemului imunitar, care distruge
inclusiv ţesuturile sănătoase. De regulă, VSH-ul este crescut în cazul în care
pacientul suferă de o astfel de afecţiune autoimună (cum ar fi lupusul, artrita
reumatoidă etc.).

Valorile extrem de mari ale VSH-ului pot apărea şi în cazul unor boli autoimune
severe, cum ar fi:

 Vasculita alergică
 Arterita cu celule gigante
 Hiperfibrinemie (creşterea concentraţiei de fibrinogen din sânge)
 Macroglobulinemie
 Vasculită necrozantă
 Polimialgie reumatică

De asemenea, VSH-ul cresut poate fi cauzat şi de anumite infecţii în corp (infecţii

generalizate, infecţii ale oaselor, infecţii la nivelul inimii, febră reumatică, infecţii severe
la nivelul pielii, cum este erizipelul, tuberculoză etc.).

Valori scăzute VSH

În anumite situaţii, VSH-ul poate fi mai mic decât normal, iar acest lucru poate fi cauzat
de:

 Insuficienţa cardiacă congestivă;

 Hipervâscozitatea sanguină;
 Hipofibrinemie (nivel scăzut al fibrinogenului din sânge);
  Leucemie;
 Nivel redus al proteinelor plasmatice (cauzat de o afecţiune renală);
 Policitemia vera (o afecţiune a sângelui în care măduva osoasă produce în exces;
celule sanguine eritrocite, trombocite şi leucocite);
 Anemia cu celule în seceră (siclemia);

Generalitati

VSH sau viteza de sedimentare a hematiior reprezinta analiza paraclinica din pachetul
analizelor de baza care poate conferi prin aceasta simpla analiza o serie de indicatori sau
chiar valori diagnostice pentru o gama variata de patologii.
Hematiile sunt celulele noastre rosii, sau seria ertitrocitara care este raspunzatoare de
transportul nutrientilor de la locul in care au fost metabolizate/descompuse(stomac,
intestine) la toate tesuturile si celulele organismului si tot hematiile sunt celulele care
transporta oxigenul si dioxidul de la carbon de la si dinspre plamani catre toate
tesuturile organismului. Hematiile calatoresc prin toate vasele organismului (artere si
vene) si la nivelul capilar produc schimbul de nutrienti sau de componente gazoase.
Hematiile se vor agrega intr-o forma liniara care se numeste viteza de sedimentare.
Fiziologic aceasta viteza de agregare a hematiilor si formare a acestei coloane trebuie sa
fie lenta deoarece pe suprafata eritrocitara trebuie sa fie o valoare electrica negativa care
sa nu permita tocmai aceasta agregare, cand distanta intre hematii scade sub nivelul
fiziologic admis. Insa tocmai aceasta distanta si absenta agregarii eritrocitare dispare in
momentul in care proteinele plasmatice se vor fixa la suprafata eritrocitelor si vor
determina o sedimentare accelerata a acestora.
Aceste proteine se vor fixa in anumite patologii ce determina cresterea ca numar a
proteinelor de faza acuta, precum sunt: imunoglobulinele sau fibrinogenul.
VSH-ul deci reprezinta acea valoare care exprima viteza cu care se pot sedimenta
aceste hematii pe parcursul a o ora, cu cat aceasta valoare a VSH-ului creste inseamna o
sedimentare mai accelerata si reprezinta o reactie ca raspuns inflamator la un minim de
cateva ore si atinge un maxim la 24 ore dupa debutul inflamatiei. Iar timpul de
injumatatire dupa acest maxim este de 96 ore (4 zile) si poate sa mai fie inregistrat ca si
valoare crescuta si la 6 zile.
Specificatii

VSH-ul este o analiza hematologica de rutina, care ar trebui efectuata si ca masura de

screening macar o data pe an si ori de cate ori este recomandata de catre medic; este o
analiza necostisitoare care presupune prelevarea unei probe sanguine si care se va
efectua ca si rezultat relativ rapid.
Este un test non-specific pentru infectii deoarece nu poate preciza tipul inflamatiei sau
al infectiei prezente in corp dar poate pozitiva sau infirma suspiciunea de patologie
inflamatorie sau de infectie in organismul uman.
Alaturi de o hemoleucograma completa si de analize precum Proteina C reactiva sau de
o analiza a fibrinogenului ne vor releva informatii asupra inflamatiei sau infectiei si
prezenta acesteia.
VSH-ul trebuie raportat si la numarul eritrocitar si nu poate fi luat in considerare
separat deoarece trebuie analizata aceasta analiza sanguina per total.

Cresterea VSH-ului are loc in:

 Sarcina, datorita faptului ca exista o serie de modificari fiziologice in organismul
uman in timpul unei sarcini, aceasta include si o marire a VSH-ului care este
fiziologica, totusi in orice crestere a VSH-ului peste o valoare fiziologica trebuie
consultat si medicul obstetrician pentru a va spune daca se afla inca in cresterea
admisa fiziologic sau daca o depaseste chiar si pe aceasta si prezinta un pericol
bunului mers al sarcinii.
 Anemie, datorita faptului ca numarul eritrocitar scade dar in categoriile de
anemii megaloblastice ori pernicioase in care poate fi modificata si structura ca si
diametru al hematiilor, exista posibilitatea ca aceste eritrocite ce nu mai au
dimensiuni normale sa prezinte o agregare sporita si astfel sa dea si o viteza de
sedimentare sporita;
 Bolile autoimune, in o serie de sindroame autoimune, precum: lupus-ul sau
artrita reumatoida vor fi dereglate in totalitate specificitatea si rolul hematiilor
dar si viteza de sedimentare al acestora;
 Anumite neoplasme, precum sunt limfoamele sau mielomul multiplu vor putea
da o crestere a VSH;
  Infectii cam in totalitatea lor, atat bacteriene, virale cat si parazitare sau fungice
vor spori VSH-ul care reprezinta un principal indicator ca in organism este
prezent un agent pathogen care cauzeaza aceasta infectie;

Scaderea VSH-ului sau mentinerea VSH-ului la valoare normala desi este

existenta o patologie in organism:
 Policitemie (Diagnosticul este bazat pe VSH dar si pe hematocrit – numarul total
al hematiilor raportat la elementele figurate), reprezinta tocmai patologia in care
hematocritul, adica numarul total al elementelor figurate va depasi cele 45% care
trebuie sa il ocupe din volumul total sanguin, insa valoarea de certitudine pentru
diagnosticul de policitemie este dat de o valoare de peste 55%. Policitemia vera se
refera la cresterea in exces doar a numarului de hematii. Aceste policitemii sunt
date de catre patologii ale maduvei osoase hematogene ca si cauza primara.
 Anemiile dar de aceasta data vom vorbi de acele anemii feriprive, adica
prezentate printr-o carenta de fier si tocmai aceasta carenta de fier va cauza o
scadere a hemoglobinei, care reprezinta o proteina si astfel va cauza scaderea
VSH-ului sau mentinerea lui la o valoare normala.
 Hiperviscozitate: In cazul in care exista o tedinta spre formarea de cheaguri din
trombocitoza sau trombofilie, numarul eritrocitar si asadar si viteza de
sedimentare a acestuia vor scadea ca si mecanism de feed-back.

Valoare diagnostica

Diagnosticul infectiilor si inflamatiilor, VSH-ul reprezinta o analiza non-specifica

pentru diagnosticarea: anemiilor feriprive, pernicioase sau megaloblastice,a mielomului
multiplu, policitemiei, arteritei, sau in cazul polimialgiei reumatice, ori pentru patologii
autoimune de tipul artitei reumatoide sau lupus-ului eritematos ori a patologiilor cronice
intestinale sau renale sau in boala Hodgkin.
Tot VSH-ul este folosit si in diagnosticul diferential intre Sindromul Kawasaki si
arterita Takayasu, cea de-a doua avand un VSH mult marit fata de sindromul Kawasaki
care are un VSH micsorat sau in limita medie a valorilor normale.
Procesul de sedimentare si recoltarea

In procesul de sedimentare al hematiilor in cadrul stabilirii VSH-ului exista 3

stagii:
 Stadiul 1 ce are loc in primele 10 minute este formarea coloanelor de sedimentare
si inceperea agregarii eritrocitare care incep sa se cumuleze si sa stabileasca o
forma liniara pentru a incepe procesul efectiv de sedimentare;
 Stadiul 2: Sedimentarea propriu-zisa are loc in urmatoarele 40 minute secundare
primului stadiu si reprezinta efectiv sedimentarea ce are loc in directia
gravitationala (in portiunea inferioara a eprubetei);
 Stadiul 3: Sedimentarea incetineste si incepe formarea de pachete eritrocitare
chiar la fundul eprubetei.
In mod normal VSH-ul nu este influentat de momentul zilei in care are loc recoltarea
sanguina, asadar nu necesita neaparat ca pacientul sa fie in faza pre sau post prandiala
(inainte sau dupa masa).
Se va recolta o proba din sangele venos prin procedeul de punctie venoasa(recoltare
propriu-zisa) intr-o eprubeta de tip vacutainer cu
citrat de sodiu 3,8% concentratie. Se incearca prin acest adaos impiedicarea coagularii
probei, care daca isi incepe procesul de coagulare inainte de examinare va anula proba,
care preferabil este a fi examinata la un maxim de cateva ore de la recoltare. Se va aseza
apoi tubul in pozitie verticala intr-un suport ce prezinta gradatii si se va citi dupa o ora
sedimentarea hematiilor, iar in anumite cazuri se poate repeta citirea si la doua ore, insa
aceasta prevede si alte valori de referinta pentru stabilirea exacta a masuratorilor.

Valorile fiziologice

Valorile sunt caracterizate de o mica diferenta intre sexul feminin si sexul masculin.
La sexul masculin valoarea de referinta sub 50 de ani este intre 2 si 15mm/h, iar intre
50-85 de ani este sub 20 mm/h pana la 2,3 mm/h, iar la sexul feminin sub 50 de ani este
de 2,3 pana la 20mm/h iar la sexul feminin aflat intre varstele de 50-85 de ani este sub
4,5 mm/h si pana la 30mm/h.
 O alta metoda de calcul in functie de laborator sau o metoda de calcul mai precisa
adica prezinta o valoare de referinta la care se accepta o valoare de - 5 de la aceasta cifra
si ea se bazeaza pe o formula matematica.

Formula matematica prin care se poate calcula aceasta valoare de referinta este de
tipul : Barbati - varsta/2. Ca si exemplu la o persoana de sex masculin de 40 de ani.
Valoarea de referinta este de 40/2 = 20 si se accepta o abatere de la aceasta de -5,adica
15-20.
Iar la femei formula de calcul este de (Varsta+10)/2 adica la o femeie de 40 ani,
valoarea de referinta este 50/2 = 25, de la care se poate face un rabat de -5, deci
intervalul de referinta este de 20-25.

Cazurile in care VSH-ul creste fara a exista o patologie adiacenta sunt:

 Obezitatea, in care sedimentarea hematiilor este afectata de catre o circulatie si
asa mai greoaie si mecanismul de adaptare al hematiilor la aceasta circulatie
sanguina mai greoaie data de placile de aterom specifice in obezitate.
 Varsta inaintata, cu cat se inainteaza in varsta va creste si VSH-ul de aceea
valorile trebuie sa tina cont daca persoana este cu o varsta pana in 30, 50, sau 70
de ani si totodata trebuie sa se tina cont de ce sex vorbim cand stabilim etalonul :
masculin,feminin.
 Sarcina : Deoarece in sarcina si in special dupa saptamana 16-20 de sarcina VSH-
ul incepe sa aiba o crestere treptata dar care totusi trebuie sa aiba niste valori
maxime de limitare.
 Dupa un proces de vasodilatatie, adica dupa un efort fizic, daca persoana s-a aflat
sau se afla intr-o zona cu temperatura ridicata sau alte medicamente care produc
vasodilatatie, vasodilatatia in sine va produce o crestere a VSH-ului fara a releva
o patologie.

Medicamente care produc cresterea VSH-ului (prin mecanism de vasodilatatie sau

alte mecanisme) sunt : metildopa, anticonceptionalele, ori miofilinul, ciclosporina
(precum si o serie de alte cefalosporine), dexametazona sau fluvastatina (la fel ca si
atorvastatina sau alte categorii de vastatine), cam toate tipurile de anticoagulante sau de
heparine, o serie intreaga de antibiotice (precum ofloxacina, peniciline sau
penicilamina).
Importanta, tratament si concluzii

Importanta data de VSH este asadar atat ca o analiza de screening care se poate
efectua odata pe an (minim) sau ideal la 6 luni si ori de cate ori este recomandata de
catre medic.
VSH-ul este o analiza care poate diagnostica o patologie sau gradul de severitate al
acesteia.
VSH-ul alaturi de alte analize precum (Proteina C reactiva, sau hemoleucograma)
reprezinta analize putin costisitoare, usor de efectuat si care nu necesita laboratoare care
sa nu poata fi regasite in majoritatea locurilor din Romania.
Interpretarea acestuia si adoptarea unui tratament pentru aceasta trebuie efectuat
doar de catre un medic.
Tratamentul de regula se refera la terapia patologiei de baza si nu neaparat un
tratament al VSH-ului, deoarece acesta este doar un indicator si nu o patologie in sine,
astfel ca odata ce va fi tratata patologia de baza si valoarea VSH-ului se va normaliza.

COAGULAREA SANGELUI

Coagularea sângelui reprezintă un fenomen deosebit de complex, enzimatic, care

depinde de o multitudine de factori. În lipsa coagulării sângelui, viaţa ar fi mereu
ameninţată, o banală sângerare putând produce decesul.

Ce este de fapt coagularea?

Coagularea (provine din latinescul coagulare, însemnând; "a închega, a reuni") este un
proces complex, în urma căruia coloid de consistenţă lichidă [sol] (sânge, lapte, latex,
etc.) se transformă într-un cheag (gel), cu o separare de o parte lichidă (ser, zer, apă,
etc.).
Practic, în coagulare, particulele disperse din soluţia iniţială, se unesc şi sedimentează,
separându-se de mediul de dispersie anterior .
Atât laptele, cât şi sângele, cel mai uşor coagulează în prezenţa tripsinei gastrice şi a
calciului. Însă, în cazul sângelui, acest proces nu poate avea loc în organism (sângele nu
conţine tripsină), astfel încât, procesul devine mult mai complex, lucru benefic, căci
astfel este asigurată reversibilitatea hemostazei (laptele şi sângele în eprubetă, tratate cu
tripsină, în prezenţa calciului, coagulează ireversibil).

Coagularea sângelui
În cazul sângelui, coagularea (închegarea) constă din separarea sângelui în 2
componente:
- într-un coagul (cheag) roşu, moale (gel), format dintr-o reţea de fibrină în care sunt
prinse, ca într-un năvod, elemente figurate (eritrocite, trombocite, leucocite)
- în ser.
Din punct de vedere chimic, coagularea sângelui are loc atunci când fibrinogenul
(solubil) precipită, trecând în fibrină(insolubilă) sub acţiunea trombinei (procesul are loc
prin desprinderea şi eliberarea fibrinopeptidului A şi B din structura fibrinogenului).

Rolul coagulării sângelui

Graţie coagulării sângelui, se stopează prompt hemoragiile (hemostază), prin

închiderea spaţiilor rupte apărute accidental la
nivelul vaselor de sânge mici.
Coagularea sângelui nu poate opri hemoragiile provocate de rupturile întinse ale
vaselor sau de leziunile vaselor mari (artere,
vene).
Când coagularea se petrece spontan (fără apariţia unor leziuni) devine periculoasă.
Când intervine fenomenul de coagulare a sângelui într-o hemoragie?
În cazul unei hemoragii lezionale, cheagul de sânge (trombul vascular) se formează în
cadrul hemostazei secundare, consolidând trombul palchetar format în timpii
hemostazei primare.
Cele două căi ale coagulării sângelui
Coagularea sângelui urmează 2 căi
- calea intrinsecă - Calea intrinsecă este mai lungă, fiind determinată numai de factorii
plasmatici. Ea este declanşată de contactul cu fibrele de colagen şi de alţi factori
nelezionali. Această cale este importantă prin faptul că declanşează fibrinoliza.
- calea extrinsecă. - Calea extrinsecă este mai scurtă şi mai promptă, fiind declanşată de
leziuni, prin intervenţia tromboplastinei tisulare.
- calea intrinsecă şi calea extrinsecă
Cele două căi ale coagulării pot fi despărţite doar la modul teoretic, ele desfăşurându-se
simultan şi întrepătruns.

Timpul de coagulare (TC) este un test clasic pentru a aprecia puterea

de coagulare a sangelui in cazul unei hemoragii sau in vederea unei operatii chirurgicale.
Testul este foarte simplu: se recolteaza o picatura de sange din pulpa degetului, se
pune pe o lama de sticla si se cronometreaza timpul care a trecut pana la coagularea
sangelui.

Valori normale
8-12 minute.

Cresteri anormale
Un TC crescut arata ca, coagularea sangelui se face cu intarziere, fapt ce poate
predispune la sangerari, la hemoragii.
Scaderi anormale
Un TC scazut (sub cinci minute) indica o coagulare anormal de rapida a sangelui
putand duce la coagularea sangelui chiar in vasele sanguine, asa cum se intampla in
unele infectii microbiene.
Timpul de sangerare (TS) este o analiza care determina capacitatea de coagulare a
sangelui. Cu un ac se inteapa usor lobul urechii astfel incat sa iasa o picatura de sange,
apoi se cronometreaza timpul care trece pana cand intepatura nu mai sangereaza.

Valori normale
3-4 minute.

Prelungirea TS indica o perturbare in mecanismul de coagulare a sangelui, cu tendinta la

hemoragie.

Glicemie (glucoză serică)

Glicemie înseamnă măsurarea nivelului glucozei în sânge, o valoare peste normal este
numită “hiperglicemie” în timp ce o valoare inferioară celor normale este denumită
“hipoglicemie”.
Glucoza provine din digestia glucidelor (carbohidraţi) din alimentaţie. Glucoza este
sursă de energie pentru ţesuturi. Nivelul plasmatic al glicemiei este controlat de doi
hormoni secretaţi de pancreas: insulină (scade glicemia şi favorizează pătrunderea
glucozei în celule) şi glucagon (creşte glicemia prin accelarea proceselor de metabolizare
hepatice).
Este de notorietate faptul că o creştere a glicemiei înseamnă diabet, totuşi există şi alte
situaţii care pot duce la creşterea glicemiei; prin urmare diagnosticul de diabet trebuie
pus prin corelarea tuturor datelor clinice şi de laborator şi numai de către medic iar
tratamentul trebuie prescris şi urmat numai la indicaţia acestuia.

Sunt de menţionat următoarele lucruri când vi se efectuează o glicemie:

 Nu mâncaţi nimic cu 12 ore înainte de recoltare. Exemplu: dacă vi se recoltează

analizele la ora 8:30, nu mâncaţi nimic după ora 20:30 în ziua precedentă. Aveţi
voie să beţi apă. Aceste precauţii sunt valabile şi pentru copii;
 Nu ţineţi nici un regim (dietă, cură) înainte de recoltarea glicemiei; Există o
multitudine de medicamente care influenţează nivelul sanguin al glicemiei.
 Informaţi medicul despre toate medicamentele pe care le luaţi dacă vi se
descoperă o valoare crescută a glicemiei; Valorile sunt diferite pe grupe de vârstă
(copil, adult cu vârsta sub 60 ani şi peste 60 ani);
 Valorile obţinute prin măsurarea cu glucometrul (glicemia capilară) pot diferi de
cele din sânge obţinute prin tehnica clasică (recoltare de sânge din venă);
 Glucometrele trebuie verificate şi calibrate periodic (de către firma care asigură
garanţia şi serviceul) pentru a fi siguri de valorile afişate.

Valori de referinta

 Adulţi sub 60 ani: 74-106

mg/dl (miligrame la
decilitru)
 Adulţi peste 60 ani: 82-115
mg/dl
 Copii: 60-100 mg/dl

Variatii patologice

Creşteri ale glicemiei apar în:

 Diabet; dacă se obţin valori
repetate peste 140 mg/dl (în condiţii de recoltare corecte) nu se mai face testul de
glicemie provocată. În situaţia în care se obţin valori superioare celor de referinţă
dar mai mici de 140 mg/dl se poate indica efectuarea unui test de toleranţă orală
la glucoză (glicemie provocată);
 Boală Cushing;
 Feocromocitom, gigantism, acromegalie;
 Adenom hipofizar;
 Pancreatită, tumori pancreatice;
 Stres acut emoţional sau fizic (infarct de miocard, accident vascular cerebral);
 Obezitate, sedentarism;
 Mari fumători;
 Boală hepatică avansată, insuficienţă renală cronică;
 Sarcină (poate semnaliza debutul ulterior al diabetului).
Scăderi ale glicemiei apar în:
 Tumori pancreatice (insulinoame);
 Boală Addison; Hipopituitarism, hipotiroidism;
 Malabsorbţie, înfometare (la persoane normale nu apare hipoglicemie în urma
înfometării);
 Distrucţii hepatice (alcoolism, toxice hepatice);
 Supradoză de insulină;
 Activitate fizică intensă.

Testul de toleranţă orală la glucoză (glicemie provocată)

Glicemia provocată investighează răspunsul organismului la încărcarea cu o doză

orală de glucoză prin măsurări repetate ale glicemiei din oră în
oră pentru o perioadă de până la 4 ore.
Testul vizează în principal depistarea unui diabet latent sau
confirmarea / infirmarea suspiciunii de diabet.
Varianta simplificată, la 1 oră (testul O’Sullivan) se foloseşte
la gravide pentru diagnosticul unui eventual diabet gestaţional.
Astfel, se recomandă efectuarea testului de toleranţă orală la glucoză în următoarele
situaţii:
 Glicozurie sau glicemie crescută tranzitorie în sarcină, stres, traumatisme,
proceduri chirurgicale, infarct miocardic acut;
 La femei, în caz de istoric de făt cu greutate crescută la naştere, făt mort in-utero
sau imediat după naştere, travaliu precoce, avort spontan; Istoric familial de
diabet;
 Obezitate;
 Episoade inexplicabile de hipoglicemie;
 Istoric de infecţii recurente cum ar fi furuncule sau abcese;
 Screening la toate gravidele, prin efectuarea variantei simplificate, la 1 oră (testul
O’Sullivan);
 în anumite ţări acest test este obligatoriu;
  Istoric de valori crescute ale glicemiei (fără a depăşi 140 mg/dl);

Factori care influenţează testul:

 Fumatul (nu se permite fumatul în timpul efectuării testului);
 Dieta inadecvată (cura de slăbire) - poate simula un fals diabet prin scăderea
toleranţei la glucoză;
 Vârsta înaintată (nivelul glicemiei are tendinţa de creştere cu vârsta);
 Repausul prelungit la pat (testul se efectuează preferabil pe pacienţi ambulatori);
 Bolile infecţioase şi procedurile chirurgicale, naşterea (se poate efectua testul
după 2 săptămâni);
 Exerciţiul fizic, cafeaua sau alcoolul înainte de efectuarea testului;
 Diverse medicamente (contraceptive orale, insulina, hipoglicemiante orale, doze
mari de salicilaţi, diureticele tiazidice, corticosteroizii, estrogenii, acid nicotinic,
fenotiazine, litiu, metapirona). Acestea trebuie întrerupte cu cel puţin 3 zile
înainte de efectuarea testului.

Valori de referinta

Glicemie à jeun (pe nemâncate):

 Adulţi sub 60 ani: 74-106 mg/dl (miligrame la decilitru)
 Adulţi peste 60 ani: 82-115 mg/dl
 Copii: 60-100 mg/dl

Glicemie provocată (test de toleranţă la glucoză):

 Glicemie la 1 h: < 200 mg/dl
 Glicemie la 2 h: < 140 mg/dl
 Glicemie la 3 h: < 120 mg/dl
 Testul O’Sullivan Glicemie la 1 h: < 140 mg/dl

Variatii patologice
 Toate valorile trebuie să fie normale pentru a considera testul normal. Există mai
multe criterii pentru stabilirea diagnosticului de diabet, care se modifică permanent, pe
măsură ce evoluează cunoaşterea ştiinţifică din acest domeniu. În situaţia în care aveţi
una sau mai multe valori modificate ale testului de toleranţă la glucoză adresaţi-vă
medicului nutriţionist sau medicului care v-a recomandat efectuarea testului.

UREMIA

Generalitati
Uremia, sau sindromul uremic, este o afectiune complexa ce insoteste insuficienta
renala si care asociaza existenta unor dezechilibre electrolitice, hormonale si metabolice,
care se dezvolta in paralel cu deteriorarea functiei renale. Desi ea apare in mod
caracteristic in ultimele stadii de evolutie ale insuficientei renale cronice, poate sa fie
diagnosticata si in insuficienta acuta (daca functia renala se pierde rapid) sau in alte boli
renale cu evolutie cronica.
Uremia presupune existenta in sange a unor produsi metabolici care se elimina de
obicei pe cale renala, cum ar fi in principal ureea, prezenta lor fiind insotita si de
simptome clinice.
Simpla prezenta a produsilor metabolismului azotului in sange se numeste azotemie
si poate fi o descoperire paraclinica comuna multor afectiuni, renale sau nu.
Pacientii uremici pot prezenta ca manifestari precoce anorexie, letargie, iar ca
simptome tardive (aparute in cursul evolutiei bolii de baza) reducerea acuitatii mintale si
chiar instalarea comei.

Frecventa de aparitie a uremiei (sindromului uremic) este corelata in principal cu

frecventa de aparitie a bolilor renale terminale. Astfel de afectiuni apar mai frecvent la
barbati comparativ cu femeile, rata incidentei fiind de 1.2 la 1, insa femeile au un risc mai
crescut de
a dezvolta uremie chiar si la niveluri chiar usor crescute ale creatininei (datorita masei
musculare reduse si faptului ca in cazul lor creatinina este intotdeauna la valori limita).
Boala renala in stadiu terminal apare mai frecvent la adultii in varsta, insa prevalenta
ei in randul grupelor de varsta nu a fost deocamdata stabilita. Indivizii cu varsta de peste
75 de ani au cel mai mare risc de a se confrunta cu astfel de afectiuni, in principal
datorita patologiei intricate pe care o au la aceasta varsta (probleme cardiace, renale,
hepatice, diabet zaharat). Diagnosticarea uremiei la copii si adolescentii tineri poate fi
destul de greu de realizat, datorita simptomelor clinice variate.

Cauze

Rinichii au un rol foarte important in economia

organismului, ei fiind locul de sinteza si secretie ai unor
hormoni, de reglare a homeostaziei acido-bazice,
electrolitice si locul de eliminare a unor importanti produsi
metabolici.
Daca rinchii nu isi mai pot indeplini in mod adecvat
functia, si se instaleaza insuficienta renala, apar importante anomalii metabolice cum ar
fi acidemia, hiperkaliemia, hiperparatiroidismul, anemia, hipertensiuna.
Uremia apare doar dupa ce clearance-ul creatininei scade sub 10 ml/ min, insa unii
pacienti pot fi simptomatici si la valori mult mai ridicate ale acesteia, mai ales daca
sufera si de insuficienta renala acuta. Uremia este o caracteristica a bolilor cronice de
rinichi, afectiuni care pot avea etiologie locala, glomerulara, tubulara sau sistemica.

In afara de insuficienta renala, nivelul ureei poate fi crescut si ca urmare a altor

procese patologice sau fiziologice, precum:
 Scaderea eliminarii ureei formate in cantitati normale: hipotensiune, insuficienta
cardiaca(ambele determina reducerea fluxului sangvin renal), obstructie urinara;
 Cresterea productiei ureei hepatice: dieta bogata in proteine (acestea sunt
materia prima pentru metabolismul azotic), catabolism proteic accentuat,
hemoragii gastrointestinale, administrarea unor medicamente (tetraciclina sau
corticosteroizi);
 Deshidratare;
 Infectii renale cronice (pielonefrite).

Simptomatologie
 Simptomele pacientilor cu sindrom uremic pot varia in functie de toleranta fata de
modificarile nivelurilor ureei, creatininei, dar si de starea de sanatate generala si de
cauza particulara care a determinat aparitia uremiei.

Cele mai frecvente simptome sunt:

- Cutanate: foarte frecvent la pacientii cu uremie apare ceea ce se numeste chiciura
uremica, formata de fapt din reziduri uremice care raman la nivelul pielii dupa
evaporarea apei. Pielea capata un aspect catifelat. Daca uremia se agraveaza, pacientii
pot deveni hiperpigmentati(stare numita melanoza). Sclera poate deveni si ea usor
icterica (in special datorita eliminarii urocromilor - pigmenti care dau si culoarea
particulara a urinii). La unii pacienti faringele se poate usca foarte des, si poate sa apara
si stomatita, iar depunerea calciului la nivel scleral poate determina inrosirea ochilor.

- Cardiovasculare: des intalnita este pericardita uremica, hipertensiunea cu valori

crescute, retentia fluida generalizata cu aparitia edemelor (atat periferice cat si
pulmonare).

- Pulmonare: edemul pulmonar apare pe fondul retentiei fluide generalizate si uneori

se poate instala chiar situatia numita plaman uremic. Pacientii sunt adesea anemici, ca
urmare a modificarii secretiei renale de eritropoietina.

- Gastrointestinale: pacientii pot suferi hemoragii oculte, iar in cazurile de uremie

severa apar greturi si varsaturi frecvente. Respiratia isi poate modifica si ea mirosul,
capatand un foetor uremic (miros similar amoniacului sau urinii).
- Neurologice: encefalopatia uremica include simptome precum astenia, slabiciune
musculara, stare generala alterata, cefalee, sindromul picioarelor nelinistite, polinevrite
si modificari ale statusului mental, convulsii, stupoare si in final coma. Depozitele de
amiloid pot fi raspunzatoare de neuropatia de nerv median,
sindromul de tunel carpian sau alte afectiuni caracterizate prin
blocaje de nerv.
 Tratamentul medicamentos este recomandat in vederea tratarii anomaliilor
metabolice si electrolitice, cum ar anemia, hiperkaliemia, hipocalcemia,
hiperparatiroidismul si deficitul de fier.
Dozele si alegerile medicamentoase depind in functie de starea de sanatate a fiecarui
pacient dar si de rezervele organismului. Astfel, chiar daca dializa ramane tratamentul de
dorit pentru acesti pacienti, si terapia medicamentoasa poate fi utila pentru tratamentul
simptomelor asociate. Pacientii pot primi suplimente de calciu, vitamine, saruri de fier,
sau un tratament specific, directionat in functie de problema de sanatate pe care o au in
mod cronic. In tratamentul pacientilor uremici, recomandarile dietetice sunt si ele foarte
importante.

Specialistii sunt de parere ca dieta pacientilor ar trebui sa respecte urmatoarele

principii:
1. Sa aibe un continut redus in proteine - aceasta este insa valabila doar pentru o
parte a pacientilor.
Dieta saraca in proteine este recomandata pacientilor cu insuficienta renala medie,
deoarece poate ameliora unele simptome, cum ar fi greturile, varsaturile. Deoarece
studiile au deocamdata date contradictorii, pacientii nu trebuie sa isi limiteze cantitatea
de proteine din dieta decat la recomandarea expresa a medicului care se ocupa de cazul
lor. De exemplu, pacientii cu uremie avansata sau cei cu malnutritie nu trebuie sa isi
modifice dieta si sa treaca la un regim cu proteine putine.
2. Sa aibe un continut redus in sodiu, fosfat si potasiu.
Activitatea fizica a pacientilor cu uremie este limitata doar de starea lor de oboseala
cronica, medicii neinsistand ca ei sa isi limiteze in vreun fel activitatea zilnica, daca nu
exista complicatii, cum ar fi hemoragii secundare uremiei. Tratamentul prompt al
anemiei poate ameliora calitatea vietii si poate imbunatati nivelurile energetice ale
organismului, chiar inainte ca pacientul sa inceapa dializa.

Prognostic
Prognosticul pacientilor cu uremie este in general destul de rezervat, mai ales daca nu
este imediat tratata cauza de aparitie a uremiei, fie prin transplant renal, fie prin dializa
renala. In cazul in care uremia a fost determinata de o afectiune cu potential curabil, insa
nu se intervine terapeutic la timp, pacientul are un risc foarte ridicat de a intra in
insuficienta renala acuta.
Complicatiile sindromului uremic variaza in intensitate si severitate, insa cele mai
frecvente sunt:
 Convulsii, coma, stop cardiac, deces;
 Hemoragii spontane: hemoragii gastrointestinale, hematoame subdurale,
hemoragii intense asociate traumatismelor;
 Stop cardiac ca urmare a unor anomalii electrolitice de tipul hiperkaliemiei,
acidozeimetabolice, hipocalcemiei;
 Reactii hipoglicemice severe (apar la pacientii cu diabet zaharat asociat) daca
medicatia nu este ajustata clearancelui in scadere al creatininei;
 Osteodistrofie renala (afectiune osoasa asociata insuficientei renale) care duce la
cresterea riscului de osteoporoza sau fracturi pe os patologic;
 Reactii medicamentoase secundare, daca dozele de administrare nu sunt
adaptate clearance-ului creatininei si functiei renale de epurare (care este in
declin).

Preventie
In vederea prevenirii instalarii unei astfel de afectiuni, pacientii sunt sfatuiti:
 Sa evite, daca au o boala renala cronica, administrarea unor medicamente cu
potential nefrotoxic, cum sunt antiinflamatoarele nesteroidiene, antibioticele
aminoglicozidice nefrotoxice sau alte substante cu potential toxic pentru rinichi;
 Sa evite pe cat posibil investigatiile radioimagistice realizate cu substanta de
contrast, deoarece aceasta este eliminata prin metabolizare renala. Daca functia
renala este deficitara, exista pericolul de acumulare a acestor substante si
metaboliti toxici si dezechilibrarea starii generale.

COLESTEROLUL

Termenul provine din grecescul chole (bilă) și stereos (solis) plus sufixul „ol”, fiind
identificat în calculii colesterolici în anul 1784.
Colesterolul (C27H46O) este un alcool organic, sterol, identificat în membrana
celulară și în țesuturile organismului și transportat în sânge. Colesterolul este o
substanţă înrudită cu grăsimile şi care are un rol important în buna funcţionare a
organismului. El are în mod normal o concentraţie în sânge de până la 200-250 mg/dl.
Din punct de vedere biochimic este un compus aciclic a carui structura include un
nucleu ciclofenantrenic, o grupare hidroxil la C-3 si o catena hidrocarbonata ramificata
atasata la pozitia 17 a inelului D.Este un lipid care are o foarte scazuta solubilitate in apa,
la 25 C°, limita de solubilitate fiind de 0,2mg/100ml. Concentratia de colesterol in
plasma oamenilor sanatosi are o valoare dubla fata de cea a glucozei in sange. Este un
derivat alcoolic care in combinatie cu acizii grasi formeaza colesterolul
esterificat.Colesterolul se gaseste in organism in stare libera sau combinat cu acizii grasi
(de aceea apare incadrat in categoria lipidelor).
In organism el provine din surse alimentare(untura, gabenus de ou, mezeluri, carne
de porc grasa etc), dar si din capacitatea anumitor tesuturi ca ficatut, instestinul,
glandele suprarenale, glandele sexuale, pielea, maduva osoasa si peretele arterial de al
sintetiza.
Cand prin alimentatie nu se asigura valorile cantitatii suficiente, atunci biosinteza
colesterolului se intensifica, sinteza care se poate realiza in orice celula care dispune de
un aparat enzmatic corespunzator, dar in cea mai mare cantitate el este sintetizat in ficat
si intestin (aproximativ 95% in conditiile unei diete sarace in colesterol).De remarcat
este faptul ca captarea celulara a colesterolului din sange este invers proportionala cu
nivelul sintezei celulare a acestuia.
Daca alimentatia nu este suficienta in colesterol, sinteza sa la nivel tisular se
amplifica., dar daca aportul nutritiv furnizeaza colesterol din abundenta sau daca sinteza
depaseste cotele normale, pentru a prevenii acumularea de colesterol liber in celule care
ar avea efect nociv asupra echilibrului biologic al acestora, el este combinat cu acizii grasi
ceea ce il face mai usor suportabil de catre tesuturi.
Dupa scaderea cantitatii de colesterol liber, el traverseaza procesul invers si se
transforma din esterificat in liber.
Colesterolul sintetizat in ficat asigura forma circulanta, iar cel elaborat in glandele
sexuale si suprarenale este utilizat la nivel local.

Nivelul plasmatic al colesterolului este determinat de factori ca alimentatie,

sedentarism, sex, fumat, varsta, stres etc.Ea se incadreaza intre anumite valori conform
tabelului urmator:
 La femeile aflate la menopauza cantitatea de colesterol creste datorita lipsei
hormonului estrogen. In sange aproape tot colesterolul se gaseste in compozitia
lipoproteinelor(forma circulanta a lipidelor care inglobeaza alaturi de colesterol,
proteine si grasimi).
Termenul de colesterol sanguin se referă de fapt la 2 tipuri de lipide:
- LDL (low density lipoproteine) lipoproteine cu densitate mică așa numitul colesterol
“rău”
- HDL (high density lipoproteine) lipoproteine cu densitate mare.

Totalul de colesterol din sange se compune din colesterol LDL si colesterol HDL.
Valorile mari de LDL sunt considerate drept "rele", pentru ca LDL-ul se depune in artere
si duce la arterioscleroza.
Valorile mari de HDL sunt considerate in schimb, drept "bune", pentru ca HDL-ul
combate depunerile de calcar pe peretii vaselor. Cand valoarea totala a colesterolului
depaseste 200 mg/dl, medicul e dator sa masoare separat valorile LDL-ului si ale HDL-
ului, pentru a aprecia mai corect riscul instalarii arteriosclerozei. Nivelul de LDL mai
mare de 160 mg/dl este considerat crescut, iar cel de peste 190 de mg/dl, ca periculos.
Valorile HDL-ului sunt considerate prea scazute, cand coboara sub 40 mg/dl.

De ce depinde marimea valorii colesterolului?

Continutul in colesterol al hranei pe care o consumam influenteaza doar in mica masura
valoarea grasimii din sange. Zilnic, absorbim cam 0,5 grame, ceea ce inseamna 20-30 de
procente de colesterol in sange.
Ficatul tolereaza fara probleme o cantitate zilnica de 1 pana la 2 grame de colesterol.
Productia de colesterol este programata prin gene.
O valoare inalta a lui este, deci, in mare masura innascuta, dar sporeste sensibil prin
supragreutate, lipsa miscarii si diabet. Cu toate astea, exista si sportivi supli, care nu
mananca aproape deloc alimente grase si totusi prezinta valori ridicate ale colesterolului.

Riscul unui nivel ridicat de colesterol

Colesterolul poate sa patrunda in peretii arterelor, unde de-a lungul timpului formeaza
adevarate depozite. Asa apar asa-numitele "placi" de grasime (aterom), care se pot rupe
brusc si pot in funda arterele.
Asta e riscul ce face asa de
periculoasa prezenta in exces a
colesterolului.
Urmarile pot fi fatale: infarct
cardiac, atac cerebral, tulburari
acute de circulatie a sangelui in
picioare. Inchiderea brusca a
arterelor coronariene poate sa duca la moartea inimii. In mod frecvent, peretii vaselor de
sange, modificati datorita colesterolului, au si depuneri de calcar, ceea ce duce la
sclerozarea vaselor (arterioscleroza).
Fumatul, hipertensiunea si diabetul agraveaza acest proces si sporesc riscul unor
complicatii in functionarea vaselor de sange.

Rolul colesterolului in organism

El indeplineste multiple roluri la nivelul organismului , motiv pentru care prezenta sa

este indispensabila in ciclurile biologice.
 Plecand de la colesterol se elaboreaza o serie de substante cum ar fi hormoni sexuali,
corticosuprarenali, vitamina D3 si acizi biliari.
Deasemenea participa si la realizarea structurii membranei celulare si a
lipoproteinelor. Am sa fac referire la faptul ca colesterolul dirijeaza procesele de
transport de o parte si de alta a membranelor celulare in a caror structura intra.
El reprezinta 25% din totalul grasimilor care se gasesc in membranele biologice.Prin
intermediul sau se confera acestora caracter de stabilitate si de permeabilitate selectiva
fata de diversi componenti din mediul intra- sau extracelular.
El participa la captarea si inglobarea particulelor straine(microbi, molecule mari).
Acest fenomen se intalneste cu precadere la nivelul leucocitelor cunoscute pentru
apararea antiinfectioasa.
El contribuie deasemenea si la deplasarea celulelor mobile.Daca concentratia lui
creste, membrana se rigidizeaza iar miscarile sunt ingreunate asigurand protectia
celulelor fragile.

Afectiuni cauzate de colesterol

Exista 2 probleme care pot sa apara la nivelul peretilor vaselor sanguine:

 Arteroscleroza (Ateroscleroza) prin depunerea de colestrol pe pereti si
strangularea fluxului sanguin rezultand afectarea inimii care se poate manifesta
prin: cardiopatie ischemica, angina pectorala, infarct miocardic, hemoragie
cerebrală, arteriopatia membrelor inferioare
 Arterioscleroza prin depunerea de calciu, fibrina, metale grele si minerale pe
peretii vaselor sanguine rezultand in "intarirea arterelor' si fragilizarea vaselor
snguine cu riscul ruperii acestora si declansarea unui accident vascular.

In majoritatea cazurilor depunerile de colesterol coexista cu depunerile de calciu si

este necesar eliminarea lor totala

Bolile coronariene
Cand in organism se acumuleaza prea mult colesterol se formeaza niste placi (depozite
groase si dure) la nivelul arterelor, ducand la ingustarea spatiului prin care trebuie sa
circule sangele catre inima.
 In timp, aceste placi determina aparitia aterosclerozei (intarirea arterelor), principala
cauza a bolilor cardiace. Cand la inima nu mai ajunge suficient oxigen incep sa apara
durerile toracice, denumite angina.
Daca o anumita portiune a inimii nu mai este irigata, datorita blocarii complete a unei
artere coronare, apare infarctul miocardic. Acesta este, de obicei, determinat de blocarea
brusca a unei artere anterior ingustate de catre un tromb (cheag de sange). CONCLUZII

INSA, CONCLUZIA TRASA DE MULTI MEDICI NATURISTI ESTE CA

VALOAREA MARE A COLESTEROLULUI ESTE NESEMNIFICATIVA ATATA
TIMP CAT NU SE DEPUNE PE PERETII ARTERIALI (depunere care rezulta in
cresterea tensiunii arteriale). In consecinta sunt bolnavi de arterosclerozza care toata
viata lor au avut colesterolul in limite normale. Exista si reversul, adica persoane cu
valori mari ale colesterolului dar care nu prezinta insa nici o depunere pe artere.

HEMOGRAMA

Hemograma este un examen de laborator care evaluează cantitativ și calitativ

elementele figurate (celulele) din sânge.
Furnizează informații atât despre numărul tuturor tipurilor de celule sanguine, cât și
despre mărimea, forma și alte caracteristici fizice ale acestora.
Termenul desemnează și buletinul care cuprinde rezultatul unui astfel de examen de
laborator[1]. Hemograma este una din analizele recomandate în mod uzual pentru
evaluarea generală a stării de sănătate. Prin intermediul ei se pot depista anumite
disfuncționalități la nivelul organismului, cum sunt anemiile, infecțiile sau diverse
alte boli.
Pentru efectuarea unei hemograme complete este necesară recoltarea unei mici cantități
de sânge venos, de regulă prin puncție venoasă la nivelul unei venesuperficiale. O
hemogramă parțială se poate realiza și dintr-o picătură de sânge periferic, recoltată de
regulă de la nivelul unui deget al mâinii (la adult) sau de la nivelul călcâiului (la sugari și
copiii mici).
Hemograma constă din măsurarea următorilor parametrii:
 număr de leucocite;
 număr de eritrocite;
  concentraţia de hemoglobină;
 hematocrit;
 indici eritrocitari: volumul eritrocitar mediu (VEM), hemoglobina eritrocitară
medie(HEM), concentraţia medie de hemoglobină (CHEM) şi lărgimea
distribuţiei eritrocitare (RDW);
 număr de trombocite şi indici trombocitari: volumul trombocitar mediu (VTM) si
lărgimea distribuţiei trombocitare (PDW);
 formula leucocitară
Hemograma este un test screening de bază, fiind unul din cele mai frecvent cerute
teste de laborator, reprezentând adesea primul pas în stabilirea statusului hematologic şi
diagnosticul diverselor afecţiuni hematologice şi nehematologice.
Cuantificarea parametrilor hematologici, asociată uneori cu examinarea frotiului de
sânge, aduce informaţii preţioase, orientând în continuare spre efectuarea altor teste
specifice
 ENZIMELE SI ROLUL LOR IN ORGANISM

Enzimele sunt substanțe complexe (molecule

proteice) ce participă la foarte multe reacții ce au loc în
organismul nostru.Acestea sunt catalizatori specifici ce
împreună cu coenzimele reglează procesele biochimice
din organism.

Fară ele fructele nu s-ar coace, semințele nu ar

germina, nu am putea gândi, nu am putea digera alimentele și absorbi substanțele
nutritive prezente în acestea etc. Enzimele sunt implicate în mii de procese biochimice ce
se desfășoara în organismul nostru. În corpul nostru se găsesc aproximativ 2700 enzime
diferite care împreună cu coenzimele formează aproximativ 100000 de compuși ce ne
ajută să vedem, să simțim, să auzim, să digeram hrana și să gândim.

Enzimele ajută în luptă împotriva îmbătrânirii, obezității, colesterolului, ajută sistemul

imunitar, curață colonul, descompun grăsimile, cresc inteligența, detoxifiază organismul,
elimină bioxidul de carbon din plămâni etc.

Enzimele nu pot distruge o celulă vie, dar pot descompune o celulă moartă. Acest
lucru se întâmplă datorită faptului că o enzimă nu poate traversa membrana celulara a
unei celule vii, dar atunci când celula moare poate face acest lucru și astfel compușii
prezenți în celula moartă pot fi reutilizați. Deși enzimele se găsesc în cantități mici
acestea sunt foarte puternice și 30 de grame de pepsina pură pot digera aproximativ
două tone de albuș de ou.

Cum acționeaza enzimele

Când consumăm alimente, enzimele prezente în acestea sunt activate de caldură și
umezeală din cavitatea bucală și împreună cu enzimele produse de organism digeră o
parte din alimente înainte ca acestea să ajungă în stomac. Alte enzime digeră hrana pe
tot traseul ei pentru ca apoi enzimele metabolice să folosească nutrienții respectivi
pentru a regenera țesuturile existente și pentru a produce țesuturi noi. Fiecare celulă din
organism depinde de un anumit grup de enzime. Fiecare enzimă are o anumită funcție.
De exemplu o enzimă care digeră proteine nu digeră și grăsimi.
 Enzimele sunt împărțite în 3 categorii:

1. Enzime metabolice – Ele actioneaza pe post de catalizatori la cresterea oaselor,

refacerea tesuturilor, reglarea metabolismului, vorbire, respiratie, reproducere, auz si
contractia oricarui muschi. Aceste enzime metabolice se gasesc in mod natural in
biochimia organismului nostru. Totusi, pe masura ce imbatranim, activitatea enzimelor
metabolice slabeste.

2. Enzime digestive – Aceste enzime descompun proteinele, carbohidratii si grasimile

din alimente. Enzimele digestive sunt, de asemenea, responsabile cu extragerea,
asimilarea, metabolizarea si absorbtia substantelor nutritive, a vitaminelor si a
mineralelor.

Enzimele digestive sunt împărțite în enzime digestive proprii (produse de organism) și

enzime digestive preluate din alimente.

Enzimele digestive:

 Pepsina - Este o enzima proteolitica secretata de celulele principale ale glandelor

oxintice, sub forma inactiva de pepsinogen. Activarea se face in interiorul
stomacului sub actiunea acidului clorhidric sau chiar a pepsinei insasi printr-un
proces autocatalitic. Actioneaza optim la pH<3,5
 Labfermentul - Prezent doar la nou-născut, favorizează transformarea
cazeinogenului în paracazeină care în prezenţa calciului se transforma in
paracazeinat de calciu.

 Lipaza gastrică - atacă acizii graşi cu lanţ scurt; este importantă la sugari.

 Catepsina - Este o enzimă proteolitică cu un pH de 3-5; are rol mai ales la

sugari.

 Gelatinaza - Degradează gelatina de 400 ori mai intens decât pepsina.

 Alte enzime: anhidraza carbonică, liyoyimul, ureaza gastrică.

  Mucusul gastric - Este secretat de celulele epiteliale superficiale şi de celulele
mucoase auxiliare de la gâtul glandelor fundice si pilorice. Este vascos si
alcalin si creste rezistenta mucoasei fata de actiunea enzimelor proteolitice.

 Factorul intrinsec (Castle) - Este secretat de celulele parietale (oxintice) în

paralel cu secreţia de HCl, fiind o mucoproteina cu rol in absorbtia vitaminei B12
(factorul extrinsec Castle).

3. Enzimele alimentare ajuta procesul digestiv

Ele trebuie sa provina din mancarea pe care o consumam. Toate alimentele crude, mai
precis fructele, legumele, semintele, nucile, anumite alimente superconcentrate de
importanta capitala, in special germenii, sunt resursa principala pentru enzime
alimentare. Carnea si pestele crude contin de asemenea enzime, dar va interzic cu
desavarsire consumarea carnii si a pestelui crude, dintr-o serie de motive de ordin
patogen si parazitar, carora nu le pot acorda nici timpul si nici spatiul necesar in
aceasta carte.
Carnea sau pestele trebuie gatite foarte bine. Deci, atunci cand vorbesc despre
„alimente crude“, pentru a atinge scopul acestei carti, ma refer doar la alimente care sa
nu fie de origine animala. Cu atat mai mult cu cat exista destule alimente vii non-
animale ce abunda in enzime, astfel incat putem sa le ignoram pe cele de provenienta
animala.

mucoproteină cu rol în absorbţia vitaminei

Inamicii enzimelor
Enzimele sunt sensibile la caldură și la pH și de aceea mâncarea gătită la temperaturi
ridicate și procesarea industrială a alimentelor le distruge.

Atunci când gătim mâncarea la temperaturi ridicate denaturăm toate enzimele și

astfel se ajunge la alimente nedigerate în intestine ce pot, sub influența bacteriilor, să
intre în putrefacție și să producă toxine ce ajung apoi în sânge și organe. Acest fenomen
se numește autointoxicare și este caracteristic persoanelor ce au probleme de digestie (în
general persoanele ce suferă de constipație).
 Atunci cand ingerăm enzime din alimente înseamnă ca organismul nostru trebuie sa
depună un efort mai mic pentru a digera alimentele respective datorită scăderii
producției interne de enzime. Metalele grele, deshidratarea și razele ultraviolete le
inactivează.

Vârsta este foarte importantă în producția de enzime. Cercetările arată că în cazul

amilazelor persoanele cu varsta cuprinsa între 21-31 de ani au o cantitate de amilaze (in
cavitatea bucală) de 30 de ori mai mare decât persoanele cu vârsta cuprinsă între 69-100
de ani.

Folosirea enzimelor în vindecarea bolilor

Multe persoane știu că enzimele sunt folosite doar în probleme legate de digestie, dar
acestea pot fi folosite pentru a trata un numar foarte mare de boli.

Acestea pot fi folosite în tratarea îmbătrânirii premature, artritei, problemelor

sistemului circulator, problemelor aparute în zona genitală (femei), herpesului,
lupusului, bolilor autoimune, sclerozei multiple, infecțiilor și problemelor de greutate.

Suplimente cu enzime
Folosind aceste suplimente ajutăm organismul să digere hrana și reducem cantitatea
de enzime digestive pe care trebuie să o producă și astfel acesta poate să se concentreze
pe producerea de enzime metabolice. Spre deosebire de marea parte a enzimelor
preluate din alimente, cele conținute în aceste suplimente nu sunt distruse de acidul
gastric. Când alegeți un supliment trebuie să vă asigurați că acesta conține proteaze,
amilaze, lipaze și lactaze.

Suplimentele cu enzime sunt necesare în

urmatoarele cazuri: încercați să vă reveniți după o
boală, aveți glicemia scăzută, probleme ale glandelor
endocrine, obezitate și stres și pot fi folosite și pentru
tratarea bolilor menționate puțin mai sus.

Din acest articol enzimele par a fi substanțele minune ce vindecă toate bolile. Nu este
cazul. Ele au multe beneficii datorită faptului că sunt necesare în multe procese
metabolice și de aceea un plus de enzime (până la nivelul optim) va avea, în aproape
toate cazurile, efecte benefice.
Toxicitate și simptome ale consumului ridicat de enzime
Persoanele ce au consumat suplimente cu enzime au raportat, în câteva cazuri,
balonare, gaze, acnee, mici dureri de cap. Aceste simptome sunt temporare și este modul
în care organismul se repară. În timpul consumului de suplimente trebuie să consumați
apă mai multă pentru a ajuta la purificarea organismului.
Cele mai bune rezultate sunt obținute după ce au fost consumate suplimente timp de
12 săptămâni.

Există patru metode prin care pot fi eliminați inhibitorii:

– prin ridicarea temperaturii alimentului respectiv (prin această metoda se distrug
enzimele și se pierd și alți nutrienți cum ar fi vitaminele termosensibile).
– înmuierea, clătirea și încolțirea alimentelor respective. Această metodă distruge
inhibitorii enzimatici și crește conținutul de enzime de 3-6 ori.
– a treia metoda constă într-un aport ridicat de enzime pentru a elimina inhibitorii
enzimatici.
– fermentarea cerealelor și semințelor elimină inhibitorii enzimatici, aduce un plus de
microorganisme benefice și elimină anumite substanțe toxice din cereale și semințe.

Cerealele și semințele conțin acid fitic ce blochează absorbtia

calciului, fosforului, fierului si zincului și astfel o dietă bogată în cereale integrale
nefermentate poate duce la o concentrație scazută a mineralelor respective în sânge.
Acest acid este distrus prin fermentarea cerealelor și semintelor. Fermentarea distruge
inhibitorii enzimatici și descompune glutenul, zaharurile și alte substanțe greu de digerat
din cereale și seminte.

Pentru a obține cereale și semințe

fermentate le puteți pune în zer,
iaurt sau kefir și trebuie să le lăsați
minim 7 ore (în cazul cerealelor) și
minim 12 ore în cazul semințelor.

Nu uitați că alimentele
menționate mai sus au un
conținut ridicat
de proteine, grasimi
nesaturate și antioxidanți și nu trebuie eliminate din alimentația noastră.
– sarea este un inhibitor indirect al enzimelor așa că trebuie consumată în cantități mici.