Revista Pro Lege Nr. 1 2019

PRO LEGE NR.
1/2019
Revistă fondată în anul 1952
COMITETUL ȘTIINȚIFIC
• prof. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție • prof. univ. dr. Ovidiu Predescu, consilier al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție • prof. univ. dr. Mircea Duțu • prof. univ. dr. Constantin Mitrache •
prof. univ. dr. Emilian Stancu • prof. univ. dr. Florin Streteanu • prof. univ. dr.
Tudorel Toader
COMITETUL DE REDACȚIE
• procuror prof. univ. dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef • procuror dr. Remus
Jurj-Tudoran, redactor • procuror-șef serviciu dr. Tamara Manea, redactor •
procuror dr. Simona Frolu, redactor • procuror dr. Florena-Esther Sterschi,
redactor • procuror-șef serviciu Cătălin Andrei Popescu, redactor
RESPONSABILI ZONALI – REDACTORI

• procuror conf. univ. dr. Fabian Gyula • lect. univ. dr. Daniela-Iuliana
Lămășanu, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Suceava • Ilie Narița, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Alba Iulia • conf. univ. dr. Marius Neculcea, procuror general adjunct al
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara • dr. Gigi-Valentin Ștefan,
procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța
SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE

• Consilier Mădălina Savopol • Grefier Adrian Costache
CONDIȚII DE PUBLICARE
Materialele destinate publicării trebuie să îndeplinească următoarele
condiții minimale:
1. Manuscrisele pot fi trimise redacției în format electronic, la adresa
documentare@mpublic.ro, în Microsoft Word, Century sau Times New
Roman, cu corp de 14, la două rânduri, opțiunea Justify și cu diacritice.
Acestea pot fi, de asemenea, înmânate personal redacției, caz în care
manuscrisele trebuie să fie, deopotrivă, în format electronic și tipărite;
2. Cu referire la autor, manuscrisele trebuie să fie însoțite de
următoarele informații: nume, titlul didactic sau științific, profesia, funcția,
instituția în care își desfășoară activitatea, adresă poștală, număr de
telefon/fax, e-mail și, opțional, fotografie în format JPG. Diagramele,
schemele, imaginile și tabelele se realizează în Microsoft Word;
3. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt rezumat al articolului, scris
atât în limba română, cât și în limba engleză, care să reflecte ideile de bază ale
materialului și să conțină cuvintele-cheie din tezaurul de cuvinte cheie ale
domeniului abordat;
4. Articolele, studiile, comentariile înaintate spre publicare trebuie să
respecte structura științifică consacrată;
5. Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate
în articol, pentru documentarea invocată și sursele citate. Indicațiile
bibliografice trebuie să respecte normele citării. Redacția „Pro Lege” nu își
asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori în articolele
trimise spre publicare. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor;
6. Redacția „Pro Lege” își rezervă dreptul de a accepta spre publicare
sau respinge materialele primite, precum și de a face modificări editoriale,
fără să afecteze în vreun fel înțelesul și originalitatea textului trimis spre
publicare;
7. Persoanele și instituțiile interesate de copierea sau prelucrarea unor
articole sau părți de articole publicate în „Pro Lege” o pot face în condițiile
prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
8. Stilul de editare și procesul de recenzare pot fi consultate accesând
site-ul http://revistaprolege.ro/.
Redacția „Pro Lege”
Baze de date internaționale recunoscute pentru domeniul științelor
juridice conform ordinului ministrului educației naționale și cercetării
științifice nr. 6129/2016
PRO LEGE Nr. 1/2019

CUPRINS
EDITORIAL
GHEORGHE IVAN: Pensionarea magistraților – necesitatea unei
uniformizări ………………………………………………… 15
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII – COMENTARII – ANALIZE
MARIAN DRĂGULESCU: Activitate economică ce implică
operațiuni taxabile aferente vânzărilor la distanță cu
caracter de continuitate efectuate de către persoane fizice
neautorizate – infracțiunea de evaziune fiscală în
modalitatea prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
241/2005? ………………..…………………………………. 21
MARI-CLAUDIA IVAN: Rezolvarea cauzelor penale de către
procuror …………………………………………………………… 30
REMUS JURJ-TUDORAN: Accesul la informațiile clasificate în
procesul penal și în procedura expulzării. Este necesară
crearea unei secții de avocați speciali în cadrul baroului?... 50
FLORENA-ESTHER STERSCHI: Unele considerații asupra
reținerii, predării și percheziționării trimiterilor poștale…… 75
MIHAI-COSTIN TOADER: Valențele probatorii ale declarațiilor
olografe …………………………………………………………… 93
PAVEL PALCU: Planificarea urmăririi penale ca regulă de tactică
criminalistică ……………………………………………………... 97
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI
JUSTIȚIE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
4 Cuprins
A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE
DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
Primul termen al recidivei include și pedeapsa recalculată ca
urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013 privitoare la
compensare în cazul cazării în condiții necorespunzătoare.
Admisibilitate ………………………………………………….…………. 102
B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN
INTERESUL LEGII
Instanța competentă să soluționeze cererea formulată de către
persoana condamnată în cursul executării pedepsei – instanța în a
cărei circumscripție se află locul de deținere la data formulării
cererii. Admisibilitate ……………………………………………………. 110
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI
GHEORGHE IVAN: Măsurile alternative de executare a
pedepselor privative de libertate. Neconstituționalitate ……. 119
LUMINIŢA NICOLESCU: Repere de jurisprudență a Curții
Constituționale în materia Legii nr. 77/2016 privind darea
în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite ………………………………. 154
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR
OMULUI
REMUS JURJ-TUDORAN: Dreptul la un proces echitabil.
Nedezvăluirea înregistrării video efectuate cu ocazia unei
cumpărări autorizate de droguri …………………………… 186
ALEXANDRA DELIA SABĂU: Dreptul la tăcere din perspectiva
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ……… 193
GREFA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI:
Consolidarea încrederii în sistemul judiciar ………………… 200
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII
EUROPENE – Rubrică realizată de REMUS JURJ-TUDORAN
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a patra)
în cauza C-310/16 (17 ianuarie 2019). „Trimitere
5 Cuprins
preliminară – taxa pe valoarea adăugată (TVA) – protecția
intereselor financiare ale Uniunii Europene – articolul 325
alineatul (1) TFUE – Convenția privind protecția intereselor
financiare ale Comunităților Europene – procedură penală privind
infracțiuni în materie de TVA – principiul
efectivității – administrarea probelor – interceptarea convorbirilor
telefonice – autorizație acordată de o autoritate judiciară
necompetentă – luarea în considerare a acestor interceptări ca
elemente de probă – reglementare națională – interdicție”.…..…… 231
DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE APEL – Rubrică realizată de
GHEORGHE IVAN
PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ORADEA PE ANUL 2015,
ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ (PARTEA A II-A)
Nepronunțarea primei instanțe asupra unei fapte reținute în sarcina
inculpatului prin actul de sesizare  rejudecarea cauzei de către
această instanță …………………………………………………………… 243
Îngrădirea dreptului la muncă în cursul procesului penal, ca motiv
de înlăturare a obligației impuse inculpatului, ce a îndeplinit o
funcție de demnitate publică, de a nu o mai exercita, pe timpul
controlului judiciar …………………………………………………. 249
Contestația în anulare formulată împotriva dispozițiilor prin care
s-a soluționat latura civilă a unei cauze penale: competența
soluționării revine secției penale a curții de apel, și nu secției civile
a acestei instanțe; inaplicabilitatea dispozițiilor noului Cod de
procedură civilă, deși acestea constituie dreptul comun în materie
procedurală; neincidența prevederilor procesual penale referitoare
la revizuire ………………………………………………………… 253
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
Numirea/revocarea procurorilor în cadrul celor două direcții ale
Ministerului Public. Inechitate …………………………………….…… 259
VARIA
AUGUSTIN LAZĂR: Autoritatea judiciară în lumea
contemporană. Judiciarizarea vieții publice și raporturile
cu celelalte autorități …………………………………………… 265
6 Cuprins
CONSILIUL EUROPEI, COMISIA EUROPEANĂ PENTRU
EFICACITATEA JUSTIŢIEI: Carta etică europeană
privind utilizarea inteligenței artificiale în sistemele
judiciare și în mediul lor ....................................................... 276
CĂTĂLIN-ANDREI POPESCU: O altă perspectivă asupra
viitorului justiției sau zorii pătrunderii inteligenței
artificiale în sălile de judecată – Scurte considerații
(profane) la momentul adoptării Cartei etice europene cu
privire la utilizarea inteligenței artificiale în sistemele
judiciare și în mediul lor –...................................................... 346
Basic Principles on the Independence of the Judiciary …………….… 364
Principii de bază privind independența sistemului judiciar …….….. 368
SEMNAL – Rubrică realizată de GHEORGHE IVAN
O nouă publicație juridică – Revista Procuraturii Republicii
Moldova …………………………………………………………………….. 372
RESTITUIRI – Rubrică realizată de SIMONA FROLU
N. NEGRU: O nouă reformă penală? (,,Curierul judiciar”, Anul
XLIX, 1940, nr. 8, 25 februarie 1940)…………………....…… 374
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Geza Balla ………………………………….……. 380
The review PRO LEGE No 1/2019
TABLE OF CONTENTS
EDITORIAL
GHEORGHE IVAN: Retirement of magistrates – a need for
uniformity ………………………………………………….. 15
STUDIES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTS – ANALYSIS
MARIAN DRĂGULESCU: Economic activity involving taxable
transactions related to remote sales of a continuous nature
carried out by unauthorized natural persons – the offense of
tax evasion in the manner provided by Article 9 (1) (a) of
Law no. 241/2005? ………………..…………………………. 21
MARI-CLAUDIA IVAN: Solving the criminal cases by the
prosecutor ………………………………………………………… 30
REMUS JURJ-TUDORAN: Access to classified information in the
criminal and expulsion proceedings. Is it necessary to
create a special lawyers' section within the bar? ………….. 50
FLORENA-ESTHER STERSCHI: Some considerations on the
retention, handing over and searching of postal items ……... 75
MIHAI-COSTIN TOADER: The proof values of handwritten
statements ………………………………………………………… 93
PAVEL PALCU: The planning of criminal prosecution as a rule of
criminal forensic tactics ………………………………………… 97
FROM THE JURISPRUDENCE OF THE HIGH COURT OF
CASSATION AND JUSTICE – Column held by GHEORGHE IVAN
A. THE PANEL COMPETENT TO RESOLVE ISSUES OF LAW IN
CRIMINAL MATTERS
The first term of the recidivism also includes the penalty
recalculated following the application of Article 551 of Law no.
254/2013 on compensation in the event of improper
accommodation. Admissibility ……………………………….…………. 102
8 Table of contents
B. THE PANEL COMPETENT TO JUDGE THE APPEAL IN THE
INTEREST OF THE LAW
The court competent to solve the request made by the convicted
person during the execution of the sentence – the court in whose
jurisdiction the place of detention is located at the date of filing the
application. Admissibility ………………………………………………… 110
FROM THE CASE-LAW OF THE CONSTITUTIONAL COURT OF
ROMANIA
GHEORGHE IVAN: Alternative measures for the execution of
custodial sentences. Unconstitutionality ……………………… 119
LUMINIŢA NICOLESCU: Highlights of case-law of the
Constitutional Court in the matter of Law no. 77/2016
regarding the giving-in-payment of immovable property in
order to settle the liabilities assumed by credits …………….. 154
FROM THE CASE-LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN
RIGHTS
REMUS JURJ-TUDORAN: The right to a fair trial. Failure to
provide the defendant with the video recordings on an
authorized drug purchase …………………………………… 186
ALEXANDRA DELIA SABĂU: The right to silence from the
perspective of the case-law of the European Court of
Human Rights ……………………………………………………. 193
REGISTRY OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN
RIGHTS: Strengthening confidence in the judiciary ……….. 200
FROM THE CASE-LAW OF THE COURT OF JUSTICE OF THE
EUROPEAN UNION – Column held by REMUS JURJ-TUDORAN
Judgment of the Court of Justice of the European Union (Fourth
Chamber) in Case C-310/16 (17 January 2019). "Reference for a
preliminary ruling – Value Added Tax (VAT) – Protection of the
European Union's financial interests – Article 325 (1) TFEU – The
Convention on the protection of the European Communities'
financial interests – Criminal proceedings in respect of VAT – The
Effectiveness Principle – evidence managing – interception of
telephone conversations – authorization granted by an incompetent
9 Table of contents
judicial authority – taking into account of such interceptions as
evidence – national regulation – prohibition" …....………………… 231
FROM THE CASE-LAW OF THE COURTS OF APPEAL – Column held
by GHEORGHE IVAN
THE JUDICIAL PRACTICE OF ORADEA COURT OF APPEAL IN THE
YEAR 2015, IN CRIMINAL PROCEDURAL MATTER (PART II)
Non-adjudication of the first instance on a defendant’s
incriminating act by the notice – remitting the case by that court …. 243
Restraining the right to work during the criminal proceedings as a
reason for removing the obligation imposed on the defendant who
has fulfilled a public dignity function not to exercise it during the
judicial control ……………………………………………………… 249
The appeal for annulment of the provisions governing the civil
aspect of a criminal case: the competence of the settlement lies with
the criminal section of the court of appeal, and not with the civil
section of this court; the inapplicability of the provisions of the new
Civil Procedure Code, even though they constitute the common
procedural law; the inappropriateness of the criminal procedural
provisions relating to the review …………………………………… 253
LEGISLATIVE UPDATES – Column held by GHEORGHE IVAN
The appointment/dismissal of prosecutors in the two directorates of
the Public Ministry. Inequity ………………………………………..…… 259
VARIA
AUGUSTIN LAZĂR: Judicial authority in the contemporary
world. Judicialization of public life and relationships with
other authorities …………………………….…………………… 265
COUNCIL OF EUROPE, EUROPEAN COMMISSION FOR THE
EFFICIENCY OF JUSTICE: European Ethical Charter on
the Use of Artificial Intelligence in Judicial Systems and
their environment ................................................................. 276
CĂTĂLIN-ANDREI POPESCU: A different perspective on the
future of justice or the dawning of artificial intelligence in
court rooms – Brief (profane) comments at the time of the
10 Table of contents
adoption of the European of Ethical Charter on the Use of
Artificial Intelligence in Judicial Systems and their
environment – ........................................................................ 346
Basic Principles on the Independence of the Judiciary ……………… 364
Principii de bază privind independența sistemului judiciar ………… 368
SIGNAL – Column held by GHEORGHE IVAN
A New Legal Publication – The Journal of the Prosecutor's Office
of the Republic of Moldova …………………….………………………… 372
RESTITUTIONS – Column held by SIMONA FROLU
N. NEGRU: A new criminal reform? (Judicial Courier, Year
XLIX, 1940, No. 8, February 25, 1940) ………………..…… 374
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Geza Balla ………………………………….……. 380
La revue PRO LEGE No. 1/2019
TABLE DE MATIÈRES
ÉDITORIAL
GHEORGHE IVAN: Retraite des magistrats – la nécessité d'une
uniformité …………………………………………………... 15
ETUDES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTAIRES –
ANALYSES
MARIAN DRĂGULESCU: Activité économique impliquant des
opérations imposables liées à des ventes à distance à
caractère continu effectuées par des personnes physiques
non-autorisées – l'infraction de fraude fiscale au sens de
l'article 9 par. (1) lit. (a) de la Loi no. 241/2005? ………….. 21
MARI-CLAUDIA IVAN: Résoudre les affaires criminelles par le
procureur …………………………………………………………. 30
REMUS JURJ-TUDORAN: Accès aux informations classifiées
dans les procédures pénales et d'expulsion. Est-il nécessaire
de créer une section spéciale d'avocats au sein du barreau? 50
FLORENA-ESTHER STERSCHI: Quelques considérations sur la
détention, la remise et la recherche des envois postaux ……. 75
MIHAI-COSTIN TOADER: Valeurs de preuve des déclarations
manuscrites ………………………………………………………. 93
PAVEL PALCU: Planification des poursuites pénales en tant que
règle de tactique médico-légale ……………………………….. 97
DE LA JURISPRUDENCE DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET
DE JUSTICE – Rubrique réalisée par GHEORGHE IVAN
A. LE COMPLET POUR LE DEBAT DES QUESTIONS DE DROIT EN
MATIERE PENALE
Le premier terme de la récidive comprend également la peine
recalculée à la suite de l'application de l'art. 551 de la Loi no.
254/2013 sur l'indemnisation en cas d'hébergement inapproprié.
Recevabilité ………………………..……......................………………... 102
12 Table de matières
B. LE COMPLET COMPETENT DE JUGER LE RECOURS DANS
L'INTERET DE LA LOI
Le tribunal compétent pour régler la demande formulée par le
condamné lors de l'exécution de la peine – le tribunal de la
juridiction duquel se trouve le lieu de détention à la date du dépôt
de la demande. Recevabilité …..…………………………………………. 110
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR CONSTITUTIONNELLE DE
LA ROUMANIE
GHEORGHE IVAN: Mesures alternatives pour l'exécution des
peines privatives de liberté. Inconstitutionnalité …………….. 119
LUMINIŢA NICOLESCU: Faits saillants de la jurisprudence de la
Cour constitutionnelle en matière de la loi no. 77/2016
concernant le paiement de biens immobiliers afin de régler
les dettes assumées par des crédits ……………………………. 154
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS
DE L’HOMME
REMUS JURJ-TUDORAN: Le droit à un procès équitable.
Non-divulgation d'enregistrements vidéo durant un achat
approuvé de drogues ………………………………………… 186
ALEXANDRA DELIA SABĂU: Le droit de garder le silence du
point de vue de la jurisprudence de la Cour européenne des
droits de l'homme ……………………………..…………………. 193
GREFFE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS DE
L'HOMME: Renforcer la confiance dans le système
judiciaire ……………………………………………..…………… 200
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR DE JUSTICE DE L’UNION
EUROPEENNE – Rubrique réalisée par REMUS JURJ-TUDORAN
Arrêt de la Cour de justice de l'Union européenne (quatrième
chambre) dans l'affaire C 310/16 (17 janvier 2019). "Demande de
décision préjudicielle – taxe sur la valeur ajoutée
(TVA) – protection des intérêts financiers de l'Union
européenne – Article 325, paragraphe (1) du TFUE – Convention
relative à la protection des intérêts financiers des Communautés
européennes – procédure pénale en matière de TVA – le principe
d'efficacité – le traitement des preuves – l'interception de
conversations téléphoniques – l'autorisation accordée par une
autorité judiciaire non-compétente – prise en compte de telles
interceptions en tant que preuve – réglementation
nationale – interdiction" …..……………………..…………………. 231
DE LA JURISPRUDENCE DES COURS D’APPEL – Rubrique réalisée
par GHEORGHE IVAN
PRATIQUE JUDICIAIRE DE LA COUR D'APPEL DE ORADEA EN
2015, EN MATIERE PROCEDURALE PENALE (2e PARTIE)
La non-décision de la première instance sur un fait retenu contre le
defendeur par l'acte de renvoi – nouvelle audition de l'affaire par ce
tribunal ………………………………...…………………………………… 243
Restreindre le droit de travailler pendant la procédure pénale en
tant que raison de supprimer l'obligation imposée au défendeur qui
a rempli une fonction de dignité publique de ne pas l'exercer
pendant le contrôle judiciaire ……………………………………… 249
Le recours en annulation des dispositions qui ont reglé le caractère
civil d’une affaire pénale: la compétence de résolution appartient à
la partie criminelle de la cour d'appel, et non la partie civile de
celle-ci; l'inapplicabilité des dispositions du nouveau Code de
procédure civile, même si elles constituent le droit procédural
commun; la non-incidence des dispositions de procédure pénale
relatives à la révision ….…………………………………………… 253
ACTUALITES LEGISLATIVES – Rubrique réalisée par GHEORGHE
IVAN
La nomination/révocation des procureurs dans les deux directions
du Ministère public. Inégalité …………………………………….…….. 259
VARIA
AUGUSTIN LAZĂR: L'autorité judiciaire dans le monde
contemporain. La judiciarisation de la vie publique et ses
relations avec les autres autorités …………………………….. 265
LE CONSEIL DE L'EUROPE, LA COMMISSION
EUROPEENNE POUR L'EFFICACITE DE LA JUSTICE:
Charte éthique européenne d'utilisation de l'intelligence
artificielle dans les systèmes judiciaires et leur
environnement ........................................................................ 276
CĂTĂLIN-ANDREI POPESCU: Une autre perspective sur l'avenir
de la justice ou l'aube de la pénétration de l'intelligence
artificielle dans les salles d'audience – Quelques
considérations (profanes) lors de l'adoption de la Charte
éthique européenne d'utilisation de l'intelligence artificielle
dans les systèmes judiciaires et leur environnement –............ 346
Basic Principles on the Independence of the Judiciary ……………… 364
Principes fondamentaux sur l'indépendance du pouvoir judiciaire .. 368
SIGNAL – Rubrique de GHEORGHE IVAN
Une nouvelle publication juridique – Le journal du Parquet de la
République de Moldova ………………………………………………….. 372
RESTITUTIONS – Rubrique de SIMONA FROLU
N. NEGRU: Une nouvelle réforme pénale? (Courrier judiciaire,
Année XLIX, 1940, n° 8, 25 février 1940)……………..…….. 374
IN MEMORIAM
ILIE PICIORUȘ: Geza Balla ……………………..………….……... 380
EDITORIAL
PENSIONAREA MAGISTRAȚILOR – NECESITATEA UNEI
UNIFORMIZĂRI
dr. Gheorghe IVAN
ABSTRACT
In the editorial, the author presents the differences in the

regulation of the retirement of magistrates according to their
category: constitutional judges benefit from a more permissive
regulation as compared to ordinary magistrates
(judges/prosecutors).
Keywords: judge, magistrate, retirement, prosecutor.
1. Articolul 82 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor1 statuează:
,,(1) Judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de
Casație și Justiție, magistrații-asistenți de la Curtea Constituțională și
personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor,
precum și foștii judecători și procurori financiari și consilierii de conturi de
la secția jurisdicțională care au exercitat aceste funcții la Curtea de Conturi,
cu o vechime de cel puțin 25 de ani în funcția de judecător ori procuror,
magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor
și procurorilor, precum și în funcția de judecător ori procuror financiar sau
consilier de conturi de la secția jurisdicțională a Curții de Conturi se pot
pensiona la cerere și pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de
pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de
indemnizația de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar,
după caz, și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data

Redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de
Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător
ştiinţific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei
Române, coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și al Laboratorului
de investigații și cercetare criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și
Justiție Penală Galați, e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie
2005, cu modificările și completările ulterioare.
16 Gheorghe Ivan
pensionării.
(2) Judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de
Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională, personalul de specialitate
juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, precum și foștii judecători și
procurori financiari și consilierii de conturi de la secția jurisdicțională care
au exercitat aceste funcții la Curtea de Conturi se pot pensiona la cerere,
înainte de împlinirea vârstei de 60 de ani, și beneficiază de pensia prevăzută
la alin. (1), dacă au o vechime de cel puțin 25 de ani numai în funcția de
judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție și
de la Curtea Constituțională sau personal de specialitate juridică asimilat
judecătorilor, precum și în funcția de judecător la Curtea Constituțională,
judecător ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secția
jurisdicțională a Curții de Conturi. La calcularea acestei vechimi se iau în
considerare și perioadele în care judecătorul, procurorul,
magistratul-asistent sau personalul de specialitate juridică asimilat
judecătorilor și procurorilor, precum și judecătorul de la Curtea
Constituțională, judecătorul, procurorul financiar și consilierul de conturi la
secția jurisdicțională a Curții de Conturi a exercitat profesia de avocat,
personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic
sau jurisconsult.
(3) De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la
împlinirea vârstei de 60 de ani, și judecătorii și procurorii cu o vechime în
magistratură între 20 și 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind
micșorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an
care lipsește din vechimea integrală în magistratură.2
(4) Pentru fiecare an care depășește vechimea în magistratură
prevăzută la alin. (1) și (2) la cuantumul pensiei se adaugă câte 1% din baza
de calcul prevăzută la alin. (1), fără a o putea depăși.
(5) Persoanele care îndeplinesc condițiile de vechime prevăzute la
alin. (1) și (3) în funcția de judecător, procuror, magistrat-asistent sau
2
Potrivit art. I pct. 142 din Legea nr. 242/2018 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018) şi art. V din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 92/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 16
octombrie 2018), începând cu data de 1 ianuarie 2020, art. 82 alin. (3) se modifică şi va avea
următorul cuprins:
,,(3) De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la cerere, înainte de
împlinirea vârstei de 60 de ani, şi judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi judecătorii şi magistraţii-asistenţi de la Curtea Constituţională
cu o vechime între 20 şi 25 de ani numai în aceste funcţii, în acest caz cuantumul pensiei fiind
micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1), pentru fiecare an care lipseşte din
vechimea integrală în aceste funcţii.”
17 Pensionarea magistraților – necesitatea unei uniformizări
personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, precum și în funcția
de judecător ori procuror financiar, notar de stat sau consilier de conturi de
la secția jurisdicțională a Curții de Conturi se pot pensiona și pot beneficia,
la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, chiar dacă la data
pensionării au o altă ocupație. În acest caz, pensia se stabilește dintr-o bază
de calcul egală cu indemnizația de încadrare brută lunară pe care o are un
judecător sau procuror în activitate, în condiții identice de funcție, vechime și
grad al instanței sau parchetului, și sporurile, în procent, avute la data
eliberării din funcție ori, după caz, cu salariul de bază brut lunar și sporurile
avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării. De această
pensie de serviciu pot beneficia numai persoanele care au fost eliberate din
funcție din motive neimputabile.
(6) Judecătorii și procurorii și magistrații-asistenți de la Înalta Curte
de Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională au dreptul la pensie de
boală profesională și de invaliditate în cuantum de 80% din pensia de
serviciu.
(7) Judecătorii și procurorii pot opta între pensia de serviciu și pensia
din sistemul public. Judecătorii și procurorii militari pot opta între pensia de
serviciu și pensia militară de serviciu.
(8) Pensia prevăzută de prezentul articol are regimul juridic al unei
pensii pentru limită de vârstă.”
2. Începând cu anul 2016, în categoria magistraților (judecători și
procurori) au fost incluși și judecătorii Curții Constituționale a României3,
3
Prin Dec. nr. 262/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
385 din 20 mai 2016), Curtea Constituţională a României a constatat că dispoziţiile art. 82
alin. (2) din Legea nr. 303/2004 sunt constituţionale în măsura în care noţiunea de
,,judecător” din cuprinsul acestora include şi judecătorul constituţional. Anterior acestei
decizii, art. 82 alin. (2) din legea sus-menționată avea următorul conținut:
,,Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi
foştii judecători şi procurori financiari şi consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională
care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi se pot pensiona la cerere înainte de
împlinirea vârstei de 60 de ani şi beneficiază de pensia prevăzută la alin. (1), dacă au o
vechime de cel puţin 25 de ani numai în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent
sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, precum şi în funcţia de judecător
ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de
Conturi. La calcularea acestei vechimi se iau în considerare şi perioadele în care
judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau personalul de specialitate juridică asimilat
judecătorilor şi procurorilor, precum şi judecătorul, procurorul financiar şi consilierul de
conturi la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a exercitat profesia de avocat, personal
de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult.”
Alineatul (1) al art. 82 din Legea nr. 303/2004 statua astfel:
18 Gheorghe Ivan
aceștia beneficiind de pensie de serviciu exact ca un judecător din cadrul
instanțelor judecătorești.
3. Prin Legea nr. 168/20184, s-a dat o altă reglementare instituției
,,pensionărilor judecătorilor constituționali”.
Potrivit art. 71 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale5, republicată, astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 168/2018:
,,(1) Judecătorii Curții Constituționale cu o vechime în activitatea
juridică sau în învățământul juridic superior de cel puțin 25 de ani,
indiferent de vârstă și de data pensionării, beneficiază, la cerere, de pensie
de serviciu egală cu 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de
încadrare brută lunară și sporurile avute. Pentru fiecare an care depășește
vechimea menționată, la cuantumul pensiei se adaugă câte 1% din baza de
calcul, fără a o putea depăși. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport
cu indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile aferente ale
judecătorilor Curții Constituționale. Pensia de serviciu se recalculează, la
cerere, prin adăugarea vechimii dobândite în funcția de judecător după data
stabilirii acesteia (sublinierea noastră  Gh. Ivan).
(2) În ipoteza în care calitatea de pensionar a fost dobândită înainte
de intrarea în exercițiul mandatului, pensia aflată în plată se recalculează
potrivit prevederilor alin. (1).
(3) Pensia de serviciu poate fi cumulată cu orice venituri realizate.
(4) Beneficiarii pensiilor aflate în plată pot opta pentru pensia de
serviciu potrivit prevederilor prevăzute la alin. (1).
(5) La încetarea mandatului, ca urmare a expirării termenului
acestuia sau a imposibilității exercitării sale din motive de sănătate,
judecătorii Curții Constituționale beneficiază de o sumă egală cu
indemnizația netă de 6 luni de activitate.
,,Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi
foştii judecători şi procurori financiari şi consilierii de conturi de la secţia jurisdicţională
care au exercitat aceste funcţii la Curtea de Conturi, cu o vechime de cel puţin 25 de ani în
funcţia de judecător ori procuror, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică
asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi în funcţia de judecător ori procuror
financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi se pot
pensiona la cerere şi pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu,
în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută
lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, şi sporurile avute în ultima lună de
activitate înainte de data pensionării.”
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 12 iulie 2018.
5
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie
2010, cu modificările ulterioare.
19 Pensionarea magistraților – necesitatea unei uniformizări
(6) Judecătorii Curții Constituționale au dreptul la pașaport
diplomatic, în condițiile legii.”6
Cu referire la pensionare, se observă că, în prezent, judecătorii Curții
Constituționale se pot pensiona dacă au o vechime în activitatea juridică sau
în învățământul juridic superior de cel puțin 25 de ani, indiferent de vârstă și
de data pensionării; în această situație, ei beneficiază, la cerere, de pensie de
serviciu egală cu 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizația de
încadrare brută lunară și sporurile avute.
În comparație cu magistrații-judecători/procurori de drept comun
(cărora li se aplică dispozițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004), judecătorilor
constituționali li se ia în considerare și vechimea în învățământul juridic
superior, precum și aceea în activitatea juridică; această din urmă sintagmă
este foarte largă, incluzând nu numai vechimea în profesiile de avocat,
personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau
jurisconsult [cum este prevăzut în teza finală a alin. (2) al articolului
menționat anterior], dar și pe aceea în alte profesii juridice [de notar, de
personal de probațiune (cu studii superioare juridice) etc.].
Dacă în cazul judecătorilor/procurorilor de drept comun se consideră,
potrivit art. 86 din Legea nr. 303/20047, vechime în magistratură perioada în
6
Anterior, art. 71 din Legea nr. 47/1992 avea următorul conținut:
,,(1) La încetarea mandatului, ca urmare a expirării termenului acestuia sau a
imposibilităţii exercitării sale din motive de sănătate, judecătorii Curţii Constituţionale
beneficiază de o sumă egală cu indemnizaţia netă pe 6 luni de activitate.
(2) Judecătorii Curţii Constituţionale, la data pensionării sau recalculării pensiilor
anterior stabilite, beneficiază de pensie de serviciu egală cu 80% din indemnizaţia lor brută
lunară. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii
Constituţionale şi se impozitează potrivit legii.
(3) Judecătorii Curţii Constituţionale au dreptul la paşaport diplomatic, în condiţiile
legii.”
7
,,Art. 86
Constituie vechime în magistratură, aplicabilă şi persoanelor prevăzute la art. 82
alin. (1) şi (2), perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică
prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcţiile de judecător,
procuror, judecător la Curtea Constituţională, judecător financiar, procuror financiar,
consilier de conturi în secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, auditor de justiţie, personal
de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), magistrat-asistent, grefier cu studii
superioare juridice, avocat, notar, asistent judiciar, consilier juridic, personal de specialitate
juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii
Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, cadru
didactic din învăţământul juridic superior acreditat (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Abrogat.”
Conform art. 46 alin. (6) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în
materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a
20 Gheorghe Ivan
care judecătorul/procurorul a fost cadru didactic în învățământul juridic
superior acreditat, în cazul judecătorilor constituționali nu mai prezintă
importanță acreditarea universităților unde și-au desfășurat activitatea.
Concluzii. Există diferențe de reglementare a pensionării magistraților

în funcție de categoria acestora, în sensul că judecătorii constituționali
beneficiază de o reglementare mai permisivă față de magistrații de drept
comun (judecători/procurori). În atari condiții, se impune uniformizarea de
îndată a reglementărilor privitoare la pensionarea magistraților.
De lege ferenda: includerea magistraților de drept comun în sfera art. 71
din Legea nr. 47/1992, așa cum s-a întâmplat cu judecătorii constituționali.
contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea

şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016), prevederile art. 86 din Legea nr.
303/2004 se aplică în mod corespunzător şi pentru consilierii de soluţionare a contestaţiilor în
domeniul achiziţiilor publice cu studii juridice, prevăzuţi la art. 46 alin. (5) din Legea nr.
101/2016.
Ulterior publicării Legii nr. 101/2016, art. 86 din Legea nr. 303/2004 a fost
modificat prin art. I pct. 149 din Legea nr. 242/2018 în forma prezentată mai sus, însă alin.
(2) al articolului menționat anterior a fost abrogat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
7/2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019);
acest alineat prevedea:
,,(2) Constituie vechime, în sensul prezentei legi, perioada în care o persoană a
exercitat funcţia de notar de stat, această vechime aplicându-se persoanelor prevăzute la art.
82 alin. (1)-(5), precum şi foştilor notari de stat, chiar dacă la data pensionării au altă
ocupaţie.”
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII –
COMENTARII – ANALIZE
ACTIVITATE ECONOMICĂ CE IMPLICĂ OPERAŢIUNI
TAXABILE AFERENTE VÂNZĂRILOR LA DISTANȚĂ CU
CARACTER DE CONTINUITATE EFECTUATE DE CĂTRE
PERSOANE FIZICE NEAUTORIZATE – INFRACȚIUNEA DE
EVAZIUNE FISCALĂ ÎN MODALITATEA PREVĂZUTĂ ÎN ART. 9
ALIN. (1) LIT. A) DIN LEGEA NR. 241/2005?
Marian DRĂGULESCU
ABSTRACT
In the article, the author addresses the following issues:

a) the need to register for VAT purposes of taxable persons that
have their business activity in Romania and perform an economic
activity involving taxable transactions by delivering new goods in
a continuous manner from Romania outside the territory of the
country;
b) the possibility of assimilating or not of this economic activity
carried out by persons who do not register for VAT purposes with
the concealment of the taxable source for the purpose of
circumventing tax obligations, an act liable to meet the
constitutive elements of the offense provided in Article 9 (1) (a) of
Law no. 241/2005 on the prevention and combating of tax evasion.
Keywords: National Agency for Fiscal Administration,

e-commerce, tax evasion, offense, taxable transaction, taxable
person, place of supply of goods, value added tax.
Odată cu dezvoltarea industriei internetului, au apărut și activități

conexe care oferă o informare alternativă asupra tuturor domeniilor vieții sau
chiar posibilitatea de a avea acces instantaneu, on-line, la informație:
e-learning, audiolearning cu ajutorul audiobooks ș.a. Mai mult decât atât, ca
aplicație a internetului a apărut întreaga branșă numită
e-commerce – comerțul electronic, prin care furnizorii de mărfuri și servicii

Procuror – Direcția Națională Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor
asimilate infracțiunilor de corupție, e-mail: mdragulescu@pna.ro.
22 Marian Drăgulescu
dispun suplimentar de o piață de desfacere enormă: internetul. Practic,
internetul a oferit acces la o piață globală multor întreprinderi mici și mijlocii
care fără aportul acestuia nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a se adresa
unor clienți la scară mondială. Astfel, internetul a devenit și un important
mediu de afaceri1.
Multiple companii de comerț și shopping on-line care dețin diverse
site-uri web aparțin aceastei branșe e-commerce. Site-urile sunt gratuite
pentru cumpărători, însă în general vânzătorii plătesc taxe pentru postarea
articolelor după un număr limitat de înregistrări gratuite și, după caz, atunci
când acele articole sunt vândute.
Vânzătorii care comercializează bunuri prin e-commerce sunt atât
persoane juridice înregistrate ca atare, cât și persoane fizice. O parte dintre
vânzătorii persoane fizice neautorizate care efectuează acte de comerț
realizează această activitate cu caracter de continuitate cu bunuri noi, iar
nu second-hand, care sunt vândute în afara teritoriului României, bunuri
dintre cele mai diverse (de exemplu, medicamente, bijuterii, aparatură
electronică etc.).
Scopul prezentului articol nu este de a analiza aspecte de moralitate,
concurență neloială, încălcarea regimului special de circulație pe care îl
prezintă anumite bunuri, gradul de pericol social al unei prezumtive fapte de
natură penală față de alte fapte de acest gen etc., ci exclusiv acela de a
prezenta care sunt pașii de urmat pentru a se stabili în ce măsură astfel de
operațiuni realizate în condițiile precizate, de către o persoană fizică aflată pe
teritoriul României, sunt operațiuni impozabile din punct de vedere al taxei pe
valoarea adăugată (în continuare TVA), iar în caz afirmativ, cine trebuie să
procedeze la plata taxei, când trebuie să opereze înregistrarea în scopuri de
TVA și indicarea de împrejurări care pot fi avute în vedere la o posibilă
încadrare a faptei în infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin.
(1) lit. a) din Legea nr 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii
fiscale2, cu modificările ulterioare.
Având în vedere că operațiunile sus-menționate pot fi plasate într-o
perioadă lungă, dispozițiile incidente din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal3 vor avea mențiuni între paranteze privind textul corespunzător din
Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal4, cu modificările și completările
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Internet-Marketing și afaceri prin Internet (accesat la
29 ianuarie 2019).
2
3
În prezent, abrogat.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie
2015.
Activitate economică ce implică operaţiuni taxabile aferente… 23
ulterioare, care a înlocuit primul act normativ. Ținând seama de faptul că în
general dispozițiile incidente din Legea nr. 571/2003 nu au suferit modificări
de substanță ulterior abrogării prin Legea nr. 227/2015, pentru a se asigura
acuratețea exprimării și pentru a nu se îngreuna citirea textului legal,
trimiterile se vor face la timpul prezent (de pildă, ,,prevede” în loc de
,,prevedea/a prevăzut”, ,,are următorul conținut” în loc de ,,avea/a avut
următorul conținut”, cu atât mai mult cu cât și numărul articolului
corespunzător din Legea nr. 227/2015, în vigoare în prezent, va fi redat între
paranteze.
Analiza va pleca de la dispozițiile alin. (1) al art. 126 din Legea nr.
571/2003 [art. 268 alin. (1) din Legea nr. 227/2015], ,,Operațiuni impozabile”,
care au următorul conținut:
„(1) Din punct de vedere al taxei sunt operațiuni impozabile în
România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
a) operațiunile care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt
asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei,
efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este
considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 și 133;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o
persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând
ca atare;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una
dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).”
În continuare, având în vedere condițiile stipulate de către textul de
lege sus-expus, se impune a se stabili în ce măsură toate cele 4 condiții
sunt îndeplinite cumulativ pentru ca operațiunea ce face obiectul analizei să
fie considerată o operațiune impozabilă în România din punct de vedere al
taxei.
Astfel, potrivit art. 128 (,,Livrarea de bunuri”) alin. (1) din Legea nr.
571/2003 [art. 270 alin. (1) din Legea nr. 227/2015], la care face trimitere art.
126 alin. (1) lit. a) al cărui conținut a fost redat imediat anterior; ,,este
considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca
și un proprietar.” În fapt, raportând la tipul operațiunii efectuate de către
persoana fizică care comercializează bunuri în afara teritoriului României,
putem constata că operează o vânzare-cumpărare ca act prin care se transferă
dreptul de proprietate cu atributul dispoziției de la cumpărător către vânzător.
Este îndeplinită prima condiție stipulată de art. 126 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 571/2003 [art. 268 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015].
Pentru a se constata în ce măsură este îndeplinită cea de-a doua
condiție prevăzută în art. 126 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 268
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 227/2015], se vor reda în continuare prevederile
relevante din capitolul V, ,,Locul operațiunilor cuprinse în sfera de aplicare a
taxei”, art. 132, ,,Locul livrării de bunuri”, din Legea nr. 571/2003 (art. 275
din Legea nr. 227/2015), la care face trimitere art. 126 alin. (1) lit. b) din
prima lege:
,,(1) Se consideră a fi locul livrării de bunuri:
a) locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe
expedierea sau transportul, în cazul bunurilor care sunt expediate sau
transportate de furnizor, de cumpărător sau de un terț. Dacă locul livrării,
stabilit conform prezentei prevederi, se situează în afara teritoriului
comunitar, locul livrării realizate de către importator și locul oricărei livrări
ulterioare se consideră în statul membru de import al bunurilor, iar bunurile
se consideră a fi transportate sau expediate din statul membru de import;
(…)
(5) Prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. a), locul livrării
pentru vânzările la distanță efectuate din România către alt stat membru se
consideră în acest alt stat membru, în cazul în care livrarea este efectuată
către o persoană care nu îi comunică furnizorului un cod de înregistrare în
scopuri de TVA, atribuit de statul membru în care se încheie transportul sau
expedierea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) valoarea totală a vânzărilor la distanță, efectuate de furnizor și
care presupun transportul sau expedierea bunurilor din România către un
anumit stat membru, în anul calendaristic în care are loc o anumită vânzare
la distanță, inclusiv valoarea respectivei vânzări la distanță, sau în anul
calendaristic precedent, depășește plafonul pentru vânzări la distanță, stabilit
conform legislației privind taxa pe valoarea adăugată din statul membru
respectiv, astfel de vânzări având locul livrării în statul respectiv; sau
b) furnizorul a optat în România pentru considerarea tuturor
vânzărilor sale la distanță, care presupun transportul bunurilor din România
într-un anumit stat membru, ca având loc în respectivul stat membru.
Opțiunea se exercită în condițiile stabilite prin norme și se aplică tuturor
vânzărilor la distanță, efectuate către respectivul stat membru, în anul
calendaristic în care se exercită opțiunea și în următorii doi ani
calendaristici.
(…)
(7) Derogarea prevăzută la alin. (5) nu se aplică vânzărilor la
distanță efectuate din România către un alt stat membru:
a) de mijloace de transport noi;
b) de bunuri instalate sau asamblate de furnizor sau de altă persoană
în numele acestuia;
c) de bunuri taxate în România, conform regimului special pentru
bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție și antichități, prevăzut
la art. 1522;
d) de gaz printr-un sistem de gaze naturale situat pe teritoriul
Comunității sau prin orice rețea conectată la un astfel de sistem, de energie
electrică, de energie termică sau agent frigorific prin intermediul rețelelor de
încălzire ori de răcire;
e) de produse accizabile, livrate către persoane juridice neimpozabile
și persoane impozabile.”
Astfel, locul livrării de bunuri este în Romania, întrucât acolo este
locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau
transportul în cazul bunurilor care sunt expediate sau transportate de către
furnizor, iar persoana care desfășoară operațiunea supusă analizei nu a
exercitat opțiunea de la art. 132 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art.
275 alin. (5) din Legea nr. 227/2015] pentru ca locul livrării pentru vânzările
la distanță efectuate din România către alt stat membru să fie considerat în
acel alt stat membru. Este îndeplinită cea de-a doua condiție stipulată de
art. 126 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 268 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 227/2015].
În continuare, analiza îndeplinirii cumulative a celei de-a treia și a
patra condiții prevăzute în art. 126 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003
[art. 268 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 227/2015]:
,,c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o
persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând
ca atare;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una
dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2)”
se impune a se realiza unitar, având în vedere că din conținutul art. 127
alin. (1) din Legea nr. 571/2003 rezultă că se face trimitere la art. 127 alin. (2)
din aceeași lege.
Astfel, textul art. 127 (,Persoane impozabile și activitatea
economică”) alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 [art. 269 alin. (1) și (2) din
Legea nr. 227/2015] are următorul conținut:
,,(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care
desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități
economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau
rezultatul acestei activități.
(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind
activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii,
inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau
asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea
bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu
caracter de continuitate.”
Astfel, persoana fizică ce derulează operațiunea dedusă analizei,
efectuând o activitate de comerț, cu caracter de continuitate, cu bunuri
corporale noi, în scopul obținerii de venituri este persoană impozabilă în
sensul art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 [art. 269 alin. (1) din Legea nr.
227/2015] și desfășoară o activitate economică în sensul art. 127 alin. (2) din
Legea nr. 571/2003 [art. 269 alin. (2) din Legea nr. 227/2015]. Sunt
îndeplinite cumulativ cea de-a treia și a patra condiție prevăzute în art.
126 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 571/2003 [art. 268 alin. (1) lit. c) și d)
din Legea nr. 227/2015].
Constatăm că sunt îndeplinite cumulativ toate cele 4 condiții
prevăzute cumulativ de art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 [art. 268
alin. (1) din Legea nr. 227/2015], sens în care operațiunea supusă analizei,
din punct de vedere al taxei, este o operațiune impozabilă în România.
În continuare, după stabilirea întrunirii acestor condiții, analiza trebuie
să privească stabilirea existenței sau nu a unei scutiri de taxă pe valoare
adăugată a acestor operațiuni. Dacă se constată că operațiunile ce fac obiectul
prezentei analize nu se regăsesc printre cele ce fac obiectul scutirii de taxă
pe valoare adăugată prevăzute în art. 141-art. 1441 din Legea nr. 571/2003
(art. 292-296 din Legea nr. 227/2015), se impune ca în continuare analiza să
stabilească dacă persoana obligată la plata taxei este persoana impozabilă care
efectuează livrări de bunuri, în speță persoana fizică care comercializează
bunurile prin vânzare către cumpărători din afara teritoriului țării sau
beneficiarul.
Astfel, potrivit capitolului XI, ,,Persoanele obligate la plata taxei”,
art. 150 din Legea nr. 571/2003 [art. 307 alin. (1) din Legea nr. 227/2015]:
,,(1) Persoana obligată la plata taxei pentru operațiunile taxabile din
România”: ,,Persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată, dacă
aceasta este datorată în conformitate cu prevederile prezentului titlu, este
persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări de
servicii, cu excepția cazurilor pentru care beneficiarul este obligat la plata
taxei conform alin. (2)-(6) și art. 160.”
În fapt, aceste ultime prevederi invocate fac referire la operațiunile
pentru care se aplică taxarea inversă: de exemplu, livrări de deșeuri, cereale,
energie electrică etc. De altfel, conform art. 160 alin. (1) din Legea nr.
571/2003 [art. 331 alin. (1) din Legea nr. 227/2015]: ,,Prin excepție de la
prevederile art. 150 alin. (1), în cazul operațiunilor taxabile persoana
obligată la plata taxei este beneficiarul pentru operațiunile prevăzute la alin.
(2). Condiția obligatorie pentru aplicarea taxării inverse este ca atât
furnizorul, cât și beneficiarul să fie înregistrați în scopuri de TVA conform
art. 153.” Însă nu aceasta este ipoteza în operațiunile supuse prezentei analize,
având în vedere că cel puțin furnizorul nu este înregistrat în scopuri de TVA.
Astfel, persoana aflată pe teritoriul României care efectuează livrare
de bunuri, în sensul art. 128 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 [art. 270 alin. (1)
din Legea nr. 227/2015], și care nu este înregistrată în scopuri de TVA este
obligată la plata taxei.
Potrivit art. 153 din Legea nr. 571/2003 [art. 316 alin. (1) din Legea
nr. 227/2015], ,,Înregistrarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA”:
„(1) Persoana impozabilă care are sediul activității economice în
România și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică
ce implică operațiuni taxabile, scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept
de deducere și/sau operațiuni rezultate din activități economice pentru care
locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi
deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi fost realizate în România
conform art. 145 alin. (2) lit. b) și d), trebuie să solicite înregistrarea în
scopuri de TVA la organul fiscal competent, după cum urmează:
a) înainte de realizarea unor astfel de operațiuni, în următoarele
cazuri:
1. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri care atinge
sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), cu privire la
regimul special de scutire pentru întreprinderile mici;
2. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri inferioară
plafonului de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), dar optează pentru
aplicarea regimului normal de taxă;
b) dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul
de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), în termen de 10 zile de la sfârșitul
lunii în care a atins sau a depășit acest plafon;
c) dacă cifra de afaceri realizată în cursul unui an calendaristic este
inferioară plafonului de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), dar optează
pentru aplicarea regimului normal de taxă;
d) dacă efectuează operațiuni scutite de taxă și optează pentru taxarea
acestora, conform art. 141 alin. (3).”
Astfel, persoana impozabilă care are sediul activității economice în
România și realizează o activitate economică ce implică operațiuni taxabile,
cum sunt cele supuse prezentei analize, trebuie să se înregistreze în scop de
TVA prin solicitare adresată organului fiscal competent în termenul stipulat
de prevederile enunțate. Există totodată și prevederi care instituie dreptul
Agenției Naționale de Administrare Fiscală de a proceda la înregistrarea din
oficiu.
Conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 571/2003, prin obligații fiscale se
înțelege obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală.
În art. 2 din Legea nr. 571/2003 (art. 2 din Legea nr. 227/2015) se
arată că ,,impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt
următoarele:
a) impozitul pe profit;
[…]
f) taxa pe valoarea adăugată;
[…]”
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005: „(1) Constituie
infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8
ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul
sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;”
Pentru a se stabili în ce măsură o persoană impozabilă, care are sediul
activității economice în România și realizează o activitate economică ce
implică operațiuni taxabile prin comercializarea de bunuri în afara teritoriului
României, a ascuns sursa taxabilă în scopul sustragerii de la îndeplinirea
obligațiilor fiscale, faptă susceptibilă să întrunească elementele constitutive
ale infracțiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, se
impun a fi analizate toate împrejurările concrete ale fiecărei spețe în parte.
În continuare, vom prezenta doar cu caracter exemplificativ, iar nu
limitativ, câteva dintre aspectele care pot fi avute în vedere:
– bunurile sunt cumpărate de pe teritoriul țării, fără documente legale,
de persoana impozabilă anterior comercializării în afara teritoriului țării;
– bunurile sunt achiziționate din spațiul intracomunitar cu factură cu
TVA 0 de către ,,firme fantomă” și revândute de către persoana fizică care
controlează aceste firme prin intermediul altor persoane fizice;
– clandestinitatea totală a operațiunii (de exemplu, date nereale de
identificare ale vânzătorului, date de contact schimbate frecvent, firme de
curierat diferite utilizate etc.);
– retragerea cu justificări nereale a banilor încasați în conturi de către
vânzători;
– plata bunurilor livrate în contul personal al vânzătorului cu
justificarea ,,plata la ordinul SC X SRL” în acele situații în care vânzătorul
emite o factură în numele unei societăți comerciale prin mijloace frauduloase,
dar solicită în scris cumpărătorului, în numele acelei societăți ,,vânzătoare”,
ca plata să fie efectuată la ordinul acesteia în contul bancar al persoanei fizice.
Cauzele care privesc astfel de operațiuni ce au făcut obiectul prezentei
analize se impun a fi documentate temeinic, din punct de vedere al
probațiunii, având în vedere linia sensibilă care există între răspunderea
penală și simpla răspundere fiscală.
Problematica privind implicațiile fiscale sub aspectul TVA pe care le
comportă aceste operațiuni este una vastă, analiza, inclusiv a prevederilor
legale înscrise în prezentul articol, putând să difere de la caz la caz, în funcție
de datele concrete (de pildă, tip bunuri comercializate, statul în care s-a livrat
bunul, cuantum tranzacții, opțiuni exercitate etc.).
REZOLVAREA CAUZELOR PENALE DE CĂTRE PROCUROR
Mari-Claudia IVAN
ABSTRACT
As regards the institution of "solving criminal cases by

prosecutors", the new Code of Criminal Procedure partly took
over the provisions of the previous Code of Criminal Procedure
(since 1969). The author analyses the above-mentioned institution,
also presenting some comparative law references.
Keywords: comparative law, prosecutor, solving criminal cases,

criminal prosecution.
1. Reglementarea din noua lege procesual penală în raport cu cea

anterioară. Articolul 327 din noul Cod de procedură penală (în continuare
C.pr.pen.)1 are corespondent în art. 262 din Codul de procedură penală
anterior (în continuare C.pr.pen. din 1969)2, cu următoarele excepții: soluțiile

Doctorand – Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti, consilier
juridic − Instituția Prefectului, Ministerul Afacerilor Interne, e-mail:
mariclaudia_i@yahoo.com.
1
,,Art. 327. Rezolvarea cauzelor
Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal
administrate, procurorul:
a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde
penal;
b) emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor
legale.”
2
,,Art. 262. Rezolvarea cauzelor
Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal
administrate, procedează, după caz, astfel:
1. când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită
de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde penal:
a) dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă
rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată;
b) dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă
rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată;
2. dă ordonanță prin care:
a) clasează, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penală potrivit
dispozițiilor art. 11.
Rezolvarea cauzelor penale de către procuror 31
pe care le adoptă procurorul au fost regândite în raport cu noile reglementări
procesual penale.
În ceea ce privește denumirea capitolului V al titlului I din Partea
specială a noului Cod de procedură penală (,,Rezolvarea cauzelor și sesizarea
instanței”), legiuitorul a renunțat, pe bună dreptate, la expresia ,,trimiterea în
judecată” folosită de Codul de procedură penală anterior, aceasta exprimând
doar una dintre soluțiile pe care poate să le adopte procurorul, neputând deci
să fie generalizată3.
2. Etapele urmăririi penale. Faza de urmărire penală are ca moment

procesual inițial începerea urmăririi penale, iar ca moment procesual final,
după caz, fie trimiterea în judecată, fie stingerea procesului penal prin clasarea
cauzei sau renunțarea la urmărirea penală.
Cu referire la momentul final al urmăririi penale, noul Cod de
procedură penală, ca și Codul de procedură penală anterior, reglementează
distinct momentul terminării temporare a urmăririi penale și acela al
terminării definitive a acesteia. Separarea acestor două momente se explică
prin succesiunea a două operații necesare, de apreciere asupra activității
efectuate în faza de urmărire. Prima este aprecierea organului care a efectuat
cercetarea penală că aceasta este terminată, că sunt suficiente probe pentru a
se dispune trimiterea în judecată (art. 321-323 C.pr.pen.4)  terminarea
Dacă procurorul dispune scoaterea de sub urmărire în temeiul art. 10 lit. b 1 face
aplicarea art. 181 alin. 3 din Codul penal;
b) suspendă urmărirea penală, atunci când constată existența unei cauze de
suspendare a urmăririi.”
3
În doctrină s-a subliniat că, întrucât trimiterea în judecată este soluţia care
determină desfăşurarea mai departe a procesului penal, aceasta explică denumirea capitolului
V al titlului I din Partea specială a Codului de procedură penală anterior [V. Dongoroz,
Trimiterea în judecată (Urmărirea penală), în ,,Explicații teoretice ale Codului de procedură
penală român. Partea specială”, de V. Dongoroz (coordonator) ș.a., vol. VI, ediția a II-a,
Editura Academiei Române şi Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 64].
4
,,Art. 321. Înaintarea dosarului privind pe inculpat
(1) De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează
dosarul procurorului, însoţit de un referat.
(2) Referatul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (4), precum şi
date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă şi măsurile luate cu privire la
ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde acestea se află.
(3) Când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi,
referatul trebuie să cuprindă menţiunile arătate la alin. (2) cu privire la toate faptele şi la toţi
inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune
clasarea sau renunţarea la urmărire.”
,,Art. 322. Verificarea lucrărilor urmăririi penale
32 Mari-Claudia Ivan
temporară a urmăririi penale. A doua apreciere este făcută de către procuror
atunci când acesta dispune asupra rezultatelor urmăririi penale (art. 327-331
C.pr.pen.5)  terminarea definitivă a urmăririi penale6.
(1) În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de

cercetare penală potrivit art. 320 şi art. 321 alin. (1), procurorul procedează la verificarea
lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă asupra acestora.
(2) Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere.”
,,Art. 323. Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală
(1) În situaţia în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau
că nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale, restituie cauza organului care a
efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite
cauza la alt organ de cercetare penală potrivit dispoziţiilor art. 302.
(2) Atunci când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu
privire la unele fapte sau la unii inculpaţi, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul
dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală.
(3) Ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde, pe lângă menţiunile arătate la
art. 286 alin. (2), indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a
faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a
fi administrate.”
5
,,Art. 328. Cuprinsul rechizitoriului
(1) Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea
penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele
privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele
şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331,
dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea
cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul
parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel,
iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a
fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta,
verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi,
verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.
(2) În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în
instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.
(3) Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi
penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau
acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.”
,,Art. 329. Actul de sesizare a instanţei
(1) Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
(2) Rechizitoriul însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate
ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente să
judece cauza în fond.
(3) În situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba română, se vor lua măsuri pentru
traducerea autorizată a rechizitoriului, care va fi ataşată actelor menţionate la alin. (2).
Când nu există traducători autorizaţi, traducerea rechizitoriului se face de o persoană care
poate comunica cu inculpatul.
Activitățile procesuale proprii fazei de urmărire penală parcurg,
potrivit noii reglementări procesual penale, două etape: cercetarea penală și
rezolvarea cauzei.
3. Caracteristicile etapei rezolvării cauzei. Deși urmărirea penală

este socotită ca efectiv terminată odată cu rezolvarea cauzei de către procuror,
aceasta are totuși un caracter relativ, pentru că este posibil să se dispună
reluarea urmăririi penale [art. 332 alin. (1) lit. b) și c) C.pr.pen.7].
În sistemul noului Cod de procedură penală, ca și în cel al
reglementării anterioare, etapa rezolvării cauzei este una firească și, totodată,
obligatorie a oricărui proces penal (chiar și atunci când procurorul efectuează
el însuși cercetarea penală potrivit art. 324 din codul sus-menționat8).
(4) Inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale, poate solicita
să îi fie comunicată o traducere a rechizitoriului în limba maternă.”
,,Art. 330. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive sau asigurătorii
Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să
cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri
preventive ori a unei măsuri asigurătorii.”
,,Art. 331. Dispoziţiile privitoare la măsurile de siguranţă
Dacă apreciază că faţă de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranţă cu
caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri.”
6
În același sens, în raport cu reglementarea anterioară, V. Dongoroz, op. cit., p. 62.
7
,,Art. 332. Cazurile de reluare a urmăririi penale
(1) Urmărirea penală este reluată în caz de:
a) încetare a cauzei de suspendare;
b) restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c) redeschidere a urmăririi penale.
(2) Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.”
8
,,Art. 324. Efectuarea urmăririi penale de către procuror
(1) Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile
prevăzute de lege.
(2) Procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită
supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală.
(3) În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin
ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală.
(4) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor
restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte
sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3).”
,,Art. 56. Competenţa procurorului
(1) Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a
poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De
asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu
respectarea dispoziţiilor legale.
4. Organe și subiecți procesuali. La efectuarea activităților specifice
etapei analizate participă un singur organ judiciar penal: procurorul.
Procurorul, fiind titularul acțiunii penale, este singurul căruia, în faza
de urmărire penală, îi revine competența de a soluționa cauza penală,
indiferent care este organul care a efectuat cercetarea penală (procurorul sau
organul de cercetare penală)9.
De regulă, competent a proceda la rezolvarea cauzei este procurorul
care a supravegheat cercetarea penală sau care a efectuat urmărirea penală.
Totuși, poate fi competent și un alt procuror decât cel care a efectuat în cauză
una dintre activitățile menționate anterior, fiind suficient ca el să facă parte
din aceeași unitate de parchet sau dintr-o altă structură de parchet (bineînțeles,
competentă în materie, cum ar fi în situația prevăzută în art. 325 C.pr.pen.10).
(2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le
conduce şi le supraveghează.
(3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror
(sublinierea noastră – M-C. Ivan):
a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel;
b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art.
289-294 din Codul penal [și anume: omorul simplu, omorul calificat, uciderea la cererea
victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, ultrajul, compromiterea intereselor justiţiei,
ultrajul judiciar, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea
nedreaptă, luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, faptele
de corupție săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia, faptele
de corupție săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia (adăugirea
noastră – M-C. Ivan)];
c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare
moartea unei persoane [cum ar fi tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (adăugirea
noastră – M-C. Ivan)];
d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală
aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau
Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
(4) Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în
mod obligatoriu, de procurorul militar.
(5) Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale
parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte,
faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată
instanţa competentă potrivit art. 44.
(6) Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze
urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii,
judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.”
9
V. Dongoroz, op. cit., p. 65; N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 99.
10
,,Art. 325. Preluarea cauzelor de la alte parchete
De asemenea, în cauzele în care supravegherea sau urmărirea penală a fost
efectuată de către doi sau mai mulți procurori, poate să procedeze la
rezolvarea cauzei și numai unul dintre ei.
Subiect procesual este inculpatul, adică suspectul față de care s-a pus
în mișcare acțiunea penală în cursul urmăririi penale (art. 309 din codul
sus-indicat11).
5. Rezolvarea cauzei penale. După verificarea lucrărilor urmăririi

penale (art. 322 C.pr.pen.), procurorul procedează la o operațiune de evaluare
(apreciere) a actelor existente la dosar, pe baza căreia statuează asupra
rezultatelor cercetării12.
A. Evaluarea. Această operație mintală privește întregul material al
urmăririi penale aflat la dosar și are loc după ce procurorul a procedat la
verificarea respectării dispozițiilor legale care garantează aflarea
adevărului. Procurorul examinează, de pildă, dacă: după începerea urmăririi
penale, organele de cercetare penală au strâns și administrat probele, atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului [art. 306 alin. (3)
C.pr.pen.]; organul de cercetare penală s-a pronunțat, prin ordonanță motivată,
asupra cererilor de administrare a probelor [art. 306 alin. (4) din același cod].
B. Statuarea. În funcție de concluzia la care ajunge, procurorul:
a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din
materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de
către inculpat și că acesta răspunde penal;
(1) Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea
efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic
inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi când legea prevede o altă
subordonare ierarhică.”
11
,,Art. 309. Punerea în mişcare a acţiunii penale
(1) Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul
urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a
săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16
alin. (1).
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale este comunicată inculpatului de către
organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispoziţiile art. 108 se aplică în
mod corespunzător, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3) La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost
dispusă măsura.
(4) Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea
inculpatului şi la comunicarea prevăzute la alin. (2).
(5) Organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat
atunci când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut.”
12
V. Dongoroz, op. cit., p. 69.
b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire,
potrivit dispozițiilor legale (art. 315 C.pr.pen.13 și, respectiv, art. 318 din
același cod14).
6. Referințe de drept comparat. 6.1. Codul de procedură penală

francez (în continuare C.pr.pen. francez15). Decizia alternativă a
procurorului Republicii. Așa cum am arătat într-un studiu anterior16, poliția
judiciară este obligată să transmită procurorului Republicii toate actele
efectuate pentru ca acesta să ia o decizie cu privire la urmărire. Primind
actele, magistratul poate: fie să decidă că nu este cazul să deschidă o urmărire
13
,,Art. 315. Clasarea
(1) Clasarea se dispune când:
a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond
şi formă esenţiale ale sesizării;
b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).
[…]”
14
,,Art. 318. Renunţarea la urmărire penală
(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că
nu există un interes public în urmărirea faptei.
(2) Interesul public se analizează în raport cu:
a) conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei;
b) modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;
c) scopul urmărit;
d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii;
e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului
penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia;
f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate;
g) existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica
desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce
prin săvârşirea infracţiunii.
(3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în
vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile
depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.
(4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la
urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g).
(5) Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au
avut ca urmare moartea victimei.
[…]”
15
Disponibil pe site-ul https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do?cidTexte=
LEGITEXT000006071154&dateTexte=29990101 (accesat la 5 februarie 2019).
16
M.-C. Ivan, Obiectul supravegherii urmăririi penale, în ,,Pro Lege” nr. 4/2018, p.
62-75 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/obiectul-supravegherii-urmaririi-penale/
(accesat la 5 februarie 2019)].
(decizie de clasare), fie să hotărască, dimpotrivă, punerea în mișcare a acțiunii
publice (decizie de urmărire)17. În acest din urmă caz, procurorul sesizează
jurisdicția represivă (de instrucție sau de judecată), alegând una dintre
procedurile prevăzute de lege; această alegere este lăsată la aprecierea sa18.
Două dintre aceste proceduri pot să fie utilizate atât de către Ministerul
Public, cât și de către partea lezată: instrucția preparatorie (l’information) și
citarea directă (la citation directe). Nu pot fi folosite decât de către Ministerul
Public următoarele proceduri speciale de sesizare: prezentarea imediată a
suspectului (comparution immédiate) sau convocarea sa printr-un
proces-verbal (convocation par procès-verbal) în caz de infracțiuni flagrante,
precum și prezentarea voluntară a suspectului (comparution volontaire)19.
A. Instrucția preparatorie. Procedura instrucției constă în sesizarea
unui judecător de instrucție care va efectua o anchetă aprofundată înainte de a
decide dacă este cazul sau nu ca suspectul să fie trimis în fața jurisdicției de
judecată.
a) instrucția obligatorie. 1o Ratione materiae, instrucția este
obligatorie pentru urmărirea crimelor (art. 79 C.pr.pen. francez)20;
2o Ratione personae, instrucția este obligatorie atunci când crima sau
delictul (ori chiar o contravenție de clasa a 5-a) sunt comise de către un minor
(art. 5 din Ordonanța din 2 februarie 1945);
b) instrucția facultativă. Cu excepția dispozițiilor speciale, instrucția
este facultativă în cazul delictelor. Dispozițiile din art. 44 (modificat prin
Legea nr. 2011-1862 din 13 decembrie 2011) și art. 79 C.pr.pen. francez
permit procurorului Republicii (dar nu părții lezate) să ceară deschiderea unei
instrucții în cazul contravențiilor. Această posibilitate este utilă în cazul
anumitor contravenții de clasa a 5-a, prezentând un caracter complex21;
c) utilizarea instrucției de către Ministerul Public. Atunci când
procurorul Republicii cere începerea unei instrucții, el trebuie să întocmească
un rechizitoriu de instrucție (le réquisitoire à fin d’informer), care este atașat
la dosarul încă de acum constituit (aceste ,,piese împreunate” au mare
importanță în determinarea amplorii sesizării judecătorului de instrucție).
17
Trebuie să amintim că decizia de urmărire poate fi luată şi de către partea lezată.
18
Crim. 26 avr. 1994, Bull. no 149; Crim. 27 févr. 2001, Bull. no 50 (aceste spețe, ca
și altele la care ne vom referi în continuare, sunt citate după G. Stefani, G. Levasseur, B.
Bouloc, Procédure pénale, 20e édition, Dalloz, Paris, 2006).
19
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 151, 551, 561, 772.
20
În dreptul penal francez, infracțiunile sunt împărţite în crime, delicte şi
contravenţii (a se vedea, pe larg, M.-C. Ivan, loc. cit., p. 62 [disponibil și pe site-ul
http://revistaprolege.ro/obiectul-supravegherii-urmaririi-penale/ (accesat la 5 februarie
2019)].
21
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 562-563.
Acest prim rechizitoriu [sau rechizitoriul introductiv (le réquisitoire
introductif), așa cum este denumit în art. 82 C.pr.pen. francez, modificat prin
Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004], prin care Ministerul Public cere
judecătorului de instrucție să efectueze o instrucție, va pune în mișcare
acțiunea publică.
Rechizitoriul trebuie scris și datat (aceste aspecte fiind importante
pentru întreruperea prescripției22). El trebuie să cuprindă faptele comise23, în
privința cărora judecătorul de instrucție urmează să facă lumină.
Rechizitoriul trebuie să fie semnat de către procurorul Republicii sau
de către unul dintre substituții săi24; este necesar ca el să conțină numele
magistratului care l-a emis25.
Rechizitoriul destinat să pună în mișcare acțiunea publică (penală) nu
trebuie confundat cu rechizitoriul care se întocmește atunci când procurorul
sesizează judecătorul de instrucție pentru a elucida cauzele unei morți
suspecte [art. 74-1 alin. (1) și (2) C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr.
2009-526 din 12 mai 2009]26, act care niciodată nu pune în mișcare acțiunea
publică27;
d) plângerea cu constituire de parte civilă. Victima poate să
promoveze direct acțiunea sa civilă în fața jurisdicției represive, legea
acordându-i acest drept în cazul în care infracțiunea constituie o crimă sau un
delict (art. 85 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2017-242 din 27
februarie 2017), dar nu și dacă este vorba de o contravenție [art. 44 (modificat
22
Sunt cauze de nulitate substanţială (Crim. 14 déc. 1952, JCP 1953. II. 7652, note
Chambon; Crim. 23 avr. 1971, Bull. no 115, Gaz. Pal. 1971. 2. 415). Dar, în absenţa unui
viciu de formă, rechizitoriul nu poate fi anulat (Crim. 5 juin 2002, Bull. no 129).
23
Aceste fapte trebuie să fie individualizate în spaţiu şi timp (Lyon 30 mars 1990,
JCP 1990. II. 21566, note F.L. Coste) (rechizitoriul prea vag este admis în cazul punerii
liniilor telefonice sub ascultare). Rechizitoriul poate să se întemeieze pe piesele (actele) din
care rezultă prezumţia că faptele s-au săvârșit (Crim. 5 juin 2002, Bull. no 129). Cu toate
acestea, simpla referire în rechizitoriul introductiv la piesele care îi sunt ataşate este suficientă
pentru determinarea faptelor (Crim. 29 sept. 1992, D. 1993 somm. comm. 207, obs. Pradel,
Bull. no 288; Crim. 4 janv. 1995, Bull. no 1). Documentele atașate nu sunt supuse niciunei
condiţii de formă (Crim. 28 janv. 1992, Bull. no 34). Neregularitatea eventuală a unui
document atașat nu atrage nulitatea rechizitoriului (Crim. 4 oct. 1994, Bull. no 313; Crim. 21
nov. 1994, Bull. no 368).
24
Crim. 17 févr. 1987, Bull. no 77.
25
Cu referire la ipoteza că semnătura pusă pe un rechizitoriu supletiv poate fi
ilizibilă, a se vedea: Crim. 11 juill. 1973, Bull. no 326; Crim. 3 juill. 1990, Bull. n0 275.
26
Crim. 8 août 1974, JCP 1975. II. 18164, note Chambon; Crim. 11 mai 1989, JCP
1989. IV. 278. A se vedea, pe larg, M.-C. Ivan, loc. cit., p. 64, 70-71 [disponibil și pe site-ul
http://revistaprolege.ro/obiectul-supravegherii-urmaririi-penale/ (accesat la 5 februarie
2019)].
27
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 565.
prin Legea nr. 2011-1862 din 13 decembrie 2011) și art. 79 din codul
menționat anterior].
În atari condiții, victima adresează judecătorului de instrucție
competent o plângere, manifestând intenția sa de a se constitui parte civilă și
atașând la aceasta toate documentele în susținerea acuzării28.
La fel ca rechizitoriul, plângerea trebuie să fie scrisă și datată, să
cuprindă expunerea faptelor într-o manieră detaliată, calificarea (încadrarea)
acestora și, dacă este posibil, identitatea autorului infracțiunii;
e) comunicarea plângerii la parchet. Judecătorul de instrucție dispune
comunicarea plângerii menționate anterior la procurorul Republicii [prin
ordonanță de comunicare (ordonnance de soit-communiqué)] pentru ca acesta
să emită rechizitoriu [art. 86 alin. (1) C.pr.pen. francez, modificat prin Legea
nr. 2007-291 din 5 martie 2007].
Rechizitoriul poate să fie emis contra unei persoane identificate sau
neidentificate [art. 86 alin. (2) din codul sus-indicat, modificat prin Legea nr.
2007-291 din 5 martie 2007].
Dacă plângerea este insuficient motivată sau justificată, procurorul
Republicii poate, înainte de a emite rechizitoriul, să solicite judecătorului de
instrucție (dacă acesta nu a procedat din oficiu) să audieze partea civilă și,
dacă este cazul, să o invite pe aceasta din urmă să prezinte toate probele utile
în susținerea acuzației sale [art. 86 alin. (3) C.pr.pen. francez, modificat prin
Legea nr. 2007-291 din 5 martie 2007].
Procurorul Republicii nu poate sesiza judecătorul de instrucție dacă
emite un rechizitoriu de nedeschidere a instrucției (réquisition de non
informer) în cazul în care există o cauză care stinge acțiunea publică sau
faptele sesizate nu pot să fie urmărite legal ori nu pot să primească vreo
calificare penală. De asemenea, procurorul poate emite un rechizitoriu de
neurmărire (réquisition de non-lieu) în cazul în care este stabilit cert, pe baza
investigațiilor care au avut loc după depunerea plângerii sau potrivit alin. (3)
al art. 86 C.pr.pen. francez, că faptele denunțate de către partea civilă nu au
fost comise. Judecătorul de instrucție nu este obligat să respecte aceste
rechizitorii, putând decide printr-o ordonanță motivată deschiderea instrucției
[art. 86 alin. (4) din același cod, modificat prin Legea nr. 2007-291 din 5
martie 2007]29;
28
Crim. 15 mai 2002, Bull. no 116.
29
Crim. 20 juin 1988, D. 1989.62, note D. Mayer. Instrucţia odată începută, nu poate
înceta decât în cazul în care faptele sesizate nu pot să fie urmărite ori nu pot să primească
vreo calificare penală (Crim. 16 nov. 1999, Bull. no 259; Crim. 30 janv. 2001, Bull. no 25;
Crim. 4 janv. 2005, Bull. no 1).
f) efectele utilizării procedurii instrucției. Efectul esențial al utilizării
procedurii instrucției fie de către Ministerul Public, fie de către partea lezată
constă în sesizarea judecătorului de instrucție și în punerea în mișcare a
acțiunii publice. De asemenea, fiind un act de urmărire, instrucția întrerupe
prescripția.
Judecătorul de instrucție este sesizat cu privire la faptele descrise în
rechizitoriul introductiv sau în plângere și trebuie să efectueze instrucția
asupra acestor fapte, dar și cu referire la acelea care au fost inserate într-un
rechizitoriu supletiv30. Judecătorul este sesizat in rem; ca atare, întreruperea
prescripției produce efecte și față de persoanele care nu au fost vizate în mod
expres prin actul de sesizare;
g) finalizarea instrucției preparatorii. Atunci când judecătorul de
instrucție a îndeplinit toate actele de instrucție, el trebuie să comunice dosarul
procurorului Republicii și să încunoștințeze în același timp părțile și avocații
lor fie verbal, fie printr-o scrisoare recomandată.
Procurorul Republicii are la dispoziție o lună, în cazul în care persoana
cercetată este deținută, sau trei luni, în celelalte cazuri, pentru a emite
rechizitoriul definitiv31 și a-l trimite judecătorului de instrucție. O copie de pe
acest rechizitoriu este comunicată în același timp părților printr-o scrisoare
recomandată.
În aceleași termene (o lună sau trei luni), părțile trebuie să adreseze
judecătorului de instrucție observațiilor lor scrise. Copii de pe aceste
observații sunt transmise și procurorului Republicii. Tot în aceste intervale de
timp, ele trebuie să formuleze cereri sau să prezinte declarații. La expirarea
acestor termene, părțile nu mai pot formula sau prezenta asemenea cereri și
declarații.
În afara termenelor menționate mai sus, procurorul Republicii și
părțile au la dispoziție un termen de zece zile, în cazul în care o persoană
cercetată este deținută, sau un termen de o lună, în celelalte cazuri, pentru a
adresa judecătorului de instrucție rechizitoriile sau observațiile suplimentare
la observațiile sau rechizitoriile care le-au fost comunicate.
La expirarea termenului de zece zile sau a celui de o lună, judecătorul
de instrucție închide procedura instrucției printr-o ordonanță de soluționare
(ordonnance de règlement), chiar dacă nu a primit rechizitoriile sau
observațiile în termenele legale (art. 175 C.pr.pen. francez, modificat prin
30
În cazul constatării unor fapte noi, procurorul este suveran să aprecieze cu privire
la extinderea sesizării judecătorului de instrucţie printr-un rechizitoriu supletiv sau la
deschiderea unei proceduri distincte de instrucţie [art. 80 pct. I alin. (3) C.pr.pen. francez;
Crim. 26 sept. 2000, Bull. no 277].
31
Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016). Prin această ordonanță, judecătorul de
instrucție poate să dispună:
1o neurmărirea (ordonnance de non-lieu), atunci când fapta cercetată
nu constituie nici crimă, nici delict, nici contravenție sau dacă autorul a rămas
necunoscut ori dacă nu există probe de vinovăție suficiente (art. 177 din codul
sus-menționat, modificat prin Legea nr. 2008-174 din 25 februarie 2008)32.
2o trimiterea în judecată (ordonnance de renvoi).
− Astfel, dacă judecătorul de instrucție apreciază că fapta constituie
contravenție, el dispune, prin ordonanță, trimiterea cauzei în fața tribunalului
de poliție (art. 178 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2011-1862 din
13 decembrie 2011); totodată, comunică dosarul și ordonanța procurorului
Republicii. Acesta este obligat să le depună fără întârziere la grefa instanței
competente (art. 180 din același cod, modificat prin legea sus-menționată).
Dacă persoana cercetată a fost arestată provizoriu, ea trebuie pusă în libertate
imediat, deoarece în cazul contravențiilor, legea nu permite luarea măsurii
arestării [143-1 alin. (1) C.pr.pen., modificat prin Legea nr. 2009-1436 din 24
noiembrie 2009]33.
Ordonanța de trimitere în judecată, odată rămasă definitivă, acoperă
viciile de procedură.
Persoana trimisă în judecată este informată despre faptul că trebuie să
comunice procurorului Republicii orice schimbare de adresă de reședință,
printr-o scrisoare recomandată. De asemenea, i se aduce la cunoștință că toate
citările, notificările sau încunoștințările făcute la ultima adresă declarată sunt
considerate ca valabile, chiar dacă ea nu mai locuiește acolo (art. 179-1
C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2011-1862 din 13 decembrie
2011).
− În cazul în care judecătorul de instrucție apreciază că fapta constituie
delict, dispune trimiterea cauzei în fața tribunalului corecțional (art. 179 din
codul sus-indicat, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016) și
comunică dosarul și ordonanța procurorului Republicii. Acesta este obligat să
le depună fără întârziere la grefa instanței competente (art. 180 din același
cod, modificat prin legea sus-menționată).
În ordonanța de trimitere se menționează că persoana cercetată
beneficiază de dispozițiile prevăzute în art. 132-78 C.pr.pen. francez
referitoare la cauzele de scutire sau de reducere a pedepsei.
Prin ordonanța de trimitere se dispune încetarea arestării preventive, a
arestului la domiciliu sub supraveghere electronică (assignée à résidence avec
32
A se vedea, pe larg, G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 735-741.
33
A se vedea, pe larg, M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Considerații asupra arestării preventive
cu specială referire la condițiile de aplicare, în ,,Dreptul” nr. 3/2015, p. 194.
surveillance électronique) ori a controlului judiciar. Totuși, judecătorul de
instrucție poate, printr-o ordonanță distinctă, special motivată, să mențină
măsurile preventive menționate anterior până la prezentarea persoanei în fața
tribunalului.
Persoana aflată în detenție provizorie este imediat pusă în libertate,
dacă tribunalul nu a început judecarea pe fond a cauzei într-un termen de două
luni de la data ordonanței de trimitere în judecată. Cu toate acestea, în mod
excepțional, tribunalul poate, printr-o decizie menționând rațiunile de fapt și
de drept care împiedică judecarea cauzei, să ordone prelungirea detenției pe o
nouă durată de două luni. O nouă prelungire a detenției poate să fie dispusă în
aceleași condiții. Dacă persoana deținută nu a fost judecată nici în acest
interval de timp, ea este pusă imediat în libertate.
Mandatul de arestare (mandat d'arrêt) rămâne valabil și după
închiderea fazei instrucției preparatorii. În schimb, mandatul de căutare
(mandat de recherche) și mandatul de aducere (mandat d'amener) își
încetează efectele, însă fără a se aduce atingere posibilității judecătorului de
instrucție de a emite un mandat de arestare contra acuzatului [alin. (2) al art.
179 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016]34.
Persoana trimisă în judecată este informată despre faptul că trebuie să
comunice procurorului Republicii orice schimbare de adresă de reședință,
printr-o scrisoare recomandată. De asemenea, i se aduce la cunoștință că toate
citările, notificările sau încunoștințările făcute la ultima adresă declarată sunt
considerate ca valabile, chiar dacă ea nu mai locuiește acolo (art. 179-1
C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2011-1862 din 13 decembrie
2011).
− Atunci când judecătorul de instrucție apreciază că fapta constituie
crimă, el nu mai emite o ordonanță de trimitere, ci una de punere sub acuzare
în fața curții cu jurați (art. 181 din codul sus-indicat, modificat prin Legea nr.
2009-1436 din 24 noiembrie 2009).
Dacă acuzatul se află în stare de arest preventiv, mandatul de deținere
(mandat de dépôt) emis împotriva sa rămâne valabil, iar cel acuzat rămâne
arestat până la judecarea cauzei.
Mandatul de arestare (mandat d'arrêt) rămâne valabil și după
închiderea fazei instrucției preparatorii. În schimb, mandatul de căutare
34
Cu privire la aceste mandate, a se vedea, pe larg: art. 122 C.pr.pen. francez,
modificat prin Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004; M.-C. Ivan, Gh. Ivan, Mandatul de
arestare preventivă, în ,,Pro Lege” nr. 2/2016, p. 21-24 [disponibil și pe site-ul
http://revistaprolege.ro/pro-lege-nr-22016/ (accesat la 18 februarie 2019)].
(mandat de recherche) și mandatul de aducere (mandat d'amener) își
încetează efectele, însă fără a se aduce atingere posibilității judecătorului de
instrucție de a emite un mandat de arestare contra acuzatului [alin. (7) al art.
181 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 2009-1436 din 24 noiembrie
2009].
Arestul la domiciliu sub supraveghere electronică (assignée à
résidence avec surveillance électronique) și controlul judiciar continuă să își
producă efectele.
B. Citarea directă. Aceasta reprezintă procedeul normal de sesizare a
tribunalului de poliție în cazul contravențiilor.
În practică, citarea directă este folosită adesea pentru a sesiza
tribunalul corecțional în cazul delictelor.
Citarea este făcută sub forma unei somații judiciare (exploit d'huissier
de justice).
Somația, ca și rechizitoriul și constituirea de parte civilă, trebuie să
conțină o expunere detaliată a faptelor reproșate suspectului, precum și textele
de lege aplicabile. Ea indică tribunalul sesizat, locul, ora și data audierii,
precum și calitatea persoanei citate (de suspect, de parte responsabilă
civilmente sau de martor).
Somația este emisă la cererea Ministerului Public, a părții civile sau a
oricărei autorități care este abilitată legal (art. 551 din codul sus-indicat,
modificat prin Legea nr. 2008-644 din 1 iulie 2008).
Citarea directă, spre deosebire de instrucția preparatorie, nu poate fi
utilizată decât împotriva unei persoane identificate35; ca atare, trebuie
deschisă instrucția preparatorie pentru identificarea autorului infracțiunii36. În
cazul persoanei fizice, somația trebuie să cuprindă numele, prenumele și
adresa, iar în cazul persoanei juridice, denumirea și sediul său37. Totuși, dacă
suspectul își disimulează identitatea, el poate să fie urmărit sub identitatea pe
care o utilizează38.
Citarea se face prin intermediul unui aprod judecătoresc. Persoana
vizată primește o copie de pe citație și semnează pe original, care se atașează
35
Nu este suficient să se identifice pseudonimul suspectului (Paris, 11 janv. 1967,
JCP 1967. II. 15062, note J.A.).
36
37
Nu trebuie să se indice numele persoanei fizice care reprezintă persoana juridică
(Crim. 24 mai 2005, Bull. no 154).
38
Le Puy, 11 janv. 1966, JCP 1966. II. 14803, note P. J. E.; Comp., Trib. Chambéry,
21 déc. 1973, JCP 1974. II. 17678, note Lecrivain, d. 1975. 33, note Karaquillo.
la dosarul cauzei (art. 550 C.pr.pen. francez, modificat prin Legea nr. 92-1336
din 16 decembrie 1992)39.
C. Prezentarea voluntară. În cazul delictelor și contravențiilor,
Ministerul Public poate sesiza tribunalul corecțional și, respectiv, tribunalul
de poliție, apelând la procedura prezentării voluntare a suspectului (art. 388
din codul sus-menționat, modificat prin Legea nr. 83-466 din 10 iunie 1983,
precum și art. 531 din același cod, modificat prin Legea nr. 2011-1862 din 13
decembrie 2011). În acest scop, Ministerul Public emite un avertisment
(avertissement), în care menționează faptele urmărite și textele de lege
aplicabile (art. 389 C.pr.pen. francez), pe care îl comunică persoanei urmărite.
Dacă aceasta nu se prezintă, instanța nu este sesizată40; în acest caz,
Ministerul Public trebuie să recurgă la procedura citării directe.
Avertismentul menționat mai sus poate fi adresat atât unui suspect
liber, cât și unuia aflat în detenție provizorie. Dar, în timp ce prezentarea
voluntară în fața instanței a unui suspect liber prezumă consimțământul său la
judecată, prezentarea unui suspect arestat preventiv nu mai presupune un
asemenea consimțământ; în acest caz, este necesar ca instanța să ia acordul
suspectului de a fi judecat fără o citare prealabilă41.
D. Procedura specială în caz de infracțiuni flagrante. În cursul unei
anchete deschise cu privire la o infracțiune flagrantă, procurorul Republicii se
poate deplasa la fața locului pentru a prelua conducerea cercetărilor. Însă o
asemenea deplasare nu are loc decât în cazul crimelor și delictelor flagrante,
iar în cazul acestora din urmă, legea prevede pedeapsa închisorii (art. 67-68
din codul sus-menționat).
Organele de poliție îl prezintă pe suspect procurorului, pentru ca acesta
să ia o decizie cu privire la declanșarea acțiunii publice.
Dacă procurorul apreciază că nu este cazul să deschidă urmărirea, el
emite o decizie de clasare și dispune punerea în libertate a suspectului.
În cazul în care apreciază că o urmărire este necesară, procurorul poate
să utilizeze, chiar dacă ar fi vorba de un delict simplu, procedura instrucției
preparatorii.
De asemenea, procurorul Republicii poate să utilizeze procedura
prezentării bazate pe recunoașterea prealabilă a vinovăției sau aceea a citării
directe, care îl obligă să-l lase pe suspect în libertate și să-l citeze ulterior în
fața instanței; un asemenea sistem amână prea mult judecarea cauzei și
prezintă riscul ca suspectul să nu se prezinte și să fie judecat în lipsă. Aceste
39
A se vedea, pe larg, G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 152-153, 572-
576, 772-775.
40
Crim. 26 avr. 1967, Gaz. Pal. 1867. 1.344; Comp. Crim. 5 sept. 1989, Bull. no 316.
41
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 151-152, 783-786.
inconveniente sunt evitate prin utilizarea procedurii convocării printr-un
proces-verbal, care prezintă avantajul lăsării în libertate a suspectului.
Dacă procurorul Republicii apreciază că se impune luarea măsurii
arestării preventive, el va recurge la procedura prezentării imediate
(comparution immédiate).
Atunci când procurorul optează pentru una dintre ultimele două
proceduri pentru a pune în mișcare acțiunea publică, îl informează pe suspect
că are dreptul să fie asistat de un avocat ales sau din oficiu. Avocatul este
încunoștințat despre termen. Acesta poate să consulte dosarul și să comunice
liber cu suspectul [art. 393 alin. (2) și (3) C.pr.pen. francez, modificat prin
Legea nr. 2016-731 din 3 iunie 2016]. Îndeplinirea acestor formalități trebuie
să fie menționată într-un proces-verbal întocmit de către procurorul
Republicii, sub pedeapsa nulității procedurii [alin. (4) al articolului menționat
anterior].
a) convocarea printr-un proces-verbal (convocation par
procès-verbal). Procurorul Republicii îi cere suspectului liber să se prezinte
înaintea instanței într-un termen care nu poate să fie mai mic de zece zile (cu
excepția renunțării exprese a suspectului, în prezența avocatului său) și nici
mai mare de șase luni.
Totodată, procurorul îi comunică faptele reținute în sarcina sa, precum
și locul, data și ora judecății (adică toate mențiunile care sunt cerute în cazul
citării directe).
O copie de pe procesul-verbal întocmit în acest sens este înmânat
suspectului (art. 394 din codul sus-indicat, modificat prin Legea nr. 2016-731
din 3 iunie 2016);
b) prezentarea imediată (comparution immédiate). Această procedură
comportă două forme:
− dacă instanța poate judeca în aceeași zi, suspectul este dus imediat în
fața instanței sub escortă, fiind reținut până în momentul prezentării (art. 395
C.pr.pen. francez, modificat prin Legea 2002-1138 din 9 septembrie 2002);
− în cazul în care instanța nu poate judeca în aceeași zi, dar se impune
arestarea preventivă a suspectului, procurorul Republicii îl duce în fața
judecătorului libertăților și al detenției; acest magistrat statuează în camera de
consiliu (art. 396 din codul sus-menționat, modificat prin Legea nr. 2016-731
din 3 iunie 2016)42.
42
A se vedea, pe larg, G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 154-155,
576-580, 780-783.
6.2. Codul de procedură penală italian (în continuare C.pr.pen.
italian43). A. Scopul investigațiilor preliminare. Finalitatea investigațiilor
(anchetelor) preliminare (efectuate de către procurori sau poliția judiciară)
constă în aceea de a permite Ministerului Public să exercite acțiunea penală
(art. 326 C.pr.pen. italian). Într-o exprimare sintetică, se poate afirma că
acuzarea publică trebuie să decidă dacă exercită acțiunea penală sau cere
clasarea44.
B. Trimiterea în judecată. Acțiunea penală este definită ca fiind
,,cererea adresată judecătorului de a decide asupra acuzării”. În acest sens, art.
405 alin. (1) din codul sus-indicat prevede că la finalizarea investigațiilor,
Ministerul Public exercită acțiunea penală, formulând acuzarea sau
învinuirea (imputazione). În procedura ordinară, acuzarea este cuprinsă în
cererea de trimitere în judecată [art. 417 alin. (1) din același cod]; în cazurile
speciale, acuzarea este cuprinsă în actul prin care s-a declanșat procedura
respectivă [de pildă, judecata directă, art. 451 alin. (4) C.pr.pen. italian]45.
Cererea de trimitere în judecată conține următoarele:
a) identitatea acuzatului sau alte date personale care îl pot identifica,
precum și identitatea persoanei vătămate ori de câte ori ar fi posibilă
identificarea;
b) descrierea, în formă clară și precisă, a faptei, a circumstanțelor
agravante și a acelora care fundamentează luarea măsurilor de siguranță, cu
indicarea textelor de lege aplicabile;
c) indicarea mijloacelor de probă;
d) cererea de emitere a unui decret de începere a judecății de către
judecător;
e) data și semnătura (art. 417 din codul sus-menționat).
Cererea de trimitere în judecată se depune de către Ministerul Public la
grefa instanței. Cererea este nulă, dacă nu este precedată de comunicarea
prevăzută în art. 415-bis C.pr.pen. italian prin care procurorul comunică
persoanei cercetate și apărătorului său concluziile sale cu privire la
investigațiile preliminare, precum și invitația de a se prezenta la interogatoriu
potrivit art. 375 alin. (3) din același cod, ori de câte ori a formulat cerere de a
fi supus unui interogatoriu înăuntrul termenului prevăzut în art. 415-bis alin.
(3) din codul menționat anterior.
43
Disponibil pe site-ul https://www.altalex.com/documents/codici-altalex/2014/10/
30/codice-di-procedura-penale (accesat la 19 februarie 2019).
44
P. Tonini, Diritto processuale penale, Dott. A. Giuffrè Editore, S.p.A. Milano,
2009, p. 405.
45
A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Procesul penal între tradiţie şi inovaţie, în
,,Dreptul” nr. 7/2011, p. 199-201.
Cererea trebuie să fie însoțită de dosarul cauzei (art. 416 C.pr.pen.
italian).
Trebuie să menționăm că potrivit art. 415-bis din codul sus-indicat,
procurorul, dacă nu formulează cerere de clasare potrivit art. 408 și art. 411
din același cod, trebuie să comunice persoanei în privința căreia s-au efectuat
investigațiile preliminare și apărătorului său concluziile cu privire la aceste
investigații. Comunicarea conține o expunere sumară a faptei reținute în
sarcina sa, articolele din lege care au fost încălcate, data și locul faptei
comise, avertizarea că documentația privitoare la investigații este depusă la
secretariatul parchetului, precum și că persoana cercetată și apărătorul său au
facultatea de a o studia și a solicita eliberarea unei copii. De asemenea,
comunicarea conține avertizarea că persoana cercetată are dreptul, în termen
de 20 de zile, de a prezenta memorii și documente, de a depune documentația
privitoare la investigațiile apărătorului, de a solicita procurorului îndeplinirea
unor acte de investigație, precum și de a se prezenta pentru a da declarații sau
de a solicita să fie supus unui interogatoriu; în acest din urmă caz, procurorul
trebuie să ia măsuri pentru luarea interogatoriului. Când procurorul, ca urmare
a cererii persoanei cercetate, dispune noi investigații, acestea trebuie să fie
îndeplinite în 30 de zile de la prezentarea cererii. Termenul poate să fie
prelungit numai o dată și pe un interval de cel mult 60 de zile de către
judecătorul pentru anchete preliminare, la cererea procurorului. Declarațiile și
interogatoriile persoanei cercetate, precum și noile acte de investigație
efectuate de către procuror pot fi utilizate numai dacă au fost făcute în cursul
termenelor menționate anterior.
În dreptul procesual penal italian există ședința preliminară, fiind o
etapă a procedurii penale în prim grad; ea are ca obiect controlul legalității și
temeiniciei cererii de trimitere în judecată formulate de către procuror.
Judecătorul ședinței preliminare (giudice dell`udienza preliminare),
care nu a îndeplinit în aceeași cauză și atribuțiile judecătorului pentru anchete
preliminare, emite un decret prin care dispune începerea judecății (decreto
che dispone il giudizio) sau o sentință de neurmărire (sentenza di non luogo a
procedere)46.
C. Clasarea. Când procurorul apreciază că nu poate fi exercitată
acțiunea penală, formulează o cerere de clasare care este de competența
judecătorului pentru anchete preliminare.
Cererea de clasare este depusă la grefa instanței, fiind însoțită de
dosarul cauzei.
46
A se vedea, pe larg: M. Mercone, Diritto processuale penale, XII Edizione,
Edizioni Giuridiche SIMONE, Napoli, 2004, p. 455-476; P. Tonini, op. cit., p. 423-442; Gh.
Ivan, loc. cit., p. 200.
Clasarea se poate cere în următoarele cazuri:
a) netemeinicia sesizării infracțiunii (art. 408 C.pr.pen. italian);
b) existența unei cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale sau
care stinge infracțiunea (art. 411 din același cod);
c) necunoașterea autorului infracțiunii (art. 415 din codul menționat
anterior).
Procurorul comunică persoanei vătămate faptul că a depus cerere de
clasare, dacă aceasta, cu ocazia formulării sesizării sau pe parcursul
investigațiilor, a solicitat o comunicare în acest sens. În comunicare se
precizează că, în termen de 20 de zile47, persoana vătămată poate să studieze
actele și să depună o opoziție motivată la cererea de clasare, solicitând
continuarea investigațiilor preliminare și indicând, sub pedeapsa
inadmisibilității, obiectul investigațiilor supletive și probele ce urmează a fi
administrate [art. 408 alin. (3) C.pr.pen. italian, astfel cum acest alineat a fost
modificat prin Legea nr. 103/2017, precum și art. 410 alin. (1) din același
cod].
Judecătorul pentru anchete preliminare pronunță una dintre
următoarele soluții:
a) emite o ordonanță de clasare, aprobând astfel cererea procurorului;
b) cere procurorului să efectueze investigații ulterioare, amânând
astfel luarea unei decizii cu privire la cererea de clasare48;
c) dispune ca procurorul să formuleze imediat acuzarea
(imputazione), respingând cererea acestuia și obligându-l astfel să inițieze
acțiunea penală (art. 409 din codul sus-menționat, modificat prin Legea nr.
103/2017)49. Totuși, acuzarea formulată de către procuror din dispoziția
judecătorului nu implică automat începerea judecății, deoarece aceasta se
47
Acest termen este de 30 de zile în cazul infracțiunilor comise prin violență și al
furturilor din locuințe sau prin efracție [alin. (3)-bis al art. 408 C.pr.pen. italian, astfel cum
acest alineat a fost introdus prin Decretul-lege nr. 93/2013 (convertit, cu modificări, în Legea
nr. 119/2013) și apoi modificat prin Legea nr. 103/2017].
48
Curtea Constituţională italiană a statuat că judecătorul poate să indice procurorului
să desfăşoare investigaţii suplimentare, când cererea de clasare a fost formulată împotriva
unui autor necunoscut, în vederea identificării acestuia (Corte const., Sent. nr. 409/90).
Trebuie să adăugăm că procurorul poate cere clasarea, în cazul neidentificării autorului
infracţiunii, în termen de 6 luni de la data înregistrării sesizării (art. 415 C.pr.pen. italian).
49
În ipoteza acuzării impuse de către judecător, cererea de începere a judecăţii
formulată de către procuror nu trebuie să fie precedată de comunicarea prevăzută în art.
415-bis din codul sus-indicat, deoarece între părţi a existat o etapă contradictorie în ceea ce
priveşte acuzaţia formulată (Curtea de Casație italiană, Dec. nr. 460/2002).
dispune de către judecătorul ședinței preliminare (giudice dell`udienza
preliminare)50.
7. Concluzii. Noua reglementare (art. 327 C.pr.pen. român) a preluat,

în parte, dispozițiile celei anterioare [art. 262 C.pr.pen. român din 1969].
În esență, rezolvarea cauzelor este efectuată de către procurorul român.
Nu la fel se prezintă situația în dreptul procesual penal francez (unde
neurmărirea și trimiterea în judecată se dispun de către judecătorul de
instrucție) și în cel italian (soluțiile fiind împărțite: clasarea se dispune de
către judecătorul pentru anchete preliminare, iar trimiterea în judecată, de
către procuror).
În toate sistemele de drept (francez, italian, român), procurorul are un
rol important: el exercită acțiunea penală.
50
A se vedea, pe larg: M. Mercone, op. cit., p. 446-451; P. Tonini, op. cit., p.
412-422.
ACCESUL LA INFORMAȚIILE CLASIFICATE ÎN PROCESUL
PENAL ȘI ÎN PROCEDURA EXPULZĂRII. ESTE NECESARĂ
CREAREA UNEI SECȚII DE AVOCAȚI SPECIALI ÎN CADRUL
BAROULUI?
dr. Remus JURJ-TUDORAN
ABSTRACT
Access to classified information in the criminal and expulsion

proceedings may be restricted in order to protect national
interests in the field of national security. In order to ensure that
the defendant has a fair trial, any difficulties caused to the defence
by limiting its rights must be sufficiently compensated by the court
proceedings. The creation of a bar specialist section with
certificates of access to classified information that would be
available to represent defendants in cases involving terrorism,
national security and other cases involving classified evidence
should minimize the risk inappropriate disclosure; placing the
option in the hands of the defendant should minimize the burden
on constitutional rights without, however, completely eliminating
the conflict between the rights of the defendant and the national
security imperatives.
Keywords: national security, classified information, right to a fair

trial.
Dreptul la un proces echitabil este garantat de art. 6 § 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și, așa cum rezultă din jurisprudența1 Curții
Europene a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.), conține atât
principiul contradictorialității, cât și principiul egalității armelor. Acestea
necesită un "echilibru echitabil" între părți: fiecărei părți trebuie să i se acorde
o oportunitate rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care nu-l plasează
într-un dezavantaj substanțial față de oponentul sau adversarul său.
Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil,
acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect

Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de
documentare și statistică judiciară, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.
1
C.E.D.O., cauza R. şi D. contra Regatului Unit, hotărârea din 16 februarie 2000,
paragr. 60 [publicată pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 ianuarie 2019)].
Accesul la informațiile clasificate în procesul penal și în procedura… 51
care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația națională. Prin
urmare, C.E.D.O. nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de
mijloace de probă – de exemplu, probe obținute nelegal – pot fi admisibile.
Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanțelor specifice ale unei anumite
cauze, că faptul că instanțele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv
transcrieri ale unor convorbiri telefonice obținute nelegal nu contravenea
cerințelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenție2. Întrebarea la care
trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care
au fost obținute probele, a fost echitabil. Iar la stabilirea caracterului echitabil
al procesului în ansamblu trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la
apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat
posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor.
În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă
circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau
exactitatea acestora3.
Potrivit sistemului procesual românesc, probele trebuie obținute în
condițiile Codului de procedură penală, indiferent dacă sunt sau nu favorabile
acuzatului, iar obținerea în mod legal a probelor este o garanție a dreptului la
un proces echitabil, remediul împotriva nerespectării acestei garanții fiind
interzicerea folosirii probelor astfel obținute [art. 102 alin.(2) din C.pr.pen.]4.
Totodată, Curtea Constituțională a României subliniază că obținerea în
mod legal a probelor, garanție a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un
standard mai favorabil cetățeanului decât cel fixat prin jurisprudența C.E.D.O.
în privința probelor obținute în mod ilegal5.
Însă în orice proces penal pot exista diferite interese, cum ar fi:
securitatea națională, necesitatea de a proteja martorii împotriva represaliilor
sau păstrarea secretului metodelor de investigație utilizate de organele de
2
C.E.D.O., cauzele K. contra Regatului Unit, nr. 35.394/97, paragr. 34 și P.G. şi
J.H. contra Regatului Unit, nr. 44.787/98, paragr. 76, citate de C.E.D.O. în cauza B. contra
României, nr. 40 107/04, hotărârea din 18 martie 2014, paragr. 73, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 23 decembrie 2014.
3
Cauza B. contra României, nr. 40 107/04, hotărârea din 18 martie 2014, paragr.
72-75, cit. supra; C.E.D.O., cauza B. contra României, nr. 142/04, hotărârea din 16 iulie
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 9 august 2016.
4
A se vedea Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 80/2014, paragr. 84-85,
asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014.
5
Ibidem, paragr. 88; Curtea Constituțională a României citează cauzele C.E.D.O., J.
contra Germaniei, nr. 54810/00, hotărârea din 11 iulie 2006, paragr. 94 și urm.; R. contra
Lituaniei, nr. 74420/01, hotărârea din 5 februarie 2008, paragr. 52 și urm.; S. contra
României, nr. 30164/04, hotărârea din 17 decembrie 2013, paragr. 26 și urm.
52 Remus Jurj-Tudoran
urmărire penală, dar aceste interese trebuie corelate cu drepturile
suspectului/inculpatului.
În unele cazuri poate apărea ca necesar de a refuza apărării să aibă
acces la anumite probe, pentru a proteja drepturile fundamentale ale unei alte
persoane sau pentru a asigura un interes public important. Însă în baza art. 6
paragr. 1, pot fi permise numai acele măsuri prin care se limitează drepturile
apărării care sunt necesare. De aceea, pentru a asigura că inculpatul va avea
parte de un proces echitabil, orice dificultăți cauzate apărării prin limitarea
drepturilor acesteia trebuie compensate în mod suficient prin procedura în fața
instanței de judecată6.
În ceea ce privește problema dacă este necesar să se examineze
existența unor factori de contrabalansare suficienți, chiar și în cazurile în care
importanța probei nu a atins pragul unor dovezi unice sau decisive care să
întemeieze condamnarea reclamantului, C.E.D.O. reamintește că a considerat
necesar să efectueze o examinare a corectitudinii globale a procedurilor.
Aceasta a inclus, în mod tradițional, o examinare atât a importanței dovezilor
neîntemeiate pentru cazul împotriva inculpatului, cât și a măsurilor de
contrabalansare luate de autoritățile judiciare pentru a compensa
handicapurile în care apărarea a lucrat7.
C.E.D.O. a examinat informațiile comparative de care a dispus privind
treizeci de state membre și a constatat că protecția securității naționale este o
problemă îngrijorătoare în fiecare stat a cărui legislație a fost examinată. În
timp ce conceptul de "siguranță națională" sau "securitate națională" nu este
definit uniform, legislația din fiecare stat membru permite executivului, în
special autorităților responsabile cu securitatea națională, de a restricționa
accesul la informații clasificate, inclusiv în procedurile judiciare, penale și
administrative, atunci când acest lucru este considerat necesar pentru a proteja
interesele statului. Autoritățile se bucură de o largă putere de apreciere în
această privință8.
Majoritatea statelor încredințează instanțelor puterea de a examina nu
numai legalitatea unei decizii de clasificare a documentelor, dar și justificarea
specifică a clasificării ca informații confidențiale obținute de către serviciile
de informații.
6
C.E.D.O., cauza R. și D. contra Regatului Unit, paragr. 61, cit. supra.
7
C.E.D.O., cauza S. contra Germaniei, nr. 9154/10, hotărârea din 15 decembrie
2015, paragr. 115 [publicată pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 ianuarie
2019)].
8
C.E.D.O., cauza R. contra Republicii Cehe, nr. 35289/11, decizia din 19 septembrie
2017, paragr. 67-70 [publicată pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 ianuarie
2019)].
Anumite state învestesc toți judecătorii cu această putere, în timp ce
altele prevăd o procedură de examinare în care numai anumiți judecători au
dreptul să examineze astfel de informații și documente. În unele state
membre, instanțele judecătorești efectuează examinarea în absența nu numai a
publicului și a presei, dar și a părților din proces și a avocaților acestora.
De asemenea, Curtea constată că domeniul de aplicare al acestei
revizuiri judiciare nu este reglementat în mod uniform. Doar consensul este de
a considera că nedivulgarea informațiilor clasificate în cursul procedurilor
judiciare nu constituie, în sine, o încălcare a drepturilor fundamentale ale
persoanei. În timp ce documentele și informațiile clasificate nu pot fi utilizate
într-un proces penal, în anumite state utilizarea acestora este permisă în
procedura administrativă.
Curtea recunoaște că utilizarea materialelor confidențiale ar putea fi
inevitabilă în cazul în care securitatea națională este în joc. Cu toate acestea,
acest lucru nu înseamnă că autoritățile executive naționale pot fi libere de un
control eficace al instanțelor naționale ori de câte ori aleg să afirme că
securitatea națională este în joc9, existând variate proceduri care pot fi folosite
și care să țină seama de preocupările legitime de securitate cu privire la natura
și sursele de informații, acordând totuși individului o măsura substanțială a
justiției procedurale10.
De asemenea, C.E.D.O. a constatat că este esențial ca orice ingerință a
executivului în drepturile omului să fie supusă unui control eficient, care ar
trebui să fie asigurat în mod obișnuit (sau mai degrabă preferabil) de către
sistemul judiciar. Acest control judiciar ar trebui să ofere cele mai bune
garanții de independență, imparțialitate și procedură adecvată11.
Reamintind că drepturile prevăzute la art. 6 § 1 nu sunt absolute și
că statele contractante se bucură de o marjă de apreciere în acest domeniu,
C.E.D.O. a subliniat că nici dreptul la divulgarea dovezilor relevante nu
9
C.E.D.O., cauza C. contra Regatul Unit, nr. 22414/93, hotărârea din 15 noiembrie
1996, paragr. 131 [publicată pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int (accesat la 25 ianuarie
2019)]. Se citează, mutatis mutandis, C.E.D.O., cauza F., C. și H. contra Regatului Unit, nr.
12244/86, 12245/86 și 12383/86, hotărârea din 30 august 1990, paragr. 34 și C.E.D.O., cauza
M. contra Regatului Unit, 18731/91, hotărârea din 28 octombrie 1994, paragr. 58.
10
Curtea citează cu titlu de exemplu legislația Canadei, care a prevăzut un avocat
special care să participe la ședințele de judecată în care se dezbat informații clasificate,
exemplul fiind preluat de către Regatul Unit, așa cum vom descrie ulterior.
11
C.E.D.O., cauza K. și alții contra Germaniei, nr. 5029/71, hotărârea din 6
septembrie 1978, paragr. 55-56; C.E.D.O., cauza Kennedy contra Regatului Unit, nr.
26839/05 hotărârea din 18 mai 2010, paragr. 167, publicate pe site-ul https://hudoc.echr.
coe.int, accesat la 27 ianuarie 2019.
este un drept absolut12. În contextul penal, C.E.D.O. a constatat că interesele
concurente, cum ar fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja
martorii expuși riscului represaliilor sau de a păstra metodele secrete ale
poliției de investigare a infracțiunilor, trebuie să fie cântărite împotriva
drepturilor părții în procedură13.
În contextul procedurilor civile, C.E.D.O. a considerat că principiile
prevăzute la art. 6 § 1 erau îndeplinite atunci când instanțele naționale aveau
independența și imparțialitatea necesară; au avut acces nelimitat la toate
documentele clasificate care au justificat decizia; au fost împuternicite să
evalueze fondul deciziei de revocare a certificatului de securitate și să
renunțe, dacă este cazul, la o astfel de decizie dacă este arbitrară14. C.E.D.O. a
examinat, de asemenea, dacă instanțele naționale au exercitat în mod
corespunzător puterile de control pe care le au la dispoziție și dacă aplicarea
lor pentru o procedură restrânsă din motive de securitate a apărut arbitrară sau
vădit nerezonabilă15.
În cele din urmă, C.E.D.O. a subliniat că este de dorit ca instanțele
naționale să explice, cu titlu succint, amploarea revizuirii pe care au efectuat-o
și acuzațiile împotriva reclamantului16.
C.E.D.O. a afirmat în trecut că, în cazul întrebărilor în care securitatea
națională era în discuție, trebuie să existe o "cale de atac efectivă", care în
temeiul art. 13 înseamnă "un remediu care este eficient așa cum poate fi",
având în vedere necesitatea de a se baza pe surse secrete de informații17.
Dacă în ceea ce privește colectarea de informații de către agențiile de
aplicare a legii și modul în care aceste informații ar putea fi utilizate în
procedurile judiciare nu sunt probleme de interpretare, deoarece astfel de
proceduri sunt reglementate de legile și etica profesională care protejează
intimitatea persoanei, iar utilizarea inadecvată (în context procedural) a
informațiilor culese de organele de drept poate fi echilibrată prin revizuirea
judiciară, în ceea ce privește folosirea în procesul penal a informațiilor culese
și deținute de serviciile de informații se poate spune că ridică reale dificultăți
în a stabili valoarea probatorie a acestora.
12
C.E.D.O., cauza G. și T. contra Regatului Unit, nr. 46538/11 și 3960/12, decizia
din 26 aprilie 2018, paragr. 71-72, publicată pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 25
ianuarie 2019.
13
Se citează C.E.D.O., cauza Regner, cit. supra, § 148.
14
Ibidem, § 152.
15
Ibidem § 156 și 159.
16
Ibidem § 160.
17
C.E.D.O., cauza C. contra Regatului Unit, paragr. 142, cit. supra. Se citează
C.E.D.O., cauzele K. și alții contra Germaniei, hotărârea din 6 septembrie 1978, paragr. 69, și
L. contra Suediei, nr. 9248/81, hotărârea din 26 martie 1987, paragr. 84.
De aceea, o condiție esențială pentru a admite utilizarea dovezilor
secrete în cazurile de securitate națională este buna-credință a agențiilor
guvernamentale implicate în colectarea și analiza datelor și informațiilor, în
ceea ce privește respectarea legilor și a drepturilor fundamentale18.
Așa cum s-a subliniat19, în termeni generali, principala funcție a
agențiilor de informații este de a detecta potențialele amenințări la securitatea
națională, inclusiv amenințările teroriste, prin colectarea de date și informații
în așa fel încât să nu alerteze persoanele vizate, printr-o serie de tehnici de
investigare speciale, cum ar fi supravegherea secretă, interceptarea și
monitorizarea comunicațiilor (electronice), căutările secrete ale spațiile și
obiectelor și utilizarea de agenți infiltrați. Aceste tehnici de investigare sunt
măsurile eficiente pe care statele le pot utiliza pentru a contracara terorismul
internațional.
Justificarea lor poate fi văzută în obligația pozitivă a statelor, în
temeiul legii internaționale privind drepturile omului, de a lua măsuri de
prevenție pentru a proteja persoanele a căror viață sau securitate este
cunoscută sau suspectată a fi expusă riscului actelor criminale ale altui
individ, inclusiv ale teroriștilor20.
Un prim element crucial în asigurarea faptului că statele și agențiile lor
de informații sunt răspunzătoare pentru acțiunile lor este stabilirea unui
anumit cadru legislativ cuprinzător care să definească mandatul oricărei
agenții de informații și care să clarifice competențele sale speciale21.
Abordările statelor în ceea ce privește măsurile și tehnicile care
necesită aprobarea judiciară au tendința de a varia, în funcție de domeniul de
aplicare și de puterea drepturilor constituționale recunoscute în stat, în special
domeniul de aplicare al dreptului la confidențialitate.
Simplul act de deschidere a unui fișier de informații tematice, pentru o
organizație sau un individ, nu poate fi privit ca încălcând drepturile omului,
atunci când există suspiciuni că cineva intenționează să comită o infracțiune
18
D. Bigo, S. Carrera, N. Hernanz, A. Scherrer, ,,National Security and Secret
Evidence in Legislation and before the Courts: Exploring the Challenges”, p. 40, [publicat pe
site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2014/509991/IPOL_STU(2014)
509991_EN.pdf (accesat la 26 ianuarie 2019)].
19
United Nation General Asembly - HUMAN RIGHTS COUNCIL, ,,Report of the
Special Rapporteur on the promotion and protection of human rights and fundamental
freedoms while countering terrorism” nr. A/HRC/10/3, 4 february 2009, pct. 26 [publicat pe
site-ul https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/G09/106/25/PDF/G0910625.pdf?
OpenElement (accesat la 1 ianuarie 2019)].
20
Ibidem.
21
Ibidem, paragr. 27. Se citează C.E.D.O., cauza K. contra Franței, nr. 11801/85,
hotărârea din 24 aprilie 1990, paragr. 33.
de terorism22. Raportorul special a notat cu referire la faptul că, în diferite
instanțe, linia dintre aceste informații strategice și dovezile probatorii a
devenit ,,neclară”, în beneficiul diferitelor forme de securitate națională
imperative. De aceea, pentru a se permite utilizarea rezultatelor tehnicilor
speciale de investigație ca probă în instanță, trebuie să existe o aprobare
judiciară pentru ca asemenea tehnici să fie puse în aplicare23.
Altfel spus24, statele pot recurge la anumite măsuri intruzive, cum ar fi
supravegherea sub acoperire sau interceptarea și monitorizarea
comunicațiilor, cu condiția ca acestea să fie specifice fiecărui caz, în baza
unui mandat emis de un judecător cu privire la prezentarea unei cauze
probabile sau motive rezonabile; trebuie să existe o bază factuală legată de
comportamentul unui individ care justifică suspiciunea că ar putea fi implicat
în pregătirea unui atac terorist.
Ghidul de bune practici nr. 6 din Memorandumul Forumului Global de
Contraterorism privind bunele practici pentru o practică eficientă de
combatere a terorismului în justiția penală (Memorandumul de la Rabat)25
încurajează statele să adopte reguli de drept și măsuri de protejare a surselor și
a metodelor de colectare a acestor informații în cazuri de terorism. Odată
dezvoltate, aceste garanții juridice pot permite investigatorilor și procurorilor
22
Ibidem, paragr. 28. Se citează C.E.D.O., cauza L. contra Suediei, hotărârea din 26
martie 1987, paragr. 52-57, cit. supra.
23
Ibidem, paragr. 29.
24
Ibidem, paragr. 30.
25
Disponibil pe site-ul https://www.thegctf.org/Portals/1/Documents/Framework%
20Documents/A/GCTF-Rabat-Good-Practice-6-Recommendations-ENG.pdf, accesat la 1
ianuarie 2019; Forumul Global de Contraterorism a fost lansat în 2011 și este o platformă
informală, apolitică, multilateral contrateroristă care a consolidat arhitectura internațională
pentru abordarea terorismului din secolul 21. Centrul misiunii globale a Forumului este
promovarea unei abordări strategice, pe termen lung, de combatere a terorismului și a
ideologiilor extremiste violente care stau la baza acestuia. Forumul dezvoltă bunele practici și
instrumente pentru factorii de decizie și practicieni în vederea consolidării capabilităților
civile în contraterorism, a strategiilor naționale, a planurilor de acțiune și a modulelor de
formare. Acesta oferă un forum pentru oficialii în contraterorism și practicieni naționali de a
se întâlni cu omologii lor din diferite regiuni pentru a împărtăși experiențe, expertiză,
strategii, instrumente, necesități, capacități și programe de consolidare a capacităților.
Unul dintre obiectivele importante ale Forumului este de a sprijini și de a cataliza
punerea în aplicare a Strategiei globale a Organizației Națiunilor Unite (ONU) privind
combaterea terorismului, revizuită în iunie 2016, și a Cadrului ONU pentru contraterorism,
într-un sens mai larg, incluzând, de exemplu, Planul Secretarului General al ONU de Acțiune
pentru prevenirea extremismului violent, prezentat Adunării Generale a ONU în ianuarie
2016. În îndeplinirea acestui obiectiv, GCTF colaborează îndeaproape cu organismele ONU.
A se vedea pe larg https://www.thegctf.org/About-us/Background-and-Mission, accesat la 1
ianuarie 2019.
să utilizeze informațiile prelucrate și informațiile clasificate privind aplicarea
legii, ca dovezi, după caz, într-un mod care protejează sursele și metodele de
colectare și menține dreptul persoanei acuzate la un proces echitabil,
recunoscut de legislația națională și internațională, inclusiv de legislația
drepturilor omului.
Experții au convenit, de asemenea, că asigurarea responsabilității
statelor și agențiilor lor de informații pentru cetățenii lor presupune să existe o
legislație specifică și cuprinzătoare, care definește în dreptul intern mandatul
agențiilor de informații și al autorităților de aplicare a legii. Totodată, au
susținut că activitatea de colectare de informații, în conformitate cu o normă
de drept, este necesară pentru a facilita utilizarea corespunzătoare a
informațiilor ca probe în investigațiile și procedurile penale26.
Însă, așa cum s-a constatat27, datorită rolului important al informațiilor
prelucrate în detectarea infracțiunilor de terorism și a metodelor de însoțire a
secretului în culegerea de astfel de informații, statele ar putea fi tentate să își
modifice regulile cu privire la admisibilitatea probelor prezentate în cazurile
de terorism, cum ar fi, de exemplu, dovezile obținute prin supravegherea fără
garanții, eventual în contradicție directă cu garanțiile prevăzute de legea
internă, care pot fi utilizate în cazurile de terorism fie în mod direct, fie
apelând la mărturii indirecte.
Raportorul special consideră că, de asemenea, în ceea ce privește
respectarea procedurilor privind obținerea probelor, terorismul trebuie
combătut în cadrul legal și că statele, și în special organele lor judiciare,
trebuie să rămână vigilente în susținerea poziției că utilizarea probelor
obținute cu încălcarea drepturilor omului sau a legislației interne face ca
procesul să fie inechitabil28.
26
Ibidem.
27
United Nation General Asembly, ,,Protection of human rights and fundamental
freedoms while countering terrorism Note by the Secretary-General, A/63/223 din 6.08.2008,
paragr. 34-36 [publicat pe site-ul https://documents-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N08/
451/82/PDF/N0845182.pdf?OpenElement (accesat la 1 ianuarie 2019)].
28
Se citează practica C.E.D.O., care a hotărât în unele cazuri că abordarea prin care
s-a încălcat dreptul la viață privată (art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului)
prin metode ilegale de obținere a probelor poate fi stabilită separat, fără ca în mod necesar,
întregul proces să fie declarat inechitabil (K. contra Regatului Unit, cit. supra), în timp ce
încredințarea de către o instanță a probelor obținute cu încălcarea interdicției împotriva
tratamentului inuman (art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) face ca procesul
să fie inechitabil și, prin urmare, a constituit o încălcare și a art. 6 din Convenția sus amintită
(J. contra Germaniei).
De asemenea, se subliniază că principiul egalității armelor este
fundamental pentru protejarea unui proces echitabil29 și poate implica diverse
aspecte ale art. 14, cum ar fi accesul la probe, participarea la audiere sau
reprezentarea.
În această privință s-a remarcat că dreptul la un proces echitabil este
mai mare decât suma garanțiilor individuale din cadrul art. 14 și depinde de
întregul comportament de pe parcursul procesului penal.
Referitor la accesul la probe30, se invocă art. 14 alin. (3) lit. (b) din
Pactul internațional privind drepturile civile și politice care prevede că un
acuzat trebuie să aibă timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării și
pentru a comunica cu avocatul ales sau desemnat din oficiu. Determinarea a
ceea ce reprezintă timp și facilități adecvate necesită o evaluare a fiecărui caz
individual, dar aceasta trebuie să includă cel puțin accesul la documente și alte
dovezi solicitate de inculpat pentru a-și pregăti apărarea. Această obligație
există chiar și în cazul informațiilor clasificate care nu sunt furnizate
avocatului inculpatului. Excluderea materialului trebuie să fie înțeleasă ca
incluzând nu numai materialul care stabilește nevinovăția, dar și alte dovezi
care ar putea ajuta la apărare, cum ar fi indicii că mărturisirea nu a fost
voluntară. În cazurile în care se susține că dovezile au fost obținute cu
încălcarea art. 7 al Pactului, informațiile despre circumstanțele în care au fost
29
În același sens a decis și Curtea Constituțională a României care a reţinut [Decizia
nr. 802/2017, paragr. 37 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342
şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, Decizia nr. 21/2018, paragr. 29, referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de
procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23
februarie 2018, disponibile pe site-ul https://www.ccr.ro/ccrSearch/MainSearch/SearchForm.
aspx (accesat la 21 februarie 2019)], în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., că egalitatea armelor
este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde
posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net
dezavantajoasă vizavi de adversarul său (se citează C.E.D.O., cauza K. contra Rusiei, nr.
46503/99, hotărârea din 16 noiembrie 2006, paragr. 95). Totodată a constatat că un aspect
fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv
elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie,
trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare.
30
În unele cazuri, se poate impune necesitatea de a refuza apărării accesul la anumite
probe pentru a proteja drepturile fundamentale ale unei alte persoane sau pentru a asigura un
interes public important. Însă în baza art. 6 paragr. 1 pot fi permise numai acele măsuri prin
care se limitează drepturile apărării care sunt necesare. De aceea, pentru a asigura că
inculpatul va avea parte de un proces echitabil, orice dificultăţi cauzate apărării prin limitarea
drepturilor acesteia trebuie compensate în mod suficient prin procedura în faţa instanţei de
judecată.(C.E.D.O., cauza R. și D. contra Regatului Unit, nr. 28901/95, hotărârea din 16
februarie 2000, cit. supra).
obținute aceste dovezi trebuie să fie puse la dispoziția acuzatului pentru a
permite o evaluare a acestora. Prin urmare, este important ca un inculpat să
primească informații despre circumstanțele prin care au fost obținute toate
probele aduse în proces, astfel încât acesta să poată ști dacă este cazul să
conteste astfel de probe31.
Pentru a se asigura că principiul legalității este respectat și că dreptul
acuzatului la un proces echitabil este păstrat, practica statului ar trebui32:
– să includă procedurile de cooperare între agențiile de informații,
autoritățile de aplicare a legii și, după caz, autoritățile judiciare în normele
care reglementează cadrul de funcționare a acestor agenții;
– să instituie un control eficient asupra mecanismelor și sistemelor
care reglementează cooperarea dintre agențiile de informații și autoritățile
judiciare, pentru a se asigura că nu sunt ,,externalizate” investigațiile către
agențiile de informații, pentru a evita impunerea anumitor restricții legale în
aplicarea legii;
– să includă legi și politici care descriu pe deplin scopul, procedurile,
mijloacele și metodele de protejare a informațiilor, surselor, metodelor și
martorilor în investigațiile și procesele penale, destinate să asigure dreptul la
un proces echitabil inculpatului, inclusiv:
● punerea în aplicare a măsurilor de protecție ar trebui să se facă
într-un mod care să permită asigurarea că probele esențiale ale cauzei sunt
dezvăluite inculpatului, pentru a-i permite o apărare efectivă;
● aceleași măsuri de protecție sunt, dacă este cazul, disponibile
apărării, atunci când trebuie să utilizeze informații prelucrate (intelligence);
31
C.E.D.O. a decis că o persoană ale cărei drepturi sunt lezate de o interceptare poate
solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, să declare interceptarea
nelegală și să îi acorde despăgubiri [a se vedea cauza P. contra României, nr. 43.750/05,
hotărârea din 17 ianuarie 2012, paragr. 86, și, mutatis mutandis, cauza T. contra Poloniei
(dec.), nr. 51.792/99, hotărârea din 31 ianuarie 2002]. Alegerea metodelor utilizate aparține în
totalitate reclamantului, căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă și suficientă, nu i
se poate reproșa că nu a încercat să facă uz și de alte căi pe care le avea la dispoziție, dar care
probabil că nu aveau șanse mai mari de reușită [a se vedea C.E.D.O., cauza Aquilina contra
Maltei (MC), nr. 25.642/94, hotărârea din 14 iunie 2011, paragr. 39, (citate în cauzele
Bălteanu contra României, nr. 142/04 hotărârea din 16 iulie 2013, paragr. 34-35, publicată
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 9 august 2016 și Stana contra României,
nr. 66640/12, hotărârea din 4 decembrie 2018, paragr. 14 [disponibilă pe site-ul http://hudoc.
echr.coe.int (accesat la 21 februarie 2019), nepublicată în Monitorul Oficial al României la
data publicării articolului].
32
Ghidul de bune practici nr. 6 din Memorandumul Global Counter Terrorism
Forum Rabat privind bunele practici pentru o practică eficientă de combatere a terorismului în
justiția penală (Memorandumul de la Rabat), cit. supra.
● impunerea măsurilor de protecție a martorilor sau a informațiilor să
nu afecteze capacitatea de a desfășura o investigație echitabilă și imparțială și
nici adjudecarea încălcărilor raportate ale drepturilor omului în legătură cu
martorul sau informația;
● evitarea condamnării care are la bază numai mărturia unui martor
anonim sau "secret" sau pe probe care au fost redactate (blurate anumite
pasaje – nota noastră) sau rezumate;
– să includă legi și politici care abordează utilizarea informațiilor
"stricate", adică informații care ar fi putut fi obținute prin mijloace care ar
putea să încalce legislația drepturilor omului, cum ar fi prin tortură, și
interzicerea acestor metode;
– luând în considerare atât preocupările guvernului privind securitatea
națională, cât și dreptul la un proces echitabil al inculpatului, să stabilească
proceduri care să permită anchetatorilor și procurorilor autorizați în mod
corespunzător să primească, dacă este cazul, informații prelucrate de la
agențiile de informații, dacă acestea sunt relevante pentru o anumită anchetă
penală. Se subliniază33 că astfel de proceduri ajută la asigurarea faptului că
anchetatorii și procurorii sunt în măsură să ia cele mai bune decizii de
investigație și de urmărire penală în cazurile de terorism, care, la rândul lor,
pot să consolideze protecția drepturilor omului și promovarea statului de
drept.
În cazul în care se pare că există informații clasificate sau alte
informații sensibile privind securitatea națională care sunt relevante pentru o
cauză penală și care trebuie furnizate autorităților de aplicare a legii sau
autorităților judiciare, statele ar trebui să se asigure că procedurile lor permit
supravegherea și verificarea independentă a informațiilor, pentru a se asigura
că echilibrul adecvat dintre securitatea națională și dreptul la un proces
echitabil al inculpatului este luat în considerare.
Referitor la acest aspect, se subliniază34 că, în unele state, se utilizează
o comisie independentă pentru a revizui informațiile relevante și a decide dacă
ar trebui să fie declasificate și transformate în probe. În alte state se atribuie
competențe unui procuror din structurile care investighează infracțiunile de
terorism la nivel național – dar nu este implicat în acest caz – pentru ca să
revizuiască toate informațiile relevante și să decidă care dintre ele ar trebui să
fie folosite ca probe. Un alt model, folosit de mai multe state, este conceptul
de "centrul de fuziune" prin care organele de drept relevante, procurorii și
serviciile de informații ale statului, se întâlnesc în mod regulat, probabil
zilnic, pentru a împărtăși și a discuta informații relevante. O modalitate de
33
Ibidem, p. 4.
34
Ibidem, p. 5.
a dezvolta în mod eficient centrul de fuziune este ca personalul diferit să
împartă o locație pentru faza operațională a unei investigații, permițând ca
dezbaterile să aibă loc zilnic și facilitând deciziile comune dacă și cum se
poate folosi informația prelucrată și secretă în acest caz.
De precizat că în Olanda există un alt model, introdus prin Legea din
2006 privind martorii protejați, care instituie o procedură specială în care
membrii celor două servicii principale de informații din Olanda (AIVD și
MIVD) pot fi audiați, ca martori protejați, în fața unui magistrat special de
examinare de la Curtea din Rotterdam. Magistratul poate, atunci, să decidă
dacă este în interesul securității naționale ca informația specifică să rămână
secretă și dacă un martor trebuie să fie "protejat" și, astfel, să rămână anonim
în timpul procesului de bază35.
Pentru statele care recunosc o relație directă între investigatori sau
procurori și personalul din agențiile de informații36, se precizează37 că unele
aspecte ale rolului autorităților de aplicare a legii sau procurorilor ar trebui să
includă:
– evaluarea conformității investigațiilor cu cele aplicabile în dreptul
intern și internațional, inclusiv dreptul internațional privind drepturile omului;
– furnizarea de informații, după caz, pentru ca autoritățile de aplicare a
legii și/sau agențiile de informații să aleagă instrumentele utilizate de astfel de
agenții pentru a colecta informații în fazele timpurii, dar critice ale unui caz
penal;
– consilierea, după caz, a modului în care informația poate fi colectată
într-o manieră în care să fie admisă în instanță atunci când se prevăd acuzații
35
A se vedea R. Grozdanova, ,,Courts and Counter-Terrorism The Right to Fair Trial
and the Rise of Sensitive Intelligence Evidence: Responses from the Dutch and UK Courts”
[publicată pe site-ul https://verfassungsblog.de/the-right-to-fair-trial-and-the-rise-of-sensitive-
intelligence-evidence-responses-from-the-dutch-and-uk-courts/ (accesat la 2 ianuarie 2019)].
36
Spre exemplu, în Olanda, potrivit 61 din Act of 7 February 2002 providing for
rules relating to the intelligence and security services and amendment of several acts
(Intelligence and Security Services Act 2002), as amended by the Act of 2 November 2006
(Bulletin of Acts, Orders and Decrees 2006, 574):
1. ,,Membrii Direcției Procuraturii, prin intermediul comisiei procurorilor
generali, vor informa serviciul de securitate internă sau militar despre informațiile
aduse la cunoștința acestuia dacă consideră că acestea sunt în interesul acestui serviciu.
2. În toate momentele în care îndeplinirea sarcinii Departamentului Procuraturii și a
serviciului dă naștere la acest lucru, consultarea va avea loc între un membru al consiliului de
administrație al procurorilor generali și șeful serviciului relevant.
37
Ghidul de bune practici nr. 6 din Memorandumul Global Counter Terrorism
Forum Rabat privind bunele practici pentru o practică eficientă de combatere a terorismului în
justiția penală (Memorandumul de la Rabat), cit. supra, p. 6.
penale și asigurarea că sursele și metodele nu vor fi expuse în timpul
procedurilor penale;
– în sistemele juridice aplicabile, obținerea autorizației instanței pentru
utilizarea unor tehnici speciale de investigare.
După primirea informațiilor, personalul autorităților de aplicare a legii
și/sau procurorul ar trebui să evalueze autenticitatea sau concludența
(fiabilitatea) informațiilor și să determine modul în care acestea pot să fie cel
mai bine utilizate în cadrul sistemului lor juridic, pentru o investigație sau ca
probă într-o urmărire penală38.
În diferite sisteme juridice, o astfel de utilizare ar putea include:
– ghidarea personalului autorităților de aplicare a legii către noi linii de
anchetă;
– folosirea informațiilor pentru a sprijini cererile de aprobare judiciară
pentru tehnicile speciale de investigare;
– dovezi sau mărturii de experți;
– informații de bază pentru a se înțelege activitățile, capabilitățile și
intențiile unei rețele teroriste aflate sub anchetă.
Nu în ultimul rând, Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și
a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale39 prevede că accesul la mijloacele materiale de probă,
aflate în posesia autorităților competente, în apărarea sau împotriva persoanei
suspectate sau acuzate, poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, însă
decizia prin care se refuză accesul „trebuie privită în raport cu drepturile în
materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ținând seama de
diferitele etape ale procedurilor penale. Restricțiile la acest acces ar trebui
interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil și astfel
cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”
(paragr. 32 din preambulul directivei).
În ceea ce privește legislația și practica instanțelor din România,
Curtea Constituțională, examinând excepția de neconstituționalitate a mai
38
În același sens este și practica C.E.D.O., care precizează că la stabilirea
caracterului echitabil al procesului în ansamblul său, trebuie să se ţină seama dacă au fost
respectate drepturile apărării. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a
oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor. În plus,
trebuie să se ţină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanţele în care au fost
obţinute pun la îndoială fiabilitatea sau acurateţea acestora (C.E.D.O., cauza Bălteanu contra
României, nr. 142/04, hotărârea din 16 iulie 2013, paragr. 53, C.E.D.O., cauza Bykov contra
Rusiei, nr. 4378/02, hotărârea din 10 martie 2009, paragr. 90).
39
Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012
privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene L 142/1 din 1 iunie 2012.
multor dispoziții din Codul de procedură penală, a constatat40 că probele
reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire
penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului sau inculpatului. Potrivit art. 346 alin. (5) C.pr.pen., probele care
au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la
judecarea în fond a cauzei.
Referitor la natura juridică a informațiilor clasificate, Curtea
Constituțională a României41 a constatat că ,,din examinarea dispozițiilor art.
352 alin. (11) și alin. (12) din C.pr.pen., rezultă că sfera lor de incidență
vizează informații clasificate „esențiale pentru soluționarea cauzei”, care sunt
susceptibile „de a servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de
renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”, deci cu
privire la care există argumente rezonabile că ar putea concura la răsturnarea
prezumției de nevinovăție a inculpatului. Or, potrivit art. 103 alin. (2) din
C.pr.pen. „în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției
inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.
Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că
acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.” Sub acest
aspect, Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 97 alin.(2) din
C.pr.pen., după ce enumeră expres declarațiile (ale părților în procesul penal,
ale persoanei vătămate, ale martorilor), înscrisurile, rapoartele de expertiză
sau constatare, procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă,
prevăd, la lit. f), că „Proba se obține în procesul penal prin următoarele
mijloace: [...] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege.” Așa
fiind, pentru a produce consecințele prevăzute de lege, legiuitorul a conferit
informațiilor clasificate, apreciate „esențiale pentru soluționarea cauzei”,
valoare probatorie în procesul penal, acestea putând dovedi, singure sau
coroborate cu alte probe, dincolo de orice îndoială rezonabilă, veridicitatea
acuzației penale formulate împotriva inculpatului.”
Prin urmare, Curtea reține că informațiile clasificate dobândesc
calitatea de probe în dosar, urmând a fi supuse regimului juridic al probelor
instituit de Codul de procedură penală, iar o primă consecință juridică a
acestei constatări este incidența dispozițiilor referitoare la controlul
40
Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragr.
39, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art.
346 alin. (1) și art. 347 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014.
41
Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, paragr. 25
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin.(12) din
Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din
23 februarie 2018.
legalității probelor în procedura de cameră preliminară de către
judecător.
Având în vedere că ,,probele reprezintă elementul central al oricărui
proces penal”, iar informațiile clasificate, apreciate „esențiale pentru
soluționarea cauzei”, au valoare probatorie în procesul penal, pe de o parte, și
că principiul contradictorialității este un element al principiului egalității
armelor și al dreptului la un proces echitabil, iar legalitatea administrării
probelor are o influență directă asupra desfășurării și echității procesului
penal, pe de altă parte, singura concluzie care se desprinde este că inculpatul
trebuie să aibă acces, până cel mai târziu la finalizarea procedurii de
cameră preliminară, la informațiile clasificate în vederea combaterii sau a
susținerii, în mod contradictoriu cu acuzatorul, a legalității administrării
acestor probe42.
În cazul în care informațiile clasificate sunt indispensabile aflării
adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei
atât acuzării, cât și apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a
armelor și de respectarea dreptului la un proces echitabil.
Pe de altă parte, accesul la informațiile clasificate poate fi și refuzat
de judecător, care, deși constată rolul esențial al acestora în soluționarea
cauzei deduse judecății, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea
gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că
refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau
poate afecta grav securitatea națională.
Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la
interesele care intră în conflict – cel public, general, al statului, referitor la
protejarea informațiilor de interes pentru securitatea națională sau pentru
apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părților unei
cauze penale concrete, astfel încât, prin soluția pe care o pronunță, să asigure
un just echilibru între cele două43.
Însă în ceea ce privește asigurarea accesului la informațiile clasificate
care sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, judecătorul are la dispoziție
posibilitatea de a solicita, în regim de urgență, după caz: declasificarea totală
a acestora, declasificarea parțială, trecerea într-un alt grad de clasificare sau
permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.
Cererea care conține solicitarea astfel formulată se adresează autorității
publice competente care a aprobat clasificarea și nivelul de secretizare a
informațiilor respective și urmează regulile art. 24 din Legea nr. 182/2002
42
Ibidem, paragr. 31-32.
43
Ibidem.
privind protecția informațiilor clasificate44, text care nu a fost declarat
neconstituțional.
Astfel, încadrarea informațiilor secrete de stat în unul dintre nivelurile
prevăzute la art. 15 lit. f) din Legea nr. 182/2002, precum și normele privind
măsurile minime de protecție în cadrul fiecărui nivel se stabilesc prin Hotărâre
a Guvernului. Informațiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate
prin Hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului.
Legea nr. 182/2002, în art. 25 alin. (5), prevede că se interzice
clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în
scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului
la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor
drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.
De asemenea, nu pot fi clasificate ca secrete de stat informațiile, datele
sau documentele referitoare la o cercetare științifică fundamentală care nu are
o legătură justificată cu securitatea națională [art. 25 alin. (6) din Legea
182/2002].
Dispozițiile art. 352 alin. (11) C.pr.pen. prevăd una dintre modalitățile
de declanșare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de
clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanță
judecătorească, care, considerând „esențiale pentru soluționarea cauzei”
anumite informații clasificate, se adresează autorității care a clasificat
informația. Aceasta, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 182/2002, va decide
păstrarea caracterului clasificat al respectivelor informații sau, dimpotrivă, va
declasifica sau va degrada clasificarea informației.
44
Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002.
Potrivit art. 15 ,,În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel: a)
informații – orice documente, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, forma, mod de
exprimare sau de punere în circulație; b) informații clasificate – informațiile, datele,
documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță
și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate,
trebuie să fie protejate; c) clasele de secretizare sunt: secrete de stat și secrete de serviciu; d)
informații secrete de stat – informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror
divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării; e) informații secrete de
serviciu – informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane
juridice de drept public sau privat; f) nivelurile de secretizare se atribuie informațiilor
clasificate din clasa secrete de stat și sunt: – strict secret de importanță
deosebită – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o
gravitate excepțională securității naționale; – strict secrete – informațiile a căror divulgare
neautorizată este de natură să producă daune grave securității
naționale; – secrete – informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă
daune securității naționale”.
În conformitate cu art. 5 lit. c) din Legea nr. 182/2002, măsurile ce
decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informațiile
clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptățite, potrivit legii, să le
cunoască. În acest sens, art. 26 și art. 33 din Hotărârea Guvernului nr.
585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor
clasificate în România45 prevăd că transmiterea informațiilor clasificate către
alți utilizatori se va efectua numai dacă aceștia dețin certificate de
securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare,
iar accesul la informații clasificate este permis cu respectarea principiului
necesității de a cunoaște, numai persoanelor care dețin certificat de securitate
sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informațiilor
necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu (în această situație fiind și
avocații).
Cu privire la condiționarea accesului la informațiile clasificate de
deținerea certificatului de securitate sau a autorizației de acces corespunzător
nivelului de secretizare, Curtea Constituțională apreciază că „de vreme ce
prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă și absolută a
accesului la anumite informații, ci îl condiționează de îndeplinirea anumitor
pași procedurali, etape justificate prin importanța pe care asemenea informații
o poartă, nu se poate susține încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a
principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți46. Pe de
altă parte, însăși Constituția prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea
restrângerii exercițiului unor drepturi – inclusiv a garanțiilor aferente unui
proces echitabil – pentru rațiuni legate de apărarea securității naționale”47.
Referitor la faptul că protecția informațiilor clasificate nu poate avea
caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului, Curtea
Constituțională observă că legea procesual penală în vigoare, supusă
prezentului control de constituționalitate, introduce o nouă condiție în ceea ce
privește accesul la acest tip de informații: obținerea permisiunii autorității
emitente. Astfel, Curtea constată că normele criticate plasează inculpatul (prin
intermediul avocatului său) într-o poziție mai dificilă decât cea pe care o
reglementa legea anterioară, în sensul că, pe lângă menținerea cerinței
45
46
Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 1335 din 9 decembrie 2008
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 2 alin. (4) şi art. 913 alin.
(3) teza finală din Codul de procedură penală, art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 535/2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului, precum şi ale art. 7 alin. (1) şi (4), art. 9 lit. b),
art. 15 lit. h), art. 17 lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (5) şi art. 28 din Legea nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, pct. III, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2009, reiterată prin Decizia nr. 21/2018, paragr. 60.
47
Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 21/2018, paragr. 43, cit. supra.
autorizației de acces în ceea ce îl privește (așa cum s-a menționat în prealabil,
legiuitorul a eliminat această condiție doar referitor la judecători, procurori și
magistrați-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu și cu privire la
avocați). Potrivit noilor norme procedurale, apărătorul inculpatului are nevoie
de acordul autorității emitente a informațiilor clasificate privind accesul la
aceste informații.
Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională constată48 că, ulterior
evaluării realizate de judecător cu privire la caracterul „esențial pentru
soluționarea cauzei” al informațiilor clasificate și la necesitatea asigurării
accesului la acestea, în virtutea dreptului de informare, corolar al dreptului la
un proces echitabil, o autoritate publică administrativă, în temeiul art. 352
alin. (11) și alin. (12) din C.pr.pen., poate refuza accesul apărătorului
inculpatului la documentele/infromațiile clasificate. Refuzul autorității
emitente de a permite accesul la documentele/informațiile clasificate nu este
lipsit de efecte juridice. Dimpotrivă, întrucât acestea rămân inaccesibile
inculpatului, în mod firesc, ele „nu pot servi la pronunțarea unei soluții de
condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei”.
Ori, o atare soluție legislativă, care condiționează folosirea
informațiilor clasificate – calificate de judecător ca fiind esențiale pentru
soluționarea procesului penal și cu privire la care apreciază incidența
dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică
drept probe în dosarul cauzei – de permisiunea autorității publice
administrative emitente de a le accesa, este susceptibilă de a împiedica
organele judiciare să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 5 alin. (1) din
C.pr.pen., aceea de „a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu
privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului”. Mai mult, prevederile art. 352 alin. (11) și alin.
(12) din C.pr.pen. lipsesc de efecte juridice și dispozițiile art. 1 alin. (2) din
cod, potrivit cărora „Normele de procedură penală urmăresc asigurarea
exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor
părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie
respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie
procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte.”49
În acest caz, Curtea Constituțională a constatat că accesul la
informațiile clasificate nu este condiționat doar de parcurgerea unor pași
48
Ibidem, paragr. 61.
49
Ibidem, paragr. 62.
procedurali în vederea obținerii unei autorizații prevăzute de lege, ci, după
parcurgerea procedurii legale și obținerea autorizațiilor necesare, apărătorul
inculpatului poate fi pus în situația unui refuz al autorității emitente, care are
ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la informațiile clasificate.
Consecințele juridice sunt cu atât mai grave cu cât solicitarea de acces la
aceste informații nu aparține inculpatului/apărătorului inculpatului, ci chiar
judecătorului cauzei, care, în prealabil, a constatat caracterul esențial pentru
soluționarea procesului penal al acestor informații, atribuindu-le valoare
probatorie50.
În concluzie, Curtea Constituțională apreciază că protecția
informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la
informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale
tuturor părților din procesul penal, decât în condiții expres și limitativ
prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informație poate avea loc doar
atunci când are la bază un scop real și justificat de protecție a unui interes
legitim privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau
siguranța națională, decizia de refuz a accesului la informațiile clasificate
aparținând întotdeauna unui judecător51.
50
Ibidem, paragr. 63.
51
Articolul 352 alin. (11) din C.pr.pen. ,,În cazul în care informațiile clasificate sunt
esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea
totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea
accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului”.
Articolul 352 alin.(12) din C.pr.pen. ,,Dacă autoritatea emitentă nu permite
apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la
pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare
a aplicării pedepsei în cauză”.
Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 21 din 18 ianuarie 2018, s-a admis
excepția de neconstituționalitate, constatându-se că sintagma „instanța solicită“, cu raportare
la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului“ din
cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din C.pr.pen., este neconstituțională. Prin aceeași
decizie s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatându-se că sintagma „autoritatea
emitentă“ din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (12) din C.pr.pen. este neconstituțională.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României republicată, dispozițiile din legile și
ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,
își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale
dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate
ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin urmare, în intervalul 23 februarie 2018-8 aprilie 2018, sintagma „instanța
solicită“ cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul
inculpatului“ din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din C.pr.pen. și respectiv sintagma
„autoritatea emitentă“ din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (12) din C.pr.pen. au fost
Plecând de la constatările și deciziile Curții Constituționale a
României și ale C.E.D.O., este necesar ca legislativul să identifice cele mai
bune soluții pentru a se garanta respectarea dreptului la apărare al inculpatului
în cazul în care în proces se folosesc ca probe și infomații clasificate.
Chiar dacă se referă la cauze civile și administrative, merită descrisă
cu titlu de exemplu legislația Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, care a pus în aplicare recomandarea C.E.D.O. în cauza Chahal contra
Regatului Unit52, decizia din noiembrie 1996, prin adoptarea Legii privind
Comisia de Apel Specială pentru Imigrație din 1997 (SIAC)53. Actul prevede
ca un tribunal judecătoresc independent să audieze recursurile împotriva
deciziilor de imigrare ale Ministerului de Interne, iar în secțiunea 6, un avocat
special54 reprezintă un recurent în cazurile în care există dovezi de securitate
care nu pot fi divulgate în legătură cu deciziile de imigrare ale secretarului de
interne.
Însă utilizarea avocaților speciali nu a fost limitată la cazurile de
imigrație. Există alte trei categorii de cazuri în care a fost adoptată utilizarea
avocaților speciali:
suspendate de drept, încetându-și efectele juridice începând cu data de 9 aprilie 2018, întrucât
legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
52
C.E.D.O., cauza C. contra Regatului Unit, nr. 22414/93, decizia din 15 noiembrie
1996, paragr. 131. Cu titlu de exemplu, Curtea indică reglementarea din Legea canadiană a
imigrării din 1976, amendată în 1988, potrivit căreia ,,Judecătorul ține o audiere în ședință cu
privire la toate dovezile, la care solicitantului îi este furnizată o declarație care rezumă, în
măsura în care este posibil, cauza împotriva sa sau audiază și are dreptul de a fi reprezentată
și de a apela la dovezi. Confidențialitatea materialului de securitate este menținută prin
solicitarea examinării unor astfel de probe în absența solicitantului și a reprezentantului său.
Cu toate acestea, în aceste circumstanțe, locul lor este luat de un consilier desemnat de
securitate, instruit de instanță, care examinează martorii și, în general, asistă instanța să
testeze puterea cazului statului” (ibidem, paragr. 144).
Curtea observă că art. 13 garantează disponibilitatea la nivel național a unei căi de
atac pentru punerea în aplicare a fondului drepturilor și libertăților garantate de Convenție,
indiferent de forma lor asigurată în ordinea juridică internă. Efectul acestui articol (articolul
13) este astfel încât să se impună furnizarea unei căi de atac interne care să permită persoanei
accesul la autoritatea națională competentă, atât pentru a soluționa conținutul relevant al
plângerii și de a acorda o scutire adecvată, deși statele contractante au acordat o anumită
discreție cu privire la modul în care aceștia se conformează obligațiilor care decurg din
prevederile art. 13 (ibidem, paragr. 145).
53
A se vedea Select Committee on Constitutional Affairs Seventh Report ,,The
Special Advocate system as operated under SIAC” [disponibil pe site-ul https://publications.
parliament.uk/pa/cm200405/cmselect/cmconst/323/32307.htm (accesat la 25 ianuarie 2019)].
54
A se vedea și C.C. Murphy, ,,Secret Evidence in EU Security Law: Special
Advocates before the Court of Justice?” [disponibil pe site-ul https://www.kcl.ac.uk/law/
research/centres/european/research/CELWPEL022012FINAL.pdf (accesat la 26 ianuarie
2019)].
a) În cazul în care utilizarea unui avocat special are un statut juridic, în
mod obișnuit în tribunalele specializate și instanțele judecătorești cărora li se
acordă permisiunea de a utiliza avocații speciali din cauza preocupărilor
legate de securitate. Acestea sunt:
– în conformitate cu art. 90-92 din Actul privind Irlanda de Nord, care
prevăd numirea unui avocat special în ceea ce privește recursurile la un
tribunal de securitate specializat care acționează în domeniul legislației
privind angajarea și discriminarea;
– în temeiul secțiunii 5 din Legea privind terorismul din 2000, care
instituie Comisia de contestație a organizațiilor listate ca organizații teroriste
("POAC") pentru determinarea apelurilor împotriva interzicerii unei
organizații de către Home Secretary;
– în conformitate cu secțiunea 70 din Legea privind combaterea
terorismului, crimei și securității din 2001, care instituie Comisia de apel
pentru accesul agenților patogeni, care audiază apelurile persoanelor interzise
de a lucra cu anumite materiale periculoase;
– în conformitate cu regulile 7A și 7B din Regulamentul de procedură
al Tribunalului de ocupare a forței de muncă (Scoția), care prevăd numirea
unui avocat special în cadrul procedurii în fața Tribunalului de ocupare a
forței de muncă, din care reclamantul sau reprezentantul său au fost excluși
din motive de siguranță națională; și,
– un avocat special poate reprezenta interesele unui deținut în fața
Comisiei de revizuire a sentințelor de judecată din Irlanda de Nord și a
Comisiei de revizuire a sentințelor pe viață în Irlanda de Nord, unde deținutul
și reprezentantul său legal sunt excluși din procedură.
b) Folosirea avocaților speciali în procedurile civile fără suport legal,
de exemplu pentru a rezolva problemele de securitate pe cale de atac din
partea SIAC sau pentru a se ocupa de revizuirile judiciare ale deciziilor
privind serviciile de securitate.
c) În mod mai controversat, Curtea de Apel a sancționat utilizarea
avocaților speciali într-un context cvasi-criminal, și anume audierile comisiei
parlamentare, în cazul Roberts v Parole. Secretarul de interne dorea să se
bazeze pe dovezi secrete sensibile (care se refereau la caracterul adecvat al
d-lui Roberts pentru eliberare condiționată) într-o audiere neautorizată a
consiliului parlamentar. Home Secretary a dezvăluit aceste dovezi consiliului,
cu condiția ca acesta să nu fie dezvăluit d-lui Roberts; ca răspuns, comisia
parlamentară a căutat să numească un avocat special în ceea ce privește acele
dovezi secrete. Înalta Curte a aprobat această numire, iar Curtea de Apel a
confirmat decizia, pe baza faptului că era analogă cu utilizarea avocaților
speciali în tribunalele autorizate.
Avocații speciali pot fi, de asemenea, folosiți de instanțele
judecătorești pentru a decide asupra cererilor de imunitate de interes public cu
privire la materialele de urmărire neutilizate în procesele penale. În acest
context, Avocatul special este folosit exclusiv pentru a asista judecătorul în
determinarea materialului care trebuie dezvăluit. În lipsa celor acuzați, nicio
parte a probelor incriminatoare invocate de stat nu este pusă în practică.
Cele mai importante restricții cu care se confruntă avocații speciali
sunt următoarele:
– odată ce au văzut materialul clasificat, nu pot primi instrucțiuni (sub
rezerva unor mici excepții) de la persoanele pe care le reprezintă sau de la
reprezentanții legali obișnuiți;
– sunt lipsiți de resursele unei echipe juridice obișnuite în scopul de a
efectua o apărare completă în secret (de exemplu, pentru anchete sau
cercetare); și,
– nu au nicio putere să cheme martori.
În conformitate cu legislația SIAC, Avocatului Special îi este interzis
să divulge reclamantului informații clasificate, iar secțiunea 6 (4) din Actul
din 1997 prevede că persoana desemnată să reprezinte interesele
reclamantului "nu este responsabilă față de persoana ale cărei interese este
desemnat să le reprezinte".
Această secțiune este amplificată în Partea 7 a Regulilor Comisiei
pentru Proceduri Speciale pentru Imigrație (Procedura) din 2003. În special,
art. 35 din SIAC prevede că funcțiile unui avocat special sunt să reprezinte
interesele recurentului respectiv:
(a) să prezinte observații Comisiei în cadrul oricăror audieri din care
sunt excluși recurentul și reprezentanții săi;
(b) să examineze martorii la aceste audieri; și
(c) să transmită concluzii în scris Comisiei.
În cazul în care Avocatul special primește un material clasificat, odată
ce l-a examinat, avocatului îi este interzis să comunice cu recurentul fără
consimțământul Comisiei, deși rămâne deschis pentru el să continue să
primească informații (nesolicitate) din partea reclamantului. Ulterior, în orice
ședință închisă, nici recurentul, nici avocații săi nu pot fi prezenți, iar avocatul
special preia în întregime calitatea de reprezentant al acestuia.
Ulterior, în Regatul Unit s-a adoptat, în anul 2013, Legea privind
justiția și securitatea (JSA), care reglementează dispozițiile privind utilizarea
informațiilor clasificate în instanțe și în proceduri judiciare clasificate, așa
numitele "proceduri de închidere a materialelor"55.
55
A se vedea D. Squires, ,,Country fishe The United Kingdom National Security and
Secret Evidence in Legislation and before the Courts: Exploring the Challenges”, p. 89 și
Procedurile judiciare clasificate sunt audieri secrete în cadrul cărora
numai instanțele judecătorești și avocații speciali autorizați pentru securitate
primesc acces la informații clasificate. Această lege a extins utilizarea
"avocaților speciali" la orice caz civil. Avocații speciali sunt avocați care au
permisiunea de a participa la "proceduri de închidere a materialelor" și
reprezintă reclamanții, fiind diferiți de avocații obișnuiți care reprezintă
reclamanții.
Avocații speciali au permisiunea de a divulga clienților un rezumat
simplificat sau un "conținut" al acestor materiale de informare utilizate în
audieri secrete, în timp ce detaliile specifice sunt reținute. De asemenea,
avocații speciali sunt instruiți să protejeze interesele reclamantului și pot
contesta admiterea materialelor pe motiv că ar împiedica un proces echitabil,
dar ei nu pot să comunice cu recurentul fără permisiunea guvernului și nu pot
niciodată să comunice despre dovezile secrete.
De asemenea, o propunere interesantă56 și deloc de neglijat ar fi aceea
de a se crea un barou al securității naționale, sau o secție în cadrul baroului
actual, format dintr-un corp permanent al avocaților autorizați în domeniul
securității, care ar fi disponibil pentru a reprezenta inculpații în cazurile legate
de terorism, securitate națională și alte cazuri care implică probe clasificate.
Aceasta presupune și modificarea regulilor de admisibilitate a dovezilor
clasificate atunci când un inculpat este reprezentat de un membru al acestui
nou barou.
În opinia noastră, această propunere poate fi acceptată, deoarece mai
mulți avocați au deja autorizații de securitate, unii care au reprezentat
autoritățile statului în diferite procese și care au demonstrat că prezintă
încredere în protejarea secretelor guvernamentale la fel de mult ca
procurorii57. Compus din astfel de avocați, un Barou de Securitate Națională
urm. [disponibilă pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2014/

509991/IPOL_STU(2014)509991_EN.pdf (accesat la 26 ianuarie 2019)].
56
A se vedea Robert S. Litt, Wells C. Bennett, ,,Better Rules for Terrorism Trials”
[disponibil pe site-ul https://www.brookings.edu/wp-content/uploads/2016/06/0508_terrorism
_litt_bennett.pdf (accesat la 2 decembrie 2018)].
57
Cu titlu de exemplu în care avocații au solicitat și obținut autorizații de acces la
infomații clasificate și consecința asupra prelungirii termenului de judecată, a se vedea pe larg
constatările inspecției judiciare cu privire la judecata inc. O.H. în nota nr. 3301/IJ/2607/SIJ/
2011 [publicată pe site-ul old.csm1909.ro/csm/linkuri/29_05_49351_ro.doc (accesat la 9
februarie 2019)]. În acest caz, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 1.335 din 9
decembrie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^2 alin. 4
şi art. 91^3 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, art. 33 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, precum şi ale art. 7 alin.
(1) şi (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (5) şi art.
28 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul
ar avea acces deplin la toate informațiile clasificate care sunt supuse
dezvăluirii în reprezentarea inculpaților lor. Aceștia ar participa la toate
procedurile judiciare referitoare la informațiile clasificate – proceduri care se
desfășoară adesea ex parte. În măsura în care alți teroriști reținuți sunt martori
potențiali, avocații autorizați ar putea participa la depozițiile acestor martori.
Dar ei au interzis să dezvăluie informații clasificate clientului sau oricărui
co-avocat care nu este, de asemenea, membru al Baroului de Securitate
Națională. Cu toate acestea, în mod critic, alegerea de a fi reprezentat de un
membru al Baroului de Securitate Națională sau de un alt avocat ar reveni
inculpatului, nu parchetului sau instanței. În urma unei audieri în fața
instanței, inculpatul ar putea alege între un avocat cu acces deplin la
informații relevante, dar cu o comunicare restrânsă a acestor informații, și un
altul, cu care să aibă comunicare completă, dar acces restrâns la informații
clasificate relevante.
În concluzie, permițându-se participarea unui avocat cu o autorizație
de securitate, prin crearea unei secții a securității naționale în cadrul Baroului,
ar trebui să se reducă la minimum riscul de divulgare necorespunzătoare; prin
plasarea opțiunii în mâinile inculpatului, ar trebui să minimizeze povara
asupra drepturilor constituționale, fără însă să elimine în totalitate conflictul
dintre drepturile inculpatului și imperativele de securitate națională58.
Această opinie o regăsim și în practica C.E.D.O. care subliniază că
pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să
ia cunoștință de toate elementele dosarului. Deși a admis faptul că acest drept
nu este absolut, excepțiile trebuie să fie justificate și trebuie să existe o
compensare pentru aceste dificultăți procedurale create59.
Curtea a socotit că exigențele Convenției sunt respectate și atunci când
acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă acest drept
Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2009, a subliniat că pentru obţinerea
autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, se verifică aspectele de vulnerabilitate sau
ostilitate ca urmare a unor stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă
anterior etc.) şi de loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi
modul de viaţă ale persoanei în cauză. Această decizie își păstrează valabilitatea și în
condițiile legislației actuale, care acordă procurorilor și judecătorilor, în temeiul legii și al
Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140 din 16 februarie 2014, dreptul de acces
la informații clasificate, deoarece în momentul în care se constată că un procuror sau
judecător nu mai îndeplinește criteriile sus-menționate, acestuia nu i se mai acordă sau i se
retrage certificatul de securitate prin care are acces la informații clasificate.
58
Robert S. Litt, Wells C. Bennett, op. cit. supra.
59
C.E.D.O., cauza Dowsett contra Regatului Unit, 39482/98, Hotărârea din 24 iunie
2003 paragr. 41 şi 42 (a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int).
i-a fost acordat avocatului acestuia60. Această ultimă exigență pe care
jurisprudența C.E.D.O. o consideră îndeplinită în legătură cu dreptul
inculpatului de a fi informat cu privire la actele/documentele/materialele
aflate la dosarul cauzei nu poate fi nicidecum interpretată în sensul că
avocatul acuzatului se substituie în dreptul acestuia la informare, ci doar în
sensul că, atunci când acuzatul este în imposibilitatea de a accesa personal și,
eventual, asistat de avocat, dosarul, dreptul său la informare nu este afectat
dacă este reprezentat de avocatul său, căruia i se asigură accesul la dosarul
cauzei61.
Nu în ultimul rând, apreciem ca fiind necesară crearea unui corp
permanent al avocaților autorizați în domeniul securității, îndeosebi pentru
participarea acestora în procedurile de declarare a unei persoane ca
indezirabilă62, care se dispune împotriva unui străin care a desfășurat,
desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități
de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică (art. 86
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002)63.
60
C.E.D.O., cauza Kamasinski contra Austriei, nr. 9783/82, Hotărârea din 19
decembrie 1989, paragr. 88 (a se vedea site-ul https://hudoc.echr.coe.int).
61
Decizia Curții Constituționale a României nr. 21/2018, paragr. 52.
62
Cu privire la procedura de declarare a unei persoane ca indezirabile, a se vedea pe
larg R. Jurj-Tudoran, ,,Declararea ca indezirabil a refugiatului-mijloc de prevenire a actelor
teroriste”, publicat în Săptămâna juridică nr. 9/2016, p. 18-29.
63
Datele şi informaţiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil, pentru
raţiuni de securitate naţională, se pun la dispoziţia instanţei de judecată în condiţiile stabilite
de actele normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la securitatea
naţională şi protejarea informaţiilor clasificate. Sesizarea se judecă în camera de consiliu, cu
citarea părţilor. Instanţa de judecată aduce la cunoştinţă străinului faptele care stau la baza
sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul
activităţilor referitoare la securitatea naţională şi protejarea informaţiilor clasificate (art. 86
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 din 12 decembrie 2002 privind regimul
străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5
iunie 2008, cu modificările și completările ulterioare).
UNELE CONSIDERAȚII ASUPRA REŢINERII, PREDĂRII ŞI
PERCHEZIŢIONĂRII TRIMITERILOR POŞTALE
dr. Florena-Esther STERSCHI
ABSTRACT
The article presents some considerations on the detaining, handing

over and searching of postal mailings, with particular reference to
a case solved by the European Court of Human Rights.
Keywords: European Convention for the Protection of Human

Rights and Fundamental Freedoms, correspondence, European
Court of Human Rights, search, handover, detention, postal
mailings.
Prin Adresa nr. L1/10451/4175/R/AG/15 din 22 august 20181,

Ministerul Afacerilor Externe – Direcția Agent Guvernamental a supus
atenției cauza D.I.R. contra României, soluționată prin Hotărârea din 31
octombrie 2017 prin care s-a invocat încălcarea de către autoritățile române a
art. 6 alin. (1) și art. 8 (privind dreptul la un proces echitabil, precum și
dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pentru a răspunde solicitării Agentului Guvernamental, considerăm că
se impune o analiză riguroasă, completă și sistematică a normativului incident
în această materie, sens în care vom face referire la:
I. Scurt istoric privind cauza D.I.R. contra României

La data de 18 februarie 2005, organele de urmărire penală au dispus
începerea urmăririi penale ,,in rem”, în raport de suspiciunea că la Oficiile
Poștale din Bacău s-au identificat trei plicuri care conțin elemente suspecte.
Plicurile care erau trimise în străinătate prin scrisoare recomandată în
perioada 11 aprilie-13 mai 2003 au fost returnate neînchise, deoarece
destinatarii vizați nu au reușit să le colecteze. În aceste împrejurări, persoanele
care le-au trimis nu au putut fi identificate de către lucrătorii poștali, întrucât
adresele lor s-au dovedit a fi fictive. Ulterior, lucrătorii poștali au deschis
plicurile și au informat Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate

Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de
resurse umane și documentare, e-mail: sterschi_florena@mpublic.ro.
1
Nepublicată.
76 Florena-Esther Sterschi
și Antidrog, responsabilă cu lupta împotriva crimei organizate și a traficului
de droguri, care a examinat conținutul plicurilor și a constatat că ele conțineau
diazepam care aparține uneia dintre categoriile de medicamente interzise
conform Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului de droguri și a
consumului ilicit de droguri2, republicată, cu modificările și completările
ulterioare. Procurorul a solicitat supravegherea audio/video a Oficiilor poștale
din Bacău, măsură avizată de către instanță. Urmare a acestui demers,
reclamantul care până în acel moment nu era identificat a fost văzut plasând
alte două plicuri care au fost confiscate, măsura fiind comunicată instanței,
spre informare. Ulterior, pe baza probelor stânse, procurorul a concluzionat că
în perioada 2003-2005, reclamatul D.I.R. a obținut medicamente asimilate de
lege drogurilor, fără a avea rețetă, și a încercat să le comercializeze în alte
state. Prin Sentința penală nr. 65/D/2009, inculpatul D.I.R. a fost condamnat
la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de cumpărare și
deținere de droguri de risc și mare risc prevăzute în art. 2 alin. (1) și (2) din
Legea nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus suspendarea executării pedepsei
principale sub supraveghere, pe durata termenului de încercare de 6 ani,
soluție rămasă definitivă prin respingerea ca nefondat a recursului
inculpatului – Decizia penală nr. 2468/2010, pronunțată de către Secția penală
a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
II. Reglementări specifice în materie
A. Constituția României, republicată:

,,Art. 28. Secretul corespondenței
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al
convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil.”
,,Art. 53. Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți
(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns
numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor
și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea
consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a
2
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014.
Unele considerații asupra reţinerii, predării şi percheziţionării… 77
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce
atingere existenței dreptului sau a libertății.”
B. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția):
,,Art. 6. Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță
independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de
ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului
sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al
securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
[…]”
,,Art. 8. Dreptul la respectarea vieții private și de familie
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de
familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea
acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și
constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea
națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii
și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a
libertăților altora.”
C. Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din

1969), așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/20033:
,,Art. 911. Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a
convorbirilor sau comunicărilor
(1) Interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt
tip de suport ale unor convorbiri ori comunicări se vor efectua cu autorizarea
motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din
oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.
3
Autorizația se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența
să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu. Interceptarea și
înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când
stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată
în baza altor probe.
(2) Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot
fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de
Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic
de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a
banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor
prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu
pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte
mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de
comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
(3) Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel
mult 30 de zile.
(4) Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive
temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata
maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni.
(5) Măsurile dispuse de instanță vor fi ridicate înainte de expirarea
duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au
justificat.
(6) Înregistrările prevăzute în alin. (1) pot fi făcute și la cererea
motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu
autorizarea instanței de judecată.
(7) Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau
comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile
concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care măsura este
indispensabilă aflării adevărului; persoana, mijlocul de comunicare sau locul
supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și
înregistrarea.”
,,Art. 98. Reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor

(1) Instanța de judecată, la propunerea procurorului, în cursul
urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul judecății, poate dispune ca orice
unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele
și oricare altă corespondență, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat,
ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect.
(11) Măsura prevăzută în alin. 1 se dispune dacă sunt întrunite
condițiile arătate în art. 911 alin. (1) și potrivit procedurii acolo prevăzute.
(12) Reținerea și predarea scrisorilor, telegramelor și a oricăror alte
corespondențe ori obiecte la care se referă alin. (1) pot fi dispuse, în scris, în
cazuri urgente și temeinic justificate și de procuror, care este obligat să
informeze de îndată despre aceasta instanța.
(6) Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza
se restituie destinatarului.”
D. Noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.):

,,Art. 101. Principiul loialității administrării probelor
(1) Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de
constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține
probe.
(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează
capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și
voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar
dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea
metode sau tehnici de ascultare.
(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care
acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să
continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.”
„Art. 103. Aprecierea probelor

(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse
liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor
administrate în cauză.
(2) În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției
inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.
Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că
acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea instanței nu se poate întemeia, în măsură determinantă,
pe mărturia investigatorului sub acoperire sau pe declarațiile martorilor
protejați.”
,,Art. 139. Supravegherea tehnică

(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și
libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);
b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și
libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța
informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea
infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar
presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol
pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor
contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale,
precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de
operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea
efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor,
munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor
de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile,
acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de
alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul
infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de
comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de
libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție
și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor
infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai
mare.
(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau
de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile
convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte
înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
(4) Raportul dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o
reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există
date că avocatul săvârșește ori pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre
cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii
rezultă că activitățile de supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre
avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obținute nu
pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată,
de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată,
de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune
informarea avocatului.”
,,Art. 140. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere

tehnică
(1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale,
pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de
drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece
cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia
în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte
procurorul care a formulat cererea.
(2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea
măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau
alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura,
dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă
suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care se
poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice, iar, în cazul
măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită și
încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private
indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi
folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea
caracterului proporțional și subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să
înainteze dosarul judecătorului de drepturi și libertăți.
(3) Cererea prin care se solicită încuviințarea supravegherii tehnice
se soluționează în aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților.
Participarea procurorului este obligatorie.
(4) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul
de drepturi și libertăți dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului
și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este
obligatorie.
(5) Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie
să cuprindă:
a) denumirea instanței;
b) data, ora și locul emiterii;
c) numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a
emis mandatul;
d) indicarea măsurii concrete încuviințate;
e) perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele
de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii
încuviințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de
acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea
căii de comunicare sau a numărului de cont;
h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în
spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de
urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva
mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii
supravegherii tehnice;
i) semnătura judecătorului și ștampila instanței.
(6) În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu
sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 și prevederile alin. (1) din
prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviințare
a măsurii supravegherii tehnice.
(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se
pronunță asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de
atac.
(8) O nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri poate fi
formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări
noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către
judecătorul de drepturi și libertăți.
(9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate
solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor ori
înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de
aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce
formează obiectul cercetării. Dispozițiile alin. (1)-(8) se aplică în mod
corespunzător.”
,,Art. 147. Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale

(1) Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se
poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar
reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu
privire la scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise ori primite de
făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că
primește ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect
sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor
și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța
informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea
infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar
pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
(2) Este interzisă reținerea, predarea și percheziționarea
corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile
dintre avocat și suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o
apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau
pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin.
(2).
(3) Dispozițiile art. 140 se aplică în mod corespunzător.
(4) În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului de
reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale în condițiile art. 140
ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea
sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor
persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), procurorul
poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile prevăzute la alin.
(1). Dispozițiile art. 141 alin. (2)-(8) se aplică în mod corespunzător.
(5) Unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau
juridice care efectuează activități de transport sau transfer de informații sunt
obligate să rețină și să predea procurorului scrisorile, trimiterile poștale ori
obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în
autorizația emisă de procuror.
(6) Corespondența, trimiterile poștale sau obiectele ridicate și
percheziționate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului.
(7) După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează,
în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura
ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale cărei
corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au fost ridicate și percheziționate
are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.
(8) Dispozițiile art. 145 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător.
(9) Măsura poate fi prelungită în condițiile art. 144, durata totală a
măsurii neputând depăși, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, 6
luni.”
III. Jurisprudența Curții Constituționale
1. Decizia nr. 410/20084 a statuat că dispozițiile art. 911 C.pr.pen. din

1969 nu contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53 din Constituția
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008.
României, republicată, deoarece însăși textele invocate oferă legiuitorului
libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un
drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor
de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt
amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru
care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea
amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe
teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o
societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării
ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Din examinarea
dispozițiilor art. 911 din codul menționat anterior se poate observa că ultima
condiție impusă de prevederile invocate este reluată și în aliniatul (9) al
aceluiași articol, în care se arată că autorizarea se va face prin încheiere
motivată în care este obligatoriu să se arate, printre altele, care sunt motivele
pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori localizarea
participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult
întârziată. Așadar, legiuitorul a acordat acestei exigențe o atenție sporită
tocmai pentru a fi asigurate toate garanțiile că această măsură specială de
supraveghere este utilizată doar în condiții excepționale ce impun restrângerea
drepturilor constituționale. Potrivit art. 28 din Constituția României,
republicată, secretul corespondenței este inviolabil, însă acest drept nu este
unul absolut, putând fi aplicate anumite restrângeri în cazuri limitativ și
expres prevăzute de lege. Astfel, art. 53 din Constituția României, republicată,
ce poartă denumirea marginală Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al
unor libertăți, prevede în alin. (1) că ,,exercițiul unor drepturi sau al unor
libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății ori a moralei
publice, a drepturilor și libertății cetățenilor; desfășurarea instrucției penale;
prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale
unui sinistru deosebit de grav.” Considerăm că în raport cu utilizarea
interceptărilor audio/video în activitatea organelor judiciare – atât în privința
organelor de urmărire penală, cât și a instanțelor de judecată – se pot formula
două concluzii:
a) tehnicile de investigație speciale utilizate la un anumit moment, în
general, nu trebuie folosite în mod abuziv, prin ignorarea condițiilor legale
impuse de Codul de procedură penală și de Constituție, interpretarea dată
exigențelor ce trebuie avute în vedere la momentul dispunerii unei astfel de
măsuri trebuind să fie în concordanță cu spiritul și litera legii;
b) chiar în ipoteza în care se are în vedere lupta împotriva
criminalității organizate (trafic de persoane, trafic de droguri etc.), trebuie luat
în considerare că pentru eradicarea sau diminuarea acestui fenomen
infracțional, organele judiciare cu atribuții privind impunerea legii nu trebuie
să o aplice prin interpretări distorsionate care contravin spiritului acesteia sau
înseși ideii de justiție.
2. Decizia nr. 962/20095 prin care s-a respins excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911 C.pr.pen. din 1969. Curtea
Constituțională a României a reținut că dispozițiile legale criticate au mai fost
supuse controlului instanței de contencios constituțional prin raportare la
critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 410/2008, a
precizat, în esență, că interceptările și înregistrările audio sau video prevăd
suficiente garanții prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii
autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a
instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării
autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a
definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare
a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una
de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale a
României, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale6, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, ,,Curtea Constituțională se pronunță
numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată
(...)”.
3. Prin Deciziile nr. 252/20117, nr. 1516/20118 și nr. 1017/20129,

Curtea Constituțională a României a constatat că dispozițiile art. 911 și art. 916
C.pr.pen. din 1969 au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor
critici similare, fiind respinse ca neîntemeiate excepțiile de
neconstituționalitate ale acestor dispoziții, statuând în sensul celor menționate
mai sus. De asemenea, instanța constituțională a relevat că anumite aspecte
invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor
legale criticate nu constituie o problemă de constituționalitate, motiv pentru
care nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009.
6
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie
2010.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 20 decembrie
2011.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013.
ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu
principiile fundamentale. În plus, prin Decizia nr. 1017/2012, Curtea
Constituțională a României a reținut că ,,dispozițiile legale criticate oferă
protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață
privată a persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc”.
4. Decizia nr. 155/201810, cea mai recentă, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911, art. 912 și art. 224 C.pr.pen. din
1969, în paragr. 31 a statuat că ,,însăși Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie
2007, pronunțată în cauza D.P. contra României, paragr. 82. Astfel, după ce
a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenție, motivat de
împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a
afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr.
281/2003 și de Legea nr. 356/2006) există numeroase garanții în materie de
interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente
și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate
oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață
privată a persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc. În același
context, facem trimitere la Hotărârea din 16 iulie 2013 în cauza B. contra
României, paragr. 44-46, în care s-a considerat că instanțele interne nu au
oferit un răspuns complet privind legalitatea autorizației și acuratețea
transcrierilor, au acceptat refuzul procurorului de a prezenta autorizația, fără
să-l conteste, împrejurare în care, neexaminând legalitatea înregistrărilor sau
acuratețea transcrierilor, reclamantul nu a avut posibilitatea de a solicita
distrugerea acestora sau de a cere despăgubiri pentru interceptare nelegală, în
temeiul dreptului general al răspunderii civile delictuale. Pentru aceste
considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare
C.E.D.O.) a apreciat că s-a încălcat art. 8 din Convenție.
IV. Doctrină și jurisprudența C.E.D.O.

Doctrina11, referindu-se la cauza B. contra României, a arătat că, în
conformitate cu noua prevedere corespunzătoare art. 911 C.pr.pen. din 1969,
autoritatea competentă să autorizeze interceptarea convorbitorilor telefonice
este președintele instanței, care ar avea competență de a decide în primă
instanță, prin urmare o autoritate independentă. C.E.D.O. constată că legislația
națională aplicabilă oferă în egală măsură garanții împotriva arbitrariului.
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 26 iunie 2018.
11
A. Barbu, G. Tudor, A.M. Şinc, Codul de procedură penală, adnotat cu
jurisprudența națională și europeană, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 381.
Articolul 911 alin. (2) din același cod enumeră exact condițiile privind
infracțiunile pentru prevenirea cărora se poate dispune interceptarea
telecomunicațiilor (...). C.E.D.O. conchide că dispozițiile art. 911 din codul
menționat anterior conține suficiente garanții împotriva ingerințelor
arbitrare, așa cum le-a definit în jurisprudența sa. Prin urmare, ingerința în
dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private în conformitate cu
prevederile în litigiu a fost ,,prevăzută de lege”. În această privință, C.E.D.O.
notează în primul rând că, în acest caz, a fost inițiat mecanismul de
interceptare pe baza faptului că reclamantul a fost suspectat pentru ,,luare de
mită”. Societățile democratice sunt amenințate în prezent de forme extrem de
sofisticate ,,de corupție”, astfel că statele trebuie să fie în măsură, pentru a
combate în mod eficient aceste infracțiuni, să supravegheze secret persoanele
susceptibile a comite acest tip de infracțiuni. Prin urmare, C.E.D.O. trebuie să
accepte că existența unei legislații care acordă puteri de supraveghere secretă
a comunicațiilor este, într-o astfel de situație, necesară într-o societate
democratică, pentru prevenirea criminalității. În lumina acestor considerente,
C.E.D.O. constată că nu s-au încălcat prevederile art. 8 din Convenție.
De asemenea, doctrina12, la care achiesăm, a afirmat că art. 147
C.pr.pen. presupune o limitare a vieții private printr-o monitorizare în timp
real a unei fapte care s-a comis ori urmează să se comită, ceea ce se aseamănă
cu ,,supravegherea tehnică” (corespondentul art. 98 C.pr.pen. din 1969,
adăugirea noastră – F.-E. Sterschi). În aceste condiții, procedura de autorizare,
inclusiv autorizarea provizorie, obligativitatea minutei, emiterea mandatului și
prelungirea acestuia sunt similare celor de la supravegherea tehnică.
Diferența esențială între aceste procedee probatorii constă în modalitatea de
punere în executare, având în vedere că reținerea trimiterilor poștale nu
presupune folosirea unor mijloace tehnice, iar mijloacele de probă obținute
constau, de regulă, în înscrisurile sau obiectele reținute, astfel încât nu sunt
aplicabile dispozițiile referitoare la fixarea rezultatului pe un suport sau
redarea în formă scrisă. Atunci când corespondența este interceptată prin
folosirea unor procedee conspirate și este trimisă în continuare destinatarului,
mijlocul de probă poate consta într-o planșă fotografică pe care este fixat
conținutul înscrisului sau caracteristicile obiectivului. Deși textul nu conține
prevederi exprese cu privire la obligativitatea întocmirii unui proces-verbal
care să conțină descrierea activităților efectuate și a rezultatelor acestora,
considerăm că modalitatea în care este adusă la îndeplinire orice măsură
restrictivă de drepturi trebuie să se regăsească într-un act procedural care să
permită ulterior să se verifice dacă au fost respectate limitele autorizației.
12
M. Udroiu (coordonator) ș.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 147.
Într-o altă opinie13 s-a susținut că trimiterile poștale pot fi interceptate
în timp ce se află în posesia cărăușului, unde pot fi verificate, percheziționate
sau chiar reținute de la livrare. Aceste activități sunt desfășurate fără ca
făptuitorul, suspectul ori inculpatul sau orice persoană să fie avizată asupra
acestei activități. Similar tuturor activităților desfășurate în cadrul metodelor
speciale de supraveghere, reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor
poștale se vor efectua fără încunoștințarea persoanelor destinatare ale
corespondenței. Deoarece corespondența/trimiterile poștale au la bază un
expeditor și un destinatar, este necesar ca unul dintre aceștia, fie expeditorul,
fie destinatarul să fie în atenția organelor de urmărire penală și să fie
îndeplinită orice suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea
de infracțiuni. Măsura este necesară și proporțională cu restrângerea
drepturilor și libertăților fundamentale, dat fiind particularitățile cauzei,
importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea
infracțiunii. Probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar
pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Activitățile pentru
care dorește organul de urmărire penală să obțină autorizația sunt:
reținerea – prin reținerea trimiterilor poștale înțelegem oprirea corespondenței
sau a bunului expediat (colet poștal, mandat, scrisori etc.) de a ajunge la
destinatar, în scopul remiterii acestora organelor de urmărire penală; practic,
trimiterea poștală pleacă de la expeditor și nu mai ajunge la destinatar;
predarea – prin predarea trimiterilor poștale înțelegem remiterea către
organele de urmărire penală a unor trimiteri poștale reținute anterior;
percheziționarea – prin care se înțelege verificarea prin mijloace fizice sau
tehnice a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise ,,prin
orice mijloc”. Activitățile pe care trebuie să le autorizeze judecătorul de
drepturi și libertăți sunt verificarea conținutului oricărui tip de trimitere
poștală. Astfel, verificarea poate consta în deschiderea coletului, analizarea sa
sub aspect fizic, chimic, testarea tehnică a conținutului, iar în final punerea lui
pe circuitul poștal. În cazul acestor activități, nu este permisă introducerea în
colete a altor obiecte de tehnică ce ar putea să contribuie la identificarea,
localizarea coletului sau a destinatarului lor. Pentru o astfel de activitate,
trebuie să se apeleze la o altă metodă de cercetare, respectiv ,,livrarea
supravegheată”, pentru care trebuie să existe următoarele condițiile:
suspiciuni despre pregătirea sau săvârșirea infracțiunii; necesitate;
proporționalitate; imposibilitatea obținerii în alt mod sau faptul că obținerea în
alt mod ar periclita ancheta penală. Se poate observa, așadar, similitudine
13
N. Volonciu ș.a., Noul Cod de procedută penală comentat, Editura Hamangiu,
București 2014, p. 330 și urm.
între condițiile de autorizare a măsurilor speciale de supraveghere și cele
privind reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale.
Procedura de emitere a mandatului de cercetare prin reținerea, predarea sau
percheziționarea trimiterilor poștale este similară cu cea de autorizare a
măsurilor de supraveghere tehnică, potrivit art. 140 C.pr.pen.
Măsura cercetării constând în reținerea, predarea și percheziționarea
trimiterilor poștale poate fi autorizată pentru orice infracțiune, dacă sunt
îndeplinite condițiile evocate anterior. De exemplu, măsura poate fi autorizată
și dispusă pentru percheziționarea trimiterilor poștale în baza unor suspiciuni
de trafic de droguri prin sistemele de curierat rapid, dar și pentru probarea
unor infracțiuni de contrabandă sau evaziune fiscală prin neplata taxelor
vamale. Observăm că mandatul de cercetare prin reținerea, predarea sau
percheziționarea trimiterilor poștale poate fi emis pentru orice tip de
infracțiune, dar în relația client – avocat nu poate fi decât pentru infracțiuni de
un nivel ridicat (siguranța națională, infracțiuni grave sau pedeapsa prevăzută
de lege mai mare de 5 ani). Pe de altă parte, la fel ca în cazul măsurilor de
supraveghere tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor
poștale poate fi autorizată în regim de urgență de către procuror, dacă urmarea
procedurilor clasice, prevăzute în art. 140 C.pr.pen., ar conduce la o întârziere
substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori
ar pune în pericol siguranța victimei ori a altor persoane. Aceste condiții
trebuie îndeplinite cumulativ cu cele privind suspiciunea de săvârșire sau
pregătire a unor infracțiuni, necesitatea, proporționalitatea și imposibilitatea
obținerii probei în altă modalitate. Corelativ măsurilor dispuse de către
organele judiciare, legiuitorul a impus tuturor unităților de transport sau
oricăror persoane fizice ori juridice care efectuează transportul trimiterilor
poștale obligația de a preda procurorului trimiterile sau obiectele de care face
vorbire mandatul judecătorului de drepturi și libertăți sau ordonanța
procurorului. Similar, după momentul informării, persoana informată are
dreptul să ia cunoștință despre conținutul măsurii și actele ce au fost
îndeplinite împotriva sa. Spre deosebire de măsura supravegherii tehnice, în
cazul predării, reținerii sau percheziționării trimiterilor poștale, nu există un
termen de 20 de zile în care subiectul mandatului poate formula cerere de a
lua cunoștință de activitățile desfășurate împotriva sa. În lipsa unui asemenea
termen, credem că subiectul măsurii poate formula cerere în tot cursul
urmăririi penale, din momentul în care a fost informat de către procuror
despre măsura luată, până la terminarea urmăririi penale.
Alți autori14 au relevat că activitățile dispuse de art. 147 C.pr.pen. nu
fac trimitere la aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 139 alin. (3) din
același cod, sens în care s-a apreciat că pot fi folosite ca mijloace de probă și
scrisorile ori alte trimiteri poștale dintre două persoane, sustrase ori reținute
din proprie inițiativă de la un terț, dacă ele contribuie la dovedirea săvârșirii
unei infracțiuni. Pentru punerea în executare a măsurii, unitățile poștale de
transport și orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activități de
transport sunt obligate să rețină și să predea trimiterile poștale la care face
referire în mandatul emis de către judecător sau în autorizația procurorului.
Refuzul de predare constituie infracțiunea de obstrucționare a justiției
prevăzută în art. 271 din noul Cod penal. În lipsa autorizării de către judecător
sau procuror, percheziționarea coletelor predate organelor de poliție de către
unitățile de transport conduce la excluderea probelor. Se pune problema dacă
ar refuza predarea un martor pe care trimiterile poștale îl incriminează.
C.E.D.O. recunoaște privilegiul împotriva autoincriminării și în cazul
martorilor15. Acesta fiind reglementat și prin art. 118 C.pr.pen.16, numai că el
se rezumă la imposibilitatea de a uza de puteri coercitive în scopul de a obține
declarații incriminatoare, care să fie folosite ulterior ca probe. Rațiunea stă în
faptul că declarația ține esențialmente de cel care o dă, este dependentă de
voința sa, dacă persoana refuză să declare proba pur și simplu nu există în
cauză, organelor judiciare fiindu-le imposibil obiectiv să o obțină altfel. În
aceste condiții, dacă autorităților statului li s-ar permite să utilizeze
constrângerea, sub forma aplicării de sancțiunii, pentru a determina un individ
să dea o declarație ce i-ar putea crea o situație defavorabilă, procedura nu ar
mai fi echitabilă. Privilegiul contra autoincriminării nu funcționează în cazul
probelor care există independent de voința acuzațiilor și care sunt obținute de
acesta prin recurgerea la forța de coerciție a statului17.
Asemenea probe pot fi folosite în cauza penală, deși C.E.D.O. are în
vedere în special documentele ridicate cu ocazia efectuării de percheziții, fiind
de părere că raționamentul este același și în privința reținerii, predării și
percheziționării trimiterilor poștale. Persoana care transportă corespondența
făptuitorului are obligația legală de a o preda organelor de urmărire penală
14
M. Udroiu (coordonator) ș.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole,
ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 718.
15
C.E.D.O., cauza S. contra Franței, Hotărârea din 20 octombrie 1997.
16
,,Art. 118. Dreptul martorului de a nu se acuza
Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei
a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva
sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei,
calitatea procesuală anterioară.”
17
C.E.D.O., cauza J. contra Germaniei, Hotărâre din 11 iulie 2006.
autorizate prin mandatul emis de către judecător, fără a se putea prevala de
privilegiul împotriva autoincriminării, întrucât respectiva corespondență
preexistă și este independentă de voința sa. Legea nu prevede explicit dacă
informațiile rezultate din percheziționarea trimiterilor poștale pot fi folosite și
într-o cauză penală. Credem însă că, mutatis mutandis, trebuie aplicate
dispozițiile art. 142 alin. (5) C.pr.pen.18 Apreciem că dacă această măsură a
fost autorizată, spre exemplu, într-o cauză privitoare la traficul de droguri
(cum este în prezenta speță), atunci când în trimiterile poștale este identificată
o agendă în care se ține contabilitate dublă, aceasta poate fi folosită într-un
dosar distinct, de pildă, privind evaziunea fiscală sau spălarea de bani.
În concluzie, apreciem că legiuitorul a acordat exigenței impuse de

prevederile art. 147 C.pr.pen. o atenție sporită, tocmai pentru a fi asigurate
toate garanțiile că măsura specială de supraveghere de reținere, predare și
percheziționare a trimiterilor poștale este utilizată doar în condiții
excepționale ce impun restrângerea drepturilor constituționale. În plus,
considerăm că există numeroase garanții în materie de interceptare și
transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a
celor nepertinente, dar și prevederi care oferă protecție împotriva amestecului
arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată a persoanei, deoarece legea
folosește termeni cu înțeles univoc. Totodată, jurisprudența constantă a Curții
Constituționale a României referitoare la interceptările și înregistrările audio
sau video, inclusiv a reținerii și predării corespondenței, a relevat că există
suficiente garanții privind reglementarea în detaliu a justificării emiterii
autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a
instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării
autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a
definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare
a acestor reglementări constituie o problemă de aplicare.
18
,,Art. 142. Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
[…]
(5) Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă
cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile
privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139
alin. (2).
[…]”
NOTA REDACȚIEI
Prin Hotărârea din 31 octombrie 201719, pronunțată în cauza analizată,
C.E.D.O. a constatat că România a încălcat art. 8 din Convenție, întrucât
procedura urgentă [prevăzută în dreptul intern, și anume în art. 98 alin. (12)
C.pr.pen. din 1969] de confiscare a scrisorilor reclamatului D.I.R. nu a fost
însoțită de garanții suficiente împotriva eventualelor abuzuri. În schimb, a
statuat că nu a fost încălcat art. 6 din Convenție, fiind respectat dreptul la un
proces echitabil.
Actualmente, art. 147 alin. (4) C.pr.pen. face trimitere la dispozițiile
art. 141 alin. (2)-(8) din același cod20, acestea aplicându-se în mod
corespunzător atunci când procurorul apelează la procedura urgentă de
reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale.
19
Disponibilă pe site-urile: https://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2017/10/
CASE-OF-DRAGOS-IOAN-RUSU-v.-ROMANIA.pdf; http://www.ier.ro/webfm_send/
544612 (accesate la 20 decembrie 2018).
20
Art. 141. Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
[…]
(2) Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere
tehnică trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).
(3) Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la
expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul
care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal
de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei
(sublinierea noastră  Gh. Ivan).
(4) În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost
îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă
de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
(5) Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic,
procurorul poate dispune, prin ordonanţă:
a) realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice;
b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul
informatic.
Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure
integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
(6) În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost
respectate condiţiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror şi dispune
distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute
şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
(7) Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita
judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art.
140.
(8) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra
măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.”
VALENȚELE PROBATORII ALE DECLARAȚIILOR OLOGRAFE
Mihai-Costin TOADER
ABSTRACT
The current article discusses the method of administrating

evidence in criminal cases by some criminal investigating
institutions, presents the normative reference in the matter and
offers a solution for the problem litigation, while simultaneously
presents the specific procedural sanctions in the extent to which
the applicable legal prescriptions are violated.
Keywords: handwritten statement, criminal prosecution, exclusion

of evidence, unlawful evidence administration.
Prezentul studiu își propune să dezbată și să dezlege o chestiune

practică litigioasă uzitată de către unele organe de urmărire penală,
referitoare la administrarea unor mijloace de probă într-o fază incipientă a
urmăririi penale. În concret, în practica judiciară există situații când, după
constituirea dosarului de urmărire penală și până la declanșarea etapei in
personam a urmăririi penale, respectiv continuarea urmăririi penale față de
suspect [conform art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.)], organele de urmărire penală procedează fie la audierea
olografă (declarația fiind consemnată personal de către făptuitor, în format
letric) a persoanei suspectate că ar fi săvârșit fapta prevăzută de legea penală,
înainte ca aceasta să dobândească o atare calitate de subiect procesual, fie la
audierea în calitate de martor, în ambele situații această persoană dobândind
ulterior calitatea de suspect/inculpat.
Ab initio, apreciem că această practică de audiere a persoanei indicate
în actul de sesizare, față de care nu s-a formulat o acuzație în materie penală,
în mod formal, își găsește reminiscențele în dispozițiile Codului de procedură
penală din 1969, care prevedea în cuprinsul art. 224, abrogat odată cu intrarea
în vigoare a actualului Cod de procedură penală1, facultatea organelor de
urmărire penală de a efectua acte premergătoare înainte de a dispune
începerea urmăririi penale și declanșarea procesului penal. Elaborarea actelor
premergătoare urmărea un scop substanțial, respectiv acela al strângerii unor

Doctorand, judecător la Judecătoria Răcari, e-mail: costin.toader89@yahoo.com.
1
Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486
din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
94 Mihai-Costin Toader
minime date obiective apte să conducă la obținerea unor indicii temeinicie
care să legitimeze punerea sub învinuire a persoanei acuzate.
Din arhitectura structurală a procesului penal guvernat de dispozițiile
actualului Cod de procedură penală a fost eliminată faza actelor
premergătoare, care emana valențe investigative. Astfel, potrivit dispozițiilor
art. 305 alin. (1) C.pr.pen., dacă actul de sesizare îndeplinește condițiile
prevăzute de lege, organul de urmărire penală este obligat să dispună
începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire
se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. Tot practica
judiciară a reglat această tehnică a organelor de cercetare penală, în sensul
audierii olografe a făptuitorului, cu o frecvență mai mare în cazul
infracțiunilor constatate în flagrant (de exemplu, infracțiunile contra
siguranței circulației pe drumurile publice prevăzute în art. 334-341 din Codul
penal).
Pentru a realiza un filtru de legalitate al acestor mijloace de probă
administrate, trebuie analizat referențialul normativ în domeniu. Astfel,
conform art. 305 alin. (3) C.pr.pen., atunci când există probe din care să
rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru
care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile care
împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, organul de urmărire penală
dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de acesta,
care dobândește calitate de suspect. Așadar, potrivit prescripțiilor legale,
acesta este momentul inițial în care față de o persoană se formulează o
acuzație de natură penală și, pe cale de consecință, aceasta dobândește
anumite drepturi specifice, dar și obligații. Examinând jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului în materia aplicării art. 6 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale2,
ce reglementează dreptul la un proces echitabil în materie penală, se constată
că în accepțiunea instanței, urmărirea penală a unei persoane este declanșată
din momentul în care aceasta este notificată oficial pe orice cale că împotriva
acesteia se desfășoară o procedură judiciară, acesta fiind momentul inițial în
care organele judiciare trebuie să-i asigure acuzatului toate drepturile de care
beneficiază3. În opinia doctrinei de specialitate4, teză la care achiesăm, în
2
Ratificată în dreptul intern prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.
3
A se vedea cauzele: Deweer contra Belgiei, paragr. 42-48 [disponibilă pe site-ul
https://jurisprudentacedo.com/Deweer-contra-Belgiei-Acuzatie-Notiune-in-materia-penala.
html (accesat la 26 februarie 2019)]; Serves contra Franței, paragr. 42 [disponibilă pe site-ul
https://jurisprudentacedo.com/Servesc-contra-Franta-Probe-obtinute-cu-incalcarea-dreptului-
la-tacere-Efecte.html (accesat la 26 februarie 2019)].
Valențele probatorii ale declarațiilor olografe 95
situația infracțiunilor flagrante, chiar dacă nu există o rezoluție de începere a
urmăririi penale, constatarea infracțiunii flagrante urmată de audierea
făptuitorului are natura juridică a unei notificări oficiale emise de către o
autoritate competentă cu privire la imputabilitatea săvârșirii unei infracțiuni.
Ca atare, din acest moment, autoritățile judiciare sunt obligate să asigure
persoanei suspectate toate garanțiile procesuale atașate statutului de persoană
acuzată (aducerea la cunoștință a tuturor drepturilor persoanei acuzate, dreptul
la un apărător, dreptul la tăcere, dreptul de a solicita un termen rezonabil
pentru pregătirea apărării etc.). Or, prin audierea olografă a persoanei acuzate,
înainte de a dobândi formal această calitate procesuală, sunt ignorate toate
aceste drepturi procesuale, în cele mai multe cazuri persoana suspectată
oferind elemente faptice prin care se autoincriminează. În atari situații,
procurorul, în calitate de garant al legalității actelor de urmărire penală, și
judecătorul de cameră preliminară, corifeu al funcției procesuale de verificare
a legalității administrării probatoriului, sunt chemați să cenzureze aceste
mijloace de probă, administrate în mod nelegal, neputându-și fundamenta
acuzațiile sau soluția de condamnare pe aceste probe. În consecință, în
conformitate cu art. 102 alin. (2) coroborat cu art. 345 alin. (3) C.pr.pen.,
apreciem că judecătorul de cameră preliminară este obligat să excludă proba
din ansamblul probatoriu. Contrar celor reținute într-o lucrare de specialitate5
care apreciază că excluderea probelor nelegal sau neloial administrate nu este
o sancțiune procesuală autonomă, ci subsumată sancțiunii nulității,
intervenind numai în măsura în care se constată nulitatea absolută sau parțială
a actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe sau prin
care aceasta a fost administrată, considerăm că această sancțiune care se
materializează faptic în eliminarea efectivă din dosarul penal a probei
administrate nelegal, conform Deciziei nr. 22/2018 a Curții Constituționale a
României6, are valențele unei sancțiuni specifice în materia probelor, distinctă
de constatarea nulității relative sau absolute a actelor de urmărire penală, și
urmărește purificarea ansamblului probator de elemente faptice relevate prin
administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor procedee probatorii
care nu respectă standardele minime legale și convenționale.
În practica judiciară, în situația în care este necesară audierea
persoanei față de care se derulează cercetările și care nu a dobândit formal
calitatea de suspect/inculpat, se mai procedează și la întocmirea unui
4
O. Predescu, M. Udroiu, Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul
procesual penal român, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 263.
5
M. Udroiu ș.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 2,
Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 422.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018.
96 Mihai-Costin Toader
proces-verbal în care organul judiciar consemnează cele declarate verbal de
către subiectul audierii și care, potrivit art. 198-199 C.pr.pen., poate constitui
mijloc de probă. Apreciem că și această tehnică este îndoielnică.
O cu totul altă soluție se impune în situația în care organele de
urmărire penală procedează la audierea, în calitate de martor, a persoanei
suspectate că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, înainte ca aceasta să
dobândească calitatea de suspect/inculpat. Nu contestăm legitimitatea unui
asemenea demers, în situațiile particulare, în care actul de sesizare sau
celelalte mijloace de probă administrate nu conferă suficiente elemente
probatorii care să contureze suspiciunea rezonabilă că s-a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală, aflarea adevărului judiciar putând impune și
administrarea unui astfel de mijloc de probă. În aceste cazuri, dacă declarația
de martor este obținută cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute în art.
114-124 C.pr.pen., considerăm că proba obținută este aptă să servească la
conturarea ansamblului probatoriu. Astfel, în măsura în care ulterior martorul
va dobândi calitatea de suspect/inculpat, acesta va beneficia de efectele art.
118 din același cod, care statuează că declarația de martor obținută anterior
nu poate fi folosită împotriva sa. A contrario, această depoziție poate fi
folosită în favoarea persoanei acuzate, pentru reconstituirea ideologică a
situației de fapt, sau împotriva altor persoane cercetate. Ca atare, nu există
niciun impediment de a exclude acest mijloc de probă.
În concluzie, apreciem că audierea făptuitorului (care va deveni
ulterior suspect/inculpat) de către organele de urmărire penală, în cursul
procesului penal (în majoritatea situațiilor, în momentul constatării
infracțiunii flagrante), fără a-i asigura acestuia garanțiile procesuale specifice
calității de suspect/inculpat, este o practică neconformă cu standardele legale
și convenționale în materia probațiunii judiciare, iar remediul procesual
pentru a estompa consecințele juridice ce decurg din administrarea unui astfel
de mijloc de probă este sancționarea acestui mijloc de probă cu excluderea sa
și ulterior, ca efect subsecvent, îndepărtarea din materialul de urmărire penală
a acestei declarații.
PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE CA REGULĂ DE TACTICĂ
CRIMINALISTICĂ
dr. Pavel PALCU
ABSTRACT
Immediately after arriving at the crime scene and carrying out the
preparatory measures, the investigation team proceeds to conduct
on-site search. This requires, alongside a careful and conscientious
training, the observance of rules of criminal forensic tactics of
general application throughout the research so as to achieve the
intended purpose.
Keywords: crime scene, rule of criminal forensic tactics,

organization of on-site search, planning principle, offense.
1. Considerații generale
Cercetarea la fața locului constituie o activitate inițială și imediată,
adică activitatea de început a investigațiilor legate de săvârșirea unei
infracțiuni. Ea se situează într-un moment în care organele judiciare nu
cunosc nimic sau se află în posesia unor informații reduse, neverificate cu
privire la modul de comitere al infracțiunii1.
Imediat după ce a sosit la fața locului și a realizat măsurile
pregătitoare, echipa de cercetare trece la efectuarea cercetării la fața locului.
Aceasta presupune, alături de o pregătire atentă și conștiincioasă, respectarea
unor reguli tactice cu caracter general aplicabile în întreaga cercetare, astfel
încât să se ajungă la scopul propus2.
Regulile tactice generale ale cercetării la fața locului sunt în esență
următoarele: urgența, caracterul obiectiv, complet și detaliat al cercetării,
relevarea și fixarea integrală a tuturor aspectelor și mijloacelor materiale de

Procuror – Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, conf. univ. – Universitatea de
Vest ,,Vasile Goldiş” din Arad, e-mail: pt_arad@mpublic.ro.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul http://www.rasfoiesc.com/legal/
criminalistica/Cercetarea-la-fata-locului-tre48.php (accesat la 5 decembrie 2018), sub
denumirea ,,Cercetarea la fața locului trebuie efectuată organizat, după un plan judicios
elaborat”.
1
E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 284.
2
I. Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 232; M. Le
Clerc, Manuel de police technique, édité par Police-Revue, Paris, 1967, p. 210.
98 Pavel Palcu
probă ce pot servi la clarificarea cazului, planificarea activității echipei de
cercetare, respectarea cerințelor morale și observarea comportamentului
făptuitorului prezent la fața locului, când este cazul.
Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se va face cu respectarea strictă
a regulilor tactice generale enunțate mai sus. Aceste reguli se vor respecta,
indiferent de natura faptei penale cercetate, chiar și în ipoteza în care la fața
locului au pătruns anterior alte persoane. Aplicarea regulilor tactice se face și
în funcție de specificul zonei cercetate (locuri închise sau deschise)3.
2. Cercetarea la fața locului trebuie efectuată organizat, după un

plan judicios elaborat
Pentru a fi efectuată eficient, cercetarea la fața locului trebuie să se

desfășoare calificat, în echipă și pe baza unui plan.
Caracterul complex al cercetării la fața locului a condus la abordarea
în mod plurivalent a acțiunilor și activităților ce se succed și sunt necesare a
se realiza în instrumentarea diferitelor feluri de infracțiuni.
Cel mai mare randament în identificarea rapidă a autorilor,
descoperirea și ridicarea unor probe utile și pertinente cauzei s-a dovedit
cercetarea în echipă a locului faptei.
Echipa de cercetare reprezintă organul constituit, după săvârșirea unei
infracțiuni, din procuror, ofițer criminalist, medic legist și lucrător de poliție
judiciară, care realizează o activitate organizată, complexă și temeinică, în
vederea descoperirii și valorificării urmelor rezultate, a identificării operative
a autorului și a stabilirii vinovăției sale.
Practica a demonstrat, fără putință de tăgadă, că desfășurarea unei
bune activități în cadrul și de către echipa de cercetare, imediat după
săvârșirea faptei, este o garanție eficientă pentru o corectă și deplină rezolvare
a cauzei.
Implicarea în echipa de cercetare a mai multor factori este generată de
atribuțiile legale conferite fiecărui participant, procurorul fiind titularul
acțiunii penale. Medicul legist participă în echipă în dublă calitate: una de
expert și una de consilier. Cercetarea în echipă presupune o conducere unică
și, potrivit legii, ea revine procurorului.
În funcție de complexitatea cauzei, în echipă mai pot fi cooptați
specialiști din alte domenii, dar în respectarea regulilor tactice criminalistice
nu trebuie minimalizate:
– conlucrarea fără rezerve pentru atingerea scopului stabilit;
3
Ibidem; M. Le Clerc, op. cit., p. 231.
Planificarea urmăririi penale ca regulă de tactică criminalistică 99
– informarea permanentă a conducătorului cercetării cu cele
constatate;
– păstrarea eticii cercetării în echipă, avându-se în vedere, deopotrivă,
atât moralitatea dialogului între membrii echipei de cercetare, bazată pe
respectul opiniei, cât și moralitatea demersului investigatorului însuși, situație
în care adevărul și binele coincid. Toate acestea ar putea face parte din ceea ce
s-ar numi deontologia cercetării în echipă4.
Din experiența și uneori din insuccesele înregistrate în activitatea de
urmărire penală, se mai constată cazuri în care cercetarea se face separat de
către organele de poliție și apoi de către procuror și fără participarea
medicului legist, existând riscul distrugerii unor mijloace de probă sau a
ignorării lor, ceea ce determină o multitudine de greutăți în realizarea
cercetării și soluționării operative a cauzei. O atare modalitate de lucru
determină elaborarea unor versiuni nefundamentate temeinic,
nevalorificându-se constatările inițiale, direcția și întinderea cercetărilor fiind
greșită, aspecte care conduc la înregistrarea unor rebuturi în munca de
urmărire penală.
Existența unor infracțiuni împotriva vieții, rămase cu autori
nedescoperiți, este, în principal, consecința organizării necorespunzătoare a
echipei de cercetare, a neasigurării unei strânse colaborări între procuror,
organe de poliție și medici legiști sau, pur și simplu, a neglijenței organelor de
poliție constatatoare5.
Astfel, în noaptea de 10/11 noiembrie 2011, ora 02.45, personalul
stației C.F.R. Bujacul Mare din Arad a descoperit în apropierea semnalului
prevestitor, în direcția Nădlac, între șinele de cale ferată, cadavrul unui bărbat.
A fost anunțat Postul de Poliție T.F. Arad. Lucrătorii acestui post, fără a
anunța Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, au efectuat o cercetare sumară
a locului în care a fost găsit cadavrul, luând și măsura transportării acestuia la
morgă. Ulterior, au motivat modul în care au procedat prin aceea că au
considerat cazul simplu și fără probleme.
Cercetarea locului faptei s-a rezumat la porțiunea de cale ferată unde a
fost descoperit cadavrul. În procesul-verbal întocmit s-a consemnat: locul și
poziția cadavrului (nimic despre îmbrăcămintea victimei); faptul că prezenta o
lovitură puternică în zona capului și o ,,ruptură” la piciorul drept; că la 3 metri
de cadavru s-a găsit un veston militar cu grade de caporal de infanterie, iar la
1 metru de veston, o pereche de pantaloni militari și un pulovăr, ambele tăiate
de tren (nu se descriu tăieturile și nici nu se arată cum s-a ajuns la concluzia
4
D. Voinea, P. Boştină (în colectiv), Criminalistica, Mileniul 3, Editura Little Star
Impex SRL, p. 80; E. Stancu, op. cit., p. 314.
5
D. Voinea, P. Boştină (în colectiv), op. cit., p. 81.
100 Pavel Palcu
că hainele respective au fost tăiate de tren). S-a mai menționat că asupra
cadavrului nu s-au găsit acte de identitate, nici bunuri sau valori și că s-a
efectuat ,,o fotografie judiciară a victimei”, dar care nu a apărut la dosar.
Îmbrăcăminții cadavrului și celei găsite în apropiere nu li s-a acordat
nicio atenție și au fost aruncate la gunoi, astfel că nici ulterior nu au mai putut
fi examinate, deși era foarte important, având în vedere că, așa cum rezultă
din procesul-verbal, prezentau tăieturi, iar cadavrul nu fusese tăiat de tren. De
asemenea, nu se știe dacă pe îmbrăcămintea militară găsită în apropierea
cadavrului existau sau nu urme de sânge.
Victima a fost identificată ca fiind caporalul L.D., de la o unitate
militară din Lugoj, aflat în permisie. La autopsie s-a constatat că moartea s-a
datorat unui traumatism cranio-cerebral și contuziei cerebrale, menționându-
se în raportul medico-legal că ,,leziunile au putut fi provocate în cadrul unui
accident de tren, dar nu se poate exclude existența prealabilă a unei lovituri a
capului cu sau de un corp tare”, fără a se argumenta această precizare.
Din cercetările efectuate de către organele Parchetului Militar de pe
lângă Tribunalul Militar Timișoara, anunțat ulterior, a rezultat că, în seara de
10 noiembrie 2011, caporalul L.D. a fost la discoteca aflată într-un cartier din
orașul Arad, unde a avut un incident cu o fată care l-a acuzat că a încercat să o
violeze. Militarul a plecat acasă, dar aflând că a fost căutat de către un polițist,
a îmbrăcat ținuta militară și și-a luat alimente în raniță, spunând părinților că
se înapoiază la unitate. După unele cercetări incomplete, în cauză s-a dat
soluție de neurmărire penală, fiind considerat un accident imputabil în
exclusivitate victimei. După plângerea împotriva soluției, făcută de părinții
nemulțumiți ai victimei, cercetările au fost considerate incomplete, iar cauza a
fost redeschisă.
După reluarea cercetărilor, cadavrul a fost exhumat, s-a efectuat o
nouă autopsie, evident cu șanse mult diminuate față de prima, și nu s-a mai
putut stabili modul de producere a diferitelor leziuni prezentate de către
victimă, cauza rămânând cu autor nedescoperit6.
Planificarea activității presupune două aspecte:
– fiecare membru al echipei de cercetare are de îndeplinit sarcini
concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei;
– organizarea desfășurării activităților de cercetare într-o ordine bine
stabilită (orientarea în zonă; examinarea de ansamblu a locului faptei;
căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor; fixarea rezultatelor, cercetarea
locului faptei).
6
Dosarul nr. (...)/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad (nepublicat).
Planificarea urmăririi penale ca regulă de tactică criminalistică 101
Cercetarea la fața locului se efectuează în mod planificat, avându-se în
vedere natura faptei și a urmelor create, iar în planul ce se elaborează de către
procuror trebuie prevăzute atât succesiunea activităților ce urmează a fi
executate, cât și procedeele tehnice și tactice ce vor fi utilizate pentru
descoperirea și fixarea urmelor.
În situația în care se întreprind în paralel cu cercetarea la fața locului și
alte activități operative, ele trebuie incluse în plan, alături de repartizarea
sarcinii pentru fiecare membru al echipei de cercetare7.
Concluzii
Cercetarea la fața locului are mai mari șanse de reușită dacă ea este
începută, continuată și sfârșită de aceeași echipă (criminalist, anchetator,
medic legist). S-a dovedit de mult utilitatea revenirii după autopsie la locul
faptei, mijloc care duce frecvent la reevaluarea și interpretarea mai complexă
a faptelor, la observații noi, nu de puține ori esențiale. O astfel de organizare,
care ar promova continuitatea cercetării, ar duce implicit și la continuitatea și
perfecționarea dialogului, producându-se valorizarea promptă și superioară a
aportului fiecărui specialist8.
Analizând activitatea practică desfășurată de către procurorii
Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, este de menționat că, prin
permanentizarea echipelor de cercetare, se pot obține următoarele rezultate:
– membrii echipei își îmbogățesc experiența, la aceasta contribuind și
analiza în colectiv a fiecărui caz;
– între membrii echipei de cercetare se creează o anumită legătură
afectivă, care este în interesul unei bune conlucrări și întrajutorării pentru
rezolvarea problemelor care se ivesc în activitate;
– se permanentizează un anume mecanism de lucru între membrii
echipei, care influențează creșterea operativității în cercetare și în finalizarea
cazului;
– sporește încrederea în capacitatea profesională a membrilor echipei
de cercetare de a soluționa probleme cu un grad de dificultate ridicat;
– în studiile pentru prevenirea criminalității, constatările membrilor
echipei de cercetare reprezintă o sursă valoroasă în vederea inițierii unor
măsuri eficiente de prevenire.
7
I. Mircea, op. cit., p. 234.
8
M. Le Clerc, op. cit., p. 210.
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE
CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
A. COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
ÎN MATERIE PENALĂ
PRIMUL TERMEN AL RECIDIVEI INCLUDE ȘI PEDEAPSA

RECALCULATĂ CA URMARE A APLICĂRII ART. 551 DIN LEGEA
NR. 254/2013 PRIVITOARE LA COMPENSARE ÎN CAZUL CAZĂRII
ÎN CONDIŢII NECORESPUNZĂTOARE. ADMISIBILITATE
ABSTRACT
In interpreting the provisions of Article 43 (1) and (5) of the

Criminal Code, by the sentence "executed or deemed to be
executed", which is the first term of recidivism, is also the sentence
recalculated as a result of the application of Article 551 of Law no.
254/2013 on compensation in the event of improper
accommodation.
Keywords: compensation in case of improper accommodation,

sentence executed or deemed to be executed, the first term of the
recidivism.
Decizia Completul Actul Dispoziții Obiectul cauzei

Î.C.C.J. Î.C.C.J. normativ vizat vizate
Dec. Completul Codul penal Art. 43 Dezlegarea unor
Î.C.C.J. pentru alin. (1) chestiuni de drept
nr. dezlegarea și (5) cu privire la
15/2018 unor includerea în
chestiuni primul termen al
de drept în recidivei și a

Rubrică realizată de dr. Gheorghe Ivan, redactor-șef – revista ,,Pro Lege”,
procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de documentare
și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice,
Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător științific asociat − Institutul de Cercetări
Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, coordonatorul Centrului pentru
studii în materie de justiție penală și al Laboratorului de investigații și cercetare
criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și Justiție Penală Galați,
e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.
Primul termen al recidivei include și pedeapsa recalculată ca… 103
materie pedepsei
penală recalculate ca
urmare a aplicării
art. 551 din Legea
nr. 254/2013
privitoare la
compensare în
cazul cazării în
condiții
necorespunzătoare
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 19 noiembrie

2018, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare
Dec. Î.C.C.J.) nr. 15/2018 privind dezlegarea unor chestiuni de drept cu
privire la includerea în primul termen al recidivei și a pedepsei recalculate ca
urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013 privitoare la compensare în
cazul cazării în condiții necorespunzătoare.
Obiectul chestiunii de drept:

,,În interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal
pentru pedeapsa anterioară ce constituie primul termen al recidivei, prin
pedeapsă «executată sau considerată ca executată» se are în vedere pedeapsa
astfel recalculată urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013 sau
durata pedepsei aplicată anterior prin hotărârea definitivă de condamnare
calculată conform dispozițiilor art. 71 din Codul penal raportat la art. 186
din același cod.”
Dispoziții legale incidente:

– Art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal, având denumirea marginală
,,Pedeapsa în caz de recidivă”, cu următorul conținut:
,,(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau
considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă,
pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
[…]
(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau
considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se
majorează cu jumătate.
[…]”
104 Gheorghe Ivan
– Art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și
a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal1, cu modificările și completările ulterioare, având
denumirea marginală ,,Compensarea în cazul cazării în condiții
necorespunzătoare”, cu următorul conținut:
,,(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere,
indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și
executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare
perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă
acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din
pedeapsa aplicată.
(2) În sensul prezentului articol se consideră condiții
necorespunzătoare cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din
România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene.
(3) În sensul prezentului articol se consideră executare a pedepsei în
condiții necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situațiile următoare:
a) cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut, care se
calculează, excluzând suprafața grupurilor sanitare și a spațiilor de
depozitare a alimentelor, prin împărțirea suprafeței totale a camerelor de
deținere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de
dotarea spațiului în cauză;
b) lipsa accesului la activități în aer liber;
c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori
disponibilitatea de ventilație;
d) lipsa temperaturii adecvate a camerei;
e) lipsa posibilității de a folosi toaleta în privat și de a se respecta
normele sanitare de bază, precum și cerințele de igienă;
f) existența infiltrațiilor, igrasiei și mucegaiului în pereții camerelor
de detenție.
(4) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și la
calcularea pedepsei executate efectiv ca măsură preventivă/pedeapsă în
centrul de reținere și arestare preventivă în condiții necorespunzătoare.
(5) În sensul prezentului articol nu se consideră executare a pedepsei
în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:
a) internată în infirmerii din cadrul locurilor de deținere, în spitale
din rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a
Ministerului Afacerilor Interne sau din rețeaua sanitară publică;
b) în tranzit.
1
(6) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care
persoana a fost despăgubită pentru condiții necorespunzătoare de detenție,
prin hotărâri definitive ale instanțelor naționale sau ale Curții Europene a
Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care s-au acordat despăgubiri și
a fost transferată sau mutată într-un spațiu de detenție având condiții
necorespunzătoare.
(7) Beneficiul aplicării dispozițiilor alin. (1) nu poate fi revocat.
(8) Perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în
compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu
24 iulie 2012.”2
Dec. Î.C.C.J. nr. 15/2018 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 15/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
sesizarea formulată de către C. Ap. Craiova, S. pen. și pentru cauze cu
minori, în dosarul nr. 676/267/2017, și a statuat:
,,În interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul
penal, prin pedeapsa <<executată sau considerată ca executată>>, ce
constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată
ca urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal (în continuare C.pen.),
2
Articolul 551 din Legea nr. 254/2013 a fost introdus prin art. I pct. 3 din Legea nr.
169/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017).
Legea nr. 169/2017 prevede la art. V:
,,(1) În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Biroul
evidenţă şi organizarea muncii din cadrul fiecărei unităţi va deschide o fişă de evidenţă
pentru fiecare persoană privată de libertate în care vor fi consemnate clădirile în care a fost
cazată pe parcursul pedepsei.
(2) Pentru persoanele private de libertate care au început executarea pedepsei
înainte de 24 iulie 2012 fişa prevăzută la alin. (1) va cuprinde numai informaţiile relevante
ulterioare acestei date.
[...]”.
Potrivit art. VI alin. (2) din Legea nr. 169/2017, prevederile acestei legi se aplică în
mod corespunzător persoanei condamnate aflate temporar, la solicitarea organelor judiciare,
în centrele de reţinere şi arestare preventivă potrivit art. 45 alin. (6) din Legea nr. 254/2013
şi persoanei private de libertate care a executat, în condiţiile art. 55 1 alin. (2) din Legea nr.
254/2013, pedepse şi/sau măsuri privative de libertate în centre de reţinere şi arestare
preventivă, în situaţia în care faţă de aceasta se dispune o pedeapsă privativă de libertate şi
nu a fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie prin hotărâri definitive
ale instanţelor naţionale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru această
perioadă.
106 Gheorghe Ivan
există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare
sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o
infracțiune cu intenție sau intenție depășită, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
Recidiva postcondamnatorie există în ipoteza în care noua
infracțiune este comisă înainte de executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei aplicate prin hotărârea anterioară.
Recidiva postexecutorie există în ipoteza în care noua infracțiune
este săvârșită după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
aplicate prin hotărârea anterioară.
Prin urmare, ceea ce diferențiază cele două tipuri de recidivă este
momentul în care a fost comisă infracțiunea care formează al doilea termen
al recidivei, prin raportare la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei ce constituie primul termen al recidivei.
Prin ,,pedeapsă executată” se înțelege acea parte din durata pedepsei
aplicate prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă care a fost
executată efectiv, prin privare de libertate, după încarcerarea condamnatului
în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii, dar și perioada în care
aceeași persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate
(reținere, arestare preventivă și arest la domiciliu) în cursul procesului penal
(finalizat prin hotărârea de condamnare).
Prin ,,pedeapsă considerată ca executată” se înțelege acea parte din
durata pedepsei aplicate prin hotărârea rămasă definitivă care, deși nu a fost
executată efectiv, este asimilată acesteia, în baza unor dispoziții legale. În
această categorie se încadrează perioada în care condamnatul s-a aflat în
stare de liberare condiționată, în ipoteza în care conform art. 106 C.pen.
acesta nu a săvârșit o nouă infracțiune (descoperită până la expirarea
termenului de supraveghere), nu s-a dispus revocarea liberării condiționate
și nu s-a descoperit o cauză de anulare. Tot astfel, în aceeași categorie se
încadrează și perioada de timp executată în condiții necorespunzătoare în
regim de detenție, pentru compensarea căreia a fost instituit mecanismul
prevăzut de art. 551 din Legea nr. 254/2013.
Astfel, potrivit textului de lege sus-menționat, pentru fiecare
perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă
acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din
pedeapsa aplicată. Fiind vorba despre zile considerate ca executate, acestea
se vor adăuga perioadei executate efectiv de către condamnat, cu consecința
reducerii sau chiar înlăturării restului rămas neexecutat din pedeapsa
aplicată. Cum această măsură compensatorie se calculează, conform art. 551
alin. (8) din legea indicată mai sus, pentru perioada executată în condiții
necorespunzătoare începând cu 24 iulie 2012, rezultă că de aceasta
beneficiază nu doar persoanele aflate în executarea efectivă a pedepsei la
momentul intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 254/2013, care a prevăzut această compensare, ci și
persoanele liberate condiționat anterior acestui moment.
Dacă în cazul persoanelor aflate în executarea pedepsei, măsura
compensatorie are urmări în ce privește liberarea lor condiționată (prin
adăugarea zilelor considerate ca executate la cele executate efectiv, cu
consecința împlinirii mai rapide a fracției cerute de lege pentru ca acestea să
aibă vocația la liberare), în cazul persoanelor deja liberate condiționat la
momentul intrării în vigoare a legii, măsura va avea ca efect reducerea
corespunzătoare a duratei restului rămas neexecutat din pedeapsa închisorii
cu partea considerată ca executată prin acordarea măsurii compensatorii. În
acest ultim caz, în acord cu Dec. nr. 7/2018 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală3, în situația săvârșirii unei noi infracțiuni în perioada liberării
condiționate, indiferent că aceasta a fost acordată în baza Codului penal din
1969 sau a Codului penal în vigoare, revocarea liberării condiționate și
executarea restului de pedeapsă presupune recalcularea perioadei executate
efectiv prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca
executate ca măsură compensatorie pentru condițiile de detenție
necorespunzătoare. Această operațiune poate avea drept consecință nu doar
reducerea restului rămas neexecutat, ci chiar înlăturarea acestuia, în situația
în care, de pildă, perioada zilelor considerate ca executate este mai mare sau
egală cu termenul de supraveghere al liberării condiționate.
În cea din urmă ipoteză, săvârșirea unei noi infracțiuni pe durata
liberării condiționate ridică problema felului recidivei [presupunând a fi
îndeplinite condițiile prevăzute în art. 41 alin. (1) C.pen.], întrucât, pe de o
parte, fapta a fost comisă în interiorul termenului de supraveghere (ceea ce
ar atrage starea de recidivă postcondamnatorie), iar, pe de altă parte, ca efect
al recalculării pedepsei în urma aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013,
aceasta ar fi considerată ca executată (ceea ce ar atrage starea de recidivă
postexecutorie).
Așa cum s-a arătat anterior, ceea ce diferențiază cele două tipuri de
recidivă este momentul în care a fost comisă infracțiunea care formează al
doilea termen al recidivei, adică dacă aceasta a fost săvârșită până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei ce constituie primul
3
108 Gheorghe Ivan
termen al recidivei sau ulterior.
Cu alte cuvinte, aprecierea asupra pedepsei ce constituie primul
termen al recidivei, respectiv dacă aceasta este executată/considerată ca
executată ori în curs de executare, se face prin raportare la data la care s-a
comis infracțiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei.
Dacă la acea dată pedeapsa anterioară nu era executată sau
considerată ca executată, vor fi incidente dispozițiile art. 43 alin. (1) C.pen.
privind tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii, care
presupun cumulul aritmetic între pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune
și pedeapsa anterioară neexecutată ori restul rămas neexecutat din aceasta.
Dacă, dimpotrivă, pedeapsa anterioară a fost executată sau
considerată ca executată, vor fi incidente dispozițiile art. 43 alin. (5) din
codul sus-menționat privind tratamentul sancționator al recidivei
postexecutorii, care presupun majorarea cu jumătate a limitelor speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune.
Având în vedere Decizia nr. 7/2018 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, recalcularea perioadei executate efectiv din pedeapsa din a cărei
executare a fost dispusă liberarea condiționată, prin luarea în considerare și
a zilelor calculate ca executate, ca măsură compensatorie, în condițiile art.
551 din Legea nr. 254/2013, este obligatorie și poate conduce inclusiv la
concluzia că la data comiterii noii infracțiuni pedeapsa ce constituie primul
termen al recidivei era considerată ca executată.
Împrejurarea că în hotărârea prin care s-a dispus anterior liberarea
condiționată a fost stabilită o altă dată la care pedeapsa urma a fi considerată
ca executată nu are relevanță, deoarece modificarea acestei date este
rezultatul aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013, fiind voința legiuitorului
ca măsura compensatorie prevăzută în acest text de lege să fie aplicată
retroactiv, adică și persoanelor care nu se mai aflau în detenție la data
intrării în vigoare a acestei modificări legislative, cu consecința recalculării
perioadei executate efectiv din pedeapsa din a cărei executare fusese dispusă
liberarea condiționată.
În ipoteza în care, drept urmare a acestei recalculări, se constată că
nu mai există niciun rest rămas neexecutat până la data săvârșirii noii
infracțiuni, pedeapsa anterioară fiind considerată executată, nu mai pot fi
incidente dispozițiile legale privind tratamentul sancționator al recidivei
postcondamnatorii, întrucât de esența acestuia este existența unui rest din
pedeapsa anterioară care se cumulează cu pedeapsa stabilită pentru noua
infracțiune săvârșită.
În caz contrar, s-ar ajunge la o situație sui generis, în care deși se
reține că noua infracțiune a fost comisă în stare de recidivă
postcondamnatorie, tratamentul sancționator nu ar fi cel prevăzut în art. 43
alin. (1) C.pen., în condițiile în care, drept urmare a aplicării art. 551 din
Legea nr. 254/2013, nu mai există un rest neexecutat din pedeapsa ce
constituie primul termen al recidivei.
Notă aprobativă. 1. Într-adevăr, măsura compensatorie prevăzută în

art. 551 din Legea nr. 254/2013 este obligatorie4.
2. Mai adăugăm faptul că, pe lângă perioada de timp executată în
condiții necorespunzătoare în regim de detenție și compensată potrivit art.
551 din Legea nr. 254/2013, pedeapsa se consideră executată și în caz de
grațiere totală sau a restului de pedeapsă ori la împlinirea termenului de
prescripție a executării unei asemenea pedepse sau la expirarea termenului de
supraveghere în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a
liberării condiționate5.
4
A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Revocarea liberării condiționate. Recalcularea
restului de pedeapsă rămas neexecutat potrivit dispozițiilor referitoare la compensare în
ipoteza cazării în condiţii necorespunzătoare. Admisibilitate, în ,,Pro Lege” nr. 3/2018, p.
199-205 [disponibil și pe site-ul http://revistaprolege.ro/revista-pro-lege-nr-3-2018/ (accesat
la 5 decembrie 2018)].
5
Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal,
ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 135.
B. COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL
LEGII
INSTANŢA COMPETENTĂ SĂ SOLUŢIONEZE CEREREA

FORMULATĂ DE CĂTRE PERSOANA CONDAMNATĂ ÎN CURSUL
EXECUTĂRII PEDEPSEI – INSTANŢA ÎN A CĂREI
CIRCUMSCRIPŢIE SE AFLĂ LOCUL DE DEŢINERE LA DATA
FORMULĂRII CERERII. ADMISIBILITATE
ABSTRACT
The competent court to solve the request made by the sentenced

person during the execution of the sentence is the court in whose
jurisdiction the place of detention is located at the date of filing the
application, regardless of whether the place of detention is
represented by the penitentiary originally established or that
established by the definitive or temporary transfer of the
convicted person.
Keywords: request made by the convicted person during the

execution of the sentence, competent court, court of the place of
detention, penitentiary.
Decizia Completul Actul Dispoziții Obiectul cauzei

Î.C.C.J. Î.C.C.J. normativ vizat vizate
Dec. Completul Legea nr. Art. 11 Interpretarea și
Î.C.C.J. competent 254/2013 alin. (5) aplicarea unitară a
nr. să judece privind dispozițiilor art.
15/2018 recursul în executarea 11 alin. (5) și art.
interesul pedepselor și a 45 alin. (1)-(4)
legii măsurilor din Legea nr.
privative de 254/2013
libertate
dispuse de
organele
judiciare în
cursul
procesului
penal1, cu
1
Instanţa competentă să soluţioneze cererea formulată de către… 111
modificările și
completările
ulterioare
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie

2018, a fost publicată Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (în continuare
Dec. Î.C.C.J.) nr. 15/2018 privind judecarea unui recurs în interesul legii.
Obiectul recursului în interesul legii:
<<Instanța competentă să soluționeze cererile formulate de către
condamnați în timpul executării pedepsei în situația în care, la momentul
formulării acestora, persoana condamnată se află tranzitoriu în alt loc de
deținere decât cel stabilit pentru executarea pedepsei, conform art. 11 alin.
(5) din Legea nr. 254/2013.>>
Dispoziții legale incidente:

― Art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, având denumirea
marginală ,,Penitenciarele”, cu următorul conținut:
,,[…]
(5) Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa
privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a
Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie
situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate,
ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie
luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.”
― Art. 45 alin. (1)-(4) din Legea nr. 254/2013, având denumirea
marginală ,,Transferarea persoanelor condamnate”, cu următorul conținut:
,,(1) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca
urmare a stabilirii provizorii a regimului de executare, se dispune de către
directorul penitenciarului, conform profilării penitenciarelor stabilite prin
decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
(2) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca
urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor
privative de libertate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune, la
propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei
condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul
general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
(3) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, dacă este
necesară activității unui organ judiciar, se dispune, la solicitarea organului
judiciar, de către directorul penitenciarului iar, în cazul persoanelor
condamnate solicitate de mai multe organe judiciare în aceeași perioadă de
112 Gheorghe Ivan
timp, transferarea temporară se dispune de către directorul general al
Administrației Naționale a Penitenciarelor.
(4) Directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor
dispune transferarea temporară în situația prevăzută la alin. (3), ținând cont
de următoarele criterii:
a) cauzele penale în care, pentru persoanele condamnate, au fost
emise mandate de arestare preventivă;
b) cauzele penale au prioritate față de cauzele civile;
c) instanțele judecătorești au prioritate față de celelalte organe
judiciare;
d) gradul de jurisdicție a organului judiciar care instrumentează
cauza;
e) netransferarea ar afecta grav urmărirea penală sau judecata.
[…]”
Dec. Î.C.C.J. nr. 15/2018  dispozitiv:

Prin Dec. nr. 15/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că:
,,Instanța competentă să soluționeze cererile formulate de către
persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanța în a cărei
circumscripție se află locul de deținere la data formulării cererii, indiferent
dacă locul de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit inițial sau
de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a
persoanei condamnate.”
Argumentele Î.C.C.J.:
Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) în materia
executării pedepselor conține reglementări distincte ale mai multor cereri
care pot fi formulate de către condamnat pe parcursul executării pedepsei,
cum sunt cererile de: modificare de pedepse (art. 585); liberare condiționată
(art. 587); întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe
viață (art. 592); intervenire a unei legi penale noi (art. 595); contestație la
executare (art. 597-598). În cadrul acestor cereri au fost prevăzute expres
norme care evidențiază în mod explicit instanța competentă, fie cu caracter
alternativ, fie cu caracter exclusiv, respectiv instanța locului de deținere.
Legiuitorul, în situația liberării condiționate, chiar a arătat în mod
expres care este instanța competentă, așa cum rezultă din art. 587 alin. (1)
C.pr.pen., respectiv ,,liberarea condiționată se dispune, la cererea sau la
propunerea făcută potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor,
de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere”.
Așadar, criteriul care a condus la determinarea judecătoriei în a cărei
circumscripție se află locul de deținere este cererea sau propunerea făcută în
condițiile legii.
De altfel, atât doctrina și jurisprudența2 anterioară modificărilor
vechiului Cod de procedură penală (din 1969), cât și doctrina ulterioară
intrării în vigoare a Codului de procedură penală actual, relevă același
criteriu unic al instanței competente în situația cererilor formulate pe timpul
executării pedepsei de către condamnat, instanța locului de deținere, iar prin
loc de deținere se înțelege acela unde se află condamnatul la data când s-a
formulat cererea. Așadar, Codul de procedură penală nu prevede vreun
temei legal pentru determinarea instanței competente, în raport cu un loc de
deținere în care persoana condamnată nu execută, în mod efectiv, pedeapsa
la data formulării cererii, așa încât unicul criteriu este acela al locului de
deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării
cererii.
În conținutul art. 11 alin. (5) și art. 45 alin. (1)-(4) din Legea nr.
254/2013 este prevăzut expres ca loc de executare a pedepsei, penitenciarul.
Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de
libertate se stabilește de către Administrația Națională a Penitenciarelor,
conform art. 11 alin. (5) din aceeași lege.
O situație de excepție este transferarea persoanelor condamnate din
2
Gr. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București,
2007, p. 914 (se citează Î.C.C.J., S. pen., Dec. nr. 5.370/2003, în ,,Revista de drept penal” nr.
2/2005, p. 147); N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală, comentat,
ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 1.464 (care în note
de subsol citează: Curtea Supremă de Justiție, S. pen., Dec. nr. 2.808/2000, în ,,Dreptul” nr.
6/2001, p. 155; Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr. 188/1987, în ,,Revista română de drept”
nr. 10/1987, p. 79. În acelaşi sens: Curtea Supremă de Justiție, S. pen., Dec. nr. 205/1998,
apud M. Constantinescu, Executarea hotărârilor penale, Practică judiciară, Editura
Hamangiu, București, 2006, p. 53; Î.C.C.J., S. pen., Dec. nr. 2.995/2004, apud M.
Constantinescu, op. cit., p. 51); Ibidem, p. 1.470, în notele de subsol citând Î.C.C.J., S. pen.,
Dec. nr. 5.370/2003, în ,,Revista de drept penal” nr. 2/2005, p. 147, conform Gr. Gr.
Theodoru, op. cit., p. 914; Ibidem, p. 1.493, în notele de subsol s-a citat C. Ap. Braşov, S.
pen., Dec. nr. 218/R/1998, în ,,Culegere de practică judiciară în materie penală 1994-1998”,
p. 165; I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, În lumina
noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 634-635, în
notele de subsol citând: Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr. 185/1972, în ,,Revista română de
drept” nr. 6/1973, p. 162; Curtea Supremă de Justiție, S. pen., Dec. nr. 2.808/2000, în ,,C 43”,
p. 395-396. În acelaşi sens, a se vedea: C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 16/1999, în ,,C 40”, p. 540;
C. Ap. Cluj, Dec. pen. nr. 32/1999, în ,,C 40”, p. 541-543; Curtea Supremă de Justiție, S.
pen., Dec. nr. 205/1998, în ,,C 24”, p. 528-529; Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. nr.
1.059/1973, în ,,Revista română de drept” nr. 8/1973. p. 170.
114 Gheorghe Ivan
penitenciarul stabilit inițial într-un alt penitenciar și, indiferent de felul
transferării, definitivă sau temporară, aceasta se dispune de către directorul
general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Din conținutul dispozițiilor art. 11 alin. (5) și ale art. 45 alin. (2)-(4)
din Legea nr. 254/2013 se desprinde concluzia că atât penitenciarul stabilit
inițial, cât și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară
a persoanei condamnate implică o decizie numai la nivelul Administrației
Naționale a Penitenciarelor sau a structurilor subordonate acesteia.
Altfel spus, legiuitorul atunci când se referă la ,,instanța în a cărei
circumscripție se află locul de deținere” nu face nicio distincție între locul
de deținere stabilit inițial și locul de deținere stabilit prin transferarea
persoanei condamnate și, în acest din urmă caz, legiuitorul nu face nicio
distincție între locul de deținere stabilit prin transferarea definitivă a
persoanei condamnate sau prin transferarea temporară a acesteia.
Față de condițiile similare în care se determină penitenciarul stabilit
inițial și penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a
persoanei condamnate, nu ar putea fi identificat un temei legal în
reglementarea privind executarea pedepselor privative de libertate care să
permită atribuirea unei relevanțe diferite penitenciarului stabilit inițial față
de penitenciarul stabilit prin transferare definitivă ori temporară, ca locuri de
deținere în care persoana condamnată execută pedeapsa la data formulării
cererii.
În consecință, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 254/2013 și ale
Codului de procedură penală, nu se poate conferi o prevalență, în
determinarea instanței competente, locului de deținere reprezentat de către
penitenciarul stabilit inițial în raport cu locul de deținere reprezentat de către
penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă sau temporară a persoanei
condamnate, în detrimentul criteriului locului de deținere în care execută în
mod efectiv pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, chiar
dacă acest loc de deținere este reprezentat de penitenciarul stabilit prin
transferarea temporară a persoanei condamnate.
Actele necesare soluționării cauzei se află în dosarul de penitenciar
al petiționarului condamnat, iar acest dosar însoțește întotdeauna deținutul,
conform art. 227 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 157/20163, cu
modificările și completările ulterioare.
Criteriul locului de deținere în care execută pedeapsa persoana
condamnată la data formulării cererii, ca loc de deținere pe baza căruia se
3
determină instanța competentă, presupune că transferarea persoanei
condamnate, ulterior datei formulării cererii, într-un alt penitenciar nu are
aptitudinea de a modifica instanța competentă și nu poate avea ca efect
declinarea competenței.
În măsura în care se admite că transferarea persoanei condamnate
ulterior datei formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a
modifica instanța competentă, trebuie să se admită, pentru identitate de
rațiuni, că nici executarea pedepsei într-un alt penitenciar anterior formulării
cererii nu are aptitudinea de a modifica instanța competentă.
Dificultățile de ordin practic generate de formularea unor cereri la
data la care persoana condamnată este transferată temporar într-un
penitenciar nu se pot soluționa prin interpretarea dispozițiilor Legii nr.
254/2013, în sensul unor distincții neprevăzute în cuprinsul legii menționate
anterior sau în Codul de procedură penală. O astfel de interpretare ar pune în
discuție criteriul locului de deținere în care persoana condamnată execută
pedeapsa la data formulării cererii ca unic criteriu rezultat din dispozițiile
Codului de procedură penală, cu efecte în determinarea instanței competente
în toate ipotezele în care intervin schimbări ale locului de deținere în cursul
executării pedepsei și cu consecința generării unor declinări succesive de
competență.
Notă aprobativă. 1. Codul de procedură penală (în vigoare) nu

conține nicio dispoziție care să reglementeze expres situația ce a făcut
obiectul recursului în interesul legii.
Legea nr. 254/2013 cuprinde unele prevederi, însă insuficiente
rezolvării problemei de drept relevate.
În atari condiții, instanța supremă a apelat la unele texte din Codul
de procedură penală4, procedând la o interpretare prin analogie5.
4
,,Art. 585. Alte modificări de pedepse
(1) Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a
hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive,
existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva;
c) pluralitatea intermediară;
d) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de
executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de
deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere
(sublinierea noastră – Gh. Ivan).
116 Gheorghe Ivan
(3) Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui
condamnat.
(4) La primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la
dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei.”
,,Art. 587. Liberarea condiţionată
(1) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit
dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea
liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia
propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi
curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.
(3) Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia
formulată de procuror este suspensivă de executare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(4) O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune
competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat.”
,,Art. 593. Instanţa competentă
(1) Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este
instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei
de executare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Cererea de prelungire a întreruperii anterior acordate se soluţionează de
instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei.
(3) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a
executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen
de 3 zile de la comunicare.”
,,Art. 595. Intervenirea unei legi penale noi
(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin
care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta
pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură
educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri
pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.
(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori
a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se
află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare
în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori
centrul de detenţie executare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).”
,,Art. 597. Procedura la instanţa de executare
(1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în
competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea
părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui
avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa
condamnatul.
(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este
adus la judecată.
2. Codul de procedură penală nu face nicio referire la criteriul reținut
de către instanța supremă (și anume cel al locului de deținere în care execută
pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii sau propunerii de
liberare condiționată). De pildă, art. 587 alin. (1) C.pr.pen. statuează doar că
liberarea condiționată se dispune, la cererea sau la propunerea formulată,
de către judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de deținere; nu
folosește sintagma judecătoria în a cărei circumscripție se află locul de
(21) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ
poate participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în prezentul titlu şi
prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere, cu acordul său şi în prezenţa
apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului.
(3) Participarea procurorului este obligatorie.
(4) După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă
prin sentinţă.
(5) Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt
contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.
(6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre
situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de
executare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(7) Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului
titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la
comunicare.
(8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un
centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia
instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică
în mod corespunzător.”
,,Art. 598. Contestaţia la executare
(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele
cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în
hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo
împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere
ori de micşorare a pedepsei.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la
instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la
instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o
dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine,
după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
5
Cu privire la această metodă de interpretare, a se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C.
Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 32-33.
118 Gheorghe Ivan
deținere la data formulării cererii sau propunerii.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII
CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI
MĂSURILE ALTERNATIVE DE EXECUTARE A PEDEPSELOR
PRIVATIVE DE LIBERTATE. NECONSTITUȚIONALITATE
dr. Gheorghe IVAN

ABSTRACT
The Law on Alternative Measures to Execute Custodial Sentences

is unconstitutional in its entirety.
Keywords: conditional release, alternative measures to execute

custodial sentences, unconstitutionality.
Decizia Actul Dispoziții Obiectul cauzei

C.C.R. normativ criticate
vizat
Dec. C.C.R. nr. Legea privind Art. 1-8 Obiecția de
356/2018 măsurile neconstituționalitate
alternative de a dispozițiilor Legii
executare a privind măsurile
pedepselor alternative de
privative de executare a
libertate pedepselor
privative de
libertate
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 27 iunie 2018, a

fost publicată Decizia Curții Constituționale a României (în continuare Dec.
C.C.R.) nr. 356/2018 privind obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor
Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de
libertate.

Redactor-șef – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, prof. univ. – Facultatea de
Științe Juridice, Sociale și Politice, Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați, cercetător
ştiinţific asociat − Institutul de Cercetări Juridice ,,Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei
Române, coordonatorul Centrului pentru studii în materie de justiție penală și al Laboratorului
de investigații și cercetare criminalistică − Institutul Transfrontalier de Studii Internaționale și
Justiție Penală Galați, e-mail: ivan_gheorghe_p@yahoo.com; ivan_gheorghe@mpublic.ro.
120 Gheorghe Ivan
Obiectul obiecției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile:
Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor
privative de libertate, având următorul conținut:
,,Art. 1.
Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate
sunt măsuri de natură judiciară, dispuse prin hotărâre de către judecătorul
de supraveghere a privării de libertate, constând în înlocuirea măsurii
executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de detenție cu măsura
executării acesteia la domiciliu, în libertate sau în regim special penitenciar.
Art. 2.
Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate
sunt:
a) măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de libertate;
b) măsura de executare fracționată a pedepsei privative de libertate:
în timpul săptămânii la domiciliu și în zilele de sâmbătă și duminică într-un
centru de detenție special înființat pentru această măsură sau în penitenciar;
c) măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt
la domiciliu, cu prestarea de zile de muncă în folosul comunității, în
echivalent.
Art. 3.
(1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate dispune
prin hotărâre una dintre măsurile alternative pentru persoanele condamnate
la o pedeapsă de până la 5 ani, care au efectuat fracția de 1/5 necesară
pentru luarea în discuție a regimului de detenție, cu aplicarea procedurii
prevăzute la art. 8 din prezenta lege.
(2) Măsurile alternative nu pot fi dispuse în cazul deținuților care au
săvârșit abateri disciplinare.
(3) Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate
nu se aplică pentru condamnările privative de libertate:
a) pentru săvârșirea de către condamnat a unei infracțiuni cu violență
sau profitând de starea de neputință fizică sau psihică a victimei;
b) pentru infracțiuni de corupție prevăzute la art. 289-291 din Legea
nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare,
sau pentru infracțiunile prevăzute la art. 254-257 din Legea nr. 15/1968
privind Codul penal al României, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările și completările
ulterioare;
c) persoanelor aflate în stare de recidivă.
Art. 4.
Măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate… 121
Măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate a
executării la domiciliu constă în executarea la domiciliu a pedepsei privative
de libertate cu supraveghere din partea unor lucrători anume desemnați de
către Ministerul Afacerilor Interne, cu sau fără brățară electronică.
Art. 5.
Măsura alternativă de executare fracționată a unei pedepse privative
de libertate constă în executarea pedepsei numai în zilele de sâmbătă și
duminică, într-un centru de detenție special înființat pentru această măsură
sau în penitenciar.
Art. 6.
Măsura alternativă de executare în regim mixt a unei pedepse
privative de libertate constă în executarea pedepsei la domiciliu cu prestarea
de zile de muncă în folosul comunității, în echivalent.
Art. 7.
Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției implementează
dispozițiile prezentei legi, prin adoptarea de norme metodologice, în cel mult
30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Art. 8.
(1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în condițiile
prezentei legi, va dispune stabilirea unei măsuri alternative de libertate
pentru persoanele care au executat, fără a fi sancționate, jumătate din fracția
minimă efectivă de executat în sistemul penitenciar.
(2) Hotărârea privind stabilirea măsurii alternative de executare a
pedepsei sau amânarea aplicării acesteia se comunică deținutului în termen
de 3 zile de la pronunțare. În situația în care a fost amânată aplicarea unei
măsuri alternative de executare a pedepsei, deținutul poate contesta
hotărârea, în 3 zile de la comunicare, la judecătoria din raza locului de
deținere. Hotărârea pronunțată de judecătorie este definitivă.
(3) În situația în care, în urma analizei, judecătorul de supraveghere
amână luarea unei măsuri alternative, termenul maxim de amânare nu poate
fi mai mare de 6 luni. După această perioadă, din oficiu sau la solicitarea
persoanei private de libertate, judecătorul va dispune asupra stabilirii unei
măsuri alternative de executare a pedepsei. Prevederile alin. (2) se aplică în
mod corespunzător.
(4) Pe durata executării pedepsei persoana privată de libertate poate
beneficia de oricare dintre măsurile de executare alternative a pedepsei, în
funcție de comportamentul acesteia și de natura infracțiunii săvârșite.
Judecătorul de supraveghere poate dispune prin hotărâre la cererea
persoanei private de libertate sau din oficiu înlocuirea unei măsuri
122 Gheorghe Ivan
alternative de executare a pedepsei privative de libertate cu o altă măsură
alternativă de executare a pedepsei privative de libertate prevăzută în
prezenta lege. Prevederile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(5) Aplicarea oricăreia dintre măsurile alternative a pedepsei nu
influențează calculul fracției minime obligatorii prevăzută de art. 100 din
Codul de procedură penală pentru declanșarea procedurii de liberare
condiționată așa cum este ea reglementată de Codul de procedură penală cu
luarea în calcul a drepturilor persoanei private de libertate prevăzute de
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu
modificările și completările ulterioare.”
Dec. C.C.R. nr. 356/2018 – dispozitiv:

Prin Dec. nr. 356/2018, Curtea Constituțională a României, cu
unanimitate de voturi, a admis obiecția de neconstituționalitate formulată de
către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, respectiv de către un
număr de 62 de deputați, și a constatat că Legea privind măsurile
alternative de executare a pedepselor privative de libertate este
neconstituțională, în ansamblul său.
Argumentele C.C.R.:
<<54. Analizând criticile de neconstituționalitate extrinsecă
referitoare la Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor
privative de libertate, în ansamblul său, Curtea reține cele statuate prin
Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009: ,,potrivit art. 61 din Constituția
României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român și unica autoritate legiuitoare a țării, iar structura sa este
bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Principiul
bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul
instituțional în cadrul Parlamentului, ci și în cel funcțional, deoarece art. 75
din Legea fundamentală stabilește competențe de legiferare potrivit cărora
fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea
de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ținând
seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al
poporului român și de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a țării,
Constituția nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără
ca proiectul de lege să fi fost dezbătut și de cealaltă Cameră. Art. 75 din
Legea fundamentală a introdus, după revizuirea și republicarea acesteia în
octombrie 2003, soluția obligativității sesizării, în anumite materii, ca
primă Cameră, de reflecție, a Senatului sau, după caz, a Camerei
Deputaților și, pe cale de consecință, reglementarea rolului de Cameră
decizională, pentru anumite materii, a Senatului și, pentru alte materii, a
Camerei Deputaților, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din
mecanismul legiferării”.
55. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege
sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea
acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Așa fiind,
modificările și completările pe care Camera decizională le aduce asupra
proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră
sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de inițiator și la
forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la
situația ca o singură Cameră, și anume Camera decizională, să legifereze în
mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea,
în acest sens, Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).
56. Pe cale jurisprudențială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai
2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28
noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esențiale pentru
a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă
principiul bicameralismului: pe de o parte, existența unor deosebiri majore
de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale
Parlamentului și, pe de altă parte, existența unei configurații semnificativ
diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul
constituțional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului,
plasând pe o poziție privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt,
a primei Camere sesizate din procesul legislativ.
57. Cu toate acestea, stabilind limitele principiului
bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012,
Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect
,,deturnarea rolului de Cameră de reflecție a primei Camere sesizate [...] în
sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conținutul
proiectului sau propunerii legislative (și, practic, conținutul normativ al
viitoarei legi), ceea ce are drept consecință faptul că cea de-a doua
Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să
124 Gheorghe Ivan
completeze legea adoptată de Camera de reflecție, ci doar posibilitatea de a
o aproba sau de a o respinge”. Sub aceste aspecte ,,este de netăgăduit că
principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere
în procesul de elaborare a legilor, cât și obligația acestora de a-și exprima
prin vot poziția cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea
Camerei decizionale de competența sa de a modifica sau completa legea
astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecție, deci de a contribui la
procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său
constituțional și cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecție în
raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare
situație, Camera de reflecție ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de
a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-și
doar exprima prin vot poziția cu privire la propunerea sau proiectul de lege
deja adoptat de Camera de reflecție, ceea ce este de neconceput”. În
consecință, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, că
art. 75 alin. (3) din Constituție, atunci când folosește sintagma ,,decide
definitiv” cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă,
presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima
Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot
aduce modificări și completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu
poate modifica substanțial obiectul de reglementare și configurația
inițiativei legislative, cu consecința deturnării de la finalitatea urmărită de
inițiator.
58. Analiza modificărilor adoptate în Camera decizională cu privire
la legea supusă controlului de constituționalitate. Pornind de la premisa că
legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului
Parlament, apreciem că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte
principiile constituționale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de
către o singură Cameră.
59. Din analiza comparativă a conținutului normativ al actelor
adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera
decizională (Camera Deputaților), Curtea observă că aceasta din urmă
aduce completări propunerii legislative, modificând o parte din articolele
inițiale și introducând altele noi. Modificările criticate de autorii sesizării
de neconstituționalitate, sub aspectul încălcării principiului
bicameralismului, vizează mai multe aspecte, care vor fi examinate în
continuare de instanța constituțională.
60. Scopul legii, așa cum acesta a fost declarat de inițiatori în
Expunerea de motive care a însoțit propunerea legislativă, a fost
,,adoptarea unui set de măsuri de executare a pedepsei, cu caracter
judiciar, pe care judecătorul să le poată aplica pentru înlocuirea pedepsei
cu executare în regim de detenție atunci când individualizează pedeapsa cu
închisoarea”. Pornind de la premisa că ,,măsurile alternative neprivative de
libertate sunt rar utilizate în activitatea judiciară românească”, ,,pentru a
evita aplicarea sancțiunilor Curții Europene a Drepturilor Omului”, autorii
inițiativei legislative au considerat că ,,este de datoria legiuitorului să
adopte norme care să ofere judecătorului posibilitatea de a înlocui o
pedeapsă în regim privativ de libertate cu măsuri alternative credibile care
realizează mai bine scopul reeducării, al reinserției sociale, dar și al
prevenirii recidivei. De asemenea, adoptarea unor măsuri alternative de
executare ale pedepsei conduce la asigurarea și garantarea respectării
drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate”. În acest sens, ,,pentru
aplicarea reglementării este necesar ca statul român să procedeze la
redimensionarea sistemului de probațiune, astfel încât acesta să ajungă la
5.000 de inspectori de probațiune și la implicarea comunităților locale în
asigurarea condițiilor pentru executarea măsurilor alternative”.
61. Propunerea legislativă, însușită de prima Cameră sesizată, care
a adoptat tacit legea, avea următoarea redactare:
,,Art. 1. - Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de
libertate sunt măsuri de natură judiciară, dispuse de judecător, constând în
înlocuirea măsurii executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de
detenție cu măsura executării acesteia la domiciliu, în libertate sau în regim
special penitenciar.
Art. 2. - Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de
libertate sunt:
a) măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de
libertate;
b) măsura de executare fracționată a pedepsei privative de libertate
în zilele de sâmbătă și duminică într-un centru special înființat pentru
această măsură de executare;
c) măsura de executare a pedepsei în echivalent zile de muncă în
folosul comunității;
d) măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim
mixt, de echivalent zile de muncă în folosul comunității și de zile de
executare sâmbătă și duminică într-un centru special înființat.
Art. 3. - (1) Măsura alternativă de executare a pedepsei privative de
libertate a executării la domiciliu constă în executarea la domiciliu a
pedepsei privative de libertate, cu supraveghere prin brățară electronică.
(2) Măsura se poate aplica pentru condamnarea la pedeapsa de
până la 3 ani închisoare cu executarea acesteia în regim de detenție.
126 Gheorghe Ivan
(3) Măsura nu se aplică pentru condamnările privative de libertate
aplicate pentru săvârșirea de către condamnat a unei infracțiuni cu violență
sau profitând de starea de neputință fizică sau psihică a victimei, infracțiuni
de serviciu, pentru infracțiuni de corupție sau cele conexe infracțiunilor de
corupție, cât și persoanelor aflate în stare de recidivă.
Art. 4. - (1) Măsura alternativă de executare fracționată a unei
pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei în regim
deschis de detenție numai în zilele de sâmbătă și duminică, numai într-un
centru de detenție special înființat în acest scop.
Art. 5. - (1) Măsura alternativă de executare în echivalent a unei
pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei prin prestarea
de zile de muncă în folosul comunității și echivalarea acestora zilelor de
executat în regim de detenție. Echivalarea se realizează prin raportul de 2
zile de muncă în folosul comunității la o zi de detenție. Munca se prestează
la unitatea sau unitățile desemnate de judecător în regim de 8 ore/zi,
indiferent de intervalul orar.
Art. 6. - (1) Măsura alternativă de executare în regim mixt a unei
pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei prin prestarea
de zile de muncă în folosul comunității în echivalent și de executare a
pedepsei în regim deschis de detenție numai în centrul special înființat
pentru executarea măsurilor alternative.
Art. 7. - Ministerul Justiției implementează dispozițiile prezentei
legi, prin adoptarea de norme metodologice, în cel mult 18 luni de la
publicarea prezentei legi, și prin crearea, în spații noi, a centrelor de
detenție pentru executarea măsurilor alternative, prin achiziția de brățări
electronice în scop de supraveghere a executării pedepselor la domiciliu și
prin angajarea de personal în sistemul de probațiune, norma de angajare
fiind de un inspector de probațiune pentru cel mult 60 de persoane care
execută o măsură alternativă la măsura executării în detenție a pedepsei cu
închisoarea.
Art. 8. - Prezenta lege intră în vigoare după 12 luni de la publicarea
în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
62. Camera decizională modifică și completează reglementarea,
astfel: art. 1 este modificat în sensul că măsurile alternative de executare a
pedepsei privative de libertate sunt dispuse, prin hotărâre, de către
judecătorul de supraveghere a privării de libertate; art. 2 prevede care sunt
măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, respectiv
măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de libertate, măsura
de executare fracționată a pedepsei privative de libertate: în timpul
săptămânii la domiciliu și în zilele de sâmbătă și duminică într-un centru de
detenție special înființat pentru această măsură sau în penitenciar, precum
și măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt la
domiciliu, cu prestarea de zile de muncă în folosul comunității, în
echivalent. Reglementarea adoptată de Camera decizională elimină măsura
de executare a pedepsei în echivalent zile de muncă în folosul comunității,
prevăzută de art. 2 lit. c) și art. 5 din forma adoptată de prima Camera
sesizată, și modifică măsura de executare a pedepsei privative de libertate
în regim mixt care, în forma inițială, prevedea combinația dintre echivalent
zile de muncă în folosul comunității și de zile de executare sâmbătă și
duminică într-un centru special înființat; art. 3 stabilește condițiile în care
poate fi dispusă una dintre măsurile alternative, sistematizând într-un
singur articol prevederi care se regăseau în conținutul formei inițiale a
legii. Astfel, măsurile alternative de executare a pedepsei privative de
libertate pot fi dispuse cu privire la persoane condamnate la o pedeapsă de
până la 5 ani (forma propunerii legislative prevedea o condamnare de până
la 3 ani pentru măsura alternativă de executare a pedepsei privative de
libertate a executării la domiciliu și de până la 4 ani pentru celelalte măsuri
alternative). În plus față de forma propusă de inițiatori, legea adoptată de
Camera decizională prevede ca persoanele cărora li se aplică măsurile
128 Gheorghe Ivan
alternative trebuie să fi executat în regim de detenție o fracție (1/5) din
pedeapsa stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare și să nu fi
săvârșit abateri disciplinare pe durata detenției. Reglementarea finală reia
soluția legislativă din propunerea legislativă cu privire la interdicțiile de
aplicare a măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de
libertate pentru infracțiuni cu violență sau profitând de starea de neputință
fizică sau psihică a victimei, pentru infracțiuni de corupție prevăzute la art.
289-291 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și
completările ulterioare, sau pentru infracțiunile prevăzute la art. 254-257
din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu
modificările și completările ulterioare, respectiv persoanelor aflate în stare
de recidivă; art. 44 definește măsura alternativă de executare a pedepsei
privative de libertate a executării la domiciliu, care constă în ,,executarea
la domiciliu a pedepsei privative de libertate cu supraveghere din partea
unor lucrători anume desemnați de către Ministerul Afacerilor Interne, cu
sau fără brățară electronica”, într-un mod parțial diferit de modul în care
aceasta era definită de propunerea legislativă, care prevedea ,,executarea
la domiciliu a pedepsei privative de libertate, cu supraveghere prin brățară
electronica”; art. 5 definește măsura alternativă de executare fracționată a
unei pedepse privative de libertate, care constă în ,,executarea pedepsei
numai în zilele de sâmbătă și duminică, într-un centru de detenție special
înființat pentru această măsură sau în penitenciar”, față de forma inițială a
legii care prevedea ,,executarea pedepsei în regim deschis de detenție
numai în zilele de sâmbătă și duminică, numai într-un centru de detenție
special înființat în acest scop”; art. 6 definește măsura alternativă de
executare în regim mixt a unei pedepse privative de libertate, care constă în
,,executarea pedepsei la domiciliu cu prestarea de zile de muncă în folosul
comunității, în echivalent”, în mod parțial diferit de forma propunerii
legislative care prevedea ,,executarea pedepsei prin prestarea de zile de
muncă în folosul comunității în echivalent și de executare a pedepsei în
regim deschis de detenție numai în centrul special înființat pentru
executarea măsurilor alternative”; art. 7 păstrează soluția legislativă care
reglementează obligația Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului
Justiției de a implementa dispozițiile legii, prin adoptarea de norme
metodologice, în cel mult 30 de zile de la publicarea prezentei legi în
Monitorul Oficial al României, Partea I, modificând termenul care în forma
inițială era de 18 luni, și elimină prevederea expresă privind implementarea
legii prin crearea, în spații noi, a centrelor de detenție pentru executarea
măsurilor alternative, prin achiziția de brățări electronice în scop de
supraveghere a executării pedepselor la domiciliu și prin angajarea de
personal în sistemul de probațiune; art. 8 conține dispoziții nou-introduse în
Camera decizională, care vizează procedura pe care trebuie să o urmeze
judecătorul de supraveghere a privării de libertate pentru a dispune
măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, respectiv
termenul de comunicare a hotărârii privind stabilirea măsurii alternative de
executare a pedepsei sau amânarea aplicării acesteia, termenul de
contestare a acesteia, posibilitatea înlocuirii unei măsuri alternative de
executare a pedepsei privative de libertate cu o altă măsură alternativă de
executare a pedepsei privative de libertate prevăzută de lege, lipsa efectelor
aplicării măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate
asupra instituției liberării condiționate.
63. Din analiza comparată a dispozițiilor normative adoptate de
cele două Camere ale Parlamentului, Curtea observă că, deși forma
adoptată de Camera decizională sporește sfera de incidență a măsurilor
alternative de executare a pedepsei privative de libertate, ridicând pragul
pedepsei la care a fost condamnată o persoană până la 5 ani,
reglementarea stabilește condiții mai restrictive de aplicare a măsurilor
alternative. Astfel, spre deosebire de propunerea legislativă care prevedea
posibilitatea judecătorului fondului cauzei de a individualiza pedeapsa cu
închisoarea în executarea la domiciliu, executarea în regim deschis de
detenție numai în zilele de sâmbătă și duminică, numai într-un centru de
detenție special, în echivalent prin prestarea de zile de muncă în folosul
comunității sau executarea în regim mixt prin prestarea de zile de muncă în
folosul comunității în echivalent și prin executarea pedepsei în regim
deschis de detenție numai în centrul special, legea adoptată condiționează
incidența măsurilor alternative de pronunțarea unei hotărâri judecătorești
de condamnare la pedeapsa cu închisoarea cu executare, respectiv de
executarea unei fracții din pedeapsă în regim de detenție. Cu alte cuvinte,
legea modifică cadrul normativ al executării pedepselor privative de
libertate, consacrând în competența judecătorului de supraveghere a
privării de libertate posibilitatea de a dispune înlocuirea modalității de
executare a pedepsei din detenția în regim penitenciar într-una dintre
măsurile alternative de executare dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de
lege: persoana să fi fost condamnată la o pedeapsă de până la 5 ani pentru
o infracțiune care nu cade în sfera celor pentru care legea interzice
aplicarea măsurii alternative, persoana să fi executat în regim de detenție în
penitenciar o fracție din pedeapsa stabilită prin hotărârea definitivă de
condamnare și să nu fi săvârșit abateri disciplinare pe durata detenției.
64. Prin urmare, Camera decizională a acționat în sfera sa de
130 Gheorghe Ivan
competență, modificând o normă care a fost supusă dezbaterii celor două
Camere. Măsura nu se abate de la scopul urmărit de inițiatorii propunerii
legislative, ci constituie expresia unei reglementări univoce,
corespunzătoare cu finalitatea legii, aceea de a oferi judecătorului
,,posibilitatea de a înlocui o pedeapsă în regim privativ de libertate cu
măsuri alternative credibile care realizează mai bine scopul reeducării, al
reinserției sociale, dar și al prevenirii recidivei”. Modificarea operată în
Camera decizională nu aduce elemente novatoare în cuprinsul legii pe
care o modifică, care ar schimba esențial conținutul normativ al legii. Cu
privire la aceste aspecte se observă că, deși există diferențe de redactare
între cele două forme ale legii adoptate de cele două Camere, fiecare
dintre acestea și-au exercitat dreptul propriu de a aduce modificări,
completări sau eliminări dispozițiilor care au făcut obiectul inițiativei
legislative. A interpreta că doar intervenția primei Camere sesizate s-a
realizat cu respectarea competențelor proprii ale acesteia, în vreme ce
Camera decizională și-a depășit aceste competențe, ar echivala cu limitarea
rolului constituțional al acesteia din urmă și cu acordarea unui rol
preponderent, chiar decisiv, primei Camere în procesul de elaborare a legii,
cu consecința lipsirii Camerei decizionale de competența sa de a modifica,
completa sau abroga legea, astfel cum aceasta a fost adoptată de prima
Cameră sesizată. Or, așa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 624 din 26
octombrie 2016, art. 75 alin. (3) din Constituție, atunci când folosește
sintagma ,,decide definitive” cu privire la Camera decizională, nu exclude,
ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptat/ă
de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se
pot aduce modificări și completări.
65. Cu privire la majorarea cuantumului pedepsei de la 3 și 4 ani,
cât prevedea forma inițială a legii, la 5 ani, pentru care devin incidente
măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate, Curtea
constată că stabilirea nivelului acestui prag este un element care ține în
exclusivitate de opțiunea legiuitorului, Camera decizională având libertatea
de a dispune sub acest aspect pe baza unor considerente de oportunitate,
apreciate în funcție de scopul legii și de perioada în care se estimează a fi
atins acest scop. Aceleași argumente susțin și opțiunea Camerei decizionale
de a adopta o reglementare mai restrictivă (art. 2), limitând ipotezele avute
în vedere de inițiatori și de prima Cameră sesizată. De asemenea, noile
dispoziții care reglementează condițiile în care poate fi dispusă una dintre
măsurile alternative sunt determinate strict de legiuitor (art. 3) și vizează
același scop al legiferării – necesitatea soluționării problemelor sistemului
penitenciar din România privind supraaglomerarea și condițiile de detenție
și intră în marja de apreciere a Camerei decizionale de a asigura într-un
mod cât mai concret realizarea acestui scop.
66. În ceea ce privește modificările operate prin art. 4-6, care
definesc măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate,
se constată că acestea nu reprezintă altceva decât intervenții care se
încadrează în limitele de competență ale Camerei decizionale de a modifica,
completa sau abroga legea, astfel cum aceasta a fost adoptată de prima
Cameră sesizată.
67. Modificarea art. 7, sub aspectul termenului 30 de zile de la
publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, termen în care
Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției au obligația de a adopta
norme metodologice în scopul implementării dispozițiilor legale,
corespunde scopului legii și nevoii de a soluționa cu celeritate problemele
sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea și condițiile
de detenție. Eliminarea prevederii exprese privind modalitățile concrete de
implementare a legii nu afectează conținutul normativ al acesteia,
autoritățile competente cu punerea în aplicare a noilor prevederi legale
având obligația de a identifica toate aspectele pe care aplicarea legii le
implică, fără a se limita la crearea centrelor de detenție pentru executarea
măsurilor alternative, achiziția de brățări electronice în scop de
supraveghere a executării pedepselor la domiciliu și angajarea de personal
în sistemul de probațiune.
68. În ceea ce privește conținutul normativ al art. 8 din lege, nou
introdus în Camera decizională, Curtea reține că acestea reprezintă norme
cu caracter procedural, obligatorii pentru punerea în aplicare a legii de
către organele judiciare, care au ca finalitate stabilirea regulilor după care
se desfășoară procesul penal, aflat în faza executării pedepsei stabilite
printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Necesitatea introducerii acestor
dispoziții este inerentă modificării operate asupra prevederilor art. 1
coroborate cu art. 3 din lege, respectiv atribuirea către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate a competenței de a dispune cu privire la
luarea măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate.
69. În concluzie, Curtea observă că, deși forma adoptată de Senat,
primă Cameră sesizată, diferă de cea adoptată de Camera Deputaților,
Cameră decizională, între cele două forme ale legii nu există diferențe
majore de conținut, legea finală dând substanță și efectivitate scopului
urmărit de inițiatori, membri ai Parlamentului României. Curtea constată,
astfel, că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaților, nu
se îndepărtează în mod esențial de textul adoptat în Senat, și nici nu
deturnează obiectivele urmărite de inițiativa legislativă, prin modificările
132 Gheorghe Ivan
aduse, Camera Deputaților reglementând norme care au fost puse în
dezbaterea Senatului, ca primă Cameră sesizată, elementele novatoare
nefiind semnificative, de substanță, ci, dimpotrivă, ele circumscriindu-se
obiectului de reglementare a propunerii legislative. Bicameralismul nu
înseamnă ca ambele Camere să se pronunțe asupra unei soluții legislative
identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma
adoptată de prima Cameră sesizată, desigur, fără schimbarea obiectului
esențial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea
Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de
reflecție ar însemna limitarea rolului său constituțional, iar caracterul
decizional atașat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil
mimetism în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce
privește activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se
îndepărta în niciun fel de la soluțiile legislative pentru care a optat prima
Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism.
70. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea principiului
bicameralismului și a dreptului la inițiativă legislativă atât timp cât legea
adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care
le-a avut în vedere propunerea de lege în forma sa inițială, însușită de
prima Cameră sesizată. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de
prima Cameră cuprind soluții legislative care păstrează concepția de
ansamblu a acesteia, adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unor
soluții legislative alternative/complementare care nu se abat de la forma
adoptată de prima Cameră, în condițiile în care acestea sunt mai bine
sistematizate în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări
inerente oricărei modificări (a se vedea în acest sens Decizia nr. 765 din 14
decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
134 din 21 februarie 2017).
71. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că
dispozițiile legale criticate nu încalcă art. 61 alin. (2) și art. 74 alin. (4) din
Constituție.
72. Analizând criticile de neconstituționalitate intrinsecă
referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 2, 3, 4, 5, 6 și 8 din
Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de
libertate, precum și a legii în ansamblul său, Curtea reține că acestea
vizează încălcarea cerințelor de calitate a legii, prin raportare la art. 1
alin. (5) din Constituție.
73. Cu privire la dispozițiile art. 2 din lege, critica vizează modul
defectuos de redactare, susceptibil a genera dificultăți în interpretarea și
aplicarea legii. Astfel, dispozițiile art. 2 lit. a) coroborate cu cele ale art. 4
din lege, care prevăd că ,,măsura alternativă de executare a pedepsei
privative de libertate a executării la domiciliu constă în executarea la
domiciliu a pedepsei privative de libertate cu supraveghere din partea unor
lucrători anume desemnați de către Ministerul Afacerilor Interne, cu sau
fără brățară electronica”, nu pot constitui temeiul stabilirii cu certitudine a
modalității de supraveghere a persoanei condamnate care execută pedeapsa
la domiciliu, fără brățară electronică. Examinând dispozițiile legale, se
reține că legea prevede, ca modalitate de supraveghere a executării la
domiciliu a pedepsei privative de libertate, desemnarea ,,unor lucrători” de
către Ministerul Afacerilor Interne. În condițiile în care determinarea
persoanelor care urmează să fie desemnate pentru a supraveghea
persoanele condamnate poate fi realizată prin intermediul normelor
metodologice de aplicare a legii, Curtea constată că legea nu determină
modalitatea concretă în care acestea își vor exercita obligația legală în
situația în care persoana condamnată este obligată să poarte brățara
electronică, care reprezintă un dispozitiv de monitorizare a acesteia într-un
regim informatic securizat, și cu atât mai grav în cazul în care persoana
condamnată nu este obligată să poarte brățara electronică. Astfel, legea nu
prevede dacă supravegherea constă în paza efectivă a domiciliului
persoanei condamnate, variantă eo ipso absurdă, sau într-o altă modalitate
de monitorizare, dar care ar implica instituirea unor obligații în sarcina
persoanei condamnate prin acte juridice cu caracter infralegal, ceea ce este
inadmisibil din perspectiva respectării principiului legalității, în
componentele sale referitoare la claritatea și previzibilitatea normei. Prin
urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 4 din Legea privind măsurile
alternative de executare a pedepselor privative de libertate nu răspund
exigenței constituționale privind previzibilitatea legii, întrucât nu stabilesc
modalitatea de supraveghere a persoanei condamnate care execută
pedeapsa la domiciliu fără brățară electronică.
74. În ceea ce privește art. 2 lit. b) din lege care enumeră ,,măsura
de executare fracționată a pedepsei privative de libertate: în timpul
săptămânii la domiciliu și în zilele de sâmbătă și duminică într-un centru de
detenție special înființat pentru această măsură sau în penitenciar”, autorii
sesizării susțin că, în cuprinsul art. 5 din lege, care reglementează
conținutul acestei măsuri, nu se face nicio referire la fracția din pedeapsă
care se execută în timpul săptămânii la domiciliu.
75. Pornind de la definiția, dată de art. 4 din lege, măsurii
alternative de executare a pedepsei privative de libertate a executării la
domiciliu, și anume că această ,,constă în executarea la domiciliu a
pedepsei privative de libertate cu supraveghere [...]”, și în lipsa unei
134 Gheorghe Ivan
prevederi exprese cu privire la modul în care se realizează conversia, din
textul legal al art. 2 lit. b) rezultă că înlocuirea măsurii executării pedepsei
principale cu închisoarea în regim de detenție cu măsura executării acesteia
la domiciliu se realizează în regim de echivalență, respectiv unei zile de
detenție în penitenciar îi corespunde o zi de detenție la domiciliu. Prin
urmare, în cazul măsurii alternative de executare fracționată a unei pedepse
privative de libertate, legiuitorul folosește în mod impropriu sintagma
,,executare fracționată”, întrucât din analiza elementelor ce definesc
această măsură ar rezulta că, de fapt, ea nu reprezintă decât un mod mixt
de executare a pedepsei: în regim de detenție la domiciliu (în restul zilelor
săptămânii) și în regim de detenție într-un centru de detenție special
înființat pentru această măsură sau în penitenciar (în zilele de sâmbătă și
duminică). Așadar, ,,executarea fracționată a pedepsei” nu reflectă decât
modul mixt în care se individualizează executarea pedepsei, fracția, ca
rezultat al unei relații parte/întreg, fiind efectul distincției zile/săptămână,
în funcție de care se determină locul de executare a detenției, respectiv
domiciliu/centru de detenție special înființat pentru această măsură sau
penitenciar.
76. Pe de altă parte însă dispozițiile art. 5 din lege prevăd că
aceeași măsură alternativă de executare fracționată a unei pedepse
privative de libertate constă în ,,executarea pedepsei numai în zilele de
sâmbătă și duminică, într-un centru de detenție special înființat pentru
această măsură sau în penitenciar”. Cu alte cuvinte, art. 2 lit. b) definește
măsura alternativă ca un mod mixt de executare a pedepsei: în regim de
detenție la domiciliu și în regim de detenție într-un centru de detenție
special înființat pentru această măsură sau în penitenciar, în vreme ce art. 5
din lege definește măsura ca un mod fracționat de executare a pedepsei:
numai în zilele de sâmbătă și duminică, într-un centru de detenție special
înființat pentru această măsură sau în penitenciar. Având în vedere aceste
aspecte, Curtea apreciază că dispozițiile art. 2 lit. b) și art. 5 din lege
reglementează soluții legislative contradictorii, de natură a genera
confuzie și incertitudine cu privire la modul de interpretare și aplicare a
dispozițiilor normative.
77. O împrejurare diferită, din perspectiva calculului perioadei de
detenție, este cea prevăzută de dispozițiile art. 2 lit. c) din lege, coroborate
cu cele ale art. 6, potrivit cărora ,,măsura alternativă de executare în regim
mixt a unei pedepse privative de libertate constă în executarea pedepsei la
domiciliu cu prestarea de zile de muncă în folosul comunității, în
echivalent”. În această situație legiuitorul omite să reglementeze modul în
care se echivalează prestarea muncii în folosul comunității. Eliminând
măsura alternativă de executare în echivalent a unei pedepse privative de
libertate, care se regăsea în forma propusă de inițiatorii legii, adoptată de
prima Cameră sesizată, și care consta în executarea pedepsei prin prestarea
de zile de muncă în folosul comunității și echivalarea acestora zilelor de
executat în regim de detenție, legiuitorul a omis să păstreze în legea finală,
adoptată de Camera decizională, condițiile în care operează echivalarea,
condiții aplicabile și în cazul măsurii alternative de executare în regim mixt:
executarea pedepsei la domiciliu și prestarea de zile de muncă în folosul
comunității, în echivalent. Forma inițială a legii prevedea că aceasta se
realizează ,,prin raportul de 2 zile de muncă în folosul comunității la o zi de
detenție. Munca se prestează la unitatea sau unitățile desemnate de
judecător în regim de 8 ore/zi, indiferent de intervalul orar”. Prin
omisiunea reglementării modului de calcul în care se realizează
echivalarea, Curtea constată că dispozițiile art. 2 lit. c) din lege, coroborate
cu cele ale art. 6, sunt lipsite de efecte juridice, ele neputând fi aplicate în
practică.
78. Mai mult, din analiza conținutului normativ al Legii privind
măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, Curtea
observă că aceasta, reglementând măsuri alternative distincte, cu
consecințe diferite asupra modului, locului și condițiilor de executare a
pedepselor, nu stabilește criteriile pe baza cărora judecătorul poate
dispune una dintre aceste măsuri. Conform art. 3 alin. (1) și (2) din lege,
oricare dintre măsurile alternative poate fi dispusă dacă este îndeplinită
condiția generală ca persoana să fi fost condamnată la pedeapsa principală
a închisorii de până la 5 ani pentru o infracțiune care nu se regăsește
printre cele enumerate expres de art. 3 alin. (3) din lege, să fi executat o
fracție de 1/5 din această pedeapsă și să nu fi fost sancționată disciplinar pe
durata detenției. Mai mult, art. 8 alin. (4) teza întâi din lege stabilește că,
pe durata executării pedepsei, persoana privată de libertate poate beneficia
de oricare dintre măsurile alternative, în funcție de comportamentul
acesteia și de natura infracțiunii săvârșite. Criteriile prevăzute de această
normă, respectiv comportamentul și natura infracțiunii, care sunt transpuse
concret în art. 3 alin. (2) – lipsa sancțiunilor disciplinare – și în art. 3 alin.
(3) – interdicția de a aplica o măsură alternativă de executare a pedepsei
privative de libertate pentru un anumit gen de infracțiuni, respectiv
persoanelor aflate în stare de recidivă –, dacă sunt îndeplinite, determină
dreptul persoanei condamnate de a solicita aplicarea oricăreia dintre
măsurile prevăzute de lege și nicidecum nu sunt de natură a delimita
incidența uneia sau alteia dintre măsurile reglementate. Cu alte cuvinte,
odată îndeplinite condițiile generale prevăzute de art. 3 din lege,
136 Gheorghe Ivan
judecătorul nu are criterii obiective și concrete în funcție de care să
determine aplicarea sau refuzul aplicării uneia dintre măsurile
alternative, ci trebuie să dispună cu privire la măsura pentru care
persoana condamnată a optat, în funcție de interesul său individual
raportat la avantajele/beneficiile pe care măsura i le oferă. Într-o atare
situație, legea deturnează instituția individualizării judiciare a executării
pedepsei, întrucât judecătorul nu are pârghiile necesare realizării unei atari
individualizări, omisiunea includerii unor criterii precise pentru
dispunerea uneia dintre măsurile alternative afectând nu numai
caracterul previzibil al legii, ci și scopul acesteia, acela de a institui
măsuri de natură judiciară alternative de executare a pedepsei privative de
libertate. Aceleași argumente sunt valabile și cu privire la dispozițiile art. 8
alin. (4) teza a doua, care reglementează posibilitatea înlocuirii unei
măsuri alternative de executare a pedepsei privative de libertate cu o altă
astfel de măsură, unde legiuitorul omite să stabilească criteriile și condițiile
pe baza cărora judecătorul poate dispune înlocuirea.
79. Mai mult, legiuitorul omite să reglementeze de câte ori poate fi
dispusă înlocuirea măsurilor alternative, care este termenul în care poate fi
solicitată o nouă înlocuire a măsurii dispuse sau dacă judecătorul poate
revoca măsura alternativă dispusă. Astfel, în condițiile în care măsura
alternativă de executare a pedepsei privative de libertate presupune
executarea la domiciliu, executarea fracționată: în timpul săptămânii la
domiciliu și în zilele de sâmbătă și duminică într-un centru de detenție
special înființat pentru această măsură sau în penitenciar, precum și
executarea pedepsei în regim mixt la domiciliu, cu prestarea de zile de
muncă în folosul comunității, în echivalent, legea trebuie să prevadă
consecințele nerespectării cu rea-credință a măsurilor și obligațiilor ce
trebuie executate. Or, legea omite să reglementeze cazurile de revocare,
respectiv retragerea beneficiului acestor măsuri de individualizare, ca
urmare a constatării nerespectării obligațiilor stabilite prin hotărârea
judecătorească prin care s-a dispus măsura alternativă de executare.
80. În ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. (3) lit. a) din Legea
privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de
libertate, care exceptează de la aplicarea măsurilor alternative de executare
a pedepselor privative de libertate infracțiunile comise cu violență ori
profitând de starea de neputință fizică sau psihică a victimei, Curtea reține
că această categorie de infracțiuni este vag circumscrisă, astfel că, în
procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care
infracțiune cade sub incidența interdicției aplicării măsurilor alternative.
Mai mult, așa cum arată unul dintre autorii sesizării, respectiv Înalta Curte
de Casație și Justiție, în cazul tuturor infracțiunilor în conținutul cărora
săvârșirea prin violență reprezintă o modalitate alternativă, din textul de
lege ,,nu rezultă cu claritate dacă numai săvârșirea în concret în
modalitatea exercitării violențelor se include în sfera excepțiilor de la
aplicarea măsurilor sau dacă, pentru includerea în sfera excepțiilor, este
suficient ca norma de incriminare reținută în încadrarea juridică să
prevadă, ca modalitate alternativă, exercitarea violențelor”.
81. În mod similar, în ceea ce privește infracțiunile comise
,,profitând de starea de neputință fizică sau psihică a victimei”, Curtea
observă că acestea nu reprezintă o categorie identificabilă în dispozițiile
Codului penal, astfel că nu se poate stabili cu certitudine care infracțiuni
sunt incluse sau nu sunt incluse în sfera excepțiilor prevăzute de legea
supusă controlului. Nici în cazul acestor infracțiuni nu rezultă cu claritate
dacă legiuitorul se referă la modalitatea concretă de săvârșire a faptei sau
la norma de incriminare care conține, ca modalitate de săvârșire a faptei,
,,profitarea de starea de neputință fizică sau psihică a victimei”.
82. În ceea ce privește referirea la ,,persoanele aflate în stare de
recidivă” din cuprinsul art. 3 alin. (3) lit. c) din lege, Curtea observă că
măsura alternativă de executare a pedepsei privative de libertate nu poate fi
dispusă în cazul în care persoana condamnată se află în executarea unei
pedepse principale cu închisoarea ca urmare a pronunțării unei hotărâri
judecătorești definitive prin care s-a reținut starea de recidivă a
condamnatului. Cu alte cuvinte, chiar dacă noțiunea de ,,persoană aflată în
stare de recidivă” nu este definită în Codul penal sau în Codul de
procedură penală, din analiza sistematică a dispozițiilor legale, în special a
celor cuprinse în art. 41 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține că aceasta
se referă la persoana cu privire la care a fost pronunțată o hotărâre de
condamnare pentru o infracțiune săvârșită cu intenție sau cu intenție
depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai
mare, infracțiune săvârșită în intervalul dintre rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la
reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.
83. Având în vedere considerentele mai sus-arătate, Curtea constată
că sensul sintagmei criticate de autorul obiecției poate fi determinat cu
exactitate, în condițiile executării pedepsei privative de libertate de către
persoana condamnată, existența stării de recidivă evaluându-se de către
instanța de judecată și constatându-se prin hotărârea definitivă de
condamnare, iar nu de către judecătorul de supraveghere a privării de
libertate, ulterior fazei de punere în executare a hotărârii definitive de
condamnare.
138 Gheorghe Ivan
84. În ceea ce privește dispozițiile art. 8 din Legea privind măsurile
alternative de executare a pedepselor privative de libertate, Curtea
constată că alin. (1) al acestui articol, care prevede că ,,judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, în condițiile prezentei legi, va dispune
stabilirea unei măsuri alternative pentru persoanele care au executat, fără a
fi sancționate, jumătate din fracția minimă efectivă de executat în sistemul
penitenciar”, nu permite identificarea, cu claritate, a fracției minime la
care se referă. Astfel, în măsura în care dispozițiile art. 3 alin. (1) din lege
stabilesc condiția executării unei fracții de 1/5 din pedeapsa principală a
închisorii de până la 5 ani, art. 8 alin. (1) introduce o nouă condiție cu
privire la fracția din pedeapsă care trebuie executată în regim de detenție în
penitenciar, făcând trimitere la ,,jumătate din fracția minimă efectivă de
executat în sistemul penitenciar”. Dispozițiile din dreptul penal în vigoare
prevăd la art. 100 din Codul penal, printre condițiile liberării condiționate
în cazul pedepsei închisorii, mai multe fracții, calculate în funcție de durata
pedepsei, vârsta condamnatului și partea din durata pedepsei ce poate fi
considerată ca executată pe baza muncii prestate. Având în vedere însă că
instituția nou-creată a măsurilor alternative de executare a pedepsei
privative de libertate este diferită de instituția liberării condiționate și că
legea supusă controlului nu face trimitere în mod expres în conținutul
dispozițiilor art. 100 din Codul penal, Curtea apreciază că, prin conținutul
lor, prevederile art. 3 alin. (1) și cele ale art. 8 alin. (1) din această lege,
care fac vorbire de fracția de 1/5, respectiv de ,,jumătate din fracția minimă
efectivă de executat în sistemul penitenciar” nu demonstrează decât modul
defectuos în care legiuitorul reglementează condițiile de aplicare a
măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate, care
generează impredictibilitatea normelor, deci neconstituționalitatea lor.
85. Pe de altă parte, fie că este vorba despre fracția de 1/5 din
pedeapsa principală a închisorii, fie despre ,,jumătate din fracția minimă
efectivă de executat în sistemul penitenciar”, Curtea remarcă opțiunea
legiuitorului pentru un prag redus de executare a pedepsei în regim de
detenție penitenciar atunci când stabilește incidența măsurilor alternative
de executare. Or, această opțiune ridică probleme din perspectiva realizării
rolului sancționator al hotărârii judecătorești de condamnare, care, în
condițiile prezentei legi, pare a fi redus în mod drastic. Este neîndoielnic că
scopul reglementării măsurilor alternative de executare a pedepsei privative
de libertate este acela de a asigura respectarea drepturilor fundamentale
ale persoanei condamnate, pe de o parte, prin scoaterea acesteia dintr-un
sistem penitenciar care prezintă serioase deficiențe, și, pe de altă parte, prin
crearea premiselor reeducării, reinserției sociale, dar și prevenirii
recidivei, însă acest scop, cu caracter preponderent individual, trebuie să se
afle într-un just echilibru cu scopul sancționator al răspunderii penale, care
corespunde interesului general. Tocmai de aceea, legiuitorul este obligat să
își reconsidere opțiunea și să găsească acea soluție legislativă care,
transpunând politica sa penală în materia individualizării executării
pedepselor, să respecte echilibrul între rolul punitiv, rolul preventiv și rolul
reintegrator al justiției penale.
86. Mai mult, art. 8 alin. (5) din lege, potrivit căruia aplicarea
oricăreia dintre măsurile alternative de executare a pedepsei privative de
libertate nu influențează calculul fracției minime obligatorii prevăzute de
legea penală în materia liberării condiționate, pe lângă faptul că face
trimitere în mod eronat la dispozițiile art. 100 din Codul de procedură
penală, iar nu, așa cum ar fi fost corespunzător intenției legiuitorului, la
dispozițiile art. 100 din Codul penal, folosește o sintagmă nejuridică - ,,nu
influențează” - care este susceptibilă a determina confuzie cu privire la
modul în care va fi calculată fracția minimă obligatorie în materia
liberării condiționate.
87. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 2, 3, 4, 5, 6 și 8
din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative
de libertate, prin caracterul neclar și imprecis, precum și prin omisiunea
legiuitorului de a reglementa aspecte esențiale care să asigure caracterul
previzibil al legii, încalcă standardele de claritate, precizie și previzibilitate
consacrate în jurisprudența instanței constituționale, contravenind astfel
prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
88. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate intrinsecă,
care vizează legea în ansamblul său, Curtea reține că acestea se
raportează la prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), în componenta
sa referitoare la calitatea legii, sub aspectul sistematizării, unificării și
coordonării legislației penale, și la prevederile art. 1 alin. (5) și art. 20 alin.
(2) din Constituție, cu referire la art. 6 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în componenta privind
securitatea raporturilor juridice, sub aspectul afectării autorității de lucru
judecat al hotărârilor judecătorești definitive de condamnare.
89. Cu privire la primul aspect, critica este formulată din
perspectiva încălcării normelor de tehnică legislativă referitoare la
sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, autorii obiecției susțin
că, întrucât dispozițiile Legii privind măsurile alternative de executare a
pedepselor privative de libertate reglementează veritabile măsuri de
individualizare judiciară a executării pedepsei, reglementarea lor ar fi
trebuit să se realizeze prin modificarea Părții generale a Codului penal.
140 Gheorghe Ivan
90. Analizând critica de neconstituționalitate, Curtea reține că
dispozițiile de drept comun referitoare la pedepse: categoriile, calculul
duratei, individualizarea pedepselor se regăsesc în Codul penal, titlul III.
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
prevede la art. 1 că executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale
Codului de procedură penală și ale prezentei legi. Potrivit art. 8 alin. (1)
din Legea nr. 254/2013, ,,Președintele curții de apel în a cărei rază
teritorială funcționează un penitenciar, un centru de reținere și arestare
preventivă, un centru de arestare preventivă, un centru educativ ori un
centru de detenție desemnează, anual, unul sau mai mulți judecători de
supraveghere a privării de libertate, de la instanțele din raza curții de
apel”, iar potrivit art. 9 alin. (1) din lege, ,,Judecătorul de supraveghere a
privării de libertate supraveghează și controlează asigurarea legalității în
executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea
atribuțiilor stabilite prin prezenta lege. Pe durata exercitării atribuțiilor
privind supravegherea executării pedepselor și a măsurilor privative de
libertate, judecătorii nu pot desfășura alte activități la instanța din cadrul
căreia au fost desemnați”.
91. Legea supusă controlului de constituționalitate reglementează
măsuri de natură judiciară dispuse prin hotărâre de către judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, constând în înlocuirea măsurii
executării pedepsei principale cu închisoarea în regim de detenție cu
măsura executării acesteia la domiciliu, în libertate sau în regim special
penitenciar. Întrucât măsurile instituite vizează faza execuțională a
procesului penal, este firesc ca reglementarea lor să se realizeze într-un act
normativ separat, astfel că opțiunea legiuitorului în acest sens nu afectează
constituționalitatea legii, care este, deopotrivă, o lege organică, deci cu
aceeași forță juridică cu legea care constituie dreptul comun în materie, pe
care o completează. Așadar, dispozițiile Legii privind măsurile alternative
de executare a pedepselor privative de libertate sunt constituționale prin
raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, din perspectiva
respectării normelor de tehnică legislativă privind sistematizarea,
unificarea și coordonarea legislației.
92. Cu privire la cel de-al doilea aspect, critica este formulată din
perspectiva încălcării principiului securității raporturilor juridice,
respectiv afectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești
definitive de condamnare. Autorii obiecției de neconstituționalitate susțin că
judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu poate modifica
hotărârea definitivă de condamnare și nu poate realiza o nouă
individualizare a modalității de executare a pedepsei, stabilite în hotărârea
definitivă de condamnare, fără a încălca autoritatea de lucru judecat a
acesteia.
93. Înainte de a analiza criticile formulate de autorii obiecției de
neconstituționalitate, Curtea apreciază necesară invocarea jurisprudenței
instanței constituționale cu privire la valoarea juridică a unei hotărâri
judecătorești. Astfel, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, Curtea a
reținut următoarele: ,,162. Hotărârea judecătorească, stricto sensu,
reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează
cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți (quod iudex sentit) sau
prin care instanța se dezînvestește. [...]
163. Sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele
judecătorești care înfăptuiesc justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din
Constituție, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual,
aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecății.
Dispoziția constituțională consacră principiul legalității actului de justiție și
trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituție care prevede
că ,,Nimeni nu este mai presus de lege” și cu cea a art. 124 alin. (3) din
Constituție, care prevede alte două principii constituționale: independența
judecătorului și supunerea lui numai legii. Aceste dispoziții fundamentează
activitatea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și fixează poziția lor față
de lege, pe de altă parte. Este unanim acceptat că atribuțiile judecătorului
implică identificarea normei incidente, analiza conținutului său și o
necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel,
în activitatea sa de înfăptuire a justiției, judecătorul interpretează legea,
realizând un echilibru între spiritul și litera ei, între exigențele de redactare
și scopul urmărit de legiuitor, și o aplică raportului conflictual dedus
judecății, soluționându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un
raționament juridic, care stabilește soluția judicioasă aplicabilă situației de
fapt care a generat conflictul.
164. Tocmai în considerarea acestei finalități, Constituția consacră
principiul potrivit căruia ,,Justiția se înfăptuiește în numele legii”,
eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului
sau al nedreptății. Realizarea justiției nu poate fi un act subiectiv, pro
causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparțial, derivat din raportarea la
lege a situației de fapt și din supunerea judecătorului față de lege. Abaterea
de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancționată
prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii
judecătorești.
142 Gheorghe Ivan
165. Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul
de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din
lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a
legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind
mijlocul de restabilire a ordinii de drept și de consolidare a încrederii
cetățeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având
autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile
având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional,
fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea
judecății. Așa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de
autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea
normativă constituțională. Datorită acestui fapt, hotărârea
judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activității
judiciare – reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției.”
94. De asemenea, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28
noiembrie 2012, Curtea a statuat că ,,hotărârea judecătorească, având
autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile
având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional,
fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea
judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se
situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență
specifică de către ordinea normativă constituțională.
Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl
constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată
atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre
definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a
ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a
justiției.
95. Mai mult, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea
a reținut că ,,activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal, în
măsura în care a fost legală și temeinică, se finalizează cu pronunțarea unei
hotărâri penale definitive în care faptele reținute exprimă adevărul, iar
legea penală și legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează
însă și cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care
cuprind grave erori de fapt și de drept ce pot să persiste și în căile ordinare
de atac și, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac
ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă rațiunea pentru care legiuitorul a
instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de
desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu
corespund legii și adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale
aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor
judecătorești definitive, menite a da încredere în activitatea justiției, însă
numai în cazurile și în condițiile strict reglementate de legiuitor, în vederea
restabilirii ordinii juridice. Așa încât, având în vedere efectele exercitării
căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătorești care
reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează
cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea reține că opțiunea legiuitorului
în reglementarea unei căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri
judecătorești trebuie să se realizeze în limite constituționale.
Referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea
reamintește cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011,
decembrie 2011, și Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august
2014, astfel: «rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un
efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului
hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot
ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ
în sensul că se împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și
pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem,
cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat».”
96. Cu alte cuvinte, Curtea a statuat că numai o instanță superioară
are dreptul, potrivit legii și în limitele constituționale, de a reforma o
hotărâre judecătorească și numai pentru a corecta erorile de fapt sau de
drept și erorile judiciare, iar nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei
și o nouă individualizare a pedepsei.
97. Întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o
importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în
ordinea juridică comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a
Drepturilor Omului, Curtea reține că atingerea adusă acestuia prin
legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu
să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase
(Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva
României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în
Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).
98. De asemenea, prin Hotărârea din 4 noiembrie 2008, pronunțată
în Cauza Bota împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal,
144 Gheorghe Ivan
garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina
preambulului Convenției, care consacră preeminența dreptului ca element
de patrimoniu comun al statelor contractante, unul dintre elementele
fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității
raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a
oricărui litigiu nu trebuie rediscutată.
99. Raportând cele anterior menționate la dispozițiile legale care
fac obiectul prezentului control de constituționalitate, Curtea urmează să
stabilească dacă, reprezentând măsuri de individualizare judiciară a
executării pedepsei, măsurile alternative de executare a pedepselor
privative de libertate dispuse de judecătorul de supraveghere a privării de
libertate, ulterior fazei de punere în executare a hotărârii, încalcă
autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare prin care
pedeapsa a fost aplicată și individualizată din punct de vedere al modalității
de executare.
100. Cu privire la modalitățile de individualizare a pedepselor, prin
Decizia nr. 693 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 127 din 9 februarie 2018, paragraful 17, Curtea a
statuat că acestea sunt rezultatul opțiunii legiuitorului, care, în realizarea
politicii penale a statului, este abilitat să stabilească reguli specifice în
privința anumitor ipoteze, cu respectarea marjei de apreciere prevăzute la
art. 61 alin. (1) din Constituție.
101. O măsură de individualizare a executării pedepsei, dispusă
ulterior pronunțării hotărârii judecătorești definitive de condamnare, există
deja în dreptul penal românesc, respectiv instituția liberării condiționate.
Astfel, dispozițiile Codului penal, respectiv capitolul V – Individualizarea
pedepselor, secțiunea a 6-a – Liberarea condiționată, art. 99-106 prevăd
liberarea condiționată în cazul pedepsei închisorii, ca modalitate de
individualizare a executării pedepsei fără lipsire de libertate, acordată
printr-o hotărâre definitivă a instanței de judecată, care are convingerea că
cel condamnat s-a îndreptat, îndeplinind condițiile impuse conduitei sale pe
timpul executării fracției obligatorii din pedeapsă și obligațiile civile,
măsura fiind luată sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul
serviciului de probațiune, în termenul de supraveghere, a măsurilor și
obligațiilor impuse de instanța de judecată. Liberarea condiționată are
caracter general, fiind aplicabilă oricăruia dintre condamnații la pedeapsa
închisorii, indiferent de natura, durata, gravitatea infracțiunii ori de
personalitatea condamnatului, putându-se aplica în toate cazurile numai
după executarea efectivă a unei părți din pedeapsă în regim de lipsire de
libertate.
102. Cu privire la instituția liberării condiționate, Curtea s-a
pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 559 din 19 septembrie 2017,
noiembrie 2017, paragraful 26, reținând că ,,liberarea condiționată
reprezintă o individualizare post iudicium a executării pedepsei închisorii
sau detențiunii pe viață și implică punerea în libertate a condamnatului mai
înainte de executarea integrală a pedepsei. Prin urmare, legiuitorul a creat
acest instrument juridic prin care se constată că nu mai este necesară
continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la împlinirea
integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condamnatul a
dovedit că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale. Acesta
nu este, însă, un drept al condamnatului, ci o facilitate pe care în anumite
circumstanțe o poate primi, având, prin urmare, numai o vocație la care
poate accede, dacă sunt îndeplinite anumite condiții legale”. În aceeași
decizie, paragrafele 34 - 35, precum și în Decizia nr. 145 din 7 martie 2013,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai
2013, Curtea a statuat că ,,este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili
condițiile în care poate fi acordată liberarea condiționată și mijloacele de
stimulare a condamnaților în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei,
liberarea condiționată, fiind deci doar o vocație pe care o au, prin voința
acestuia, toți condamnații care, după ce au executat fracțiunile de pedeapsă
stabilite de lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, și
condiția de a fi disciplinați și de a da dovezi temeinice de îndreptare,
inclusiv atunci când nu prestează muncă. Tot astfel, este dreptul
legiuitorului de a dispune cu privire la consecințele săvârșirii unei noi
infracțiuni pe durata supravegherii. [...] Câtă vreme aplicarea acestei
măsuri se face prin hotărâre judecătorească, pronunțată ca urmare a
finalizării procesului penal, nu poate fi primită susținerea în sensul că
reglementarea criticată ar aduce atingere înfăptuirii actului de justiție,
independenței judecătorului sau nesocotirii rolului Parlamentului,
judecătorul nefăcând altceva decât să aplice, potrivit procedurii și
condițiilor prevăzute, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituție, legea
stabilită de Parlament”.
103. De asemenea, prin Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din data de 6
aprilie 2016, paragrafele 15-18, analizând dispozițiile art. 58 și art. 99 din
Codul penal, Curtea a constatat că ,,atât înlocuirea detențiunii pe viață, cât
și liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață constituie beneficii
acordate de către legiuitor în cazul săvârșirii unor infracțiuni de o gravitate
extremă, a căror aplicare este lăsată la aprecierea instanțelor de judecată,
146 Gheorghe Ivan
care sunt chemate să verifice îndeplinirea unor condiții referitoare la buna
conduită a celui condamnat, pe toată durata executării pedepsei,
îndeplinirea integrală de către acesta a obligațiilor civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească, precum și la îndreptarea sa și la
posibilitatea de a se reintegra în societate. Or, în cazul reglementării unor
beneficii, legiuitorul este îndrituit să stabilească condițiile acordării
acestora. [...] Curtea reține că, în această privință, respectiv a opțiunii în
alegerea condițiilor celor mai adecvate ce trebuie îndeplinite pentru
acordarea liberării condiționate, legiuitorul are o largă marjă de apreciere,
Curtea neavând competența de a analiza opțiunea legiuitorului pentru una
sau alta dintre aceste condiții, ci de a constata constituționalitatea
condițiilor alese”.
104. Totodată, Decizia nr. 57 din 2 februarie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din data de 17 mai 2017,
Curtea a reținut că liberarea condiționată nu reprezintă un drept
recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un
instrument juridic prin care instanța de judecată constată că nu mai este
necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție până la
împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât
condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei,
dovedește că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar
liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Prin
Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 417 din 10 iulie 2013, Curtea a reținut că liberarea
condiționată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se
aplică facultativ dacă sunt îndeplinite și constatate de către instanță
condițiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru
reeducarea celui condamnat.
105. Pornind de la cele statuate în jurisprudența Curții
Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază
că dispozițiile Legii privind măsurile alternative de executare a pedepselor
privative de libertate nu aduc atingere autorității de lucru judecat a
hotărârilor definitive de condamnare. Prin aceste hotărâri se stabilește că
fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat – art. 396
alin. (2) din Codul de procedură penală, iar în dispozitivul hotărârii se
menționează pedeapsa principală aplicată – art. 404 alin. (2) din Codul de
procedură penală. Prin hotărârea de condamnare, judecătorul stabilește și
modul de individualizare a pedepsei, însă acest aspect nu intră sub
autoritatea lucrului judecat, întrucât, în temeiul unor condiții prevăzute de
lege și în funcție de conduita condamnatului, el poate suferi modificări în
faza ulterioară a procesului penal, respectiv în faza de executare a hotărârii
judecătorești.
106. Acceptarea tezei autorilor obiecției de neconstituționalitate
potrivit căreia măsurile alternative de executare a pedepselor privative de
libertate, care reprezintă modalități de individualizare a pedepsei, încalcă
autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare, ar
echivala cu constatarea implicită a neconstituționalității unor instituții
juridice precum înlocuirea detențiunii pe viață, prevăzută de art. 58 și 59
din Codul penal, sau liberarea condiționată, prevăzută de art. 99-106 din
Codul penal, pe motiv că acestea intervin ulterior pronunțării unei hotărâri
judecătorești definitive de condamnare, modificând modul în care
judecătorul fondului a individualizat pedeapsa. Or, o atare concluzie este
inadmisibilă, întrucât vine în contradicție cu filosofia normelor penale care
pun la dispoziția judecătorului elementele care concură la formarea
convingerii că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în
societate, punând accent pe caracterul stimulativ, de încurajare a
condamnatului pentru o conduită pozitivă.
107. Mai mult, de vreme ce noua măsură de individualizare a
executării pedepsei este dispusă tot printr-o hotărâre judecătorească, în
care judecătorul cauzei analizează și constată că sunt întrunite condițiile
prevăzute de lege pentru aplicarea măsurii, nu se poate susține că se aduce
atingere autorității de lucru judecat inerentă hotărârii de condamnare, ci
doar că efectele acesteia sunt modificate pentru viitor, de la data dispunerii
noii măsuri de individualizare a executării pedepsei, în virtutea dispozițiilor
legale. Aplicând legea, judecătorul apreciază dacă există elemente care să
dovedească buna conduită a condamnatului pe perioada detenției și
determinarea acestuia de a se reintegra în societate, astfel încât să nu mai
fie necesară continuarea executării pedepsei în sistem penitenciar până la
împlinirea integrală a duratei stabilite prin hotărârea de condamnare.>>
Notă aprobativă. 1. Există trei trepte de individualizare a pedepsei:

individualizarea legală, individualizarea judiciară și individualizarea
administrativă1. Prima se realizează de către legiuitor, a doua, de către
judecător, iar a treia, de către judecător2 sau administrația penitenciarului ori
1
A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ediția 3, revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p.
234-284.
2
În cazul liberării condiționate [art. 99-106 din Codul penal (în continare C.pen.),
respectiv art. 587 din Codul de procedură penală], aceste texte legale au următorul conținut:
148 Gheorghe Ivan
,,Art. 99. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

(1) Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă
(sublinierea noastră – Gh. Ivan):
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea
liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile
de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere.
(3) De la data liberării condiţionate, condamnatul este supus unui termen de
supraveghere de 10 ani.”
,,Art. 100. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii
(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă (sublinierea
noastră – Gh. Ivan):
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai
mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune
liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul
închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de
partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea
efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10
ani, şi a cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de
partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea
efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani,
şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea
liberării condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile
de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de

supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei
pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.”
,,Art. 101. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile
(1) Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai
mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor
sale de existenţă.
(2) În cazul prevăzut în alin. (1), instanţa poate impune condamnatului să execute
una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii
la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
(3) Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) pot fi impuse în măsura în care nu au
fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. d)-f), instanţa
individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările
cauzei.
(5) Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se
execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata
termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit.
c)-g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere.
(6) Abrogat”
,,Art. 102. Supravegherea condamnatului
(1) Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin. (1) lit. c)-e) se
comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) şi lit.
b) se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c)-g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul
de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
(3) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) şi lit.
e) poate fi realizată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute de
legea specială.
150 Gheorghe Ivan
(4) Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze

instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă,
fie încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.”
,,Art. 103. Modificarea sau încetarea obligaţiilor
(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea
unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente,
instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială.
(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus,
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.”
,,Art. 104. Revocarea liberării condiţionate
(1) Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu
respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă
liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.
(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care
a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi
dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se
execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.”
,,Art. 105. Anularea liberării condiţionate
(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează,
aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară.
(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a
dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei
liberări.
(3) Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din
durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data
anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.”
,,Art. 106. Efectele liberării condiţionate
În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu
s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.”
,,Art. 587. Liberarea condiţionată
(1) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit
dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea
liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia
directorul locului de deținere3. Aceste din urmă organe, individualizând
administrativ pedeapsa, acționează numai în cadrul stabilit de către legiuitor.
propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi

curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.
(3) Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia
formulată de procuror este suspensivă de executare.
(4) O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune
competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat.”
3
În ipoteza calculului pedepsei [art. 71 C.pen., respectiv art. 53 din Legea nr.
254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, cu modificările și completările ulterioare) și art. 116 din
Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 11 aprilie 2016, cu
modificările și completările ulterioare)], când se constată că persoana condamnată și-a
executat pedeapsa, urmând să fie pusă în libertate. Textele legale menționate anterior
statuează astfel:
,,Art. 71. Durata executării
(1) Durata executării pedepsei privative de libertate se socoteşte din ziua în care
condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare.
(2) Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în
durata executării.
(3) Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în
spital intră în durata executării, în afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar
această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.
(4) Permisiunile de ieşire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de
executare a pedepselor, intră în durata executării pedepsei.”
<<Art. 53. Punerea în libertate
(1) Punerea în libertate se dispune, de îndată, la expirarea duratei pedepsei
închisorii, la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus liberarea
condiţionată, precum şi la orice altă dată hotărâtă de organele judiciare competente, în
situaţiile anume prevăzute de lege, cu precizarea în registrul de evidenţă a executării punerii
în libertate, prin indicarea datei şi orei de ieşire din penitenciar. Administraţia
penitenciarului comunică punerea în libertate organului judiciar care a dispus măsura şi,
dacă este cazul, celui care controlează executarea măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor
dispuse potrivit Codului penal (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Administraţia penitenciarului are obligaţia de a comunica persoanei vătămate
punerea în libertate a deţinutului la data executării în întregime a pedepsei, în conformitate
cu dispoziţiile art. 404 alin. (6) din Codul de procedură penală, la datele de contact furnizate
de persoana vătămată în cursul procesului penal şi transmise distinct de instanţa de
executare odată cu transmiterea hotărârii de condamnare şi a mandatului de executare. În
cazul în care punerea în libertate a făptuitorului are loc înainte de împlinirea termenului de
executare a pedepsei sau a măsurilor preventive privative de libertate, informarea părţii
vătămate o realizează organul judiciar care a dispus liberarea, sau după caz, instanţa de
executare. În cazul permisiunii de ieşire din penitenciar, al desfăşurării activităţilor de către
deţinuţii din regim deschis, care se deplasează neînsoţit în exteriorul locului de deţinere,
152 Gheorghe Ivan
2. Pe lângă liberarea condiționată, legiuitorul a încercat să introducă
precum şi în situaţia producerii unei evadări, informarea părţii vătămate o realizează

organul de poliţie sesizat de către administraţia locului de deţinere.
(3) La punerea în libertate, persoanei condamnate i se efectuează un examen clinic
general, rezultatul examenului înscriindu-se în fişa medicală a persoanei condamnate, i se
restituie bunurile şi actele personale şi îi sunt prelevate probe biologice, în condiţiile legii, în
vederea introducerii profilurilor genetice în sistemul naţional de date genetice judiciare.
(4) În situaţia în care persoanele condamnate nu dispun de mijloace băneşti la
punerea în libertate şi au domiciliul sau reşedinţa în România, Administraţia Naţională a
Penitenciarelor va asigura acestora contravaloarea transportului până la domiciliu sau
reşedinţă, la nivelul tarifelor practicate de Compania Naţională de Căi Ferate
,,C.F.R." - S.A.>>
,,Art. 116. Activităţi determinate de punerea în libertate
(1) Punerea în libertate a deţinuţilor se face de către directorul locului de deţinere,
la expirarea duratei pedepsei privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a dispus liberarea condiţionată, precum şi la orice altă dată hotărâtă de organele
judiciare competente în situaţiile anume prevăzute de lege, comunicând despre acest fapt
organelor judiciare prevăzute la art. 53 alin. (1) din Lege (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(2) Administraţia penitenciarului solicită instanţei de judecată informaţii în caz de
nelămuriri cu privire la situaţia juridică a deţinuţilor, ori de câte ori este necesar.
(3) Cu ocazia liberării, deţinutului i se înmânează biletul de liberare, documentele
personale şi, la cerere, fotocopii de pe actele din dosarul individual, inclusiv de pe actele
medicale, precum şi o scrisoare medicală către medicul de familie. De asemenea, după
restituirea către administraţia locului de deţinere a bunurilor încredinţate, deţinutului i se
înmânează bunurile şi sumele de bani, deţinute conform dispoziţiilor legale şi aflate la locul
de deţinere, inclusiv documentele referitoare la contul său.
(4) Contravaloarea serviciilor de fotocopiere efectuate în condiţiile alin. (3) este
suportată de deţinut.
(5) Punerea în libertate a deţinutului se realizează fără întârziere, după efectuarea
activităţilor prevăzute la art. 53 alin. (1) şi (3) din Lege.
(6) Organul de poliţie sesizat de administraţia penitenciarului, în condiţiile art. 53
alin. (2) din Lege, este cel din raza teritorială a localităţii unde se deplasează deţinutul în
cazul permisiunii de ieşire din penitenciar şi al desfăşurării activităţilor de către deţinuţii din
regim deschis, în situaţia în care aceştia se deplasează neînsoţiţi în exteriorul locului de
deţinere, şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, în situaţia producerii unei evadări.
(7) Organul de poliţie sesizat de administraţia penitenciarului în situaţiile prevăzute
la alin. (6) întreprinde măsurile necesare în vederea informării persoanei vătămate, inclusiv
prin cooperarea cu organele de poliţie de la adresa indicată de persoana vătămată sau de la
domiciliul ori reşedinţa acesteia.
(8) Punerea în libertate a deţinuţilor cu afecţiuni psihice se comunică direcţiei de
sănătate publică din judeţul în raza căruia îşi au domiciliul, în vederea continuării
tratamentului medical.
(9) Numele deţinuţilor de cetăţenie străină sau apatrizi care urmează să fie puşi în
libertate se comunică, în scris, la Inspectoratul General pentru Imigrări din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, cu 5 zile înainte de data expirării pedepsei privative de
libertate. În cazul punerii în libertate înainte de expirarea duratei condamnării, comunicarea
se face în ziua primirii adresei de punere în libertate.”
în dreptul penal român unele măsuri alternative de executare a pedepsei
privative de libertate. În timp ce prima are un caracter facultativ (persoana
condamnată având o vocație, și nu un drept), cele din a doua categorie
urmau să fie obligatorii, judecătorul neputând aprecia oportunitatea aplicării
lor; mai mult, trebuia să dea curs cererii persoanei private de libertate, chiar
dacă aceasta nu se îndreptase în cursul executării pedepsei, existând mari
semne de întrebare privitoare la reintegrarea sa în societate. Or, toate
mijloacele de individualizare a pedepsei trebuie să militeze pentru realizarea
prevenției speciale – atât de necesară apărării valorilor sociale.
3. Actualmente, criminalitatea se situează la un nivel ridicat, astfel că
instituirea unor măsuri alternative de executare a pedepsei privative de
libertate nu este benefică.
REPERE DE JURISPRUDENŢĂ A CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN
MATERIA LEGII NR. 77/2016 PRIVIND DAREA ÎN PLATĂ A UNOR
BUNURI IMOBILE ÎN VEDEREA STINGERII OBLIGAŢIILOR
ASUMATE PRIN CREDITE
Luminița NICOLESCU
ABSTRACT
The author presents three cases of the Constitutional Court of

Romania, in the matter of Law no. 77/2016 regarding the giving in
payment of immovable property in order to settle the liabilities
assumed by credits.
Keywords: Constitutional Court of Romania, giving in payment,

Directive 2014/17/EU, Law no. 77/2016.
Mecanismul dării în plată a avut în vedere Directiva 2014/17/UE a

Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind
contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale
și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a
Regulamentului (UE) nr. 1093/20101, directivă implementată prin Legea nr.
77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite2, cu completările ulterioare, art. 28 alin. (4)
din directivă statuând: ,,Statele membre nu împiedică părțile la un contract de
credit să convină în mod explicit că returnarea sau transferul către creditor
al garanției sau al veniturilor obținute din vânzarea garanției este suficient
pentru a rambursa creditul”, iar art. 2 alin. (1) din aceeași directivă
prevăzând: ,,Prezenta directivă nu împiedică statele membre să mențină sau
să introducă dispoziții mai stricte în scopul de a proteja consumatorii, cu
condiția ca dispozițiile respective să fie coerente cu obligațiile acestora în
temeiul dreptului Uniunii”.
Examinând Legea nr. 77/2016, Curtea Constituțională a constat că

aceasta are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei
economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute

Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție, Secția
judiciară, e-mail: nicolescu_luminita@mpublic.ro.
1
Disponibilă pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELE
X:32014L0017 (accesat la 17 ianuarie 2019).
2
Repere de jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în materia Legii nr… 155
obligațiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de
motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate și
împărțirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit. Prin
urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului
pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Pentru a realiza această
operațiune, Curtea a trebuit să determine conținutul principiului menționat.
Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid,
contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său,
prevederile contractuale impunându-se (cu putere de lege) atât părților (și,
după caz, succesorilor în drepturi), cât și instanțelor judecătorești și organelor
chemate să asigure executarea silită. Acest principiu își găsea temeiul în art.
969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere
de lege între părțile contractante, ele putându-se revoca prin consimțământul
mutual sau din cauze autorizate de lege. El este în strânsă legătură cu teoria
voluntaristă a autonomiei de voință, potrivit căreia individul liber creează
dreptul, voința sa fiind suficientă pentru a explica efectele de drept ale unui
act juridic. Voința este autonomă, deoarece ea singură și independentă are
forța de a genera actul juridic, cu efectul că dreptul obiectiv doar confirmă
forța juridică a voinței individuale. Cu alte cuvinte, efectele contractului
constau în nașterea, modificarea sau stingerea de drepturi și de obligații civile
în condițiile aplicării regulii pacta sunt servanda (forța obligatorie a
contractului). Astfel, părțile sunt obligate să execute întocmai și cu
bună-credință contractul încheiat în condițiile legii aplicabile. În aceste
condiții, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi
modificate o reprezintă tot acordul părților, ca o expresie a autonomiei lor de
voință. Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse
de situații ce intervin pe parcursul executării contractului, situații care nu au
putut fi avute în vedere la încheierea acestuia și care pun una dintre părțile din
contract în situația de a nu-și mai putea onora obligațiile contractuale. În acest
context, Curtea a verificat dacă legea criticată amenajează autonomia de
voință a părților în sensul soluționării situațiilor menționate mai sus.
În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că sub imperiul Codului
civil din 1864 atât doctrina, cât și practica au recunoscut posibilitatea aplicării
teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepțional și exterior
voinței părților ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data
încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligației
debitorului. Această instituție și-a găsit aplicarea în sistemul de drept
românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial,
atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind
de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 și în contextul
156 Luminiţa Nicolescu
schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului
politic din România și a liberalizării prețurilor. Astfel, sub regimul Codului
civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele în care au fost ridicate
excepții de neconstituționalitate) teoria impreviziunii era fundamentată pe
prevederile art. 970 care stipulau: "Convențiile trebuie executate cu
bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la
toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa."
Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere
normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă
la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce
caracterizează executarea contractelor. Condițiile privind aplicarea
impreviziunii au fost analizate în jurisprudență și preluate în mare parte în
Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică în art. 1.271.
În esență, impreviziunea intervine când în executarea contractului a
survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod
rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale,
ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta.
Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie
adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se
circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea a reținut că
determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept
derivând din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea
contractului, trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului.
Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se
materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în
mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de
voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul
supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de
către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a
cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi
avute în vedere la momentul a quo.
Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile
intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au
obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop
revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de
credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar,
străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea
contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului
poate fi menținută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor
condiții contractul își pierde utilitatea socială. În consecință, Curtea a reținut
că revine, în primul rând, părților obligația de a renegocia contractul, iar, în al
doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua
realitate.
Astfel, rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la
noua realitate intervenită echivalează cu menținerea utilității sociale a
acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin
reechilibrarea prestațiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și
realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii
economice/juridice a cocontractanților [dihotomia profesionist/consumator], a
valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat
pe perioada derulării contractului de credit, precum și a noilor condiții
economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a
contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de
o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menționate și, pe
de altă parte, în funcție de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu
privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depășirea riscului inerent
contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia
devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al
adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor,
prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului.
De asemenea, Curtea a mai constatat că regula pacta sunt servanda
presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credință și
echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condițiilor de executare a
contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte:
obiectiv – denumind principiul exactei compensații cu implicarea egalității de
tratament – și subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situații
particulare, de regulă, slăbiciunea unei părți contractante. Rămânând la același
nivel general, funcțiile echității sunt de interpretare și de completare a
normelor juridice, inclusiv a voinței exprimate a părților. Din coroborarea
dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii
interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forța
obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de o parte, și
buna-credință în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a
contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele
sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după
natura sa (art. 970 alin. (2) din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte,
echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea
sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze
exprese în cuprinsul contractului. Așadar, executarea unui contract civil este
legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două
principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au
existență de sine stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii,
fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al
contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o
situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la
obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului.
Așadar, echitatea, alături de buna-credință, oferă un fundament al
impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele.
Prin urmare, potrivit arhitecturii constituționale și legale, în caz de
neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție
obiectivă) și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în
exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții
subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă, cât și
una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanței
judecătorești, organ care beneficiază de garanția de independență și
imparțialitate și care, pe această cale, dobândește un rol important în
determinarea condițiilor de executare a contractului. Consecința luării în
considerare a criteriului bunei-credințe constituie o lărgire a rolului
judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol,
întrucât intervenția judiciară este limitată de îndeplinirea condițiilor specifice
impreviziunii contractuale.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea a reținut că
impreviziunea constituie doar o aparentă excepție de la principiul autonomiei
de voință a părților.
Chiar dacă Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune,
intenția legiuitorului de a face aplicarea instituției impreviziunii reiese din art.
11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul
de credit, precum și din Expunerea de motive a legii care folosește expresia
"criză a contractului". Aceste sintagme trebuie interpretate ca fiind o expresie
particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei impreviziunii, așa cum
a fost enunțată mai sus. Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestațiilor
în condițiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc
supraadăugat riscului firesc ce însoțește un contract de credit și în care niciuna
dintre părți nu este culpabilă de apariția evenimentului.
Din analiza prevederilor legale rezultă, astfel, că instanța, potrivit art.
4 alin. (1) din lege, verifică îndeplinirea cumulativă a anumitor condiții
(persoanele cărora se aplică prevederile legale, cuantumul sumei
împrumutate, scopul contractării creditului, lipsa în privința consumatorului
debitor a vreunei condamnări pronunțate printr-o hotărâre definitivă pentru
infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii) și că,
într-o interpretare restrictivă a legii, nu ar avea dreptul la verificarea altor
condiții, cum ar fi condițiile privind existența impreviziunii.
Curtea a reținut că Legea nr. 77/2016 reglementează situații specifice
care nu se referă la regimul general al proprietății, în sensul că vizează doar o
modalitate de executare a unor obligații derivate din contractul de credit în
ipoteza intervenirii impreviziunii. Chiar dacă aplicarea Legii nr. 77/2016 are
drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea
în sine reglementează regimul general al proprietății, sintagmă ce vizează
cadrul general al proprietății în România, și nu orice transfer al dreptului de
proprietate ca urmare a aplicării unor instituții de drept civil. În concordanță
cu jurisprudența sa (Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992), Curtea a constatat că
regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență,
cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția,
fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietății și al
dreptului de proprietate, și încă la nivel general, reprezintă o realitate juridică
care guvernează raporturile juridice de o valoare socială semnificativă ce
reclamă reglementarea printr-o lege organică, pe când regulile specifice
pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o altă realitate
juridică, de o importanță mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau,
după caz, prin ordonanțe. De altfel, legiuitorul a mai adoptat reglementări care
au un impact asupra dreptului de proprietate prin intermediul unor legi
ordinare, cum ar fi Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015) care în
art. 348 reglementează confiscările dispuse potrivit legii.
Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate
contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de
drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea
teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 și art. 970. Având în vedere că Legea
nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului
de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea a
observat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr.
77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru
toate contractele de credit în derulare, deformând condițiile aplicării
impreviziunii.
Astfel, art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 prevede că dispozițiile
legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în
considerare situația debitorilor, precum și specificul contractelor de
credit încheiate și fără a face o diferențiere între debitorii de
bună-credință și cei de rea-credință, între cei care nu mai pot să plătească
și cei care nu mai vor să plătească. Cu alte cuvinte, deși în expunerea de
motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele
necesare achitării creditului către instituția de credit, legea se aplică fără
distincție celor două categorii de debitori menționați. Curtea a reținut, însă, că
darea în plată intervine numai dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5
alin. (3) din Legea nr. 77/2016 părțile contractului nu ajung la un acord,
respectiv dacă negocierea întemeiată pe art. 969 și art. 970 din Codul civil
eșuează. Însă, o astfel de instituție a impreviziunii aplicabilă ope legis
pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii
nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicție cu prevederile
constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în
componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul
la un proces echitabil, precum și cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiției.
În aceste condiții, prevederile legale criticate nu sunt clare, permițând
interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanței judecătorești de a
verifica îndeplinirea condițiilor privind existența impreviziunii. Or,
posibilitatea părților din contractele respective de a prezenta situația de fapt
dintr-un dosar în fața unei instanțe judecătorești este absolut necesară având în
vedere că judecătorul trebuie să verifice această situație, astfel încât instituția
dării în plată să nu fie un instrument discreționar pus la dispoziția doar a unei
părți și, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se
poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalității armelor în
cadrul procesului civil.
Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul
înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce privește îndeplinirea
condițiilor specifice impreviziunii, respectiv condițiile cu caracter obiectiv
referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației
neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a
contractului) și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la
atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea
contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al
neexecutării obligațiilor contractuale). Legiuitorul se limitează la a stabili
condițiile premisă ale incidenței noului cadru normativ, care se pot constitui
eventual în condiții de admisibilitate a cererii introductive de instanță, alături
de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa
nicio condiție specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabilește o
impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situația premisă în efect
consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condițiile obiective sau subiective
care caracterizează impreviziunea contractuală. Consecința directă este
modificarea contractului în baza legii, intervenția judecătorului fiind una strict
formală, limitată la verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii, a căror
întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Așa fiind, legea criticată
înlătură controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt, respectiv cu
privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a
contractului, dând prevalență unei presupuse stări de criză a contractului în
privința debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului,
instituind o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului de
către debitor, și elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal
judecătorului cauzei, care este ținut de litera legii.
Mai mult, în condițiile în care trăsătura esențială a statului de drept o
constituie supremația Constituției și obligativitatea respectării legii (a se
vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234
din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558
din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011), iar
"Statul de drept asigură supremația Constituției, corelarea tuturor legilor și
tuturor actelor normative cu aceasta" (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie
2004), ceea ce înseamnă că acesta "implică, prioritar, respectarea legii, iar
statul democratic este prin excelență un stat în care se manifestă domnia legii"
(Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999), soluția adoptată de legiuitor
în legea criticată nesocotește aceste valori consacrate jurisprudențial de Curtea
Constituțională.
Așadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional
în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea
contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa
acordului dintre părți, are competența și obligația să aplice impreviziunea în
cazul în care constată că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia. Curtea
a mai reiterat faptul că, față de cadrul legal existent la data încheierii
contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar
debitorilor care, deși au acționat cu bună-credință, în conformitate cu
prevederile art. 57 din Constituție, nu își mai pot îndeplini obligațiile ce
rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior și
pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.
În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile art. 11 teza întâi
raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr.
77/2016 sunt constituționale numai în măsura în care instanța judecătorească,
în condițiile manifestării opoziției creditorului, poate și trebuie să facă
aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de
vedere procedural, instanța judecătorească, în condițiile formulării contestației
de către creditor sau a acțiunii în constatare de către debitor, va verifica
îndeplinirea condiției notificării creditorului conform celor prevăzute de
Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege,
aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege,
respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeași lege.
Instanța judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în
aprecierea sa, va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară
impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului și ștergerea datoriilor
principale și accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părților și în
temeiul art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr.
77/2016, instanța judecătorească va pronunța o hotărâre prin care va dispune
fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.
Faptul că garanția adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea
contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în
coroborare cu principiul echității ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a
fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanța
judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestațiilor rezultate din
contractul de credit și prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul
de credit a fost convenit în vederea achiziționării unui imobil.
Executarea unei obligații a debitorului poate avea loc, în principiu, în
două moduri: de bunăvoie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se
ajunge la executare silită sunt aceleași ca cele care îl determină pe debitor să
dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat
aceeași soluție pentru situații identice. Darea în plată poate opera și în faza
executării silite, neputându-se reține încălcarea autorității de lucru judecat al
hotărârii instanței judecătorești care a încuviințat executarea silită, întrucât
aceasta nu are ca obiect soluționarea fondului. Chiar și în această fază instanța
poate aprecia cu privire la îndeplinirea condițiilor privind existența
impreviziunii.
Curtea a reținut că încuviințarea executării silite nu presupune o
judecată de fond, ci are semnificația ,,apelării la forța de constrângere a
statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul
obligației suportând, astfel, în mod direct, consecințele acestei operațiuni. Ea
deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligațiilor care incumbă în
sarcina debitorului, iar creditorul, prin forța de constrângere a statului,
neutralizează libertatea de acțiune a debitorului, realizându-și creanța în dauna
voinței acestuia" (Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016,
paragraful 20). În prezent, conform art. 666 alin. (5) din Codul de procedură
civilă, instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite numai
dacă: cererea de executare silită este de competența altui organ de executare
decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii,
titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întrunește
toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume
prevăzute de lege; creanța nu este certă, lichidă și exigibilă; debitorul se
bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziții care nu se pot duce
la îndeplinire prin executare silită; sau există alte impedimente prevăzute de
lege.
Niciunul dintre aceste motive nu este afectat prin adoptarea legii
criticate, întrucât legiuitorul nu contestă caracterul cert, lichid și exigibil al
creanței, ci limitează executarea acesteia la concurența bunului imobil
ipotecat. Legiuitorul nu a negat vreunul dintre elementele definitorii ale
contractului de credit (obiectul, prețul sau garanțiile asociate acestuia), ci a
stabilit o modalitate de executare, în respectul art. 57 din Constituție, a
garanției asociate contractului de credit, astfel încât executarea silită a titlului
executoriu, reprezentat de contractul de credit, să continue. Nici executarea de
bunăvoie, nici cea silită a obligațiilor rezultate din contractul de credit nu
presupune ruinarea debitorului în cazul intervenirii unei impreviziuni în
executarea acestuia.
Mai mult, Curtea, în jurisprudența sa, a statuat că suspendarea
executărilor silite în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009
privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect
acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 230/2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011, nu este contrară dreptului la
un proces echitabil (Decizia nr. 387 din 24 martie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 23 iunie 2011) și nici
principiului separației puterilor în stat (Decizia nr. 1.042 din 14 iulie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 9 septembrie
2011), iar un atare motiv de suspendare a executărilor silite se încadrează în
"alte impedimente prevăzute de lege". Astfel, chiar ulterior încuviințării
executării silite pot interveni anumite situații pentru care executarea silită nu
mai poate continua. Or, în cazul de față, nu numai că executarea silită
continuă, dar creditorul își poate vedea realizată creanța, în condițiile
impreviziunii, la nivelul bunului imobil pe care a înțeles că îl solicite drept
garanție pentru executarea obligațiilor prevăzute în contractul de credit.
Toate cele de mai sus demonstrează că măsura legislativă criticată, cu
precizările aduse de instanța de contencios constituțional raportate la aplicarea
teoriei impreviziunii, nu reprezintă o ingerință în realizarea actului de justiție
sau a dreptului la un proces echitabil, ci o aplicare justă, în spiritul
bunei-credințe și a echității, a teoriei impreviziunii în faza executării silite.
Curtea a arătat că în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 270 din 7
mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28
iulie 2014, paragraful 19) a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție,
legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de
proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de
proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor
sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie
anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea și Decizia nr.
19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr. 59 din
17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul
ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea
atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de
Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau
cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel
niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat.
Așadar, textul art. 44 din Constituție cuprinde expres în cadrul alin. (1) o
dispoziție specială în temeiul căreia legiuitorul are competența de a stabili
conținutul și limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor
limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiții, Curtea
reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus
anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție; însă limitele
dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși
suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în
condițiile exercitării sale cu bună-credință (a se vedea, mutatis mutandis,
Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de
proprietate al instituțiilor de credit nu cunoaște nicio limitare în condițiile
impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar
limitarea dreptului de proprietate.
(Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017)
Potrivit art. 3 din Legea nr. 77/2016, ,,prin derogare de la dispozițiile
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare,
consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de
credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a
imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5
alin. (3) părțile contractului de credit nu ajung la un alt acord". Din conținutul
reglementării Legii nr. 77/2016 se deduce că art. 3 este indisolubil legat, în
primul rând, de art. 11 din această lege. În timp ce art. 3 se referă la ,,derogare
de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil", art. 11 statuează că
,,prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la
momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această
dată".
Ca atare, evaluând segmentele temporale la care face referire Legea nr.
77/2016, Curtea a observat că aceasta dispune asupra aplicabilității sale,
astfel: un moment înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 – care, la
rândul său, cuprinde două situații, respectiv: a) contracte încheiate sub
imperiul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții
imobiliare și al Codului civil din 1864 și b) contracte încheiate începând cu 1
octombrie 2011 sub imperiul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și un
moment după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016.
În ceea ce privește sintagma ,,prin derogare de la dispozițiile Legii nr.
287/2009 privind Codul civil", cu referire la contractele încheiate sub
imperiul noului Cod civil, situația este diferită. Dacă, în virtutea Codului civil
din 1864, se permitea aplicarea teoriei impreviziunii în temeiul art. 969 și art.
970, în noul Cod civil impreviziunea este legiferată în mod expres.
Cu privire la contracte, art. 1.270 din noul Cod civil, cu denumirea
marginală ,,Forța obligatorie”, statuează în sensul că un contract valabil
încheiat are putere de lege între părțile contractante și se poate modifica sau
poate înceta numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege.
Noul Cod civil reglementează însă și o situație/ipoteză nouă în ceea ce
privește modificarea efectelor contractelor/convențiilor legal încheiate,
respectiv art. 1.271 cu denumirea marginală ,,Impreviziunea”, care la alin. (1)
prevede că ,,părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea
lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei
obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației". Deși alin. (1) al art.
1.271 din Codul civil întărește efectul obligatoriu al contractelor, chiar și în
situația în care executarea lor a devenit mai oneroasă, prin alin. (2) al aceluiași
articol, legiuitorul a statuat în sensul: ,,Dacă executarea contractului a devenit
excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor
care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației,
instanța poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în
mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea
împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care
le stabilește." Prin urmare, legiuitorul instituie, în realitate, un temei nou de
încetare a contractului, altul decât ,,prin acordul părților ori din cauze
autorizate de lege”.
Prevederile art. 1.271 alin. (2) din noul Cod civil nu obligă creditorul
să primească în plată bunul, dar, în condițiile în care debitorul nu se poate
achita de obligațiile rezultate din contract, instanța de judecată, la cererea
debitorului, poate dispune adaptarea sau încetarea contractului, însă "la
momentul și în condițiile pe care le stabilește" ea însăși.
Analizând și coroborând prevederile Legii nr. 77/2016 cu cele ale
noului Cod civil, Curtea a observat că, în realitate, prin sintagma ,,prin
derogare de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil", practic,
Legea nr. 77/2016 a instituit o situație particulară pentru contractele încheiate
între consumatori și instituțiile de credit, în sensul că, pentru acestea, instanța
de judecată, verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 din lege și
constatând aplicabilă instituția impreviziunii, dispune darea în plată a
imobilului ipotecat, cu consecința ștergerii tuturor datoriilor consumatorului,
însă numai în condițiile art. 3 din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost
conturate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.
Darea în plată la care se face referire în art. 3 din Legea nr. 77/2016
este o dare în plată forțată, fiind condiționată doar de îndeplinirea condițiilor
prevăzute de art. 4 din lege și de constatarea de către instanță a situației
extraordinare care justifică aplicarea impreviziunii, desigur, în interpretarea
obligatorie dată prevederilor sale prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.
Curtea a mai observat că art. 1.492, cu denumirea marginală ,,Darea în
plată”, din noul Cod civil nu are relevanță în cauză, acesta aplicându-se
oricărui tip de contract reglementat ca atare de dreptul comun. Legea nr.
77/2016 fiind însă o lege specială, care reglementează strict raporturile dintre
instituțiile de credit și consumatori, persoane fizice, derogă, în mod evident,
de la prevederile noului Cod civil, pe de o parte, de la art. 1.271 alin. (2) lit. b)
teza a doua, în ceea ce privește dreptul și competența exclusivă a instanței de
a dispune încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le
stabilește și, pe de altă parte, instituția prevăzută la art. 1.492 nu are nicio
incidență cu dispozițiile Legii nr. 77/2016.
Posibilitatea instanței de a verifica și constata condițiile
impreviziunii, în situația în care prevederile Legii nr. 77/2016 nu îi acordă o
asemenea competență, este consecința Deciziei nr. 623 din 25 octombrie
2016, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi
raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 privind
darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate
prin credite sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească
verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.
În luarea acestei decizii, Curtea a reținut că prin aplicarea ope legis a
condițiilor impreviziunii s-ar încălca art. 124 din Constituție, legiuitorul
intrând în sfera de competență a instanțelor judecătorești. Ca atare, Curtea a
restabilit echilibrul între puterile statului, în speță legislativă și judecătorească,
această statuare fiind valabilă indiferent de momentul încheierii contractelor
de credit ce cad sub incidența Legii nr. 77/2016.
Curtea a reiterat cele statuate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie
2016, paragraful 119, respectiv faptul că singura interpretare care se
subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale
a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit
căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are
competența și obligația să aplice impreviziunea în cazul în care constată
că sunt îndeplinite condițiile existenței acesteia.
De asemenea, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful
120, Curtea a constatat că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art.
3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale
numai în măsura în care instanța judecătorească, în condițiile manifestării
opoziției creditorului, poate și trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la
contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanța
judecătorească, în condițiile formulării contestației de către creditor sau a
acțiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiției
notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, precum
și îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod
obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în
cadrul art. 9 din aceeași lege. Curtea a precizat, astfel, că instanța
judecătorească care, în condițiile legii, este independentă în aprecierea sa va
putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea
nr. 77/2016 (predarea imobilului și ștergerea datoriilor principale și accesorii).
La paragraful 122 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a
constatat că sintagma ,,precum și din devalorizarea bunurilor imobile" din art.
11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 este neconstituțională. Astfel, analizând
problema constituționalității acestei sintagme din cuprinsul art. 11 al Legii nr.
77/2016, Curtea a constatat că obiectul contractelor de credit îl reprezintă
sume de bani, și nu bunuri imobile. În condițiile în care art. 11 teza întâi
prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile
ce fac obiectul garanției aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului
de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituției
de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituție. Curtea a constatat că un
astfel de criteriu, care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc
din contractul de credit și, deci, folosit de sine stătător, este incompatibil cu
aplicarea impreviziunii de către instanța judecătorească, astfel cum a fost
configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanția adusă se
devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest
criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echității
ca parte a teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată sub regimul
Codului civil din 1864. Astfel, instanța judecătorească urmează să evalueze
dezechilibrul prestațiilor rezultate din contractul de credit și prin recurgerea la
acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea
achiziționării unui imobil.
Totodată, în dinamica jurisprudențială în materie, prin Decizia nr. 95
din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 656 din 9 august 2017, paragraful 28, Curtea a statuat că "prin Decizia nr.
623 din 25 octombrie 2016, decizie interpretativă, Curtea nu a constatat
neconstituționalitatea pură și simplă a prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea
nr. 77/2016 și a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, ci a stabilit, în calitatea
sa de garant al supremației Constituției (art. 142 din Legea fundamentală),
condițiile în care dispozițiile legale antereferite se subsumează exigențelor
Constituției. Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele
de neconstituționalitate deduse din motivarea autoarei excepției de
neconstituționalitate nu vizează înțelesul normei juridice care a fost exclus din
sfera cadrului constituțional, Curtea a reținut că, în analiza acestora, nu este
incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia nr. 1.470
din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 887 din 18 decembrie 2009, Decizia nr. 146 din 25 februarie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie
2010, sau Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016, paragraful 25).
Atunci când critica de neconstituționalitate a unei normei juridice privește un
înțeles sau înțelesuri ale acesteia care se bucură în continuare de prezumția de
constituționalitate și care nu au fost excluse din cadrul constituțional prin
decizia interpretativă, este evident că instanța constituțională este competentă
să analizeze fondul excepției de neconstituționalitate" [a se vedea și Decizia
nr. 92 din 28 februarie 2017, paragraful 48].
De altfel, cu privire la art. 11 teza întâi raportat la art. 8 alin. (5) din
Legea nr. 77/2016, Curtea, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017,
paragrafele 44-49, a arătat că mecanismul procedural reglementat de
legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca
și în cazul art. 8 alin. (1) din aceeași lege, două etape cu o semnificație
deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se
subsumează unei negocieri directe între părți și privește procedura notificării
reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părțile putând ele însele să constate
stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a
imobilului. Această etapă se aplică și trebuie parcursă indiferent dacă bunul
imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuționale la
data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin
natura sa, vizează intervenția instanțelor judecătorești la cererea debitorilor, în
vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei
izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligațiilor de plată a
sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod
obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu
creditorul și al evitării, pe cât posibil, a intervenției în cadrul raporturilor
contractuale a instanței judecătorești. Legiuitorul a reglementat acest
mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării
contractului, ca rezultat al acordului de voință al părților, fără intervenția
instanțelor judecătorești, apelarea la forța de constrângere a statului
realizându-se, în mod evident, numai atunci când părțile nu ajung la un
consens.
Prin urmare, a apela direct la instanța judecătorească, cu nesocotirea
primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei
asemenea acțiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016,
instanțele judecătorești fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare
acțiunea debitorului. Acesta a fost și este sensul Deciziei nr. 639 din 27
octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35
din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă,
excepția de neconstituționalitate, pe motiv că însăși acțiunea principală era
inadmisibilă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie
2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie
2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16
aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433
din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017,
2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în
judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din
contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost
formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura
obligatorie a notificării.
Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanție
pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior
intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de
vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării și de abia după aceea
să solicite concursul instanțelor judecătorești pentru constatarea stingerii
datoriei.
În privința bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a
legii, ipoteză ce a format obiectul dosarului instanței judecătorești a quo, în
acea cauză, Curtea a constatat că legiuitorul ordinar a recurs la o ficțiune
juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt
considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanției a fost vândut la
un preț mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituția de credit.
Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani
plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din
adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și,
după caz, sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului
până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente
contractului de credit. O asemenea ficțiune juridică, departe de a fi arbitrară,
valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în
cazul de față, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii
sumei de bani împrumutate, și este de natură să asigure echilibrul contractual
dintre părți în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din
sfera raporturilor dintre debitor și creditor riscul supraadăugat.
Prin urmare, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă art. 44 din
Constituție, în măsura în care acesta este aplicat în condițiile intervenirii
impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruinarea debitorului
și îmbogățirea fără justă cauză a creditorului, temeiul acestei îmbogățiri
nemaiputându-l constitui contractul de credit anterior încheiat, ci situația
imprevizibilă intervenită pe parcursul derulării contractului, iar, pe de altă
parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeași
situație de impreviziune, au reușit să reziste acesteia pe un interval temporal
mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în
vigoare a legii, este unul artificial și arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie
evaluată în exclusivitate în funcție de echilibrul contractual dintre părți, fiind,
așadar, o chestiune ce ține de dezechilibrarea prestațiilor la care acestea s-au
obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea
fi prevăzută. Așadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului
ipotecat reprezintă o ficțiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de
executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii,
indiferent că bunul aferent garanției a fost vândut în cadrul acestei proceduri
anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiție impusă de legiuitor
fiind ca executarea bunului principal și a accesoriilor să fie în curs la data
depunerii notificării. Așa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în
plată a bunului în condițiile legii criticate, executarea/executarea silită a
debitorului încetează.
Astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 638 din 27 octombrie
februarie 2017, paragraful 25, instanța judecătorească, care este independentă
în aprecierea sa, va putea face aplicarea instituției impreviziunii în temeiul
Legii nr. 77/2016, în configurarea determinată de Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, respectiv în temeiul prevederilor art.
969 și art. 970 din Codul civil din 1864, chiar și în cauzele în care este
începută executarea silită, indiferent de stadiul executării silite a bunului
ipotecat, respectiv în spețele unde este pusă în discuție o asemenea chestiune,
cu consecința stingerii datoriilor rezultate din contractele de credit.
Distinct de cele prezentate mai sus, Curtea a reținut că revine
instanțelor de judecată competența de a stabili cadrul procesual în care se
soluționează litigiul dedus judecății, în funcție de stadiul derulării contractului
de credit. Totodată, Curtea a reiterat faptul că este rolul instanțelor de judecată
să interpreteze normele legale și să facă aplicarea acestora în funcție de
conținutul normativ, respectiv dacă sunt norme de drept substanțial sau de
drept procesual și dacă sunt de imediată aplicare, precum și cu privire la
prioritatea acestora, în funcție de caracterul de normă specială sau de drept
comun (a se vedea Decizia nr. 357 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2017, paragrafele 40 și
42).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că soluția
legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent
de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitație publică sau
printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată
al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituție.
De asemenea, prin Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, paragrafele
50 - 60, Curtea a reținut că, reglementând procedura dării în plată, ca expresie
a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4)
din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligației un mecanism
procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a
executării plăților pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de
credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite
creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii
datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăților
aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale
a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate
inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăților,
celelalte obligații ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.
În acest context, Curtea a reținut că suspendarea antemenționată se
aplică atât în situația în care creditorul obligației de plată nu formulează
contestație împotriva notificării transmise, cât și în situația în care acesta din
urmă formulează o asemenea contestație. Astfel, în lipsa formulării
contestației prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă
creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părți acceptă faptul că
aceasta îndeplinește condițiile de admisibilitate, în condițiile intervenirii
impreviziunii, părțile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt
acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea
termenului menționat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada
de timp care acoperă termenul de contestare, precum și termenul de negociere,
executarea plăților derivate din contractul de credit este suspendată. În acest
fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin
intermediul căruia echilibrează poziția economică net inferioară a
consumatorului în raport cu profesionistul în condițiile intervenirii
impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul
să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una preprocesuală, de
negociere între părți, în care sunt cercetate posibilitățile de continuare a
executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiții
socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează
contestație, notificarea este afectată de o condiție rezolutorie, aceea a
admiterii contestației de către instanța judecătorească competentă. Însă,
indiferent dacă această condiție se împlinește, pe toată perioada în care curge
de termenul de formulare a contestației și a judecății, până la soluționarea
definitivă a contestației, notificarea are drept efect și suspendarea plăților
rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie și conexă acesteia.
De asemenea, Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural
nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al
creditorului pentru că suspendarea plăților este o măsură imediată, menită să
împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra
patrimoniului acestuia în condițiile în care creditorul decide să demareze o
procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul
în care este admisă contestația creditorului, debitorul obligației va trebui să
execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente
perioadei de suspendare urmând a fi reluată.
Curtea, având în vedere conținutul normativ al art. 5 alin. (3) și art. 7
alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a constatat că acestea reglementează o
intervenție etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs.
De principiu, niciun text constituțional nu împiedică legiuitorul să intervină în
executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea
condițiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la
buna-credință și echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă,
intensitatea acestei intervenții, privită din perspectiva exigențelor Constituției,
trebuie evaluată prin prisma testului de proporționalitate dezvoltat de Curtea
Constituțională în jurisprudența sa, în condițiile în care drepturile relative,
distinct de aplicarea art. 53 din Constituție, cunosc limitări implicit admise
rezultate atât din evoluția și confruntarea acestora în timp, cât și din
perspectiva titularilor lor (în acest sens, cu privire la testul de
proporționalitate, a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia
nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 554 din 28 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013); (cu privire
la caracterul evolutiv al conceptelor constituționale, a se vedea Decizia nr.
498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
428 din 28 iunie 2012, și Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015).
În acest context, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele
38-42, instanța de contencios constituțional a analizat dacă măsura criticată
este adecvată, necesară și dacă respectă un just raport de proporționalitate
între interesele generale și cele individuale. Astfel s-a reținut că, în mod
abstract, suspendarea executării plăților este o măsură capabilă să
îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanța
acesteia și finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată
și finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvență
logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.
De asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară,
legiuitorul având deplina competență constituțională, în temeiul art. 15 alin.
(1), art. 44 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja
într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetățenilor săi, atunci când în
paradigma executării contractului – de credit în cazul de față – intervine un
aspect care ține de impreviziune. Din întreg arsenalul de măsuri pe care
legiuitorul le avea la îndemână a apelat la suspendarea temporară a plăților
rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un
grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului,
aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât
și din posibilitatea creditorului de a-și vedea executată creanța întru totul, în
măsura în care instanța judecătorească admite contestația formulată. Desigur,
astfel cum s-a precizat, această opțiune a legiuitorului nu este cea mai puțin
intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanței judecătorești
competența de a decide ea însăși, eventual, prin procedura ordonanței
președințiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune
măsura suspendării în mod temporar a plății sumelor de bani aferente
contractului de credit. Totuși, Curtea a constatat că această orientare
legislativă a ținut seama de realitățile socioeconomice existente, aspect cu
privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum și de
particularitățile și specificul circumstanțelor referitoare la iminența începerii
sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra
consumatorului, respectiv la relația profesionist-consumator în care acesta din
urmă se află într-o situație de inferioritate economică. De aceea, în cazul în
care între părți există o neînțelegere apărută cu privire la existența
impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind
necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la
pronunțarea hotărârii judecătorești definitive în cauză, care tranșează
problema litigioasă dintre părți.
În continuare, Curtea a reținut că măsura criticată configurează un just
raport de proporționalitate între interesele generale și cele particulare, în
sensul că pune în balanță, pe de o parte, protecția imediată și nemijlocită a
consumatorilor, așadar, a unui largi sfere de persoane care, deși situate într-un
raport de egalitate juridică, formală cu profesioniștii, totuși, sub aspectul
puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă
relație de inferioritate, și, pe de altă parte, interesul profesioniștilor de a-și
vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind
în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din
prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a reglementat această măsură într-
un domeniu limitat (contract de credit) și în condiții restrictive (condiții de
admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat și
provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea
contractului, risc calificat de Curtea Constituțională ca fiind unul
supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăși noțiunea de impreviziune ca, pe
perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de
bună-credință al obligației să fie ținut să plătească în continuare sume
nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuție
impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică
a art. 57 din Constituție. În aceste condiții nu este de admis ca o realitate
juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra
regulilor de echitate și bună-credință care guvernează materia contractelor
civile.
De asemenea, Curtea a reținut că, în condițiile în care instanța
judecătorească admite contestația formulată de profesionist, prestațiile bănești
datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai,
creditorul obligației, în acest caz, având dreptul și la repararea prejudiciului,
în măsura în care instanța judecătorească a constatat reaua-credință a
debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din
Legea nr. 77/2016.
În consecință, Curtea a constatat că mecanismul procedural
reglementat de legiuitor nu pune în discuție în niciun fel condițiile de drept
substanțial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabilește un
echilibru procedural corect între părțile aflate în litigiu, cu respectarea
principiului proporționalității ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică
în domeniul proprietății private (pentru cele de mai sus expuse, a se vedea
Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 38-42).
Având în vedere cele expuse, precum și faptul că, în cauză,
consumatorul, care este parte la contractul de credit, nu a fost supus executării
silite a imobilului ipotecat, precum și dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor [...]
privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții
dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea
cauzei [...]", Curtea a reținut că dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr.
77/2016 nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția
de neconstituționalitate și, prin urmare, Curtea a respins, ca inadmisibilă,
excepția de neconstituționalitate a acestora. Totodată, Curtea a reținut că,
potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, nu pot face obiectul excepției prevederile
constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții
Constituționale. Ca atare, ținând cont de faptul că Decizia nr. 623 din 25
octombrie 2016, mai sus menționată, a fost pronunțată ulterior sesizării
instanței constituționale în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispozițiile art. 3 teza a doua, art. 4,
art. 7 alin. (1)-(3) și alin. (5)-(6) și ale art. 8 alin. (1)-(4) din Legea nr.
77/2016, precum și a sintagmei "precum și din devalorizarea bunurilor
imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite
urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.
În ceea ce privește celelalte aspecte relevate în motivarea excepției de
neconstituționalitate, prevederile criticate au mai fost supuse controlului de
constituționalitate în raport cu critici și prevederi constituționale similare, iar
Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte prevederi din Legea nr.
77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, precum și a legii în ansamblul său. În acest
sens pot fi enumerate, spre exemplu, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie
2017, Decizia nr. 638 din 27 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, Decizia nr. 639 din 27
octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35
din 12 ianuarie 2017, Decizia nr. 695 din 24 noiembrie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 15 martie 2017, Decizia
nr. 696 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 15 din 17 ianuarie 2017,
2017, Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
august 2017, Decizia nr. 93 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 22 mai 2017, Decizia nr. 94 din 28
februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642
din 4 august 2017, Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, Decizia nr.
238 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 666 din 11 august 2017, Decizia nr. 240 din 6 aprilie 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 29 mai 2017, Decizia nr.
827 din 19 octombrie 2017, Decizia nr. 358 din 11 mai 2017, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 3 octombrie 2017,
Decizia nr. 359 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 861 din 1 noiembrie 2017, Decizia nr. 367 din 30 mai 2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 17 iulie 2017,
Decizia nr. 391 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 858 din 31 octombrie 2017, și Decizia nr. 565 din 19 septembrie
2017, Decizia nr. 566 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 567 din 19
septembrie 2017, Decizia nr. 568*) din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 569
din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 570 din 19 septembrie 2017, Decizia nr.
571 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 614 din 10 octombrie 2017, Decizia
nr. 617 din 10 octombrie 2017, Decizia nr. 618 din 10 octombrie 2017,
Decizia nr. 619 din 10 octombrie 2017, Decizia nr. 620 din 10 octombrie
2017, nepublicate la data pronunțării prezentei deciziei nr.701/2017.
Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 25 ianuarie 2018)
Privitor la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din

perspectiva art. 45 din Constituție, Curtea a reținut, în plus față de ceea ce
reiese din motivarea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, că însuși textul
constituțional dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică,
libera inițiativă și exercitarea acestora sunt garantate în condițiile legii.
Legiuitorul constituant însuși i-a acordat legiuitorului infraconstituțional
prerogativa de a stabili condițiile exercitării accesului liber al persoanei la o
activitate economică, precum și pe cel al liberei inițiative. Or, dispozițiile
Legii nr. 77/2016 reprezintă, în acest caz, materializarea, de către legiuitorul
infraconstituțional, a condițiilor la care face referire art. 45 din Constituție. De
altfel, Curtea Constituțională a stabilit, în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014,
că "principiul libertății economice nu este un drept absolut al persoanei, ci
este condiționat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc
asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese
generale, precum și asigurarea respectării drepturilor și intereselor legitime
ale tuturor" (paragraful 16).
Constatând că motivarea excepției de neconstituționalitate pune în
discuție și prezumția de constituționalitate a unui înțeles al dispozițiilor art. 7
alin. (4) și art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, care nu a fost afectat în
niciun fel prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea urmează a
analizat, pe fond, excepția de neconstituționalitate.
Cu privire la fondul excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 11 teza întâi, raportate la dispozițiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) și art. 8
alin. (5), precum și la celelalte dispoziții din Legea nr. 77/2016, Curtea
reiterează, mai întâi, cele statuate în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016,
paragraful 128, cu privire la criticile aduse din perspectiva art. 44 din
Constituție privind dreptul de proprietate privată. Astfel, în accepțiunea art. 44
alin. (1) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și
limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere
obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea
apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin
aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. De asemenea, Curtea
a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituție, legiuitorul ordinar este
competent să instituie cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de
proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât
să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare
legitime ale altor subiecte de drept, instituind, astfel, niște limitări rezonabile
în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Așadar, textul art. 44 din
Constituție cuprinde expres, în cadrul alin. (1), o dispoziție specială în temeiul
căreia legiuitorul are competența de a stabili conținutul și limitele dreptului de
proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului
de proprietate. În aceste condiții, Curtea reține că dreptul de proprietate nu
este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin.
(1) din Constituție; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura
lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate. Statul
protejează dreptul de proprietate în condițiile exercitării sale cu bună-credință.
Dreptul de proprietate al instituțiilor de credit nu cunoaște nicio limitare în
condițiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici
măcar limitarea dreptului de proprietate.
În continuare, Curtea a observat că prevederile art. 5 alin. (3) din
Legea nr. 77/2016, cu privire la a căror constituționalitate Curtea nu s-a
pronunțat prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, și ale art. 7 alin. (4) din
Legea nr. 77/2016 au un conținut normativ similar, motiv pentru care vor fi
analizate împreună, prin raportare la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016.
Astfel, Curtea a reținut că, prin reglementarea procedurii dării în plată,
ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) și art.
7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligației un
mecanism procedural specific prin efectul căruia are loc o suspendare de drept
a executării plăților pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de
credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite
creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii
datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăților
aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale
a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate
inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăților,
celelalte obligații ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.
În acest context, Curtea a reținut că suspendarea antemenționată se
aplică atât în situația în care creditorul obligației de plată nu formulează
contestație împotriva notificării transmise, cât și în situația în care acesta din
urmă formulează o asemenea contestație. Astfel, în lipsa formulării
contestației prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă
creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părți acceptă faptul că
aceasta îndeplinește condițiile de admisibilitate, în condițiile intervenirii
impreviziunii, părțile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt
acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea
termenului menționat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada
de timp care acoperă termenul de contestare, precum și termenul de negociere,
executarea plăților derivate din contractul de credit este suspendată. În acest
fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin
intermediul căruia echilibrează poziția economică net inferioară a
consumatorului în raport cu profesionistul în condițiile intervenirii
impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul
să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una pre-procesuală, de
negociere între părți, în care sunt cercetate posibilitățile de continuare a
executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiții
socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează
contestație, notificarea este afectată de o condiție rezolutorie, aceea a
admiterii contestației de către instanța judecătorească competentă. Însă,
indiferent dacă această condiție se împlinește, pe toată perioada în care curge
termenul de formulare a contestației și a judecății, până la soluționarea
definitivă a contestației, notificarea are drept efect și suspendarea plăților
rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie și conexă acesteia.
Curtea a mai constat că un asemenea mecanism procedural nu este de
natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului
pentru că suspendarea plăților este o măsură imediată care este menită să
împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra
patrimoniului acestuia în condițiile în care creditorul decide să demareze o
procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul
în care este admisă contestația creditorului, debitorul obligației va trebui să
execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente
perioadei de suspendare urmând a fi reluată.
Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conținutul normativ al
art. 5 alin. (3) și art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, constată că acestea
reglementează o intervenție etatică cu privire la executarea contractelor de
credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituțional nu împiedică
legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării
lor, cu respectarea condițiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie
2016 referitoare la buna-credință și echitatea ce trebuie să guverneze această
materie. Însă, intensitatea acestei intervenții, privită din perspectiva
exigențelor Constituției, trebuie evaluată prin prisma testului de
proporționalitate dezvoltat de Curtea Constituțională în jurisprudența sa (a se
vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai
2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie
2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013) în condițiile în care drepturile
relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituție, cunosc limitări implicit
admise rezultate atât din evoluția și confruntarea acestora în timp (cu privire
la caracterul evolutiv al conceptelor constituționale, a se vedea Decizia nr.
428 din 28 iunie 2012, și Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015), cât și din
perspectiva titularilor lor.
Deși creditorul obligației deține, în principiu, un bun, în sensul art. 1
din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, reprezentat de creanța care face obiectul contractului de credit
(a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015,
paragraful 24), intervenția statului operată prin textele de lege criticate
urmărește un scop legitim, respectiv protecția consumatorului prin evitarea
punerii acestuia în situația de a plăti sume de bani corespunzătoare
contractului de credit în condițiile în care se invocă impreviziunea întemeiată
pe art. 969 și 970 din Codul civil din 1864. Așadar, scopul legitim urmărit se
circumscrie conceptului de protecție a consumatorului prin înlăturarea
pericolului ruinei sale iminente.
În continuare, Curtea urmează să analizeze dacă măsura criticată este
adecvată, necesară și dacă respectă un just raport de proporționalitate între
interesele generale și cele individuale. În acest sens, Curtea a reținut că, în
mod abstract, suspendarea executării plăților este o măsură capabilă să
îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanța
acesteia și finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată
și finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvență
logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.
De asemenea, Curtea a constat că măsura legală criticată este necesară,
legiuitorul având deplina competență constituțională, în temeiul art. 15 alin.
(1), art. 44 alin. (1) și art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja
într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetățenilor săi, atunci când în
paradigma executării contractului – de credit în cazul de față – intervine un
aspect care ține de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de
măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea
temporară a plăților rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie
calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de
proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură
vremelnică/provizorie, cât și din posibilitatea creditorului de a-și vedea
executată creanța întru totul, în măsura în care instanța judecătorească admite
contestația formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opțiune a
legiuitorului nu este cea mai puțin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi
trebuit să lase instanței judecătorești competența de a decide ea însăși,
eventual, prin procedura ordonanței președințiale sau suspendarea executării
silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plății
sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuși, Curtea a constatat că
această orientare legislativă a ținut seama de realitățile socioeconomice
existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere,
precum și de particularitățile și specificul circumstanțelor referitoare la
iminența începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte
iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relația
profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situație de
inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părți există o
neînțelegere apărută cu privire la existența impreviziunii în contracte,
legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a
executării unui asemenea contract, până la pronunțarea hotărârii judecătorești
definitive în cauză, care tranșează problema litigioasă dintre părți.
În continuare, Curtea a reținut că măsura criticată configurează un just
raport de proporționalitate între interesele generale și cele particulare, în
sensul că pune în balanță, pe de o parte, protecția imediată și nemijlocită a
consumatorilor, așadar, a unei largi sfere de persoane care, deși situate într-un
raport de egalitate juridică, formală cu profesioniștii, totuși, sub aspectul
puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă
relație de inferioritate, și, pe de altă parte, interesul profesioniștilor de a-și
vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind
în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din
prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a reglementat această măsură
într-un domeniu limitat (contract de credit) și în condiții restrictive (condiții
de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat și
provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea
contractului, risc calificat de Curtea Constituțională ca fiind unul
supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăși noțiunea de impreviziune ca, pe
perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de
bună-credință al obligației să fie ținut să plătească, în continuare, sume
nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuție
impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică
a art. 57 din Constituție. În aceste condiții, nu este de admis ca o realitate
juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra
regulilor de echitate și bună-credință care guvernează materia contractelor
civile.
De asemenea, Curtea a reținut că, în condițiile în care instanța
judecătorească admite contestația formulată de profesionist, prestațiile bănești
datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai,
creditorul obligației, în acest caz, având dreptul și la repararea prejudiciului,
în măsura în care instanța judecătorească a constatat reaua-credință a
debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din
Legea nr. 77/2016.
În consecință, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat
că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuție în
niciun fel condițiile de drept substanțial ce trebuie avute în vedere la
depunerea notificării, ci stabilește un echilibru procedural corect între părțile
aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporționalității ce trebuie să
caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietății private.
Totodată, Curtea a reținut că dispozițiile Legii nr. 77/2016, în
interpretarea obligatorie dată acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie
2016, permit menținerea suspendării plăților către creditori numai în măsura
în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii
obiective, respectiv condițiile existenței impreviziunii, și care vor fi evaluate
în condiții de independență și imparțialitate de către instanțele de judecată. În
acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanții că dreptul lor de
proprietate nu poate fi atins, în substanța sa, prin reglementarea, în favoarea
debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin.
(3) și art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016.
Cu privire la criticile de neconstituționalitate, formulate din
perspectiva art. 44 din Constituție, a dispozițiilor art. 11 teza întâi, raportate la
dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea a reținut că
mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării
art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca și în cazul art. 8 alin. (1) din aceeași
lege, două etape cu o semnificație deosebită în economia acesteia. Astfel, o
primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părți și
privește procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părțile
putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de
credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică și trebuie
parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul
unei proceduri execuționale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua
etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenția instanțelor
judecătorești la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016,
respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel,
debitorul obligațiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de
credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în
sensul ajungerii la un consens cu creditorul și al evitării, pe cât posibil, a
intervenției în cadrul raporturilor contractuale a instanței judecătorești.
Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a
da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voință al
părților, fără intervenția instanțelor judecătorești, apelarea la forța de
constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când
părțile nu ajung la un consens.
Prin urmare, a apela direct la instanța judecătorească, cu nesocotirea
primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei
asemenea acțiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016,
instanțele judecătorești fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare
acțiunea debitorului. Acesta a fost și este sensul Deciziei nr. 639 din 27
octombrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35
din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă,
excepția de neconstituționalitate, pe motiv că însăși acțiunea principală era
inadmisibilă (a se vedea, de exemplu Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011,
2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433
din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017,
2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în
judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din
contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost
formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a
notificării.
Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanție
pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior
intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de
vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării și de-abia după aceea
să solicite concursul instanțelor judecătorești pentru constatarea stingerii
datoriei.
În privința bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a
legii, Curtea a constatat că legiuitorul ordinar a recurs la o ficțiune juridică, în
sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse,
chiar dacă bunul imobil aferent garanției a fost vândut la un preț mai mic
decât valoarea datoriei debitorului către instituția de credit. Practic, legiuitorul
a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod
voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului,
indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, de sumele
rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data
formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de
credit. O asemenea ficțiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un
element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de față,
ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani
împrumutate, și este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părți în
limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera
raporturilor dintre debitor și creditor riscul supraadăugat.
Prin urmare, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă art. 44 din
Constituție, în măsura în care acesta este aplicat în condițiile intervenirii
impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruina debitorului și
îmbogățirea fără justă cauză a creditorului, contractul de credit nemaiputând
constitui temeiul îmbogățirii acestuia, ci situația imprevizibilă intervenită, iar,
pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în
vedere aceeași situație de impreviziune, au reușit să reziste acesteia pe un
interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu
data intrării în vigoare a legii, este unul artificial și arbitrar, întrucât
impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcție de echilibrul
contractual dintre părți, fiind, așadar, o chestiune ce ține de dezechilibrarea
prestațiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei
lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Așadar, stingerea datoriei prin
darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficțiune juridică aplicabilă
tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în
vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanției a fost vândut în cadrul
acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiție
impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării.
Așa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în
condițiile legii criticate, executarea contractului încetează.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că soluția
legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent
de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitație publică sau
printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată
al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituție.
Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017)
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE
A DREPTURILOR OMULUI
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL. NEDEZVĂLUIREA
ÎNREGISTRĂRII VIDEO EFECTUATE CU OCAZIA UNEI
CUMPĂRĂRI AUTORIZATE DE DROGURI
dr. Remus JURJ-TUDORAN
ABSTRACT
The failure to provide the defendant with the video recording

made on the occasion of an authorized drug purchase violates the
right to a fair trial governed by Article 6 of the European
Convention on Human Rights.
Keywords: the right to a fair trial, drug trafficking, authorized

purchase, conclusive evidence.
În fapt1
Solicitantul, care a avut o serie de condamnări anterioare legate de
droguri, a fost vizat într-o operațiune sub acoperire, sub forma unei cumpărări
autorizate de droguri. Potrivit deciziilor instanțelor naționale, martorul P., un
individ privat, a fost recrutat de poliție ca agent sub acoperire, căruia, în
prezența unor martori asistenți, i-a fost pus la dispoziție numerar și, ulterior,
în trei zile diferite, a efectuat trei achiziții de la reclamant și s-a întors cu
seringi umplute cu opiu, pe care le-a predat poliției în prezența martorilor.
Prima achiziție a fost înregistrată video, cu o cameră ascunsă. Reclamantul a
fost ulterior condamnat pentru vânzarea către martorul P. de cantități mici de
substanță opioidă în trei ocazii, și anume la 26 februarie și 6 și 9 martie 2007.
La 9 martie 2007, reclamantul a fost arestat. Ulterior, reclamantul a
recunoscut că, la momentul arestării, avea în manșetă o seringă umplută cu
droguri și, încercând să scape de droguri, a vărsat lichidul peste pulover și l-a
aruncat pe un teren de lângă el. La un moment dat, a început să nege că avea o

Redactor – revista ,,Pro Lege”, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, Serviciul de documentare și statistică judiciară, e-mail:
jurj_remus@mpublic.ro.
1
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare C.E.D.O.), Secția
a IV-a, cauza Y. contra Ucrainei, nr. 1452/09, hotărârea din 12 februarie 2019 (disponibilă pe
site-ul https://hudoc.echr.coe.int, accesat la 19 februarie 2019).
Dreptul la un proces echitabil. Nedezvăluirea înregistrării video… 187
seringă în momentul arestării, deși a continuat să recunoască că în acea zi a
cumpărat droguri pentru consum propriu.
În ziua arestării și în mai multe ocazii, în cursul anchetei, i-au fost
explicate drepturile pe care le are în calitate de suspect, iar investigatorul a
încercat să-l audieze. Cu toate acestea, reclamantul a declarat că își rezervă
dreptul la tăcere.
La 20 aprilie 2007, anchetatorul poliției, în prezența a doi martori
asistenți, a vizionat o casetă video și a notat într-un raport că banda a arătat că
reclamantul a vândut droguri martorului P. ca parte a testelor de cumpărare.
Avocatul reclamantului a cerut să urmărească caseta. La 27 aprilie 2007,
anchetatorul a refuzat această solicitare pe motiv că identitatea reală a
martorului P. era protejată, iar prezentarea benzii ar conduce la dezvăluirea
identității lui P. și i-ar pune viața și sănătatea în pericol.
Reclamantul a declarat autorității de investigație că un anumit martor
B. era cu reclamantul în ziua arestării sale și putea confirma că a cumpărat
droguri pentru consum propriu. Reclamantul l-a identificat prin numele și
prenumele lui și a solicitat ca B. să fie găsit și examinat ca martor, declarând
că B. a locuit pe "una dintre străzile vecine", dar că nu știa adresa exactă.
Poliția a raportat că, deși a efectuat investigații, căutarea lui B. a fost
nereușită.
Martorul P. a fost interogat de investigator. El a descris modul cum a
cumpărat droguri de la reclamant cu trei ocazii, ca parte a unei operațiuni
autorizate de cumpărare.
Rechizitoriul împotriva reclamantului a fost trimis la Tribunalul
districtual Kirovograd Kirov, ca instanță de judecată, și l-a indicat pe martorul
P. ca fiind unul dintre martorii care să fie citat în cursul procesului. De
asemenea, a identificat raportul de poliție care rezumă înregistrarea video a
primei achiziții autorizate ca unul dintre elementele de probă împotriva
reclamantului.
Reclamantul a recunoscut că la 9 martie 2007 (data prinderii în
flagrant) a cumpărat și a păstrat droguri pentru el însuși, dar nu și pentru
vânzare, și că, cu această ocazie, a fost însoțit de martorul B. Reclamantul a
negat cumpărarea sau vânzarea de droguri în alte două ocazii. La deschiderea
procesului, reclamantul a recunoscut că la momentul arestării sale avea o
seringă umplută cu droguri și, încercând să scape de droguri, a vărsat lichidul
peste haine. La un moment ulterior al procedurii, el a început să nege că a
avut o seringă asupra sa în momentul arestării.
În cursul procesului, reclamantul a cerut instanței de judecată să
dezvăluie în apărare înregistrarea video a primei achiziții autorizate și să
apeleze și să examineze martorul P. (agentul sub acoperire), martorul B. și
expertul criminalist care a întocmit un raport care a atestat că hainele
reclamantului și o seringă găsită asupra lui, în ziua arestării, conțineau urme
de droguri ilegale. Aceste cereri au fost respinse din motive necunoscute.
La 26 iunie 2007, instanța de judecată a constatat că reclamantul a fost
vinovat de traficul de droguri și l-a condamnat la opt ani de închisoare.
Instanța a constatat că reclamantul a vândut droguri martorului P. cu trei
ocazii, în februarie și martie 2007.
Instanța s-a bazat pe următoarele probe:
– declarațiile în instanță ale ofițerului de poliție care a aranjat achiziția
autorizată de droguri și unul dintre martorii asistenți care au certificat
înregistrările operațiunii respective. Martorul a descris operațiunea în detaliu,
în sensul că, în trei rânduri, bancnotele cu anumite numere au fost înmânate
martorului P. pentru a cumpăra droguri de la reclamant. Martorul P. s-a întors
apoi cu seringi umplute, declarând că le-a cumpărat de la reclamant. Ofițerul
de poliție a oferit în mare măsură dovezi similare;
– declarațiile scrise ale martorului P. și ale unui alt ofițer de poliție
implicat în organizarea achiziției autorizate, obținute în etapa premergătoare
procesului;
– faptul, documentat într-un raport de poliție, că o bancnotă folosită de
poliție pentru a fi utilizată în procesul de cumpărare a fost găsită asupra
reclamantului în momentul arestării. Nu este clar din hotărârea tribunalului la
care dintre cele trei date a fost folosită bancnota;
– rezultatele unei analize medico-legale care arată că puloverul
reclamantului conținea urme de droguri, la fel ca și seringile cumpărate de
agentul sub acoperire de la reclamant.
În conformitate cu deciziile instanțelor naționale, între septembrie
2007 și ianuarie 2008, în pregătirea căii de atac, reclamantul a examinat
dosarul cauzei cel puțin de douăzeci și unu de ori.
Reclamantul și avocatul său au făcut apel, contestând constatările
factuale și legale ale instanței de judecată. De asemenea, s-au plâns de refuzul
instanței de a-l convoca pe martorul P., de a dispune o anchetă privind
plângerile reclamantului cu privire la maltratare de către poliție și de a
examina înregistrarea video a cumpărării autorizate. Ei au pus la îndoială dacă
videoclipul a existat și a reflectat în mod adecvat evenimentele, dat fiind
faptul că nici probele de dinaintea procesului și nici înregistrările legate de
cumpărarea autorizată nu au indicat că au fost înregistrate video.
La 25 martie 2008, Curtea Regională de Apel Kirovograd a confirmat
condamnarea reclamantului, constatând că nu au fost săvârșite încălcări
procedurale grave și că condamnarea s-a bazat pe dovezi suficiente. Curtea de
Apel a subliniat că, pe lângă probele citate de instanța de judecată, vina
reclamantului a fost evidențiată și de raportul investigatorului privind
examinarea înregistrării video a cumpărării autorizate.
Reclamantul a făcut recurs. Părțile nu au furnizat o copie a acestei
contestații. Textul deciziei Curții Supreme privind recursul indică faptul că
reclamantul a invocat argumente foarte asemănătoare cu cele invocate în
primul său recurs.
La 4 septembrie 2008, un judecător al Curții Supreme a constatat că
recursul reclamantului nu a fost demonstrat și a refuzat să dispună revizuirea
cazului. În special, judecătorul a constatat că martorii pe ale căror declarații a
fost întemeiată condamnarea au fost în mod corespunzător audiați, și că
instanța de apel a respins în mod legal plângerile reclamantului privind lipsa
accesului la dosarul cauzei.
Reclamantul a susținut că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 și 3 lit. (d)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Convenția),
prin faptul că martorul P. nu a fost examinat în timpul procesului, deși nu a
existat nici un pericol real pentru martor, deoarece procesul reclamantului nu
a atras atenția publicului. Nu au existat garanții de niciun fel pentru a asigura
dreptul la apărare.
În plus, reclamantul a susținut că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 și 3
lit. (b) din Convenție, deoarece, în pofida solicitărilor repetate, nu i s-a permis
să examineze înregistrarea video a cumpărării autorizate, una dintre
principalele dovezi împotriva lui.
Principii generale relevante (paragr. 41-42)

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, garanțiile prevăzute la art. 6
alin. (3) sunt aspecte specifice ale noțiunii generale de procedură echitabilă,
prevăzută la alin. (1). Diferitele drepturi, dintre care o listă neexhaustivă apare
la alin. (3), reflectă anumite aspecte ale noțiunii de proces echitabil în cadrul
procedurilor penale. Atunci când respectarea alin. (3) este revizuită, scopul
său de bază nu trebuie uitat, nici nu trebuie să fie separat de rădăcinile sale.
Prin urmare, Curtea examinează împreună plângerile formulate la art. 6
paragr. 3 de la art. 6 alin. (1) și (3) (a se vedea Correia de Matos contra
Portugaliei [GC], nr. 56402/12, § 119, 4 aprilie 2018).
Curtea a formulat principiile generale care trebuie aplicate în cazurile
în care un martor al procurorului nu a participat la un proces și declarațiile
făcute anterior de el sau ea au fost admise ca probe în cauzele Al-Khawaja și
Tahery contra Regatului Unit ([GC], nr. 26766/05 și 22228/06, §§ 119-47,
CEDO 2011) și Schatschaschwili contra Germaniei ([GC], nr. 9154/10, §§
110-31, CEDO 2015). O recapitulare a acestor principii se regăsește în Seton
contra Regatului Unit (nr. 55287/10, §§ 57-59, 31 martie 2016) și Boyet
contra Ucrainei (nr. 20963/08, §§ 74-76, 30 ianuarie 2018).
Dezvăluirea dovezilor (paragr. 43-44, 46-50)

De regulă, art. 6 § 1 prevede ca autoritățile de urmărire penală să
dezvăluie în apărare toate probele materiale aflate în posesia lor pentru sau
împotriva acuzatului (a se vedea Rowe și Davis contra Regatului Unit [GC],
nr. 28901/95, § 60, CEDO 2000-II). Curtea notează că o problemă cu privire
la accesul la probe poate apărea în temeiul art. 6, în măsura în care elementele
de probă în cauză sunt relevante pentru cazul reclamantului, în special în
cazul în care au avut un impact important asupra acuzațiilor imputate
reclamantului. Acesta este cazul în care dovezile au fost folosite și invocate
pentru a determina vina reclamantului sau conțineau elementele care ar fi
putut permite reclamantului să se elibereze sau să-i fie redusă pedeapsa cu
privire la acuzațiile imputate împotriva lui. De asemenea, trebuie remarcat
faptul că dovezile relevante în acest context nu sunt numai dovezi direct
relevante pentru faptele cauzei, ci și alte dovezi care ar putea fi legate de
admisibilitatea, fiabilitatea și completitudinea acestora (a se vedea
Matanović contra Croației, nr. 2742/12, § 161, 4 aprilie 2017, cu referințe
ulterioare).
Cu toate acestea, dreptul la divulgarea dovezilor relevante nu este un
drept absolut. În orice procedură penală pot exista interese concurente, cum ar
fi securitatea națională sau necesitatea de a proteja martorii expuși riscului
represaliilor sau de a păstra metodele secrete ale poliției de investigare a
infracțiunilor, care trebuie să fie cântărite împotriva drepturilor acuzatului. În
unele cazuri, ar putea fi necesar să se rețină anumite elemente din apărare
pentru a păstra drepturile fundamentale ale unei alte persoane sau pentru a
proteja un interes public important. Cu toate acestea, numai măsurile de
restricționare a dreptului la apărare care sunt strict necesare sunt permise în
temeiul art. 6 § 1. În plus, pentru a se asigura că acuzatul primește un proces
echitabil, orice dificultăți cauzate apărării prin limitarea drepturilor sale
trebuie să fie suficient compensate de procedurile urmate de autoritățile
judiciare (a se vedea Rowe și Davis, citată mai sus, § 61). 45. În cazurile în
care dovezile au fost reținute din memoriul în apărare din motive de interes
public, nu este de competența Curții să decidă dacă această nedivulgare este
sau nu strict necesară, deoarece, în general, revine instanțelor naționale pentru
a evalua dovezile în fața lor. În schimb, sarcina Curții Europene este de a
verifica dacă procedura de luare a deciziilor aplicată în fiecare caz s-a
conformat, pe cât posibil, cerințelor procedurilor contradictorii și egalității
armelor și a încorporat garanțiile adecvate pentru protejarea intereselor
acuzatului (ibid., § 62).
Mai precis, art. 6 § 3 (b) garantează învinuitului "timp și mijloace
adecvate pentru pregătirea apărării sale" și prin urmare implică faptul că
activitatea de apărare de fond, în numele său, poate cuprinde tot ceea ce este
"necesar" pentru a pregăti principalul proces. Acuzatul trebuie să aibă
posibilitatea de a-și organiza apărarea într-un mod adecvat, și fără restricții în
posibilitatea de a pune toate argumentele relevante de apărare în fața instanței
de judecată și, astfel, de a influența rezultatul procedurii. În plus, facilitățile
de care ar trebui să beneficieze orice persoană acuzată de o infracțiune penală
includ posibilitatea de a se familiariza, în scopul pregătirii apărării, cu
rezultatele investigațiilor efectuate pe parcursul procedurii (a se vedea Leas
contra Estoniei, nr. 59577/08, § 80, 6 martie 2012, cu trimiteri suplimentare).
Neprezentarea materialelor de apărare care conține elemente care ar putea
permite inculpatului să se exonereze sau să-și reducă condamnarea ar
constitui refuzul facilităților necesare pentru pregătirea apărării și, prin
urmare, o încălcare a dreptului garantat la art. 6 alin. § 3 (b) din Convenție
(ibid., § 81).
Aplicarea principiilor de mai sus în cazul de față
Curtea constată că există o contradicție între insistența autorității de
anchetă asupra necesității de a proteja identitatea martorului P. și propria
propunere, în actul de rechizitoriu, de a-l cita ca martor la proces. Instanțele
naționale nu au comentat în mod explicit problema. Curtea concluzionează că
nu a fost constatat în mod convingător că există un motiv întemeiat pentru
absența martorului P.
Instanțele naționale nu au comentat cu privire la ponderea relevantă a
diferitelor elemente de probă împotriva reclamantului; aceștia au enumerat
pur și simplu declarația martorului P. înaintea procesului, printre alte dovezi
împotriva reclamantului. Cu toate acestea, martorul P. a fost singura persoană
care a participat direct la vânzarea de droguri care a condus la condamnarea
reclamantului. Prin urmare, dovezile sale par să fi fost decisive pentru
condamnarea reclamantului.
În ceea ce privește factorii de contrabalansare, reclamantul a avut
ocazia să dea propria versiune a evenimentelor și să pună la îndoială
credibilitatea martorului absent și să sublinieze orice incoerență posibilă în
declarațiile sale. Au existat, de asemenea, unele dovezi coroborative, cel puțin
în ceea ce privește unele dintre cele trei presupuse tranzacții cu droguri, în
special mărturia în instanță a unuia dintre martorii asistenți, care au respectat
procesul de cumpărare autorizată și descoperirea bancnotei utilizate în
operațiunea de cumpărare a probelor aflată în posesia solicitantului.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că aceste elemente erau în mod clar
insuficiente pentru a compensa handicapul pe care l-a avut apărarea, mai ales
datorită procedurii urmate de autoritățile naționale în ceea ce privește
înregistrarea video a acelorași evenimente la care se referă martorul P. în
declarațiile aferente.
Referitor la nedivulgarea înregistrării video și tratamentul acesteia de
către instanțele naționale, Curtea constată (paragr. 51) că această procedură
era de natură să permită urmăririi penale să determine semnificația acestui
material incriminator, în afara oricărui control, nu numai al apărării, ci și al
instanțelor naționale (a se vedea, mutatis mutandis, Rowe și Davis, citată
anterior, § 63, și contrast Jasper contra Regatului Unit [GC], nr. 27052/95, §
56, 16 februarie 2000). Rezumatul videoclipului utilizat în procedură a fost
pregătit mai degrabă de către anchetator decât de o parte independentă sub
supraveghere judiciară (contrastul lui Matanović, citat mai sus, § 164).
Instanțele judecătorești naționale nu au arătat nicio considerație pentru
interesele apărării, fără a examina în mod aparent problema dacă există o
necesitate reală de a proteja identitatea martorului P. și au întemeiat
condamnarea reclamantului, în parte, pe baza materialelor nedivulgate pe care
numai procuraturii i-a fost permis să le vadă (vezi paragr. 18 și 24 de mai
sus).
CONCLUZIE
Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea să
concluzioneze (paragr. 52-53) că procedura generală nu a fost corectă. În
consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1 și 3 din Convenție ca urmare
a recunoașterii declarațiilor precontencioase neconfirmate ale martorului
P. în raport cu reclamantul și nedivulgării înregistrării video din
procedura de cumpărare autorizată de droguri.
DREPTUL LA TĂCERE DIN PERSPECTIVA JURISPRUDENȚEI
CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
Alexandra Delia SABĂU
ABSTRACT
This article presents gives a short historical perspective regarding

the right to remain silent and how this principle is reflected in the
European Court of Human Rights jurisprudence.
Keywords: the right to remain silent, European Court of Human

Rights, historical perspective of the right to remain silent.
Privilegiul împotriva propriei incriminări … reflectă multe dintre

valorile noastre fundamentale și cele mai nobile aspirații: reticența noastră
de a supune pe cei suspectați de o infracțiune trilemei crude a
autoincriminării, sperjurului sau sfidării; preferința noastră pentru un sistem
acuzatorial decât pentru unul inchizitorial; teama noastră că declarațiile
autoincriminatoare vor fi smulse prin tratamente inumane și abuzuri; …
respectul nostru pentru inviolabilitatea persoanei umane și pentru dreptul
fiecărui individ „la o enclavă privată unde poate să ducă o viață privată”;
neîncrederea noastră în declarațiile autoacuzatoare; și concepția noastră că
privilegiul, deși uneori „un adăpost pentru cei vinovați” este adesea „o
protecție a celor nevinovați.”1
I. Scurt istoric
Dreptul la tăcere nu este creația legiuitorului sau a jurisprudenței
europene, fiind pe deplin cunoscut că această garanție procesuală, într-o
interpretare pur obiectivă, a apărut pentru prima dată ca efect al celebrei cauze
Miranda contra Arizonei, soluționate de către Curtea Supremă de Justiție a
S.U.A. Succint, ceea ce s-a stabilit cu ocazia soluționării acestei cauze este
faptul că se impune avertizarea persoanei suspectate de comiterea unei
infracțiuni că are dreptul de nu da declarații autoincriminatoare și că la
interogarea sa poate fi prezent un avocat desemnat din oficiu sau un avocat

Doctorand, procuror – Parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița, e-mail:
sabau_alexandra3@yahoo.com.
1
Opinie exprimată de către judecătorul Goldberg în cauza Murphy contra
Waterfront Commission apud Voicu Pușcașu, Dreptul la tăcere şi la neautoincriminare. Ratio
essendi, articol publicat pe site-ul https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481047525-lect.-
univ.-dr.-voicu-pus--cas--u.pdf (accesat la 20 februarie 2019).
194 Alexandra Delia Sabău
ales. Jurisprudența străină cunoștea această garanție procesuală; în secolul al
XVIII-lea s-a adoptat Declarația drepturilor, alături de celebrul amendament
V, interpretat de-a lungul timpului pe cale jurisprudențială, care consacra
acest privilegiu împotriva autoincriminării.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare
C.E.D.O. sau Curtea de la Strasbourg) a rafinat garanțiile procesuale atașate
dreptului la tăcere, în sensul în care a subliniat în mod constant că o încălcare
anterioară a drepturilor procedurale recunoscute de art. 6 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(denumită în continuare Convenția) poate fi de natură a atrage încălcarea
dreptului la un proces echitabil, în ansamblul său2.
În România, deși Convenția a fost ratificată încă din anul 1994,
legiuitorul român de abia în anul 2003 a amendat vechiul Cod de procedură
penală (din 1969), în sensul cuprinderii în conținutul legii a dreptului la tăcere
și la neautoincriminare, cu sancțiunea specifică încălcării acestui drept, și
anume excluderea probelor nelegal obținute. Remarcăm că instituția dreptului
la tăcere nu a fost introdusă în sistemul legislativ românesc în mod firesc,
urmare a realităților sociale și juridice, ci pe calea transplantului legal.
II. Dreptul la tăcere în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor

Omului
Astfel, Curtea de la Strasbourg a statuat că dreptul de a nu se incrimina
constituie un principiu care presupune facultatea recunoscută suspectului de a
nu coopera cu acuzarea prin oferirea de probe care l-ar putea acuza, inclusiv
prin exercitarea dreptului la tăcere sau comunicarea de înscrisuri
incriminatorii3. Din această perspectivă, dreptul de a nu se autoincrimina
reprezintă categoria generică, iar dreptul la tăcere este o specie a acestuia,
ambele reprezentând fațete ale dreptului la un proces echitabil izvorâte din
prezumția de nevinovăție4.
Convenția nu enunță în mod expres dreptul la tăcere precum alte
instrumente internaționale; cu toate acestea, el a fost consacrat pe cale
jurisprudențială în vederea asigurării echitabilității procedurilor, în special în
2
Cauza Imbrioscia contra Elveției, Hotărârea pronunțată la data de 24 noiembrie
1993, apud Ghidul privind art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/
webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
3
C.E.D.O., Hotărârile din 21 decembrie 2000 (în cauza Heaney și McGuiness contra
Irlandei) și din 3 mai 2001 (în cauza J.B. contra Elveției), apud Ghidul privind art. 6 din
Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie
2019)].
4
V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010,
p. 193.
Dreptul la tăcere din perspectiva jurisprudenței Curții Europene … 195
materie penală, deși dreptul la tăcere nu este aplicabil exclusiv în materie
penală, ci și în alte materii, fiind un drept cu caracter general.
Dreptul de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind
toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă
[Hotărârea în cauza Saunders contra Regatului Unit (MC), pct. 74]. Dreptul
de a păstra tăcerea este aplicabil încă din etapa interogatoriului în fața poliției
[Hotărârea în cauza John Murray contra Regatului Unit, pct. 45]5.
Instanța europeană a drepturilor omului vede o dublă rațiune a
dreptului la tăcere și la neautoincriminare: protejarea suspectului/inculpatului
de eventualele abuzuri de putere ale autorităților care s-ar simți îndreptățite să
obțină probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, evitarea posibilelor erori
judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii în darea de declarații
autoincriminatorii6.
Au existat, de-a lungul timpului numeroase cauze, în care C.E.D.O. a
fost chemată să se pronunțe și să interpreteze garanția procesuală analizată:
J.B. contra Elveției, Allan contra Marii Britanii, Saunders contra Marii
Britanii, John Murray contra Marii Britanii.
De pildă, în cauza Funke contra Franței (1993), Curtea de la
Strasbourg a stabilit că inculpatul dintr-o cauză penală nu este obligat să
prezinte probe (extrase bancare confidențiale) care l-ar putea incrimina. În
cauza Saunders contra Marii Britanii (1996), obligarea reclamantului, sub
sancțiune penală, de a răspunde la unele întrebări privind o investigație asupra
preluării unei societăți, urmată de judecarea și condamnarea acestuia pe baza
acelor informații, a fost considerată de către Comisie o încălcare a dreptului
de a nu se autoacuza7.
Deși C.E.D.O. s-a pronunțat în diverse cauze, nu a reușit încă să
ajungă la un consens legat de faptul că dreptul în discuție ar viola art. 6
paragr. 2 (prezumția de nevinovăție) sau paragr. 1 (lipsa de echitate în
general) din Convenție.
Dreptul la tăcere nu este absolut. De exemplu, Curtea de la Strasbourg
consideră că atunci când juriul trage concluzii din tăcerea inculpatului în
timpul interogatoriilor, acest fapt nu afectează echitabilitatea procedurii; cu
toate acestea, dacă hotărârea de condamnare se întemeiază exclusiv pe această
5
I.A. Chiru, Dreptul la tăcere, disponibil pe site-ul https://www.avchiru.ro/articole/
dreptul-la-tacere/ (accesat la 20 februarie 2019).
6
V. Pușcașu, Dreptul la tăcere și la neautoincriminare, Editura Universul Juridic,
București, 2015, p. 115.
7
B. Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 5-a revăzută
și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2018, p. 158.
prezumție, este afectată echitabilitatea procesului penal8. Din acest punct de
vedere merită menționat că potrivit art. 83 lit. a) din noul Cod de procedură
penală, refuzul de a da declarații nu atrage nicio consecință defavorabilă față
de suspect/inculpat, remarcând că standardul din legislația românească este
superior standardului instituit de către Convenție.
Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală,
acuzarea să încerce să-și construiască argumentația fără să recurgă la
elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței
acuzatului9. Cu toate acestea, dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se
extinde la utilizarea, într-o procedură penală, de date care pot fi obținute de la
acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de
voința suspectului, cum ar fi: documente obținute în virtutea unui mandat,
prelevarea de mostre respiratorii, de sânge și urină și mostre de țesut din corp,
în vederea efectuării unei analize ADN10.
Accesul prompt la un avocat reprezintă una dintre garanțiile
procedurale căreia C.E.D.O. îi acordă o atenție deosebită atunci când
examinează aspectul dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului de a nu
se autoincrimina. Pentru ca dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 §
1 din Convenție să rămână suficient de „concret și efectiv”, este necesar, de
regulă, ca accesul la un avocat să fie consimțit de la primul interogatoriu al
unui suspect, efectuat de către poliție, cu excepția situației în care se
demonstrează, în lumina circumstanțelor particulare ale speței, că există
motive imperioase pentru a restrânge acest drept11. O persoană reținută are, pe
de o parte, dreptul de a nu se autoincrimina și de a păstra tăcerea și, pe de altă
parte, dreptul la asistență juridică din partea unui avocat în cursul tuturor
interogatoriilor. Astfel, este vorba despre drepturi distincte; prin urmare, o
posibilă renunțare la unul dintre ele nu antrenează renunțarea la celălalt. În
plus, aceste drepturi sunt totuși complementare, întrucât persoana reținută
8
Hotărârea în cauza Beckles contra Regatului Unit din anul 2002; Hotărârea în
cauza J.B. contra Elveției din anul 2001, apud Ghidul privind art. 6 din Convenție [publicat
pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
9
Hotărârea în cauza Saunders contra Regatului Unit (MC), pct. 68. A se vedea, de
asemenea, Hotărârea în cauza Bykov contra Rusiei, pct. 92, apud Ghidul privind art. 6 din
Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie
2019)].
10
Hotărârea în cauza Saunders contra Regatului Unit (MC), pct. 69. A se vedea, de
asemenea, Hotărârea în cauza O'Halloran şi Francis contra Regatului Unit, pct. 47, apud
Ghidul privind art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/
538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
11
Hotărârea în cauza Salduz contra Turciei, pct. 54-55, apud Ghidul privind art. 6
din Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20
februarie 2019)].
trebuie să beneficieze a fortiori de asistența unui avocat în cazul în care nu a
fost informată în prealabil de către autorități de dreptul său de a păstra
tăcerea12. Importanța notificării dreptului la tăcere este de o astfel de natură
încât, chiar și în ipoteza în care o persoană consimte în mod deliberat să dea
declarații polițiștilor după ce a fost informată că declarațiile sale ar putea fi
folosite ca probe împotriva sa, alegerea acesteia nu poate fi considerată a fi
complet comunicată dacă dreptul de a păstra tăcerea nu a fost notificat în mod
expres și decizia a fost luată fără ca persoana să fi fost asistată de un
consilier13.
Drepturile de a păstra tăcerea și cel de a nu se autoincrimina servesc în
principiu la a proteja libertatea unui suspect de a alege să vorbească sau de a
păstra tăcerea atunci când este interogat de către poliție. Această libertate de
alegere este compromisă atunci când, în realitate, în momentul în care
suspectul a ales să păstreze tăcerea în timpul interogatoriului, autoritățile se
folosesc de un subterfugiu pentru a sustrage o mărturie sau alte declarații
incriminatoare pe care nu le-au putut obține în timpul interogatoriului (în
speță, mărturii obținute de la un codeținut-informator al poliției), precum și
atunci când mărturiile astfel obținute sunt prezentate ca probe la proces14.
A contrario, nu a fost exercitată nicio presiune sau constrângere asupra
reclamantului care nu fusese reținut și era liber să-l vadă pe informatorul
poliției și să discute cu acesta sau să refuze să facă acest lucru. În plus,
instanța nu a luat în considerare înregistrarea conversației ca mărturie directă
care ar fi putut constitui baza esențială a unei constatări a vinovăției; această
probă a avut o importanță limitată într-un set complex de elemente de probă
pe care instanța le-a apreciat15.
Pentru a cerceta dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului de a
nu se autoincrimina, C.E.D.O. trebuie să examineze, în special, elementele
12
Hotărârea în cauza Navone şi alţii contra Monaco, pct. 74; Hotărârea în cauza
Brusco contra Franţei, pct. 54, apud Ghidul privind art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul
http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
13
Hotărârea în cauza Navone şi alţii contra Monaco, pct. 74; Hotărârea în cauza
Stojkovic contra Franţei şi Belgiei, pct. 54, apud Ghidul privind art. 6 din Convenție [publicat
pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
14
Hotărârea în cauza Allan contra Regatului Unit, pct. 50, apud Ghidul privind art. 6
februarie 2019)].
15
Hotărârea în cauza Bykov contra Rusiei (MC), pct. 102-103, apud Ghidul privind
art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20
februarie 2019)].
A se vedea și Ghidul privind art. 6 din Convenție.
următoare: natura și gradul constrângerii; existența unor garanții adecvate în
procedură; utilizarea probelor astfel obținute16.
Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în
principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări
sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate
împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care
impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor
aflate la dosar. Nu se poate, așadar, spune că decizia unui inculpat de a păstra
tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de
implicații. Pentru a stabili dacă faptul că tăcerea defavorabilă inculpatului
încalcă art. 6 din Convenție, trebuie să se ia în considerare toate
circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele
naționale le-au acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de
constrângere inerent situației17.
În plus, ponderea interesului public față de urmărirea penală a unei
anumite infracțiuni și față de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare
și pusă în balanță cu interesul individului ca probele acuzării să fie obținute în
mod legal. Cu toate acestea, preocupările de interes public nu pot justifica
măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant,
inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina18. Interesul public nu poate
justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară
pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal19.
Într-o altă cauză, s-a apreciat că administrarea unui medicament
emetic (care provoacă eliminarea pe cale orală a alimentelor sau obiectelor
ingerate) în scopul obținerii de probe împotriva persoanei suspectate de
16
Hotărârea în cauza Jalloh contra Germaniei, pct. 101. A se vedea, de asemenea:
Hotărârea în cauza O'Halloran şi Francis contra Regatului Unit, pct. 55; Hotărârea în cauza
Bykov contra Rusiei, pct. 104, apud Ghidul privind art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul
http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
17
Hotărârea în cauza John Murray contra Regatului Unit (MC), pct. 47, apud Ghidul
privind art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525
18
Hotărârea în cauza Jalloh contra Germaniei, pct. 97, apud Ghidul privind art. 6
februarie 2019)].
19
Hotărârea în cauza Heaney şi McGuinness contra Irlandei, pct. 57, apud Ghidul
privind art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525
comiterea unei infracțiuni constituie atât o încălcare a art. 6 din Convenție, cât
și a art. 3 din aceasta20.
În altă decizie de speță, C.E.D.O. a precizat că nu se poate considera
că martorul a renunțat în mod neechivoc la dreptul la tăcere prin simpla
continuare a relatării21; organul judiciar nu va putea folosi aceste declarații
împotriva martorului și nici reține comiterea infracțiunii de mărturie
mincinoasă.
Curtea de la Strasbourg a elaborat așa-zisa teorie a celor ,,trei alegeri
dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se
ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancționat pentru refuzul său
de a coopera, să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau să mintă
și să riște să fie condamnat pentru aceasta22. În acest sens, atât doctrina cât și
jurisprudența au fost constante în a aprecia că atunci când martorul, pentru nu
a se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate
sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a
fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate,
o astfel de persoană nu mai este martor, deoarece nu poate apărea în această
calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i
se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un
proces penal; prin urmare, ea nu poate fi trasă la răspundere pentru afirmațiile
neserioase făcute în calitate de martor23.
20
Hotărârea în cauza Jalloh contra R.F.G. din anul 2006, apud Ghidul privind art. 6
februarie 2019)].
21
Hotărârea în cauza Stojkovic contra Franței și Belgiei, pronunțată la 27 octombrie
2011, apud Ghidul privind art. 6 din Convenție [publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_
send/538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
22
Hotărârea în cauza Weh contra Austriei, apud Ghidul privind art. 6 din Convenție
[publicat pe site-ul http://www.ier.ro/webfm_send/538525 (accesat la 20 februarie 2019)].
23
Tribunalul Suprem, S. pen., Dec. pen. nr. 1975/1979, disponibilă pe site-ul
https://www.universuljuridic.ro/infractiune-de-serviciu-sau-in-legatura-cu-serviciul-principii-
statuate-de-jurisprudenta-ncpp-ncp/ (accesat la 20 februarie 2019).
A se vedea și M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, ediția 5, Editura C.H. Beck,
București, 2018, p. 413.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Seminarul Judiciar 2019
Consolidarea încrederii în sistemul judiciar
Document de fond
Acest document a fost elaborat de către Grefă. El nu angajează

răspunderea Curții.
Introducere
”Curtea a subliniat în mai multe rânduri rolul special în societate al

sistemului judiciar, care, în calitatea sa de garant al justiției, o valoare
fundamentală într-un stat de drept, trebuie să se bucure de încrederea
publică pentru a-și îndeplini sarcinile.“ Baka c/ Ungariei [GC], nr.
20261/12, § 164, 23 iunie 2016.
Încrederea în sistemul judiciar este strâns legată de legitimitatea

instanțelor, deoarece acestea reprezintă legalitatea (acționând în conformitate
cu legea), valorile comune (valori împărtășite de cei care au autoritate și cei
care fac obiectul acestei autorități) și consimțământul (înțelegerea de către
cetățeni a obligației lor morale de a se supune autorității) care ar trebui să
caracterizeze sistemul judiciar.
Nevoia de sprijin public și de încredere este cu atât mai critică pentru
ramura judiciară, care, în virtutea independenței sale, nu este direct
responsabilă față de nici un electorat. În orice moment și mai ales atunci când
societățile democratice se confruntă cu diverse schimbări și provocări,
consolidarea încrederii în sistemul judiciar reprezintă aproape un scop în sine,
deoarece misiunea principală a instanțelor este protejarea statului de drept.
Deși încrederea în sistemul judiciar a fost menționată în mod expres
într-o serie de hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului ("Curtea"),

Material prezentat la Seminarul Judiciar Anual al Curții Europene a Drepturilor
Omului, care a avut loc la Strasbourg, la 25 ianuarie 2019. Traducere din limba engleză:
Pavel Budimir.
Grefa Curţii a elaborat un document de fond, prezentând o selecție a trimiterilor la
jurisprudența relevantă a Convenției.
Textul original în limba engleză poate fi consultat la adresa https://www.echr.coe.
int/Documents/Seminar_background_paper_2019_ENG.pdf (accesat la 18 ianuarie 2018).
Consolidarea încrederii în sistemul judiciar 201
prezența ei insistentă menționată într-o serie de prevederi separate, dar
interconectate, ale Convenției poate fi identificată în diferite contexte.
Pentru a deschide discuțiile pe acest subiect complex, acest document
de bază vizează evidențierea jurisprudenței cheie a Curții referitoare la
următoarele teme: (1) numirea, promovarea și demiterea judecătorilor,
standardele profesionale; (2) Strategii utilizate pentru consolidarea încrederii
în sistemul judiciar și responsabilitatea altor autorități de a consolida și proteja
sistemul judiciar; și (3) raționamentul judecăților. Aceste teme sunt împărțite
în mai multe sub-teme, conform jurisprudenței Curții; unele dintre ele încep
cu referire la recentele texte ale Consiliului Europei sau la alte texte de drept
internațional pe tema specifică.
A. Numirea, promovarea și demiterea judecătorilor, standarde

profesionale
CCJE Avizul nr. 18 (2015) privind poziția sistemului judiciar și relația

sa cu celelalte puteri ale statului într-o democrație modernă
1. Numirea în sistemul judiciar
Judecătorii trebuie să fie independenți de alte organe ale statului; acest

lucru este crucial în orice democrație. Așa cum Curtea însăși a afirmat,
"noțiunea de separare a puterilor între executiv și justiție a dobândit o
importanță tot mai mare în jurisprudența Curții" (a se vedea Stafford c/
Regatului Unit [GC], nr. 46295/99, § 78, CEDO 2002-IV). Noțiunea de
separare a puterilor este, de asemenea, importantă pentru numirile și selecția
judiciară. Percepțiile privind independența judecătorească de către public sunt
influențate de modul în care sunt numiți judecătorii. Ramurile executive și
legislative pot fi implicate în numirile judiciare atâta timp cât judecătorii
desemnați nu sunt supuși influenței și presiunii.
Conform jurisprudenței Curții, obiectul termenului "stabilit prin lege"
din art. 6 § 1 este de a asigura "că organizarea judiciară într-o societate
democratică nu depinde de puterea discreționară a executivului, ci este
reglementată prin legi emise de Parlament" și ea reprezintă temeiul legal nu
numai pentru existența unui "tribunal", ci și pentru componența completului
în fiecare caz. În cauza Gurov c/ Moldovei, nr. 36455/02, §§ 34-38, 11 iulie
2006, reclamantul a pretins încălcarea dreptului la un proces echitabil de către
un "tribunal instituit prin lege", întrucât durata mandatului unuia dintre
judecătorii cauzei era prescris. Guvernul nu a contestat expirarea mandatului
judecătorului, dar a susținut că acesta nu fusese concediat și că în acel
202 Grefa Curții Europene a Drepturilor Omului
moment exista o practică care permitea judecătorilor să-și continue
exercitarea funcției judiciare pe o perioadă nedeterminată, până când
chestiunea funcției lor avea să fie decisă de către președinte. Reclamantul a
susținut că această practică nu era prevăzută de lege. Curtea a concluzionat că
nu există motive legale pentru implicarea judecătorului menționat și, prin
urmare, cauza reclamantului nu a fost audiată de un "tribunal instituit prin
lege". Mai mult, prelungirea tacită a mandatului judecătorilor era în
contradicție cu principiul potrivit căruia organizarea judiciară, într-o societate
democratică, nu ar trebui să depindă de discreția executivului. În consecință, a
avut loc o încălcare a art. 6.
În cauza Maktouf și Damjanovic c/ Bosniei și Herțegovinei [GC], nr.
2312/08 și 34179/08, § 49, CEDO 2013, ambii reclamanți au fost condamnați
de Curtea de Justiție a Bosniei și Herțegovinei ("Curtea de Stat") pentru crime
de război comise împotriva civililor în timpul războiului din 1992-1995.
Primul reclamant s-a plâns că instanța de judecată nu era independentă în
sensul art. 6 § 1, în special pentru că doi dintre membrii săi au fost numiți de
Oficiul Înaltului Reprezentant în Bosnia și Herțegovina, pentru o perioadă
reînnoibilă de doi ani. Curtea nu a găsit motive să se îndoiască de faptul că
judecătorii internaționali ai Curții de Stat erau independenți față de organele
politice ale Bosniei și Herțegovinei, de părțile implicate în acest caz și de
instituția Înaltului Reprezentant. Numirea lor a fost motivată tocmai de
dorința de a consolida independența camerelor de crime de război ale Curții
de Stat și de a restabili încrederea publicului în sistemul judiciar. Faptul că
judecătorii în cauză au fost detașați din rândul judecătorilor profesioniști din
țările lor respective reprezintă o garanție suplimentară împotriva presiunii
externe. Deși durata mandatului lor a fost relativ scurtă, acest lucru a fost ușor
de înțeles, având în vedere caracterul provizoriu al prezenței internaționale la
Curtea de Stat și mecanismul detașării internaționale. Prin urmare, Curtea a
constatat că plângerea era vădit nefondată.
Cauza Thiam c/ Franței, nr. 80018/12, CEDO 2018, a implicat o
fraudă bancară efectuată de reclamant împotriva fostului președinte francez
Nicolas Sarkozy, în timpul mandatului acestuia. În cursul investigării acestei
infracțiuni, președintele a conexat procedurile și a depus o plângere civilă
împotriva reclamantului. Reclamantul a fost în cele din urmă condamnat
pentru această infracțiune și, ulterior, a depus o plângere în fața Curții, în
temeiul art. 6 § 1 CEDO, argumentând că puterea președintelui de a numi
judecători și procurori pune la îndoială imparțialitatea procedurilor judiciare
la care președintele era parte. În hotărârea sa, Curtea a constatat că
participarea, în calitatea sa de reclamant în proces, a unei persoane publice
care a jucat un rol instituțional în dezvoltarea carierei judecătorilor a fost
capabilă să pună la îndoială legitimă independența și imparțialitatea acesteia.
Cu toate acestea, Curtea a motivat că faptul că Președintele a semnat decretele
de numire a noilor judecători sau a ordonat promovarea sau numirea acestora
la un post nou a marcat finalizarea oficială a procesului de luare a deciziilor și
nu a subminat independența persoanelor în cauză. Mai mult, deciziile privind
numirea membrilor sistemului judiciar și progresul lor în carieră, transferul și
promovarea lor au fost luate ca urmare a intervenției Consiliului Superior al
Magistraturii (CSM), curtea reținând că acesta garanta lipsa de presiune din
partea executivului. Curtea a subliniat, de asemenea, faptul că mandatul
judecătorilor era sigur și protejat de presiunea politică. Ca urmare a acestor
factori, Curtea a constatat că nu a existat o încălcare a art. 6 § 1 al CEDO.
2. Securitatea mandatului judecătorilor
Standardele internaționale afirmă că o condiție necesară a unei justiții

independente este aceea ca judecătorii să se bucure de siguranța mandatului și
să nu fie supuși unei demiteri arbitrare. În consecință, Curtea trebuie să
examineze foarte atent acuzațiile că mandatele au fost terminate prematur din
cauza punctelor de vedere și a criticilor exprimate public în calitatea
profesională a judecătorilor. În cauza Baka c/ Ungariei [GC], nr. 20261/12, 23
iunie 2016, reclamantul a fost ales președinte al Curții supreme maghiare
pentru un mandat de șase ani. Conform unei noi legislații, guvernul maghiar a
pus capăt mandatului judiciar cu trei ani și jumătate mai devreme.
Reclamantul a pretins că i s-a refuzat accesul la un tribunal pentru a contesta
încetarea prematură a mandatului său de președinte al Curții Supreme. De
asemenea, s-a plâns că mandatul său a fost reziliat ca urmare a opiniilor și
pozițiilor pe care le-a exprimat public în calitatea sa oficială, referitoare la
reformele legislative care afectează sistemul judiciar. El s-a bazat pe art. 6 § 1
și 10 al Convenției. Ca urmare a unei legislații a cărei compatibilitate cu
cerințele statului de drept era îndoielnică, încetarea prematură a mandatului
reclamantului nu a fost revizuită și nici acceptată spre revizuire de către
organismele care exercită puteri judecătorești. Luând în considerare
importanța crescândă a instrumentelor internaționale și ale Consiliului
Europei, precum și a jurisprudenței instanțelor internaționale și a practicii
altor organisme internaționale legate de corectitudinea procesuală în cazurile
de îndepărtare sau de demitere a judecătorilor, Curtea a considerat că statul
pârât a afectat însăși esența dreptului reclamantului de a avea acces la o
instanță. Concluziile Marii Camere în temeiul art. 10 vor fi tratate mai jos.
3. Îndatoririle judecătorilor - etică
CCJE L Avizul nr. 3 (2002) privind etica și răspunderea

judecătorilor
4. Drepturi fundamentale ale judecătorilor și restricții
a) Libertatea de exprimare
Exprimarea publică a opiniilor
Judecătorii, la fel ca toți oamenii, se bucură de dreptul la libertatea de

exprimare. Cu toate acestea, poate fi legitim ca un stat să impună o obligație
de discreție în virtutea statutului lor legal. Curtea a subliniat că, având în
vedere importanța din ce în ce mai mare a separării puterilor și importanța
protejării independenței sistemului judiciar, orice ingerință în libertatea de
exprimare a unui judecător necesită o analiză atentă a Curții. În anumite
circumstanțe, judecătorii pot, de asemenea, să joace un rol important în a
vorbi despre chestiuni care privesc sistemul judiciar, instanțele judecătorești
sau administrarea justiției. Frica de sancțiuni pentru luarea unei poziții în
apărarea independenței și imparțialității judecătorești ar putea avea un "efect
disuasiv" (vezi și secțiunea "contra-acțiune").
În cauza Wille c/ Liechtenstein [GC], nr. 28396/95, § 70, CEDO
1999-VII, Curtea a constatat că o scrisoare adresată reclamantului, care era
președintele Curții Administrative Liechtenstein, de către prințul
Liechtenstein, anunțându-și intenția de a nu-l renumi pe un post public, a
constituit o "pedeapsă pentru exercitarea anterioară de către reclamant a
dreptului său la libertatea de exprimare". Curtea a constatat că, în această
scrisoare, prințul a criticat conținutul prelegerii publice a reclamantului cu
privire la competențele Curții Constituționale și a anunțat intenția de a-l
sancționa din cauza opiniei sale cu privire la anumite probleme de drept
constituțional. Prin urmare, Curtea a concluzionat că art. 10 era aplicabil și că
a fost încălcat dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.
În cauza Albayrak c/ Turciei, nr. 38406/97, 31 ianuarie 2008,
reclamantul lucra ca judecător când, în 1995, autoritățile au introdus o
procedură disciplinară împotriva lui, printre altele, pentru că citea publicații
juridice PKK și viziona un post de televiziune controlat de PKK. Reclamantul
a negat toate acuzațiile, argumentând că a crezut în principiile fundamentale
ale statului și le-a servit cu credință. Consiliul Suprem al Judecătorilor și
Procurorilor ("Consiliul Suprem") a constatat că acuzațiile împotriva
reclamantului erau întemeiate și, drept sancțiune, l-au transferat la o altă
instanță. Ulterior, Consiliul Suprem a refuzat în mod repetat să promoveze
reclamantul, având în vedere sancțiunea disciplinară anterioară. În ceea ce
privește proporționalitatea ingerinței, Curtea nu a făcut nicio referire la niciun
incident cunoscut care să sugereze că comportamentul imputat reclamantului,
inclusiv urmărirea mijloacelor de comunicare în masă ale PKK, a avut vreo
influență asupra performanței sale ca judecător. Şi nici nu exista vreo dovadă
care să demonstreze că s-a asociat cu PKK sau s-a comportat într-un mod care
ar putea pune sub semnul întrebării capacitatea sa de a trata în mod imparțial
cazurile conexe care vin în fața lui. În consecință, Curtea a concluzionat că
autoritățile, decizând disciplinarea reclamantului, au acordat o importanță
decisivă faptului că urmărea media apropiată de PKK. Deci, decizia ei în acest
sens nu a fost bazată pe motive suficiente care să arate că interferența
imputată era "necesară într-o societate democratică".
În cauza Kudeshkina c/ Rusiei, nr. 29492/05, 26 februarie 2009,
reclamanta s-a plâns că demiterea ei din funcția judiciară în urma declarațiilor
făcute în mass-media a constituit o încălcare a dreptului său la libera
exprimare. Curtea a reiterat faptul că art. 10 se aplică la locul de muncă, dar a
avut în vedere că angajații îi datorează angajatorului loialitate, rezervă și
discreție, în special în cazul funcționarilor publici. Curtea a constatat că a avut
loc o violare a art. 10. Aceasta a constatat că modul în care sancțiunea
disciplinară a fost impusă reclamantei nu a reușit să ofere garanții procedurale
importante. În plus, sancțiunea aplicată reclamantei (fiind cea mai gravă
dintre cele posibile) a fost disproporționat de severă și, în plus, a avut
potențial de "efect de disuasiune" asupra judecătorilor care doresc să participe
la dezbateri publice cu privire la eficacitatea instituțiilor judiciare.
În cauza Harabin c/ Slovaciei, nr. 58688/11, §§ 150-153, 20 noiembrie
2012, a fost vorba despre comportamentul profesional al reclamantului în
contextul administrării justiției. Procedura disciplinară împotriva lui (după
refuzul acestuia de a permite efectuarea unui audit de către personalul
Ministerului Finanțelor, pe care a considerat că ar fi trebuit să-l efectueze
Biroul Suprem de Audit) a avut legătură cu îndeplinirea funcțiilor sale în
calitate de președinte al Curții Supreme și, prin urmare, cu sfera angajării sale
în serviciul public. De altfel, infracțiunea disciplinară de care fusese găsit
vinovat nu a implicat declarații sau opinii exprimate de acesta în contextul
unei dezbateri publice. În consecință, Curtea a concluzionat că măsura în
litigiu nu a constituit o ingerință în art. 10 și a declarat plângerea inadmisibilă
ca fiind vădit neîntemeiată.
În cauza Baka c/ Ungariei [GC], nr. 20261/12, § 164, 23 iunie 2016,
reclamantul, în calitatea sa profesională de președinte al Curții Supreme și al
Consiliului Național al Justiției, și-a exprimat în mod public punctul de vedere
asupra diferitelor reforme legislative care afectează sistemul judiciar.
Terminarea prematură a mandatului reclamantului a avut, fără îndoială, un
"efect de disuasiune", deoarece l-a descurajat nu numai pe el, ci și pe alți
judecători și președinți de instanțe să participe la dezbateri publice privind
reformele legislative care afectează sistemul judiciar și, în general,
independența sistemului judiciar. Marea Cameră1 a constatat o încălcare a art.
10.
Judecătorii trebuie să manifeste reținere în exprimarea criticilor în

presă cu privire la cazurile lor
În cauza Buscemi c/ Italiei, nr. 29569/95, § 67, CEDO 1999-VI,

reclamantul a solicitat înlocuirea președintelui Curții pentru Tineret. El a
afirmat că judecătorul a fost părtinitor, deoarece a avut un schimb de opinii cu
el în presă privind rolul binefăcător al instanțelor. Plângerea reclamantului a
fost respinsă, iar investigarea plângerii a concluzionat că judecătorul nu a
divulgat informații confidențiale și că, prin urmare, nu a adus nici un
prejudiciu reputației sau onoarei reclamantului. În această hotărâre, Curtea a
subliniat că judecătorii sunt obligați să exercite o discreție maximă în ceea ce
privește cazurile cu care se confruntă, pentru a-și păstra imaginea de
imparțialitate. O astfel de discreție ar trebui să-i descurajeze de a folosi presa,
chiar și atunci când sunt provocați. Cerințele înalte ale justiției și natura
elevată a funcției judiciare impun această datorie. Faptul că președintele Curții
pentru Tineret a folosit în mod public expresii cu accente nefavorabile înainte
de a judeca, a justificat în mod obiectiv temerile reclamantului cu privire la
imparțialitatea judecătorului. În consecință, a avut loc o violare a art. 6 § 1 al
Convenției.
În Lavents c/ Letoniei, nu. 58442/00, §§ 118 și 119, 28 noiembrie
2002, reclamantul – un om de afaceri de rang înalt acuzat de acte frauduloase
legate de lichidarea unei bănci – l-a provocat fără succes pe președintele
Tribunalului Regional Penal din Riga, care a făcut critici publice în presă
despre el și apărarea lui. Curtea a remarcat că judecătorul a criticat în presă
atitudinea apărării în procedurile judiciare, a făcut predicții despre rezultatul
procesului și și-a exprimat surprinderea că reclamantul persistă în a se declara
nevinovat și îl invită să-și dovedească nevinovăția. În opinia Curții, aceste
declarații au însemnat adoptarea unei poziții clare cu privire la rezultatul
procesului, cu o preferință distinctă pentru un verdict vinovat împotriva
1
O analiză mai amănunţită a acestui caz poate fi găsită mai încolo în acest document
de bază.
reclamantului. Declarațiile erau incompatibile cu cerințele art. 6 § 1 și l-au
determinat pe reclamant să se teamă că judecătorul în cauză nu avea să fie
imparțial. Curtea a remarcat, de asemenea, că din declarațiile judecătorului în
presă reiese că a fost convins de vinovăția reclamantului. Acesta chiar
sugerase că reclamantul trebuie să dovedească faptul că nu era vinovat, ceea
ce era în contradicție cu însuși principiul prezumției de nevinovăție, unul
dintre principiile fundamentale care guvernează un stat democratic. Curtea a
reținut că a avut loc o violare a art. 6 § 2 al Convenției.
În cauza Chim și Przywieczerski c/ Poloniei, nr. 36661/07 și 38433/07,
12 aprilie 2018, reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 6 § 1 din CEDO, că, în
procedurile lor, un judecător nu fusese imparțial. În mod specific, reclamanții
au menționat un interviu acordat de către judecător unui ziar polonez, în care
și-a exprimat opinia fermă că este în favoarea pedepsirii așa-numitei "mafii cu
gulere albe"; procedura penală în care erau inculpați reclamanții a fost
considerată de mulți ca fiind o procedură de criminalitate a gulerelor albe.
Judecătorul a susținut în continuare că este în favoarea impunerii unor
pedepse dure asupra infractorilor. În plus, după pronunțarea verdictului,
judecătorul a avertizat în mod direct, într-o conferință de presă, că unul dintre
reclamanți era "creierul" din spatele crimelor. Curtea a considerat că ar fi fost
de preferat ca judecătorul să se fi abținut de la a-și exprima în totalitate
opiniile în mass-media, pentru a evita posibile îndoieli cu privire la
imparțialitatea sa. Cu toate acestea, curtea a considerat că nu a existat o
încălcare a art. 6 § 1 CEDO în acest caz, întrucât judecătorul nu s-a pronunțat
cu privire la vinovăția reclamanților și nici nu a sugerat altfel că și-a format o
viziune nefavorabilă asupra cazului reclamanților înainte de a pronunța un
verdict. De asemenea, Curtea a reținut că din observațiile judecătorului în
favoarea unei politici penale dure nu se poate deduce că acesta îi considera pe
reclamanți vinovați.
Judecătorii au dreptul să vorbească cu măsură în legătură cu

reformele care au impact asupra sistemului judiciar
În cauza Previti c/ Italiei (dec), nr. 45291/06, 8 decembrie 2009,

Curtea a considerat că judecătorii, în calitatea lor de experți juridici, pot
exprima inclusiv critici asupra reformelor juridice inițiate de Guvern. O astfel
de poziție, exprimată într-o manieră adecvată, nu afectează reputația
autorității judiciare, nici nu compromite imparțialitatea acesteia într-un caz
dat. Așa cum a declarat Curtea, "faptul că, în aplicarea principiilor
democrației și pluralismului, anumiți judecători sau grupuri de judecători
pot, în calitate de experți juridici, să-și exprime rezerve sau critici cu privire
la propunerile legislative ale Guvernului, nu subminează corectitudinea
procedurilor judiciare la care aceste propuneri s-ar putea aplica".
Reclamantul în acest caz a fost un avocat și o figură proeminentă în
politica națională. În 1995, în contextul unui caz publicat pe scară largă
privind controlul corporativ al unui grup major de produse chimice, IMI/SIR,
reclamantul a fost acuzat de corupție judiciară. În noiembrie 1999, el și șapte
co-acuzați s-au angajat să se supună procesului în fața Curții Penale. În mai
2006, Curtea de Casație l-a condamnat la șase ani de închisoare. Curtea a luat
act de declarațiile făcute presei de către un număr de membri ai serviciului
juridic național și de articole publicate într-o revistă, precum și de ziarul
publicat de Asociația Națională a Judecătorilor și Procurorilor. Aceste acuzații
au criticat climatul politic în care a avut loc procesul, reformele legislative
propuse de Guvern și strategia de apărare a reclamantului. Dar nu au făcut
nicio declarație privind vina reclamantului. Asociația judecătorilor și
procurorilor, fără să discute dacă reclamantul a săvârșit sau nu infracțiunile în
cauză, și-a exprimat, de asemenea, opoziția față de ideea că un acuzat ar
trebui să aibă acces la o listă de membri ai serviciului juridic național, care să
conțină opinii specifice. Faptul că, în conformitate cu principiile democrației
și pluralismului, anumiți indivizi sau grupuri din cadrul serviciului juridic
național, în calitatea lor de experți juridici, au exprimat rezerve sau critici cu
privire la proiectul de lege al guvernului nu a putut afecta corectitudinea
justiției în procedurile la care se putea aplica această legislație. Mai mult,
instanțele care au audiat cazul reclamantului au fost formate în întregime din
judecători profesioniști a căror experiență și formare le-a permis să se ridice
deasupra influențelor externe. De asemenea, era legitim ca judecătorii care nu
au fost implicați în audierea cazului să comenteze strategia de apărare a unei
figuri publice de conducere, care a fost prezentată și discutată pe larg în
mass-media. În consecință, Curtea nu a putut constata că comentariile făcute
în cadrul procedurii IMI/SIR au redus șansele reclamantului de a se bucura de
un proces echitabil. Plângerile acestuia au fost respinse ca fiind în mod vădit
nefondate.
În cazul Baka c/ Ungariei [GC], nr. 20261/12 din 23 iunie 2016,
reclamantul s-a plâns că mandatul său de președinte al Curții Supreme a fost
reziliat ca urmare a opiniilor pe care le-a exprimat în mod public în calitatea
sa de președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național al Justiției. El a
exprimat opinii critice cu privire la reformele constituționale și legislative
care afectează sistemul judiciar, pe probleme legate de funcționarea și reforma
sistemului judiciar, independența și inamovibilitatea judecătorilor și reducerea
vârstei de pensionare pentru judecători, toate considerate de către Curte ca
fiind întrebări de interes public. Declarațiile sale nu depășesc simpla critică
dintr-o perspectivă strict profesională. În opinia Curții, având în vedere
succesiunea evenimentelor în ansamblu, înainte de orice incidente separate și
distincte, exista o dovadă prima facie privind o legătură cauzală între
exercitarea de către reclamant a libertății sale de exprimare și încetarea
mandatului său. Curtea a concluzionat că a existat o ingerință în exercitarea
dreptului său la libertatea de exprimare. Ea pleca de la presupunerea că
ingerința era "prescrisă de lege", dar nu a putut accepta că ea urmărea scopul
legitim invocat de Guvern. Deși acest lucru ar fi fost suficient pentru a
constata o încălcare a Convenției, Curtea a continuat să examineze dacă
ingerința era necesară într-o societate democratică. În ceea ce privește
libertatea de exprimare a judecătorilor, Curtea a afirmat că "problemele legate
de funcționarea sistemului judiciar sunt de interes public, dezbaterile
beneficiază, în general, de un grad ridicat de protecție în temeiul art. 10.
Chiar dacă o problemă în dezbatere are implicații politice, acest lucru nu este
suficient în sine pentru a împiedica un judecător să facă o declarație în
această privință. Problemele legate de separarea puterilor pot implica
aspecte foarte importante într-o societate democratică asupra cărora publicul
are un interes legitim de a fi informat și care intră în sfera dezbaterii
politice". Potrivit Curții, reclamantul avea nu numai dreptul, ci și îndatorirea
ca, în calitatea sa de președinte al Consiliului Național al Justiției, să-și
exprime opinia asupra reformelor legislative care afectează sistemul judiciar,
după ce va fi adunat și rezumat opiniile instanțelor inferioare. El și-a folosit
puterea de a contesta o parte din legislația relevantă în fața Curții
Constituționale și a folosit posibilitatea de a-și exprima opinia în mod direct
în fața Parlamentului în două ocazii, în conformitate cu normele parlamentare.
În plus, încetarea prematură a mandatului reclamantului a avut, fără îndoială,
un "efect de disuasiune", întrucât l-a descurajat nu numai pe el, ci și pe alți
judecători și președinți ai instanțelor să participe în viitor la dezbateri publice
privind reformele legislative care afectează sistemul judiciar și independența
sistemului judiciar. Ingerința invocată nu era "necesară într-o societate
democratică", în ciuda marjei de apreciere de care dispun autoritățile naționale
și, în consecință, a fost încălcat dreptul reclamantului la libertatea de
exprimare prevăzută la art. 10.
Judecătorii trebuie să manifeste reținere în a-și exprima critica față

de colaboratorii publici și, în special, față de alți judecători.
În cauza Di Giovanni c/ Italiei, nr. 51160/06, 9 iulie 2013,

reclamanta – președinta unei instanțe din Napoli – a declarat într-un interviu
în ziar că un membru al unui juriu și-a folosit influența pentru a ajuta o rudă
într-o acțiune de recrutare publică de judecători și procurori. La momentul
respectiv, a fost deschisă o anchetă penală împotriva unui membru al comisiei
de examinatori, suspectat că a falsificat rezultatele concursului pentru a
favoriza un anumit candidat. Au fost publicate alte articole care legau numele
unui judecător de la Napoli de pretinsa manipulare a procesului de recrutare.
Conducerea disciplinară a Consiliului Național al Judecătoriei (CSM) a
constatat că reclamanta a fost parțial vinovată că nu și-a îndeplinit datoria de a
păstra discreția față de membrii CSM și de unul dintre colegii ei care au putut
fi identificați în interviul ziarului și i-a dat un avertisment. Curtea a reamintit
obligația judecătorului de a păstra discreția și a constatat că interferența cu
libertatea de exprimare a reclamantei este proporțională, observând că
zvonurile serioase pe care reclamanta le-a repetat despre un coleg judecător
identificabil, fără a avea îndoieli în cadrul interviului publicat, este total
nefondată și că sancțiunea era un simplu avertisment. Prin urmare, Curtea nu
a constatat încălcarea art. 10.
În cauza Simic c/ Bosniei-Herțegovina, nr. 75255/10, 15 noiembrie
2016, reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 și 10 din Convenție, cu
privire la destituirea din funcția de judecător al Curții Constituționale.
Motivele demiterii sale au fost o scrisoare trimisă înalților funcționari publici
și un interviu în presă (precum și o conferință de presă neautorizată) în care a
discutat activitatea Curții Constituționale, acuzând-o de corupție. În ceea ce
privește pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de
exprimare, Curtea a constatat că decizia de demitere se referea în principal la
acțiunile sale care afectează autoritatea Curții Constituționale și reputația unui
judecător. Curtea a concluzionat că plângerea reclamantului în temeiul art. 10
era vădit nefondată și a respins întreaga cerere ca inadmisibilă.
În schimb, în cauza Kudeshkina c/ Rusiei (citată mai sus), reclamanta
s-a plâns că demiterea sa din funcție judiciară ca urmare a declarațiilor ei în
presă în campania electorală constituia o încălcare a dreptului ei la libertatea
de exprimare. Curtea a constatat că reclamanta nu a dispus de garanții
procedurale importante în cadrul procedurii disciplinare și că pedeapsa care
i-a fost aplicată este disproporționat de severă și poate avea un "efect de
disuasiune" asupra judecătorilor care doresc să se implice în dezbaterea
publică cu privire la eficacitatea instituțiilor judiciare.
b) Confidențialitate
Demiterea din funcția de judecător – interferența cu viața privată și

profesională în conformitate cu art. 8
În cauza Özpinar c/ Turciei, nr. 20999/04, 19 octombrie 2010,
reclamanta a fost demisă din funcția de judecător nu doar din motive
profesionale, ci și din cauza acuzațiilor privind viața ei privată. Curtea a
concluzionat că investigarea vieții ei profesionale și personale, precum și
demiterea ei din acest motiv, ar putea fi văzută ca o ingerință în dreptul ei la
respectarea vieții private. Curtea a recunoscut că obligația unui judecător de a
respecta etica profesională poate afecta într-o anumită măsură viața personală
a acestuia. Acest lucru se poate întâmpla, de exemplu, atunci când
comportamentul său afectează imaginea sau reputația instituției judiciare. Cu
toate acestea, în acest caz, Curtea a constatat că demiterea reclamantei și
impactul semnificativ asupra carierei acesteia au fost disproporționate în
raport cu obiectivul legitim urmărit, luând în considerare, de asemenea, lipsa
garanțiilor în procedura relevantă și raționamentul invocat în deciziile interne.
Într-o serie de cazuri ulterioare, Curtea a constatat că demiterea
reclamanților din funcția de judecător pentru vini profesionale a constituit o
ingerință în dreptul lor la respectarea "vieții private", având în vedere
impactul asupra carierei, reputației și relațiilor lor sociale și profesionale,
precum și asupra bunăstării lor materiale (Oleksandr Volkov c/ Ucrainei, nr.
21722/11, CEDO 2013, Kulykov și alții c/ Ucrainei, nr. 5114/09 și 17 alții, §
138, 19 ianuarie 2017, Ermenyi c/ Ungariei, nr. 22254/14, 22 noiembrie
2016).
În cauza Denisov c/ Ucrainei [GC], nr. 76639/11, 25 septembrie 2018,
reclamantul a susținut că dreptul său la respectarea vieții private în temeiul
art. 8 CEDO a fost invocat deoarece cariera, reputația și relațiile sale sociale și
profesionale au fost afectate iremediabil ca urmare a concedierii sale din
poziția de președinte al Curții Administrative de Apel din Kiev. Mai mult,
reclamantul a susținut că bunăstarea sa materială a fost afectată din cauza
reducerii salariului și beneficiilor la pensionarea ulterioară care, de asemenea,
intra în domeniul de aplicare al art. 8 CEDO. În răspunsul său, Curtea a
constatat că motivele care au stat la baza concedierii reclamantului în calitate
de președinte al instanței erau deficiențe de conducere care se refereau la
performanța sa în arena publică și nu erau legate de viața privată. În absența
unor probleme clare privind viața privată, care să poată angaja art. 8, Curtea a
afirmat că, prin urmare, trebuia să decidă dacă demiterea reclamantului în
calitate de președinte a înrăutățit bunăstarea lui sau a familiei sale (și, prin
urmare, a vieții sale private), oportunitățile sale de a stabili și dezvolta relații
cu ceilalți sau de a-i afecta negativ reputația. Deși Curtea a considerat că
elementul pecuniar al litigiului era suficient pentru a angaja partea civilă a art.
6 CEDO, ea a precizat că acest lucru nu înseamnă că respectivul element intră
în mod automat în domeniul de aplicare al art. 8 și afirmă că reclamantul nu a
adus nicio dovadă care să ateste că bunăstarea din familia sa a fost afectată de
reducerea salariului. În ceea ce privește problema relațiilor personale, Curtea
a motivat că, deși reclamantul a fost înlăturat din funcția de președinte al
Curții, el a fost ținut în funcția de judecător și, astfel, a rămas alături de
colegii săi. Prin urmare, nu a existat nici o dovadă a unui efect substanțial
asupra relațiilor sale ca urmare a demiterii. În cele din urmă, Curtea a
constatat că reputația profesională a reclamantului nu a fost grav afectată,
deoarece demiterea acestuia din calitatea de președinte a fost cauzată de
eșecuri manageriale percepute, iar activitatea sa de judecător nu fusese
niciodată pusă la îndoială. Curtea a constatat, în ansamblu, că efectele
demiterii asupra vieții private a reclamantului nu au depășit pragul de
gravitate pentru ca o problemă să poată fi ridicată în temeiul art. 8 și, prin
urmare, acest aspect al cererii a fost declarat inadmisibil.
c) Libertatea religioasă
Rolul judiciar imparțial al judecătorilor nu trebuie să fie influențat

de opiniile religioase personale (art. 9 al Convenției).
În Pitkevich c/ Rusiei (dec.), nr. 47936/99, 8 februarie 2001,

judecătoarea reclamantă era membră a Bisericii Credinței Vii și a fost demisă
din postul ei pentru abateri profesionale. În conformitate cu art. 9, 10 și 14 ale
Convenției, reclamanta s-a plâns de faptul că demiterea ei a constituit o
ingerință nejustificată și discriminatorie în exercitarea libertăților sale
religioase și de exprimare. Curtea a respins plângerea reclamantei ca fiind
vădit nefondată. Comportamentul necorespunzător al reclamantei în timpul
îndeplinirii funcțiilor sale judiciare a fost precis definit. Baza faptică a
concedierii sale se referea exclusiv la activitățile sale oficiale (intimidarea
părților la procedurile în instanță și promovarea Bisericii în detrimentul
interesului statului de a proteja statul de drept) și nu viza exprimarea
punctelor sale de vedere în viața privată. Astfel de fapte au fost "relevante"
pentru stabilirea caracterului inadecvat al reclamantei ca judecător și a pus sub
semnul întrebării imparțialitatea acesteia, precum și autoritatea puterii
judecătorești. Acordând o anumită marjă de apreciere în acest sens, Curtea a
constatat că motivele prezentate de autorități în acest caz erau "suficiente"
pentru a proba interferența cu drepturile reclamantei, în temeiul art. 10 al
Convenției.
d) Libertatea de întrunire
Judecătorii pot fi supuși unei obligații de restrângere în exercitarea
libertății de întrunire și de asociere.
În cauza Maestri c/ Italiei [GC], nr. 39748/98, CEDO 2004-I,

procedurile disciplinare, care au condus la o mustrare, au fost îndreptate
împotriva judecătorului reclamant pentru că fusese membru ale unei loji
masonice între 1981 și 1993. Autoritățile naționale au afirmat că era contrar
normelor disciplinare pentru judecător să fie francmason, din cauza
incompatibilității dintre jurământul masonic și cel judiciar și a legăturilor
deosebit de puternice de ierarhie și solidaritate dintre francmasoni. Curtea a
concluzionat că condiția de previzibilitate a dispozițiilor relevante nu a fost
îndeplinită și, prin urmare, interferența nu a fost prevăzută de lege. În
consecință, Curtea a constatat o încălcare a art. 11 al Convenției, fără a se
pronunța asupra compatibilității de a fi francmason și judecător în același
timp.
5. Procedura disciplinară
a) Aplicabilitatea art. 6 § 1 în litigiile privind locurile de muncă în
care sunt implicați judecători – judecătorii se pot baza pe garanții de
procedură echitabilă
În cauza Vilho Eskelinen și alții c/ Finlandei [GC], nr. 63235/00,

CEDO 2007-11, Marea Cameră a stabilit criterii de aplicare a aspectului civil
al art. 6 § 1 la litigiile de angajare privind angajații statului sau funcționarii
publici. Curtea a reținut că, pentru a exclude protecția art. 6 § 1 în astfel de
cazuri, legislația națională nu numai că trebuie să excludă în mod explicit
accesul la o instanță pentru funcția sau categoria de personal în cauză, însă
această excludere trebuie, de asemenea, justificată pe motive obiective, în
interesul statului.
În Olujic c/ Croației, nr. 22330/05, 5 februarie 2009, reclamantul a
fost președinte al Curții Supreme atunci când Consiliul Național Judiciar
(CNJ) a introdus o procedură disciplinară împotriva sa și i-a retras mandatul.
Deciziile CNJ au fost (după ce inițial fuseseră anulate și remise spre o nouă
examinare) confirmate de Parlament și apoi de Curtea Constituțională.
Reclamantul a formulat mai multe plângeri în temeiul art. 6 § 1 al Convenției,
dar guvernul croat a susținut că art. 6 nu se aplică unui litigiu care implică
demiterea unui judecător al Curții Supreme datorită naturii rolului său de
funcționar public. În acest caz, deși legislația națională exclusese accesul la o
instanță, domeniul de aplicare al acestei excluderi nu era absolut. În
consecință, Curtea a constatat că art. 6 era aplicabil și că rolul de președinte al
Curții Supreme a fost lipsit de relevanță în ceea ce privește aplicabilitatea,
deoarece el fusese deja demis atât din funcția de judecător al Curții Supreme,
cât și din funcția de președinte. Curtea a constatat în continuare că a avut loc o
violare a art. 6 § 1 al Convenției din cauza a patru elemente, și anume: lipsa
de imparțialitate a Președintelui și a altor doi membri ai Consiliului Național
Judiciar, excluderea publicului din procedura disciplinară împotriva
reclamantului, încălcarea principiului egalității de arme și durata procedurii.
În Paluda c/ Slovaciei, nr. 33392/12, 23 mai 2017, a fost intentată o
procedură disciplinară împotriva reclamantului, care era judecător al Curții
Supreme, de către Consiliul Judiciar, ducând la suspendarea temporară din
îndatoririle sale, cu efect imediat. Decizia de suspendare a acestuia a dus la o
reducere cu 50% a salariului pe durata procedurii disciplinare, care ar putea
dura până la doi ani. Reclamantul a formulat mai multe contestații împotriva
suspendării, dar toate au eșuat; el a făcut astfel o plângere în temeiul art. 6,
citând incapacitatea lui de a accesa instanța de judecată pentru a contesta
decizia de suspendare. Curtea a constatat că a existat o încălcare. În mod
specific, reclamantul nu a avut acces la o procedură în fața unui tribunal în
sensul art. 6 § 1 (întrucât Consiliul Judiciar nu era un corp cu caracter judiciar
și nu a oferit garanțiile instituționale și procedurale impuse de art. 6 § 1).
Guvernul nu a furnizat niciun motiv concludent pentru a priva reclamantul de
o asemenea protecție jurisdicțională.
În cauza Denisov c/ Ucrainei [GC], nr. 76639/11 din 25 septembrie
2018, Marea Cameră a reținut că partea civilă a art. 6 § 1 ar putea fi pusă în
discuție într-un litigiu de drept public dacă aspectele legate de dreptul privat
ale unei anumite probleme depășesc aspectele sale de drept public, consecințe
pentru un drept civil pecuniar sau nepecuniar. Curtea a suținut că astfel de
consecințe directe asupra drepturilor civile există în "litigiile obișnuite de
muncă" care implică membrii serviciului public, inclusiv judecătorii. Curtea a
elaborat conceptul de "litigiu obișnuit de muncă", precizând că era vorba
despre: (i) domeniul de aplicare al activității pe care reclamantul trebuia să o
îndeplinească în calitate de salariat și (ii) remunerația sa ca parte a raportului
său de muncă.
b) Procedurile de demitere a unui judecător trebuie să asigure

garanții echitabile privind procesul
Misiunea sistemului judiciar într-un stat democratic este de a garanta

însăși existența statului de drept. Atunci când un guvern inițiază proceduri
disciplinare împotriva unui judecător, este în joc încrederea publică în
funcționarea sistemului judiciar. Prin urmare, este deosebit de important ca
garanțiile prevăzute la art. 6 să fie respectate.
În cauza Mitrinovski c/ Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr.
6899/12 din 30 aprilie 2015, judecătorul reclamant s-a plâns de faptul că
plenul Consiliului Judiciar de Stat (SJC), care l-a demis pentru abateri
profesionale, nu era un tribunal independent și imparțial, deoarece judecătorul
care a inițiat procedura a participat, de asemenea, la decizia SJC de demitere a
reclamantului. Curtea a considerat că rolul dublu al judecătorului în inițierea
procedurii și participarea la decizia de demitere a reclamantului a dat greș atât
în testarea subiectivă a imparțialității, cât și în cea obiectivă a acesteia. În
consecință, a avut loc o violare a art. 6.
În cauza Gerovska Popeevska c/ Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei (cererea nr. 48783/07), 7 ianuarie 20162, reclamanta a fost
înlăturată în anul 2007 din funcția de judecător, pentru abateri profesionale.
Reclamanta s-a plâns de faptul că SJC nu era "imparțial" deoarece doi dintre
membrii săi, judecătorul D.I. și ministrul de Justiție din acel moment,
participaseră la fazele preliminare ale procedurii împotriva ei și, prin urmare,
aveau o idee preconcepută cu privire la demiterea sa. Mai mult, participarea
ministrului la decizia SJC a constituit o ingerință a executivului în afacerile
judiciare. În decizia sa de a înlătura reclamanta din funcție, SJC s-a bazat pe
două opinii ale Curții Supreme care constatau existența motivelor pentru
stabilirea abaterii profesionale. Curtea a constatat că nu fusese contestat faptul
că judecătorul D.I., membru al plenului completului SJC care a decis în cazul
reclamantei, fusese, de asemenea, membru al plenului Curții Supreme care a
adoptat cele două avize. Mai mult, a apărut că judecătorul D.I. a votat în
favoarea avizului plenului, deși acesta ar fi trebuit să știe că va fi folosit în
cadrul procedurii SJC în curs împotriva reclamantei. În astfel de circumstanțe,
reclamanta avea motive întemeiate să se teamă de faptul că judecătorul D.I.
avea deja convingerea personală că ar trebui să fie concediată pentru abatere
profesională înainte ca această chestiune să fi ajuns în fața SJC. Participarea
sa la procedurile profesionale greșite în fața SJC a fost astfel incompatibilă cu
cerința de imparțialitate în temeiul art. 6 § 1 al Convenției. Același lucru a
fost aplicat și în cazul participării ministrului justiției de atunci la decizia SJC
de a o înlătura pe reclamantă, din moment ce el a cerut anterior, în calitatea sa
de președinte al Comisiei de stat pentru combaterea corupției, ca SJC să
examineze cazul judecat de ea. În plus, prezența sa în acest organism ca
membru al executivului a afectat independența sa în acest caz particular. În
2
A se vedea, de asemenea, Jaksovski și Trifunovski c/ Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei (cererile nr. 56381/09 și 58738/09), 7 ianuarie 2016, Poposki și Duma c/ Fostei
Republici Iugoslave a Macedoniei (cererile nr. 69916/10 și 36531/11), 7 ianuarie 2016.
consecință, cazul reclamantei nu fusese decis de un tribunal "independent și
imparțial", așa cum prevede art. 6 § 1 al Convenției.
În cauza Oleksandr Volkov c/ Ucrainei, nr. 21722/11, CEDO 2013,
reclamantul a formulat o cerere în temeiul art. 6 privind destituirea din funcția
de judecător al Curții Supreme de către Înaltul Consiliu al Justiției (ÎCJ).
Curtea a constatat o serie de probleme serioase, atât în ceea ce privește
procedurile în fața ÎCJ, cât și apariția prejudecăților personale din partea
anumitor membri ai ÎCJ care au determinat cazul reclamantului. În plus,
aceștia au constatat că absența unei perioade de prescripție pentru impunerea
unei sancțiuni disciplinare în cazurile care implică sistemul judiciar a
constituit o amenințare gravă la adresa principiului securității juridice. De
asemenea, sistemul de votare ce a avut loc la ședința plenară a Parlamentului
a implicat, în mod deliberat și ilegal, voturi multiple care aparțineau
deputaților absenți. Constatările cu privire la art. 6 au fost aplicate în cauza
Kulykov și alții c/ Ucrainei (cererile nr. 5114/09 și alte 17), la 19 ianuarie
2017, unde 18 judecători ucraineni au fost concediați pentru încălcarea
jurământului în conformitate cu regimul disciplinar în vigoare înainte de
2016.
În Ramos Nunes de Carvalho e Sá c/ Portugaliei [GC], nr. 55391/13,
57728/13 și 74041/13, CEDO 2018, au fost intentate trei recursuri disciplinare
împotriva reclamantei, judecătoare, de către Consiliul Superior al
Magistraturii din Portugalia (denumit în continuare "CSM"). După gruparea
sancțiunilor impuse în fiecare procedură disciplinară, CSM a impus
reclamantei o singură pedeapsă de suspendare pentru 240 de zile. Curtea
Supremă de Justiție a Portugaliei a confirmat ulterior decizia CSM reținând,
printre altele, că sarcina acestuia era nu de a examina faptele, ci doar de a
examina dacă stabilirea faptelor a fost rezonabilă. Ca răspuns la aceste
hotărâri, reclamanta a inițiat o acțiune în fața Curții. În mod specific,
reclamanta a susținut că, întrucât președintele CSM era, de asemenea, și
președintele Curții Supreme și era responsabil pentru numirea membrilor
diviziei care examina apelurile împotriva deciziilor CSM, Portugalia i-a
încălcat dreptul la un tribunal independent și imparțial în temeiul art. 6 § 1 al
Convenției. În plus, reclamanta a susținut că, deoarece ea nu a avut o audiere
publică, fie în fața CSM, fie a Curții Supreme, aceasta a furnizat motive
suplimentare pentru constatarea unei încălcări în temeiul art. 6 § 1 din CEDO.
În cele din urmă, solicitanta a susținut că, în calitate de entitate administrativă
unică (CSM), era responsabil de constatarea faptelor în cazul ei și că
constatările sale de fapt nu au putut fi examinate de către Curtea Supremă în
apel, ea nu a avut acces la o instanță sau tribunal cu "competență deplină"
asupra cauzei sale, ceea ce a reprezentat, de asemenea, o încălcare a art. 6 § 1
CEDO. În hotărârea sa, Curtea a statuat că faptul că președintele a exercitat un
rol dublu nu a dovedit, în sine, parțialitatea sa. În opinia Curții, judecătorii
Curții Supreme a Portugaliei au garantat mandatul și sunt supuși unor reguli
privind incompatibilitatea, care sunt capabile să le garanteze independența. În
plus, Curtea a constatat că nu există nicio dovadă că judecătorii Curții
Supreme au fost numiți cu singurul scop de a judeca cazul reclamantei și că
nu erau în joc piedici evidente, așa cum au existat în cauza Oleksandr Volkov.
În consecință, Curtea a constatat că pretențiile reclamantei în ceea ce privește
independența și imparțialitatea sunt nefondate. În ceea ce privește
argumentele reclamantei privind lipsa de audiere publică și limitele
jurisdicției Curții Supreme, Curtea a reținut că a fost necesară o audiere în
acest caz pentru a efectua o investigație aprofundată a faptelor, pe care
reclamanta a contestat-o cu putere și care a stat la baza procedurilor împotriva
ei. Întrucât CSM nu a avut o audiere publică în contradictoriu pentru a
determina aceste fapte și Curtea Supremă nu le-a putut reexamina din cauza
limitelor constituționale ale competențelor sale, Curtea a considerat că, în
general, cazul reclamantei nu a fost audiat în conformitate cu cerințele art. 6 §
1 din Convenție. În consecință, a constatat o violare a art. 6 § 1 din Convenție
de către Portugalia.
În cauza Denisov c/ Ucrainei [GC], nr. 76639/11, 25 septembrie 2018,
reclamantul s-a plâns, potrivit art. 6 § 1 CEDO, că procedura disciplinară care
a dus la demiterea sa în calitate de președinte al Curții Administrative de Apel
din Kiev nu a fost compatibilă cu cerințele independenței și imparțialității.
Bazându-se pe decizia sa anterioară din Volkov, Marea Cameră a reținut că
Înaltul Consiliu al Justiției (ÎCJ), care a respins inițial plângerea
reclamantului, nu a fost suficient de imparțial sau independent. În mod
specific, Curtea a subliniat faptul că mai mult de jumătate dintre persoanele
care făceau parte din ÎCJ nu erau judecători și că mulți judecători au fost
numiți de către secții executive și legislative. De asemenea, Curtea a remarcat
că unul dintre judecătorii din cadrul ÎCJ a fost președintele anchetei
preliminare care a recomandat demiterea reclamantului și a existat, prin
urmare, o aparență de părtinire în procedură. Curtea a mai constatat că Înalta
Curte Administrativă (ICA), la care reclamantul a făcut recurs, nu a efectuat o
examinare suficientă a cazului său. Ca dovadă, Curtea a subliniat faptul că
ICA a ignorat contestația reclamantului față de faptele care au stat la baza
demiterii sale. În plus, Curtea a constatat că ICA a fost în totalitate incapabilă
să evalueze dacă procedura în fața ÎCJ a respectat principiile independenței și
imparțialității. Curtea și-a exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la
faptul că judecătorii ICA erau ei înșiși sub jurisdicția disciplinară a ÎCJ și au
susținut că acest lucru, în combinație cu factorii menționați mai sus, a
demonstrat că nu au putut de dovată de independență și de imparțialitatea
cerute de art. 6 CEDO.
B. Strategii utilizate pentru consolidarea încrederii în sistemul

judiciar și responsabilitatea altor autorități de a consolida și proteja
sistemul judiciar
1. Menținerea autorității procedurilor judiciare: observațiile

executivului privind procedurile în curs
În cauza Toni Kostadinov c/ Bulgariei, nr. 37124/10, 27 ianuarie 2015,

ministrul de interne a comentat, înainte de pronunțarea vreunei instanțe
judecătorești, că reclamantul era vinovat pentru comiterea infracțiunii de jaf.
Reclamantul s-a plâns că astfel de observații constituiau o încălcare a
drepturilor sale în temeiul art. 6 § 2 al Convenției. Curtea a indicat că
încălcarea prezumției de nevinovăție ar putea apărea nu numai din declarațiile
unui judecător, ci și din partea altor funcționari și autorități publice, inclusiv
președintele Parlamentului, procurorul, ministrul de interne sau ofițerii de
poliție. O încălcare ar putea apărea și în absența intenției de a aduce atingere
prezumției de nevinovăție. Cu toate acestea, Curtea a observat că trebuie
făcută o distincție între deciziile sau declarațiile făcute de funcționarii publici
care reflectă o stare de suspiciune și cele care reflectă credința sau percepția
că persoana în cauză este vinovată. Trebuie să se țină seama de circumstanțele
particulare în care s-au făcut, inclusiv de alegerea și înțelesul termenilor
folosiți de funcționarii publici. Curtea a constatat că a avut loc o violare a art.
6 § 2, deoarece observațiile au fost făcute la o conferință de presă cu o zi
înainte ca reclamantul să apară în instanță. Comentariile l-au identificat pe
reclamant după nume și au sugerat că a fost un membru influent al unei bande
criminale responsabile de o serie de jafuri.
2. Deficiențele în executarea hotărârilor judecătorești pot submina

autoritatea judiciară
În cauza Broniowski c/ Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 176, CEDO
2004-V, reclamantul a avut dreptul la terenuri compensatorii pentru bunurile
abandonate ca urmare a schimbărilor de frontieră după al doilea război
mondial; totuși, introducerea unei noi legislații de către guvern a împiedicat
satisfacerea cererii lui. În ciuda unei hotărâri a Curții Constituționale care
declara neconstituțională această nouă legislație, diferite agenții
guvernamentale și ministere nu au reușit să pună în aplicare sau să respecte
hotărârea judecătorească și au continuat să-l obstrucționeze pe reclamant (și
pe alții) să primească o compensație justă. Curtea a constatat o încălcare a art.
1 din Protocolul nr. 1 și a afirmat că "un astfel de comportament al agențiilor
de stat, care implică o încercare deliberată de a împiedica punerea în
aplicare a unei hotărâri definitive și executorii și care, în plus, este tolerat,
dacă nu aprobat în mod tacit, de executivul și sucursala legislativă a statului,
nu poate fi explicat în termenii unui interes public legitim sau ai intereselor
comunității în ansamblu, dimpotrivă, este capabil să submineze credibilitatea
și autoritatea puterii judecătorești și să pună în pericol eficiența acesteia,
factori de o importanță majoră din punctul de vedere al principiilor
fundamentale care stau la baza Convenției".
3. Rolul mass-mediei
Datoria judecătorilor de a păstra discreția urmărește un scop specific:

discursul judecătorilor, spre deosebire de cel al avocaților, este primit ca
expresie a unei evaluări obiective care privește nu numai persoana care o
exprimă, ci și întregul sistem de justiție. În calitate de garant al justiției,
sistemul judiciar trebuie să se bucure de încrederea publică pentru a avea
succes în îndeplinirea îndatoririlor sale.
Deși se poate dovedi necesar ca sistemul judiciar să fie protejat
împotriva atacurilor grave care sunt în esență nefondate, având în vedere
faptul că judecătorii sunt împiedicați să reacționeze prin datoria lor de a păstra
discreția [(Wingerter c/ Germaniei (dec.), nr. 43718/98, 21 martie 2002)],
acest lucru nu poate avea ca efect interzicerea exprimării punctelor de vedere,
prin judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă, asupra chestiunilor de
interes public legate de funcționarea sistemului judiciar sau interzicerea
oricărei critici (De Haes and Gijsels c/ Belgiei, 24 februarie 1997, Rapoartele
hotărârilor și deciziilor 1997-I și Morice c/ Franței [GC], nr. 29369/10,
CEDO 2015).
În cauza Morice c/ Franței [GC], nr. 29369/10, CEDO 2015,
reclamantul a fost condamnat pentru că a făcut observații defăimătoare despre
doi dintre judecători într-un caz înalt în care el a acționat ca avocat.
Comentariile au fost publicate într-un ziar francez național. Curtea a reiterat
faptul că expresia "autoritatea puterii judecătorești" include conceptul că
instanțele judecătorești reprezintă forul corect pentru soluționarea litigiilor
juridice și că există încredere publică în capacitatea lor de a îndeplini această
funcție. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că avocații ar trebui să poată
scoate în evidență publicului eventualele deficiențe ale sistemului judiciar și
că, deși era necesar să se păstreze autoritatea puterii judecătorești și să se
protejeze de anumite critici, aceasta nu ar trebui să împiedice persoanele să
exprime "judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă, în chestiuni de
interes public". Curtea a constatat că hotărârea împotriva reclamantului pentru
complicitate la defăimare poate fi considerată o ingerință disproporționată în
dreptul acestuia la libertatea de exprimare și nu era, așadar, "necesară într-o
societate democratică", în sensul art. 10 al Convenției.
În cauza Peruzzi c/ Italiei, nr. 39294/09, 30 iunie 2015, reclamantul,
un avocat, s-a plâns de condamnarea penală (cu o amendă de 400 EUR) și
ordinul de a plăti 15.000 de euro pentru faptul că a defăimat un judecător de
instrucție în cadrul procedurii de divizare a unui imobil, în care acționa pentru
doi clienți. Reclamantul a trimis o scrisoare circulară judecătorului și altor
judecători ai Judecătoriei Lucca, care conținea textul unei scrisori anterioare
pe care a scris-o Consiliului Suprem al Justiției (CSJ), plângându-se că
judecătorul a adoptat decizii nedrepte și arbitrare și că comportamentul
include "săvârșirea intenționată de erori cu răutate sau neglijență gravă sau
prin lipsă de angajament". În timp ce scrisoarea circulară nu se referea la
numele judecătorului, ea conținea elemente care să permită identificarea
acestuia de către colegii săi judecători. Curtea a constatat că criticile privind
deciziile nedrepte și arbitrare nu au fost excesive, deoarece observațiile au
constituit judecăți de valoare care au avut o bază factuală, dat fiind că
reclamantul a reprezentat una dintre părți în cauză. Cu toate acestea, cea de-a
doua critică a presupus că judecătorul și-a încălcat obligațiile etice sau chiar a
săvârșit o infracțiune (abuz de autoritate publică). Reclamantul nu a prezentat
nicio dovadă care să demonstreze un element de răutate în deciziile de care
s-a plâns. În plus, reclamantul a difuzat scrisoarea fără să aștepte rezultatul
cauzei pe care a formulat-o împotriva judecătorului în fața CSJ, astfel încât
aceasta a avut ca efect subminarea reputației și imaginii profesionale a
judecătorului. Curtea a concluzionat că condamnarea reclamantului, amenda
mică și valoarea compensației pentru remarcile defăimătoare ar putea fi
considerate în mod rezonabil "necesare într-o societate democratică" pentru a
proteja reputația celorlalți și pentru a menține autoritatea și imparțialitatea
sistemului judiciar. Nu a existat o încălcare a art. 10 al Convenției.
În cauza Wingerter c/ Germaniei (dec.), 43718/98, 21/03/2002, o
cauză anterioară, avocatul reclamant s-a plâns, în temeiul art. 10, că mustrarea
disciplinară pe care a primit-o pentru încălcarea normelor profesionale a
constituit o încălcare a dreptului său la libertate de exprimare. Solicitantul a
făcut observații în apeluri scrise depuse împotriva unui proiect de cheltuieli.
Recursul a fost declanșat în urma unei proceduri penale împotriva clientului
reclamantului, domnul K., în cursul căruia judecătorii și procurorii din
Mannheim au comis diverse erori juridice. Cu toate acestea, instanțele
judecătorești naționale au considerat că acuzația este disprețuitoare și a fost
făcută fără o cauză bună, iar Curtea a fost de acord. Aceasta a constatat că,
atunci când a fost citită în contextul său, declarația era de natură generală mai
degrabă decât de natură specifică și, ca atare, considera toți judecătorii,
procurorii și avocații din Mannheim drept incompetenți în materie juridică.
Chiar și erorile juridice evidente comise în cadrul procedurilor penale
împotriva domnului K. nu ar putea justifica disprețuirea grupurilor întregi de
profesioniști. Curtea a remarcat, de asemenea, că reclamantul a fost doar
mustrat (cea mai indulgentă pedeapsă disponibilă), ceea ce nu a fost
disproporționat față de scopul legitim urmărit de instanțele judecătorești. Ca
atare, motivele prezentate de instanțele naționale au fost suficiente și relevante
pentru a justifica o astfel de ingerință în drepturile reclamantului prevăzute în
art. 10.
În cauza Radobuljac c/ Croației, nr. 51000/11, 28 iunie 2016,
reclamantul, un avocat, a fost condamnat pentru sfidarea instanței, prin
observațiile pe care le-a făcut (despre un judecător) în cadrul unui recurs
împotriva unei decizii a unei instanțe locale. Reclamantul s-a plâns că sentința
i-a încălcat libertatea de exprimare. Curtea a aplicat cazul Morice [GC],
afirmând că art. 10 este aplicabil atât avocaților, cât și justiției și protejează
atât forma, cât și conținutul ideilor și informațiilor exprimate. Curtea a
adăugat că avocații, în exercitarea intereselor clienților lor, pot fi uneori
obligați să se opună sau să se plângă față de comportamentul instanței, însă
trebuie făcută o distincție clară între critică și insultă. Curtea a reiterat
precedentele din jurisprudența sa în ceea ce privește insultele personale, care
includ punerea sub semnul întrebării a competenței profesionale a unui
judecător, atribuirea unui judecător de bună credință a unor defecte cum ar fi
minciuna, distorsionarea intenționată a adevărului, emiterea unui raport fals
sau descrierea unui judecător în termeni disprețuitori. În acest caz,
observațiile reclamantului s-au referit la modul în care judecătorul conducea
procedura și la prestația judecătorului în cazul clientului său; acestea nu au
constituit un atac personal asupra caracterului sau a calităților generale ale
judecătorului. Astfel, interferența cu drepturile solicitantului din art. 10 a fost
nejustificată.
Cazul Narodni List D.D. c/ Croației, nr. 2782/12 din 8 noiembrie 2018
se referea la o situație în care un jurnalist – în contextul unei dezbateri pe o
chestiune de interes public legitim – a exprimat judecăți de valoare care
aduceau prejudicii reputației unui judecător. Compania reclamantului a fost
obligată să plătească 6.870 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Curtea a
constatat că era dificil să se accepte că prejudiciul cauzat reputației
judecătorului a fost de un nivel atât de grav încât să justifice acordarea unei
astfel de sume. Mărimea acestei amenzi ar putea descuraja dezbaterea
deschisă a problemelor de interes public. În consecință, interferența cu
libertatea de exprimare a societății reclamante nu a fost "necesară într-o
societate democratică".
4. Reacția sistemului judiciar atunci când se confruntă cu atacuri

excesive asupra reputației lui din partea campaniilor de presă sau a
persoanelor
Deși judecătorii și instanțele judecătorești pot reacționa la ceea ce sunt

percepute drept atacuri excesive și pot lua măsuri pentru apărarea reputației
sistemului judiciar, ei trebuie să acționeze într-o manieră proporțională.
În cauza De Haes and Gijsels c/ Belgiei, jurnaliștii reclamanți au
publicat cinci articole în care i-au criticat pe larg și în mod violent pe
judecătorii de la Curtea de Apel din Antwerp că, în proces de divorț, au
acordat custodia copiilor tatălui, un notar belgian. În 1984, soția și socrii
notarului au depus o plângere penală care îl acuza de incest și de abuz asupra
copiilor, dar s-a hotărât că nu există nicio dovadă. Judecătorii au făcut pasul
neobișnuit de a introduce o acțiune în despăgubire împotriva jurnaliștilor, iar
cererea lor a fost susținută de tribunalul de primă instanță de la Bruxelles și de
Curtea de Apel. Reclamanții au pretins că hotărârile împotriva lor au condus
la o încălcare a art. 10 al Convenției. Curtea a afirmat, printre altele, că
"instanțele – garantul justiției, al cărui rol este fundamental într-un stat bazat
pe statul de drept – trebuie să se bucure de încrederea publică și, prin
urmare, trebuie să fie protejate de atacuri distrugătoare nefondate, în special
având în vedere faptul că judecătorii sunt supuși unei obligații de apreciere
care îi împiedică să răspundă la critici." Cu toate acestea, pe baza faptelor
din speță, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 10. Comentariile
jurnaliștilor au fost fără îndoială deosebit de critice, totuși ele păreau
proporționale cu agitația și indignarea cauzată de problemele invocate în
articolele lor.
În cauza Obukhova c/ Rusiei, nr. 34736/03, 8 ianuarie 2009,
reclamanta (jurnalistă) s-a plâns că i se restricționa dreptul de a publica
materiale referitoare la un accident rutier care implica un judecător sau la
procedurile judiciare în curs legate de acest accident, restricție ce era
incompatibilă cu art. 10 al Convenției. Această restricție a fost dispusă în
procesul de defăimare depus de judecător împotriva reclamantei, care a
publicat un articol ce reproducea o scrisoare din partea inculpaților din
accidentul de circulație, scrisoare în care se susținea că judecătorul a profitat
de biroul și conexiunile sale în sistemul judecătoresc în procedurile în curs
care implică o persoană fizică. Curtea a acceptat că afirmația ar putea
într-adevăr să afecteze reputația judecătorului și autoritatea sistemului
judiciar. Cu toate acestea, deși ordinul a corespuns scopului legitim pe care
acesta a căutat să-l realizeze, Curtea a considerat că domeniul său de aplicare
a fost excesiv de larg. Ordonanța, care a împiedicat ziarul și reclamantul să
publice orice material referitor la accidentul rutier sau la procedurile judiciare
până la pronunțarea hotărârii sale în procedura de defăimare, avea un domeniu
de aplicare excesiv de larg și disproporționat. O astfel de interdicție a adus un
deserviciu autorității judiciare prin reducerea transparenței și prin îndoielile
legate de imparțialitatea instanței. Curtea a constatat o încălcare a art. 10.
În cauza Poyraz c/ Turciei, nr. 15966/06, 7 decembrie 2010,
reclamantul, inspector șef la Ministerul Justiției, a fost responsabil de
efectuarea unei anchete privind pretinsa abatere profesională din partea unui
judecător. În raportul pe care l-a semnat în calitate de co-autor, a adus critici
grave comportamentului profesional al judecătorului – care a fost între timp
numit în Curtea de Casație – bazate pe mărturii, între altele pentru acte de
hărțuire sexuală. Raportul a ajuns la presă și a primit o acoperire largă la
televiziuni, cu interviuri cu reclamantul, judecătorul și martorii. Ca răspuns la
acuzațiile că era implicat într-o conspirație politică împotriva judecătorului,
reclamantul a emis o declarație scrisă în presă, în care a afirmat că judecătorul
era subiectul a 15 cercetări separate și că nu a numit victimele hărțuirii pentru
a preveni apariția unor decese. Judecătorul a introdus o acțiune în despăgubire
împotriva reclamantului. Reclamantul a fost obligat să plătească despăgubiri
și a pierdut recursul la Curtea de Casație. Curtea nu a constatat încălcarea art.
10. Hotărârea clarifică anumite aspecte referitoare la dreptul la libertatea de
exprimare a persoanelor care exercită autoritate publică. Curtea a considerat
că astfel de persoane trebuie să se abțină pentru a nu crea situații de
inegalitate atunci când fac declarații publice cu privire la cetățenii obișnuiți,
care au un acces mai restrâns la mass-media. Aceștia trebuie să fie deosebit de
vigilenți atunci când conduc investigații care conțin informații ce fac obiectul
unei clauze de secret de serviciu menite să asigure buna administrare a
justiției.
Cauza Slomka c/ Poloniei, nr. 68924/12, 6 decembrie 2018, se referea
la sentința de 14 zile de închisoare a reclamantului pentru sfidarea instanței
prin strigarea de sloganuri în timpul procesului generalilor din epoca
comunistă care au ordonat legea marțială în anii 1980. Curtea a considerat că
acțiunile reclamantului au avut ca scop criticarea sistemului judiciar și o lipsă
de justiție percepută, mai degrabă decât insultarea judecătorilor. El a fost
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de aceiași judecători, fără
posibilitatea de a-și prezenta argumentele. O decizie ulterioară de recurs nu a
remediat deficiențele procedurale. Circumstanțele cauzei au ridicat o teamă
justificată în mod obiectiv de lipsa de imparțialitate și a avut loc o încălcare a
art. 6. De asemenea, a fost încălcat art. 10 deoarece interferența cu dreptul său
la libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică.
5. Imunitatea judiciară de răspundere civilă pentru acțiunile

întreprinse în calitate profesională și dreptul de acces la o instanță în
temeiul art. 6 § 1 din Convenție
Cazul lui Serghei Zubarev c/ Rusiei, nr. 5682/06 din 5 februarie 2015,
se referea la refuzul instanțelor naționale de a-i accepta plângerea de
defăimare împotriva unui judecător pe motive de imunitate jurisdicțională. Dl
Zubarev, avocat, a introdus o plângere de defăimare împotriva unui judecător
care, în aprilie 2005, a solicitat Baroului să inițieze o procedură disciplinară
împotriva sa pentru comportamentul său în procedurile civile. Judecătorul a
susținut în special că domnul Zubarev a provocat întârzieri într-un ansamblu
de proceduri civile în care a fost unul dintre reprezentanți din cauza
neprezentării, fără motive întemeiate. În mai 2005, instanțele au refuzat să ia
în considerare plângerea sa din cauza imunității judiciare a judecătorului de
a-și asuma răspunderea profesională ca președinte al cauzei civile. Această
decizie a fost admisă în iunie 2005, în apel. Bazându-se în special pe art. 6 §
1, reclamantul a pretins că refuzul instanțelor naționale de a-i examina
plângerea de defăimare pe fond i-a blocat accesul la o instanță. Curtea a
concluzionat că există o relație rezonabilă de proporționalitate între imunitatea
judiciară în cadrul administrării justiției și scopul legitim urmărit în interesul
public și nu a constatat nicio încălcare a art. 6 § 1.
C. Justificarea hotărârilor judecătorești

1. O garanție esențială pentru consolidarea încrederii în sistemul
judiciar
Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca cerințele unui proces echitabil

să fie îndeplinite, părțile, la fel ca și publicul, trebuie să poată înțelege
verdictul – sau, mai general, judecata – care a fost dat. Aceasta este o garanție
vitală împotriva arbitrarității. Așa cum Curtea a remarcat de multe ori, statul
de drept și evitarea puterii arbitrare sunt principiile care stau la baza
Convenției. În sfera judiciară, aceste principii servesc la încurajarea încrederii
publice într-un sistem de justiție obiectiv și transparent, unul dintre
fundamentele unei societăți democratice (a se vedea Lhermitte c/ Belgiei
[GC], nr. 34238/09, § 67, 29 noiembrie 2016).
Curtea a reiterat în numeroase cazuri că, potrivit jurisprudenței sale
consacrate, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției,
hotărârile instanțelor și tribunalelor trebuie să precizeze în mod adecvat
motivele pe care se întemeiază. Articolul 6 § 1 obligă instanțele să motiveze
hotărârile judecătorești, dar nu necesită un răspuns detaliat la fiecare argument
invocat de reclamant; cu toate acestea, această obligație presupune că părțile
la procedurile judiciare se pot aștepta să primească un răspuns specific și
explicit la argumentele decisive pentru soluționarea acestei proceduri (a se
vedea, printre alte autorități, Ruiz Torija c/ Spaniei, 9 decembrie 1994, §§
29-30, Seria A nr. 303-A și Higgins și alții c/ Franței, 19 februarie 1998, §§
42-43, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1998-I).
Chiar dacă o instanță națională are o anumită marjă de apreciere atunci
când alege argumente într-un anumit caz și admite dovezi în sprijinul
observațiilor părților, o autoritate este obligată să își justifice activitățile prin
motivarea deciziilor sale (a se vedea Suominen c/ Finlandei, 37801/97, § 36, 1
iulie 2003). O altă funcție a unei decizii motivate este să demonstreze părților
că au fost audiate. În plus, o decizie motivată oferă părții posibilitatea de a
face apel împotriva acesteia, precum și posibilitatea ca decizia să fie revizuită
de un organ de apel. Numai printr-o decizie motivată se poate face o
examinare publică a administrării justiției (a se vedea, mutatis mutandis,
Hirvisaari c/ Finlandei, nr. 49684/99, § 30, 27 septembrie 2001).
2. O garanție pentru un proces echitabil nepreocupat de

caracterul adecvat al motivelor, cu excepția cazului de "negare a
justiției"
Obligația de motivare trebuie să se distingă de caracterul adecvat al

motivelor enunțate, deoarece, în principiu, Curtea nu va interveni decât dacă
deciziile luate de instanțele naționale ar fi arbitrare sau vădit nerezonabile și
cu condiția ca procedura în ansamblu să fie echitabilă, așa cum prevede art. 6
§ 1 (a se vedea, printre altele, Khamidov c/ Rusiei, nr. 72118/01, § 170, 15
noiembrie 2007 și Parohia catolică greacă din Lupeni și alții c/ României
[GC], nr. 76943/11, § 90, CEDO 2016 (extrase)). Rezultă din jurisprudența
Curții că o hotărâre judecătorească internă nu poate fi calificată drept arbitrară
într-atât încât să prejudicieze corectitudinea procedurilor, cu excepția cazului
în care nu sunt prevăzute motive sau dacă motivele prezentate se întemeiază
pe o eroare de fapt sau de drept manifestă, comisă de instanța națională,
rezultând o "negare a justiției" (a se vedea Moreira Ferreira c/ Portugaliei
(nr. 2) [GC], nr. 19867/12, § 85, 11 iulie 2017 și Andelkovic c/ Serbiei, nr., §§
24 și 27 din 9 aprilie 2013).
3. O obligație care variază în funcție de natura deciziei și de
împrejurările cauzei
Măsura în care această obligație de motivare se aplică poate varia în

funcție de natura deciziei (Ruiz Torija, citată mai sus, §§29-30 și, pentru
contextul foarte specific al unui pârât judecat de un juriu laic, Lhermitte, citată
mai sus, § 66 și următoarele). Este necesar să se ia în considerare, printre
altele, diversitatea observațiilor pe care o parte în litigiu le poate aduce în fața
instanțelor și diferențele existente în statele contractante cu privire la
dispozițiile legale, regulile obișnuite, avizul juridic și prezentarea și redactarea
hotărârilor judecătorești. De aceea, întrebarea dacă o instanță nu și-a
îndeplinit obligația de motivare, derivată din art. 6 § 1, nu poate fi determinată
decât în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, printre multe alte
autorități, Gorou c/ Greciei (nr. 2) [GC], nr. 12686 / 03, § 37, 20 martie 2009,
Ruiz Torija, citată mai sus, § 29 și Van de Hurk c/ Olandei, 19 aprilie 1994, §
61, 288).
De exemplu, Curtea a examinat măsura în care această obligație se
aplică instanțelor superioare atunci când acestea din urmă confirmă o decizie
luată de o instanță inferioară. Tribunalul a considerat că noțiunea de
procedură echitabilă impune, de asemenea, că o instanță națională care a
motivat în mod necorespunzător decizia sa, fie prin includerea motivelor unei
instanțe inferioare, fie altfel, abordează într-adevăr problemele esențiale care
au fost supuse jurisdicției sale și nu se limitează doar la susținerea
constatărilor convenite de o instanță inferioară. În cazul în care o instanță de
apel recurge doar la motivele deciziei instanței inferioare atunci când respinge
un recurs, instanța sau autoritatea inferioară trebuie să furnizeze motivele care
să permită părților să utilizeze în mod efectiv dreptul lor la apel (a se vedea,
de exemplu, Helle c/ Finlandei, hotărârea din 19 decembrie 1997, Rapoartele
hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, pp. 2928-30, §§ 55-60, Garcia Ruiz c/
Spaniei [GC], 30544/98, § 26, CEDO 1999 -I, Hirvisaari, citată mai sus, § 30
și Jokela c/ Finlandei, nr. 28856 / 95, §§ 72-73, CEDO 2002-IV).
În plus, Curtea a hotărât că instanțele de recurs îndeplinesc obligația
lor de a furniza o motivare suficientă atunci când se bazează pe o dispoziție
juridică specifică, fără o motivare suplimentară, prin respingerea recursurilor
în casare ce nu prezintă perspective de succes [a se vedea Sale c/ Franței, nr.
39765/04, § 17, 21 martie 2006, și Burg și alții c/ Franței (dec.), nr. 34763/02,
CEDO 2003-11, pentru aceeași abordare în ceea ce privește practica
instanțelor constituționale, a se vedea Wildgruber c/ Germaniei, (dec.) nr.
32817/02, 16 octombrie 2006]. Pentru a determina dacă au fost respectate
cerințele de echitate prevăzute la Articolul 6, Curtea a examinat aspecte
precum natura procedurii de filtrare și semnificația acesteia în contextul
procedurii în ansamblu, domeniul de aplicare a competențelor instanței de
apel și modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate și
protejate în fața acestei instanțe (a se vedea, de exemplu, Hansen c/ Norvegiei,
nr. 15319/09, § 73 din 2 octombrie 2014, cu referințe ulterioare la Ekbatani c/
Suediei, 26 mai 1988, § 27, Seria A, nr. 134, și Monnell și Morris c/ Regatului
Unit, 2 martie 1987, § 56).
Mai mult, în cadrul procedurilor privind sesizarea CJUE cu privire la o
cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în timp ce Articolul 6 § 1
impune instanțelor naționale să motiveze orice decizie de refuz (Dhahbi c/
Italiei, nr. 17120/09, § 31, 8 aprilie 2014), Curtea a statuat de asemenea că,
atunci când o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu a fost
suficient pledată sau în cazul în care o astfel de cerere nu a fost formulată
decât în termeni largi sau generali, în temeiul art. 6, este acceptabil ca instanța
națională superioară să respingă plângerea prin simpla referire la dispozițiile
legale care reglementează astfel de plângeri dacă problema nu ridică aspecte
juridice fundamentale (a se vedea John c/ Germaniei, nr. 15073/03, 13
februarie 2007) sau pentru lipsa de perspective de succes, fără a se ocupa în
mod explicit de cerere [a se vedea Wallishauser c/ Austriei (nr. 2), nr.
14497/06, § 85, 20 iunie 2013 și Baydar c/ Olandei, nr. 55385/14, §§ 48-50,
24 aprilie 2018].
4. Publicitatea hotărârilor și a motivațiilor – controlul publicului.

O abordare flexibilă
În plus, caracterul public al procedurilor la instanțele judecătorești
menționate la art. 6 § 1 din Convenție protejează în mod secret părțile în
litigiu aflate sub jurisdicția justiției împotriva controlului public. Este, de
asemenea, unul dintre mijloacele prin care încrederea în instanțele
judecătorești, superioare și inferioare, poate fi menținută. Asigurând
transparența administrării justiției, publicitatea contribuie la realizarea
scopului art. 6 § 1, și anume un proces echitabil, a cărui garantare este unul
dintre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice, în sensul
Convenției. Aceste principii se aplică atât desfășurării publice a audierilor, cât
și difuzării publice a hotărârilor judecătorești și au același scop (a se vedea
Fazliyski c/ Bulgariei, nr. 40908/05, § 64, 16 aprilie 2013, Werner c/ Austriei,
24 noiembrie 1997, § 54, Rapoarte 1997-VII).
În cauza Ryakib Biryukov c/ Rusiei, nr. 14810/02, CEDO 2008, la
încheierea ședinței, după examinarea cauzei reclamantului pe fond,
judecătoria de primă instanță a citit dispozițiile operative ale hotărârii, prin
care au fost respinse cererile reclamantului cu o simplă referire la art. 1064
din Codul civil rus (Ccr), care stabilea motive generale care dau naștere
răspunderii pentru a provoca vătămări. Obligația de a oferi mai târziu o copie
a hotărârii motivate a fost limitată la părți și la ceilalți participanți la
procedură, însă regulamentele relevante au limitat accesul public la textele
hotărârilor pronunțate în registrul instanțelor. Curtea a constatat că a avut loc
o violare a art. 6 § 1 prin faptul că statul nu a respectat cerința publicității
hotărârilor judecătorești (art. 6 § 1 din Convenție) – pentru a asigura controlul
publicului asupra sistemului judiciar în vederea protejării dreptului la un
proces echitabil –, dat fiind că motivele care ar permite să se înțeleagă
motivele pentru care cererile reclamantului au fost respinse erau inaccesibile
publicului. Dispozitivul hotărârii nu conținea niciun indiciu cu privire la
principiul aplicabil derivat din art. 1064 Ccr și, prin urmare, nu era informativ
pentru membrii publicului care nu aveau cunoștințele legale relevante.
În cauza Fazliyski c/ Bulgariei, nr. 40908/05, §§ 64-70, 16 aprilie
2013, ca urmare a caracterului clasificat al procedurii privind concedierea
reclamantului din funcția de inspector la Serviciul Național de Securitate al
Ministerului Afacerilor Interne din motive disciplinare și psihologice,
hotărârile tribunalelor și ale celor cinci membri ale Curții Administrative
Supreme nu au fost prezentate public. În plus, materialele din dosarul
cauzei – evaluarea psihologică relevantă și hotărârile ulterioare – nu au fost
accesibile publicului, iar reclamantul nu a putut obține copii ale acestora.
Hotărârile au fost declasificate mai mult de un an și trei luni de la încheierea
procedurii, aparent pe baza faptului că au fost clasificate incorect. Curtea a
reamintit că, chiar și în cazurile de expulzare din motive de securitate
națională, ea a reținut că ascunderea completă față de public a unei decizii
judiciare nu poate fi considerată justificată. Aceasta a subliniat că publicitatea
deciziilor judecătorești urmărea să asigure controlul publicului asupra
sistemului judiciar și a constituit o garanție de bază împotriva arbitrariului și a
subliniat că, chiar și în cazurile indiscutabile de siguranță națională, precum
cele legate de activitățile teroriste, unele state au optat pentru clasificarea doar
a acelor părți ale deciziilor judiciare a căror divulgare ar compromite
securitatea națională sau siguranța altora, ilustrând astfel existența unor
tehnici care ar putea satisface preocupările legitime de securitate fără a nega
complet garanțiile procedurale fundamentale, cum ar fi publicitatea deciziilor
judiciare (a se vedea Raza c/ Bulgariei, nr. 31465/08, § 53, 11 februarie
2010). Observând că, în cazul dat, judecățile Curții Administrative Supreme
nu au primit nicio formă de publicitate pe o durată de timp considerabilă și că
nu a fost invocată nicio justificare convingătoare pentru această situație,
Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 al Convenției.
Avizul CCJE nr. 11 (2008) privind "calitatea deciziilor
judecătorești"
Anexă
Autoritatea judiciară
Lista cazurilor
Albayrak c/ Turciei, nr. 38406/97, 31 ianuarie 2008

Baka c/ Ungariei [GC], nr. 20261/12, 23 iunie 2016
Broniowski c/ Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 176, CEDO 2004-V
Buscemi c/ Italiei, nr. 29569/95, § 67, CEDO 1999-VI
De Haes și Gijsels c/ Belgiei, 24 februarie 1997, Rapoartele hotărârilor și
deciziilor 1997-I Denisov c/ Ucrainei [GC], cererea nr. 76639/11, 2018
Di Giovanni c/ Italiei, nr. 51160/06, 9 iulie 2013
Ermenyi c/ Ungariei, nr. 22254/14, 22 noiembrie 2016
Gerovska Popeevska c/ Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr.
48783/07, 7 ianuarie 2016
Gurov c/ Moldovei, nr. 36455/02, §§ 34-38, 11 iulie 2006
Guja c/ Moldovei [GC], nr. 14277/04, CEDO 2008
Harabin c/ Slovaciei, nr. 58688/11, §§ 150-153, 20 noiembrie 2012
lvanovski c/ Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 29908/11, 21
ianuarie 2016 Jaksovski și Trifunovski c/ Fostei Republici Iugoslave a
Macedoniei, nr. 56381/09 și 58738/09, 7 ianuarie 2016
Kinskci c/ Republicii Cehe, nr. 42856/06, 9 februarie 2012
Kudeshkina c/ Rusiei, nr. 29492/05, 26 februarie 2009
Kulykov și alții c/ Ucrainei, nr. 5114/09 și alte 17, 19 ianuarie 2017
Lavents c/ Letoniei, nr. 58442/00, §§ 118 și 119, 28 noiembrie 2002
Maestri c/ Italiei [GC], nr. 39748/98, CEDO 2004-I
Maktouf și Damianovic c/ Bosniei și Herțegovinei [GC], nr. 2312/08 și
34179/08, § 49, CEDO 2013
Mitrinovski c/ Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 6899/12, 30
aprilie 2015 Morice c/ Franței [GC], nr. 29369/10, CEDO 2015
Obukhova c/ Rusiei, nr. 34736/03, 8 ianuarie 2009
Oleksandr Volkov c/ Ucrainei, nr. 21722/11, CEDO 2013
Olujie c/ Croației, nr. 22330/05, 5 februarie 2009
Özpinar c/ Turciei, nr. 20999/04, 19 octombrie 2010
Paluda c/ Slovaciei, nr. 33392/12, 23 mai 2017
Peruzzi c/ Italiei, nr. 39294/09, 30 iunie 2015
Pitkevich c/ Rusiei (dec.), Nr. 47936/99, 8 februarie 2001
Poposki și Duma c/ Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 69916/10 și
36531/11, 7 ianuarie 2016
Poyraz c/ Turciei, nr. 15966/06, 7 decembrie 2010
Previti c/ Italiei (dec), nr. 45291/06, 8 decembrie 2009
Radobuljac c/ Croației, nr. 51000/11, 28 iunie 2016
Ramos Nunes de Carvalho e Sa c/ Portugaliei [GC] nr. 55391/13, 57728/13
și 74041/13, CEDO 2018
Sergey Zubarev c/ Rusiei, nr. 5682/06, 5 februarie 2015
Simic c/ Bosniei-Herțegovina, nr. 75255/10, 15 noiembrie 2016
Sovtransavto Holding c/ Ucrainei, nr. 48553/99, CEDO 2002-V11
Stafford c/ Regatului Unit [GC], nr. 46295/99, § 78, CEDO 2002-IV
Thiam c/ Franței, nr. 80018/12, 18 octombrie 2018
Toni Kostadinov c/ Bulgariei, nr. 37124/10, 27 ianuarie 2015
Vilho Eskelinen și alții c/ Finlandei [GC], nr. 63235/00, CEDO 2007-11
Wille c/ Liechtenstein [GC], nr. 28396/95, § 70, CEDO 1999-V11
Wingerter c/ Germaniei (dec.), nr. 43718/98, 21 martie 2002
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE
JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
HOTĂRÂREA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
(CAMERA A PATRA) ÎN CAUZA C-310/16 (17 IANUARIE 2019).
„TRIMITERE PRELIMINARĂ – TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ
(TVA) – PROTECȚIA INTERESELOR FINANCIARE ALE UNIUNII
EUROPENE – ARTICOLUL 325 ALINEATUL (1) TFUE –
CONVENȚIA PRIVIND PROTECȚIA INTERESELOR FINANCIARE
ALE COMUNITĂȚILOR EUROPENE – PROCEDURĂ PENALĂ
PRIVIND INFRACȚIUNI ÎN MATERIE DE TVA – PRINCIPIUL
EFECTIVITĂȚII – ADMINISTRAREA PROBELOR –
INTERCEPTAREA CONVORBIRILOR TELEFONICE –
AUTORIZAȚIE ACORDATĂ DE O AUTORITATE JUDICIARĂ
NECOMPETENTĂ – LUAREA ÎN CONSIDERARE A ACESTOR
INTERCEPTĂRI CA ELEMENTE DE PROBĂ – REGLEMENTARE
NAȚIONALĂ – INTERDICȚIE”
ABSTRACT
The obligation to ensure an efficient collection of Union resources

does not relieve the national courts of the need to respect the
fundamental rights guaranteed by the Charter and the general
principles of the Union law, since criminal proceedings opened for
VAT offenses constitute the enforcement of the Union law within
the meaning of Article 51 par. (1) of the Charter. In the criminal
field, these rights and these general principles must be respected
not only in criminal proceedings, but also during the criminal
investigation stage, once the person concerned has been accused.
The Union law can not require the national court to exclude the
application of such a procedural rule, even if the use of unlawfully
collected evidence would make it possible to increase the
effectiveness of criminal prosecution by allowing national
authorities to sanction in some cases non-compliance with the
Union law.

Rubrică realizată de dr. Remus Jurj-Tudoran, redactor – revista ,,Pro Lege”,
și statistică judiciară, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.
Keywords: value added tax, evidence management, interception of
telephone conversations.
În fapt
În cauza C-310/16, având ca obiect interpretarea art. 325 alin. (1)
TFUE, a art. 1 alin. (1) lit. (b) și a art. 2 alin. (1) din Convenția elaborată în
temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea
intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Luxemburg la
26 iulie 1995 (JO 1995, C 316, p. 48, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51,
denumită în continuare „Convenția PIF”), precum și a art. 47 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare
„carta”).
Cererea a fost formulată în cadrul unei acțiuni introduse de
Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria), prin
decizia din 25 mai 2016, primită de Curte la 31 mai 2016, în procedura penală
împotriva lui P.D. și a altor persoane, acuzate de săvârșirea unor infracțiuni în
materia taxei pe valoarea adăugată (TVA).
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
În temeiul art. 325 TFUE:
„(1) Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate
ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate
în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele și oferă
o protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele,
oficiile și agențiile Uniunii.
(2) Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare
ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a
combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare.
[…]”
Convenția PIF
Articolul 1 din Convenția PIF prevede:
„(1) În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce
atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene:
[…]
(b) în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu
privire la:
– folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false,
inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a Patra) în… 233
bugetului general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de
Comunitățile Europene sau în numele acestora;
– necomunicarea unei informații prin încălcarea unei obligații
specifice, având același efect;
– deturnarea unui avantaj obținut în mod legal, având același efect.
(2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia
măsurile necesare și adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern
dispozițiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menționate să fie
sancționate ca fapte penale.
[…]”
Articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF prevede:
„Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că
comportamentele menționate la articolul 1, precum și complicitatea, instigarea
sau tentativa la comportamentele menționate la articolul 1 alineatul (1) se
pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționa[l]e și disuasive, inclusiv,
cel puțin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot
duce la extrădare, înțelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare
fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat
membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de
50000 [de euro].”
Decizia 2007/436/CE
Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind
sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2007, L 163, p. 17)
prevede la art. 2 alin. (1):
„Constituie resurse proprii înscrise în bugetul general al Uniunii
Europene veniturile din:
[…]
(b) […] aplicarea unei cote uniforme, valabil pentru toate statele
membre, a bazelor armonizate de evaluare armonizate a TVA-ului, stabilite în
conformitate cu normele comunitare.[…]”
Dreptul bulgar
Constituția Republicii Bulgaria
Articolul 32 alin. (2) din Constituția Republicii Bulgaria prevede
interdicția de interceptare a convorbirilor unei persoane, cu excepția cazurilor
prevăzute de lege.
Articolul 121 alin. (4) din această constituție prevede că actele
judiciare sunt motivate.
Codul de procedură penală
Articolul 348 din Nakazatelno-protsesualen kodeks (Codul de
procedură penală, denumit în continuare „NPK”) prevede:
„(1) Hotărârea sau decizia poate fi revocată sau modificată în recurs:
[…]
2 atunci când este afectată de o încălcare a normelor fundamentale de
procedură.
[...]
(3) Încălcarea normelor de procedură este substanțială:
1. în cazul în care a condus la o limitare a drepturilor procedurale ale
inculpatului sau ale altor părți și nu a fost remediată;
2. în cazul în care nu este motivată sau nu există procesul-verbal de
ședință din prima instanță sau din apel;
3. în cazul în care condamnarea sau decizia a fost pronunțată de o
instanță necompetentă;
4. în cazul în care secretul deliberărilor a fost încălcat cu ocazia
pronunțării condamnării sau a deciziei.”
La 1 ianuarie 2012 a intrat în vigoare Zakon za izmenenie i dopalnenie
na Nakazatelno-protsesualnia kodeks (Legea privind modificarea și
completarea Codului de procedură penală, denumită în continuare
„ZIDNPK”), care privește crearea și modul de funcționare al Spetsializiran
nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria). ZIDNPK prevede
transferul anumitor competențe ale Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului
Sofia, Bulgaria) la Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal
Specializat), care are competența exclusivă de a se pronunța cu privire la
litigiile legate de o organizație criminală.
În temeiul art. 5 din ZIDNPK, competența de a autoriza interceptarea
convorbirilor telefonice ale persoanelor suspectate de participare la o
organizație criminală este transferată de la Sofiyski gradski sad (Tribunalul
Orașului Sofia) la Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal
Specializat).
Potrivit art. 9 alin. (2) din ZIDNPK, procedurile preliminare în curs
sunt soluționate de autoritățile competente anterior acestui transfer de
competențe. Această dispoziție a făcut obiectul unei modificări, la 6 martie
2012, potrivit căreia controlul judiciar asupra acestor proceduri este exercitat
în continuare de instanța competentă anterior datei de 1 ianuarie 2012.
Dispozițiile referitoare la tehnici speciale de investigație
Procedura care permite interceptarea convorbirilor telefonice este
reglementată la art. 1-3, 6 și 12-18 din Zakon za spetsialnite razuznavatelni
sredstva (Legea privind tehnicile speciale de investigație) și la art. 172-177
din NPK. Potrivit explicațiilor instanței de trimitere, interceptarea
convorbirilor telefonice poate fi efectuată în cadrul cercetării penale, precum
și după începerea urmăririi penale. O astfel de măsură trebuie să fie autorizată
în prealabil de o instanță competentă, la cererea directorului direcției generale
responsabile de combaterea criminalității organizate, respectiv a procurorului.
Decizia judiciară de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice trebuie
să fie motivată și, în conformitate cu art. 15 din Legea privind tehnicile
speciale de investigație și cu art. 174 din NPK, trebuie să fie emisă de
președintele instanței competente sau de vicepreședintele abilitat în acest
scop.
Litigiul principal și întrebările preliminare
P.D. și alte persoane au fost acuzați de săvârșirea, între 1 iunie 2011 și
31 martie 2012, a unor infracțiuni în materie fiscală prin intermediul unei
societăți comerciale, Karoli Kepital EOOD. Domnului P.D. i se impută printre
altele faptul că a condus o organizație criminală care îi implica pe ceilalți trei
inculpați, al cărui scop era, în speță, de a se îmbogăți prin sustragerea de la
plata impozitului datorat în temeiul Zakon za danak varhu dobavenata
stoynost (Legea privind taxa pe valoarea adăugată) (DV nr. 63 din 4 august
2006), în versiunea acesteia la data faptelor din litigiul principal.
În cursul cercetării penale, în perioada cuprinsă între lunile noiembrie
2011 și februarie 2012, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) a
admis mai multe cereri de autorizare a efectuării de interceptări ale
convorbirilor telefonice privind cei patru inculpați, formulate de către
directorul Glavna direktsia za borba e organiziranata prestapnost (Direcția
Generală de Combatere a Criminalității Organizate, Bulgaria). După
începerea urmăririi penale, procurorul a solicitat și a obținut, în luna martie a
anului 2012, mai multe autorizații emise de Spetsializiran nakazatelen sad
(Tribunalul Penal Specializat) pentru a efectua noi interceptări ale
convorbirilor telefonice privind acești inculpați.
Instanța de trimitere precizează că niciuna dintre autorizațiile în
discuție în litigiul principal nu a fost motivată, iar cele emise în cursul lunilor
noiembrie 2011 și ianuarie 2012 nu indică în mod corect în special cine le-a
emis, președintele sau vicepreședintele Sofiyski gradski sad (Tribunalul
Orașului Sofia). Aceste lipsuri nu ar conduce la nelegalitatea autorizațiilor în
discuție în litigiul principal. Cu toate acestea, autorizațiile emise în lunile
ianuarie și februarie ale anului 2012 ar fi fost adoptate de o instanță
necompetentă. Astfel, de la acea dată, toate cererile de autorizare ar fi trebuit
să fie adresate președintelui Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal
Specializat), iar nu președintelui Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului
Sofia), cum fusese cazul anterior. Acesta din urmă, nemaifiind competent să
examineze și să admită aceste cereri, ar fi trebuit să le transmită președintelui
Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat).
Instanța de trimitere arată că, în continuare, ar fi fost identificate în
mod formal neregularități sistematice în eliberarea autorizațiilor de utilizare a
mijloacelor speciale de investigație, în special a interceptării convorbirilor
telefonice, ceea ce ar fi avut drept consecință o modificare a legislației
relevante.
În plus, această instanță afirmă că problema dacă norma tranzitorie
prevăzută la art. 9 din ZIDNPK privea și investigațiile preliminare în curs nu
era clară. Această dispoziție ar fi dat naștere unei bogate jurisprudențe
contradictorii. Decizia de interpretare nr. 5/14 din 16 ianuarie 2014,
pronunțată de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație,
Bulgaria), ar fi confirmat că nu putea fi făcută nicio excepție de la principiul
competenței exclusive a autorității judiciare în materie de justiție penală. În
această privință, instanța de trimitere arată că principiul menționat are o mare
importanță în dreptul național, în special în cazul în care se utilizează tehnici
speciale de investigație, din rândul cărora fac parte interceptările de
telecomunicații. Cu toate acestea, referindu-se la Hotărârea Curții din 17
decembrie 2015, WebMindLicenses (C-419/14, EU:C:2015:832, pct. 91),
această instanță se întreabă dacă învățămintele care decurg din această
hotărâre de interpretare se impun de asemenea atunci când este în discuție
respectarea dreptului Uniunii.
Instanța de trimitere adaugă că, în cazul domnului P.D., numai
interceptarea convorbirilor telefonice efectuate pe baza autorizațiilor emise de
autoritatea judiciară necompetentă dovedesc în mod clar și neechivoc
săvârșirea infracțiunilor de care este acuzat și permit condamnarea acestuia, în
timp ce ceilalți inculpați ar putea fi condamnați pe baza unor probe obținute în
mod legal.
În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul
Penal Specializat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze
Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Este compatibilă cu:
– articolul 325 alineatul (1) TFUE, care prevede că statele membre
combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor
financiare ale Uniunii prin măsuri care descurajează fraudele și oferă o
protecție efectivă în statele membre;
– articolul 2 alineatul (1) [din Convenția PIF] coroborat cu articolul 1
alineatul (1) litera (b) din [aceasta] și cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) din
Decizia 2007/436 potrivit căruia fiecare stat membru adoptă măsurile
necesare pentru a garanta sancționarea efectivă a fraudei de TVA;
– articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă, care prevede
dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești constituite
în prealabil prin lege, o reglementare națională potrivit căreia probele obținute
prin folosirea unor «tehnici speciale de investigație», mai precis prin
interceptarea convorbirilor telefonice ale unor persoane care, ulterior, sunt
acuzate de evaziune fiscală în materie de TVA, nu pot fi folosite în proces
întrucât mandatele prin care s-au dispus măsurile respective au fost emise de o
instanță necompetentă și dacă, în acest sens, se ține seama de următoarele
aspecte:
– anterior (cu una-trei luni înainte) s-a solicitat interceptarea unei părți
a convorbirilor telefonice, iar aceeași instanță, care la acea dată mai avea
competența necesară, a dispus această măsură prin mandat;
– cererea de interceptare a convorbirilor telefonice în discuție prin
mandat (de prelungire a interceptării convorbirilor telefonice și de interceptare
pentru unele posturi telefonice suplimentare) a fost adresată aceleiași instanțe
care nu mai avea competența necesară, aceasta fiind transferată altei instanțe
cu puțin timp înainte de depunerea cererii; în pofida faptului că nu mai avea
competența necesară, instanța inițială a examinat cererea pe fond și a emis
mandatul corespunzător;
– ulterior (după aproximativ o lună) s-a formulat o nouă cerere de
interceptare a acelorași posturi telefonice, iar acest mandat a fost emis de
instanța care avea competența necesară;
– niciunul dintre mandatele emise nu este motivat efectiv;
– norma juridică care a prevăzut transferul de competență a fost
neclară, a condus la numeroase decizii judiciare contradictorii și a determinat
Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) să pronunțe o decizie
de interpretare cu caracter obligatoriu, la aproximativ doi ani de la transferul
competenței și de la interceptarea convorbirilor telefonice în discuție;
– instanța sesizată cu prezenta cauză nu are competența să soluționeze
cereri de utilizare a tehnicilor speciale de investigație (interceptarea
convorbirilor telefonice); cu toate acestea, instanța are competența de a decide
asupra legalității măsurii de interceptare a convorbirilor telefonice, inclusiv cu
privire la constatarea că un mandat nu respectă condițiile legale și de a refuza,
astfel, să ia în considerare probele obținute în acest mod; această competență
există numai atunci când s-a emis un mandat valabil de interceptare a
convorbirilor telefonice;
– valorificarea acestor probe (convorbirile telefonice ale inculpaților, a
căror interceptare a fost dispusă prin mandat de o instanță care nu mai avea
competență) are o importanță fundamentală pentru soluționarea problemei
răspunderii conducătorului unui grup infracțional constituit în scopul
săvârșirii de infracțiuni fiscale în sensul [Legii privind taxa pe valoarea
adăugată în versiunea în vigoare la data faptelor] sau a calității sale de
instigator al unor infracțiuni fiscale concrete, iar acesta poate fi declarat
vinovat și condamnat numai dacă aceste conversații telefonice sunt admise ca
probă, în caz contrar, instanța fiind nevoită să îl achite?
2) Decizia preliminară [care va fi pronunțată în cauza] Ognyanov
(C-614/14) se poate aplica în speță?”
Procedura în fața Curții
Prin decizia din 25 iulie 2016, primită de Curte la 4 august 2016,

instanța de trimitere a decis să renunțe la a doua întrebare preliminară. În
această privință, instanța de trimitere observă că cea de a doua întrebare a
rămas fără obiect în urma pronunțării Hotărârii Curții din 5 iulie 2016,
Ognyanov (C-614/14, EU:C:2016:514).
Cu privire la întrebarea preliminară, Curtea constată (paragr. 24) că
pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se arate că, în stadiul actual
al dezvoltării sale, dreptul Uniunii nu prevede norme aplicabile
împrejurărilor din prezenta cauză referitoare la modalitățile de
administrare a probelor și la utilizarea acestora în cadrul procedurilor
penale în materie de TVA. Prin urmare, acest domeniu intră, în principiu, în
sfera de competență a statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din
17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C-419/14, EU:C:2015:832, pct. 65,
precum și Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295,
pct. 25).
În aceste condiții, art. 325 alin. (1) TFUE obligă statele membre să
combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor
financiare ale Uniunii prin măsuri efective și disuasive (Hotărârea din 5 iunie
2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, pct. 50, precum și
jurisprudența citată).
Întrucât resursele proprii ale Uniunii cuprind printre altele, potrivit art.
2 alin. (1) lit. (b) din Decizia 2007/436, veniturile din aplicarea unei cote
uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în
conformitate cu normele Uniunii, există o legătură directă între colectarea
veniturilor din TVA, cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil, și punerea la
dispoziția bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce
orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a
celor din urmă (Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17,
EU:C:2017:936, pct. 31, precum și Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții,
C-612/15, EU:C:2018:392, pct. 51).
Pentru a garanta colectarea integrală a veniturilor menționate și a
asigura, prin aceasta, protecția intereselor financiare ale Uniunii, statele
membre dispun de libertatea de alegere a sancțiunilor aplicabile, care pot
să îmbrace forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a
unei combinații a celor două. Sancțiunile penale pot totuși să fie
indispensabile pentru a combate în mod efectiv și disuasiv anumite cazuri de
fraudă gravă în materie de TVA, astfel cum impune art. 2 alin. (1) din
Convenția PIF coroborat cu art. 1 alin. (1) din aceasta (a se vedea în acest sens
Hotărârea din 20 martie 2018, Menci, C-524/15, EU:C:2018:197, pct. 20,
Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, pct. 36,
precum și Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15,
EU:C:2018:392, pct. 54).
În această privință, statele membre trebuie să se asigure că încălcările
dreptului Uniunii, inclusiv ale normelor armonizate rezultate din Directiva
2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al
taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p.
7), sunt sancționate în condiții de fond și de procedură similare cu cele
prevăzute pentru încălcările dreptului național asemănătoare ca natură și
importanță și care, în orice caz, să confere sancțiunii un caracter efectiv,
proporțional și disuasiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018,
Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, pct. 28).
Curtea subliniază (paragr. 29) că statele membre trebuie să asigure de
asemenea că normele de procedură penală, prevăzute în dreptul național,
permit o sancționare efectivă a infracțiunilor legate de astfel de fapte (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses,
C-419/14, EU:C:2015:832, pct. 65, precum și Hotărârea din 5 iunie 2018,
Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, pct. 55).
În consecință, deși sancțiunile și procedurile administrative și/sau
penale referitoare la aceste sancțiuni pe care statele membre le instituie pentru
a combate încălcările normelor armonizate în materie de TVA țin de
autonomia lor procedurală și instituțională, aceasta este totuși limitată, pe
lângă principiul proporționalității și principiul echivalenței, a căror aplicare nu
este în discuție în speță, și de principiul efectivității, care impune ca
sancțiunile respective să aibă caracter efectiv și disuasiv (a se vedea în acest
sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, pct.
29).
În acest context, îi incumbă în primul rând legiuitorului național
sarcina de a lua măsurile necesare. Acestuia îi revine obligația, dacă este
cazul, să își modifice reglementarea și să garanteze că regimul procedural
aplicabil urmăririi infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii nu este conceput așa încât să prezinte, pentru rațiuni inerente acestuia,
un risc sistemic de impunitate privind faptele care constituie asemenea
infracțiuni, precum și să asigure protecția drepturilor fundamentale ale
persoanelor urmărite (Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15,
EU:C:2018:392, pct. 65).
Cât privește instanțele naționale, Curtea reiterează (paragr. 32) că a
statuat că acestea au sarcina de a asigura efectul deplin al obligațiilor care
decurg din art. 325 alin. (1) TFUE și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne,
care, în cadrul unei proceduri care privește infracțiuni grave în materie de
TVA, se opun aplicării unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate
fraudele care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii (Hotărârea din 5
decembrie 2017, M.A.S. și M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, pct. 39).
Cu toate acestea, obligația de a garanta o colectare eficientă a
resurselor Uniunii nu scutește instanțele naționale de necesitatea de a
respecta drepturile fundamentale garantate de cartă și principiile generale
ale dreptului Uniunii, din moment ce procedurile penale deschise pentru
infracțiuni în materie de TVA constituie o punere în aplicare a dreptului
Uniunii, în sensul art. 51 alin. (1) din cartă. În domeniul penal, aceste drepturi
și aceste principii generale trebuie respectate nu numai în cadrul procedurilor
penale, ci și în cursul fazei cercetării penale, din momentul în care persoana în
cauză este acuzată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017,
M.A.S. și M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, pct. 52, Hotărârea din 5 iunie
2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, pct. 68 și 71, precum și
Hotărârea din 20 martie 2018, Di Puma și Zecca, C-596/16 și C-597/16,
EU:C:2018:192, pct. 31 și jurisprudența citată).
Astfel, obligația de a garanta o colectare eficientă a resurselor Uniunii
nu scutește aceste instanțe de necesitatea de a respecta principiul legalității și
al statului de drept, care constituie una dintre valorile primare pe care se
sprijină Uniunea, astfel cum reiese din art. 2 TUE.
În această privință, rezultă, în special din cerințele principiului
legalității și al statului de drept, că exercitarea competenței sancționatorii nu
poate avea loc, în principiu, în afara limitelor legale în care o autoritate este
abilitată să acționeze, potrivit dreptului statului membru din care provine (a se
vedea prin analogie, Hotărârea din 1 octombrie 2015, Weltimmo, C-230/14,
EU:C:2015:639, pct. 56).
Curtea reiterează (paragr. 36) că interceptarea convorbirilor telefonice
constituie o ingerință adusă dreptului la viață privată consacrat la art. 7 din
cartă. O astfel de ingerință nu poate fi admisă, în conformitate cu art. 52 alin.
(1) din cartă, decât dacă este prevăzută de lege și dacă, prin respectarea
substanței acestui drept și a principiului proporționalității, este necesară și
răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses,
C-419/14, EU:C:2015:832, pct. 71 și 73).
Curtea constată (paragr. 37) că în această privință este cert că
interceptările convorbirilor telefonice în discuție în litigiul principal au
fost autorizate de o autoritate judiciară care nu avea competența
necesară în acest scop. Prin urmare, trebuie să se considere că aceste
interceptări nu au fost prevăzute de lege, în sensul art. 52 alin. (1) din
cartă.
Prin urmare, trebuie să se arate că norma în cauză în litigiul principal
reflectă cerințele enunțate la pct. 35-37 din prezenta hotărâre, în sensul că
impune instanței naționale să înlăture din procedura penală elementele de
probă, precum interceptarea convorbirilor telefonice, care necesită o
autorizare judiciară prealabilă în cazul în care această autorizație a fost emisă
de o autoritate judiciară necompetentă.
În consecință, dreptul Uniunii nu poate impune instanței naționale să
înlăture aplicarea unei astfel de norme de procedură, chiar dacă utilizarea
elementelor de probă colectate nelegal ar permite sporirea eficacității
urmăririi penale permițând autorităților naționale să sancționeze, în anumite
cazuri, nerespectarea dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie, în ceea ce
privește normele de procedură naționale care conferă autoritate de lucru
judecat unei decizii judiciare, Hotărârea din 24 octombrie 2018, XC și alții,
C-234/17, EU:C:2018:853, pct. 53, precum și jurisprudența citată).
În această privință, este lipsit de importanță faptul, subliniat de
instanța de trimitere, că nelegalitatea săvârșită este determinată de caracterul
imprecis al dispoziției tranzitorii de competență în discuție în litigiul
principal. Astfel, cerința potrivit căreia orice restrângere a exercitării dreptului
conferit de art. 7 din cartă trebuie să fie prevăzută de lege presupune ca
temeiul juridic care permite respectiva restrângere să fie suficient de clar și de
precis (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015,
WebMindLicenses, C-419/14, EU:C:2015:832, pct. 81). Este de asemenea
lipsită de importanță împrejurarea că, în cazul unuia dintre cei patru inculpați
din litigiul principal, numai interceptarea convorbirilor telefonice efectuată pe
baza autorizațiilor acordate de o autoritate necompetentă poate să dovedească
vinovăția acestuia și să justifice o condamnare.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
Articolul 325 alin. (1) TFUE, precum și art. 1 alin. (1) lit. (b) și art. 2
alin. (1) din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale
Comunităților Europene, elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană și semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, citite în lumina
Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în
sensul că nu se opun, în raport cu principiul efectivității urmăririi penale a
infracțiunilor în materia taxei pe valoarea adăugată (TVA), aplicării de către
instanța națională a unei norme naționale care prevede că trebuie să fie
înlăturate dintr-o procedură penală elementele de probă, precum interceptarea
convorbirilor telefonice, care necesită o autorizare judiciară prealabilă, în
cazul în care această autorizație a fost emisă de o autoritate judiciară
necompetentă, chiar și atunci când aceste elemente de probă sunt singurele
care pot să demonstreze săvârșirea infracțiunilor în cauză.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚILOR DE
APEL
PRACTICA JUDICIARĂ A CURȚII DE APEL ORADEA PE ANUL
2015, ÎN MATERIE PROCESUAL PENALĂ (PARTEA A II-A)1
NEPRONUNȚAREA PRIMEI INSTANȚE ASUPRA UNEI FAPTE

REŢINUTE ÎN SARCINA INCULPATULUI PRIN ACTUL DE
SESIZARE  REJUDECAREA CAUZEI DE CĂTRE ACEASTĂ
INSTANŢĂ
ABSTRACT
With regard to defendants B.I., B.F., P.F. and C.A.D., the first
instance (the Bihor Court) ruled on one offence of tax evasion,
although in the descriptive part of the indictment, four offenses of
tax evasion in the form of complicity were detained.
In order to respect the right to defence (as a component of the
right to a fair trial) and not to deprive the defendants of an appeal
(to bear on allegations in respect of which the court has
pronounced a certain solution) respectively to avoid the
inconvenience that a certain contradictory solution would be given
for the first time and definitely in the ordinary way of attack
without being subjected to a judicial filter and that would clearly
contravene the requirements of Art. 6 of the European Convention
for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms,
it is imperative to refer the case back to the Bihor Court.
However, following this ruling of the appeal court, Government
Emergency Ordinance no. 18/2016 was adopted, by which Article
421 (2) (b) of the new Code of Criminal Procedure has been

1
Spețele selectate au fost preluate din lucrarea (în format electronic) Curtea de Apel
Oradea, Buletinul Jurisprudenței, de L.S. Băican (coordonator) ș.a., 2015.
244 Gheorghe Ivan
amended, so that the judicial control courts no longer have to
resort to the aforementioned Convention and may order
re-judging by courts whose judgments have been eliminated when
they did not pronounce on certain criminal offences the
defendants are held responsible for by the writs of summons
(indictments).
Keywords: appeal, the court did not pronounce on certain

criminal offences the defendants are held responsible for by the
writ of summons, absolute nullity, relative nullity, indictment,
retrial of the case.
I. Prezentare speță. Prin Decizia penală nr. 82/2015, Curtea de Apel

Oradea:
A. În baza art. 421 pct. 2 lit. b) din noul Cod de procedură penală (în
continuare C.pr.pen.)2 raportat la art. 20 din Constituția României,
republicată, și la art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare Convenția), a
admis apelurile declarate de către Direcția Națională Anticorupție – Serviciul
teritorial Oradea, inculpații Ţ.T., G.L., B.I., B.F., C.A.D., P.F.F., S.E.D.L,
B.B.R., H.C.G., F.M.P., precum și de către partea civilă-apelantă Agenția
Națională de Administrare Fiscală (prin Direcția Generală Regională a
Finanțelor Publice Cluj-Napoca – Administrația Județeană a Finațelor Publice
Bihor), împotriva Sentinței penale nr. 895/2014 pe care a desființat-o și a
trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bihor, ținând seama de
considerentele prezentei decizii.
B. În temeiul art. 275 alin. (3) C.pr.pen., a dispus ca cheltuielile
2
În forma anterioară adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016
(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016), articolul
sus-menționat avea următorul conținut:
,,Art. 421. Soluţiile la judecata în apel
Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
[…]
2. admite apelul şi:
[…]
b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a
cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut
loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se
prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte.
Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când
există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când
se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.”
Nepronunțarea primei instanțe asupra unei fapte reţinute în sarcina… 245
judiciare avansate de stat să rămână în sarcina statului.
În motivare, s-a reținut că, într-adevăr, prima instanță a omis să se
pronunțe cu privire la toate infracțiunile reținute în sarcina inculpaților Ţ.T.,
G.L., B.I., B.F., P.F. și C.A.D., respectiv în sarcina inculpaților Ţ.T. și G. L.
Instanța s-a pronunțat doar în privința infracțiunii prevăzute în art. 2801 din
Legea societăților nr. 31/19903, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, și a unei singure infracțiuni de evaziune fiscală, deși, în realitate, în
partea descriptivă a rechizitoriului, s-au reținut un număr de cinci infracțiuni
de evaziune fiscală în concurs cu infracțiunea prevăzută în art. 2801 din legea
menționată anterior.
Cu referire doar la inculpații B.I., B.F., P.F. și C.A.D., este de
menționat că prima instanță s-a pronunțat cu privire la o singură infracțiune de
evaziune fiscală, deși în partea descriptivă a rechizitoriului, s-au reținut un
număr de patru infracțiuni de evaziune fiscală sub forma complicității.
Având în vedere că nu se poate individualiza infracțiunea care a dus la
condamnarea inculpaților sus-indicați, viciul procesual se extinde și asupra
situației juridice a celorlalți inculpați.
Mai mult, prezenta speță se deosebește de alte cauze în care instanța a
omis să se pronunțe asupra unei pretenții sau altei acuzații, întrucât prin
modul de soluționare a laturii penale nu se poate stabili pentru care infracțiuni
de evaziune fiscală inculpații B.I., B.F., P.F. și C.A.D. au fost condamnați,
motiv pentru care instanța nu știe ceea ce trebuie să suplinească ori să verifice
în etapa deliberărilor.
Cu toate că nu suntem în prezența unei nulități absolute, totuși, sunt
întrunite toate condițiile unei nulități relative invocate la primul termen de
judecată după darea soluției primei instanțe, vătămare care nu numai că nu
poate fi remediată decât prin desființarea sentinței pronunțate, ci impune
reluarea judecății din etapa dezbaterii cauzei, iar toate actele efectuate până la
acea dată rămân câștigate cauzei.
În vederea respectării dreptului la apărare (ca o componentă a
dreptului la un proces echitabil) și pentru a nu fi privați inculpații de o cale de
atac (care să poarte asupra unor acuzații în privința cărora instanța de judecată
să fi pronunțat o anumită soluție), respectiv pentru a se evita inconvenientul
ca o anumită soluție contradictorie să fie dată pentru prima oară și definitiv
în căile ordinare de atac fără să fie supusă unui filtru judiciar și care ar
contraveni în mod cert exigențelor art. 6 din Convenție, se impune imperios
trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor, ținând seama și de
susținerile părților în căile de atac.
3
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie
2004.
246 Gheorghe Ivan
Desigur că Convenția nu creează ori nu dă dreptul părții interesate la o
cale de atac, însă odată ce aceasta există în sistemul judiciar al unui stat parte,
trebuie implementată, în mod real și coerent, astfel încât orice pretenție sau
acuzație dezlegată integral în primă instanță să poată fi supusă unui control
judecătoresc, real și eficient, de pe urma căruia să aibă de câștigat partea
interesată, în sensul că apărările sau contraargumentele sale au fost ,,auzite”
de două ori, și nu că acestea au fost omise și neanalizate din varii motive de
către instanța de fond; în caz contrar, aceasta ar putea fi privată de dreptul de
acces la justiție (care nu trebuie să fie iluzoriu sau formal), dimpotrivă
trebuind să fie unul real și eficient (care să ,,cântărească” pretențiile sau
acuzațiile formulate, în mod concret).
În fine, soluția adoptată de către instanța de control judiciar nu este o
adăugare la lege, ci o valorificare a dispozițiilor internaționale privind dreptul
la judecarea echitabilă a cauzei, în sensul supunerii controlului judiciar
existent în statul parte a unei soluții pronunțate în primă instanță, din punct de
vedere al legalității și al temeiniciei (potrivit legislației naționale), și nu a
suplinirii unei soluții primare, noi, contradictorii și definitive (necunoscute de
către părți la momentul dezbaterilor cauzei); altminteri, acestea ar putea fi
surprinse de soluția dată fără să existe un remediu procesual ordinar.
(C. Ap. Oradea, S. pen., Dec. pen. nr. 82/2015)
II. Notă parțial aprobativă. Într-adevăr, nepronunțarea asupra unei

fapte cu care a fost sesizată instanța de judecată atrage sancțiunea nulității
relative.
Observăm însă că, deși cazurile de nulitate relativă (unele dintre ele)
nu figurau printre cele care atrăgeau rejudecarea de către instanța a cărei
hotărâre a fost desființată, totuși, instanța de apel a adoptat o asemenea soluție
(a rejudecării) în baza art. 6 din Convenție4 și a art. 20 din Constituția
4
,,Art. 6. Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod
public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de
lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea
trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei
şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul
moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci
când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul:
Nepronunțarea primei instanțe asupra unei fapte reţinute în sarcina… 247
României5, republicată.
Ulterior pronunțării deciziei sus-menționate (de către C. Ap. Oradea),
a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 prin care art.
421 pct. 2 lit. b) C.pr.pen. a fost modificat6, astfel că, în prezent, instanțele de
control judiciar nu mai trebuie să apeleze la Convenție, putând dispune
rejudecarea de către instanțele ale căror hotărâri au fost desființate atunci când
acestea nu s-au pronunțat asupra unor fapte reținute în sarcina inculpaților
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un
avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.”
5
,,Art. 20. Tratatele internaţionale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.”
6
În prezent, articolul sus-menționat are următoarea formă:
,,Art. 421. Soluţiile la judecata în apel
Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
[…]
2. admite apelul şi:
a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând
potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în
fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat
soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4)
aplicându-se în mod corespunzător;
b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a
cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut
loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se
prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte.
Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când
instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de
sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută,
cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa
competentă (sublinierea noastră  Gh. Ivan).”
248 Gheorghe Ivan
prin actele de sesizare (rechizitorii7). În ipoteza subzistenței altor cauze de
nulitate relativă, judecătorul superior va proceda el însuși la rejudecarea
cauzei conform art. 421 pct. 2 lit. a) din codul sus-menționat.
7
Relativ la acordul de recunoaștere a vinovăției, dacă în sentința primei instanțe nu
s-a indicat fapta pentru care s-a încheiat un asemenea acord şi încadrarea juridică a acesteia
[conforrn art. 487 lit. b) C.pr.pen.], este incident următorul text legal din codul menționat
anterior:
,,Art. 488. Calea de atac
[…]
4) Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau
inadmisibil ori nefondat;
b) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost
admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod
corespunzător;
c) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost
respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi
art. 486 aplicându-se în mod corespunzător.”
ÎNGRĂDIREA DREPTULUI LA MUNCĂ ÎN CURSUL PROCESULUI
PENAL, CA MOTIV DE ÎNLĂTURARE A OBLIGAȚIEI IMPUSE
INCULPATULUI, CE A ÎNDEPLINIT O FUNCȚIE DE DEMNITATE
PUBLICĂ, DE A NU O MAI EXERCITA, PE TIMPUL
CONTROLULUI JUDICIAR
ABSTRACT
Any restriction of the fundamental rights, including the right to

work, must be necessary for the criminal prosecution proportional
to the situation which has caused it, must be applied in a
non-discriminatory manner and without prejudice to the existence
of the right or of the freedom (Article 53 of the Romanian
Constitution, republished).
Such circumstances require the removal of the obligation imposed
on the defendants [provided in Article 215 (2) (e) from the new
Code of Criminal Procedure] not to exercise the profession or
carry out the activity in the course of which they committed the
deeds during the judicial control.
However, in relation to the right to work (in general), it is worth
mentioning that the prosecution did not forbid it by the first
instance; the defendant could act as vice-president of B. County
Council (as it actually happened) or hold any position, except, of
course, for the one of president of the above-mentioned institution.
Keywords: judicial control, right to work, public dignity,

preventive measure, obligation, criminal trial.
I. Prezentare speță. Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de
Apel Oradea, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) raportat la art. 215 alin. (8)
și (9) cu referire la art. 215 alin. (1) și (2) din noul Cod de procedură penală
(în continuare C.pr.pen.), a admis contestațiile formulate de către
inculpații-contestatori K.A. și R.B. împotriva Încheierii penale nr.
101/DL/2015, pronunțate de către Tribunalul Bihor, pe care a desființat-o în
parte și, în rejudecare, a înlăturat obligația instituită inculpaților [prevăzută în
art. 215 alin. (2) lit. e) din același cod] de a nu exercita profesia sau de a nu
desfășura activitatea în exercitarea căreia au săvârșit faptele, pe timpul
controlului judiciar.
S-a apreciat că nu există motive pertinente pentru a împiedica
inculpații să exercite profesia în exercitarea cărora ar fi săvârșit fapta, aceasta
reprezentând o chestiune sensibilă având în vedere că dosarul penal se află în
250 Gheorghe Ivan
fața instanței de judecată în faza camerei preliminare, ocazie cu care inculpații
beneficiază de prezumția de nevinovăție, iar orice îngrădire a drepturilor
fundamentale, inclusiv al dreptului la muncă trebuie să fie necesară instrucției
penale, proporțională cu situația care a determinat-o, să se aplice în mod
nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății
(art. 53 din Constituția României, republicată).
Alta era situația în care inculpații ar fi fost acuzați de săvârșirea unor
infracțiuni de violență, motiv pentru care prezența acestora la serviciu ar fi
putut să exprime o teamă și o nesiguranță a personalului salariat, când se
impunea luarea unor măsuri care să evite participarea sau prezența
inculpaților la locul de muncă.
Instanța aliniindu-se jurisprudenței în materie și văzând că și alți
inculpați cu situație juridică similară (funcție publică electivă: deputații S.G.,
D.Ş., E.U., Președintele Consiliului Județean S. – C.N., senatorul O.D., toți
cercetați pentru fapte de corupție sau asimilate acestora etc.) sunt în stare de
libertate, fără îngrădiri privind prestarea muncii, a subliniat că nu există niciun
temei pertinent pentru ca inculpații K.A. și R.B. să fie îngrădiți în continuare
de libertatea de a desfășura activitatea curentă, din moment ce nu există date
și indicii verosimile că aceștia încearcă zădărnicirea adevărului sau să
săvârșească în continuare noi infracțiuni. Alta era situația în care temeiurile
luării și a menținerii măsurii preventive se bazau pe ipoteza descrisă anterior,
când interesele justiției reclamau ca inculpații să nu mai desfășoare nicio
activitate în exercitarea cărora ar fi săvârșit faptele.
Totodată, văzând că rechizitoriul se referă la o stare de fapt petrecută
în perioada 2003-2008, după care inculpații K.A. și R.B. și-au desfășurat
activitatea în continuare, fără întreruperi și fără cercetări din partea organelor
penale (cu excepția unui dosar), instanța a relevat că sistarea activității
inculpaților prin luarea unei măsuri preventive în acest fel ar fi
disproporționată cu situația care a determinat-o și ar aduce atingere substanței
dreptului la muncă. În acest context, se poate menționa că dosarul penal,
instrumentat de către Direcția Națională Anticorupție (denumită în continuare
D.N.A.), a devenit public în aprilie 2014 (prin apariția unui comunicat de
presă – D.N.A., preluat ulterior în presă), după care luarea măsurii preventive
a controlului judiciar s-a realizat în iunie 2015, motiv pentru care se observă
că odată ce inculpații și-au putut desfășura nestingherit activitatea în această
perioadă de timp, continuarea prestării muncii acestora nu ar putea vătăma
efectiv interesele justiției.
Mai mult, inculpatul K.A. nu mai exercită funcția de președinte al
Consiliului Județean B. de aproximativ 7 ani, ci aceea de vicepreședinte al
aceleiași instituții publice, fiind aproape imposibil să angajeze instituția
Îngrădirea dreptului la muncă în cursul procesului penal, ca motiv de… 251
publică în relații cu partenerii de afaceri, în condițiile în care ordonatorul de
credite este președintele consiliului. Pe de altă parte, în situația în care acesta
din urmă este înlocuit în funcție în anumite împrejurări, vicepreședintele are
atribuții limitate în domeniu, ca să nu mai vorbim de faptul că instituția are
doi vicepreședinți, fiind astfel greu de presupus că președintele l-ar desemna
supleant pe inculpatul K.A. (care are un dosar penal pe rolul instanței de
judecată).
La o analiză mai atentă se poate lesne observa că dispoziția prevăzută
în art. 215 alin. (2) lit. e) C.pr.pen. [privind obligația de a nu exercita profesia
sau activitatea în exercitarea căreia a săvârșit faptele penale (de spălare a
banilor, de abuz în serviciu, de trafic de influență)] nu este incidentă în cauză,
întrucât, în prezent, inculpatul K.A. nu mai deține funcția de președinte al
Consiliului Județean B. (în exercitarea căreia ar fi comis infracțiunile care
formează obiectul rechizitoriului D.N.A).
Prin înlăturarea obligației de a exercita profesia în exercitarea căreia ar
fi săvârșit fapta, nu se aduce atingere bunei desfășurări a procesului penal;
oricum, potrivit Deciziei Curții Constituționale a României nr. 712/20141,
caracterul excepțional al măsurilor preventive, care implică restrângerea
exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, impune caracterul
temporar, limitat în timp al acestora.
De altfel, argumentele și soluția instanței este în acord cu jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului care obligă la justificarea efectivă a
luării oricărei măsuri preventive (a cărei proporționalitate, sub aspectul
obligațiilor impuse inculpaților, este înlăturată prin distanțarea în timp a
procesului penal față de data comiterii presupuselor fapte penale).
(C. Ap. Oradea, S. pen., Înch. pen. nr. 79/CCP/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. În raport cu exprimarea

permisivă – poate – din conținutul art. 215 alin. (2) lit. e) C.pr.pen.2, soluția
judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea este legală.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015.
2
,,Art. 215. Conţinutul controlului judiciar
[…]
(2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul
controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii (sublinierea
noastră  Gh. Ivan):
[…]
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea
căreia a săvârşit fapta;
[…]”
252 Gheorghe Ivan
2. Trecerea unei perioade mari de timp de la săvârșirea infracțiunii
face inaplicabilă măsura preventivă a controlului judiciar (de altfel, a tuturor
măsurilor preventive) sau instituirea unei/unor obligații, mai ales când
inculpatul a avut o conduită ireproșabilă până în momentul luării/instituirii
acesteia/acestora. Nu trebuie să generalizăm această situație concretă; este
posibil ca, în cazul unor infracțiuni grave (cum ar fi omorul), să se impună
luarea/stabilirea unei măsuri (preventive)/obligații. Deopotrivă, nu prezintă
importanță caracterul infracțiunii săvârșite (de violență, de corupție etc.); atât
timp cât sunt întrunite condițiile prevăzute de legea procesual penală,
necesitatea măsurii/obligației nu mai poate fi pusă la îndoială.
3. Legea nu prevede ca, în momentul luării/instituirii unei măsuri
(preventive)/obligații, inculpatul să mai exercite profesia sau meseria ori să
mai desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta; se are în
vedere doar posibilitatea (și nu certitudinea, cum a încercat să demonstreze
instanța de judecată) ca, în viitor, inculpatul să adopte o asemenea atitudine
infracțională (ca cea reținută în rechizitoriu).
În speță, inculpatul K.A. putea fi desemnat oricând să îndeplinească
oricare dintre atribuțiile președintelui Consiliului Județean B., mai ales că era
vicepreședinte, iar pe timpul controlului judiciar nu-i fusese interzisă această
facultate. Relativ la dreptul la muncă (în genere), este de menționat că
exercitarea acestuia nu i-a fost interzisă inculpatului de către prima instanță; el
putea să-și desfășoare activitatea ca vicepreședinte al Consiliului Județean B.
(cum s-a întâmplat de fapt) sau să ocupe orice funcție, bineînțeles, cu excepția
aceleia de președinte al instituției sus-indicate.
CONTESTAŢIA ÎN ANULARE FORMULATĂ ÎMPOTRIVA
DISPOZIŢIILOR PRIN CARE S-A SOLUŢIONAT LATURA CIVILĂ
A UNEI CAUZE PENALE: COMPETENŢA SOLUȚIONĂRII REVINE
SECȚIEI PENALE A CURȚII DE APEL, ȘI NU SECȚIEI CIVILE A
ACESTEI INSTANȚE; INAPLICABILITATEA DISPOZIŢIILOR
NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ, DEȘI ACESTEA
CONSTITUIE DREPTUL COMUN ÎN MATERIE PROCEDURALĂ;
NEINCIDENȚA PREVEDERILOR PROCESUAL PENALE
REFERITOARE LA REVIZUIRE
ABSTRACT
The non-fulfillment of the conditions of admissibility stipulated in

Article 431 (2) of the new Criminal Procedure Code leads to the
dismissal as inadmissible of the annulment appeal declared against
the provisions governing the civil aspect of a criminal case, while
the competence to solve the appeal lies with the criminal section of
the court which pronounced the decision against which the
annulment appeal was filed, and not the civil section of this court.
It is true that the provisions of the new Code of Civil Procedure
constitute the common law in procedural matters, and its
provisions also apply to other matters, in so far as they do not
contain provisions to the contrary, i.e. including criminal matters;
However, as highlighted by the High Court of Cassation and
Justice in its Decision no. 28/2008 on an appeal in the interest of
the law, raised by the contestants, the grounds of illegality specific
to the civil proceedings could only be taken into account in
conjunction with those indicated in the new Criminal Procedure
Code as grounds for the criteria which may be invoked against the
way of solving the civil side.
Keywords: criminal case, appeal in annulment, competent court,

civil party, new Civil Procedure Code, new Criminal Procedure
Code, revision.
I. Prezentare speță. La data de 6 martie 2015, s-a înregistrat pe rolul

instanței contestația în anulare formulată de către contestatoarea P.I. împotriva
dispozițiilor Deciziei penale nr. 99/A/2015 prin care s-a soluționat latura
civilă, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea, solicitându-se, în baza art.
503 alin. (3) raportat la art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul Cod de procedură
civilă (în continuare C.pr.civ.), admiterea acesteia cu consecința respingerii
254 Gheorghe Ivan
apelului formulat de către S.C. A.R.A. S.A. și admiterea apelului
contestatoarei în sensul majorării daunelor morale.
În motivarea contestației în anulare, s-a arătat că se impune ca aceasta
să fie soluționată de către secția civilă a Curții de Apel Oradea (instanța care a
pronunțat hotărârea atacată cu contestație în anulare), în speță fiind aplicabile
dispozițiile art. 453 alin. (2) din noul Cod de procedură penală (în continuare
C.pr.pen.), care prevăd că revizuirea hotărârilor judecătorești penale
definitive, exclusiv cu privire la latura civilă a cauzei, poate fi cerută numai
în fața instanței civile, potrivit noului Cod de procedură civilă. Chiar dacă un
asemenea text nu există și în capitolul din Codul de procedură penală destinat
contestației în anulare, este evident că o asemenea contestație, care vizează
exclusiv latura civilă, fiind întemeiat pe un motiv de contestație în anulare
prevăzut de către noul Cod de procedură civilă, trebuie soluționată de către
secția civilă a instanței de apel (menționate anterior).
S-a susținut că ar fi complet ilogic ca, în ipoteza căilor extraordinare
de atac, revizuirea privind latura civilă să fie judecată de către instanța civilă,
iar contestația în anulare împotriva aceleași decizii să fie soluționată de către
instanța penală, cu atât mai mult cu cât o contestație în anulare în latura civilă
nu se poate încadra niciodată în dispozițiile art. 426 lit. a)-i) C.pr.pen. Ca
urmare, aplicând dispozițiile noului Cod de procedură penală în spiritul său,
având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (2) din același cod, competența de
soluționare revine secției civile a curții de apel.
Referitor la legea aplicabilă, s-a relevat că noul Cod de procedură
penală conține o dispoziție în materia contestației în anulare similară celei
care se regăsește în dispozițiile art. 453 alin. (2) din acest cod (care se referă
la revizuire), fiind probabil o scăpare a legiuitorului penal (împrejurare
dovedită și de numeroasele decizii pronunțate de către Curtea Constituțională
a României cu privire la acest act normativ). Ca urmare, în lipsa unui text
expres, trebuie să se recurgă la regulile generale de interpretare a dispozițiilor
procedurale.
Articolul 2 din noul Cod de procedură civilă constituie dreptul comun
în materie procedurală, alin. (2) al textului legal sus-menționat prevăzând că
dispozițiile acestuia se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care
le reglementează nu cuprind dispoziții contrare, deci inclusiv în materie
penală, așa cum s-a stabilit în numeroase cazuri în doctrina și practica
judiciară. Această interpretare este obligatorie pentru instanțele de judecată
prin prisma dispozițiilor imperative ale Deciziei nr. 28/2008 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție1, care, în soluționarea unui recurs în interesul legii
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 22 iunie 2009.
Contestaţia în anulare formulată împotriva dispoziţiilor prin care… 255
referitoare la recursul în latura civilă în procesul penal [în condițiile în care
prin Legea nr. 365/20062, se abrogase singurul motiv din Codul de procedură
penală anterior care permitea părții civile formularea recursului cu privire la
latura civilă], a statuat că, în lipsa unor dispoziții exprese din codul
sus-menționat, cazurile de recurs în latura civilă pot fi raportate la dispozițiile
art. 304 din Codul de procedură civilă anterior, în baza art. 721 din acest (din
urmă) cod.
Ca urmare, instanța civilă poate soluționa o contestație în anulare,
exclusiv cu privire la latura civilă, în condițiile în care este incident unul
dintre cazurile expres prevăzute de contestația în anulare în materie civilă, așa
cum este situația în speță, în caz contrar încălcându-se art. 6 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Relativ la motivele propriu-zise ale contestației în anulare, s-a arătat că
soluția pronunțată de către secția penală a Curții de Apel Oradea este
rezultatul unei erori materiale evidente, deoarece motivarea soluționării
acestor apeluri nu are nicio legătură cu obiectul apelurilor și cu materialul
probator aflat la dosarul cauzei, fiind posibil ca instanța penală să fi încurcat
soluțiile din două dosare ce urmau a fi soluționate.
S-a precizat că, într-o situație relativ asemănătoare în care s-a invocat
faptul că soluția în recurs a fost rezultatul unei erori prin neobservarea de
către instanța de recurs a documentelor aflate la dosarul cauzei, prin Decizia
nr. 981/R/2012, Curtea de Apel Oradea a admis contestația în anulare, a
dispus anularea hotărârii și a procedat la rejudecarea căii de atac a recursului.
Din lecturarea motivării instanței cu privire la latura civilă rezultă că
eroarea materială a instanței de apel este evidentă, deoarece într-o frază se
vorbește de caracterul corect al despăgubirilor materiale, în condițiile în care
contestatoarea a arătat că nu a solicitat prin constituirea de parte civilă (și cu
atât mai puțin în apel) nicio sumă cu titlu de cheltuieli materiale.
Ulterior, pentru a diminua daunele morale, instanța s-a raportat
inexplicabil, printre altele, la „durata menținerii consecințelor vătămării”, în
condițiile în care aceeași instanță penală, la data când s-a dezbătut fondul
apelului, a constatat că consecințele accidentului „se mențin și în prezent” și
că trebuie verificat dacă nu este nevoie de suplimentarea numărului zilelor de
îngrijiri medicale stabilite inițial, apreciind însă că toate aceste aspecte trebuie
rezolvate pe calea unei acțiuni civile separate, întrucât au intervenit ulterior
constituirii de parte civilă formulate în primă instanță.
Examinând contestația în anulare formulată de către contestatoarea
P.I., Curtea de Apel Oradea a statuat următoarele:
2
256 Gheorghe Ivan
Cu privire la legea aplicabilă în cauză, hotărârea atacată fiind o decizie
penală, este supusă căilor extraordinare de atac prevăzute în noul Cod de
procedură penală, nefiind aplicabile dispozițiile noului Cod de procedură
civilă, așa cum se susține de către contestatoare, întrucât dispozițiile legale ce
reglementează contestația în anulare nu prevăd (așa cum stipulează
dispozițiile legale ce reglementează revizuirea hotărârilor penale) posibilitatea
formulării acestei (prime) căi extraordinare de atac numai cu privire la latura
civilă a cauzei.
Este adevărat că dispozițiile noului Cod de procedură civilă constituie
dreptul comun în materie procedurală, dispozițiile acestuia aplicându-se și în
alte materii, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții contrare, deci
inclusiv în materie penală; însă, așa cum s-a relevat și de către Înalta Curte de
Casație și Justiție, în Decizia nr. 28/2008, invocată de către contestatoare,
motivele de nelegalizate specifice procesului civil ar putea fi luate în
considerare numai în mod conjugat cu cele indicate de noul Cod de procedură
penală, ca temeiuri ale criteriilor susceptibile a fi invocate împotriva modului
de soluționare a laturii civile.
Așadar, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 raportat la art. 503 alin. (3)
C.pr.civ. ar putea fi luate în considerare numai în mod conjugat cu cele
indicate de art. 426 C.pr.pen., ca temeiuri ale criticilor ce ar putea fi invocate
împotriva modului de soluționare a laturii civile.
Raportat la considerentele expuse anterior, soluționarea contestației în
anulare formulate de către contestatoarea P.I. este de competența Secției
penale a Curții de Apel Oradea, secție care a pronunțat și decizia penală
împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare.
Prin urmare, procedând la verificarea admisibilității în principiu a
contestației în anulare formulate, este de observat că aceasta este inadmisibilă,
nefiind îndeplinite niciuna dintre condițiile de admisibilitate prevăzute în art.
431 alin. (2) C.pr.pen.
Astfel, prezenta contestație în anulare nu a fost făcută în termenul de
10 zile prevăzut în art. 428 C.pr.pen. (decizia a fost comunicată la data de 20
februarie 2014, termenul de 10 zile împlinindu-se la data de 3 martie 2015),
motivul pe care se întemeiază aceasta nu este dintre cele expres și limitativ
prevăzute în art. 426 din același cod, iar în sprijinul contestației nu s-au depus
și nici nu s-au invocat dovezi care să fie la dosar.
Față de starea de fapt și considerentele sus-expuse, Curtea de Apel
Oradea, în baza art. 431 C.pr.pen., a respins ca inadmisibilă contestația în
anulare formulată de către contestatoarea P.I. împotriva Deciziei penale nr.
99/A/2015, pronunțate de către Curtea de Apel Oradea. Totodată, a obligat
Contestaţia în anulare formulată împotriva dispoziţiilor prin care… 257
contestatoarea să plătească în favoarea statului suma de 100 lei cheltuieli
judiciare.
(C. Ap. Oradea, S. pen., Dec. pen. nr. 351/2015)
II. Notă parțial aprobativă. 1. Prin Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 18/20163, art. 428 C.pr.pen.4 a fost modificat, astfel că în prezent termenul
de introducere a contestației în anulare este de 30 de zile, cu excepția situației
prevăzute în alin. (2) al articolului menționat anterior.
2. Pentru a fi luate în considerare dispozițiile noului Cod de procedură
civilă, este necesar ca noua lege procesual penală să nu conțină dispoziții
contrare [art. 2 alin. (2) C.pr.civ.]. Or, în materia contestației în anulare,
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016.
4
,,Art. 428. Termenul de introducere a contestaţiei în anulare
(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate
fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
(2) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi
introdusă oricând.”
,,Art. 426. Cazurile de contestaţie în anulare
Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în
următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal;
c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate;
e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a
inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a
inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea
prevede altfel;
h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru
aceeaşi faptă.”
Prin Dec. nr. 10/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392
din 25 mai 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b)
C.pr.pen., instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de
încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat
incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.
258 Gheorghe Ivan
această condiție nu este îndeplinită. Prin urmare, dispozițiile art. 503 alin. (2)
pct. 2 raportat la art. 503 alin. (3) C.pr.civ.5 nu pot fi luate în considerare, nici
măcar în mod conjugat cu cele ale art. 426 C.pr.pen.
3. Articolul 453 alin. (2) C.pr.pen., fiind destinat revizuirii, și nu
contestației în anulare, nu era incident în speță. De altfel, potrivit art. 429
din codul menționat anterior: contestația în anulare se introduce la instanța
care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere (deci, la Secția penală a
Curții de Apel Oradea); însă atunci când se invocă autoritatea de lucru
judecat, contestația în anulare se introduce la instanța la care a rămas
definitivă ultima hotărâre.
5
,,Art. 503. Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare
[…]
(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare
atunci când:
[…]
2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
[…]
(3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor
instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.”
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE
NUMIREA/REVOCAREA PROCURORILOR ÎN CADRUL CELOR
DOUĂ DIRECȚII ALE MINISTERULUI PUBLIC. INECHITATE
ABSTRACT
Recently, it was published in the Official Gazette of Romania, Part

I, Law no. 207/2018 for amending and supplementing Law no.
304/2004 regarding the judicial organisation, republished, as
subsequently amended and supplemented, including regulations
regarding the appointment/dismissal of the prosecutors within the
two directorates of the Public Ministry, respectively the
Directorate for the Investigation of Organized Crime Offenses and
Terrorism and the National Anticorruption Directorate.
Keywords: the Directorate for the Investigation of Organized

Crime Offenses, the National Anticorruption Directorate, Law no.
207/2018, appointment, judicial organisation, prosecutor,
dismissal.
Actul normativ Obiectul

Legea nr. 207/2018 – modificarea și completarea Legii nr.
304/2004 privind organizarea judiciară1,
republicată, cu modificările și completările
ulterioare
– numirea/revocarea procurorilor în cadrul
celor două direcții ale Ministerului Public

1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie
2005.
260 Gheorghe Ivan
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, a
fost publicată Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Prezintă interes art. I pct. 40 și 43 din Legea nr. 207/2018:

<<ART. I
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu
modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după
cum urmează:
[…]
40. La articolul 791, alineatele (2), (3) și (9)-(11) se modifică și vor
avea următorul cuprins:
,,(2) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism se încadrează cu procurori numiți prin ordin al
procurorului-șef al acestei direcții, cu avizul Secției pentru procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul
de funcții, aprobat potrivit legii.
(3) Pentru a fi numiți în cadrul Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorii trebuie să
nu fi fost sancționați disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o
conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 8 ani în funcția de
procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma interviului
organizat de comisia constituită în acest scop.
.............................................................................................................................
(9) Procurorii numiți în cadrul Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism pot fi revocați prin
ordin al procurorului-șef al acestei direcții, cu avizul Secției pentru procurori
a Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării
necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției sau în cazul aplicării unei
sancțiuni disciplinare.
(10) La data încetării activității în cadrul Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorul revine la
parchetul de unde provine.
(11) De la data revenirii la parchetul de unde provin, procurorii care
au activat în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism își redobândesc gradul profesional de execuție și
salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca
Numirea/revocarea procurorilor în cadrul celor două direcții… 261
urmare a promovării, în condițiile legii, în timpul desfășurării activității în
cadrul acestei direcții.”2
2
Anterior, art. 791 din Legea nr. 304/2004, republicată, avea următorul conținut:
,,(1) În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
funcţionează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului.
(2) Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului-şef al acestei direcţii, cu avizul
Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii,
aprobat potrivit legii.
(3) Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism procurorii trebuie să aibă o bună pregătire
profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de
procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma interviului organizat de comisia
constituită în acest scop (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(4) La interviu poate participa orice procuror care îndeplineşte condiţiile prevăzute
la alin. (3).
(5) Interviul constă în verificarea pregătirii profesionale, a capacităţii de a lua
decizii şi de a-şi asuma răspunderea, a rezistenţei la stres, precum şi a altor calităţi specifice.
(6) La evaluarea candidaţilor vor fi avute în vedere şi activitatea desfăşurată de
procurori, cunoaşterea unei limbi străine şi cunoştinţele de operare pe calculator.
(7) Comisia prevăzută la alin. (3) este numită prin ordin al procurorului-şef al
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi este
formată din 3 procurori din cadrul Direcţiei. Din comisie pot face parte şi specialişti în
psihologie, resurse umane şi alte domenii (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(8) Procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism evaluează, anual, rezultatele obţinute de procurorii Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
(9) Procurorii numiţi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism pot fi revocaţi prin ordin al procurorului-şef al acestei
direcţii, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării
necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în cazul aplicării unei sancţiuni
disciplinare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(10) La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism procurorul revine la parchetul de unde provine sau la
alt parchet unde are dreptul să funcţioneze potrivit legii.
(11) De la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au
dreptul să funcţioneze potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism îşi redobândesc gradul
profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele
dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în
cadrul acestei direcţii.
(12) Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt stabilite prin lege
specială.
262 Gheorghe Ivan
[…]
43. La articolul 87, alineatele (1)-(3), (6), (8), (9) și (91) se modifică
și vor avea următorul cuprins:
,,ART. 87
(1) Direcția Națională Anticorupție se încadrează cu procurori numiți
prin ordin al procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, la
propunerea Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii,
în urma concursului organizat în acest sens, în limita posturilor prevăzute în
statul de funcții, aprobat potrivit legii.
(2) Pentru a fi numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție,
procurorii trebuie să nu fi fost sancționați disciplinar, să aibă o bună
pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, cel puțin 8 ani
vechime în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în
urma unui concurs susținut în fața Secției de procurori a Consiliului Superior
al Magistraturii.
(3) Concursul prevăzut la alin. (2) constă în:
a) un interviu transmis în direct, susținut în fața Secției de procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii;
b) o probă având ca obiect evaluarea a minimum 5 rechizitorii alese
aleatoriu, precum și a altor acte întocmite de candidați și considerate
relevante de aceștia, din ultimii 5 ani de activitate.
.............................................................................................................................
(6) Evaluarea prevăzută la alin. (3) lit. b) se efectuează de o comisie
desemnată de secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii,
formată din 2 procurori de la Direcția Națională Anticorupție propuși de
procurorul-șef al direcției, 2 procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție propuși de procurorul general și un formator
propus de Institutul Național al Magistraturii.
.............................................................................................................................
(8) Procurorii numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pot fi
revocați prin ordin al procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, cu
avizul conform al secției de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii,
în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției sau în
cazul aplicării unei sancțiuni disciplinare.
(9) La data încetării activității în cadrul Direcției Naționale
Anticorupție, procurorul revine la parchetul de unde provine.
(13) Dispoziţiile art. 48 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se
aplică în mod corespunzător.”
Numirea/revocarea procurorilor în cadrul celor două direcții… 263
(91) De la data revenirii la parchetul de unde provin, procurorii care
au activat în cadrul Direcției Naționale Anticorupție își redobândesc gradul
profesional de execuție și salarizarea corespunzătoare acestuia avute
anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condițiile legii, în
timpul desfășurării activității în cadrul direcției.”3
[…]>>
Notă parțial aprobativă. 1. Sunt bine-venite unele dintre noile măsuri

de organizare judiciară.
3
Anterior, art. 87 din Legea nr. 304/2004, republicată, avea următorul conținut:
(1) Direcţia Naţională Anticorupţie se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al
procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.
(2) Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorii trebuie
să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel
puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui
interviu organizat de comisia constituită în acest scop (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(3) La interviu poate participa orice procuror care îndeplineşte condiţiile prevăzute
la alin. (2).
(4) Interviul constă în verificarea pregătirii profesionale, a capacităţii de a lua
decizii şi de a-şi asuma răspunderea, a rezistenţei la stres, precum şi altor calităţi specifice.
(5) La evaluarea candidaţilor, vor fi avute în vedere şi activitatea desfăşurată de
procurori, cunoaşterea unei limbi străine şi cunoştinţele de operare pe calculator.
(6) Comisia prevăzută la alin. (2) este numită prin ordin al procurorului şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi este formată din 3 procurori de la Direcţia Naţională
Anticorupţie. Din comisie pot face parte şi specialişti în psihologie, resurse umane şi alte
domenii (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(7) Procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie evaluează, anual, rezultatele
obţinute de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
(8) Procurorii numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie pot fi revocaţi prin
ordin al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior
al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei sau în
cazul aplicării unei sancţiuni disciplinare (sublinierea noastră – Gh. Ivan).
(9) La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să
funcţioneze potrivit legii.
(91) De la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au
dreptul să funcţioneze, potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie îşi redobândesc gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare
acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în
timpul desfăşurării activităţii în cadrul direcţiei.
(10) Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Direcţiei
Naţionale Anticorupţie sunt stabilite prin lege specială.
(11) Dispoziţiile art. 48 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 303/2004, republicată, se
aplică în mod corespunzător.”
264 Gheorghe Ivan
2. Totuși, simetria juridică ar fi impus adoptarea aceluiași regim de
numire/revocare a procurorilor în cadrul Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (denumită în
continuare D.I.I.C.O.T.) și în cadrul Direcției Naționale Anticorupție
(denumită în continuare D.N.A.).
Față de reglementarea anterioară – când procurorii erau numiți în
cadrul celor două direcții dacă, printre altele, erau admiși în urma unui
interviu organizat de către comisia constituită în acest scop la nivelul
D.I.I.C.O.T., respectiv D.N.A. –, în prezent, această comisie există numai în
cadrul D.I.I.C.O.T., pentru D.N.A. fiind necesară constituirea unei comisii
de către Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. Și
componența comisiilor de evaluare este diferită: în cazul D.I.I.C.O.T.,
comisia este formată din 3 procurori din cadrul acestei direcției, putând face
parte și specialiști în psihologie, resurse umane și alte domenii; relativ la
D.N.A., comisia este constituită din 2 procurori de la D.N.A. propuși de
procurorul-șef al direcției, 2 procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție propuși de procurorul general al acestui parchet
și un formator propus de Institutul Național al Magistraturii. De asemenea,
și probele de evaluare sunt distincte: în cazul D.I.I.C.O.T., este necesar
numai un interviu, în timp ce pentru accederea în D.N.A.,
candidatul-procuror trebuie să susțină pe lângă un interviu, transmis în direct
(această cerință nefiind prevăzută în cazul primei direcții), și o probă (a
doua) având ca obiect evaluarea a minimum 5 rechizitorii alese aleatoriu,
precum și a altor acte întocmite de către candidați și considerate relevante de
către aceștia, din ultimii 5 ani de activitate. Nu se înțelege de ce s-a operat
următoarea distincție: interviul se susține în fața Secției de procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii, iar a doua probă în fața comisiei de
evaluare. Ar fi trebuit ca evaluarea să fie făcută unitar de către comisia
desemnată de către Secția pentru procurori a Consiliului Superior al
Magistraturii, iar această comisie să facă propunerea de numire.
Cu referire la revocare, observăm că relativ la D.I.I.C.O.T., avizul
Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este
consultativ, pe când, în ceea ce privește D.N.A., avizul acestei secții este
conform. În reglementarea anterioară, ambele avize erau consultative.
VARIA
AUTORITATEA JUDICIARĂ ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ.
JUDICIARIZAREA VIEŢII PUBLICE ŞI RAPORTURILE CU
CELELALTE AUTORITĂŢI
Prof. univ. dr. Augustin LAZĂR

Procuror general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție
În democrațiile contemporane s-a dezvoltat o adevărată cultură a

drepturilor omului ce conferă, în perioada actuală, sistemului judiciar un rol
mult mai important. În acest sens pledează câteva idei relevante din
comunicarea prezentată de doamna Marta Cartabia, vicepreședinte al Curții
Constituționale a Italiei, în cadrul seminarului cu tema “Autoritatea puterii
judiciare”, organizat cu prilejul deschiderii anului judiciar 2018, la sediul din
Strasbourg al Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO sau Curtea de la
Strasbourg): “Cele mai multe dintre noile probleme ale vieții sociale sunt
încadrate în termenii drepturilor individuale: o serie de drepturi noi au
provenit din dreptul la viață privată, dreptul la autodeterminare și dreptul la
nediscriminare și se referă la noile drepturi, probleme sensibile și nerezolvate
ale zilelor noastre. Drepturile pot fi revendicate direct în instanță. În timp ce
organismele politice pot fi paralizate de diviziuni și lipsa de consens și ar
putea să nu fie dispuse să delibereze în privința problemelor controversate,
instanțele judecătorești sunt obligate să decidă chiar și în cele mai sensibile
situații. Noțiunile de noi drepturi, referitoare la chestiuni bioetice,
transformarea dreptului familiei, preocupările multiculturale, dreptul și
religia, imigrația fac parte din munca de zi cu zi a instanțelor. În multe
cazuri, instanțele judecătorești trebuie să decidă asupra unor noi probleme
privind drepturile, fără sprijinul unei legislații clare. Aceste cazuri împing
sistemul judiciar în fruntea dezbaterii publice și îl mențin mereu sub lumina
reflectoarelor”1. Iar toate acestea au loc într-un moment în care Curtea de la
Strasbourg a atras atenția asupra separării puterilor și asupra independenței
justiției. Conform jurisprudenței C.E.D.O., judecătorii trebuie să fie

Discurs prezentat la Seminarul Judiciar Anual al Curții Europene a Drepturilor
Omului, care a avut loc pe 25 ianuarie 2019, la Strasbourg.

e-mail: lazar_augustin@mpublic.ro, cabinet_pg@mpublic.ro.
1
M. Cartabia, Separarea puterilor şi independenţa judecătorească: provocări
actuale, în Pro Lege nr. 1/2018, p. 386.
266 Augustin Lazăr
independenți de celelalte puteri în stat, acest lucru fiind hotărâtor în orice
democrație. Deopotrivă, instanța europeană a drepturilor omului a susținut că
“noțiunea de separare a puterilor între executiv și justiție a dobândit o
importanță tot mai mare în jurisprudența Curții” (a se vedea Stafford contra
Regatului Unit [GC], nr. 46295/99, §78, CEDO 2002-IV)2.
Spre exemplu, în Franța, ne spune avocatul Henri Leclerc, președinte
de onoare al Ligii Drepturilor Omului, de mai bine de două secole justiția se
străduiește să-și găsească locul ei în echilibrul puterilor. Cei aflați la putere, în
general, arată puțină considerație cu privire la un judecător – cel care
înfăptuiește justiția –, invocând într-un mod recurent pericolul instaurării unei
“Republici a judecătorilor” care să se substituie democrației reprezentative.
Făcând apel la celebrul Blaise Pascal care opunea conceptele de justiție și de
forță: ”Justiția fără forță este neputincioasă; forța fără justiție este tiranică”,
Henri Leclerc arată că, în Franța, există încă mari așteptări în ceea ce privește
reforma justiției3.
Tot aici pot fi inserate și aprecierile cunoscutului filosof al politicii
Pierre Manent, atunci când se referă la emanciparea dreptului ca evoluție
esențială, alături de emanciparea comerțului și a moralei, în procesul
contemporan de transformare a vieții colective, și anume: „Drepturile (...)
sunt atribute ale oricărei ființe umane ca ființă umană (...) ele sunt declarate
și garantate de judecători – judecători tot mai independenți de ordinea
politică sau care așa ar trebui să fie”4.
John Locke, în al său „Tratat asupra guvernământului civil” (1690),

enunța teoria separației puterilor care avea să fie desăvârșită de către
Charles-Louis de Secondat, baron de la Bréde et de Montesquieu, în celebra
sa lucrare “Despre spiritul legilor” (1748), acesta făcând din “separația
puterilor un eficient instrument al siguranței cetățenilor”5. Ulterior, conceptul
separației puterilor în stat a fost instituționalizat în Constituția Statelor Unite
2
A se vedea şi O. Predescu, Drepturile omului şi ordinea mondială, în “Dreptul” nr.
8/2016.
3
H. Leclerc, La justice et le pouvoir, în ”Le monde qui vient. Entre périls et
promesses. 2000-2015: un État des droits”, ouvrage dirigé et coordonné par G. Aschieri, J.-P.
Dubois, E. Tartakowsky, P. Tartakowsky, Ligue des Droits de L’Homme, Éditions La
Découverte, Paris, 2016, p. 115, 117, 118, 119.
4
P. Manent, Cum de putem trăi împreună, Editura Humanitas, București, 2017, p.
333.
5
A se vedea şi I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Separaţia şi echilibrul puterilor (Articolul
1. Statul român - Comentariu), în “Constituţia României. Comentariu pe articole”, de I.
Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori) ş.a., Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 13.
Autoritatea judiciară în lumea contemporană. Judiciarizarea vieţii… 267
ale Americii, fiind ridicat la rangul de principiu fundamental de drept. Apoi,
el a fost inclus și în constituțiile altor state democratice și pluraliste.
În acest context, un rol semnificativ îl are responsabilitatea liderilor, în
alte cuvinte capacitatea sistemului public de a se autoregla și de a răspunde
așteptărilor societății, precum și organizarea, stabilitatea și priceperea
instituțiilor statului de a răspunde la schimbările extreme din lumea
contemporană.
Pierre Rosanvallon, profesor la Collège de France și director de studii
la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, a analizat
problema în cartea sa “Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii”.
Lucrarea se referă la un nou aspect al democrațiilor epocii actuale, care a
generat multe discuții și analize, și anume o deplasare a dezbaterii publice
spre penal, ceea ce înseamnă o implicare sporită a puterii judecătorești în viața
publică, mai exact o judiciarizare a vieții publice6. Profesorul Rosanvallon
relevă că ne aflăm în fața unui fenomen complex, cu formă variabilă și cu
multiple cauze. El reține că unul dintre factorii numeroși care-l determină
constă în incapacitatea liderilor de a se adapta și de a răspunde la cerințele
cetățenilor, crescând, în acest mod, exigența responsabilității în relația cu
alegătorii. Așa fiind, se produce trecerea “din universul democrațiilor de
confruntare și de reprezentare” în cel al ”democrațiilor de imputare”7.
Pentru această observație este semnificativă situația din România,
unde încrederea cetățenilor în puterea judecătorească este mai mare, în raport
cu celelalte puteri. Percepția este că lipsesc programele și proiectele publice
de substanță, iar candidații pentru alegerile locale și parlamentare sunt
desemnați în absența unor criterii de competență și integritate. La acestea se
adaugă deficiențele de decizie la nivel guvernamental și complexitatea
birocratică a structurilor guvernamentale. De exemplu, sunt remarcate
deficiențele în atragerea și cheltuirea banilor europeni ori a investițiilor străine
de anvergură, cu deosebire pentru construirea unei infrastructuri
corespunzătoare, pentru creșterea nivelului de trai ș.a. Toate acestea servesc
drept cauză pentru dorința cetățeanului obișnuit, cu un mod de viață modest,
de a afla cine este responsabil (penal, în primul rând) pentru lipsa de
performanță a liderilor în gestionarea corectă a banului public, în sensul
creării binelui comun. În consecință, în ultima perioadă, Direcția Națională
Anticorupție a cercetat și trimis în judecată un număr important de persoane
publice de rang înalt care au fost condamnate definitiv pentru infracțiuni de
6
În legătură cu judiciarizarea vieţii publice, a se vedea şi O. Predescu, Montesquieu
şi penalizarea vieţii publice, în Legal Point nr. 2/2016.
7
P. Rosanvallon, Contrademocraţia. Politica în epoca neîncrederii, Editura Nemira,
Bucureşti, 2010, p. 241.
268 Augustin Lazăr
corupție. Aceasta determină, pentru moment, un șoc la nivelul echilibrului
între cele trei puteri ale statului, puterea judecătorească părând, în ochii celor
mai puțini avizați, că determină agenda publică în contextul dificultății
transpunerii în practică a promisiunilor făcute în alegeri. Este pus în discuție
acel echilibru generat de raporturile constituționale dintre autoritățile publice.
Acesta cunoaște “implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a
celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare și control”8.
Atenția opiniei publice se concentrează, astfel, tot mai mult asupra sporirii
rolului judecătorului și a forței dreptului în încă tânăra noastră democrație.
Observarea atentă este realizată în speranța că prin hotărârile pronunțate de
instanțele de judecată, în fiecare caz penal, vor veni și mult așteptatele decizii
publice pentru mai binele societății românești.
Analizând problema consolidării încrederii în sistemul judiciar
românesc, în studiile de specialitate9 s-a remarcat că, prin modificarea
Constituției, în 2003, “separarea puterilor a fost integrată în mod expres în
textul articolului 1 alineatul (4) din Constituția României: separarea și
echilibrul puterilor sunt principii fundamentale ale organizării de stat, „în
cadrul democrației constituționale”. În lipsa unei definiții constituționale,
cele mai importante dezvoltări ale separării puterilor au fost oferite de către
Curtea Constituțională”10. Astfel, Curtea a subliniat „importanța, pentru buna
funcționare a statului de drept, a colaborării puterilor, care trebuie să se
manifeste în spiritul regulilor loialității constituționale, comportamentul loial
fiind o garanție a principiului separării și echilibrului puterilor”11.
Reforma judiciară din 2004 (în special a Consiliului Superior al
Magistraturii) a contribuit, la început, la creșterea încrederii, fiind percepută
ca o distanțare a Consiliului Superior al Magistraturii de influențele politice.
În timp, încrederea publică a suferit variații. În acest sens, în mai multe
rânduri, CEDO a relevat rolul special în societate al sistemului judiciar care,
în calitatea sa de garant al justiției, o valoare fundamentală într-un stat de
drept, trebuie să se bucure de încrederea publică pentru a-și îndeplini
sarcinile12.
În acest context, opiniile societății civile privind autoguvernarea
judiciară sunt divizate: o parte pare a se simți amenințată de izolarea
8
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 16-17.
9
B. Selejan-Guțan, România: riscurile unui "model european perfect" al Consiliului
Judiciar, Vol. 19 German Law Journal No. 7 (2018), https://www.germanlawjournal.com/
(current issue devoted to judicial self-governance).
10
CCR, Decizia nr. 63/2017.
11
12
CEDO, Baka contra Ungariei [GC], nr. 20261/12, § 164, 23 iunie 2016.
judiciară, iar o altă parte, cu mentalitate europeană, activă, susține un grad
crescut de autonomie judiciară, văzută ca un scut contra corupției. Într-un
sondaj de opinie din 2015, un procent de 77% din respondenții români au
declarat că susțin puternic lupta anticorupție. Această observație a condus la
concluzia că în România, imaginea sistemului judiciar este strâns legată de
lupta anticorupție.
Crearea și reforma Consiliului Superior al Magistraturii au influențat
valorile performanței judiciare: eficiență, acces, eficacitate, competență,
corectitudine etc.
Calitatea procesului de selecție a magistraților, de asemenea,
influențează nivelul încrederii publice în sistemul judiciar. Institutul Național
al Magistraturii asigură selecția și pregătirea tinerilor judecători și procurori, o
foarte bună calitate privind materiile de bază și respectarea drepturilor
fundamentale.
Surprinzător, încrederea publică în Direcția Națională Anticorupție
este încă mai ridicată decât în instanțe. Aceasta este datorată mai marii
vizibilități instituționale în ceea ce privește corupția la nivel înalt, deși unele
cazuri s-au încheiat cu decizii de achitare. Direcția Națională Anticorupție
este văzută ca principalul vector de purjare a societății de corupție, în special
în urma încercărilor repetate de a schimba legislația și de a diminua nivelul
politicilor anticorupție13.
Media a jucat un rol major de incitare la neîncredere prin sugestia că o
parte însemnată din sistemul judiciar ar putea fi coruptă, inclusiv prin
sensibilizare la influențe politice. În literatura de specialitate14 s-a precizat că
multe din aceste dezbateri media au fost inițiate de trusturile de presă
aparținând unor persoane implicate în proceduri judiciare, având ca obiect
infracțiuni de corupție sau alte infracțiuni (spălare de bani, evaziune fiscală,
șantaj etc.).
Printre factorii esențiali care au influențat încrederea publică în
sistemul judiciar sunt: independența și imparțialitatea judecătorilor și
sistemului judiciar ca întreg, durata lungă a procedurilor, executarea
hotărârilor judecătorești15 și presiunile politice prin intermediul canalelor
media.
13
B. Selejan-Guțan, op. cit.
14
Ibidem.
15
CEDO a reținut că deficiențele în executarea hotărârilor judecătorești pot submina
autoritatea judiciară și implicit încrederea publică în sistemul judiciar. Astfel, în cauza
Broniowski contra Poloniei [GC], nr. 31443/96, § 176, CEDO 2004-V, Curtea a constatat o
încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a afirmat că un “comportament al agențiilor de stat,
care implică o încercare deliberată de a împiedica punerea în aplicare a unei hotărâri
definitive și executorii și care, în plus, este tolerat, dacă nu aprobat în mod tacit, de executivul
270 Augustin Lazăr
Alte provocări interne pentru imaginea publică a diferitelor instituții
judiciare, dar care se manifestă periodic, sunt numirile procurorilor de top și
alegerile pentru Consiliul Superior al Magistraturii16. Sistemul românesc de
auto-guvernare judiciară s-a dovedit insuficient pregătit pentru a proteja
independența reală a sistemului împotriva asalturilor repetate din zona
politică.
A fost lansată astfel o campanie media, urmată de acțiuni legislative de
ajustare a Euro-modelului judiciar românesc cu motivarea că „independența
absolută a sistemului judiciar față de restul arhitecturii statale românești,
inclusiv față de cetățeni – pe care se presupune că îi servește – ridică
întrebări serioase și contribuie la din ce în ce mai accentuata fragmentare a
coeziunii sociale în România”17.
Criticile formulate de societatea civilă, Consiliul Superior al
Magistraturii și asociațiile de magistrați au determinat inițiatorii să renunțe
sau să amâne o parte dintre modificările periculoase pentru independența
sistemului judiciar, cum ar fi plasarea Inspecției Judiciare sub autoritatea
ministrului justiției sau pensionarea anticipată a magistraților. În legile
adoptate, în ciuda serioaselor îngrijorări exprimate de Comisia Europeană, au
rămas totuși noi prevederi referitoare la înăsprirea răspunderii materiale,
înființarea secției specializate de anchetare a magistraților, numirea
magistraților de rang înalt etc., care amenință independența sistemului
judiciar, în special eficacitatea luptei anticorupție.
Pe măsura trecerii timpului, campania mediatică și alte acțiuni externe
generează vulnerabilități în interiorul sistemului judiciar: scăderea încrederii,
tensiuni interne între diferite categorii de magistrați sau instituții, tendințe de
pensionare în masă, lipsa transparenței și scăderea nivelului de asumare a
răspunderii unor magistrați. Analizele de specialitate au evidențiat riscul că
aceste amenințări pot să transforme sistemul judiciar românesc dintr-un model
„perfect” pe hârtie și recomandat inițial pentru schimb de bune practici,
într-un experiment european, în final, posibil ratat în practică, incapabil să
impună supremația legii. Dimpotrivă, dacă va fi sprijinit și va rezista, își va
consolida poziția ca gardian al independenței judiciare, inclusiv al luptei
și sucursala legislativă a statului, nu poate fi explicată în termenii unui interes public legitim
sau al intereselor comunității în ansamblu, dimpotrivă, este capabil să submineze
credibilitatea și autoritatea puterii judecătorești și să pună în pericol eficiența acesteia, factori
de o importanță majoră din punctul de vedere al principiilor fundamentale care stau la baza
Convenției.”
16
B. Selejan-Guțan, op. cit.
17
B. Dima, E.S. Tănăsescu, Reforma constituțională: analiză și proiecții, Editura
Universul Juridic, București, 2012, p. 142.
anticorupție18. Din ianuarie 2017, cu toate avertizările din rapoartele MCV,
sistemul judiciar românesc este, în mod curent, supus unei presiuni constante
și puternice, numai evoluția raporturilor cu instituțiile UE urmând să ne arate,
în ciuda imperfecțiunilor constatate, capacitatea de reziliență, de a se
autoregla și de a-și îndeplini în continuare rolul constituțional.
În raportul din 13 noiembrie 2018 privind Mecanismul de Cooperare și
Verificare, Comisia Europeană (CE) a recomandat României, între altele, să
suspende imediat punerea în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de
urgență ulterioare. A mai recomandat să le revizuiască ținând seama pe deplin
de recomandările formulate în cadrul MCV, cât și de cele formulate de
Comisia de la Veneția și de Grupul de state împotriva corupției al Consiliului
Europei (GRECO).
În plus, CE îndeamnă la respectarea avizelor negative ale Consiliului
Superior al Magistraturii referitoare la numirea sau revocarea unor procurori
cu funcții de conducere până la intrarea în vigoare a unui nou cadru legislativ,
în conformitate cu recomandarea 1 din ianuarie 2017.
De asemenea, CE recomandă înghețarea intrării în vigoare a
modificărilor propuse a fi aduse la Codul penal și la Codul de procedură
penală, precum și relansarea procesului de revizuire a Codului penal și a
Codului de procedură penală. Aceasta ținând seama pe deplin de necesitatea
de a se asigura menținerea compatibilității acestor coduri cu dreptul UE și cu
instrumentele internaționale în materie de combatere a corupției, precum și cu
recomandările formulate în cadrul MCV și cu avizul Comisiei de la Veneția19.
După cum a statuat și Curtea Constituțională, dialogul între puteri și
principiul cooperării loiale ar putea fi soluția optimă pentru o aplicare
armonioasă a principiului separării și echilibrului puterilor statului20.
În literatura franceză, magistratul Dominique Barella, fost președinte
al Uniunii Sindicale a Magistraților din Franța, își exprimă îngrijorarea față de
amploarea fenomenului judiciarizării societății franceze pe care îl aseamănă
cu o mașină infernală. În plus, arată că judiciarizarea nu este decât traducerea
instituțională a unei imunizări a raporturilor sociale. Acesta explică
fenomenul menționat printr-o serie de cauze din care amintim cu titlu de
exemplu: pierderea încrederii cetățenilor în elitele responsabile; instabilitatea
18
B. Selejan-Guţan, op. cit.
19
http://www.agerpres.ro/romania-in-lume/2018/11/13raport-mcv-comisia-
europeana-recomanda-romaniei-sa-suspende-imediat-implementare-legilor-justitiei-210021.
20
272 Augustin Lazăr
socială în domeniile imobiliar și al muncii; dezvoltarea unei agresivități
sociale a cărei judiciarizare este expresia cea mai instituțională ș.a.21.
Opinăm, asemenea profesorului Rosanvallon, că judiciarizarea vieții
publice nu trebuie redusă „la simpla chestiune a ”concurenței” instituționale
dintre magistrați și reprezentanți pentru exercițiul puterii”22. Dimpotivă, cu
deosebire, trebuie analizată din perspectiva înfăptuirii actului de justiție bazat
pe independența și imparțialitatea magistratului. Judecata este ea însăși „o
formă de acțiune publică, o modalitate de expresie a interesului general
într-un caz particular”23.
Este necesar a menționa succint că independența judecătorilor este o
condiție obligatorie pentru existența statului de drept și garanția fundamentală
a unui proces echitabil. La rândul lor, instanțele de judecată trebuie să fie
independente de puterea executivă și de puterea legislativă. Ele trebuie să mai
fie și reziliente, atunci când este cazul, la presiunile venite din partea
celorlalte puteri ori chiar din partea societății24. Observând riguros, trebuie să
remarcăm că, uneori, acestea au ca sursă chiar disfuncționalitățile din cadrul
sistemului judiciar. În doctrină s-a arătat că independența puterii judecătorești
față de puterea legislativă înseamnă că aceasta din urmă nu poate să intervină
în procesul de judecată în altă formă decât cea a emiterii unor legi pe care
instanțele să le pună în aplicare. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a analizat independența instanței de judecată prin raportare la puterea
de fapt a unor grupuri de presiune, cu titlu general, sau prin raportare specială
la mass-media. Astfel, Curtea de la Strasbourg a relevat că pentru aprecierea
îndeplinirii cerinței independenței tribunalului trebuie analizați mai mulți
factori. Aceștia sunt: modul de desemnare a membrilor tribunalului și durata
mandatului, existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare,
precum și posibilitatea de a verifica dacă tribunalul prezintă aparența de
independență. În dreptul român, conform art. 124 alin. (3) din Constituția
României, republicată, și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și
trebuie să fie imparțiali. Deopotrivă, în activitatea pe care o desfășoară,
judecătorii au obligația de a fi imparțiali și de a decide în mod obiectiv, liberi
de orice influențe. Este imperios necesar ca imparțialitatea judecătorilor să fie
21
D. Barella, La machine infernale de la judiciarisation, disponibil la
www.constructif.fr, accesat pe 19 decembrie 2018.
22
P. Rosanvallon, op. cit., p. 243.
23
Ibidem.
24
Despre reziliență a se vedea și O. Predescu, Reziliență – victimologie – justiţie
penală sau o succintă introducere în rezilienţa juridică, în „Dreptul” nr. 4/2014, p. 213-230.
absolută, deoarece încrederea publică și respectul pentru sistemul juridic
reprezintă garanțiile eficienței acestuia25.
De asemenea, acest cadru legal și judiciar marcat profund de
fenomenele de juridicizare (elaborarea în exces de norme juridice în aproape
toate domeniile sociale, susceptibilă de a genera contencios) și judiciarizare
trebuie pus de acord cu dispozițiile art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care
consacră dreptul oricărei persoane de a fi judecată într-un termen rezonabil,
corelativ cu obligația de celeritate a instanței reținută ca obligație de rezultat a
statului.
Observăm că în epoca postmodernă ne confruntăm cu un proces
complex de mondializare multidimensională, cu pericolul uniformizării
totalizatoare, cu consecințele eliminării diferențelor și varietății. Prin urmare,
omenirea se află din nou la o mare răscruce, ca de atâtea ori în agitata sa
istorie. Însă istoria societății omenești ne spune că ori de câte ori aceasta a
trecut prin asemenea momente hotărâtoare, au avut loc și preschimbări la
nivel instituțional. Acestea presupun reorientări în sfera preocupărilor și
descărcarea de noi energii pentru ca autoritățile publice și instituțiile lor să
poată face față provocărilor și exigențelor contemporane impuse de societatea
post- și transmodernă. Ele reclamă forme specifice de exprimare, în contextul
unei ordini internaționale transformate radical, cu urmările sale, care la rândul
ei se află în plin proces de manifestare. În fața acestor provocări
nemaiîntâlnite până în prezent, autoritățile publice se situează printre factorii
principali de reacție și formulări de răspunsuri de ordin politic, normativ,
economic, cultural și, nu în cele de pe urmă, spiritual. De aceea, revine
puterilor statului, în principal celei executive și celei legislative, să adopte
cele mai adecvate strategii referitoare la construirea încrederii și
responsabilității acestora în scopul de a spori și proteja autoritatea judiciară.
Printre mijloacele de realizare a dejudiciarizării societății aflate la
dispoziția puterii legiuitoare și executive în statele contemporane, dar și a
subiecților de drept nestatali, precum societățile comerciale, sindicatele și
patronatele, se numără și reglementarea metodelor alternative de soluționare
a disputelor26 (ADR). Acestea sunt tot mai mult folosite pentru a evita
supraîncărcarea autorității judiciare cu multiple cauze ce pot fi soluționate
prin participarea activă a părților, eventual și al unui mediator sau arbitru.
25
Referitor la independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, precum şi la trimiterile
făcute în text cu privire la doctrină şi la jurisprudenţa C.E.D.O. care vizează acest subiect, a
se vedea pe larg, M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi
procesul penal român, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 572-593.
26
ADR = alternative dispute resolution.
274 Augustin Lazăr
ADR contribuie la protejarea autorității judiciare prin înlăturarea din
activitatea acesteia a tot ceea ce poate fi reglementat prin mijloace
extrajudiciare. Mai mult, ADR sunt esențiale din perspectiva restaurativă
asupra soluționării disputelor care, altfel, au potențialul de a se transforma în
litigii judiciare. Printre ADR-urile cele mai folosite în lumea contemporană
amintim medierea, concilierea și arbitrajul. De asemenea, observăm o
implicare în plină dezvoltare a sindicatelor și patronatelor în soluționarea
non-judiciară a disputelor de dreptul muncii. Arbitrajul are rolul său, deja
istoric, în soluționarea diferendelor comerciale și de proprietate intelectuală.
Acest rol s-a amplificat odată cu armonizarea la nivel mondial sau cu
unificarea normelor de drept în materiile menționate, în cadrul unui pluralism
ordonat.
În privința relației dintre legiuitor și autoritatea judiciară, din
perspectiva contribuției puterii legislative la întărirea autorității judiciare,
remarcăm modul în care este structurat sistemul de common law: instanțele
judecătorești devin co-legiuitor prin calitatea de izvor formal de drept pe care
o are jurisprudența. Dreptul elaborat de puterea legislativă (statute law) este,
nu de puține ori, o consacrare scrisă a principiilor juridice cristalizate printr-o
jurisprudență continuă. Astfel, actele normative britanice și americane din
domeniul arestării preventive au fost elaborate în baza jurisprudenței
desprinse din principiul habeas corpus.
Este ușor de observat, de altfel, și efectul invers. În acest fel, doctrina
„stare decisis”, iar în varianta sa consolidată „super stare decisis”27,
împiedică puterea legislativă să edicteze acte normative contrarii unor
chestiuni tranșate jurisprudențial și consacrate printr-o folosință îndelungată
(longa, diuturna, invederata). Un exemplu îl reprezintă constituția
necodificată a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Cauza
Entick v. Carrington (1765)28 stabilește libertăți civile în materia posesiei
asupra imobilelor și limitează puterile executivului de o manieră congruentă.
Mai mult, jurisprudența menționată pune și problema doctrinei juridice
ca izvor de drept, prin cuvintele Lordului Camden, Chief Justice of the
Common Pleas29: „justificarea încălcării este invocată înaintea judecătorilor,
care trebuie să se uite în cărți, dacă o astfel de justificare este susținută de
textul unei legi sau de principiile common law. Dacă nicio scuză nu poate fi
27
William M. Landes and Richard A. Posner, Private Alternatives to the Judicial
Process, The Journal of Legal Studies, Vol. 8, No. 2 (Mar., 1979), The University of Chicago
Press, pp. 235-284.
28
John Entick v. Nathan Carrington and Three Others, [1765] EWHC J 98 (KB).
29
Președintele Instanței Pledoariilor Comune – jurisdicție britanică din secolele
XVIII-XIX.
găsită, tăcerea cărților are autoritate înaintea pârâtului, iar reclamantul
trebuie să câștige”30.
30
Din textul motivării deciziei din cauza Entick v. Carrington (1765).
CARTA ETICĂ EUROPEANĂ PRIVIND UTILIZAREA
INTELIGENŢEI ARTIFICIALE ÎN SISTEMELE JUDICIARE ŞI ÎN
MEDIUL LOR
Introducere
Recunoscând importanța din ce în ce mai mare a inteligenței
artificiale1 (IA) în societățile noastre moderne și beneficiile așteptate atunci
când va fi utilizată pe deplin în serviciul eficienței și calității justiției, CEPEJ
adoptă în mod oficial cele cinci principii fundamentale intitulate "Carta Etică
Europeană cu privire la utilizarea IA în sistemele judiciare și în mediul lor".
Carta este destinată factorilor interesați, publici și privați,

responsabili de proiectarea și implementarea instrumentelor și
serviciilor de inteligență artificială care implică procesarea deciziilor și
a datelor judiciare (mașini automate inteligente sau orice alte metode
care derivă din știința datelor).
Aceasta se adresează, de asemenea, factorilor de decizie publici
responsabili de cadrul legislativ sau de reglementare, dezvoltare, audit
sau utilizare ai unor astfel de instrumente și servicii.
Utilizarea unor astfel de instrumente și servicii în sistemele
judiciare urmărește îmbunătățirea eficienței și calității justiției și ar
trebui încurajată. Cu toate acestea, ea trebuie să se realizeze în mod
responsabil, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor,
astfel cum sunt enunțate în Convenția europeană a drepturilor omului
și în Convenția privind protecția datelor cu caracter personal și în
conformitate cu alte principii fundamentale prezentate mai jos, care ar
trebui să ghideze elaborarea politicilor de justiție publică în acest
domeniu.
Prelucrarea procedurilor judiciare prin inteligență artificială,
potrivit dezvoltatorilor ei, este susceptibilă, în materie civilă,
comercială și administrativă, de a contribui la îmbunătățirea
predictibilității aplicării legii și a coerenței deciziilor judecătorești, cu
respectarea principiilor enunțate mai jos. În materie penală, utilizarea
inteligenței artificiale trebuie făcută cu cele mai mari rezerve pentru a

Adoptată de Comisia europeană pentru eficienţa justiţiei (CEPEJ) în cea de-a 31-a
şedinţă plenară a sa (Strasbourg, 3-4 decembrie 2018). Traducere din limba engleză: Pavel
Budimir.
Originalul în limba engleză – CEPEJ(2018)14 – este disponibil la
https://rm.coe.int/ethical-charter-en-for-publication-4-december-2018/16808f699c (accesat la
18 ianuarie 2019).
1
Pentru definiția inteligenței artificiale, consultați Glosarul anexat, p. 39.
Carta etică europeană privind utilizarea inteligenţei artificiale în… 277
preveni discriminarea bazată pe date sensibile, în conformitate cu
garanțiile unui proces echitabil.
Fie că este concepută în scopul de a oferi asistență în furnizarea
de consultanță juridică, de a contribui la elaborarea sau la procesul de
luare a deciziilor sau de a consilia utilizatorul, este esențial ca
prelucrarea să se realizeze cu transparență, imparțialitate și echitate și
să fie certificată prin evaluarea ei de către o entitate externă și
independentă de experți.
Aplicarea Cartei
Principiile Cartei ar trebui să facă obiectul unei aplicări, monitorizări

și evaluări regulate de către actorii publici și privați, în vederea îmbunătățirii
continue a practicilor.
În acest sens, este de dorit ca acești actori să facă o revizuire periodică
a punerii în aplicare a principiilor Cartei, explicând, acolo unde este cazul,
motivele neaplicării sau punerii parțiale în aplicare, însoțite de un plan de
acțiune pentru introducerea măsurilor necesare.
Autorităților independente menționate în Cartă li s-ar putea da
responsabilitatea de a evalua periodic nivelul de aplicare a principiilor Cartei
de către toți actorii și de a propune îmbunătățiri pentru adaptarea acesteia la
schimbările tehnologice și la utilizările acestor tehnologii.
Cele cinci principii ale Cartei etice privind utilizarea inteligenței

artificiale în sistemele judiciare și în mediul lor
1PRINCIPIUL RESPECTĂRII DREPTURILOR

FUNDAMENTALE: să garanteze că proiectarea și
implementarea instrumentelor și serviciilor de inteligență
artificială sunt compatibile cu drepturile fundamentale.
2PRINCIPIUL NEDISCRIMINĂRII: să prevină în mod
specific dezvoltarea sau intensificarea oricărei discriminări
între indivizi sau grupuri de persoane.
3PRINCIPIUL CALITĂȚII ȘI SECURITĂȚII: în ceea ce
privește prelucrarea deciziilor și datelor judiciare, să
utilizeze surse certificate și date intangibile cu modele
elaborate într-un mod multidisciplinar, într-un mediu
tehnologic securizat.
278
4PRINCIPIUL TRANSPARENȚEI, IMPARȚIALITĂȚII ȘI
CORECTITUDINII: să facă metodele de prelucrare a
datelor accesibile și inteligibile, să autorizeze auditurile
externe.
5PRINCIPIUL "SUB CONTROLUL UTILIZATORILOR":
să excludă o abordare prescriptivă și să garanteze că
utilizatorii sunt actori informați și controlează alegerile pe
care le fac.
1 Principiul respectării drepturilor fundamentale:

să garanteze că proiectarea și implementarea instrumentelor și
serviciilor de inteligență artificială sunt compatibile cu
drepturile fundamentale.
Prelucrarea hotărârilor judecătorești și a datelor trebuie să servească

scopuri clare, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale garantate de
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și Convenția privind
protecția datelor cu caracter personal (Convenția pentru protecția persoanelor
cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal, ETS nr. 108,
astfel cum a fost modificat prin Protocolul CETS de modificare nr. 223).
Atunci când instrumentele de inteligență artificială sunt utilizate

pentru soluționarea unui litigiu sau ca instrument de asistență în luarea
deciziilor judiciare sau de îndrumare a publicului, este esențial să existe
certitudinea că acestea nu subminează garanția dreptului de acces la judecător
și dreptul la un proces echitabil (egalitatea armelor/mijloacelor și respectarea
procesului contradictorialității).
Acestea ar trebui, de asemenea, să fie utilizate cu respectarea

principiilor statului de drept și independenței judecătorilor în procesul de
luare a deciziilor.
Ar trebui, prin urmare, să se acorde prioritate abordărilor etice prin

proiectare2 sau a drepturilor omului prin proiectare. Aceasta înseamnă că,
încă de la etapele de proiectare și de învățare, regulile care interzic încălcările
directe sau indirecte ale valorilor fundamentale protejate de convenții sunt pe
deplin integrate.
2
Alegerea etică este făcută în amonte de către proiectanții programului și, prin
urmare, nu este lăsată în sarcina utilizatorului.
2 Principiul nediscriminării:
să prevină în mod specific dezvoltarea sau intensificarea
oricărei discriminări între indivizi sau grupuri de persoane.
Având în vedere capacitatea acestor metode de prelucrare de a

descoperi discriminarea existentă, prin gruparea sau clasificarea datelor
referitoare la indivizi sau grupuri de persoane, părțile interesate publice și
private trebuie să se asigure că metodele nu reproduc sau agravează o astfel de
discriminare și că nu conduc la analize deterministe sau utilizări.
O atenție deosebită trebuie acordată atât în fazele de dezvoltare, cât și

în fazele de implementare, mai ales atunci când prelucrarea se bazează direct
sau indirect pe date "sensibile". Aceasta ar putea include presupusa origine
rasială sau etnică, condițiile socio-economice, opiniile politice, convingerile
religioase sau filosofice, apartenența la sindicate, datele genetice, datele
biometrice, datele privind sănătatea sau viața sexuală sau orientarea sexuală.
Atunci când a fost identificată o astfel de discriminare, trebuie luate în
considerare măsuri corective pentru a limita sau, dacă este posibil, a neutraliza
aceste riscuri și pentru a crește gradul de conștientizare a părților interesate.
Totuși, utilizarea mașinilor automate inteligente și a analizelor

științifice multidisciplinare pentru combaterea acestei discriminări ar trebui
încurajate.
3 PRINCIPIUL CALITĂȚII ȘI SECURITĂȚII:

în ceea ce privește prelucrarea deciziilor și datelor
judiciare, să utilizeze surse certificate și date intangibile cu
modele elaborate într-un mod multidisciplinar, într-un
mediu tehnologic securizat.
Proiectanții modelelor de mașini automate inteligente ar trebui să

poată profita pe larg de expertiza profesioniștilor sistemului judiciar
(judecători, procurori, avocați etc.) și cercetători/lectori în domeniile dreptului
și științelor sociale (de exemplu, economiști, sociologi și filosofi).
Formarea echipelor mixte de proiectare în cicluri scurte de proiectare

pentru a produce modele funcționale este una dintre metodele organizaționale
care permite valorificarea acestei abordări multidisciplinare.
280
Garanțiile etice existente ar trebui să fie împărtășite în mod constant de
aceste echipe de proiectare și să fie îmbunătățite prin utilizarea feedback-ului.
Datele bazate pe deciziile judiciare care sunt introduse într-un software

care implementează un algoritm de mașini automate inteligente trebuie să
provină din surse certificate și nu trebuie modificate până când nu au fost
efectiv utilizate de mașini automate inteligente. Întregul proces trebuie, prin
urmare, să poată fi urmărit pentru a căpăta asigurarea că nu s-au produs
modificări care alterează conținutul sau sensul deciziei procesate.
Modelele și algoritmii creați trebuie, de asemenea, să poată fi stocați și

puși în operă în medii sigure, astfel încât să se asigure integritatea și
intangibilitatea sistemului.
4 Principiul transparenței, imparțialității și corectitudinii:

să facă metodele de prelucrare a datelor accesibile și
inteligibile, să autorizeze auditurile externe.
Trebuie asigurat3 un echilibru între proprietatea intelectuală a anumitor

metode de procesare și nevoia de transparență (acces la procesul de
proiectare), imparțialitate (lipsă de prejudecăți)4, corectitudine și integritate
intelectuală (prioritate dată intereselor justiției) atunci când se folosesc
3
În acest sens, interesul este reprezentat de sugestia făcută la pagina 38 a studiului
MSI-NET al Consiliului Europei privind "Algoritmii și drepturile omului": "Furnizarea de
către public a unor algoritmi întregi sau a codului software subiacent este o soluție
improbabilă în acest sens contextul în care companiile private privesc algoritmul ca
software-cheie propriu-zis care este protejat. Cu toate acestea, ar putea exista o posibilitate de
a solicita ca subiectele-cheie ale informațiilor despre algoritmi să fie furnizate publicului, de
exemplu, ce variabile sunt utilizate, algoritmii sunt optimizați pentru datele de antrenament și
valorile medii și abaterile standard ale rezultatelor produse sau cantitatea și tipul de date
prelucrate de algoritm." Sau chiar sugestiile care figurează la pagina 117 din raportul "IA
pentru omenire" elaborat de dl Cedric Villani, membru al Adunării Naționale Franceze, în
cadrul unei misiuni care i-a fost atribuită de către Primul Ministru al Republicii Franceze:
"Auditorii pot să fie satisfăcuți pur și simplu cu verificarea corectitudinii și a echității unui
program (faci doar ceea ce este necesar de la ei), prin trimiterea unei varietăți de date false de
intrare, de exemplu, sau prin crearea unei cantități mari de profiluri de utilizatori de sistem,
conform unor linii directoare precise. În plus, există și declarațiile din raportul Camerei
Lorzilor "IA în Marea Britanie: gata, dispus și capabil?", punctele 92, 96-99.
4
În această privință, este interesant de remarcat soluțiile luate în general în
considerare pentru asigurarea neutralității algoritmilor în raportul sus-menționat de către Casa
Lorzilor (punctele 114, 115, 116, 119, 120): mai multe seturi de date, abordări
multidisciplinare, auditarea mai multor aspecte precum prelucrarea datelor și modul în care
este construită mașina.
instrumente care pot avea consecințe juridice sau care pot afecta în mod
semnificativ viața oamenilor. Ar trebui clarificat faptul că aceste măsuri se
aplică întregului lanț de proiectare și operare întrucât procesul de selecție și
calitatea și organizarea datelor influențează direct faza de învățare.
Prima opțiune este transparența tehnică totală (de exemplu, codul open
source și documentația), care este uneori limitată de protecția secretelor
comerciale. Sistemul ar putea fi, de asemenea, explicat într-un limbaj clar și
familiar (pentru a descrie modul în care sunt produse rezultatele) prin
comunicarea, de exemplu, a naturii serviciilor oferite, a instrumentelor
dezvoltate, a performanțelor și a riscurilor de eroare. Autoritățile sau experții
independenți ar putea fi însărcinați cu certificarea și auditarea metodelor de
prelucrare sau cu furnizarea de consultanță în prealabil. Autoritățile publice ar
putea acorda certificare, care ulterior va fi periodic revizuită.
5 Principiul "sub controlul utilizatorilor":

să excludă o abordare prescriptivă și să garanteze că utilizatorii
sunt actori informați și controlează alegerile pe care le fac.
Autonomia utilizatorilor trebuie să fie lărgită și nu limitată prin

utilizarea instrumentelor și serviciilor de inteligență artificială.
Profesioniștii din sistemul judiciar ar trebui, în orice moment, să poată

revizui deciziile judiciare și datele utilizate pentru a produce un rezultat și să
nu rămână neapărat legați de acesta în lumina caracteristicilor specifice ale
cazului respectiv.
Utilizatorul trebuie să fie informat într-un limbaj clar și ușor de înțeles

dacă soluțiile oferite de instrumentele de inteligență artificială sunt obligatorii
sau nu, care sunt diferitele opțiuni disponibile și dacă are dreptul la
consultanță juridică și dreptul de a accesa o instanță. De asemenea, el trebuie
să fie informat în mod clar cu privire la orice procesare prealabilă a unui caz
prin inteligență artificială înainte sau în timpul unui proces judiciar și că are
dreptul să obiecteze, astfel încât cauza sa să poată fi ascultată direct de o
instanță în sensul art. 6 al CEDO.
În general, atunci când se implementează orice sistem informațional

bazat pe inteligență artificială, ar trebui să existe programe de formare in
computere pentru utilizatori și dezbateri cu implicare de profesioniști din
sistemul judiciar.
282
Anexa I
Studiu aprofundat asupra utilizării IA în sistemele judiciare, în special în
aplicațiile de procesare a hotărârilor judiciare și a datelor
elaborat de dl. Xavier Ronsin, Prim Președinte al Curții de Apel din Rennes,
expert științific (Franța),
și
dl. Vasileios Lampos, cercetător principal la departamentul de informatică
al University College London (UCL), expert științific (Regatul Unit),
și cu contribuția dnei. Agnès Maîtrepierre, judecător, membru al

Comitetului Consultativ al Convenției pentru protecția persoanelor cu
privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal al
Consiliului Europei (Franța)
Următorii experți au contribuit, de asemenea, la finisarea studiului:
Dl. Francesco Contini, cercetător principal la Institutul de Cercetare pentru

Sistemele Judiciare - Consiliul Național pentru Cercetare (IRSIG-CNR),
Bologna (Italia)
Dl. Francesco De Santis, profesor de proceduri pentru drepturile omului,

Universitatea din Napoli (Italia)
Dl. Jean Lassègue, filozof și epistemolog, cercetător la Centrul Național de

Cercetare Ştiințifică (CNRS) și cercetător asociat la Institutul de Studii Inalte
pentru Justiție (IHEJ) (Franța)
Dșra. Dory Reiling, judecător principal onorific, expert independent în

tehnologia informației și reforma judiciară (Olanda)
Dl. Ales Zavrsnik, cercetător șef la Institutul de Criminologie, profesor

asociat la Facultatea de Drept, Universitatea din Ljubljana (Slovenia) și
cercetător EURIAS 2017-18 la Collegium Helveticum din Zürich (Elveția).
Introducere
1. Valul transformării digitale în societățile noastre încă are un efect

inegal asupra sistemelor judiciare ale statelor membre ale Consiliului Europei.
Multe țări europene par să fi dezvoltat deja o abordare extrem de avansată în
utilizarea aplicațiilor practice (atât în ceea ce privește tehnologia, cât și
asistența juridică), în timp ce pentru altele aceasta este doar o problemă
emergentă, iar accentul se pune exclusiv pe gestionarea eficientă a
tehnologiilor informaționale.
2. Printre tehnologiile care lucrează în această mare transformare
digitală, inteligența artificială (IA) pare a fi atât cea mai spectaculoasă, cât și
cea mai izbitoare. În Statele Unite, "avocații robot" sunt deja la lucru și par să
vorbească în limbaj natural cu oamenii. Înființările de societăți în domeniul
tehnologiilor dreptului, specializate în proiectarea noilor servicii juridice,
oferă noi aplicații profesiilor juridice, în special avocaților, serviciilor juridice
și asigurătorilor, care permit accesul în profunzime la informațiile judiciare și
jurisprudență. Aceste societăți private încearcă chiar să prezică deciziile
judecătorilor cu instrumente de "justiție predictivă", deși vom vedea că
aceasta nu este cea mai bună descriere pentru ele.5
3. O examinare inițială a acestui fenomen, totuși, ne determină să
facem diferența între acest discurs comercial și realitatea utilizării și
implementării acestor tehnologii. Deocamdată, judecătorii din statele membre
ale Consiliului Europei nu par să facă nicio utilizare practică și zilnică de
software de predicție. Au fost efectuate teste locale6 și lucrări academice7
pentru a explora potențialul acestor aplicații, dar acestea nu au fost încă
aplicate la scară largă. Inițiativa pentru dezvoltarea acestor instrumente vine
în mare parte din sectorul privat, a cărui clientelă până în prezent a fost
formată în principal din societăți de asigurări, avocați și servicii juridice care
doresc să reducă incertitudinea juridică și imprevizibilitatea deciziilor
judecătorești. Cu toate acestea, factorii de decizie publici încep să fie din ce în
ce mai solicitați de un sector privat care dorește să vadă aceste
instrumente – care sunt uneori versiuni "beta", adică vor evolua în
timp – integrate în politicile publice.
4. Urmând linia procesului de gândire inițiat în "Ghidul de operare a
schimbării către cyberjustiție8 CEPEJ propune să ofere factorilor de decizie și
5
A se vedea, în special, deschiderea cadrului Capitolul 9.
6
De exemplu, curțile de apel din Douai și Rennes din Franța au efectuat un proces
de trei luni în 2017 cu un program software denumit "predictiv" de un grup de judecători.
7
Elaborarea unui eșantion de 584 de decizii ale Curții Europene a Drepturilor
Omului: Nikolaos Aletras, Dimitrios Tsarapatsanis, Daniel Preotiuc-Pietro, Vasileios
Lampos, "Predicarea deciziilor judiciare ale Curții Europene a Drepturilor Omului: o
perspectivă a procesării limbajului natural" la 24 octombrie 2016, [Online],
https://peerj.com/articles/cs-931 A se vedea, în special, punctul 51 din documentul CEPEJ
(2016) 13, Ghiduri privind modul de conducere a schimbării către cyberjustiţie.
8
A se vedea, în special, punctul 51 din documentul CEPEJ (2016) 13, Ghiduri
privind modul de conducere a schimbării către cyberjustiţie.
284
profesioniștilor din domeniul justiției cheile pentru o mai bună înțelegere a
fenomenului "justiției predictive".
5. Prima sarcină va fi clarificarea întrebărilor legate de natura
intrinsecă a acestor sisteme de prelucrare a datelor masive din jurisprudență,
împreună cu limitările lor tehnice și teoretice. Aceste aspecte nu au fost
adesea menționate în dezbaterea pe această temă în sfera justiției, dar sunt
foarte bine cunoscute și discutate de specialiști în aceste tehnologii
(matematicieni, statisticieni și cercetători în domeniul informaticii) și merită o
atenție deosebită.
6. În al doilea rând, acest document va analiza beneficiile și riscurile
acestor instrumente. În timp ce susținătorii lor le evidențiază avantajele în
ceea ce privește transparența, predictibilitatea și standardizarea jurisprudenței,
criticii lor le indică limitările și neajunsurile de raționare ale software-ul
prezent acum pe piață. Riscurile inerente ale acestor tehnologii pot chiar să
depășească actul de judecare și să afecteze elementele esențiale de funcționare
ale statului de drept și ale sistemelor judiciare, pentru care Consiliul Europei
arată o preocupare specială.
7. Acestea includ principii cum ar fi supremația legii. Efectul acestor
instrumente ar putea fi nu numai de a oferi stimulente, ci de a fi aproape
prescriptive, creând o nouă formă de normativitate, care ar putea să
îmbogățească legea prin reglementarea discreției suverane a judecătorului și
care, pe termen lung, ar putea să conducă la standardizarea deciziilor
judecătorești bazate, de acum înainte, nu pe raționamentul de la caz la caz al
instanțelor, ci pe un pur calcul statistic legat de compensația medie acordată
anterior de alte instanțe.
8. De asemenea, este necesar să se analizeze dacă aceste soluții sunt
compatibile cu drepturile individuale consacrate în Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (CEDO). Acestea includ dreptul la un proces echitabil (în
special dreptul la un judecător natural stabilit prin lege, dreptul la un tribunal
independent și imparțial și la egalitatea armelor în procedurile judiciare) și,
acolo unde nu s-a acordat suficientă atenție protecției datelor comunicate în
mod deschis, dreptul la respectarea vieții private și de familie.
9. Luând în considerare aceste aspecte, documentul evidențiază
potențialul mare al IA de a ajuta profesioniștii din domeniul juridic în
activitatea lor. Nu există nici o îndoială că unele aplicații de IA care se află
încă în curs de elaborare sau testare, cum ar fi cele destinate să
îmbunătățească cercetarea juridică, ar putea fi foarte utile pentru a face
procesarea datelor judiciare mai rapidă și mai eficientă. Documentul
evidențiază aceste exemple pozitive și, în general, pledează pentru folosirea
IA de către profesioniștii din domeniul juridic în funcție de nevoile acestora,
cu condiția să se respecte drepturile individuale garantate de standardele
CEDO și de Consiliul Europei, în special în materie penală. Departe de a fi un
instrument simplu de îmbunătățire a eficienței sistemelor judiciare, IA ar
trebui să consolideze garanțiile statului de drept precum și calitatea justiției
publice.
10. În fine, documentul sugerează mijloace de monitorizare a acestui
fenomen sub forma unei Charte etice, subliniind necesitatea unei abordări
prudente a integrării acestor instrumente în politicile publice. Este esențial ca
orice dezbatere publică să implice toate părțile interesate, profesioniști din
domeniul juridic, companii de tehnologie juridică și oameni de știință, pentru
a le permite să stabilească întregul domeniu de aplicare, impactul posibil al
introducerii aplicațiilor de inteligență artificială în sistemele judiciare și să
elaboreze cadrul etic în care acestea trebuie să funcționeze. Ulterior, această
dezbatere ar putea depăși cadrul pur "de afaceri", implicându-i pe cetățenii
înșiși și, astfel, ar contribui într-o anumită măsură la alfabetizarea generală în
materie de computere, așa cum s-a realizat în Canada.9
1. Stadiul utilizării algoritmilor de inteligență artificială în

sistemele judiciare ale statelor membre ale Consiliului Europei
În 2018, utilizarea algoritmilor de inteligență artificială în

sistemele judiciare europene rămâne în primul rând o inițiativă
comercială privată destinată companiilor de asigurări, departamentelor
juridice, avocaților și persoanelor fizice.
11. Utilizarea IA în domeniul judiciar pare a fi destul de populară în

Statele Unite, care a investit în aceste instrumente într-un mod destul de
necomplicat, atât în materie civilă, cât și în materie penală10.
12. Identificarea precisă a unor cazuri de inițiative privind algoritmul
IA în sistemele judiciare ale statelor membre ale Consiliului Europei este o
sarcină mai dificilă, deoarece majoritatea inițiativelor provin din sectorul
privat și nu sunt adesea integrate în politicile publice.
13. Problema utilizării IA în sistemele judiciare a fost abordată într-un
studiu online, lansat în aprilie 2018 pentru reprezentanții statelor membre ale
CEPEJ și ai societății civile. Nivelul de răspuns a fost relativ scăzut și nu a
permis identificarea unor tendințe clare. Unii operatori privați nu par foarte
9
Declarația de la Montreal, disponibilă la https://www.declarationmontreal-
iaresponsable.com/demarche, accesată la 16 iulie 2018.
10
A se vedea algoritmii sau instrumentele COMPAS cum ar fi RAVEL LAW sau
ROSS chatbot.
286
receptivi la acest sondaj, iar membrii CEPEJ, care aparțin în cea mai mare
parte ministerelor de justiție sau consiliilor superioare de justiție, au putut cita
doar instrumentele utilizate în prezent de sfera publică.
Prin urmare, inventarul de mai jos este doar parțial și se bazează
exclusiv pe cercetarea efectuată de experți și de secretariat prin utilizarea
literaturii disponibile publicului.11
Clasificările pot fi efectuate în funcție de serviciul oferit. Implicarea
IA poate varia foarte mult în funcție de aplicații. În scopuri ilustrative,
principalele categorii sunt următoarele:
● Motoare avansate de căutare a jurisprudenței
● Rezolvarea online a litigiilor
● Asistență în redactarea faptelor
● Analiză (predictivă, scale)
● Clasificarea contractelor conform unor criterii diferite și detectarea
clauzelor contractuale divergente sau incompatibile
● "Chatbots" pentru a informa părțile în litigiu sau pentru a le sprijini
în procedurile judiciare
16. Letonia a declarat că studiază posibilitățile de introducere a mașini
automate inteligente pentru administrarea justiției. Scopul principal ar fi
elaborarea de statistici ale instanțelor pentru a elabora estimări provizorii ale
resurselor umane și financiare care urmează să fie alocate.
17. În această clasificare nu au fost incluse alte activități desfășurate
de companii de tehnologie juridică, deoarece acestea implică prelucrare prin
inteligență artificială puțină sau deloc: unele site-uri oferă acces la informații
juridice, soluții "cloud", semnături electronice etc.
18. O listă neexhaustivă de servicii juridice care utilizează inteligența
artificială în operațiunile lor este prezentată mai jos:
Denumire Software Stat Tip

producător
Doctrine.fr Franța Motor de căutare
Predictice Franța Analiză (exceptând cazurile
penale)
Case Law Franța Analiză (exceptând cazurile
Analytics penale)
11
A se vedea bibliografia sumară din apendicele IV - Contribuții substanțiale de la
Benoit Charpentier A și Giuseppe Contissa și Giovanni Sartori (https://media.wix.corniuddic
21db114b04c49ba7f46b19a5d88581clxial72.pdf) și Emmanuel Barthe
(http://www.precisement.org/blog/Intellicience-artificielle-en-droit-derriere-la-hype-la-
realite.html#nb14) (doar Franţa).
JurisData Franța Motor de căutare, Analiză
(LexisNexis) (exceptând cazurile penale)
Luminance Regatul Unit Analiză
Watson / Ross SUA Analiză
(IBM)
HART Regatul Unit Analiză (penale, risc de
recidivă)
Lex Machina SUA Analiză
(LexisNexis)
2. Privire de ansamblu asupra politicilor de date deschise privind

deciziile judiciare în sistemele judiciare ale statelor membre ale
Consiliului Europei
Disponibilitatea datelor este o condiție esențială pentru dezvoltarea

IA, aceasta permițându-i să îndeplinească anumite sarcini efectuate
anterior de către oameni într-o manieră neautomatizată. Cu cât
mai multe date sunt disponibile, cu atât IA este capabilă să-și
rafineze modelele imbunătățindu-și abilitatea de predicție. Prin
urmare, o abordare deschisă a datelor în deciziile judiciare este o
condiție prealabilă pentru activitatea firmelor de tehnologie
juridică specializate în motoare de căutare sau în analiza
tendințelor ("justiția predictivă").
Prelucrarea acestor date ridică o serie de probleme, cum ar fi
schimbările în formarea jurisprudenței și protecția datelor cu
caracter personal (inclusiv numele profesioniștilor).
19. Se spune că datele vehiculate prin computer sunt "țițeiul" secolului

XXI, deoarece utilizarea și încrucișarea acestora generează o bunăstare cu
totul nouă. Chiar dacă unele părți interesate și autori contestă acest argument,
succesele globale ale industriei digitale din ultimele decenii au confirmat
potențialul enorm de creștere al acestui domeniu de activitate.
20. Cuantificarea activităților umane, acum la scară globală, nu a putut
să nu atingă datele produse de sectorul public. Aceasta a determinat apariția
de date publice, bazate pe imperative mult mai vechi, care sunt principiile
fondatoare ale statelor noastre.
21. Schimbarea majoră din ultimii ani a fost generată de apariția unor
date publice accesibile (date deschise), în special în contextul "Parteneriatului
pentru o Guvernare Deschisă" (OGP). OGP este o organizație
neguvernamentală care reunește aproape 70 de state membre (inclusiv multe
288
dintre statele membre ale Consiliului Europei), reprezentanți ai societății
civile și ai giganților industriei digitale. Scopul acestei deschideri este de a
îmbunătăți transparența activităților publice, de a încuraja cetățenii în
elaborarea și evaluarea politicilor publice și de a garanta integritatea
serviciilor publice și a celor care le realizează prin prelucrarea unor cantități
considerabile de informații, organizate în baze de date (date mari).
2.1 Definirea datelor deschise din deciziile judiciare
22. În primul rând, să redefinim noțiunea de date deschise înainte de a

aborda chestiunea impactului acceptării de date deschise în activitățile
judiciare. În primul rând, există adesea confuzii între accesul la informații
și accesul la date (mai exact, accesul la informații sub formă de bază de
date)12.
23. O anumită cantitate de informații publice, care necesită o largă
circulație, este deja difuzată utilizând tehnologia informației. În Franța, site-ul
guvernului Légifrance.fr este principala sursă on-line de informații publice
certificate, care cuprinde nu numai texte legislative și de reglementare, ci și
jurisprudență și informații privind numirile în posturi publice. Aceste
informații unitare, deși disponibile pe Internet, diferă complet de accesul
direct la datele organizate și incluse într-o bază de date care poate fi
descărcată și procesată de un computer.
24. Prin urmare, datele deschise implică numai diseminarea
datelor "brute" în bazele de date computerizate structurate. Aceste date,
agregate integral sau parțial cu alte surse structurate, constituie ceea ce noi
numim date mari. Comitetul Consultativ al Convenției 108 a Consiliului
Europei definește date mari drept ”capacitatea tehnologică în creștere de
colectare, procesare și extragere de cunoștințe noi și predictive cu un volum,
o viteză și o varietate de date mari. În ceea ce privește protecția datelor,
problema principală nu privește doar volumul, viteza și varietatea datelor
prelucrate, ci și analiza datelor care utilizează software pentru a extrage
cunoștințe noi și predictive în scopul luării unor decizii cu privire la persoane
12
Datele sunt litere și numere fără sens. Informațiile sunt date incluse într-un
context. Este contextul care dă sens datelor. Putem ghici că anul 2005 este un an, dar fără
context, nu știm. Dar în "în 2005, am finalizat 3 proiecte" contextul dă semnificație
numărului. Prin urmare, "datele deschise" nu sunt date în sensul definiției, ci al informațiilor.
În mod similar, datele mari sunt și cantități mari de informații, nu date.
sau grupuri. În înțelesul acestui Ghid, definiția Data Mari cuprinde așadar
atât Date Mari, cât și Date Mari analitice”13.
25. După cum arată această definiție, datele deschise nu ar trebui
confundate cu mijloacele de procesare a acestora. Unele discursuri pe
această temă se referă de fapt la procesarea efectuată prin diverse metode
avansate, care sunt în general definite ca știința datelor. Justiția predictivă care
utilizează inteligența artificială, motoarele avansate de căutare care aplică
criterii extrem de precise și roboții folosiți în justiție sunt toate aplicațiile
algoritmice hrănite cu date, dar nu au nimic de-a face cu politica datelor
deschise în sine.
26. Totuși, această politică trebuie examinată în lumina posibilităților
pe care ea le oferă pentru o prelucrare ulterioară, indiferent de natura acesteia.
Dacă anumite date sunt filtrate în amonte, luând în considerare, de exemplu,
necesitatea confidențialității și a respectării vieții private, riscurile ulterioare
de utilizare necorespunzătoare par să fie reduse.
2.2 Stadiul dezvoltării datelor deschise în deciziile judiciare din

statele membre ale Consiliului Europei și consecințele dezvoltării
jurisprudenței
27. Care este situația statelor membre ale Consiliului Europei în ceea
ce privește datele deschise din deciziile judiciare? Ciclul de evaluare CEPEJ
din 2016-2018 s-a axat pentru prima dată pe chestiunea deciziilor
judecătorești oferite în date deschise, pentru care se utilizează unele procesări
de tip IA. Problema anonimizării sau pseudonimizării datelor în cadrul
european de protecție a datelor14 tratată de Regulamentul general privind
protecția datelor (GDPR, Regulamentul UE 2016/679) și de Convenția nr. 108
a Consiliului Europei a făcut obiectul unei întrebări specifice menite să
identifice măsurile implementate de statele membre și de observatori în acest
domeniu deosebit de sensibil.
Figura 1. Tabelul care prezintă statele membre ale Consiliului Europei

care au introdus date deschise privind deciziile judiciare în 2016 (Q62-4 a
schemei de evaluare)
13
T-PD (2017) 1, Ghid privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal într-o lume a datelor mari.
14
Regulamentele generale privind protecția datelor (DGPS, Regulamentul UE
2016/679 și Convenția nr. 108 a Consiliului Europei privind protecția persoanelor cu privire
la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal).
290
28. Dintre toate statele și observatorii intervievați, doar 5 au declarat

că nu au pus în aplicare o politică de date deschise pentru deciziile judiciare în
2016. Deși rata de răspuns ar trebui privită în perspectivă, deoarece unele
răspunsuri au confundat accesul public la decizii cu date deschise (Armenia,
Belgia, Bosnia și Herțegovina, Luxemburg, Federația Rusă, Spania,
Turcia), ea dovedește, pe de o parte, dorința de transparență din partea
instituțiilor judiciare europene și, pe de altă parte, dorința multe țări de a face
publice hotărârile judecătorești ca, astfel, să facă posibilă abordarea ulterioară
a acestora cu ajutorul instrumentelor IA. Acest lucru necesită, de asemenea,
eforturi din partea instituțiilor în cauză, deoarece trebuie instituite mai multe
măsuri tehnice în acest scop. În Franța, anumite jurisprudențe administrative
sunt deja disponibile pentru descărcare pe site-ul data.gouv.fr (a se vedea mai
jos).
29. În ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal, 23 de țări
au declarat că pseudonimizează15 cel puțin unele tipuri de litigii (de exemplu,
15
Așa cum este definit de T-PD în "Ghidul privind protecția persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal într-o lume cu date mari" T-PD (2017) 1,
pseudonimizarea se referă la prelucrarea datelor cu caracter personal "astfel încât datele
personale să nu mai poată fi atribuite unui anumit subiect de date fără utilizarea unor
statutul personal, statutul familiei) prin ștergerea datelor care permit
identificarea părților sau a martorilor (nume, adrese, numere de telefon,
numere de identificare, numere de conturi bancare, numere fiscale, stare de
sănătate etc.) Această sarcină pare să fie responsabilitatea personalului
judiciar (de exemplu, Israel, Republica Moldova) sau a funcționarilor
publici (de exemplu, Bosnia și Herțegovina, Spania). Bosnia și
Herțegovina și Ungaria, pe de altă parte, au declarat că publică numele
profesioniștilor.
30. Cu toate acestea, există o dificultate reală în măsurarea impactului
datelor deschise asupra eficienței și calității justiției. După cum s-a arătat mai
sus, inițiativa de reutilizare a acestor date este, în esență, privată și vizează o
clientelă profesională (avocați, departamente juridice), iar o activitate exclusiv
interguvernamentală nu este, probabil, cel mai bun mijloc de identificare
completă a acestor rezultate pozitive.
31. Situația din Franța este reprezentativă pentru întrebările ridicate de
această abordare și relevă o serie de probleme în cauză. În primul rând, este
important să subliniem că Franța a adoptat o legislație în 2016, impunând un
cadru obligatoriu pentru diseminarea datelor deschise a deciziilor instanțelor
ei.
32. Articolele 20 și 21 din Legea Republicii Digitale16 s-au desprins de
logica anterioară17 de a alege care dintre deciziile instanțelor și tribunalelor
judiciare și administrative puteau fi diseminate dacă erau "de interes special".
Conform noii legi franceze, însă, a fost stabilit principiul contrar că totul este
publicabil, cu excepția cazurilor specifice identificate de lege (pentru deciziile
judiciare) și cu respectarea vieții private a persoanelor în cauză. Cu toate
acestea, se prevede că deciziile judiciare și administrative să fie publicate
numai după ce a fost făcută o analiză a riscului de re-identificare a
persoanelor implicate.
33. Există numeroase avantaje pentru diseminarea amplă, promovată
în special de către Curtea de Casație la două conferințe în octombrie 2016 și
februarie 2018. Acestea includ o mai mare conștientizare a activității judiciare
și a tendințelor jurisprudenței, creșterea calității sistemului de justiție care știe
că este observat și crearea unei baze factuale de referință complet nouă.
informații suplimentare, cu condiția ca aceste informații suplimentare sunt păstrate separat și

sunt supuse unor măsuri tehnice și organizatorice care garantează că datele personale nu sunt
atribuite unei persoane fizice identificate sau identificabile."
16
Această lege a fost adoptată pentru a pune legislația franceză în conformitate cu
Directiva 2013/37/UE a Parlamentului European și a Consiliului European din 26 iunie 2013,
care a modificat la rândul său Directiva Consiliului din 17 noiembrie 2003 referitoare la
reutilizarea informațiilor din sectorul public ("Directiva PSI").
17
Articolul R433-3 din Codul de organizare judiciară.
292
34. Această dorință teoretică de a "reglementa" jurisprudența cu
ajutorul echipamentului digital ridică totuși o serie de întrebări generale care
sunt relevante pentru toate țările care au în vedere o abordare similară. În
primul rând, aceasta ar trebui plasată în contextul unor principii stabilite de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazurile de diferențe în
jurisprudența internă. Curtea accentuează în mod clar necesitatea de a da
întâietate certitudinii juridice, care face deciziile mai predictibile, în fața
vitalității în interpretarea judiciară.18
35. Această dorință este, de asemenea, temperată de mai multe
aspecte, de natură tehnică, în primul rând:
a) Colectarea tuturor deciziilor judiciare eligibile pentru publicare
nu este neapărat bine coordonată între toate nivelurile de instanțe: unele
dintre cauzele comerciale din instanțele europene nu au fost concepute ca
atare, în special în ceea ce privește deciziile în primă instanță, iar unele țări
vor trebui să stabilească noi procese de colectare a hotărârilor dacă doresc o
colectare exhaustivă;
b) În pofida unor evoluții promițătoare, nu a fost încă elaborat un
mecanism automat de post-identificare, care să prevină orice risc de
identificare sau de re-identificare;
Și aspecte la fel de importante:
c) Ar trebui gândită transformarea însăși a logicii elaborării
jurisprudenței. Care este valoarea "standardului" care rezultă din numărul de
decizii luate într-o chestiune specifică? Acest "standard" adaugă la lege? Dacă
da, este aceasta o nouă sursă de lege?
d) Ar trebui să li se solicite judecătorilor să furnizeze explicații
suplimentare pentru deciziile care se abat de la această normă?19 Această
întrebare nu este nesemnificativă și nu provoacă același răspuns în toate
sistemele judiciare. În dreptul civil francez,20 "judecătorii soluționează litigiile
în conformitate cu normele de drept aplicabile". În contextul francez, în cazul
în care li s-a cerut să își justifice deciziile, furnizând toate motivele pentru
care s-au abătut de la tendința presupusei majorități a jurisprudenței privind
modul de soluționare a litigiului (respectând în același timp normele relevante
de drept), n-ar echivala acest lucru cu eliminarea lor din serviciu? Judecătorii
vor soluționa litigiile nu numai în conformitate cu normele legale, ci și în
conformitate cu tendințele jurisprudenței care rezultă din statisticile compilate
18
Parohia greco-catolică Lupeni și alții contra României [GC]. Nr. 76943/11,
29/11/2016, § 116.
19
Eloi Buat-Menard și Paolo Giambiasi, " Memoria digitală a deciziilor judiciare",
Dalloz Reports, 2017, p. 1483 (numai în limba franceză).
20
Articolul 12 din Codul de procedură civilă francez.
printr-un instrument digital (care ar putea fi, de asemenea, părtinitoare sau
dezvoltată fără control extern de către un operator privat, a se vedea secțiunile
6.1 și 9 de mai jos). Întrebarea care se ridică depășește cu mult o caracteristică
națională specifică, care se referă mai pe larg la locul instrumentelor IA în
procesele decizionale ale judecătorilor. Rețineți că această analiză se limitează
la o prelucrare a jurisprudenței prin algoritmi și nu face referire în niciun fel la
rolul jurisprudenței în sursele de drept sau în precedența jurisprudenței, care,
în plus, sunt principii bine stabilite la nivel european.21
e) În plus, nu ar fi cazul ca, dacă normele ar fi stabilite conform
tendinței majoritare, deciziile judecătorești să fie uniformizate și să nu
mai fie ordonate în funcție de ierarhia instanțelor judecătorești din care
provin, ignorând semnificația deciziilor instanțelor supreme, care sunt
garantul interpretării uniforme a legii în multe state europene? Care ar fi
relația dintre norme și jurisprudență? Din moment ce acestea derivă din
majoritate, vor deveni ele un criteriu pentru aceste instanțe atunci când își vor
stabili propria jurisprudență, pe care ar trebui să o justifice la rândul lor atunci
când se abat de la opinia majorității?
f) În sfîrșit, nu există oare riscul ca deciziile judecătorești să fie
scrise conform unei logici reproductive? Deși deciziile judecătorești pot
evolua în funcție de evoluția unui cadru normativ (național, european sau
internațional), jurisprudența disponibilă pentru referire (de exemplu, de la
instanțele supreme și instanțele europene) sau contextul socio-economic,
norma care rezultă din majoritate, să devină un standard la care judecătorii ar
fi încurajați să se adreseze fără probleme, cu un efect indus de standardizare
excesivă a deciziilor judecătorești?
36. S-ar putea, de asemenea, ridica îndoieli cu privire la
consecințele asupra utilizatorilor care ar trebui să beneficieze direct de
transparența activităților: vor beneficia ei cu adevărat de pe urma publicării
pe Internet a tuturor deciziilor judiciare sau mai degrabă se vor simți coplesiți
de masa deciziilor, fără a putea obține în mod necesar beneficii calitative de la
acestea, din lipsă de cunoștințe juridice și din lipsa aparatului critic necesar
pentru analiza deciziilor?
37. În mod paradoxal, se poate pune întrebarea dacă datele deschise
sunt în măsură să furnizeze informații semnificative, deoarece cu siguranță
vor face posibilă descărcarea unui set considerabil de date brute cu un simplu
21
CEJ a precizat, în ceea ce privește condițiile privind răspunderea unui stat membru
pentru conținutul unei decizii a unei instanțe naționale supreme, că "legea va fi suficient de
gravă" și trebuie să genereze despăgubiri pentru prejudiciu" în cazul în care decizia în cauză a
fost încălcată vădit de jurisprudența Curții în această privință "(CJCE, cauza C-224101,
Koebler, § 56).
294
clic pe un link, dar sensul va rămâne complet obscur pentru majoritatea
cetățenilor.
38. Prima cerință pentru ca datele deschise să fie transparente și să
ofere informații este ca părțile terțe să le poată folosi pentru analiză și
dezvoltare. Un model economic în care datele din jurisprudența publică, care
fac obiectul muncii autorităților judiciare pentru a le face din punct de vedere
tehnic "lizibile" de către IA și conforme cerințelor legale privind protecția
datelor cu caracter personal, vor fi prelucrate gratuit de către sectorul privat și
apoi vândute instanțelor, profesioniștilor și cetățenilor, merită, prin urmare, să
fie analizat și chiar criticat.
2.3 Protecția datelor cu caracter personal în politicile de date

deschise pentru deciziile judiciare
2.3.1. Numele părților și ale martorilor
39. Pentru a găsi un echilibru echitabil în era digitală între necesitatea

publicării deciziilor publice și respectarea drepturilor fundamentale ale
părților sau martorilor, numele și adresele acestora nu trebuie să figureze în
deciziile publicate, în special având în vedere riscul de însușire ilegală și
re-utilizare a unor astfel de informații personale și sensibilitatea deosebită a
datelor care ar putea fi incluse în decizii22. Procesele automate pot fi utilizate
pentru a ascunde sistematic astfel de informații.
40. Alte informații de identificare pot fi, de asemenea, ascunse (de
exemplu, numere de telefon, adrese de e-mail, date de naștere, nume date
copiilor, nume rare, porecle și nume de loc). În ceea ce privește principiile de
protecție a datelor cu caracter personal, această ascundere reprezintă o
pseudonimizare simplă a datelor, nu o anonimizare completă. Volumul și
varietatea informațiilor conținute în deciziile judecătorești, combinate cu
ușurința crescândă a interrelaționării cu alte baze de date, face practic
imposibilă garantarea faptului că persoana în cauză nu poate fi re-identificată.
În absența unei astfel de garanții, aceste date nu pot fi calificate ca fiind
anonime și, prin urmare, sunt supuse regulilor de protecție a datelor cu
caracter personal.
22
CEDO, Z. contra Finlandei nr. 22009/93, §§95 și următoarele. și "Cartea verde a
Comisiei Europene privind informațiile din sectorul public în societatea informațională"
("Dacă nu se iau măsuri speciale de precauție, bazele de date jurisprudențiale, instrumente de
documentare juridică, pot fi fișiere de informații privind persoanele fizice dacă aceste baze de
date sunt consultați pentru a obține o listă a hotărârilor judecătorești privind o anumită
persoană, mai degrabă decât a afla despre jurisprudență").
41. Unele elemente deosebit de sensibile ale datelor cu caracter
personal necesită o atenție deosebită, astfel cum se prevede la art. 6 din
Convenția 108. Aceasta se aplică datelor care dezvăluie originea etnică sau
rasială, opiniile politice, apartenența la sindicate, credințele religioase sau alte,
sănătatea fizică sau psihică sau viața sexuală, care sunt considerate detalii
intime.
42. Deciziile judecătorești pot conține alte tipuri de date cu caracter
foarte variat care se încadrează în această categorie de date sensibile.
Instanțele judecătorești care se ocupă de chestiuni penale sunt în mod special
susceptibile să proceseze date sensibile, precum cele privind procedurile
penale și condamnările. Prin urmare, toate aceste date sensibile merită o
vigilență specială. Diseminarea lor în masă ar prezenta riscuri serioase de
discriminare, profiling23 și încălcare a demnității umane.
2.3.2. Numele profesioniștilor, inclusiv judecătorii
43. Evident, cunoașterea modului în care va fi adoptată o hotărâre

judecătorească este un element esențial pentru avocați în prezicerea
rezultatului unui caz și ei cred că cunoașterea judecătorului este uneori
aproape la fel de importantă ca și cunoașterea legii. Aceștia au încercat de
mult timp să facă comparații între grupuri de judecători, mai mult sau mai
puțin empiric, pentru a oferi consultanță mai bună clienților care se ocupă de
un anumit judecător sau un grup de judecători.
44. Această metodă a fost suficientă atunci când un avocat vorbea doar
în fața unui număr limitat de instanțe, însă relaxarea treptată a restricțiilor
locale asupra baroului în multe țări și libertatea de a circula și de a lucra în
cadrul Uniunii Europene o fac rezonabilă pentru orice avocat, național sau
chiar european, care dorește să cunoască jurisprudența fiecărei jurisdicții
naționale sau europene în care el este susceptibil să pledeze în detaliu.
45. Prin urmare, nu putem exclude posibilitatea ca, în viitor, aplicații
de MAI extrem de utile și, prin urmare, foarte costisitoare, să fie mult mai
eficiente decât experiența și "bunul simț" al avocaților de litigii care lucrează
în cazuri tradiționale. Utilizarea unor astfel de aplicații ar putea accentua în
continuare distorsionarea concurenței și inegalitatea armelor între firmele de
avocatură care au sau nu au folosit un astfel de software de analiză a
jurisprudenței "predictive".
23
Profiling-ul este definit în secțiunea 4 a GDPR. Când se realizează profilul unei
persoane se procesează datele personale ale acesteia pentru a-i analiza și prezice
comportamentul sau situația, cum ar fi determinarea performanței sale la locul de muncă,
situația financiară, sănătatea, preferințele, stilurile de viață etc.
296
46. Există un risc real ca, pentru un astfel de avantaj competitiv, să fie
subminat principiul unui proces echitabil stabilit prin lege. Posibilitatea de a
stabili profilul judecătorilor prin încrucișarea datelor publice și private ar
putea permite companiilor private și avocaților acestora să se angajeze în
practici de cumpărare chiar mai multe. Această tactică a fost deja observată de
mult timp în Statele Unite și în Franța pentru infracțiunile de presă și
încălcarea confidențialității în presă, unde reclamanții se știa deja că vor alege
instanța care părea că atribuie cele mai mari daune și interese.
47. În plus, o mare parte din discursul pe această temă confundă datele
deschise cu nevoia de a publica o anumită cantitate de informații publice. Ca
urmare, se argumentează uneori că numele profesioniștilor ar trebui să apară
în date deschise, din motive de publicitate și transparență.
48. Cu toate acestea, furnizarea datelor de jurisprudență computerizată
este o problemă complet diferită de principiile de publicare a copiilor
originale sau certificate ale deciziilor. Obiectivul datelor deschise este de a
permite prelucrarea automată a jurisprudenței în cadrul unei licențe de operare
cu costuri reduse. După cum s-a menționat anterior, această punere la
dispoziție se face sub forma unei baze de date computerizate cuprinzătoare,
care este opacă și nu poate fi ușor înțeleasă de către cetățeni.
49. În mod evident, această furnizare nu satisface necesitatea de a face
cunoscute numele profesioniștilor care au contribuit la o decizie specifică.
Trebuie remarcat faptul că, prin lege, menționarea numelor judecătorilor în
deciziile judiciare reprezintă o obligație comună pentru statele membre, în
legătură cu principiul procesului public prevăzut la art. 6(1) din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, având scopul de a asigura imparțialitatea
obiectivă a judecătorilor (care trebuie să fie identificabili și desemnați în mod
legal pentru sarcinile pe care le îndeplinesc) și de a respecta regulile
procedurale (de ex. publicitate și colegialitate).24
50. Răspunsul la întrebarea dacă este legitimă sau nu publicarea
numelor profesioniștilor25 în baze de date deschise nu are, prin urmare, nicio
legătură cu obligația de a publica numele profesioniștilor în decizii.
Dimpotrivă, se pare că provocarea constă în reconcilierea unor cerințe adesea
contradictorii: activitățile publice să fie transparente, permițând cetățenilor să
24
CEDO, Vernes contra Franței, nr. 30183/06 privind identificarea judecătorilor
care au pronunțat hotărârea, Pretto contra Italiei, nr. 7984/77 pentru publicarea hotărârii,
Kontalexis contra Greciei, nr. 59000/08, § 38, DMD GROUP, a.s., contra Slovaciei, nr.
19334/03, § 66, Miracle Europe KFT contra Ungariei, nr. 57774/13, § 58 pentru dreptul la o
instanță stabilită prin lege cu dreptul la un judecător imparțial.
25
Aceste întrebări se pot aplica și Rechtspfleger-ului care ia hotărâri judecătorești și
grefierilor, asistenților judecătorului menționați în componența formării instanței (deși într-o
măsură mai mică).
cunoască și să-și evalueze judecătorii, pe de o parte, protejând în același timp
viața privată a profesioniștilor (ale căror funcții nu ar trebui să limiteze
garanțiile lor fundamentale în acest domeniu), pe de altă parte. Există
provocări riguroase în ceea ce privește garantarea imparțialității judecătorilor
și chiar a instituțiilor judiciare în ansamblu, pe care politicile de date deschise
sunt de fapt concepute să le îndeplinească.26 Ce măsuri practice pot fi luate
pentru a le proteja de eventuale încercări de destabilizare pe care încrucișarea
datelor personale ale judecătorilor incluse în bazele de date cu date din alte
surse (rețele sociale, site-uri comerciale) pentru a încerca identificarea
ipoteticelor preferințe politice, religioase și altele?
51. Aceste întrebări nu apar în aceeași formă peste tot în Europa și
depind de caracteristicile specifice ale sistemului judiciar în cauză (și de
natura managementului carierei din sistemul judiciar), caracterul colegial sau
nu al hotărârii judecătorești și nivelul instanței în cauză. În Elveția, de
exemplu, unde judecătorii sunt aleși, publicarea este o garanție a transparenței
și responsabilității sociale a judecătorilor față de cetățeni și grupuri politice.
Aceste informații sunt deja disponibile în motoarele de căutare on-line (care
nu sunt strict vorbind date deschise).27
52. Aceste întrebări nu apar în aceeași formă nici în funcție de nivelul
de competență. Valoarea caracterizării jurisprudenței judecătorilor de nivel
inferior nu poate fi aceeași ca și pentru judecătorii instanțelor supreme sau a
instanțelor internaționale. De exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului autorizează căutările de hotărâri pe numele judecătorilor membri ai
comisiei de decizie, dar nu permite calcularea statisticilor referitoare la un
anumit judecător.28 Pe de altă parte, în țările în care organismele judiciare nu
sunt familiarizate cu practica opiniilor divergente (existente în cadrul acestei
curți internaționale), poate fi incorect să se atribuie unui judecător
răspunderea personală pentru o decizie la care a votat împotrivă în timpul
deliberării într-o instanță colegială.
53. Aceste dezbateri au fost bine definite de o misiune de studiu
desfășurată în Franța de profesorul Loïc Cadiet. Concluziile misiunii rămân
limitate, deoarece nu recomandă interzicerea publicării, ci rezervarea acesteia
pentru anumite tipuri de litigii și excluderea altora (de exemplu, în materii
26
A se vedea CEDO, Previti contra Italiei, nr. 45291/06, §§ 249 și următoarele, care
reamintește principiile imparțialității obiective a judecătorului.
27
A se vedea exemplul Curții federale elvețiene, a cărei jurisprudență poate fi
descărcată la: https://www.bger.ch/fr/index/juridiction/jurisdiction-inherit-template/
jurisdiction-recht.htm; sau, pentru cantoane: http://ge.ch/justice/dans-la-jurisprudence
(Cantonul Geneva, de exemplu).
28
Deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt colegiale. Publicațiile includ
orice opinie divergentă.
298
penale specializate). A fost propusă posibilitatea de a publica doar numele
judecătorilor curții supreme, deși s-a recunoscut că acest lucru ar putea duce
la o "călătorie cu un singur sens".
54. În prezent, ar putea fi aplicat un principiu simplu de precauție
pentru a evalua interesul, pe tip de litigiu și grad de competență, la publicarea
numelor profesioniștilor într-o bază de date descărcabilă. De asemenea, nu
putem exclude posibilitatea ca instituțiile judecătorești înseși sau terții
autorizați să exploateze aceste informații în afara contextului datelor deschise
pentru a afla date despre jurisprudență.
55. Publicarea acestui tip ar trebui în orice caz examinată în continuare
în lumina normelor europene aplicabile la nivel internațional privind protecția
datelor cu caracter personal, precum cele din Convenția nr. 108 și din GDPR
UE și Directiva 680/2016.
3. Caracteristicile de funcționare a inteligenței artificiale (mașini

automate inteligente) aplicate deciziilor judecătorești
Procesarea limbajului natural și mașina automată inteligentă sunt

cele două tehnici care se află în centrul procesării deciziilor judiciare care
utilizează inteligența artificială.
În majoritatea cazurilor, obiectivul acestor sisteme nu este de a

reproduce raționamentul juridic, ci de a identifica corelațiile dintre
diferiții parametri ai unei decizii (de exemplu, într-o cauză de divorț,
durata căsătoriei, venitul soților, existența adulterului, valoarea
beneficiului pronunțat etc.) și, prin utilizarea mașinii automate
inteligente, de a aplica unul sau mai multe modele. Astfel de modele ar fi
apoi utilizate pentru a "prezice" sau "a prevedea" o viitoare decizie
judecătorească.
Scopul acestui capitol este de a clarifica natura intrinsecă a software-

ului descris ca versiune "predictivă" sau uneori "beta", adică într-o fază de
dezvoltare – atât în ceea ce privește potențialul, cât și limitările sale. Acesta
este destinat să ofere o explicație simplă a algoritmilor mașinilor automate
inteligente, care se află în centrul analizei automate a jurisprudenței.
3.1 Funcționalitățile teoretice ale software-ului "justiție
predictivă"
56. Ca o introducere, ar trebui să analizăm pe scurt caracteristicile

promise de software-ul "predictiv". El își propune să stabilească
probabilitățile succesului (sau eșecului) unui caz în fața unei instanțe. Aceste
probabilități sunt stabilite prin modelarea statistică a deciziilor anterioare
utilizând metode din două domenii largi ale informaticii: prelucrarea
limbajului natural și mașina automată inteligentă. Aceste abordări de
modelare sunt adesea denumite IA; în realitate, acestea sunt IA "slabe" (a se
vedea glosarul, p. 39).
57. Trebuie clarificat imediat faptul că termenul IA este dezbătut de
experți, deoarece duce la numeroase ambiguități. Termenul IA a intrat acum
în limbajul nostru de zi cu zi pentru a descrie o gamă variată de științe și
tehnologii care permit computerelor să învingă cei mai buni campioni în jocul
Go29, pentru a conduce o mașină, a discuta cu oamenii etc. Cercetătorii
preferă să identifice aplicații diferite prin tehnologiile exacte care stau la baza
lor, inclusiv mașinile automate inteligente și, uneori, se referă la toate aceste
resurse extrem de specializate ale IA ca fiind IA "slabe" (sau "moderate").
Acestea se deosebesc de un obiectiv final – totuși complet teoretic – de a crea
o IA "puternică", adică de o mașină automată inteligentă capabilă să înțeleagă
în mod automat lumea în general, în toată complexitatea ei.
58. În ceea ce privește în mod specific justiția, sistemele de justiție
predictivă sunt concepute pentru a fi utilizate de către departamentele juridice,
societățile de asigurare (atât pentru nevoile lor interne, cât și pentru clienții
lor), precum și de avocați pentru a anticipa rezultatul litigiului. Teoretic, ele
i-ar putea ajuta și pe judecători în luarea deciziilor.
59. Ele oferă o reprezentare grafică a probabilității de succes pentru
fiecare rezultat al unui litigiu pe baza criteriilor introduse de utilizator
(specifice fiecărui tip de litigiu). Aceste sisteme susțin că sunt capabile să
calculeze valoarea probabilă a compensațiilor decise de instanțe.
3.2 Funcționarea practică a inteligenței artificiale: mașini statistice

care construiesc modele bazate pe trecut
60. Trebuie făcută de la bun început distincția între "predicție" și

"previziune". Predicția este actul de a anunța ce se va întâmpla (prae, înainte,
dictare, a spune) înainte ca evenimentele viitoare să aibă loc (prin inspirație
29
https://www.nature.com/articles/nature16961
300
supranaturală, prin clarviziune sau premoniție). Previziunea, pe de altă parte,
este rezultatul observării (urmărind, văzând) unui set de date pentru a se putea
lua în considerare o situație viitoare. Acest abuz de limbaj și răspândirea lui se
explică printr-un transfer al termenului din științele "tari", unde se referă la o
varietate de tehnici de date științifice derivate din matematică, statistică și
teoria jocurilor, care analizează faptele prezente și trecute spre a face ipoteze
despre conținutul evenimentelor viitoare.
61. De asemenea, trebuie remarcat faptul că logica funcționării
software-ului de justiție predictivă se bazează, în esență, pe metode generative
(denumite în mod obișnuit Bayesiane) sau discriminatorii, care încearcă în
cele din urmă să evalueze gama actuală sau viitoare de valori ale unei
variabile (ex. rezultatul unui proces) de la analiza exemplelor din trecut.
62. În general, este de asemenea important să ținem seama de noțiunea
antropomorfă că mașinile de calcul sunt inteligente și că cei care le-au
conceput au reușit să arunce un ochi în măruntaiele mecanismelor lor.30 Din
nefericire, această idee își face încă loc în multe analize ale justiției predictive
care le consideră dispozitive capabile imediat sau în viitor să replice
inteligența umană. Acest context, alimentat în fiecare zi de o altă serie de
progrese ale IA31, ne face pe toți să abordăm aceste instrumente predictive cu
o anumită doză, conștientă sau nu, de misticism, afirmând uneori că ceea ce
nu este complet posibil astăzi, va fi în mod inevitabil posibil mâine.
63. IA "puternice" ale literaturii științifico-fantastice nu există. Acest
tip de IA, care ar fi echipată nu numai cu inteligență, ci și cu conștiință,
rămâne pură ficțiune. Sistemele de mașini automate inteligente în curs de
dezvoltare sunt descrise ca fiind "slabe" în domeniul IA și sunt capabile să
extragă tipare complexe și să învețe din volume mari de date în mod
eficient și adesea cu niveluri ridicate de acuratețe predictivă.
64. Pentru a depăși orice considerente instinctive sau fanteziste, aceste
tehnologii de procesare și analiză a informațiilor trebuie înțelese pe baza
următoarelor trei concepte:
– IA nu este un obiect singur, omogen: este de fapt un ansamblu de
științe și tehnici (matematică, statistică și informatică) capabil să proceseze
date pentru a proiecta sarcini foarte complexe de procesare a informațiilor.
30
Dominique Cardon, La ce visează algoritmii, vieţile noastre la ora datelor mari,
La Republique des Idées, Editions du Seuil, 2015, p. 58.
31
”AlphaZero: IA a lui DeepMind învaţă şi asimilează jocul de şah în mai puţin de 4
ore”, Generaţia NT, articol publicat la 8 decembrie 2017, [Online], https://www.qeneration-
nt.com/alfazero-ia-deepmind-maitrise-echecs-4-heures-actualite-1948919.html (pagină
accesată la 14 decembrie 2017).
– motoarele IA nu produc inteligență per se, ci procedează
utilizând o abordare inductivă: ideea este de a asocia într-un mod aproape
automatizat un set de observații (intrări) cu un set de rezultate posibile (ieșiri)
utilizând diferite proprietăți preconfigurate. În mod specific, pentru justiția
predictivă, motorul construiește legături între diferitele grupuri lexicale care
compun decizii judiciare. Aceste grupuri sunt corelate între cele identificate la
etapa de intrare (fapte și raționament) și cele care se află la etapa de ieșire
(partea operativă a deciziei) apoi clasificate.
– Fiabilitatea modelului (sau a funcției) construit/ă puternic
depinde de calitatea datelor utilizate și de alegerea tehnicii mașinii
automate inteligente.
65. Merită să ne întoarcem puțin la strămoșii acestor

sisteme – sistemele expert – care, la rândul lor, s-au bazat pe regulile de
procesare scrise de un expert în calculatoare. Sistemele expert (SE) s-au
dezvoltat rapid la sfârșitul anilor 1980, 1990, în special în medicină și
finanțe.32. Aceste sisteme au fost capabile să răspundă la întrebări de
specialitate și raționează folosind fapte cunoscute, executând reguli de
codificare predefinite într-un motor. În ciuda succesului SE, cum ar fi acela al
lui Deep Blue împotriva lui Garry Kasparov într-o serie de jocuri de șah în
1997, aceste sisteme au intrat în declin, mai ales pentru că nu puteau
interpreta "varietatea infinită de situații și contexte"33 și deveneau ineficiente
la peste 200-300 de reguli de codificare atât în ceea ce privește performanța
execuției, cât și a întreținerii (raționamentul urmat de sistem a devenit aproape
imposibil de înțeles pentru proiectanții lui).
32
Un exemplu este tranzacționarea pe frecvențe înalte (HFT) care este un tip de
tranzacţie financiară efectuată la viteză mare prin soft bazat pe algoritmi. În 2013 și în
Europa, 35% din tranzacții au fost deja efectuate cu HFT. În SUA, HFT reprezintă 70% din
volumul de tranzacționare pe piața de capital. În contextul automatizării tranzacțiilor,
scăderea este chiar mai rapidă în caz de crahuri, așa cum s-a întâmplat în timpul crizei
financiare din 2007.
33
Hubert Dreyfus, Ce nu pot computerele încă să facă. Critica raţiunii artificiale,
Cambridge, The MIT Press, 1992, citat de Dominique Cardon în La ce visează algoritmii,
vieţile noastre la ora datelor mari, p. 59.
302
Fig.2: Vechile sisteme expert au fost programate cu reguli care reproduc
logica raționamentului legal
66. Astăzi, ideea nu mai este de a scrie reguli de raționament care să

reflecte raționamentul uman, la fel ca în cazul vechilor sisteme expert 34, ci să
lase sistemele de mașini automate inteligente să identifice elementele
statistice existente în date și să le potrivească cu rezultate specifice.
Fig.3: Mașina automată inteligentă singură produce modele prin

căutarea automată a rezultatelor corelației
67. În acest sens, aceste sisteme nu reproduc sau nu modelează

raționamentul (cum ar fi raționamentul juridic). De exemplu, translatorii
online de astăzi nu realizează raționamente abstracte. Acestea deduc o
estimare probabilă a celei mai bune potriviri între grupurile de structuri
lexicale și traducerile deja efectuate. Acțiunile utilizatorilor contribuie în mod
34
Regulile de procesare scrisă s-ar putea baza pe codul specific în diferite limbi de
programare, cum ar fi LISP sau editorii, pentru a modela regulile. A se vedea, de exemplu,
Radboud Winkels, "CLIME: Un proiect de dezvoltare a serviciilor de inteligență juridică", în
Daniele Bourcier, Patricia Hasset și Christophe Roquilly (eds.), Droit et intelligence
artificielle, 2000, Romillat, p. 59.
evident la îmbunătățirea căutării cuvintelor potrivite, însă algoritmul mașinii
automate inteligente nu efectuează, de fapt, o traducere prin înțelegerea
semnificației propozițiilor procesate.35
68. Acest exemplu arată modul în care abordarea avocaților și a
cercetătorilor poate fi diferită: un avocat va căuta să înțeleagă eficacitatea
regulilor preexistente, pe care cercetătorul le poate oferi doar prin limbajul
științei sale, iar acest lucru este uneori limitat la interpretarea a mii de
parametri din sistemul mașinii automate inteligente.
69. Mașina automată inteligentă este un domeniu al informaticii în
care programele informatice învață din experiență. Algoritmii fac ca o mașină
să efectueze un proces de instruire, ca un copil care învață în mediul său. Pe
scurt, aceste tehnici de învățare pot fi sau nu supravegheate de om. Cea mai
proeminentă categorie de mașină automată inteligentă este în prezent aceea a
învățării progresive: mașina însăși culege "recompense" virtuale dacă acțiunea
produce rezultatul așteptat într-un anumit mediu. Metodele mașinii automate
inteligente includ rețele neuronale (sau versiunea lor mai complexă cunoscută
sub numele de învățare profundă), care au fost destul de larg mediatizate date
fiind autonomia și aplicațiile lor destul de izbitoare, cum ar fi cea care a reușit
să obțină scoruri ridicate la jocurile video pe vechea mașină Atari 260036
(bazate exclusiv pe poziționarea și scorurile pixelilor). Alte aplicații practice
pentru aceste tehnologii afectează deja viața noastră de zi cu zi și încep să
apară în lumea profesională a justiției.37
70. Cu toate acestea, acești algoritmi rămân foarte specializați pe o
anumită sarcină și prezintă probleme de discernământ atunci când se
confruntă cu situații haotice sau cu date insuficiente pentru a permite predicția
(cum ar fi înțelegerea reală a limbajului natural). În științele sociale, cărora le
aparțin dreptul și justiția, eșecul ar părea chiar inevitabil în absența unui
model convingător de cunoaștere. Pentru Pierre Lévy, inteligența artificială se
mulțumește de fapt să furnizeze un set de instrumente eterogene (reguli
logice, sintaxe formale, metode statistice, simulări neuronale sau
socio-biologice etc.) care nu oferă o soluție generală la problema modelării
35
Li Gong, "La traduction automatique statistique, comment ca geografia?",
Interstices.info, publicat la 29 octombrie 2013, [Online], hftps://interstices.info/jcms/nn
72253/la-traduction-automatique-statistique-comment-ca-marche (pagină accesată la 14
decembrie 2017).
36
https://www.nature.com/articles/nature14236.
37
Inteligență artificială produsă de către IBM Watson care oferă servicii în domeniul
medical și asigură un instrument de căutare numit "Ross", prezentat drept avocat
virtual – Roos, "Face mai mult decât omeneşte e posibil" [Online], http://rossintelligence.com
(pagină accesată la 14 decembrie 2017).
304
matematice a cunoașterii oamenilor.38 Astfel, învățarea predictivă reală ar
trebui în realitate să se bazeze pe o bună reprezentare sistemică a lumii, pe
care cercetătorul IA Yann LeCun o consideră o chestiune științifică și
matematică fundamentală, nu o chestiune de tehnologie.39
71. În plus, unicitatea sistemelor curente de procesare a datelor este
aceea că ele nu încearcă să reproducă modelul nostru de cunoaștere, ci produc
statistici de context cu o dimensiune fără precedent a datelor, fără nici o
garanție reală de excludere a corelațiilor false.40
72. Deși se acceptă în mod obișnuit că modelele statistice și
probabilistice sunt îmbunătățite prin creșterea datelor care le hrănesc, unii
matematicieni au avertizat asupra riscurilor de creștere a corelațiilor false în
date mari (adică legături între factorii care nu au nici o legătură de
cauzalitate). Matematicienii Cristian Sorin Calude și Giuseppe Longo indică
riscul unui val de corelații false în datele mari: cu cât este mai mare o bază de
date folosită pentru corelații, cu atât cresc riscurile de a găsi modele recurente
și cu atât sunt mai mari riscurile de a face erori.41 Ce poate apărea ca
normalitate pentru o IA (link-uri recurente între diferite date, concepte,
contexte sau grupuri lexicale) pot fi de fapt elemente aleatorii. Chiar dacă
argumentul celor doi matematicieni nu ar trebui generalizat prea grăbit,
aceștia observă că, în anumite mulțimi mari de numere, puncte sau obiecte,
apar modele aleatorii obișnuite și pare imposibil să le distingem algoritmic de
modelele care dezvăluie cauzalitățile.42
73. În fine, algoritmii, indiferent de nivelul lor actual de sofisticare, se
reîntorc automat la interacțiunile stabilite în faza de învățare și, prin urmare,
la trecutul lor. Conținutul și calitatea fluxurilor de date utilizate în
compunerea calculelor sunt, prin urmare, fundamentale pentru înțelegerea
rezultatelor obținute și identificarea posibilelor nereguli analitice. Există
multe provocări din nou aici, deoarece, într-o abordare exhaustivă, analiza
38
Pierre Levy, "Intelligence artificielle et sciences humaines", blogul lui Pierre
Levy. 8 octombrie 2014. [Online], https://pierrelevyblog.com/2014/10/08/intelligence-
artificielle-et-sciences-humaines/ (pagină accesată la 30 decembrie 2017).
39
Yann LeCun, "Qu'est-ce que l'intelligence artificielle", cercetare publicată pe
site-ul Collège de France, [Online], https://www.collepe-de-france.frimedia/vann-
lecun/UPL4485925235409209505IntelligenceArtificielleY.LeCun.pdf (pagină accesată la 14
decembrie 2017).
40
Dominique Cardon, op. cit., p. 60.
41
Cristian Sorin Calude, Giuseppe Longo, "Le deluge des correlations fallacieuses
dans le big data", în Bernard Stiegler (dir.) (2017), La toile que nous voulons, edițiile FYP, p.
156.
42
Teoria lui "Ramsey", Ronald L. Graham, Joel H. Spencer – "Teoria lui Ramsey",
Scientific American, vol. 263, nr. 1, iulie 1990, p. 112-117, citat de Cristian Sorin Calude,
Giusseppe Longo, "Le deluge des corelations fallacieuses dans le big data", ibid.
celei mai mari cantități posibile de date referitoare la o activitate va produce
rezultate a căror semnificație trebuie clarificată cu privire la toți factorii care
au avut o influență. Într-o abordare mai restrictivă, în care datele primite sunt
eșantionate, riscurile vor apărea și din cauza compromisului ce trebuie făcut
pentru a selecta una din date înaintea alteia.
4. Poate inteligența artificială să modeleze raționamentul legal în

avans?
Inteligența artificială eludează dificultățile întâmpinate în

sistemele expert mai vechi: nu încearcă să reflecte manual raționamentul
juridic, a cărui reproducere nu este în sine un obiectiv pentru ea. Mașina
automată inteligentă duce la categorizări între diferiții parametrii
identificați de designeri sau cei descoperiți de ele.
74. Sistemele juridice continentale sunt mult îndepărtate de idealul

raționalității pe care l-a încorporat, de exemplu, Codul civil francez din 1804.
Există o multitudine de surse care nu se potrivesc perfect împreună și care se
referă la un set de reguli ale căror înțeles rămâne nedeterminat, pe care
teoreticianul în drept Herbert L.A. Hart l-a numit "textura deschisă a
dreptului"43. Sistemele de drept comun, deși considerate mai eficiente
economic deoarece se adaptează dinamic la noile nevoi juridice44, sunt, de
asemenea, în evoluție și nu oferă nici o certitudine juridică. Regulile juridice,
prin urmare, nu evoluează în mod liniar și se deosebesc de legile empirice
(cele ale "științelor exacte"), în care fiecare nouă regulă le completează în
general pe cele precedente și nu anulează un set complet de raționamente.
75. Trebuie subliniat faptul că, în fața acestei complexități generale a
sistemelor juridice, vechile sisteme expert IT și-au atins rapid limitele, odată
ce au fost introduse 200-300 de reguli logice. Divizarea legii în reguli de
producție nu a fost suficientă pentru a oferi o reprezentare valabilă a corpului
de cunoștințe și a metodelor care ghidează un avocat.
76. În consecință, s-a demonstrat la fel de imposibil de modelat
raționamentul judecătorilor pe un calculator, deoarece acesta trebuie să
modeleze un sistem juridic pozitiv. După cum a subliniat teoria dreptului,
raționamentul judiciar este în primul rând o chestiune de evaluare și
interpretare a faptelor dovedite și relevante ale unui caz, a regulilor de drept
43
Herbert L. A. Hart (1976), Le concept de droit, departamente universitare din
Saint-Louis, Bruxelles.
44
https://www.contrepoints.org/2014/08/15/177160-comon-law-contre-droit-civil-
lexperience-francaise-de-lancien-regime
306
aplicabile (textuale sau precedente) – a căror semnificație rămâne, așa cum s-a
spus, nedeterminată45 – și a interpretării subiective de către judecători a
conceptului de echitate, care ar trebui să opereze noi schimbări în Europa, cu
cerința revizuirii proporționalității încurajată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
77. Xavier Linant de Bellefonds a subliniat că complexitatea legii
constă în natura sa teleologică și contencioasă: două argumente coerente pot
conduce la judecăți diferite în funcție de două priorități diferite.46
78. Acest lucru se datorează faptului că celebrul silogism juridic este
mai mult o modalitate de a prezenta raționamentul juridic decât traducerea lui
formală. El nu reflectă raționamentul complet al judecătorului, care este de
fapt compus dintr-o multitudine de factori de decizie, nu poate fi formalizat a
priori și se bazează uneori pe alegerea sa discreționară: care sunt faptele
relevante? Sunt aceste fapte dovedite? Ce regulă li se aplică? Care este
înțelesul acestei reguli în ceea ce privește cazul care va fi decis? Care sursă ar
trebui să prevaleze între o serie de surse conflictuale? Coerența generală a
deciziilor judecătorești nu este atinsă niciodată și este mai degrabă o chestiune
a posteriori pe care judecătorii o folosesc în raționamentul lor, având mai
mult funcția de a se convinge ei înșiși de validitatea unei soluții specifice
decât de a descrie strict și obiectiv toate etapele care au dus la decizia luată.
79. Cu toate acestea, această interpretare este exact ceea ce tehnicile
mașinii automate inteligente nu fac – și nu încearcă să facă – astăzi, deoarece
realizează, așa cum am văzut, prelucrarea automată în care unei cantități
uriașe de informații se presupune că înlocuiește înțelegerea cauzalităților reale
ale unei decizii. Ele nu încearcă să formalizeze raționamentul legal, dar speră
că modelele capturate de ei pot anticipa deciziile probabile ale unui judecător
în situații similare.
80. Rezultatele obținute de IA nu au nici o legătură cu chestiunea
conformității juridice a unei soluții și nu pot discrimina între argumentele
legale și cele ilegale.
81. O analiză a studiului realizat de Colegiului Universitar din Londra
(UCL) asupra jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă
acest diagnostic. Studiul UCL a presupus că un model simplu de învățare
automată ar putea prezice rezultatul unui caz cu o precizie de 79% pentru o
anumită instanță. Modelul de mașină automată inteligentă s-a dovedit a fi mai
precis în ceea ce privește partea descriptivă a faptelor din deciziile luate în
45
Pe aceste întrebări, Michel Troper (2001), La theorie du droit, la droit, d‘Etat,
PUF, Paris, spec., p. 69-84.
46
Xavier Linant de Bellefonds (1994), "L’utilisation des systèmes experts en droit
comparé", Revue intemationale de droit comparé, Vol. 46, nr. 2, p. 703-718.
studiu decât în ceea ce privește raționamentul privind aplicarea convenției în
cazul în speță.47
82. Examinarea termenilor corelați cu constatarea unei încălcări (cu o
pondere pozitivă) și a celor corelați cu nerespectarea Convenției Europene a
Drepturilor Omului (cu o ponderare negativă) aruncă o lumină lipsită de
ambiguitate asupra mecanismelor implicate, care nu sunt în niciun fel
comparabile cu raționamentul legal.
Fig 4: Ilustrația studiului UCL - Ponderea teoretică alocată cuvintelor sau

termenilor în funcție de legătura lor cu constatările de încălcare sau
nerespectare a CEDO.
83. Alegerea faptelor relevante și interpretarea lor constituie unul

dintre elementele deciziei judecătorului. Cu alte cuvinte, studiul UCL a fost în
realitate capabil doar să producă o probabilitate cu material lexical derivat în
mare parte din raționamentul și motivația judecătorului și nu din cea
construită de reclamant doar pe baza frecvențelor. IA a UCL a stabilit astfel o
mare probabilitate de corespondență între grupuri de cuvinte și o decizie care
fusese deja formalizată și ar fi putut da naștere doar unui număr limitat de
rezultate posibile. În niciun caz ea nu poate reproduce singură raționamentul
judecătorilor europeni și, mai presus de toate, un poate prezice rezultatul, de
exemplu, pe baza unei viitoare relatări brute a reclamantului în fața instanței
47
Lucrare pe o mostră de 584 de hotărâri CEDO: Nikolaos Aletras, Dimitrios
Tsarapatsanis, Daniel Preotiuc-Pietro, Vasileios Lampos, "Predicţia deciziilor judiciare ale
CEDO: o perspectivă de prelucrare a limbajului natural", publicată la 24 octombrie 2016,
[Online], https://peericom/articles/cs-93/ (pagină accesată la 14 decembrie 2017).
308
de la Strasbourg, care va fi supusă unei examinări foarte stricte de
admisibilitate (aproape 70.356 cereri au fost declarate inadmisibile sau scoase
din listă în 2017)48 bazate în mare parte pe aplicarea standardelor de evaluare
(importanța și gravitatea plângerii etc.), lăsând o marjă de manevră
considerabilă în luarea deciziilor.
5. Poate IA explica retrospectiv comportamentul judecătorilor?
O explicație a posteriori a comportamentului unui judecător, în

special a dezvăluirii unei prejudecăți, ar necesita identificarea tuturor
factorilor potențial cauzali printr-un cadru interpretativ și o analiză
contextualizată. Faptul că, din punct de vedere statistic, îngrijirea
copiilor este mai des încredințată mamelor decât taților, nu
demonstrează o prejudecată a judecătorilor, ci relevă nevoia de a
mobiliza diferite discipline din științele sociale pentru a arunca o lumină
asupra acestui fenomen.
84. Din punct de vedere științific, explicarea unui fenomen sau, în ceea
ce ne privește, a unui comportament uman, înseamnă determinarea
mecanismelor cauzale care au condus la acest comportament folosind o
anumită cantitate de date contextuale.
85. Aceasta necesită, într-o manieră foarte schematică, constituirea
preliminară a unui cadru interpretativ, derivat din observarea repetată a
acestui tip de eveniment sau comportament în prezența anumitor factori sau
elemente. Cadrul interpretativ este alcătuit din ipotezele sau punctele de
vedere adoptate de diversele discipline ale științei sociale. Acesta este un pas
analitic suplimentar care poate fi introdus în algoritmi, dar pe care aceștia nu
îl pot face singuri.
86. Unele companii de tehnologie juridică au mers mai departe și au
crezut că ar putea identifica eventualele prejudecăți personale ale judecătorilor
și ar putea susține suspiciuni de prejudecăți. Datele deschise ale numelor
anumitor judecători ai instanțelor administrative și ale curților administrative
de apel din Franța au permis să se elaboreze un indicator al ratei de respingere
a apelurilor privind obligația de a părăsi teritoriul francez luate de autoritățile
administrative. Unii comentatori au susținut cu hotărâre că pretinsa
imparțialitate a judecătorilor a fost pusă la îndoială de inteligența artificială.
87. Dar pot fi realizate cu adevărat astfel de interpretări pe baza unei
procesări algoritmice a deciziilor judecătorești? Pentru a exista prejudecăți
48
Sursa: 2017 Analiză Statistică CEDO, Ianuarie 2018
personale în procesele decizionale ale judecătorilor (care diferă de declarațiile
lor personale și publice în cazul respectiv), comportamentul lor sau, în acest
caz, decizia lor trebuie să fie determinat(ă) de trăsăturile lor de personalitate,
opiniile sau religia lor. Cu toate acestea, așa cum s-a spus, o astfel de
explicație cauzală nu poate fi dedusă pur și simplu din rezultatul probabilistic
furnizat de algoritmi. Dimpotrivă, aceasta necesită o activitate analitică
suplimentară pentru a izola, printre numeroșii factori corelați (inclusiv
identitatea membrilor grupului de judecători), acelea care sunt cu adevărat
cauzale. De exemplu, faptul că o instanță judecătorească de familie decide
statistic mai des ca copiii să locuiască împreună cu mama lor, nu reflectă
neapărat prejudecățile judecătorului în favoarea femeilor, ci mai degrabă
existența unor factori psihosociali, economici și chiar culturali specifici
jurisdicției, cum ar fi timpul de lucru al fiecărui părinte, venitul acestora,
disponibilitatea locală a îngrijirii colective a copilului, indiferent dacă copilul
este sau nu la școală, indiferent dacă unul dintre părinți este sau nu implicat
într-o relație nouă sau pur și simplu lipsa de interes al oricăruia dintre părinți
de a avea grijă de un copil mic.
88. În mod similar, deciziile privind expulzarea dintr-o țară,
pronunțate de o instanță administrativă aflată în apropierea unui mare centru
de detenție, nu pot fi comparate în mod echitabil cu cele ale unei instanțe care
se ocupă de astfel de dispute doar ocazional.
89. În plus, indiferent de locul în care se află instanța, problema
jurisprudenței unui judecător unic care se ocupă doar ocazional de un anumit
tip de litigiu, dar care folosește (sau ignoră) jurisprudența colegilor săi, este
deosebit de interesant și poate ridica în mod legitim chestiunea egalității
cetățenilor în procedurile judiciare. Cu toate acestea, accentul trebuie să
rămână asupra remodelării sau conservării naturii colegiale a sistemului
judiciar, mai degrabă decât clasificarea sau stigmatizarea prin intermediul
mașinilor automate inteligente.
90. Ce se poate deduce din personalitatea președintelui unui complet
de judecători într-o instanță colegială, atunci când numele său este singura
informație nominativă vizibilă în deciziile deschise ale instanței
administrative?
91. Mai mult, cum putem explica două abordări filosofice și culturale
distincte ale deciziilor judecătorești, prin care, în unele țări europene, inclusiv
în Franța, există o cultură a precedentului și o cunoaștere detaliată de către
judecători a bazelor de date factuale ale tuturor instanțelor de judecată (baze
de date Ariane) în domeniul justiției administrative, în timp ce în alte țări sau
sisteme este favorizată independența intelectuală a fiecărei instanțe și dorința
de a face față fiecărei situații, de la caz la caz?
310
92. Prin urmare, oferirea unei explicații corecte asupra unei decizii a
instanței necesită o analiză mult mai detaliată a datelor contingente în fiecare
caz și a normelor de drept aplicabile, aceasta fiind preferabilă păstrării unei
vane speranțe că mulțimea de legături va avea sens.
6. Cum urmează să se aplice IA în justiția civilă, comercială și

administrativă?
Starea de dezvoltare a tehnicilor mașinilor automate inteligente nu

permite astăzi obținerea unor rezultate fiabile privind "predicția"
deciziilor judecătorești. Pe de altă parte, aplicarea lor în domeniul
justiției civile, comerciale și administrative trebuie luată în considerare
pentru crearea de scale sau pentru soluționarea precontencioasă a
litigiilor online, atunci când un apel ulterior la judecător este posibil.
93. După cum se poate vedea, prima întrebare ridicată de o astfel de

utilizare a inteligenței artificiale nu se referă atât de mult la cât este ea de bună
sau de dăunătoare, de dorit sau nu, ci în primul rând dacă algoritmii propuși
pot atinge tipul de rezultat dorit. Concluziile experimentelor efectuate de
curțile de apel din Douai și Rennes din Franța demonstrează clar că un discurs
provocator care promovează un produs al IA poate ascunde defecte
inacceptabile de proiectare și rezultate de analiză complet eronate.
94. Indiferent de calitatea software-ului testat, anticiparea deciziilor
judecătorilor în materie civilă, comercială și administrativă pare a fi un
beneficiu potențial dezirabil, deși uneori din motive foarte diferite pentru
responsabilii cu politica judiciară publică, comparativ cu profesioniștii privați
din domeniul dreptului.
95. Oricare este tradiția legală a țării, incertitudinea juridică, și anume
riscul validării sau respingerii unei plângeri legale, determină dorința de a
putea cuantifica acești factori utilizând aceste noi aplicații tehnologice.
96. Avocații (sau un departament juridic al unei societăți) văd
posibilitatea utilizării acestei tehnologii pentru a oferi clienților lor o mai bună
consiliere prin evaluarea empirică și sistematică a șanselor succesului unei
proceduri, precum și prin încurajarea încheierii tranzacțiilor care, la nevoie,
face posibilă evitarea unui proces lung și costisitor. Unii asigurători oferă deja
clienților lor utilizarea sistemelor de predicție pentru a evalua avantajele
afacerii lor.49
49
Software-ul predictiv este oferit, de exemplu, societăţii de asigurare Allianz.
97. În același timp, factorii publici de decizie consideră acest lucru
drept o ocazie de a reglementa mai bine fluxul de noi proceduri prin
intermediul instanțelor și de a-și asigura o pârghie pentru a reduce costurile
judiciare de funcționare. Se are în vedere acest lucru pentru a încuraja părțile
să folosească metode alternative de soluționare a litigiilor (conciliere, mediere
sau arbitraj).50
Experimente desfășurate în Franța

La inițiativa Ministerului Justiției, cele două curți de apel din Rennes
și Douai au convenit să testeze software-ul de justiție predictivă pentru
diverse apeluri în primăvara anului 2017, care în realitate era o analiză a
hotărârilor civile, sociale și comerciale ale tuturor curților de apel franceze.
Cu toate că aceste date interne și exhaustive de jurisprudență îi
fuseseră puse la dispoziție gratuit timp de mai mulți ani (prin baza de date
JURICA), Ministerul le-a pus în mod special la dispoziția societății de
publicitate atunci când aceasta s-a oferit să evalueze valoarea unei analize
cantitative (inovatoare) a sumelor alocate de către cele două instanțe, în plus
față de clasificarea geografică a discrepanțelor constatate pentru aplicații
similare și procese.
Obiectivul declarat al software-ului era așadar de a crea un instrument
de luare a deciziilor pentru a reduce, la nevoie, o variabilitate excesivă a
hotărârilor judecătorești, în numele principiului egalității cetățenilor în fața
legii. În urma experimentului, dezbătut în contradictoriu între cele două curți
de apel, Ministerul Justiției și societatea tehnică juridică care a proiectat
produsul, au constatat, din păcate, lipsa valorii adăugate a versiunii testate a
software-ului pentru munca de reflecție și luare a deciziilor de către
magistrați.
Mai mult, au ieșit la iveală neajunsuri care au condus la rezultate
aberante sau necorespunzătoare din cauza confuziei între simplele forme
lexicale ale raționamentului judiciar și cauzalitățile care erau decisive în
raționamentul judecătorilor.
98. Abordarea care există deja în multe sisteme judiciare de

armonizare a deciziilor în multe chestiuni prin folosirea unor scale (divorț,
concediere, compensare pentru vătămare corporală) ar putea fi revitalizată
50
În această privinţă a se vedea raportul de informare nr. 495 (2016-2017), elaborat
în numele Comisiei juridice a Senatului, şi publicat la 4 aprilie 2017 de către senatorul
Philippe Bas.
312
printr-o abordare probabilistică sau actuarială.51 Au fost create chiar servicii
alternative de soluționare online a litigiilor pentru a ajuta la evaluarea
cuantumului despăgubirii pentru litigiile mici, inter alia. Totuși, aceste
abordări interesante nu sunt imparțiale și nu ar trebui să priveze cetățenii de
accesul la un judecător sau să pună în discuție principiul contradictorialității.
6.1 Un nou instrument de calcul pentru calcularea scalelor
99. Procedurile de calculare a scalelor în diverse aspecte civile (de

exemplu, compensație pentru vătămare corporală, alocație compensatorie și
salariu compensatoriu) par să fie considerabil sporite atunci când sunt
combinate cu alte tehnici de prelucrare, sub rezerva numeroaselor măsuri de
proiectare și utilizări (efect performativ).52
100. Este important să subliniem ceea ce Jean-Paul Jean, președintele
grupului de lucru pentru evaluare al CEPEJ, a descris drept provocare
calitativă în timpul unei conferințe privind datele deschise ce a avut loc în
Franța, în 2016: procedeul folosit de mașina automată inteligentă sau orice
altă metodă de prelucrare ar trebui să utilizeze originale certificate, a căror
integritate a fost verificată și care au fost îmbogățite pentru a distinge
elementele importante de cele nesemnificative.53
101. Celălalt risc deja întâlnit de către proiectanții acestor instrumente
este acela al "snooping data", și anume selectarea doar a datelor din amonte
care sunt semnificative pentru rețelele de analiză predeterminate, de exemplu
prin excluderea din eșantioane a deciziilor care se pretează slab la corelații de
secvențe lingvistice prin mașini automate inteligente sau prin orice altă
metodă (de exemplu, decizii fără prezentarea litigiului sau mici raționamente).
102. Dar dacă se calculează o scală, nu cumva facem deja o mică
predicție? Linia de frontieră poate părea slab schițată dacă nu distingem clar
scopul procesului: obiectivul aici nu este acela de a furniza informații
prescriptive, ci de a furniza informații despre o stare de lucruri.
51
În ceea ce privește abordarea actuarială, oferta de analiză a jurisprudenței anunță
mai mult o evaluare a riscurilor decât o previziune a soluționării unui litigiu.
52
Efectul performativ sau de auto-realizare prezintă riscul ca un sistem să producă
progresiv aceleași ieşiri prin influențarea producătorilor de informații de intrare; acest efect
este adesea menționat în privința scalelor judiciare care, atunci când sunt informate prin
decizii bazate pe aceste scale, tind să fie reprezentative doar pentru ele însele.
53
J-P. Jean, "Să reflectăm la scopurile deschiderii necesare a bazelor de date ale
jurisprudenţei", Conferința din 14 octombrie 2016 desfășurată la Curtea de Casație,
https://www.courdecassation.fr/IMG/HOpen%20data%20par%20Jean-Paul%20Jean.pdf,
pagină accesată la 17 martie 2018.
103. Sub rezerva acestor precauții metodologice și operaționale,
scalele sunt disponibile pentru soluționarea anumitor litigii și reprezintă un
instrument puternic pentru armonizarea jurisprudenței. Scalele au fost
calculate anterior pe eșantioane de decizii mai mult sau mai puțin limitate, dar
instrumentele de IA permit analiza mai multor decizii și sunt susceptibile de a
produce scale mai precise, aplicând un standard și, prin urmare, acordând o
mai mare importanță rezultatelor.
6.2 Rezolvarea online a litigiilor

104. Toate instanțele europene se confruntă, în diferite grade, cu
acțiuni civile repetitive cu valoare redusă. Ideea facilitării procedurii prin
tehnologia informației și / sau externalizarea acesteia de către instanțele
judecătorești este destul de larg răspândită. Marea Britanie, Olanda și Letonia
sunt exemple de țări care au implementat deja sau urmează să implementeze
aceste tipuri de soluții mai mult sau mai puțin automate.54 În ceea ce privește
plângerile transfrontaliere, Uniunea Europeană a înființat, prin intermediul
Regulamentului nr. 524/2013, un cadru comun disponibil pe Internet
(European small claims /Cauze europene mici).
105. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al acestor servicii online
de soluționare a litigiilor (SOL) pare să se fi extins treptat. Acestea au trecut
de la servicii on-line restricționate la măsuri alternative de soluționare a
litigiilor înainte ca plângerea să fie introdusă în fața instanței și sunt acum
introduse din ce în ce mai mult în procesul propriu-zis, până la punctul de a
oferi servicii electronice în instanță".55 Ele un se referă doar la litigii de mică
valoare, dar și la litigii fiscale sau litigii legate de serviciile de securitate
socială sau proceduri de divorț.
106. Pentru susținătorii unor astfel de soluții, care prezintă interes
pentru o serie de profesii juridice și pentru sectorul privat, accesul la justiție ar
putea fi îmbunătățit semnificativ printr-o soluție amplă care să combine SOL
54
A se vedea în acest sens soluționarea online a litigiilor disponibile în Marea
Britanie – https://www.judiciary.gov.uk/wp-content/uploads/2015/02/Online-Dispute-
Resolution-Final-Web-Version1.pdf_ A se vedea, de asemenea, sistemul PA din Olanda, care
emite decizii automate bazate pe permisele acordate anterior și care a dat naștere unui litigiu
la nivel național și în fața CEJ: există două cazuri (c-293/17 en c-294/17) aduse la Consiliul
de Stat al Olandei (agricultori / conservarea naturii împotriva Olandei) pentru a determina
dacă un sistem (Program Regulating Nitrogen) poate să decidă dacă agricultorii încalcă sau
nu Directiva privind habitatele. Recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene din Luxemburg
a răspuns la cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind aceste cauze conexe
(ECLI:EU:C:2018:882).
55
Darin Thompson, "Crearea de noi căi spre justiție folosind inteligența artificială
simplă și rezolvarea online a litigiilor", Osgoode Hall Law School din Universitatea York.
314
și IA (sau cel puțin sisteme expert, a se vedea secțiunea 3 de mai sus pentru
comparație). Ideea este de a prelua reclamanții printr-o diagnosticare
automată a litigiului, punând o serie de întrebări, care sunt apoi procesate de
mașină, rezultând propuneri pentru o soluție. Activitatea laboratorului
Cyberjustice din Montreal, care asamblează diferitele etape ale pre-litigiilor și
litigiilor într-un proces bazat pe calculator pentru litigiile cu intensitate
scăzută (de exemplu, instanțele de cauze mici din Quebec), reprezintă o bună
ilustrare a hibridării.56 Potrivit proiectanților, există beneficii clare în ceea ce
privește eficiența și calitatea.
107. Dar pe ce bază ar fi calculată orice compensație propusă de un
astfel de sistem? Prin ce metodă? Algoritmul procesează informațiile corect?
Propunerea este destinată a fi discutată în mod contradictorial cu ajutorul unei
terțe părți instruite și certificate? Accesul la un judecător este întotdeauna
posibil? Unii autori consideră că utilizarea acestor metode de soluționare a
litigiilor este o nouă manifestare a "soluționismului" digital, adică utilizarea
sistematică a tehnologiilor pentru a încerca rezolvarea problemelor care nu
intră neapărat în domeniul lor de aplicare.57 De asemenea, trebuie remarcat
faptul că Europa a instituit recent un cadru de reglementare mai protector,
obligatoriu pentru statele membre: art. 22 din Planul de monitorizare a
siguranței datelor prevede în mod explicit că persoanele pot refuza să facă
obiectul unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automatizată, cu anumite
excepții.58
56
http://www.cyberjustice.ca/projets/odr-plateforme-daide-au-reglement-en-ligne-
de-litiges/
57
Evgeny Morozov, "Ca să rezolvaţi orice, da-ţi clic aici" ediții FYP, citat de David
Larrousserie, "Contra soluţionismului numeric", Le Monde, 6 octombrie 2014,
https://www.lemonde.fr/sciences/article/2014/10/06/contre-le-solutionnisme-numerique_4501
225_1650684.html
54 Articolul 22(1) din Regulamentul UE 2016/679: "Subiectul datelor în cauză re
dreptul de a nu face obiectul unei decizii bazate exclusiv pe prelucrare automată"; sunt
prevăzute excepții (cum ar fi consimțământul subiectului datelor), dar "măsuri adecvate
pentru protecţia drepturilor și libertăților subiectului datelor și a intereselor lui legitime"
trebuie să fie puse în aplicare de către operator, inclusiv "dreptul subiectului datelor de a
obține o intervenție umană din partea operatorului, pentru ca să-și poată exprima punctul de
vedere și să conteste decizia." Vezi în același sens, Convenția Consiliului Europei pentru
protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, astfel cum a fost
modificată prin protocolul adoptat în mai 2018, de la data intrării în vigoare a acestuia.
Articolul 9(1)(a) prevede principiul că "Orice persoană are dreptul de a nu fi supusă unei
decizii care o afectează în mod semnificativ, dacă aceasta este luată exclusiv pe baza
prelucrării automate a datelor, fără ca punctul ei de vedere să fie luat în considerare. În ciuda
acestui principiu de interdicţie, art. 9(2) prevede că "alineatul (1)(a) nu se aplică în cazul în
care decizia este autorizată printr-o lege aplicabilă operatorului și care prevede, de asemenea,
măsuri corespunzătoare de apărare a drepturilor, libertăţilor și intereselor legitime ale
108. Beneficiile potențiale ale unui sistem de soluționare a litigiilor,
gradul de integrare a acestuia într-un proces judiciar complet (de la pre-litigii
la litigii efective) și rolul aproape decisiv al IA în executarea procesului
trebuie, prin urmare, evaluat corespunzător, la fiecare caz în parte.
109. SOL oferă deja cunoștințe în amonte privind procesele judiciare.
Rolul său este de a contribui în mod clar la punerea în aplicare a serviciilor de
conciliere, mediere și arbitraj în afara instanțelor. Aceste servicii pot fi, de
asemenea, utilizate în cadrul procedurilor de contencios sub supravegherea
judecătorilor înainte de a decide asupra rezultatului litigiilor bazate pe
merítele cauzelor (pentru unele litigii această fază este considerată
obligatorie).
110. Pe de altă parte, trebuie evaluată contribuția efectivă a IA. Este
doar o chestiune de folosire a mașinii automate inteligente pentru a stabili
scale indicative sau a prescrie o soluție? Este într-adevăr folosită IA, sau un
sistem expert, sau doar lanțul logic? În orice situație, ar trebui să fie posibilă
combinarea acestor sisteme cu cerințele transparenței, neutralității și
loialității.59
subiectului datelor.” Raportul explicativ afirmă (§75): "Este esențial ca orice persoană ce
poate fi supusă unei decizii în întregime automată să aibă dreptul de a o contesta
interpunându-şi punctul de vedere şi argumentele. În principal subiectul datelor trebuie să
aibă posibilitatea să dovedească posibila inexactitate a datelor cu caracter personal înainte de
utilizarea acestora, inadecvarea profilului care trebuie aplicat situației sale particulare sau alți
factori care vor avea un impact asupra rezultatului deciziei automatizate. Acest lucru este
valabil în special atunci când aplicarea unui raționament algoritmic, prin limitarea unui drept,
refuzul unei prestații sociale sau evaluarea capacității de împrumut pe baza software-ului, are
efectul stigmatizării indivizilor. Cu toate acestea, persoana vizată nu poate exercita acest drept
dacă decizia automatizată este prevăzută de legea la care este supus operatorul, care prevede
măsuri adecvate pentru protecţia drepturilor și libertăților și intereselor legitime ale persoanei
vizate. "A se vedea, de asemenea, art. 9(1)(c) din Convenția modernizată 108, care prevede
dreptul subiectului datelor de a "obține, la cererea sa, cunoșterea raționamentului care stă la
baza prelucrării datelor, atunci când rezultatele acestei prelucrări i se aplică". Raportul
explicativ al Convenției modernizate (§77) prevede: "Subiecţii datelor au dreptul de a
cunoaște raționamentul care stă la baza prelucrării datelor, inclusiv consecințele acestui
raționament și concluziile care ar putea fi trase din acesta, în special atunci când se utilizează
algoritmi pentru luarea deciziilor automate, îndeosebi în contextul profilării. De exemplu, în
cazul unui sistem de rating de credit, debitorii au dreptul să cunoască logica din spatele
prelucrarării datelor care conduce la decizia de a acorda sau de a refuza acordarea de credite,
decât doar să fie informați pur și simple asupra deciziei în sine. Înțelegerea acestor elemente
contribuie la exercitarea efectivă a altor garanții esențiale, cum ar fi dreptul de opoziție și
dreptul de a face apel la autoritatea competentă". Acest "trebuie să obțină informații utile
privind logica fundamentării" se găsește și în RDG [art. 13(1)(f), art. 14(2)(g), şi art.
15(1)(h)].
59
Charlotte Pavillon, Preocupări privind judecătorul digital, nrc.nl,
http//www.nrc.nl.nieuws/2018/01/19/zorgen-om-populaire-digitale-rechter-a1588963
316
111. În sfârșit, este, de asemenea, necesar să se examineze modul în
care sunt încurajați reclamanții să utilizeze sistemul: există o potențială
confuzie în chiar numele ofertei? Dacă cineva vorbește despre o instanță,
aceasta trebuie să aibă forma de organizare definită de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și să nu fie doar o instituție de justiție privată cu simpla
aparență de justiție de stat.60 Este clar vizibilă posibilitatea recurgerii la un
judecător? În Olanda, contractele private de asigurări de sănătate par să
furnizeze în mod automat recurs la o SOL înainte de introducerea unei acțiuni
în justiție.
112. Grupul de lucru pentru mediere CEPEJ (CEPEJ-GT-MED),
lansat în 2018, a oferit primele sale considerente privind contribuția
tehnologiei informației la metodele alternative de soluționare a litigiilor.
CDCJ face în prezent o analiză aprofundată privind SOL pentru a identifica
potențialul acestor instrumente, dar și orice probleme legate de posibile
încălcări ale art. 6, 8 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
6.3 Principalele garanții ce trebuie reafirmate în procedurile

civile, comerciale și administrative
Dreptul de acces la o instanță
113. Furnizarea de instrumente online de soluționare a litigiilor nu ar

trebui să afecteze dreptul de acces la o instanță în sensul art. 6, chiar dacă
acest drept nu este absolut și se pretează la limitări implicite.61 În materie
civilă, de exemplu, oricare parte într-un litigiu are dreptul de a supune unei
instanțe orice litigiu legat de "drepturile și obligațiile sale civile".62 În 2015,
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție privind
"Accesul la justiție și Internet: potențial și provocări", în care se cere ca
"părțile implicate în procedurile SOL să rețină dreptul de a accesa o procedură
judiciară de recurs care să satisfacă cerințele unui proces echitabil în
conformitate cu art. 6 al Convenției".63
60
Scarlett-May Ferrie, Algoritmi testaţi într-un proces echitabil, document consultat
pe http://lexis360.fr, descărcat la 09/07/2018, § 27-38.
61
Art. 6 §1 «1. fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică ... de către un
tribunal independent și imparțial ... care va decide (...) meritele oricărei acuzații penale
împotriva sa ...; limitările a se vedea Deweer contra Belgiei, § 49; Kart contra Turciei [GC],
§ 67.
62
CEDO, Golder contra Regatului Unit, §§ 28-36.
63
Rezoluția 2054 (2015) Adunării Parlamentare a Consiliului Europa (APCE), 10
noiembrie 2015, http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-EN.asp?fileid=222
45&lang=en
Principiul contradictorialității
114. Se pare că este imperativ să se prezinte anumite informații

cantitate (de exemplu, numărul deciziilor procesate pentru obținerea scalei) și
de informații calitative (originea deciziilor, reprezentativitatea eșantioanelor
selectate, repartizarea deciziilor pe diferite criterii, cum ar fi contextul
economic și social) accesibile cetățenilor și, înainte de toate, părților într-un
proces pentru a înțelege cum au fost construite scalele, pentru a măsura
posibilele lor limite și pentru a le dezbate în fața unui judecător.
Egalitatea de arme / mijloace
115. Utilizarea mijloacelor tehnologice nu ar trebui să cauzeze

dezechilibre între părți, deoarece utilizarea mijloacelor digitale ar putea,
într-adevăr, să faciliteze procedurile pentru anumiți operatori (instituții,
întreprinderi cu dotări, persoane cu experiență în domeniul calculatoarelor)
sau, dimpotrivă, să ridice greutăți pentru anumite categorii de populație care
sunt mai nesigure sau mai puțin familiarizate cu calculatoarele. Este important
ca nici un individ să nu fie lăsat singur în fața ecranelor și să fie informat că
poate solicita consultanță juridică și că este asistat acolo unde este necesar.
Imparțialitatea și independența judecătorilor
116. S-a sugerat că norma derivată din tendința majoritară menționată

mai sus în secțiunea 2.2. pot avea efecte indirecte asupra independenței și
imparțialității sistemului judiciar, în special în sistemele în care independența
sistemului judiciar nu este pe deplin realizată. În aceste sisteme nu putem
exclude riscul ca astfel de norme să pună presiuni indirecte asupra
judecătorilor atunci când se iau decizii care le solicită aprobarea sau că
executivul îi va monitoriza pe cei care se îndepărtează de la normă.
Dreptul la consiliere
La începutul acestui capitol am menționat avantajele pentru avocați

care decurg din aplicarea instrumentelor de justiție predictivă, în special,
posibilitatea de a oferi clienților lor consultanță mai bine informată prin
evaluarea empirică și sistematică a șanselor de reușită a unei proceduri. Cu
toate acestea, să ne imaginăm un caz în care șansele de reușită a unui
justițiabil sunt extrem de sărace: ar putea afecta decizia avocatului de a-și
asista clientul? Practica profesională ar trebui să vizeze reducerea la minimum
318
a riscului ca persoanele care solicită consiliere juridică să fie în cele din urmă
private de ea.
7. Probleme specifice justiției penale: prevenirea infracțiunilor,

riscul de recidivă și evaluarea nivelului de pericol
Chiar dacă nu sunt concepute în mod specific pentru a fi

discriminatorii, utilizarea statisticilor și a IA în procedurile penale a
arătat un risc de a provoca reapariția doctrinelor deterministe în
detrimentul doctrinelor de individualizare a sancțiunii, care au pătruns
pe scară largă începând din 1945 în majoritatea sistemelor judiciare
europene.
117. Utilizarea științei și tehnologiei IA în materie penală prezintă

provocări specifice, deoarece aplicarea acesteia poate reflecta unele dezbateri
publice actuale despre presupusa predictibilitate a comportamentului
infracțional. Totuși, această dezbatere părea să fi fost rezolvată de aproape
treizeci de ani într-o serie de țări europene. În Italia, de exemplu, art. 220 alin.
(2) din Codul de procedură penală exclude în mod expres folosirea unui aviz
de expertiză pentru a stabili trăsături criminale obișnuite sau profesionale,
tendința de săvârșire a unei infracțiuni, caracterul și personalitatea acuzatului
și, în general, calitățile psihologice ale acuzatului, indiferent de cauzele
patologice. În Franța, de exemplu, doctrina "noii apărări sociale" dezvoltată
de Marc Ancel a constituit temelia dreptului penal: în loc de o abordare pur
punitivă și deterministă, a fost introdus un sistem de reabilitare socială pentru
a preveni săvârșirea unei infracțiuni prin evitarea condițiilor de producere a ei.
Această abordare este împărtășită de un număr de instrumente de politică
penală europene care se concentrează pe obiectivele reeducării și reintegrării
infractorilor.64
118. Instrumentele justiției penale ar trebui, prin urmare, să fie
concepute în conformitate cu aceste principii fundamentale de reabilitare,65
inclusiv rolul judecătorului în individualizarea sentinței, pe baza unor
elemente obiective ale persoanelor (formare profesională, loc de muncă,
asistență socială și medicală obișnuită) fără altă formă de analiză decât cea
efectuată de specialiști special instruiți, cum ar fi ofițerii de probațiune.
64
Vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Vinter și alții contra
Regatului Unit, paragr. 114-118.
65
Pe de altă parte, ar trebui să fie încurajată utilizarea IA pentru tratare și reabilitare
(de exemplu, colectarea datelor privind tratamentul administrat sau metodele de reintegrare în
închisoare).
Tehnicile de analiză a datelor mari ar putea fi utilizate de către acești
profesioniști pentru a centraliza și colecta informații despre persoana acuzată
de o infracțiune sau un delict, care ar putea fi apoi stocată de diverse instituții
și agenții și ar trebui apoi examinată de un judecător, uneori într-un termen
scurt (de exemplu, în contextul procedurilor de judecare accelerată).
7.1 Instrumentele utilizate de organele de anchetă înaintea

procesului penal
119. Instrumentele descrise ca "poliție predictivă" (înainte de procesul

judiciar sau înainte de sesizarea instanței) se află deja în creștere rapidă și
încep să fie cunoscute de publicul larg (de exemplu, lista persoanelor
neadmise în avion, care este de fapt o aplicație de analiză de date mari care
colectează și analizează date despre potențialii teroriști pentru a preveni
comiterea unor acte sau algoritmi folosiți pentru detectarea fraudelor sau
spălării de bani).
120. În general, un număr mare de programe de calculator sunt
utilizate în mod obișnuit pentru a preveni comiterea de acte criminale (prin
identificarea posibilelor locuri în care s-ar putea întâmpla acestea sau a
autorilor lor) sau pentru a le urmări mai eficient.66 Prima categorie include
instrumentele de "activitate polițienească predictivă" care sunt folosite pentru
a preveni anumite tipuri de infracțiuni cu elemente de regularitate în apariția
lor, cum ar fi spargeri, violențe stradale, furt din / de vehicule. Desemnarea
acestor instrumente derivă din capacitatea lor de a determina cu precizie unde
și când aceste infracțiuni ar putea fi comise și de a reproduce aceste informații
pe o hartă geografică sub forma unor puncte fierbinți care sunt monitorizate în
timp real de către patrulele poliției. Acest proces se numește cartografiere
predictivă a criminalității. Majoritatea software-ului utilizat în acest domeniu
se bazează pe dovezi istorice despre localizarea criminalității, cum ar fi
rapoartele poliției, dar sunt, de asemenea, testate și tehnologii noi și mai
puternice care combină diverse date și din diferite surse.67 Aceste instrumente,
66
A se vedea Ales Zavrsnik, Big Data, criminalitate și control social, p. 194 și urm.,
care enumeră în detaliu o serie de instrumente utilizate de serviciile de poliție din Europa și
Statele Unite.
67
De exemplu, în cadrul proiectului "E-securitate - TIC pentru securitatea urbană
bazată pe cunoaștere și predicție" (http://www.esecurity.trento.it/), care a avut loc în orașul
italian Trento între noiembrie 2012 și mai 2015, o bază de date cu informații despre
infracțiunile raportate poliției, rezultatele anchetelor realizate de Primărie cu privire la
victimizare și securitatea reală și percepută de către cetățeni, informații despre tulburările
urbane fizice și sociale de la poliție, precum și alte variabilele referitoare la "SmartCity" (de
exemplu, informații referitoare la contextul socio-demografic, setările urbane, iluminatul de
320
care au rate de eficiență foarte convingătoare, sunt și ele considerate ca având
efecte descurajatoare în comiterea infracțiunilor în zonele din jurul punctelor
fierbinți, conducând la o opinie pozitivă despre politicile publice.68
121. Totuși, capacitățile predictive ale acestor instrumente, care arată
limitările lor în ceea ce privește infracțiunile de natură mai puțin obișnuită sau
care vizează diferite locații, cum ar fi terorismul, trebuie să fie puse în
perspectivă. În plus, una dintre punctele lor slabe este efectul "cercurilor
vicioase" și al "profețiilor care se împlinesc de la sine": cartierele considerate
de mare risc atrag mai mult atenția poliției și poliția descoperă în ele mai
multe crime, ceea ce conduce la supravegherea excesivă de către poliție a
comunităților care trăiesc acolo.69 În sfârșit, întrebările despre o posibilă
"tiranie a algoritmului" care ar putea minimiza sau chiar înlocui progresiv
raționamentul uman nu lipsesc total din chiar serviciile de poliție, chiar dacă,
pentru moment, tehnologia este prezentată ca rămânând în serviciul oamenilor
pentru a-i dota mai bine pentru luarea deciziilor.70
122. În plus, analizele datelor mari se aplică din ce în ce mai mult în
urmărirea penală. Instrumente cum ar fi Connect, folosite de poliția britanică
pentru a analiza miliarde de date generate în tranzacțiile financiare pentru a
găsi corelații sau modele de operațiuni sau Baza de date internațională privind
exploatarea sexuală a copiilor (ICSE DB), gestionată de Interpol, care ajută la
identificarea victimelor și / sau făptuitorilor, prin analizarea, de exemplu, a
mobilierului și a altor obiecte în imagini abuzive sau analizarea zgomotului de
fundal în filme, s-au dovedit a fi deosebit de eficiente în combaterea
criminalității. Prin software-ul Connect, de exemplu, căutările care au
necesitat luni de anchetă pot fi efectuate acum în doar câteva minute, cu un
nivel foarte ridicat de complexitate și volum de date.
noapte, prezența camerelor de supraveghere și a transportului public). Acesta a fost creat

pentru a dota mai bine prevenirea criminalității și îmbunătățirea siguranței urbane. Managerii
de proiect au mărturisit fiabilitatea tehnicilor folosite, despre care s-a spus că fac posibilă
prezicerea actelor criminale cu o rată de succes de aproximativ 60-65% și despre care se
spune că ajută la o mai bună combatere a criminalității atunci când sunt disponibile resurse
limitate. În plus, testele efectuate în Regatul Unit ca parte a unui proiect pilot de prezicere a
posibilelor locații de efracție, furt și asalt arată că proiecțiile software folosite, PREOPOL, au
fost exacte în 78% din cazuri, comparativ cu 51% utilizând tehnici tradiționale.
68
Indicarea unei concentrări geografice a crimei ar ajuta forțele de poliție să ia mai
bine în considerare factorii de mediu care fac posibilă infracțiunea în zona identificată
(iluminatul, prezența magazinelor etc.) și să planifice răspunsuri adecvate în consultare cu alți
parteneri.
69
"Predicţia crimei, stilul LAPD", The Guardian, 25 iunie 2014.
70
"Cum tehnologia permite poliţiei să prezică unde și când se va întâmpla crima",
The Independent, 7 octombrie 2017.
123. Cu toate acestea, doctrina pune la îndoială logica managerială a
răspunsului criminalității oferite de aceste instrumente predictive, în care
analiza aprofundată a motivelor crimei devine mai puțin importantă decât să
se întreprindă ceva aici și acum. Acest lucru se întâmplă într-un moment în
care bugetele disponibile scad și poliția trebuie să ofere același nivel de
protecție publică, dar cu personal, echipament și resurse limitate.71
7.2 Instrumente în timpul procesului penal
124. Utilizarea instrumentelor de predicție72 de către judecători în

procesele penale este foarte rară în Europa.
125. HART (Instrument de evaluare a riscului de eroare) a fost
dezvoltat în parteneriat cu Universitatea Cambridge și este în curs de testare
în Regatul Unit. Această tehnologie bazată pe mașini automate inteligente a
fost pregătită folosind arhivele Poliției Durham care cuprinde perioada
2008-2012. Învățând din deciziile luate de ofițerii de poliție în această
perioadă și dacă anumiți suspecți au recidivat, se așteaptă ca mașina automată
inteligentă să evalueze riscul – scăzut, mediu sau înalt – al suspecților care
recidivează, pe baza a aproximativ treizeci de factori, dintre care unii nu sunt
legați de infracțiunea comisă (de exemplu, codul poștal și sexul).
126. În testele efectuate inițial în 2013, în timpul căruia s-a observat
un comportament suspect într-o perioadă de doi ani de la comiterea
infracțiunii, s-a constatat că predicțiile HART s-au dovedit eficace în 98% din
cazuri la predicția riscului scăzut și în 88% din cazuri la predicția riscului înalt
de recidivă. În această fază experimentală, HART va avea o valoare pur
consultativă pentru judecător. În plus, auditurile modului de funcționare a
HART și a fiabilității concluziilor sale vor fi efectuate în mod regulat de către
poliție.
127. Chiar dacă acesta este singurul instrument predictiv identificat în
Europa până în prezent, acesta oferă oportunitatea de a lua în considerare
provocările cu care decidenții publici s-ar putea confrunta în viitorul apropiat
dacă acest tip de aplicație este testată la scară mai largă, în special în lumina
descoperirilor din America.
128. În Statele Unite,73 ONG ProPublica a relevat efectele
discriminatorii ale algoritmului utilizat în software-ul COMPAS (Correctional
71
Ales Zavrsnik, Big Data, criminalitate şi control social, pag. 196.
72
În literatură, aceste instrumente sunt adesea denumite "justiție algoritmică" sau
"justiție automată" sau "justiție simulată".
73
Un studiu din 2015 a identificat aproximativ șaizeci de instrumente predictive în
Statele Unite.
322
Offender Management Profile for Alternative Sanctions), care are drept scop
evaluarea riscului de recidivă atunci când judecătorul trebuie să determine
sentința unei persoane.
129. Acest algoritm, dezvoltat de o companie privată și care trebuie
utilizat de judecători în anumite state federale americane, include 137 de
întrebări la care a răspuns fie pârâtul, fie informațiile extrase din cazierele
judiciare. Întrebările sunt destul de variate și includ existența unui telefon la
domiciliu, dificultatea de a plăti facturile, istoricul familiei, cazierul judicial al
acuzatului etc.74 Algoritmul evaluează persoana pe o scală de la 1 (risc scăzut)
la 10 (risc înalt). Acesta este un ajutor pentru luarea deciziilor judiciare,
concluziile acestuia fiind doar una dintre variabilele considerate de judecător
atunci când pronunță sentința.
130. Populațiile afro-americane sunt plasați cu o rată a riscului de
recidivă de două ori mai mare decât cea a altor populații în termen de doi ani
de la condamnare – fără ca acest efect să fie în mod natural urmărit de
programatori.75 În schimb, algoritmul a considerat că probabilitatea ca alte
populații să repete o ofensă este mult mai puțin probabilă.76 Desigur, trebuie
remarcat faptul că acest tip de interpretare înșelătoare dezvăluie în realitate
74
Există și alți algoritmi care au fost dezvoltați folosind observațiile critice
exprimate de doctrină (vezi capitolul următor) care se bazează pe variabile mai mici, mai
direct legate de infracțiunea comisă și mai puțin legate de rasă, sex sau statutul socio-
economic. Un exemplu este instrumentul de evaluare a siguranței publice utilizat în 30 de
jurisdicții americane.
75
Acest efect pur discriminatoriu poate fi, de fapt, explicat prin "calibrarea" relativ
permisivă a modelului de algoritm, care creează multe "false pozitive".
76
Populațiile negre erau mai frecvent clasificate drept riscuri înalte, când nu
recidivau în termen de doi ani de la condamnare; populaţiile albe, pe de altă parte, care erau
mai frecvent clasificate drept risc scăzut, au comis infractiuni in următorii doi ani. Pe scurt,
algoritmul a supraestimat riscul de recidivă pentru negri și au subestimat-o pentru albi ("falşi
pozitivi" erau în cea mai mare parte negri, în timp ce "falşi negativi" erau în majoritate albi).
Ca răspuns la alegațiile ProPublica, NorthPointe (acum Equivant după această controversă) a
răspuns că populațiile albe și negre au fost reprezentate în mod egal la luarea în considerare a
"adevăraţilor pozitivi", adică aceia care au recidivat efectiv. Problema cum să se concilieze
atât acuratețea algoritmului în detectarea recidivelor, cât și nevoia de a evita efectele
discriminatorii față de populațiile negre a fost sursa unei dezbateri intense în literatură;
a se vedea, în special, Chouldechova A (2016), "O predicție corectă cu un impact disparat: un
studiu privind părtinirea în instrumentele de predicție a recidivei", disponibil la
http://arxiv.org/abs/1610.07524; și, de asemenea, "Prejudecata în aprecierea riscurilor
criminale este matematic inevitabilă, spun cercetătorii", disponibil la
hftps://propublica.org/article/bias-in-criminal-risck-scores-is-matematically-inevitable-
researchers-say. Această dezbatere reflectă și problema legitimității unei societăți
private, fără control instituțional, de a arbitra între două cerințe opuse: cea de a apăra
societatea, pe de o parte, și cea de respectare a drepturilor indivizilor, pe de altă parte.
numai fragilitatea socială și economică a anumitor grupuri de populații care,
evident, nu sunt criminogene prin natură. Cercetătorii de la Dartmouth
College au arătat, de asemenea, că acest tip de algoritm nu generează valoare
adăugată, deoarece persoanele care nu au istorie penală pot reproduce exact
aceeași evaluare pur și simplu răspunzând la chestionar.
131. În plus, lipsa de transparență în procesele de funcționare a
algoritmilor create de societăți private (care revendică proprietatea
intelectuală) a fost un alt motiv de îngrijorare. Dacă luăm în considerare faptul
că ei iau date din surse ale autorităților statului însuși, lipsa lor de
responsabilitate față de cetățeni reprezintă o problemă democratică majoră.
Realitatea a arătat că publicul este informat despre operațiunile cu date mari
în mod accidental, sporadic și atunci când există scurgeri sau erori: un
exemplu în acest sens este când ProPublica a dezvăluit defectele algoritmului
COMPAS ca urmare a refuzului proprietarului societății de a-l face cunoscut.
ONG-ul a trebuit să facă apel la autoritățile publice pentru a accesa datele și a
angajat propriul său expert pentru a examina algoritmul.
7.3 Provocările "predicției" în materie penală
132. Am văzut în secțiunile anterioare că gradul de dezvoltare a

instrumentelor de predicție în Europa în domeniul criminalității este foarte
variat. Deși instrumentele descrise ca "poliție predictivă" se dezvoltă rapid și
chiar încep să intre în atenția publicului larg, situația nu este aceeași în ceea ce
privește aplicarea acestui tip de instrument de către judecători în procesele
penale. În ceea ce privește instrumentele disponibile pentru serviciile de
urmărire penală, gândurile privind avantajele și dezavantajele lor au fost deja
exprimate. Să studiem acum instrumentele specifice proceselor penale.
133. În primul rând, este important să excludem argumentele bazate
doar pe eficiența sau ineficiența acestor instrumente. Exemplele de mai sus
arată că pot exista oportunități extraordinare, dar și riscuri reale în aplicarea
noilor tehnologii atunci când sunt utilizate fără măsurile de precauție
necesare. Factorii de decizie din sectorul public și părțile interesate din
domeniul judiciar trebuie să fie deosebit de vigilenți și să joace un rol activ în
dezvoltarea acestor tehnologii; este necesară monitorizarea lor continuă
pentru a le determina efectivitatea și eficiența reală și pentru a evita
consecințele neprevăzute. Acest lucru este cu atât mai important în
procedurile penale din cauza impactului lor direct asupra libertăților personale
ale persoanelor.77
77
Un extras din decizia Curții Supreme din Wisconsin în Wisconsin v. Loomis
poate, de asemenea, să ofere o sursă de inspirație la nivel european: "Este important să se
324
134. Aceasta presupune că trebuie măsurate cu atenție atât avantajele,
cât și dezavantajele aplicării unor astfel de instrumente în domeniul judiciar.
135. Susținătorii lor adesea afirmă că aceste instrumente sunt neutre și
că se bazează pe metode faptice și obiective care ajută la o justiție mai bună și
mai transparentă. Un alt atu important care este invocat este eficiența lor, care
uneori depășește capacitățile umane și care poate fi extrem de valoroasă doar
într-un context general de reducere a fondurilor publice sau chiar de lipsă de
resurse.
136. Includerea variabilelor algoritmice, cum ar fi istoria criminalității
și factorul familial, înseamnă că comportamentul trecut al unui anumit grup
poate decide soarta unei persoane, care este, desigur, o ființă umană unică, cu
un fond social specific, cu educație, abilități, grad de vinovăție și motivații
distincte pentru comiterea unei infracțiuni.78 Ei susțin, de asemenea, că
deciziile umane se pot baza pe valori și considerații (de ex. societale) care nu
ar fi reținute de mașină. De exemplu, un judecător ar putea decide să dispună
eliberarea pe cauțiune a unui infractor feminin care prezintă risc de recidivă,
pe baza unei ierarhii de valori, de exemplu acordând o importanță mai mare
rolului de mamă și protector al copiilor ei, în timp ce algoritmul ar putea
determina mai precis riscul de recidivă, dar nu ar fi capabil să opereze o astfel
de ierarhie a priorităților.
137. În materie penală, există și riscuri potențiale de discriminare
atunci când se consideră că aceste instrumente, construite și interpretate de
oameni, pot reproduce inegalitățile nejustificate și deja existente în sistemul
de justiție penală în cauză; în loc să remedieze anumite politici problematice,
tehnologia poate ajunge să le legitimeze. Așa cum am menționat deja, ONP
ProPublica79 a dezvăluit în mod clar efectele discriminatorii ale algoritmului
utilizat în COMPAS,80 care a prezis că populațiile negre erau de două ori mai
susceptibile de a recidiva, comparativ cu populațiile albe în termen de doi ani
de la condamnare, considerând că probabilitatea ca populațiile albe să repete
infracțiunea era mult mai scăzută. Totuși, acestea ar putea contribui la
descoperirea erorilor în procesul de luare a deciziilor, putând astfel fi
considere că instrumentele cum ar fi COMPAS continuă să se schimbe și să evolueze. În

viitor, sistemul judiciar penal trebuie să recunoască faptul că în lunile și anii următori vor fi
disponibile date suplimentare privind cercetarea. Pot fi dezvoltate instrumente diferite și mai
bune. precum și sistemul de justiție trebuie să țină pasul cu cercetarea și să evalueze în
permanență utilizarea acestor instrumente."
78
Ales Zavrsnik, "Big Data, criminalitate și control social ", p. 196.
79
www.propublica.org/article/technical-response-to-northpointe.
80
Algoritmii se concentrează pe alte elemente mai direct legate de infracțiunea
săvârşită.
corectate.81 Mai mult, lipsa de transparență în procesele de construcție a
algoritmilor de către companiile proprietare și răspunderea lor față de public
este un motiv de îngrijorare, mai ales dacă ele fac parte din măsurile luate de
autoritățile statului pentru a pune datele la dispoziția publicului.
138. Având în vedere cele de mai sus, atunci când se utilizează
algoritmi în contextul unui proces penal, este esențial să se garanteze pe
deplin respectarea principiului egalității armelor și a prezumției de
nevinovăție prevăzut la art. 6 din CEDO. Partea în cauză ar trebui să aibă
acces la algoritmi și să poată contesta validitatea științifică a unui algoritm,
ponderarea dată diverselor sale elemente și orice concluzie greșită care apare
atunci când un judecător sugerează că ar putea să o folosească înainte de a lua
decizia. În plus, acest drept de acces este, de asemenea, acoperit de principiul
fundamental al protecției datelor cu caracter personal. Toți oamenii au dreptul
să nu facă obiectul unor decizii care îi afectează în mod semnificativ numai pe
baza prelucrării automate a datelor, fără ca punctul lor de vedere să fi fost luat
în considerare în prealabil.
139. În această privință, există o diferență între Europa și Statele Unite
în ceea ce privește dreptul de acces la algoritmi: în timp ce în Statele Unite
autoritățile judiciare sunt încă reticente în recunoașterea pe deplin a acestui
drept și în evaluarea intereselor private (în special protecția proprietății
intelectuale) împotriva drepturilor de apărare, în Europa cadrul este mai
protector din cauza GDPR, care stabilește dreptul la informație cu privire la
logica de bază a deciziilor luate prin algoritmi.82
140. Considerațiile exprimate anterior cu privire la potențialele efecte
negative ale acestor instrumente asupra imparțialității judecătorului sunt
valabile și în materie penală: un judecător care decide împotriva predicției
unui algoritm este probabil să își asume riscuri, deoarece își asumă o
responsabilitate mai mare. Nu pare nerealist să ne imaginăm că judecătorii ar
fi reticenți în a lua această sarcină suplimentară, în special în sistemele în care
mandatul lor nu este permanent, ci supus votului popular83, sau în care
răspunderea personală (disciplinară, civilă sau chiar criminală) este posibil să
81
Mojca M. Plesnicar și Katja Sugman Stubbs, "Subiectivitatea, algoritmii și sala de
judecată".
82
Articolul 5 alin. (1) lit. (h) din Regulamentul UE 2016/679: "Persoana vizată are
dreptul să obțină de la operator" ... "următoarele informații:" ... "existența unui proces
automat de luare a deciziilor, inclusiv profilarea, astfel cum se menționează la art. 22 alin. (1)
și (4), și, cel puțin în acele cazuri, informații semnificative cu privire la logica implicată,
precum și semnificația și consecințele preconizate ale unei astfel de prelucrări pentru
persoana vizată".
83
Mojca M. Plesnicar și Katja Sugman Stubbs, "Subiectivitatea, algoritmii și sala de
judecată".
326
se producă, mai ales dacă garanțiile lor legale în materie disciplinară sunt
insuficiente.
8. Întrebări specifice referitoare la protecția datelor cu caracter

personal
Utilizarea algoritmului ridică problema protecției datelor

personale atunci când sunt procesate. Principiul precauției ar trebui
aplicat politicilor de evaluare a riscurilor.
141. Pentru ca întregul potențial al algoritmilor să fie exploatat

concomitent cu respectarea principiilor de protecție a datelor, ar trebui aplicat
principiul precauției și ar trebui puse în aplicare politici preventive pentru a
contracara riscurile potențiale asociate cu utilizarea datelor prelucrate de
acești algoritmi și impactul utilizării lor asupra indivizilor și asupra societății
în general.
142. Principiul legalității prelucrării datelor cu caracter personal și
obligația de a preveni sau de a minimiza impactul prelucrării datelor asupra
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor vizate ar trebui să
determine evaluarea prealabilă a riscurilor. Acest lucru ar trebui să permită
punerea în aplicare a măsurilor corespunzătoare, în special în etapa de
proiectare (și, prin urmare, prin proiectare) și în mod implicit, pentru a atenua
riscurile identificate.
143. Dat fiind că datele cu caracter personal trebuie prelucrate în
scopuri precise și legitime, acestea nu trebuie utilizate într-un mod care este
incompatibil cu aceste scopuri și nu trebuie prelucrate în așa fel încât
persoana vizată să considere neașteptată, inadecvată sau discutabilă de
loialitate), Problema refolosirii datelor personale, făcându-le să fie accesibile
pe scară largă, trebuie, prin urmare, să fie tratată cu cea mai mare atenție.
144. Proiectarea metodelor de prelucrare a datelor utilizate de
algoritmi ar trebui să minimizeze prezența datelor redundante sau marginale și
să evite orice posibil neajuns ascuns și orice risc de discriminare sau impact
negativ asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale subiecților.
145. Atunci când se utilizează inteligența artificială, drepturile
persoanelor vizate sunt de o importanță deosebită, iar controlul pe care fiecare
dintre noi trebuie să îl aibă asupra informațiilor noastre personale presupune
că trebuie să existe posibilitatea exercitării următoarelor drepturi: dreptul
persoanelor vizate de a nu fi supuse unor decizii automate care le afectează în
mod semnificativ, fără a fi luat în considerare punctul lor de vedere, dreptul
de a obține informații privind raționamentul care stă la baza prelucrării datelor
efectuate de algoritmi, dreptul de a se opune acestei prelucrări și dreptul la o
cale de atac.
9. Potențialul și limitările instrumentelor de justiție predictivă
Termenul de justiție predictivă ar trebui respins deoarece este

ambiguu și înșelător. Aceste instrumente se bazează pe metode de analiză
a jurisprudenței, utilizând metode statistice care nu reproduc în niciun
fel raționamentul legal, dar pot încerca să îl descrie. Neajunsurile
analitice, dacă nu pot fi eliminate în totalitate, trebuie identificate.
Procesul de proiectare și utilizarea instrumentului trebuie să fie
încorporate într-un cadru etic clar.
146. În secțiunea 3, am subliniat deja ambiguitatea și sofismul

conceptului de justiție predictivă și modul în care acesta operează o schimbare
lentă în mintea colectivă, ceea ce ne face să credem că mașinile, lipsite de
orice emoție, vor fi într-o bună zi capabile să facă actul de a judeca mai fiabil.
Mai mult ca niciodată, promisiunile lui trebuie examinate în mod obiectiv și
științific, pe baza unor fundamente solide ale cercetării fundamentale, pentru
a-i identifica posibilele limitări. În acest sens, trebuie remarcat faptul că
riscurile interpretărilor denaturate ale semnificației deciziilor judecătorești
sunt extrem de mari atunci când se bazează doar pe modelarea statistică.
Această observație este susținută în continuare de lipsa unei înțelegeri precise
a legăturilor dintre date și prezența evidentă a corelațiilor false care nu pot fi
discutate în mase mari de date.
147. În plus, neutralitatea algoritmilor este un mit, deoarece creatorii
lor transferă în ele, în mod conștient sau neintenționat, propriile sisteme de
valori. Filosoful Eric Sadin a remarcat că, în spatele fațadei lor eficiente și
impersonale, sistemele algoritmice reflectă imperceptibil intențiile
proiectanților sau sponsorilor lor, inducând o putere funcțională și asimetrică
asupra vieții altor oameni. În mod similar, cercetătorul Aurélien Grosdidier
consideră că un algoritm în sine nu poate decât să ne permită, în cel mai bun
caz, să înțelegem o parte din intenția proiectantului și să extindem interogarea
la întregul lanț de procesare a informațiilor (intenția proiectantului,
producerea codului computerului, executarea codului computerului și
contextul executării, apoi întreținerea). Această observație este împărtășită de
criminologul Ales Zavrsnik, care subliniază modul în care fazele de construire
și interpretare a algoritmilor sunt efectuate de către om, pentru om și nu sunt
libere de erori, prejudecăți, valori, interese umane și o reprezentare umană a
lumii, și totuși ele sunt concepute.
328
148. În pofida acestor limitări semnificative, ar trebui să trecem cu
vederea contribuția unei tehnologii cu o putere neegalată? Matematicienii C.S.
Calude și G. Longo insistă în studiul lor asupra datelor mari că domeniul
restrictiv sau negativ al rezultatelor lor, așa cum se întâmplă adesea, nu
distruge știința datelor, ci deschide calea unui gând mai larg, inclusiv
provocarea unei noi și mai ample metode științifice, capabilă să încorporeze
atât noi instrumente algoritmice, cât și instrumente clasice, prin însoțirea
procesării de o evaluare riguroasă a dovezilor. Așa cum s-a subliniat în
introducere, folosirea IA e posibil să ofere sprijin extrem de important
profesioniștilor, inclusiv judecătorilor și avocaților, dar și publicului larg, mai
ales dacă într-o zi acestea vor permite să se construiască instrumente
nemaivazute de cercetare și de analiză în materia de legislație, reglementare,
jurisprudență și doctrină și să creeze legături dinamice între toate aceste surse.
Dar acest tip de aplicație depășește domeniul acestui articol, deoarece nu este
conceput pentru a prezice rezultatul unei dispute, ci pentru a analiza
jurisprudența într-un anumit timp și spațiu.
149. După cum s-a discutat în secțiunea 6, sub rezerva
reprezentativității probelor selectate și prelucrate, IA a contribuit la elaborarea
unor scale mai precise ale sumelor medii ale fondurilor alocate, mutatis
mutandis, în diferite domenii (sprijin financiar, beneficii compensatorii,
compensații pentru vătămări corporale, plăți compensatorii etc.). Aceste scale,
care se bazează mai mult pe un consens decât pe o analiză medie a ceea ce
există deja, oferă deja un sprijin semnificativ pentru luarea deciziilor și
îndrumare, fără a putea înlocui legea însăși. Așa cum am menționat mai
devreme, riscul este că, în absența unei reprezentări statistice a realității sau a
capacității de a anticipa ceva, rezultatele software-ului de justiție predictivă
vor fi stabilite ca standarde fără nici o validare de către sistemul juridic și în
conflict cu acesta.
150. În sfârșit, să luăm în considerare ideea de a putea renunța după
plac la sistemele predictive. Decât utilizatorii să fie blocați într-o probabilitate
(sau un set de probabilități), ideea ar fi să li se permită să navigheze prin
corelațiile care au determinat sistemul să propună evaluarea sa și să se
distanțeze prin selectarea altor concepte sau grupuri mai relevante de cuvinte
sau să excludă corelațiile false. Pentru a utiliza exemplul UCL, aceasta ar
consta în propunerea unei reprezentări grafice a diferiților termeni reținuți de
sistem (cu ponderile lor respective) pentru a stabili dacă acolo a fost încălcare
(sau nu) și să autorizăm alte căi de urmat, propunând alegerea altor termeni
sau sintagme lexicale.
151. Oricât de îndrăzneață și de seducătoare ar putea fi această
propunere, ea presupune ca profesioniștii înșiși (judecători, avocați,
universități) să își asume în mod colectiv sarcina de a testa fezabilitatea și că
nu le permit operatorilor privați singuri, cu excepția câtorva oameni de știință
neverificați, să proiecteze software-ul și să oculteze sau să blocheze modurile
de raționament sau de apreciere.
152. Promisiunile ambițioase (și neîndeplinite) ale unor societăți de
tehnologie juridică nu trebuie să ascundă potențialul imens al tehnologiilor și
nevoia de aplicații adaptate și construite direct de mediile de cercetare
științifică și academică, precum și de profesioniștii din domeniul juridic, cum
ar fi magistrații, grefierii, avocații, notarii, executorii judecătorești și alți
experți în domeniu. Un număr de măsuri par a fi capabile să profite din plin
de aceste instrumente noi prin aplicații adaptate și concepute în asociere
directă cu cercetătorii și cu toți profesioniștii din domeniul juridic, inclusiv
judecători, procurori, grefieri, avocați, notari, executori judecătorești și experți
în domeniu.
153. În acest context dinamic, este, în primul rând, esențial să nu luăm
decizii rapide și să lăsăm timp pentru a dezbate în avans riscurile și aplicațiile
practice ale acestor instrumente pentru sistemele judiciare și pentru a le testa
în prima etapă. Un sistem judicial, în limita timpului său, va fi capabil să
creeze, să administreze și să garanteze cyberetici autentice atât pentru sectorul
public, cât și pentru sectorul privat și să insiste asupra transparenței și
corectitudinii totale în funcționarea algoritmilor, care pot contribui într-o zi la
luarea deciziilor.
10. Necesitatea unei dezbateri publice aprofundate cu privire la

aceste instrumente înainte de punerea în aplicare a politicilor publice
pentru dezvoltarea lor. Nevoia urgentă de a oferi cyberetici pentru a
asegura un cadru de dezvoltare a algoritmilor de inteligență artificială,
respectând în același timp drepturile fundamentale
Provocarea integrării acestor instrumente într-un proces

decizional judiciar justifică simplificarea conceptelor pentru grupul țintă
vizat. Trebuie creat un cadru etic pentru a promova dezvoltarea rapidă a
unei forme de IA care include mecanisme de prevenire a abuzurilor și de
discriminare în înseși procesele sale de proiectare.
10.1 Importanța dezbaterilor, testării și revizuirii continue a

aplicării acestor instrumente înainte de punerea în aplicare a politicilor
publice
330
154. Problemele legate de punerea în aplicare a instrumentelor de
justiție predictivă sunt atât de numeroase și multiple, încât necesită o abordare
echilibrată de către factorii de decizie publici.
155. În primul rând, este esențial să se organizeze o dezbatere publică
în jurul acestor întrebări, care să reunească atât proiectanții instrumentelor, cât
și profesioniștii din domeniul juridic. Consiliile judiciare, asociațiile
profesionale ale judecătorilor și barourile avocaților pot contribui, fără
îndoială, la acest lucru și pot ajuta la identificarea oportunităților și a
aspectelor mai controversate. În plus, școlile de formare judiciară și cele de
drept pot juca un rol-cheie în creșterea gradului de conștientizare în rândul
profesioniștilor din domeniul justiției cu privire la aceste aspecte, astfel încât
aceștia să poată înțelege mai bine și să contribuie practic la evoluțiile actuale.
156. Este, de asemenea, esențial să se efectueze cercetări asupra
aplicațiilor propuse și să se realizeze testarea acestora, atât pentru a înțelege
potențialul lor, cât și pentru identificarea punctelor slabe ale acestora, pentru a
le putea dezvolta și a le adapta la nevoile noastre. Dreptul de a examina
componentele și caracteristicile instrumentelor propuse de sectorul privat (sau
cele dezvoltate de institutele publice independente și specializate, o soluție
care ar trebui încurajată) pare la fel de importantă, astfel încât serviciul de
justiție să își poată îndeplini în mod eficient misiunea. O evaluare riguroasă a
rezultatelor testelor ar trebui să se realizeze înainte de extinderea și integrarea
lor în politica publică. De asemenea, se recomandă cu insistență evaluarea
regulată a impactului acestor instrumente asupra activității profesioniștilor din
domeniul justiției.
10.2 Stabilirea unui cadru etic
157. În primul rând, doar adoptarea unui cadru legislativ sau de

reglementare pentru IA pare a fi zadarnică într-un context digital, care este în
mod inerent transnațional în domeniul său de aplicare. Pe de altă parte,
acordarea unei atenții scrupuloase în ceea ce privește natura și calitatea
datelor deschise poate să reducă la minim riscurile de referință incorectă și să
consolideze relevanța rezultatelor prelucrării automate. În ceea ce privește
numele profesioniștilor, o simplă măsură de precauție ar fi să se interzică
difuzarea lor publică în baze de date structurate, având în vedere riscurile de
utilizare greșită. Nu ar fi vorba despre limitarea accesului la informațiile deja
prelucrate (de exemplu, componența unui complet de judecători), ci despre
filtrarea datelor brute disponibile în mod liber. Pe scurt, trebuie făcută o
distincție între accesul la informații și accesul la bazele de date, care pot fi
manipulate la discreție.
158. Cercetătorii Buttarelli și Marr au subliniat cum trebuie să fie strict
controlate și protejate datele mari. Alți cercetători (Pasquale și Morozov) au
subliniat necesitatea stabilirii unor proceduri transparente pentru răspândirea
unor date mari și, în general, a IA în domeniul judiciar, deoarece soluțiile
propuse nu pot reprezenta niciodată viața în toată complexitatea ei.
159. Este esențială dezvoltarea unor reguli cibernetice care să ghideze
activitatea părților interesate din acest sector și să promoveze principiile
menționate mai sus privind transparența, corectitudinea și neutralitatea
instrumentului. O monitorizare periodică efectuată de experți independenți ar
trebui să asigure că mecanismele de inteligență artificială folosite pentru a
ajuta judecătorii în deciziile lor nu sunt părtinitoare. Nu este nepotrivit să se
anticipeze punerea în aplicare, discretă sau nu, a sistemelor de referință cu
plată (bazate pe modelul de publicitate al motoarelor de căutare Google),
permițând anumitor operatori să acorde mai puțină importanță deciziilor care
le sunt nefavorabile. Aceste reguli vor juca un rol-cheie în creșterea încrederii
cetățenilor în sistemele lor judiciare.
160. În acest sens, calitatea celor mai bune sisteme ar putea fi
recunoscută prin acordarea unei etichete sau a unei certificări. În special,
acestea trebuie să garanteze transparența totală și corectitudinea perfectă în
modul în care sunt procesate informațiile, atât pentru profesioniști, cât și
pentru cetățeni, pentru a preveni repetarea erorilor, precum în cazul
algoritmului COMPAS menționat mai sus. Profesioniștii din domeniul
justiției trebuie să fie implicați îndeaproape pentru a putea evalua în mod
adecvat riscurile și impactul acestor aplicații asupra sistemelor judiciare.
161. În prezent, toți experții implicați în dezvoltarea IA, inclusiv
cercetătorii, inginerii și dezvoltatorii de computere, au responsabilități
excepționale și fără precedent. Activitatea lor ar putea fi însoțită de o
consolidare și mai mare a științelor umaniste. Exemplul unor școli inovatoare
de dezvoltatori de calculatoare arată că în spatele voinței de a "ataca sistemul"
se ascunde în realitate, în opinia unor observatori, un pragmatism lipsit de
orice contextualizare a responsabilității care acum se revine tehnicienilor cu
puteri quasi-demiurge. Jurământul lui Hippocrat are, desigur, limitele lui în
medicină, dar face să crească responsabilitatea și oferă un cadru etic.
162. În cele din urmă, cybereticile trebuie să fie însoțite de instruirea
pe scară largă a părților interesate, de la proiectanții de algoritmi și companiile
de tehnologie juridică până la utilizatorii lor. Noi informații umaniste
transdisciplinare ar trebui să fie puse la dispoziția tuturor, astfel încât IA să
poată deveni un vector de dezvoltare pozitivă pentru omenire.
332
Anexa II
Ce utilizări ale IA există în sistemele judiciare europene?
Prezenta anexă a Chartei trece în revistă diferitele utilizări ale

IA în sistemele europene și încurajează, într-o măsură diferită,
aplicarea acestora în lumina principiilor și valorilor stabilite în Charta
etică.
Folosirea mașinilor automate inteligente pentru a constitui

motoare de căutare pentru lărgirea jurisprudenței este o oportunitate
ce poate fi preluată de către toți profesioniștii din domeniul juridic. Ar
trebui luate în considerare aplicații suplimentare (elaborarea de scale,
sprijin pentru măsuri alternative de soluționare a litigiilor etc.), dar
acordându-li-se atenția cuvenită (în special calității sursei de date și nu
prelucrării în masă a întregului litigiu în cauză). Alte aplicații ("justiție
predictivă") ar trebui să fie incluse în domeniul cercetării și dezvoltării
ulterioare (în consultare cu profesioniștii din domeniul juridic pentru a
se asigura că acestea corespund pe deplin nevoilor reale) înainte de a se
lua în considerare utilizarea lor, la un nivel semnificativ, în sfera
publică.
În materie penală, aceasta este o problemă foarte delicată, dar

ea nu ar trebui ignorată. Având în vedere numeroasele întrebări
existente cu privire la compatibilitatea acestora cu un anumit număr
de drepturi fundamentale, utilizarea de algoritmi pentru calcularea
riscurilor potențiale de recidivă ale unei persoane aduse în fața justiției
ar trebui tratată cu extreme rezerve. Pe de altă parte, prelucrarea
datelor cantitative globale pentru prevenirea criminalității este o cale
ce trebuie explorată în continuare cu aceste noi tehnici, ținând cont de
prejudecățile deja cunoscute (efecte performative, calitatea datelor
etc.). În mod similar, folosirea algoritmilor pentru a forma o legătură
mai bună între tipul de serviciu comunitar disponibil și personalitatea
unui individ poate fi un factor în eficiența unei astfel de măsuri.
►Utilizări ce trebuie să fie încurajate
• Îmbunătățirea jurisprudenței: tehnicile mașinii automate

inteligente au fost în ultimii ani din ce în ce mai utilizate în domeniul
prelucrării limbajului natural (aceasta include eforturile inițiale în înțelegerea
limbajului natural) și reprezintă un avantaj considerabil pentru găsirea
opțiunilor de căutare care să completeze cuvântul cheie actual sau căutarea
unui text întreg. Aceste instrumente ar putea lega diferite surse (de exemplu,
constituții și convenții, legi, jurisprudență și teorie juridică). Tehnicile de
vizualizare a datelor ar putea ilustra rezultatele căutării.
• Accesul la lege: fără a înlocui intervenția umană, s-ar putea organiza
chatbots-uri pentru a facilita accesul la diversele surse existente de informații
folosind limbajul natural. Șabloanele documentelor (cereri în instanță,
contracte de închiriere etc.) ar putea fi generate și online.
• Crearea de noi instrumente strategice: utilizarea tehnicilor de
știință a datelor și de inteligență artificială asupra datelor din activitatea
instanțelor poate contribui la îmbunătățirea eficienței justiției, făcând astfel
posibilă, de exemplu, realizarea de evaluări cantitative și calitative și
realizarea de previziuni (de exemplu, resurse umane și bugetare). Pe această
bază ar putea fi elaborați indicatori cheie de performanță. Se recomandă ca
profesioniștii din domeniul juridic, în special judecătorii, să fie implicați în
punerea în aplicare a acestor instrumente, în ceea ce privește asumarea
proprietății acestor instrumente și analizarea rezultatelor în legătură cu factorii
legați de caracteristicile specifice ale instanței în cauză sau de calitatea justiție
(de exemplu, necesitatea de a păstra accesul la justiție).
►Posibile utilizări care necesită precauții metodologice

considerabile
• Ajutor la elaborarea scalelor în anumite litigii civile: o analiză a

tuturor deciziilor judiciare nu are semnificație statistică dacă nu sunt
identificați toți factorii cauzali (expliciți și impliciți din decizii). Știind că
indemnizația medie acordată într-o anumită zonă geografică este mai mare
decât în alta, poate fi explicată nu prin comportamentul judecătorilor, ci în
lumina caracteristicilor zonei în cauză. Mașina automată inteligentă poate fi,
prin urmare, utilă în identificarea deciziilor (a se vedea Îmbunătățirea
jurisprudenței de mai sus), dar simpla prelucrare automată a datelor nu poate
produce informații semnificative. O condiție esențială este compilarea unui
eșantion relevant de decizii care trebuie prelucrate (de exemplu, prin
intermediul unor sondaje).
• Sprijinirea măsurilor alternative de soluționare a litigiilor în
materie civilă: în unele țări europene, companiile de asigurări utilizează
instrumente de "justiție predictivă" pentru a evalua șansele de succes ale unei
dispute și a orienta litigiul spre o altă metodă de soluționare a litigiilor atunci
când se observă că există puține șanse de succes. În plus, unele sisteme din
334
străinătate oferă sume compensatorii fără o transparență reală în ceea ce
privește regulile de calcul. Totuși, aceste sisteme nu pot fi considerate
imparțiale și fiabile (a se vedea secțiunea privind tehnicile mașinilor automate
inteligente). Sunt luate decizii cu privire la un cetățean care utilizează baze
trunchiate. În alte cazuri, o parte în conflict poate fi sfătuită, prin intermediul
unui agent virtual (chatbot), să opteze pentru o măsură alternativă de
soluționare a litigiului după o examinare preliminară a criteriilor introduse de
către însăși persoana în cauză, atunci când vizitează site-ul instanței sau când
caută informații legale online. Agentul virtual poate, dacă este cazul, să
recomande, de asemenea, părții interesate să ceară sfatul unui serviciu de
mediere sau al unui avocat. În toate aceste cazuri, prezența unui terț instruit
(mediator care utilizează nu numai tehnici, dar poate și scale cum s-a calculat
mai sus sau un avocat) pare să fie cea mai potrivită soluție în acest stadiu.
• Rezolvarea online a litigiilor: atunci când părțile în conflict intră pe
o platformă online de soluționare a litigiilor, acestea ar trebui să fie informate
într-o manieră clară și inteligibilă dacă prelucrarea litigiului lor se face într-un
mod complet automatizat sau cu implicarea unui mediator sau a unui arbitru.
În plus, informațiile furnizate părților în litigiu trebuie să fie oneste și trebuie
să evite să le lase impresia că este implicată o instanță (în acest context,
termenul "instanță online" este adesea folosit pentru acest tip de platformă, în
timp ce, din punct de vedere tehnic, scopul acestora este de a oferi servicii
alternative de soluționare a litigiilor). Aceștia sunt doi factori esențiali care le
permit părților aflate în conflict să facă o alegere în cunoștință de cauză,
eventual refuzând sfatul și hotărând să meargă într-o instanță reală în sensul
art. 6 din CEDO. În plus, în lumina cerințelor art. 6 și 13 din CEDO, ar trebui
întotdeauna să se țină seama de modalitățile de revizuire a procedurii de
soluționare online a litigiilor și de rezultatul acesteia de către instanțele de
judecată, în special atunci când partea în conflict și-a dat consimțământul
pentru o soluționare online total automatizată a litigiilor.
• Utilizarea algoritmilor în cercetarea penală pentru a identifica
locul unde sunt săvârșite infracțiunile penale: acest tip de cerere ar putea să
se refere nu numai la poliție, ci și la procurorii din organele de prevenire a
criminalității din care fac parte. Sistemele au fost utilizate în Statele Unite
pentru a ghida patrulele poliției în timp real către posibile locații în care se
comit infracțiuni. Totuși, acest tip de abordare cantitativă poate genera un
"efect performativ" puternic (într-o anumită locație, există o șansă mai mare
de descoperi o infracțiune și acest lucru întărește apoi sistemul). Analiza
criminală prin abordări care combină sistemele informatice geografice (SIG)
cu cantități mari de date privind procedurile ar putea fi mai bine împărtășite
cu procurorii și ar putea beneficia cu siguranță de o contribuție semnificativă
a mașinilor automate inteligente. Unitățile de combatere a spălării banilor
utilizează deja sisteme "predictive" pentru a identifica fluxurile financiare
suspecte, însă în cazul informațiilor cantitative (financiare), mașinile sunt mai
capabile să producă rezultate fiabile. Cercetătorii ar trebui, de asemenea, să
aibă acces mai larg la aceste date pentru a realiza studii relevante pentru
factorii de decizie politică.
►Utilizări care trebuie luate în considerare în urma unor studii

științifice suplimentare
• Stabilirea profilurilor judecătorilor: cuantificarea activității unui

judecător va dezvălui mai puține lucruri despre eventualele sale prejudecăți
decât despre factorii externi care îi influențează deciziile. Judecătorul însuși
nu este motivul pentru care activitatea judiciară într-o zonă săracă nu produce
aceleași rezultate ca cele obținute pe alt teritoriu, indiferent de personalitatea
sa. Atunci când decizia este pronunțată în mod colegial și fără posibilitatea ca
un judecător să-și exprime opinia divergentă, este lipsit de sens să se facă
profilul fiecărui judecător al completului. Pe de altă parte, o evaluare
cantitativă și calitativă mai detaliată a activităților judecătorilor, datorită unor
noi instrumente, dar cu un scop pur informativ de a asista la luarea deciziilor
și la utilizarea exclusivă a acestora, ar putea fi încurajată.
• Anticiparea deciziilor judecătorești: prelucrarea statistică doar a
grupurilor lexicale evidențiază frecvența utilizării anumitor grupuri de
cuvinte, dar nu identifică motivele reale ale unei decizii și nu efectuează o
analiză de drept (a se vedea studiul realizat asupra deciziilor CEDO realizat
de University College din Londra, care a produs rezultate mai bune pe fapte
decât pe analiza legii). Sistemele hibride, bazate pe construirea modelelor
matematice care ar trebui să reprezinte gama variată de raționamente ale
judecătorilor, nu sunt mai eficiente deoarece sunt încă limitate de distorsiuni
în eșantionul de date pe care l-au prelucrat și trebuie să înceapă din nou de la
zero în cazul în care o lege este modificată sau dacă există o inversare în
jurisprudență.
►Utilizări ce pot fi luate în considerare cu cele mai mari precauții
• Utilizarea algoritmilor în materie penală pentru face profilul

unei persoane: experimentele din alte țări (COMPAS în Statele Unite și
HART în Regatul Unit) au fost criticate de ONG-uri (vezi lucrarea ProPublica
din Statele Unite și Big Brother Watch în Regatul Unit). Din cauza limitelor
metodologiei utilizate, această abordare pur statistică a condus la un rezultat
336
greșit: constatarea că unii indivizi afro-americani sunt mai des implicați în
acte criminale a condus la un factor de risc mai ridicat pentru întreaga
populație afro-americană. Astfel, chiar și în cazul infracțiunilor minore, aceste
sisteme au afectat negativ inculpații afro-americani, rezultând o creștere
injustă a cuantumului sentințelor lor. Această abordare, care are efecte
discriminatorii și deterministe, trebuie înlocuită cu una care respectă mai mult
standardele europene privind sancțiunile penale și care trebuie să ofere
individului posibilitatea reabilitării și reintegrării. Dacă sistemele algoritmice
reușesc, de exemplu, să contribuie la îmbunătățirea colectării de informații
pentru serviciile de probațiune și să permită colectarea mai rapidă a
informațiilor relevante pentru prelucrarea umană ulterioară, atunci s-ar realiza
cu siguranță progrese (în special în procedurile accelerate). Orice altă utilizare
este susceptibilă de prejudecăți care vor intra în conflict cu anumite principii
fundamentale naționale și supranaționale.
• Normă bazată pe cantitate: nu este vorba numai de producerea
unor scale care ar putea fi legitime, ci de a furniza fiecărui judecător
conținutul deciziilor luate de toți ceilalți judecători și de a pretinde blocarea
viitoarelor lui alegeri în masa acestor „precedente“. Această abordare ar trebui
respinsă deoarece acest număr mare nu poate adăuga la lege, nici nu poate
acționa în locul legii. Din motivele prezentate mai sus (Ajutor la elaborarea
scalelor), o abordare bazată pe cantități nu este calea de urmat. Studiul CEPEJ
a subliniat, de asemenea, pericolele legate de cristalizarea jurisprudenței și
potențialele efecte negative asupra imparțialității și independenței
judecătorilor.
Anexa III
Glosar
Acest glosar definițiile termenilor utilizați de Carta etică și ale

documentului studiu. S-a preferat o definiție îngustă a întregului
vocabular folosit. Toate documentele trebuie citite și înțelese în lumina
acestor definiții.
ALGORITHM (ALGORITM)
Secvență finită de reguli formale (operații logice și instrucțiuni) care
fac posibilă obținerea unui rezultat în urma introducerii unor informații
inițiale. Această secvență poate face parte dintr-un proces de execuție
automată și poate produce modele proiectate cu mașina automată inteligentă.
ANONIMISATION (ANONIMIZARE)
Metoda de prelucrare a datelor cu caracter personal pentru a împiedica
total și ireversibil identificarea unei persoane fizice sau juridice. Prin urmare,
anonimizarea implică faptul că nu mai există nici o legătură posibilă între
informațiile în cauză și persoana căreia îi aparțin. Identificarea devine complet
imposibilă.84 Întrucât principiile referitoare la protecția datelor se aplică
tuturor informațiilor referitoare la o persoană identificată sau identificabilă,
acestea nu se aplică datelor anonime.
ARTIFICIAL INTELLIGENCE (INTELIGENȚĂ

ARTIFICIALĂ) (IA)
Un set de metode, teorii și tehnici științifice, al căror scop este de a
reproduce, cu ajutorul unei mașini, abilitățile cognitive ale ființelor umane.
Evoluțiile actuale urmăresc folosirea de mașini care să îndeplinească sarcini
complexe efectuate anterior de către oameni. Cu toate acestea, termenul de
inteligență artificială este criticat de experți care disting între IA "puternice"
(capabile să contextualizeze probleme specializate și variate într-o manieră
complet autonomă) și "slabe" sau "moderate" (care au performanțe înalte în
domeniul lor de formare). Unii experți susțin că IA "puternice" ar necesita
progrese semnificative în cercetarea de bază și nu doar îmbunătățiri simple în
performanța sistemelor existente, pentru a putea modela lumea în ansamblu.
Instrumentele identificate în acest document sunt dezvoltate folosind metode
ale mașinilor automate inteligente, adică IA "slabe".
BIG DATA (METADATE, SETURI DE DATE MARI)

Termenul date mari se referă la seturi mari de date din surse mixte (de
exemplu date deschise, date de proprietate și date achiziționate comercial).
Pentru datele derivate din activitatea judiciară, datele importante ar putea fi
combinarea datelor statistice, înregistrările conexiunilor software de afaceri
(jurnalele de aplicații), bazele de date ale deciziilor instanțelor etc.
84
Grupul de lucru pentru articolul 29 Avizul 05/2014 privind tehnicile de
anonimizare. A se vedea, de asemenea, nr. 26 din Regulamentul (UE) 2016/679 al
Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016.
338
C
CHATBOT (AGENT DE CONVERSAȚIE)

Agent care conversează cu utilizatorul său (de exemplu, roboți
empatici folosiți pentru a ajuta bolnavii sau serviciile de conversație automată
în relațiile cu clienții).85
DATA (DATE)
Reprezentarea informațiilor pentru prelucrare automată. Când se spune
că algoritmii pot fi "aplicați" celor mai diverse realități din lumea juridică sau
din altă parte, se presupune "digitizarea" oricărei realități sub forma "datelor".
Dar este clar din fizică că nimic nu ne spune că procesele fizice pot fi traduse
adecvat în termeni de "date" (și integrate în ciclul de intrare/ieșire al
algoritmilor). Dacă acest lucru se întâmplă deja în fizică, nu există nici un
motiv pentru care acest lucru nu ar trebui să se întâmple și în relațiile sociale.
Prin urmare, trebuie să fim prudenți cu ideea de "date", care presupune
întotdeauna că realitatea pe care încercăm să o descriem are un astfel de
format încât să poată fi procesat în mod natural prin algoritm.
DATABASE (BAZĂ DE DATE)

O bază de date este un "container" care stochează date cum ar fi
numere, date sau cuvinte, care pot fi reprocesate folosind un computer pentru
a produce informații, cum ar fi colectarea și sortarea numerelor și a numelor
pentru a forma un director.
DATA MINING (EXTRAGEREA DE DATE)

Explorarea datelor permite analizarea unui volum mare de date și
evidențierea modelelor, corelațiilor și tendințelor.
DATA SCIENCE (ȘTIINȚA DATELOR)

Un câmp larg care grupează matematica, statisticile, probabilitățile,
prelucrarea datelor și vizualizarea datelor pentru a obține înțelegerea dintr-un
set mixt de date (imagini, sunet, text, date genomice, legături între rețelele
sociale, măsurători fizice etc.). Metodele și instrumentele derivate din
inteligența artificială se încadrează în această categorie.
85
Raportul CNIL din decembrie 2017: Cum pot oamenii să păstreze avantajul?
Problemele etice ridicate de algoritmi și inteligență artificială.
DEEP LEARNING (ÎNVĂŢARE PROFUNDĂ)
A se vedea Învățare automată și Neuroni.
EXPERT SYSTEM (SISTEM EXPERT)

Acesta este unul dintre modurile de a obține inteligența artificială. Un
sistem expert este un instrument capabil să reproducă mecanismele cognitive
ale unui expert într-un anumit domeniu. Mai precis, este software capabil să
răspundă la întrebări, prin raționamente bazate pe fapte și reguli cunoscute. Se
compune din 3 părți:
– o bază reală;
– o bază normativă;
– un motor de inferență.
Motorul de inferențe este capabil să folosească fapte și reguli pentru a
produce fapte noi, până când ajunge la răspunsul la întrebarea expertului.
Majoritatea sistemelor expert existente se bazează pe mecanisme logice
formale (logica aristoteliană) și folosesc raționamente deductive.
LEGAL TECH
Companii care folosesc tehnologia informației în domeniul dreptului
pentru a oferi servicii juridice inovatoare. Aceste companii sunt start-up-uri
specializate în drept. Au apărut și alți termeni proveniți din sectoarele de
activitate, cum ar fi Fintech pentru întreprinderile nou-înființate care oferă
servicii financiare și Medtech în domeniul medical.
MACHINE LEARNING (MAŞINĂ AUTOMATĂ

INTELIGENTĂ – MAI)
MAI face posibilă construirea unui model matematic din date, care
include un număr mare de variabile ce nu sunt cunoscute în prealabil.
Parametrii sunt configurați treptat în timpul fazei de învățare, care utilizează
seturi de date de antrenament pentru a găsi și clasifica legături. Diferitele
metode ale mașinii automate inteligente sunt alese de către proiectanți în
funcție de natura sarcinilor care trebuie îndeplinite (gruparea). Aceste metode
sunt clasificate, de regulă, în trei categorii: învățarea supravegheată (uman),
învățarea nesupravegheată și învățarea de fixare. Aceste trei categorii
340
grupează diferite metode, inclusiv rețele neuronale, învățare profundă etc.
Graficul de mai jos ilustrează diferitele categorii de mașini automate
inteligente:
METADATA (METADATE)
Date care permit definirea, contextualizarea sau descrierea altor date.
În majoritatea utilizărilor lor în calculator, prefixul meta înseamnă "definiție
sau descriere de referință". Metadatele sintetizează informații de bază despre
date, facilitează căutarea și manipularea anumitor exemple de date. Autorul,
data creării, data modificării și dimensiunea fișierului sunt exemple.
Metadatele și corolarul lor, filtrarea datelor, ajută la găsirea unui document
specific.
NEURONS / NEURAL NETWORK (NEURONI / REŢEA

NEURONALĂ {RN})
Rețelele neuronale sunt sisteme de calcul vag inspirat de rețelele
neuronale biologice care constituie creierul animalelor. Aceste sisteme
"învață" să realizeze sarcini prin analizarea exemplelor, în general fără a fi
programate cu vreo sarcină specifică. De exemplu, în recunoașterea
imaginilor, aceștia ar putea învăța să identifice imagini care conțin pisici prin
analizarea exemplelor de imagini care au fost marcate manual ca "pisică" sau
"nu pisică" și utilizând rezultatele pentru a identifica pisicile din alte imagini.
Ei fac acest lucru fără cunoștințe anterioare despre pisici, de exemplu, că au
blană, cozi, mustăți și fețe asemănătoare pisicilor. În schimb, ei generează
automat caracteristici de identificare din materialul de învățare pe care îl
prelucrează.
O RN se bazează pe o colecție de unități sau noduri conectate numite
neuroni artificiali care modelează vag neuronii într-un creier biologic. Fiecare
conexiune, precum sinapsele într-un creier biologic, poate transmite un
semnal de la un neuron artificial la altul. Un neuron artificial care primește un
semnal îl poate prelucra și apoi semnalează neuroni artificiali suplimentari
conectați la el. Scopul inițial al abordării RN a fost acela de a rezolva
problemele în același mod în care ar face-o un creier uman. Cu toate acestea,
în timp, atenția s-a mutat la îndeplinirea sarcinilor specifice, ceea ce a dus la
abateri de la biologie. Rețelele neuronale artificiale au fost utilizate pe o
varietate de sarcini, inclusiv computer vision (procesarea de imagini pe
calculator), recunoașterea vorbirii, traducerea automată, filtrarea rețelelor
sociale, jocurile video și diagnosticul medical.
OPEN DATA (DATE DESCHISE)

Termenul se referă la crearea bazelor de date structurate disponibile
pentru descărcare publică. Aceste date pot fi refolosite în mod gratuit sub
rezerva condițiilor unei licențe specifice, care poate, în special, să prevadă sau
să interzică anumite scopuri de reutilizare.
Datele deschise nu ar trebui să fie confundate cu informațiile publice
unitare disponibile pe site-urile web, în care nu poate fi descărcată întreaga
bază de date (de exemplu, o bază de date cu hotărâri judecătorești).
Datele deschise nu înlocuiesc publicarea obligatorie a deciziilor sau

măsurilor administrative sau judiciare specifice prevăzute deja de anumite legi
sau reglementări.
În sfârșit, există uneori confuzii între date (strict vorbind date

deschise) și metodele de procesare a acestora (mașină automată inteligentă,
știința datelor) pentru diferite scopuri (motoare de căutare, asistență în
elaborarea documentelor, analiza tendințelor deciziilor, predicția deciziilor
instanțelor etc.).
342
OPEN SOURCE SOFTWARE (SOFTWARE CU SURSĂ
DESCHISĂ)
Software pentru care codul sursă este disponibil pentru toată lumea.
Prin urmare, software-ul poate fi utilizat, modificat și redistribuit în mod liber.
PERSONAL DATA (DATE PERSONALE)

Orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau
identificabilă ("persoana în cauză"), direct sau indirect. Acestea includ date
sensibile referitoare la date genetice, date biometrice care identifică în mod
unic o persoană, date referitoare la infracțiuni, proceduri penale și condamnări
și măsuri de securitate aferente, precum și orice date cu informații care
dezvăluie originea rasială sau etnică, religia sau alte credințe, sănătate sau
viața sexuală.
PREDICTIVE JUSTICE (JUSTIȚIE PREDICTIVĂ)

Justiția predictivă este analiza unor cantități mari de decizii judiciare
prin intermediul tehnologiilor de inteligență artificială pentru a face predicții
privind rezultatul anumitor tipuri de litigii specializate (de exemplu plăți de
concedieri sau pensii alimentare). Termenul "predictiv" utilizat de companiile
juridice de tehnologie provine din ramurile științei (în principal statistici) care
fac posibilă prezicerea rezultatelor viitoare prin analiza inductivă. Deciziile
judecătorești sunt procesate în vederea detectării corelațiilor dintre datele de
intrare (criteriile stabilite în legislație, faptele cauzei și raționamentul) și
datele de ieșire (hotărârea formală, cum ar fi suma compensației).
Corelațiile considerate relevante permit crearea unor modele care,
atunci când sunt utilizate cu date noi de intrare (fapte noi sau precizări
descrise ca parametru, cum ar fi durata relației contractuale), produc, potrivit
dezvoltatorilor lor, o predicție a deciziei (de exemplu, plaja de compensare).
Unii autori au criticat atât forma cât și esența acestei abordări. Ei
susțin că, în general, modelarea matematică a anumitor fenomene sociale nu
este o sarcină comparabilă cu alte activități mai ușor de cuantificat (izolarea
factorilor cu adevărat cauzali ai unei decizii a instanței este infinit mai
complexă decât jucarea jocului GO sau recunoașterea unei imagini, de
exemplu): aici, există un risc mult mai mare de corelații false. În plus, în
teoria legală, două decizii contradictorii se pot dovedi valabile dacă
raționamentul legal este corect. În consecință, realizarea predicțiilor ar fi un
exercițiu pur informativ, fără nici o pretenție prescriptivă.
PROFILING (STABILIREA PROFILULUI)
O tehnică automată de prelucrare a datelor care constă în stabilirea
"profilului" unei persoane fizice, în special pentru a lua decizii despre ea sau
pentru a analiza sau prezice preferințele, comportamentele și atitudinile ei
personale.
PROCESSING OF PERSONAL DATA (PROCESAREA

DATELOR CU CARACTER PERSONAL)
În conformitate cu art. 2 din Convenția revizuită 108, "prelucrarea
datelor" înseamnă orice operațiune sau set de operațiuni efectuate asupra
datelor cu caracter personal, precum colectarea, stocarea, conservarea,
modificarea, recuperarea, divulgarea, sau distrugerea sau efectuarea de
operații logice și / sau aritmetice asupra acestor date.
PSEUDONYMISATION (PSEUDONIMIZARE)
În conformitate cu art. 4 din GDPR, aceasta este prelucrarea datelor cu
caracter personal în așa fel încât să nu mai poată fi atribuită unui anumit
subiect de date fără utilizarea unor informații suplimentare, cu condiția ca
aceste informații suplimentare să fie păstrate separat și să fie supuse la
măsurile tehnice și organizatorice care să garanteze că datele cu caracter
personal nu sunt atribuite unei persoane fizice identificate sau identificabile.86
Anexa IV
Lista de verificare pentru integrarea principiilor Cartei în metoda
dumneavoastră de procesare
Pentru a evalua compatibilitatea metodei de procesare cu Carta, există

o scală de autoevaluare disponibilă pentru fiecare dintre principiile enumerate.
Pentru fiecare principiu, bifați căsuța care corespunde metodelor

dumneavoastră de procesare.
Caseta cea mai îndepărtată spre stânga indică o integrare completă,

caseta cea mai îndepărtată spre dreapta indică neintegrare.
86
Articolul 4 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al
Consiliului din 27 aprilie 2016.
344
Principiu aproape Principiu în fază destul Principiu puțin sau

sau complet integrat de avansată de deloc integrat
integrare
În partea de jos a foii de evaluare (în rândul marcat "T"), adăugați

numărul de casete bifate. Coloana cu cel mai mare scor indică gradul de
compatibilitate al metodei dumneavoastră de procesare cu Carta.
Această evaluare este, desigur, pur informativă și nu echivalează cu

nicio certificare.
Listă de verificare pentru evaluarea metodelor de procesare
1. Principiul drepturilor fundamentale:
Asigurați-vă că proiectarea și implementarea instrumentelor și

serviciilor de inteligență artificială sunt compatibile cu drepturile
fundamentale, inclusiv cu dreptul la protecția datelor cu caracter
personal
2. Principiul nediscriminării:
Împiedică în mod specific dezvoltarea sau intensificarea oricărei

discriminări între indivizi sau grupuri de persoane
3. Principiul calității și al securității:
În ceea ce privește prelucrarea deciziilor și datelor judiciare,

folosiți surse certificate și date necorporale cu modele elaborate într-un
mediu tehnologic securizat
4. Principiul transparenței, imparțialității și corectitudinii:
Asigurați accesibilitatea și înțelegerea metodelor de procesare a

datelor, autorizați auditurile externe
5. Principiul "sub controlul utilizatorului": exclude abordarea

prescriptivă și garantează că utilizatorii sunt actori informați și care își
controlează alegerile
TOTAL
Compatibilitate Măsuri de luat pentru Incompatibilitate

cu Carta a fi compatibilitate cu cu Carta
Carta
O ALTĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA VIITORULUI JUSTIȚIEI SAU
ZORII PĂTRUNDERII INTELIGENȚEI ARTIFICIALE ÎN SĂLILE
DE JUDECATĂ
– SCURTE CONSIDERAȚII (PROFANE) LA MOMENTUL ADOPTĂRII
CARTEI ETICE EUROPENE CU PRIVIRE LA UTILIZAREA INTELIGENȚEI
ARTIFICIALE ÎN SISTEMELE JUDICIARE ŞI ÎN MEDIUL LOR –
Cătălin-Andrei POPESCU
Februarie 2013. Domnul L conduce, într-un oraș din statul american

Wisconsin un autovehicul sustras și care fusese folosit într-un schimb de
focuri. La scurt timp după abandonarea vehiculului, este arestat de poliția
locală. Din verificări, reiese că domnul L figurează în evidențe ca fiind
condamnat pentru agresiune sexuală. Recurgând la un algoritm aprobat prin
lege, care calculează riscul de recidivă, judecătorul cazului decide ca domnul
L să execute 6 ani închisoare.
*
* *
Încercând să răspundă la întrebarea ce este inteligența artificială?,
Christopher Rigano1 menționează că, din punct de vedere conceptual, aceasta
reprezintă abilitatea unei mașini de a percepe și răspunde la mediul
înconjurător în mod independent și de a îndeplini sarcini care ar cere
inteligență umană și un proces de luare a deciziilor, dar fără intervenție
umană. O fațetă a inteligenței umane este capacitatea de a învăța din
experiență. Învățarea automată (machine learning) este o aplicație a
inteligenței artificiale care mimează această abilitate. De importanță, din
perspectiva justiției penale, este recunoașterea modelului. Oamenii sunt
eficienți în recunoașterea modelelor și, prin experiență, pot să diferențieze
obiectele, ființele, emoțiile, informațiile. Inteligența artificială încearcă să
replice această calitate umană în algoritmi și hardware.
*
* *
„Există o dezbatere în societate care pare că nu vrea să se lase dusă și
care este modelată pe ideea că inteligența artificială ar putea amenința
drepturile individuale”. Este fraza cu care cercetătorul Wolfgang Schulz, de la
Institutul pentru Internet și Societate „Alexander von Humboldt” din Berlin,

Procuror șef serviciu – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Serviciul de organizare și resurse umane, e-mail: popescu_catalin_andrei@mpublic.ro.
1
Using artificial intelligence to address criminal justice needs, disponibil pe site-ul
www.nij.gov/journals/280/pages/, accesat la 17 decembrie 2018.
O altă perspectivă asupra viitorului justiției sau zorii pătrunderii… 347
își începe articolul intitulat „Luarea deciziilor pe bază de algoritmi și
drepturile omului”2, publicat la 16 ianuarie 2018.
În mod asemănător, într-un mesaj publicat pe pagina Consiliului
Europei, Jan Kleijssen – directorul Information Society and Action against
Crime, militând pentru necesitatea reglementării legale a inteligenței
artificiale, subliniază că Secretarul general al Consiliului Europei va propune
Comitetului de Miniștri o agendă strategică ce va include, până în 2028,
problema menționată drept una din provocările majore în calea găsirii unui
echilibru între beneficiile progresului tehnologic și protecția valorilor noastre
fundamentale3.
Dintotdeauna au existat contestatari ai ideilor inovatoare. Indiferent de
motive. Însă, pe de altă parte, dialogul și critica sunt arme de necontestat ale
progresului și democrației. Odată ce a fost creată și lansată în societate,
nimeni nu va mai întoarce cursul istoriei, iar inteligența artificială își va urma
calea.
În legătură cu subiectul abordat, în România, acesta este pur și simplu
de neconceput, iar realitatea pe care o exprimă (în legătură cu civilizațiile
occidentale de dincoace și de dincolo de Atlantic), o utopie chiar. Nu doar că
în societatea românească nimeni n-a vorbit și nu vorbește (cel puțin în public)
despre inteligența artificială, dar utilizarea ei în domenii precum justiția pare
mai degrabă să nu suscite niciun interes, din nicio parte (particularii din
justiție ori autoritățile judiciare). Așadar, nu cred că subiectul va face agenda
unei ședințe a Consiliului Superior al Magistraturii în următorii ani buni.
Dar de unde ideea că inteligența artificială poate fi vătămătoare
drepturilor omului și în ce fel?
Pe lângă reticența ușor de înțeles a publicului larg la roboți, alimentată
din plin de scenariile deseori apocaliptice ale producțiilor hollywoodiene în
care pierderea controlului de către omenire în favoarea unor mașinării rele și
meschine este deja laitmotiv, există luări de poziție care au pornit de la
incidente reale și care au pus în discuție limitele folosirii algoritmilor mai ales
în justiția penală.
„Construiesc algoritmii noua infrastructură a rasismului?” se întreba în
chiar titlul articolului său Aaron Bernstein la finele lunii decembrie 20174.
Aducând în atenție studiul realizat de jurnaliștii de la ProPublica, autorul
2
Disponibil pe site-ul www.hiig.de/en/author/wschulz, accesat la 17 decembrie
2018.
3
Disponibil pe site-ul www.coe.int/en/web/human-rights-rule-of-law/artificial-
intelligence/statement, accesat la 17 decembrie 2018.
4
Disponibil pe site-ul http://nautil.us/issue/55/trust/are-algoritms-buiding-the-new-
infrastructure-of-racism, accesat la 17 decembrie 2018.
348 Cătălin-Andrei Popescu
evidențiază că un software utilizat pe scară largă de instanțele din Statele
Unite ale Americii pentru a calcula riscul de recidivă a inculpaților este
părtinitor față de populația de culoare.
În perioada 2015-2016, ProPublica a fost prima entitate care a analizat
rata de acuratețe a algoritmului denumit COMPAS. Intitulat „Există un
software folosit în toată țara ca să prezică viitorii infractori. Și este
discriminatoriu față de negri”, raportul ajunge la constatarea că atunci când
predicțiile COMPAS sunt infirmate, de regulă este subestimată probabilitatea
de recidivă a albilor și supraestimată probabilitatea de recidivă a negrilor.
Același algoritm și ideile de mai sus i-au determinat pe Julia Dressel și
Hany Farid să întreprindă o cercetare științifică ce a ajuns la o concluzie mai
mult decât surprinzătoare. În studiul intitulat „Acuratețea, corectitudinea și
limitele prezicerii recidivei”5, publicat în ianuarie 2018, autorii arată că
anticipările realizate de software-ul COMPAS nu sunt mai precise sau mai
corecte decât cele realizate de persoane cu puțină ori fără pregătire în
domeniul justiției penale. Mai mult, în ciuda celor 137 întrebări din
chestionarul COMPAS, aceeași acuratețe a răspunsului poate fi atinsă
folosind doar două întrebări (vârsta inculpatului și numărul de condamnări
anterioare).
Într-o moțiune pentru o recomandare promovată de Boriss Cilevics din
Letonia și alți membri ai Parlamentului European în septembrie 2018,
nediscutată, se pornește de la premisa că instrumentele de procesare a datelor
sunt folosite din ce în ce mai des în sistemele de justiție penală. Acestea și-au
demonstrat eficiența și au fost valorificate de autorități. Totuși, continuă
autorii moțiunii, există motive de îngrijorare. Aceste sisteme sunt furnizate de
companii private, iar algoritmii constituie secrete comerciale (protejate de
drepturi de proprietate intelectuală ori drepturi de autor), adevărate „cutii
negre” departe de ochii publicului larg. Calitatea rezultatelor oferite de
algoritmi depinde de calitatea datelor avute în vedere la crearea lor.
„Algoritmii sunt la fel de buni ca și informațiile cu care sunt
hrăniți” – garbage in, garbage out6, este o constatare a unui studiu realizat de
Agenția Uniunii Europene pentru Drepturi Fundamentale (FRA). „Dacă datele
sunt învechite, incorecte, incomplete ori slab selectate, rezultatele vor fi
discutabile. Având cantități nesfârșite de date atât de rapid produse de
internet, fără controlul calității referitor la modul în care sunt produse și apoi
5
Disponibil pe site-ul http://advances.sciencemag.org/, accesat la 17 decembrie
2018.
6
Big data, algorithms and discrimination, a se vedea site-ul Agenției pentru Drepturi
Fundamentale a Uniunii Europene https://fra.europa.eu/en/publication/2018/brief-big-data-
algorithms-and-discrimination, accesat la 17 decembrie 2018.
folosite, aceasta este o îngrijorare serioasă”. Apare astfel riscul discriminării.
„Spre exemplu, deciziile de concediere luate de oameni pot câteodată să se
întemeieze pe un comportament discriminatoriu ori o gândire stereotipă.
Dacă un algoritm este apoi folosit pentru a face pe mai departe concedieri și
acesta este alimentat cu date rezultate din comportament uman
discriminatoriu, algoritmul însuși va perpetua discriminarea”.
*
* *
Instrumentele inteligenței artificiale sunt răspândite în diverse domenii
ale vieții sociale, cum ar fi sistemul bancar, industria constructoare de mașini,
medicina, social media. Toate acestea au la bază algoritmi, din care mulți sunt
antrenați să caute și să proceseze prin milioane de date.
„O decizie este luată în privința ta și nu ai nicio idee de ce” spune
Rajeev Date, fost director adjunct al Biroului de Protecție Financiară a
Consumatorilor din Statele Unite ale Americii. „Asta este neliniștitor”7.
*
* *
Cea mai comună formă actuală de recurgere la inteligența artificială,
atunci când vorbim de justiție în sens larg, o reprezintă interesul marilor firme
de avocatură și asigurări ori al mediului de afaceri de a prezice cu o marjă cât
mai mică de eroare o decizie judecătorească într-o cauză în care au un interes
direct. Algoritmii sunt dezvoltați de cercetători, matematicieni, statisticieni ori
informaticieni și apoi comercializați celor precizați anterior.
În domeniul justiției penale, acolo unde statul are principala
responsabilitate, există inițiative cu precădere în zona prevenirii
infracționalității și analizei datelor.
Așa cum s-a menționat deja, companiile care dezvoltă și vând
autorităților judiciare instrumente și tehnici care includ elemente de
inteligență artificială sunt refractare la ideea de a-și face publică activitatea ori
procesul tehnologic, din motive lesne de înțeles care țin mai ales de secretul
profesional, concurență, asigurarea monopolurilor, creșterea profiturilor,
păstrarea clientelei etc.
Pe de altă parte, este consacrat dreptul la un proces echitabil sub toate
aspectele sale (garanții de ordin general, prezumția de nevinovăție, dreptul la
apărare).
În măsura în care inculpatul nu cunoaște toate fațetele algoritmului,
modalitatea în care acesta funcționează ori datele în temeiul cărora sunt luate
deciziile, se poate pune în discuție caracterul inechitabil al procesului.
Dacă algoritmii știu totul, cât de mult mai pot ajuta oamenii?, disponibil pe site-ul
7
www.nytimes.com/2015/04/07upshot, accesat la 17 decembrie 2018.

Pornind de aici s-a născut conceptul de drept de acces la algoritm. Mai
departe, se poate pune întrebarea: este dreptul de acces la algoritm un nou
drept individual ori doar o componentă a dreptului la un proces echitabil?
Un element constitutiv al acestui drept îl reprezintă transparența care
să caracterizeze procesul de creare și funcționare a algoritmului.
În lucrarea „Studiu cu privire la dimensiunea de drepturile omului a
tehnicilor de procesare automată a datelor și posibile implicații de
reglementare” a Consiliului Europei, una din concluziile grupului de experți
constă în necesitatea dezvoltării unor mecanisme de certificare și auditare a
tehnicilor de procesare a datelor, cum ar fi algoritmii în vederea asigurării
conformității lor cu drepturile omului.
În același sens, în studiul intitulat „Garantarea drepturilor omului în
era inteligenței artificiale”8 se lansează ideea că statele ar trebui să se asigure
că sectorul privat, care are responsabilitatea proiectării și implementării
inteligenței artificiale, respectă standardele drepturilor omului. Este nevoie de
o mai mare transparență în procesul de creare a algoritmilor.
Un statistician din cadrul Universității din Pennsylvania, Richard
Beck, care a jucat un rol central în dezvoltarea programului de evaluare a
riscului în acest stat american, a declarat că tuturor companiilor ar trebui să li
se ceară să dezvăluie conținutul complet al algoritmilor lor. Cel puțin,
continuă statisticianul, ar trebui create ori însărcinate organisme
guvernamentale care să analizeze conținutul algoritmilor de evaluare a
riscului9.
O lucrare foarte interesantă a fost publicată în 2017 sub auspiciile
Universității de Drept Harvard. Intitulată „Algoritmii în sistemul justiției
penale: evaluarea folosirii evaluării riscului în hotărârile de condamnare”,
aceasta face o radiografie extrem de documentată a istoriei tehnicilor de
evaluare a riscului în sistemul justiției penale americane, a problemelor de
drept ridicate de folosirea acestora în procesul decizional, a provocărilor
prezentate de algoritmii de evaluare a riscului și a recomandărilor pentru
utilizarea lor.
În ceea ce privește recomandările, autorii (Danielle Kehl, Priscilla Guo
și Samuel Kessler) menționează că valorile fundamentale ale conceptului de
8
Disponibil pe site-ul www.coe.int/en/web/commissioner/blog/-/asset_publisher/,
accesat la 17 decembrie 2018.
9
Interviu cu Richard Beck, profesor, 31 octombrie 2016, preluat în lucrarea
„Algoritmii în sistemul justiției penale: evaluarea folosirii evaluării riscului în hotărârile de
condamnare”, scrisă de cercetători de la Universitatea de Drept Harvard, Danielle Kehl,
Priscilla Guo și Samuel Kessler, în 2017, disponibil pe site-ul https://dash.harvard.edu/
bitstream/handle/1/33746041/2017-07_responsivecommunities_2.pdf?sequence=1&is
Allowed=y, accesat la 17 decembrie 2018.
proces tehnologic „cuvenit” sunt transparența, acuratețea, responsabilitatea,
participarea și corectitudinea.
La capitolul transparență, se argumentează că aceasta poate ajuta la
creșterea gradului general de înțelegere a algoritmilor, a modului în care
acționează și a compromisurilor intervenite în implementarea lor. Citând la
rândul lor o altă lucrare anterioară10, autorii evidențiază că indivizii trebuie să
aibă dreptul să inspecteze, corecteze și conteste datele incorecte, precum și să
cunoască sursa acestor date.
În plus față de transparență, se poate adăuga în conținutul dreptului de
acces la algoritm posibilitatea de a contesta validitatea științifică a
algoritmului și dreptul de a nu fi judecat exclusiv pe baza unei procesări
automate a datelor (fără a fi ascultat).
Baza legală a dreptului de acces o constituie dispozițiile art. 15 pct. 1
din Regulamentul General privind Protecția Datelor cu Caracter Personal nr.
2016/679. Potrivit acestuia, persoana vizată are dreptul să obțină de la
operator confirmarea faptului că datele sale personale sunt prelucrate sau nu
și, acolo unde este cazul, accesul la datele cu caracter personal în următoarele
situații ....
lit. h) existența unui proces automat de luare a deciziilor, inclusiv
crearea de profiluri, menționat la art. 22 pct. 1 și 4, și, cel puțin în cazurile
respective, informații semnificative cu privire la logica utilizată, precum și
semnificația și consecințele preconizate ale unei astfel de procesări pentru
persoana vizată.
*
* *
La 19 martie 2018, o știre a făcut înconjurul lumii. Un vehicul fără
șofer, aparținând companiei Uber, a lovit și ucis, în statul american Arizona, o
femeie care traversa strada neregulamentar, pe bicicletă11. Vehiculul se afla în
modul de conducere automat, iar în interior exista un operator uman. Nu au
fost identificate urme de frânare.
Acesta este primul caz cunoscut de ucidere a unui om de către o
mașină care se conduce singură.
10
D.K. Citron, F.A. Pasquale, The Scored Society: due process for automated
predictions, Washington Law Review, Vol. 89, 2014, disponibil pe site-ul
https://digital.law.washington.edu/dspace-law/bitstream/handle/1773.1/1318/89WLR0001.
pdf, accesat la 17 decembrie 2018.
11
Disponibil pe site-ul https://adevarul.ro/economie/business-international/primul-
om-ucis-masina-sofer-uberopreste-testarea-masinilor-autonome-1_5aaff13cdf52022f75c5894
c/index.html (accesat la 28 februarie 2019).
În urma incidentului, Uber a decis să sisteze testarea tuturor
vehiculelor autonome din Pittsburgh, San Francisco, Toronto și Phoenix.
După stingerea ecourilor știrii de presă se nasc întrebările serioase:
cine este responsabil pentru moartea victimei? Sigur că articolul de față nu își
propune și nici nu are toate elementele care să-i permită să ajungă la o
concluzie. Dar ceea ce este interesant constă în tentația aproape instantanee și
incontrolabilă a fiecăruia dintre noi de a da un răspuns. Să fie operatorul
uman? Ori poate constructorul? Nu ar trebui exclusă nici persoana care a
permis efectuarea de teste cu vehicule automatizate.
Toate aceste întrebări au determinat conturarea unui proiect al
Consiliului Europei, intitulat „Inteligența artificială și răspunderea penală în
țările membre ale Consiliului Europei – cazul vehiculelor automatizate”, cu
un buget de 765.000 euro și care se va implementa în următorii doi ani.
Problema nu este doar una pur didactică, de vreme ce studiile de piață
arată că milioane de vehicule având „o anumită formă de autonomie” vor fi
produse și vândute în lume în viitoarea decadă.
Proiectul militează pentru crearea unui cadru legal care să permită
acoperirea unor cazuri precum cel prezentat. Pentru a menține o bună
cooperare între statele membre ale Consiliului Europei în materie penală, ar
trebui analizate: modul în care diferitele abordări în testarea și utilizarea
vehiculelor automatizate se pot traduce în „riscuri permisibile” care să nu fie
incriminate în legislațiile naționale, ca și întrebarea dacă acest tip de
vehiculele (fără șofer) ar putea să răspundă penal în calitate de e-persoane
(similar persoanelor juridice) sau dacă justiția penală este numai pentru
oameni.
*
* *
În ceea ce privește legalitatea folosirii algoritmilor de evaluare a
riscului în hotărârile de condamnare, există deja jurisprudență în Statele Unite
ale Americii.
Domnul L a avut inspirația să angajeze un avocat care a pus în discuție
afectarea dreptului clientului său la un proces echitabil.
Să ne aducem aminte, domnul L a condus un autovehicul sustras și
care fusese folosit într-un schimb de focuri, fiind prins de poliție. Și-a
recunoscut vinovăția. Instanța a solicitat un raport de investigare care
conținea, între altele, un calcul al probabilității de recidivă realizat de
programul COMPAS. Domnul L a fost indicat de algoritm ca prezentând risc
ridicat de recidivă. Judecătorul cazului l-a condamnat la pedeapsa de 6 ani
închisoare. Anterior fusese condamnat pentru agresiune sexuală.
Domnul L a atacat hotărârea pe considerentul că i-a fost încălcat
dreptul constituțional la un proces echitabil sub trei aspecte: nu a avut
posibilitatea să evalueze acuratețea scorului oferit de algoritm; programul se
bazează pe informații cu privire la caracteristicile unui grup care i-au fost
aplicate în procesul de evaluare a probabilității de a comite alte fapte penale,
ceea ce îi afectează dreptul la individualizarea pedepsei; algoritmul folosește
„evaluarea de gen” la calcularea scorului acordat.
Curtea Supremă din Wisconsin a decis în 2016 că utilizarea
algoritmilor de evaluare a riscului de recidivă este legală. Instanța a luat act de
faptul că natura COMPAS l-a împiedicat pe domnul L să știe cum i-a fost
stabilit scorul. Totuși, întrucât majoritatea informațiilor folosite de algoritm
proveneau dintr-un chestionar pe care L îl completase și din cazierul judiciar,
curtea a apreciat că domnul L avusese posibilitatea să verifice acuratețea
acestora12.
*
* *
Virați la dreapta! Cel mai la îndemână exemplu. De câte ori nu v-ați
lăsat conduși de acest îndemn rostit pe o tonalitate moderat imperativă de o
voce feminină/masculină care devine din ce în ce mai familiară? Însă virarea
la dreapta se execută mai nou cu încrederea oarbă că „vocea” robotică te va
duce la adresă pe cel mai liber și rapid drum. Adică inclusiv împotriva
gândirii ori flerului, intuiției voastre care v-ar fi îndemnat să efectuați virajul
la stânga ori virajul la dreapta abia peste un alt kilometru. Dar ascultați docili
de „voce” (mai puțin atunci când vă spune că ați depășit viteza), fiindcă aveți
încredere.
Dacă (sau mai curând când) se va ajunge la această sugestie de
orientare și în justiție?
*
* *
„Întreaga știință a jocului de șah a umanității a fost învățată și depășită
de Alphazero în patru ore”13, a titrat The Telegraph la 6 decembrie 2017.
Că șahul și alte sporturi ale minții nu mai sunt dominate de oameni, se
știe deja de circa 20 de ani. Mai exact, în 1997, supercomputerul produs de
IBM, Deep Blue, l-a învins pe campionul mondial Garry Kasparov.
Dar ceea ce este cu adevărat revoluționar constă în modul în care
Alphazero a preluat supremația în lumea dominată de computere a șahului.
12
D. Kehl, P. Guo, S. Kessler, op. cit supra, pag. 18-19.
13
Disponibil pe site-ul Sarah Knapton și Leon Watson, https://www.telegraph.co.uk/
science/2017/12/06/entire-human-chess-knowledge-learned-surpassed-deepminds-alphazero/,
accesat la 17 decembrie 2018.
Într-o rundă de 100 partide pe care a jucat-o împotriva campionului informatic
mondial, Stockfish 8, Alphazero a câștigat 28 și a remizat în 72. Nicio
înfrângere. Alphazero a fost conceput de creatorii săi să știe numai regulile
jocului de șah. Și apoi a învățat strategiile câștigătoare jucând împotriva sa
însuși de nenumărate ori. Acesta este un exemplu a ceea ce înseamnă machine
learning (învățare automată).
Citat de The Telegraph, directorul site-ului Chessable, David
Kramaley, a subliniat că: „jocurile pe care Alphazero le-a jucat arată că poate
să calculeze mișcări creative incredibile, a căror adâncime este cu mult
dincolo de tot ceea ce oamenii și computerele din șah au făcut până acum. Va
revoluționa, fără îndoială, jocul, dar gândiți-vă cum va putea fi aceasta
aplicată în afara șahului. Acest algoritm ar putea conduce orașe, continente,
universuri”.
În cartea sa „21 de lecții pentru secolului XXI”, Yuval Noah Harari
apreciază că „dat fiind că Alphazero nu a învățat nimic de la niciun om, multe
dintre mutările și strategiile sale câștigătoare le-au părut neconvenționale
oamenilor. Ele ar putea fi considerate creative, dacă nu de-a dreptul
geniale”14.
Alphazero a fost realizat de DeepMind, care este o divizie a Google.
De fapt, echipa de cercetători a vrut să folosească algoritmul pentru a rezolva
marile probleme de sănătate ale omenirii. Se crede că programul va veni cu
leacuri pentru bolile cele mai grave în decurs de zile sau săptămâni.
Așadar, utilizând învățarea automată, s-a ajuns la apariția inteligenței
artificiale dotate cu imaginație.
Ideea pe care o aduce în prim plan Yuval Noah Harari, pornind de la
ce se întâmplă acum în șah, este un parteneriat om-inteligență artificială
pentru creșterea rezultatelor: „ceea ce se întâmplă astăzi cu echipele
om-inteligență artificială din șah s-ar putea întâmpla mai târziu și cu echipele
om-inteligență artificială din sfera aplicării legii, a medicinei și a sistemului
bancar”15.
Nu putem ști acum, mai ales la viteza cu care omenirea face progrese
științifice și tehnologice, ce va fi în viitorul apropiat. Dar marea problemă
care se ridică este grija cu care inteligența artificială trebuie folosită sub
spectrul temerii reale că aceasta va putea „subjuga” umanitatea și schimba
cursul istoriei. „Majoritatea oamenilor ... sunt doar vag conștienți – sau chiar
deloc – de dezvoltarea inteligenței artificiale și de potențialul ei impact
asupra vieții lor”16.
14
Y. N. Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI, Editura Polirom, 2018, pag. 44.
15
Ibidem, pag. 44.
16
Idem, pag. 30.
În mod evident, progresul tehnologic este adus de informaticieni, de
matematicieni și de oamenii de știință și nu de politicieni care, ca majoritatea
oamenilor, nu înțeleg ce se petrece.
Yuval Noah Harari este de părere că, dacă politicienii nu pricep, atunci
vor decide alții în locul lor. „Începând cu anii 1990, probabil că internetul a
schimbat lumea mai mult decât orice alt factor și, cu toate acestea, în fruntea
revoluției internetului s-au aflat mai mult inginerii decât partidele politice.
Ați votat vreodată în ceea ce privește internetul? Sistemul democratic încă
încearcă să înțeleagă ce l-a lovit și nu prea este pregătit să facă față
următoarelor șocuri, precum dezvoltarea inteligenței artificiale și revoluția
blockchain”17.
Un prim exemplu este oferit de sistemul financiar mondial. „Astăzi,
computerele au făcut deja sistemul financiar atât de complicat, încât puțini
oameni îl pot înțelege. Odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, e posibil
ca foarte curând să ajungem în punctul în care niciun om să nu mai înțeleagă
finanțele.... Vă puteți imagina un guvern care așteaptă smerit ca un algoritm
să-i aprobe bugetul sau noua reformă fiscală?”18
Inteligența artificială are nevoie (a se vedea exemplul Alphazero din
șah) de foarte (realmente foarte) puțin timp pentru a se perfecționa și chiar a
excela. Yuval Noah Harari își continuă expunerea: „este esențial să
conștientizăm faptul că revoluția inteligenței artificiale nu înseamnă doar
computere mai rapide și mai inteligente. Ea este alimentată și de inovațiile
din științele naturale și din științele sociale.... cu atât mai performante pot
deveni computerele în analiza comportamentului uman, anticiparea deciziilor
umane și înlocuirea șoferilor, bancherilor și a avocaților umani”19.
Ca o consecință directă, vor avea loc modificări profunde pe piața
muncii. Dacă nu va mai fi nevoie de oameni în diferite domenii, aceștia vor
trebui să se recalifice („Habar nu avem cum va arăta piața muncii în 2050”,
spune același autor). Învățarea automată va schimba totul20 și va face ca nicio
meserie ori profesie să nu fie la adăpost21.
Același autor spune foarte clar că dezvoltarea tehnologică va conduce
la inutilitatea unei întregi „felii” a pieței muncii. Oamenii vor deveni pur și
simplu inutili și vor avea nevoie de recalificare. Iar procesul este din ce în ce
mai rapid, întrucât perioada dintre schimbări este tot mai mică, în timp ce
progresul, tot mai accelerat. Ba chiar nici acele profesii pe care le considerăm
17
Idem, pag. 20.
18
Ibidem, pag. 20.
19
Idem, pag. 33.
20
Idem, pag. 32.
21
Idem, pag. 43.
intrinsec legate de „harul” uman, inclusiv cele vocaționale (medici, judecători,
artiști, muzicieni) nu sunt la adăpost.
Prin urmare, este nevoie de dezbatere publică pe marginea acestui
subiect. Sunt politicienii pregătiți? Dar sunt oare judecătorii pregătiți?
Reglementarea aspectelor pe care revoluția tehnologică le va aduce în justiție
este imperioasă. Ca de obicei, există numeroase rezerve în privința implicării
inteligenței artificiale în justiție, de regulă de același tip și din aceeași direcție
precum cele exprimate în legătură cu inițiative ce aduceau restrângeri
colective de drepturi (de genul legilor Big Brother) și care vor ajunge, în final,
în fața curților de justiție ori a curților constituționale. Judecătorii umani vor
decide soarta judecătorilor non-umani. Este posibil ca folosirea inteligenței
artificiale să fie restricționată (sever), mai ales cu argumente ce țin de violarea
drepturilor omului (deși metodele pot diferi, argumentația poate fi aceeași).
Probabil că, cel puțin în perioada imediat următoare, inteligența
artificială nu va transpune în realitate scenariile științifico-fantastice ale
producătorilor californieni de filme. Și aceasta deoarece, pentru a învinge
omenirea, algoritmii trebuie să obțină conștiință. Din nou Yuval Noah Harari
este magistral: „Pericolul este că, dacă investim prea mult în dezvoltarea
inteligenței artificiale și prea puțin în dezvoltarea conștiinței umane,
inteligența artificială deosebit de sofisticată a computerelor ar putea sluji
doar la manipularea prostiei naturale a oamenilor”22.
Calea către inteligența artificială dotată cu sentimente este deschisă.
*
* *
Chicago, februarie 2021. O înregistrare de câteva secunde realizată cu
un smartphone, care pare să descrie o crimă, este prezentată poliției de un
martor. Apelând la un algoritm dezvoltat de Institutul Național de Justiție în
parteneriat cu o companie privată, care este în dotarea secțiilor de poliție de
câțiva ani, detectivii reușesc să stabilească în decurs de 40 de minute tipurile
de armă și muniție folosite, numărul de focuri executate, succesiunea acestora,
distanța, precum și locul incidentului.
*
* *
Prevenirea infracționalității poate fi unul dintre marile beneficii ale
utilizării inteligenței artificiale în materie penală. Deja de mai mulți ani, în
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și în alte state se poate vorbi de
„poliție preventivă”. În esență, un algoritm ce analizează date arhivate despre
locul și momentul comiterii, precum și despre natura infracțiunii oferă forțelor
22
Idem, pag. 81.
de ordine o imagine cu privire la cele mai probabile arii teritoriale în care să
patruleze sau să-și mențină prezența în vederea împiedicării ori prevenirii
săvârșirii unor eventuale infracțiuni.
În noiembrie 2011, prestigioasa revistă americană TIME a nominalizat
poliția preventivă între cele mai bune 50 invenții din acel an.
În 2014, într-un articol pentru The Guardian, intitulat „Prevenirea
criminalității în stilul LAPD”, Nate Berg a realizat descrierea unei secții de
poliție din Los Angeles: „Departamentul de poliție din Los Angeles (LAPD),
întocmai ca multe forțe de poliție urbană din ziua de azi, este deopotrivă
serios înarmat și temeinic computerizat. Divizia de analiză în timp real și
răspuns critic din centrul LA este procesorul său central. Rânduri întregi de
analiști și tehnologi stau în fața unui perete acoperit cu ecrane video întinse
pe mai mult de 10 metri lățime. Transmițătoare multiple noi rulează simultan
și o hartă în timp real a cutremurelor urmărește activitatea seismică din
regiune. Șase camere de securitate sunt orientate spre semnul Hollywood,
icoana orașului. În centrul acestei menajerii video se află o hartă prin satelit
supradimensionată care arată cele mai recente arestări efectuate în
oraș – două tâlhării, câteva agresiuni și un schimb de focuri”.
Totuși, în Marea Britanie, cercetările au scos la iveală că, deși poliția
dispune de cantități de date imense, nu are capacitatea să le folosească. Se cer
derularea unor proceduri de achiziții de noi tehnologii, precum și un mai bun
schimb de informații între unități, dar și cu alte agenții23.
Pe de altă parte, sunt citați cercetători care arată că, pe lângă
problemele de etică și de lipsă a cadrului legal care să guverneze noua
tehnologie, o adevărată „barieră culturală” a fost experimentată de polițiști.
Astfel, a fost exprimată o temere îndreptățită că poliția predictivă va înlocui
actualele strategii și va minimaliza rolul judecății lor profesionale.
*
* *
Utrecht, iunie 2024. Doamna van W apelează la casa de avocatură Y
specializată în consultanță în ce privește divorțurile. Reclamanta știe că Y
folosește un algoritm creat în mediul academic olandez care îi permite să
anticipeze cu acuratețe de 92% rezultatul unui eventual proces de încredințare
a copilului. Pentru a evita tutela comună asupra minorului, un lucru deja
obișnuit în justiția olandeză, doamna van W recurge la această metodă de
prefigurare a șanselor de câștig. Algoritmul analizează toate hotărârile
23
L. Dearden, How technology is allowing police to predict where and when crime
will happen, 7 octombrie 2017, disponibil pe site-ul https://www.independent.co.uk/news/uk/
home-news/police-big-data-technology-predict-crime-hotspot-mapping-rusi-report-research-
minority-report-a7963706.html, accesat la 17 decembrie 2018.
pronunțate în litigii similare de respectiva curte în raport de date specifice, ce
țin de părinți, mediul școlar, preferințe, rapoartele psihologilor, recomandările
experților, intervievarea copilului. Mai mult, algoritmul poate oferi
reclamantei practica în materie a judecătorilor instanței din Utrecht în raport
cu orice alt judecător de la oricare altă instanță din Olanda.
*
* *
Primele teste efectuate la Rennes și Douai grație unui program de
justiție predictivă nu au fost concludente. Roboți în locul judecătorilor?
Aceasta nu se va întâmpla mâine, dacă dăm crezare unui prim bilanț. Justiția
predictivă este departe, cele dintâi teste realizate fiind negative. Este
concluzia ministerului justiției în urma experimentelor care au avut loc între
aprilie și iunie la curțile de apel din Rennes și Douai. O duzină de magistrați
s-au oferit voluntari pentru a testa platforma Predictrice, despre care se spune
că ar fi capabilă să prevadă o decizie judiciară grație inteligenței artificiale.
Folosind jurisprudența curților de apel și de casație, sute de mii de documente,
programul poate să stabilească șansele de succes ale unui dosar ori să
evalueze mărimea indemnizațiilor financiare în caz de divorț, concediere etc.
Este, totodată, un mijloc de reducere a încărcăturii tribunalelor, după cum
susțin promotorii săi. Însă judecata unui avocat nu este și judecata unui
magistrat. Ministerul justiției francez și curțile de apel din Rennes și Douai
arată că programul nu aduce plusvaloare pentru magistrați și trebuie ameliorat
considerabil24.
*
* *
Ați încercat să vă explicați de ce în anumite pagini web, la
achiziționarea de produse, bunuri ori servicii, trebuie să completați rubrica
”nu sunt robot”? Inteligența artificială nu este doar vânzător, dar și client.
Aceasta înseamnă că deja algoritmii și computerele iau decizii în locul nostru
ori că noi am hotărât să le delegăm exercițiul acestui drept.
*
* *
La 4 decembrie 2018, Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiției
(CEPEJ) a făcut cunoscut că, la cea de-a 31-a reuniune plenară, desfășurată la
Strasbourg în perioada 3-4 decembrie 2018, a fost adoptată Carta etică
europeană privind utilizarea inteligenței artificiale în sistemele judiciare.
24
Roboți testați în locul judecătorilor la curțile de apel din Rennes și Douai,
disponibil pe site-ul http://www.leparisien.fr/faits-divers/des-robots-testes-a-la-place-des-
juges-dans-les-cours-d-appel-de-rennes-et-douai-30-10-2017-7362198.php, accesat la 17
decembrie 2018.
Documentul a fost înaintat Comitetului de Miniștri al Consiliului
Europei (organizație din care face parte și CEPEJ) pentru luarea la cunoștință
și încurajarea statelor membre să îl disemineze în cercurile interesate și să îl
aplice.
Din comunicatul de presă care a marcat lansarea publică a Cartei25,
reiese că aceasta este primul instrument european care stabilește principii
substanțiale și metodologice aplicabile procesării automate a deciziilor
judiciare și datelor, bazate pe tehnicile inteligenței artificiale. Documentul
este destinat companiilor private, actorilor publici însărcinați cu programarea
și lansarea instrumentelor și serviciilor inteligenței artificiale în acest
domeniu, ca și juriștilor. CEPEJ a evidențiat că folosirea inteligenței
artificiale în sistemele de justiție tinde să îmbunătățească eficiența și calitatea
actului de justiție și merită să fie încurajată.
Cele cinci principii statuate de Cartă sunt următoarele:
1. respectarea drepturilor omului (drepturilor fundamentale) – să se
asigure că proiectarea și implementarea instrumentelor și serviciilor oferite de
inteligența artificială sunt compatibile cu drepturile fundamentale;
2. nediscriminarea – în mod special, prevenirea dezvoltării sau
intensificării oricărei forme de discriminare între persoane ori grupuri de
persoane;
3. calitatea și securitatea – cu referire la procesarea deciziilor judiciare
și a datelor, utilizarea surselor certificate și a datelor intangibile cu modele
elaborate în manieră multidisciplinară și într-un mediu tehnologic sigur;
4. transparența, imparțialitatea și corectitudinea – metodele de
procesare a datelor să fie accesibile și comprehensibile și să fie autorizate
auditări externe;
5. „sub controlul utilizatorului” – să se prevadă o abordare care asigură
că utilizatorii sunt informați și controlează alegerile pe care le fac.
Întrucât prezentul articol are menirea de a deschide apetitul cititorului
spre tematica utilizării aplicațiilor inteligenței artificiale în justiție, nu vor fi
prezentate detalii ale Cartei, pe care vă invităm să o citiți în varianta în limba
română, împreună cu apendicele care o însoțește.
Totuși, în ceea ce privește justiția penală, sunt necesare unele
sublinieri, astfel cum rezultă din anexa I: Studiu aprofundat cu privire la
folosirea inteligenței artificiale în sistemele judiciare.
În subcapitolul destinat problemelor specifice justiției penale sunt
antamate instrumentele utilizate de organele de investigație penală anterior
25
Disponibil la https://rm.coe.int/ethical-charter-en-for-publication-4-december-
2018/16808f699c (accesat la 17 decembrie 2018).
fazei de judecată, instrumentele folosite la judecată și provocările „predicției”
în sfera penală.
În legătură cu ultima chestiune, am considerat de interes trei aspecte
evidențiate în anexă, astfel:
– atunci când sunt folosiți algoritmi în contextul procesului penal, este
esențial să se garanteze respectarea principiilor egalității de arme și
prezumției de nevinovăție, astfel cum sunt consacrate de art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Partea
interesată trebuie să aibă acces și să poată contesta validitatea algoritmului.
Acest drept de acces este acoperit și de principiul fundamental al protecției
datelor cu caracter personal. Toți oamenii au dreptul să nu fie subiecții unor
decizii care să îi influențeze semnificativ, decizii luate doar pe baza unei
procesări de date automate, fără să fie luat în considerare punctul lor de
vedere;
– cadrul legal din Europa este mai protector decât în Statele Unite ale
Americii din cauza Regulamentului General de Protecție a Datelor cu
Caracter Personal nr. 2016/679 [în special art. 15 pct. 1 lit. h) cu referire la
art. 22 pct.1 și 4];
– un judecător care ia decizii împotriva recomandărilor unui algoritm
își asumă riscuri și responsabilități mai mari. Nu ar fi de neconceput ca
judecătorii să fie ezitanți în a hotărî altfel decât instrumentele inteligenței
artificiale, mai ales în sistemele de drept în care răspunderea lor (disciplinară,
materială ori chiar penală) este probabil să fie atrasă și unde garanțiile
statutare nu sunt suficiente.
*
* *
De ce o Cartă etică? Poate pentru că oamenii și-au pus aceleași
întrebări despre inteligența artificială și intervenția sa în justiție asemănătoare
momentului în care erau anunțați că a fost clonată prima oaie. Chestiuni
existențiale ne-au invadat mintea. E bine să recurgem la roboți ca să
condamnăm un confrate? Dacă vom ajunge la concluzia că da, atunci măcar
robotul să fie creat după anumite reguli etice general acceptate.
Discuția pe marginea acestui subiect este deja deschisă. Iar același
Yuval Noah Harari face tranziția de la principiile utilizării inteligenței
artificiale în justiție la etica algoritmilor: „unii ar putea obiecta că algoritmii
nu ar fi niciodată capabili să ia decizii importante în locul nostru, întrucât
deciziile importante implică de regulă o dimensiune etică, iar algoritmii nu
înțeleg etica”26. Totuși, se argumentează că nimic nu va împiedica crearea
26
Y.N. Harari, op. cit., pag. 68.
unor forme de inteligență artificială dotate cu spirit etic. În cele mai grele și
spontane clipe, oamenii nu iau deciziile cele mai etice, ci acestea sunt
împovărate de emoții și pragmatism. „De aceea, în momentele de criză, ar
putea (inteligența artificială) urma instrucțiuni etice mai bine decât
oamenii”27. Să ne imaginăm doar că vehiculul care a ucis un pieton în Arizona
era dotat cu talentul lui Michael Schumacher și imprimat cu principiile etice
ale lui Kant.
*
* *
În anexa nr. 2 a Cartei se face o trecere în revistă a posibilelor arii de
folosire a inteligenței artificiale în justiție, împărțite în patru categorii: cele ce
sunt încurajate (ex. lărgirea jurisprudenței), cele a căror folosire cere precauții
metodologice (ex. folosirea algoritmilor pentru identificarea celor mai
probabile locuri de comitere a unor infracțiuni), cele a căror folosire necesită
studii științifice suplimentare (ex. profilarea judecătorilor, anticiparea
hotărârilor judecătorești) și cele care pot fi luate în considerare numai cu
rezerve deosebite (ex. profilarea indivizilor în justiția penală).
În lucrarea „Using artificial intelligence to address criminal justice
needs” , sunt menționate patru domenii de utilizare a inteligenței artificiale în
28
dreptul penal, astfel: analiza video și de imagine pentru siguranța publică;

analiza ADN; detectarea focurilor de armă și prognozarea infracționalității.
Mai detaliat, avem în vedere: recunoașterea facială, „înțelegerea
scenei” (abilitatea de a dezvolta un text care descrie relația dintre obiecte
într-o serie de imagini, pentru a stabili un context), anticiparea
comportamentelor, evaluarea riscului, prevederea recidivei, identificarea
tipurilor de victime (ale infracțiunilor de violență pe baza asocierilor și
comportamentelor), analizarea datelor, detectarea circuitelor financiare (la
spălarea banilor).
Spre exemplu, în articolul „Sunt inteligența artificială și învățarea
automată următoarea frontieră în combaterea spălării banilor?”29, Steve Culp
arată că „o provocare comună în monitorizarea tranzacțiilor, de exemplu, este
generarea unui mare număr de alerte, care în schimb cer echipe de operare
care să le trieze și să le proceseze. Învățarea automată poate ajuta
computerele să detecteze și să recunoască atitudini suspecte și să clasifice
alertele ca fiind de risc ridicat, mediu ori redus. Aplicarea de reguli acestor
tipuri de alerte poate facilita închiderea lor automată, permițând oamenilor
27
Idem, pag. 70.
28
Disponibil la www.nij.gov/journals/280/pages (accesat la 17 decembrie 2018).
29
Disponibil la www.forbes.com/sites, (accesat la 17 decembrie 2018).
să supervizeze mașinile care triază aceste alerte în loc să le revadă pe toate
manual”.
*
* *
Reflectând dacă nu cumva implicarea inteligenței artificiale în
procesul decizional în justiție este preferabilă actualului sistem, în care
judecătorii iau hotărâri în funcție de prejudecățile lor și chiar stările dintr-o
anumită zi, Dinah PoKempner susține că „uneori, soluțiile la eroarea umană
cer îmbunătățirea judecății omenești și responsabilitate, nu încurajarea
abdicării sau atrofierii lor”30. Mașinile de învățare automată sunt mijloacele,
nu rezultatul, continuă cercetătoarea. Ar trebui să insistăm ca aceste
instrumente să se afle mereu sub control uman.
În recomandarea 2102 (2017) a Parlamentului European despre
Convergența tehnologică, inteligența artificială și drepturile omului31, se
susține că trebuie proiectate linii directoare referitoare la necesitatea ca orice
mașină, orice robot sau artefact al inteligenței artificiale să rămână sub control
uman. Întrucât tehnologiile sunt inteligente numai prin software, orice putere
care li se conferă trebuie să le poată fi și retrasă.
*
* *
Așadar, nu peste mult timp vom vorbi despre răspunderea juridică a
inteligenței artificiale, nu doar de utilizarea acesteia la îmbunătățirea actului
de justiție.
Recomandarea 2102 (2017) citată anterior cuprinde mențiunea că
trimiterile la decizii independente ale sistemelor de inteligență artificială nu
pot să scutească creatorii, proprietarii și managerii acestora de răspundere
pentru încălcarea drepturilor omului produsă cu ocazia folosirii lor, chiar și în
cazurile în care un act cauzator de daune nu a fost în mod direct comandat de
un operator uman.
*
* *
Decembrie 2048. Într-o sală de judecată dintr-o metropolă de pe malul
Atlanticului tocmai s-a încheiat audierea inculpatului. Membrii asociațiilor
pentru protecția drepturilor omului adunați la intrarea în clădire scandează
lozinci în favoarea limitării influenței inteligenței artificiale în procesul de
luare a deciziilor judiciare. Judecătorul și mașinăria care îl asistă s-au retras
30
D. PoKempner, Pot algortimii să ne salveze de eroarea umană?, disponibil la
https://www.hrw.org/world-report/2019/essay/can-algorithms-save-us-from-human-error,
(accesat la 17 decembrie 2018).
31
Dezbaterea parlamentară și adoptarea la 28 aprilie 2017.
pentru deliberare într-un birou capitonat care contrastează puternic cu spațiile
deschise și ferestrele imense care domină arhitectura zgârie-norilor din
downtown. La 100 de ani de la adoptarea sa, Declarația universală a
drepturilor omului este încă întipărită în memoria formidabilă a robotului
judiciar. Judecătorul nu va ezita să facă apel la valorile sale imuabile. Dar
oare va mai fi nevoie de aportul său, dacă mașinăria știe deja totul?
Notă: prezentul articol este un joc de puzzle care necesită

solicitudinea cititorului de a-i aranja în ordine piesele.
BASIC PRINCIPLES ON THE INDEPENDENCE OF THE
JUDICIARY1
Adopted by the Seventh United Nations Congress on the Prevention of

Crime and the Treatment of Offenders held at Milan from 26 August to 6
September 1985 and endorsed by General Assembly resolutions 40/32 of
29 November 1985 and 40/146 of 13 December 1985
Whereas in the Charter of the United Nations the peoples of the world
affirm, inter alia , their determination to establish conditions under which
justice can be maintained to achieve international co-operation in promoting
and encouraging respect for human rights and fundamental freedoms without
any discrimination,
Whereas the Universal Declaration of Human Rights enshrines in
particular the principles of equality before the law, of the presumption of
innocence and of the right to a fair and public hearing by a competent,
independent and impartial tribunal established by law,
Whereas the International Covenants on Economic, Social and
Cultural Rights and on Civil and Political Rights both guarantee the exercise
of those rights, and in addition, the Covenant on Civil and Political Rights
further guarantees the right to be tried without undue delay,
Whereas frequently there still exists a gap between the vision
underlying those principles and the actual situation,
Whereas the organization and administration of justice in every
country should be inspired by those principles, and efforts should be
undertaken to translate them fully into reality,
Whereas rules concerning the exercise of judicial office should aim at
enabling judges to act in accordance with those principles,
Whereas judges are charged with the ultimate decision over life,
freedoms, rights, duties and property of citizens,
Whereas the Sixth United Nations Congress on the Prevention of
Crime and the Treatment of Offenders, by its resolution 16, called upon the
Committee on Crime Prevention and Control to include among its priorities
the elaboration of guidelines relating to the independence of judges and the
selection, professional training and status of judges and prosecutors,
Whereas it is, therefore, appropriate that consideration be first given to
the role of judges in relation to the system of justice and to the importance of
their selection, training and conduct,
1
Disponibil în limba engleză pe site-ul https://www.ohchr.org/en/professional
interest/pages/independencejudiciary.aspx (accesat la 14 ianuarie 2019).
Basic principles on the independence of the judiciary 365
The following basic principles, formulated to assist Member States in
their task of securing and promoting the independence of the judiciary should
be taken into account and respected by Governments within the framework of
their national legislation and practice and be brought to the attention of
judges, lawyers, members of the executive and the legislature and the public
in general. The principles have been formulated principally with professional
judges in mind, but they apply equally, as appropriate, to lay judges, where
they exist.
Independence of the judiciary

1. The independence of the judiciary shall be guaranteed by the State
and enshrined in the Constitution or the law of the country. It is the duty of all
governmental and other institutions to respect and observe the independence
of the judiciary.
2. The judiciary shall decide matters before them impartially, on the
basis of facts and in accordance with the law, without any restrictions,
improper influences, inducements, pressures, threats or interferences, direct or
indirect, from any quarter or for any reason.
3. The judiciary shall have jurisdiction over all issues of a judicial
nature and shall have exclusive authority to decide whether an issue submitted
for its decision is within its competence as defined by law.
4. There shall not be any inappropriate or unwarranted interference
with the judicial process, nor shall judicial decisions by the courts be subject
to revision. This principle is without prejudice to judicial review or to
mitigation or commutation by competent authorities of sentences imposed by
the judiciary, in accordance with the law.
5. Everyone shall have the right to be tried by ordinary courts or
tribunals using established legal procedures. Tribunals that do not use the duly
established procedures of the legal process shall not be created to displace the
jurisdiction belonging to the ordinary courts or judicial tribunals.
6. The principle of the independence of the judiciary entitles and
requires the judiciary to ensure that judicial proceedings are conducted fairly
and that the rights of the parties are respected.
7. It is the duty of each Member State to provide adequate resources to
enable the judiciary to properly perform its functions.
Freedom of expression and association

8. In accordance with the Universal Declaration of Human Rights,
members of the judiciary are like other citizens entitled to freedom of
expression, belief, association and assembly; provided, however, that in
366
exercising such rights, judges shall always conduct themselves in such a
manner as to preserve the dignity of their office and the impartiality and
independence of the judiciary.
9. Judges shall be free to form and join associations of judges or other
organizations to represent their interests, to promote their professional
training and to protect their judicial independence.
Qualifications, selection and training

10. Persons selected for judicial office shall be individuals of integrity
and ability with appropriate training or qualifications in law. Any method of
judicial selection shall safeguard against judicial appointments for improper
motives. In the selection of judges, there shall be no discrimination against a
person on the grounds of race, colour, sex, religion, political or other opinion,
national or social origin, property, birth or status, except that a requirement,
that a candidate for judicial office must be a national of the country
concerned, shall not be considered discriminatory.
Conditions of service and tenure

11. The term of office of judges, their independence, security,
adequate remuneration, conditions of service, pensions and the age of
retirement shall be adequately secured by law.
12. Judges, whether appointed or elected, shall have guaranteed tenure
until a mandatory retirement age or the expiry of their term of office, where
such exists.
13. Promotion of judges, wherever such a system exists, should be
based on objective factors, in particular ability, integrity and experience.
14. The assignment of cases to judges within the court to which they
belong is an internal matter of judicial administration.
Professional secrecy and immunity

15. The judiciary shall be bound by professional secrecy with regard to
their deliberations and to confidential information acquired in the course of
their duties other than in public proceedings, and shall not be compelled to
testify on such matters.
16. Without prejudice to any disciplinary procedure or to any right of
appeal or to compensation from the State, in accordance with national law,
judges should enjoy personal immunity from civil suits for monetary damages
for improper acts or omissions in the exercise of their judicial functions.
Basic principles on the independence of the judiciary 367
Discipline, suspension and removal
17. A charge or complaint made against a judge in his/her judicial and
professional capacity shall be processed expeditiously and fairly under an
appropriate procedure. The judge shall have the right to a fair hearing. The
examination of the matter at its initial stage shall be kept confidential, unless
otherwise requested by the judge.
18. Judges shall be subject to suspension or removal only for reasons
of incapacity or behaviour that renders them unfit to discharge their duties.
19. All disciplinary, suspension or removal proceedings shall be
determined in accordance with established standards of judicial conduct.
20. Decisions in disciplinary, suspension or removal proceedings
should be subject to an independent review. This principle may not apply to
the decisions of the highest court and those of the legislature in impeachment
or similar proceedings.
PRINCIPII DE BAZĂ PRIVIND INDEPENDENȚA SISTEMULUI
JUDICIAR1
Adoptate de către al șaptelea Congres al Națiunilor Unite privind

prevenirea criminalității și tratamentul aplicat infractorilor (Milano, 26
august-6 septembrie 1985) și aprobate prin rezoluțiile Adunării Generale
40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/46 din 13 decembrie 1985
Întrucât în Carta Națiunilor Unite popoarele lumii își afirmă, printre

altele, hotărârea de a stabili condițiile în care justiția trebuie să fie menținută
pentru a realiza cooperarea internațională privind promovarea și încurajarea
respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale fără nicio
discriminare,
Întrucât Declarația Universală a Drepturilor Omului consacră, în
special, principiile egalității în fața legii, prezumția de nevinovăție și dreptul
la o audiere echitabilă și publică efectuată de către un tribunal competent,
independent și imparțial stabilit prin lege,
Întrucât Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și
culturale și drepturile civile și politice garantează exercitarea acestor drepturi
și, în plus, Pactul privind drepturile civile și politice garantează în continuare
dreptul persoanei de a fi judecată fără întârzieri nejustificate,
Întrucât există frecvent un decalaj între viziunea care stă la baza
acestor principii și situația actuală,
Întrucât organizarea și administrarea justiției în fiecare țară ar trebui să
fie inspirată din aceste principii și ar trebui întreprinse eforturi pentru a le
transpune pe deplin în realitate,
Întrucât normele privind exercitarea funcției judiciare ar trebui să
permită judecătorilor să acționeze în conformitate cu aceste principii,
Întrucât judecătorii sunt însărcinați cu decizia definitivă privind viața,
libertatea, drepturile, îndatoririle și proprietăților cetățenilor,
Întrucât cel de-al șaselea Congres al Organizației Națiunilor Unite
privind prevenirea infracțiunilor și tratamentul aplicat infractorilor, prin
Rezoluția sa cu nr. 16, a solicitat Comitetului pentru prevenirea și controlul
criminalității să includă printre prioritățile sale elaborarea unor linii directoare
privind independența judecătorilor și selecția, pregătirea profesională și
statutul judecătorilor și procurorilor,
1
Disponibil în limba engleză pe site-ul https://www.ohchr.org/en/professional
interest/pages/independencejudiciary.aspx (accesat la 14 ianuarie 2019).

Traducere din limba engleză: Oana Daniela Machidonschi.
Principii de bază privind independența sistemului judiciar 369
Întrucât, prin urmare, este necesar să se ia în considerare în primul
rând rolul judecătorilor în raport cu sistemul de justiție și importanța selecției,
formării profesionale și comportamentului acestora,
Următoarele principii de bază, formulate pentru a sprijini statele
membre în asigurarea și promovarea independenței sistemului judiciar, ar
trebui să fie luate în considerare și respectate de guverne în cadrul legislației
și practicilor naționale și să fie aduse la cunoștința judecătorilor, membrilor
executivului și ai legislativului și a publicului, în general. Principiile au fost
formulate, în principal, având ca model judecătorii profesioniști, dar se aplică,
în mod egal, după caz, și judecătorilor consultanți2.
Independența sistemului judiciar
1. Independența sistemului judiciar este garantată de stat și consfințită

în Constituție sau în legislația țării. Este de datoria tuturor instituțiilor
guvernamentale și a altor instituții să respecte și să supravegheze
independența sistemului judiciar.
2. Reprezentanții sistemului judiciar vor decide în mod imparțial, în
baza faptelor și în conformitate cu legea, fără restricții, influențe neavenite,
implicări, presiuni, amenințări sau interferențe, directe sau indirecte,
exercitate din oricare zonă a societății sau din orice motiv.
3. Sistemul judiciar este competent să soluționeze toate chestiunile de
natură judiciară și are autoritatea exclusivă de a decide dacă o problemă
supusă deciziei sale se încadrează în competența sa, astfel cum este definită
prin lege.
4. Nu trebuie să existe o ingerință inadecvată sau nejustificată în
procesul judiciar, iar hotărârile judecătorești emise de instanțe nu trebuie să
fie supuse revizuirii. Acest principiu nu aduce atingere controlului judiciar sau
diminuării sau comutării de către autoritățile competente a sentințelor impuse
de către sistemul judiciar, în conformitate cu legea.
5. Orice persoană are dreptul de a fi judecată de instanțe sau tribunale
ordinare prin proceduri legale stabilite. Tribunalele speciale, care nu utilizează
procedurile standard ale procesului juridic, nu vor judeca cauzele de drept
comun aparținând judecătoriilor sau tribunalelor de drept comun.
6. Principiul independenței justiției dă dreptul și solicită justiției să se
asigure că procedurile judiciare sunt desfășurate în mod echitabil și că
drepturile părților sunt respectate.
2
În original „lay judges” – ceea ce semnifică persoanele care acordă asistență
judecătorului într-un proces, asesorii.
370
7. Este de datoria fiecărui stat membru să furnizeze resursele adecvate
care să permită sistemului judiciar să-și îndeplinească în mod corespunzător
funcțiile.
Libertatea de exprimare și de asociere

8. În conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului,
membrii sistemului judiciar au, ca și alți cetățeni, dreptul la libertate de
exprimare, la credință, la asociere și întrunire; toate acestea, respectând
condiția ca, în exercitarea acestor drepturi, judecătorii să se poarte întotdeauna
în așa fel încât să-și păstreze demnitatea mandatului și imparțialitatea și
independența sistemului judiciar.
9. Judecătorii sunt liberi să formeze și să se alăture asociațiilor
judecătorilor sau altor organizații pentru a-și reprezenta interesele, pentru a-și
promova pregătirea profesională și pentru a-și proteja independența judiciară.
Calificări, selecție și formare

10. Persoanele selectate pentru o funcție în cadrul sistemului judiciar
sunt persoane integre și cu pregătire corespunzătoare sau calificări în
domeniul dreptului. Orice metodă privind selecția în cadrul sistemului judiciar
trebuie să fie apărată de eventuale numiri pe motive incorecte. În alegerea
judecătorilor, nu va exista nicio discriminare pe motiv de rasă, culoare, sex,
religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială,
proprietate, loc de naștere sau statut, cu excepția cerinței că, pentru a ocupa
funcția de judecător, o persoană trebuie să fie cetățean al țării în cauză. Acest
din urmă criteriu nu este considerat a fi discriminatoriu.
Condiții de funcționare și mandat

11. Mandatul judecătorilor, independența lor, securitatea, remunerația
ce le revine, condițiile de lucru, pensiile și vârsta de pensionare vor fi
prevăzute în mod adecvat prin lege.
12. Judecătorii, desemnați sau aleși, trebuie să aibă o funcție garantată
până la vârsta obligatorie de pensionare sau la expirarea mandatului, acolo
unde există.
13. Promovarea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, ar
trebui să se bazeze pe factori obiectivi, în special pe abilități, integritate și
experiență.
14. Distribuirea dosarelor către judecătorii din cadrul instanței din care
fac parte este o chestiune administrativă internă.
Principii de bază privind independența sistemului judiciar 371
Secretul profesional și imunitatea
15. Reprezentanții sistemului judiciar sunt obligați să păstreze secretul
profesional cu privire la deliberări și la informațiile confidențiale dobândite în
îndeplinirea sarcinilor, cu excepția procedurilor publice, și nu sunt obligați să
depună mărturie în acest sens.
16. Fără a aduce atingere vreunei proceduri disciplinare sau oricărui
drept de a exercita o cale de atac sau de a primi o despăgubire din partea
statului, judecătorii ar trebui să beneficieze de imunitate personală privind
posibile despăgubiri financiare ca urmare a emiterii unor acte sau a
omisiunilor în exercitarea funcției lor.
Disciplina, suspendarea și destituirea

17. O acuzație sau plângere îndreptată împotriva unui judecător, în
calitatea pe care i-o conferă funcția, este procesată rapid și corect printr-o
procedură adecvată. Judecătorul are dreptul la o audiere echitabilă.
Examinarea problemei, în etapa inițială, va fi păstrată confidențială, cu
excepția cazului în care judecătorul a solicitat altfel.
18. Judecătorii sunt supuși suspendării sau demiterii doar din motive
privind incapacitatea sau comportamentul care îi împiedică să își
îndeplinească sarcinile.
19. Toate procedurile disciplinare, de suspendare sau de mutare se
stabilesc în conformitate cu standardele stabilite de codul de conduită al
profesiei.
20. Deciziile emise în cadrul procedurilor disciplinare, de suspendare
sau mutare trebuie supuse unei revizuiri independente. Acest principiu nu se
poate aplica deciziilor celei mai înalte instanțe și celor ale legiuitorului în
materie de litigii sau proceduri similare.
SEMNAL
O NOUĂ PUBLICAȚIE JURIDICĂ – REVISTA PROCURATURII
REPUBLICII MOLDOVA
În peisajul publicistic juridic și-a făcut apariția ,,Revista Procuraturii

Republicii Moldova”1, ca publicație periodică științifico-practică, informativă
și de drept, a cărei limbă de publicare este cea română.
Revista este realizată de către Procuratura Generală a Republicii
Moldova, în parteneriat cu Consiliul Europei, instituirea acestei publicații
fiind sprijinită și de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție din România.
Din Colegiul științific al revistei face parte și prof. univ. dr. Ovidiu
PREDESCU, consilier al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție din România.
În primul său număr, nr. 1/2019, având ca model cealaltă revistă
românească a procurorilor, ,,Pro Lege”2 (cu o veche tradiție publicistică), de
la care a preluat deja stilul de redactare și condițiile de publicare3, ,,Revista
Procuraturii Republicii Moldova” și-a conturat linia directoare – constituirea
unei platforme reale de dezbatere a unor problematici ale dreptului –, precum
și mecanismele de acțiune, consacrând rubrici atotcuprinzătoare și
edificatoare: editorial; actualitatea în procuratură;
studii – articole – discuții – comentarii – analize – sinteze – opinii – cercetări;
jurisprudența Curții Constituționale; jurisprudența Curții Europene a
Drepturilor Omului; pagina organelor de autoadministrare a procurorilor;
dosar istoric – studiu de caz.

1
Disponibilă pe site-ul http://procuratura.md/md/RP/ (accesat la 6 martie 2019).
2
Disponibilă pe site-ul http://revistaprolege.ro/ (accesat la 6 martie 2019).
3
http://revistaprolege.ro/stil-de-redactare/; http://revistaprolege.ro/conditii-de-
publicare/; http://procuratura.md/md/RP/; http://procuratura.md/file/CONDIII%20DE%20
TEHNOREDACTARE%20SI%20DE% 20PUBLICARE.pdf (site-uri accesate la 6 martie
2019).
O nouă publicație juridică – revista Procuraturii Republicii Moldova 373
Editorialul conține cuvintele de felicitare ale personalităților din
justiția moldovenească, precum și ale Consiliului Europei referitoare la
importanța apariției publicației.
,,Revista Procuraturii Republicii Moldova” nr. 1/2019 conține articole
și opinii interesante, motiv pentru care o recomandăm cu toată încrederea
cititorilor din România.
Este de relevat că lansarea ,,Revistei Procuraturii Republicii Moldova”
coincide cu aniversarea a 27 de ani de la crearea Procuraturii Republicii
Moldova4.
La început de drum, urăm redacției ,,Revistei Procuraturii Republicii
Moldova” mult succes în realizarea dezideratului propus, mai ales prin
promovarea unor lucrări de înaltă calitate științifică.
4
http://procuratura.md/file/2019-01-28_RevistaProcuratura-01.2019.pdf (site accesat
la 6 martie 2019).
RESTITUIRI
O NOUĂ REFORMĂ PENALĂ?1
În reputata revistă Viața Românească a apărut de curând (nr. 11 din

1939) un articol intitulat „Pedepse pentru libertate”, datorat cunoscutului
publicist d-l D. I. Suchianu. În calitatea sa de sociolog și membru al
Consiliului Legislativ, d-l Suchianu preconizează „o transformare din temelie
a codului nostru penal”, căruia, cu toate modificările făcute în ultimul timp, îi
lipsesc tocmai „reformele cele mai importante, acelea fără de care societatea
contemporană însăși devine neviabilă”. Spre a o salva dela pieire, d-l
Suchianu, ca un nou Prometeu, se oferă modest să-i desvălue secretul
problemei, să-i expuie formidabilele sale idei, care, afirmă d-sa, „nu se găsesc
în niciun tratat de drept penal din lume, în nicio lucrare penală existentă
astăzi, deși realitățile economice și morale care le alcătuiesc substructura au
ajuns la o intensitate acută și primejdioasă”.
D-sa se teme însă că reforma ce o propune va deslănțui „o întreagă
revoluție în populația penaliștilor”, căci „între penaliști există aceeași
solidaritate ca și între delincvenți, un spirit de corp, o mentalitate conjurativă,
o frăție ca de conspiratori. Aceleași priviri oblice, suspicioase, disprețuitoare
față de orice cugetător care nu aparține clanului penaliștilor regulat și înscriși.
Este aproape o nebunie — continuă d-sa — să-și închipuie cineva că un
penalist va putea vreodată accepta vreo sugestie dela un nepenalist”.
D-sa speră totuși că această conjurație a penaliștilor mizoneiști și plini
de prejudecăți va fi învinsă autoritativ de vreun ministru de justiție nejurist, de
vreun rege pasionat de această problemă, care „vor ajusta codurile penale la
istoria contemporană” și vor salva astfel ideea libertății în Europa.
Dacă am înțeles bine începutul articolului său, pare că realizarea
reformei propuse de d-sa va fi tot așa de importantă pentru omenire ca viitorul
tratat de pace ce va încheia războiul actual și care ar trebui să se inspire de
ideile sale.
Deși d-l Suchianu crede că realizarea acestei reforme e o certitudine
pentru viitor, deoarece „este singura adecuată structurei morale din statele
actuale”, și în același timp „e în firea lucrurilor, a Istoriei, a stadiului capitalist
de evoluție al societăței noastre”, ne vom permite să analizăm sceptic și rece

Rubrică realizată de dr. Simona Frolu, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secția de resurse umane și documentare, e-mail:
frolu_simona@mpublic.ro.
1
Publicat în ,,Curierul judiciar”, Anul XLIX, 1940, nr. 8, 25 februarie 1940, p.
115-117.
Despre daunele isvorîte din vătămarea personalității 375
senzaționala sa reformă, trâmbițată pe note așa de înalte și să arătăm că ea nu
e în realitate decât un „bluff”, și că magnificele sale idei se găsesc parte
înscrise în codul actual, iar parte în tratatele de drept, și ca atare ele au fost
desigur avute în vedere și înlăturate de autorii codului penal ca irealizabile sau
ineficace.
După d-l Suchianu codurile penale actuale păcătuesc prin două lipsuri
și anume: 1) pentrucă jumătate din pedepse, anume cele cu caracter pecuniar
sunt ineficace. „Amenzile așa cum sunt ele edictate de codurile chiar cele mai
moderne, spune d-sa, sunt pedepse care pur și simplu nu pedepsesc”, și 2)
pentrucă lasă nepedepsit delictul cel mai grav, delictul care periclitează cel
mai mult societatea de astăzi, calomnia și difamațiunea prin presă.
Să analizăm aceste două afirmațiuni pe rând, în ordinea urmată de
d-sa.
Amenzile, susține d-sa, sunt ineficace fiindcă nu sunt proportionate cu
resursele pecuniare ale culpabilului, căci oricât ar permite legea judecătorului
să jongleze între un maximum și minimum, această gradație a pedepsei în
interiorul aceluiași text se face mai ales după culpabilitatea infractorului și în
orice caz ea e mărginită de cele două limite extreme fixate de legiuitor, astfel
încât aproape totdeauna judecătorul pedepsește prea greu — pe cei
săraci — sau prea puțin, uneori iluzoriu, pe cei bogați, fiindcă efectul
pedepsitor al unei privații bănești nu depinde de cuantumul sumei, ci de
raportul acesteea cu bugetul personal al delincventului. Desigur că în
asemenea condiții pedepsele cu amendă nu numai că nu sunt eficace, cel puțin
pentru bogați, dar sunt și nedrepte, fiindcă ele nu sunt egale pentru toți
delincvenții: suferința morală impusă fiecăruia prin diminuarea patrimoniului
său, nefiind aceeași. Aceasta este, redată cât mai fidel, „ideea originală”, de
bază a d-lui Suchianu.
Lăsând la o parte faptul că suferința morală, ca și cea fizică, e o chestie
de sensibilitate, variabilă după structura indivizilor, și că deci, aceeași amendă
poate provoca uneori o suferință mai mare unui bogat sgârcit decât unui sărac
prodig, trebuie să observăm în principal că legea a avut în vedere această
adaptare a amenzei la situația materială a infractorului, când a edictat
dispozițiunile art. 52 alin. 2 și 3 c. pen., după care „în limitele minimului și
maximului stabilit de lege pentru delictul săvârșit, instanța, ținând seama de
situația materială a infractorului, fixează amenda în așa fel încât să constitue o
îngreunare a traiului său obișnuit, fără însă a-l pune în imposibilitate de a-și
îndeplini îndatoririle privitoare la întreținerea și educația persoanelor care sunt
în sarcina lui. Când instanța ar crede că nici chiar maximum general al
amenzei nu ar fi suficient, poate, motivând special, să pronunțe o amendă
până la îndoitul acelui maximum”.
376 N. Negru
Pe lângă dispozițiunile acestui articol trebuie să mai observăm că,
declarând existența circumstanțelor atenuante și făcând deci aplicația art. 157
c. pen., judecătorul poate reduce amenda sub minimul său legal, adică până la
50 lei. În ce privește deci pe săraci, se poate spune că remedierea răului
semnalat e ca și completă.
Rămân cei extrem de bogați și pentru care maximul amenzei legale,
chiar îndoit conform art. 52 c. pen., poate fi uneori neînsemnat.
Nu trebuie să uităm însă că legea pronunță aproape totdeauna
concomitent cu amenda și pedeapsa închisorei — care se poate la rândul său
transforma în altă amendă — așa încât judecătorii combinând cu înțelepciune
aceste două pedepse după cazul individual care le e supus și ținând seama că,
în ce privește închisoarea, s’ar putea face un raționament opus amenzei cu
privire la bogați și săraci, putem spune că judecătorii pot atenua aproape
complet inegalitatea de represiune provenită din inegalitatea de avere a
delincvenților.
În general cei care ca d-l Suchianu cred că pedeapsa amenzei trebuie
exact ajustată la situația materială a infractorului, pornesc dela prezumția, care
formează de altfel fondul metodelor democratice moderne, ca și a tuturor
minciunilor justiției noastre egalitare, că oamenii sunt în ansamblul lor
omogeni și egali prin natura lor. Dacă baza unei adevărate justiții trebuie să
fie izonimia, adică egalitatea tuturor înaintea legilor, fără distincție de rang, de
clasă sau de avere, măsura represiunei trebuie să fie fixată însă numai de
pericolul social pe care-l reprezintă delictul ca fapt și delincventul ca
persoană. Ceea ce înseamnă că pedeapsa în principal trebuie adaptată la
caracterul infractorului și numai în secundar la averea lui.
Să nu uităm apoi că o funcție principală a codului penal, în partea sa
care tratează delictele contra proprietăței, e de a proteja pe posedenți în contra
mizeroșilor — și a gradua pedeapsa exact după avere, cum cere d-l Suchianu,
ar însemna reducerea ei la zero pentru mizeroșii care o atacă — și îndreptând
rigorile codului penal mai ales contra bogaților ar însemna să se lase
proprietatea individuală sau colectivă fără protecție.
A doua idee a d-lui Suchianu, izvorîtă din cea dintâi și de a cărei
paternitate d-sa pare a fi foarte mândru, deși o mai găsim la alți autori, este
aceea ca potrivirea pedepsei la situația materială a infractorului să se facă
exprimându-se pedeapsa nu sub forma unei sume fixe ca până acum, ci sub
forma unei cote, a unui procentaj de atâta la sută din venitul inculpatului.
,,Față de calculul prin procentaj la buget, toate bugetele sunt egale, toți
delincvenții loviți la fel, indiferent de avuția ori sărăcia lor”, se exprimă d-l
Suchianu, ca și când s’ar pedepsi patrimoniile, iar nu persoanele. Dar să
presupunem că judecătorul va avea posibilitatea legală să-și aleagă procentul
ce-i place a pronunța între un minim oarecare, de exemplu 5%, și un
maximum fixat de pildă la 30%, graduându-se astfel pedeapsa după
culpabilitatea delincventului. Arbitrariul său ar fi limitat, după d-l Suchianu,
numai la această alegere, deoarece odată stabilită condamnațiunea
procentuală, să zicem 10%, adaptarea pedepsei la avere s’ar face automat și
judecătorul n’avea să se mai preocupe personal de situația materială a
infractorului.
D-l Suchianu uită însă că intervine și aci un element nou, care e
variabil și lăsat arbitrariului judecătorului, anume timpul cât va dura
pedeapsa, adică reținerea de venituri.
Obiecțiuni serioase în contra acestui sistem penal se ridică însă în
următoarele ordine de idei:
1) Ar trebui mai întâi ca toți oamenii să poseadă venituri și să fie
înscriși în rolurile fiscale, ceea ce nu e cazul, de exemplu, cu femeile măritate
fără parafernă, cu minorii, mizeroșii, etc.
Contra acestora nu s’ar putea aplica sistemul și dacă el nu are
caracterul general nici nu se mai poate susține.
2) Ar trebui în al 2-lea rând, să se cunoască bugetul fiecărui om, mai
precis veniturile exacte ale fiecăruia și anume nu cele din trecut, din
momentul condamnărei și care prin însuși acest fapt sunt susceptibile de
diminuare, ci acele din viitor și anume cele zilnice de pe timpul cât va dura
executarea.
La noi, unde impozitul progresiv pe venit global înființat prin legea
din 1921, a fost abrogat ca nepractic prin legea din 1934, nu se pot constata
decât categorii determinate de venituri și acestea imperfect și pe anul anterior
impunerei, astfel încât rolurile fiscului nu corespund realităței. Pentru a se
determina venitul zilnic al condamnatului din timpul duratei pedepsei, ar
trebui însă investigațiuni aproape imposibil de făcut, ale căror date fiind
susceptibile de opoziție sau contestație, ar îngreuna executarea cu o serie nouă
de procese și ar face-o astfel aproape imposibilă.
3) S’ar da posibilitatea condamnatului să-și camufleze veniturile în
perioada executărei.
4) Convertirea amenzei în închisoare sau zile de muncă, după normele
prevăzute de art. 54 c. pen., s’ar face cu greu și ar contrazice principiul
egalităței, cei bogați trebuind să facă zile mai multe în raport cu cuantumul
amenzei.
Iată unele din argumentele care fac ca propunerea d-lui Suchianu să fie
respinsă ca inadmisibilă.
Din cauza lor ea nu s’a admis niciodată și nicăieri, iar nu pentru că nu
s’a mai găsit până acum un cap ca al d-sale să o enunțe. D-l Suchianu prevede
378 N. Negru
totuși în ciuda juriștilor care nu vor să-l urmeze, că sistemul d-sale se va
realiza chiar cu vârf și îndesat. „Putem, prevestește d-sa, fără grijă de a fi
dezmințiți de evenimente, că într’o mare măsură pedeapsa bănească va
suplanta chiar în viitor pe aceea a recluziunei”.
Într’o societate din ce în ce mai socializantă noi credem însă că mai
degrabă se va întâmpla fenomenul invers.
Nu trebuie să uităm apoi că pedeapsa în prim rând trebuie să dea
satisfacție unor reacțiuni de ordin moral a societăței, sa fie adică expiatorie și
spre acest scop amenda singură nu e suficientă în cazul a numeroase
infracțiuni. În al doilea rând pedeapsa fiind și un mijloc de apărare socială,
folosită în scopul de a împiedica pe viitor reproducerea unor delicte la fel,
pedeapsa amenzei ar fi ineficace pentru o altă categorie numeroasă de crime și
delicte. Pedepsele pecuniare pot fi folosite în mod singular la unele
contravențiuni și la unele delicte, cum ar fi, de exemplu, cele săvârșite din
cupiditate (contraria contraribus curantur), altfel amenzile trebuiesc să
intervie numai ca pedepse secundare (accesorii) și alegerea lor lăsată la
aprecierea judecătorului.
De altfel în istoria dreptului penal închisoarea ca pedeapsă a apărut în
urma amenzei. Închisorile până în secolul al XVI-lea nu serveau la pedepsire,
ci pentru păzirea debitorilor răi platnici, a preveniților și contravenienților.
Putem spune dar că pedeapsa privativă de libertate e mai modernă și aplicarea
ei s’a desvoltat în dauna celei pecuniare. Unde vede așa dar d-l Suchianu
progresul istoric al acestei din urmă ?
Iată dar cum întregul eșafodaj ridicat de d-l Suchianu pentru a-și
susține această primă reformă și cea mai importantă cade ca un castel din cărți
de joc.
A doua reformă penală, mai puțin importantă și mai ușor de îndeplinit,
dar căreia d-l Suchianu îi atribuie o importanță vitală și pe care a susținut-o cu
căldură și într’alt număr al Vieții Românești anume în Miscellanea nr. 9 din
1938, ar fi agravarea pedepselor pentru defăimare și calomnie prin presă.
,,Sancțiunile împotriva calomniei, scrie d-sa, sunt azi ridicole, căci
cinci lei este exact ca și când nu s’ar pedepsi de loc. Din cauza acestei
insuficiențe a codului, s’a pierdut libertatea cuvântului, s’a pierdut
democrația”. Ea e caput malorum, se plânge d-l Suchianu.
Credem că și aci d-sa exagerează atribuind puteri extraordinare unui
biet text de lege, care nu e mai rău ca altele. Art. 509 c. pen. pedepsește
într’adevăr calomnia și defăimarea prin presă, când privește viața și activitatea
publică a cuiva, nu cu cinci lei cum susține d-l Suchianu (de 20 de ani nu se
mai poate da o asemenea pedeapsă), ci cu închisoarea dela 6 luni la 1 an și
amendă de la 2000 la 5000 lei, iar când privește viața particulară, activitatea
profesională sau cinstea personală a cuiva, pedepsele prevăzute sunt de două
ori mai mari.
În altă parte era defectul, și anume în dispozițiunea vechei legiuiri care
dădea judecarea unor asemenea infracțiuni în competința juraților, acea
funestă instituție, acum abolită, izvorîtă din concepția unei false democrații
(mitul suveranității populare)2. Din nefericire tribunalele care au succedat
juraților în această jurisdicție nu și-au putut arăta măsura competenței lor
fiindcă odată cu instituția juriului a fost desființată și libertatea presei și
întronându-se cenzura, tribunalele nu au mai avut ce judeca în materie.
De sigur regimul presei are nevoie de o reglementare, care se și face în
prezent prin noul proiect de lege al presei, ce e în curs de elaborare, dar el nu
va conține, credem, agravarea pedepselor prevăzute în codul actual. Măsurile
prea restrictive, pedepsele prea aspre, mărginind prea mult libertatea de
mișcare a oamenilor, dacă ajută coheziunea socială, constituesc pe de altă
parte tot atâtea impedimente în calea desvoltărei lor spirituale și deci în calea
progresului.
Soarta libertăței nu e legată, așa acum crede d-l Suchianu, de o
anumită dispoziție din codul penal.
Excesul de licență al presei, pe care l-am deplorat cu toții ca și
celelalte excese ale democrației, era un rod al regimului însuși. În falsa viață a
defunctului regim și mai ales în perioadele de alegeri era natural să răsară tot
felul de minciuni și făgădueli exagerate partizanilor și critici nefondate, adică
calomnii la adresa adversarilor. Calomnia e viermele fatal al libertăței
cuvântului. Căci aceeași e soarta alcătuirilor omenești ca și a vietăților, să
poarte în ele sâmburele morții și sub aparența lor cea mai înfloritoare, cauzele
de pervertire și degenerare să lucreze mai viguros. De aceea unele regimuri se
conrup și pier prin excesul de libertate, precum și altele prin excesul de
autoritate, adică prin adulație și servilism.
În fine, spre a încheia polemica de față, vom spune că mai de folos e
stabilizarea codului penal așa cum e, decât necontenita lui modificare.
N. NEGRU
Consilier la Curtea Criminală București
2
Vezi broşura noastră „Cine trebuie să judece” editată în 1931 de Curierul Judiciar.
IN MEMORIAM
GEZA BALLA
S-a născut la data de 25 august 1934, în municipiul Gheorghieni,

județul Harghita, într-o familie de mici meseriași.
A absolvit Facultatea de Drept din Cluj Napoca în anul 1956.
În perioada 1956-1972, Geza Balla și-a desfășurat activitatea mai întâi
ca anchetator penal și apoi ca procuror la: Procuratura Raională Mureș,
Procuratura Raională Mircurea Ciuc, Procuratura Raională Gheorghieni,
Procuratura Raională Slobozia, Procuratura Raională Oltenița, Procuratura
Locală Buftea, Procuratura Locală Urziceni și Procuratura Locală Bolintin
Vale.
În anul 1972 a fost promovat în aceeași funcție la Procuratura
Județeană Ilfov, iar în anul 1981 a fost transferat la Procuratura Municipiului
București.
Geza Balla s-a pensionat în anul 1987, după o carieră neîntreruptă în
magistratură de peste 3 decenii.
În ultimii 15 ani de activitate, fiind procuror criminalist, a efectuat
urmărirea penală numai în cauze privind infracțiuni contra vieții.
Cu o excelentă pregătire profesională, Geza Balla a dovedit
preocupare pentru introducerea și aplicarea în cadrul urmăririi penale a
metodelor științifice și a mijloacelor tehnice de criminalistică, acordând
asistență și dând îndrumări procurorilor mai tineri la cercetarea locului faptei,
ascultarea părților, formularea obiectivelor unor expertize medico-legale.
S-a implicat în pregătirea și instruirea procurorilor stagiari, în
problemele de tehnică, tactică și metodică criminalistică.
Disciplinat și principial în relațiile cu colegii de muncă și șefii
ierarhici, Geza Balla a fost apreciat și respectat de colectivele în care și-a
desfășurat activitatea.
Ca magistrat, a fost evaluat profesional numai cu calificativele „foarte
bun” și „bun”.
Pentru cei care l-au cunoscut, Geza „Baci” a rămas colegul gata
oricând să-ți spună o vorbă bună sau să-ți sară în ajutor.
Procurorul Geza Balla este o figură luminoasă în galeria procurorilor
din Ministerul Public.
Ilie PICIORUŞ

Revista Pro Lege Nr. 1 2019

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Pro Lege Nr. 1 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRO LEGE NR.

RESPONSABILI ZONALI – REDACTORI

SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE

PRO LEGE Nr. 1/2019

dr. Gheorghe IVAN

In the editorial, the author presents the differences in the

Keywords: judge, magistrate, retirement, prosecutor.

1. Articolul 82 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

,,Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi

Concluzii. Există diferențe de reglementare a pensionării magistraților

contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea

In the article, the author addresses the following issues:

Keywords: National Agency for Fiscal Administration,

Odată cu dezvoltarea industriei internetului, au apărut și activități

As regards the institution of "solving criminal cases by

Keywords: comparative law, prosecutor, solving criminal cases,

1. Reglementarea din noua lege procesual penală în raport cu cea

2. Etapele urmăririi penale. Faza de urmărire penală are ca moment

(1) În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de

3. Caracteristicile etapei rezolvării cauzei. Deși urmărirea penală

5. Rezolvarea cauzei penale. După verificarea lucrărilor urmăririi

6. Referințe de drept comparat. 6.1. Codul de procedură penală

7. Concluzii. Noua reglementare (art. 327 C.pr.pen. român) a preluat,

dr. Remus JURJ-TUDORAN

Access to classified information in the criminal and expulsion

Keywords: national security, classified information, right to a fair

Dreptul la un proces echitabil este garantat de art. 6 § 1 din Convenția

urm. [disponibilă pe site-ul http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2014/

dr. Florena-Esther STERSCHI

The article presents some considerations on the detaining, handing

Keywords: European Convention for the Protection of Human

Prin Adresa nr. L1/10451/4175/R/AG/15 din 22 august 20181,

I. Scurt istoric privind cauza D.I.R. contra României

II. Reglementări specifice în materie

A. Constituția României, republicată:

C. Codul de procedură penală anterior (în continuare C.pr.pen. din

,,Art. 98. Reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor

D. Noul Cod de procedură penală (în continuare C.pr.pen.):

„Art. 103. Aprecierea probelor

,,Art. 139. Supravegherea tehnică

,,Art. 140. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere

,,Art. 147. Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale

III. Jurisprudența Curții Constituționale

1. Decizia nr. 410/20084 a statuat că dispozițiile art. 911 C.pr.pen. din

2. Decizia nr. 962/20095 prin care s-a respins excepția de

3. Prin Deciziile nr. 252/20117, nr. 1516/20118 și nr. 1017/20129,

4. Decizia nr. 155/201810, cea mai recentă, referitoare la excepția de

IV. Doctrină și jurisprudența C.E.D.O.

În concluzie, apreciem că legiuitorul a acordat exigenței impuse de

The current article discusses the method of administrating

Keywords: handwritten statement, criminal prosecution, exclusion

Prezentul studiu își propune să dezbată și să dezlege o chestiune

dr. Pavel PALCU

Keywords: crime scene, rule of criminal forensic tactics,

2. Cercetarea la fața locului trebuie efectuată organizat, după un

Pentru a fi efectuată eficient, cercetarea la fața locului trebuie să se

PRIMUL TERMEN AL RECIDIVEI INCLUDE ȘI PEDEAPSA

In interpreting the provisions of Article 43 (1) and (5) of the

Keywords: compensation in case of improper accommodation,

Decizia Completul Actul Dispoziții Obiectul cauzei

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 19 noiembrie

Obiectul chestiunii de drept:

Dispoziții legale incidente:

Dec. Î.C.C.J. nr. 15/2018 – dispozitiv: