Pro Lege 1 - 2023

PRO LEGE NR.
1/2023
Revistă fondată în anul 1952
COMITETUL ȘTIINȚIFIC
• procuror conf. univ. dr. Răzvan-Horațiu Radu • prof. univ. dr. Ovidiu
Predescu • prof. univ. dr. Augustin Lazăr • prof. univ. dr. Mircea Duțu
• prof. univ. dr. Constantin Mitrache • prof. univ. dr. Florin Streteanu
• prof. univ. dr. Tudorel Toader • lector univ. dr. Remus Jurj
COMITETUL DE REDACȚIE
• procuror-șef secție Antonia-Eleonora Constantin, redactor-șef adjunct
• adjunct al procurorului general Cătălin-Andrei Popescu, redactor • procuror
Oana Chichernea, redactor • prim-procuror militar, colonel magistrat dr. Irinel
Rotariu, redactor • dr. Tamara Manea, redactor • procuror dr. Dragoș-Nicolae
Dumitru, redactor • procuror general adjunct Mihaela-Rodica Chicea, redactor
• procuror Aurelian-Constantin Mihăilă, redactor • procuror
conf. univ. dr. Răzvan-Horațiu Radu, redactor
SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE

• consilier Mădălina Savopol • consilier Oana-Daniela Machidonschi • grefier
Adrian Costache
CONDIȚII DE PUBLICARE
Materialele destinate publicării trebuie să îndeplinească următoarele
condiții minimale:
1. Manuscrisele pot fi trimise redacției în format electronic, la adresa
documentare@mpublic.ro, în Microsoft Word, Century sau Times New
Roman, cu corp de 14, la două rânduri, opțiunea Justify și cu diacritice.
Acestea pot fi, de asemenea, înmânate personal redacției, caz în care
manuscrisele trebuie să fie, deopotrivă, în format electronic și tipărite;
2. Cu referire la autor, manuscrisele trebuie să fie însoțite de
următoarele informații: nume, titlul didactic sau științific, profesia, funcția,
instituția în care își desfășoară activitatea, adresă poștală, număr de
telefon/fax, e-mail și, opțional, fotografie în format JPG. Diagramele,
schemele, imaginile și tabelele se realizează în Microsoft Word;
3. Manuscrisele vor fi însoțite de un scurt rezumat al articolului, scris
atât în limba română, cât și în limba engleză, care să reflecte ideile de bază ale
materialului și să conțină cuvintele-cheie din tezaurul de cuvinte cheie ale
domeniului abordat;
4. Articolele, studiile, comentariile înaintate spre publicare trebuie să
respecte structura științifică consacrată;
5. Autorul își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate
în articol, pentru documentarea invocată și sursele citate. Indicațiile
bibliografice trebuie să respecte normele citării. Redacția „Pro Lege” nu își
asumă responsabilitatea pentru opiniile exprimate de autori în articolele
trimise spre publicare. Manuscrisele nu sunt înapoiate autorilor;
6. Redacția „Pro Lege” își rezervă dreptul de a accepta spre publicare
sau respinge materialele primite, precum și de a face modificări editoriale,
fără să afecteze în vreun fel înțelesul și originalitatea textului trimis spre
publicare;
7. Persoanele și instituțiile interesate de copierea sau prelucrarea unor
articole sau părți de articole publicate în „Pro Lege” o pot face în condițiile
prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe;
8. Stilul de editare și procesul de recenzare pot fi consultate accesând
site-ul http://revistaprolege.ro/.
Redacția „Pro Lege”
Baze de date internaționale recunoscute pentru domeniul științelor
juridice, conform Ordinului ministrului educației naționale și cercetării
științifice nr. 6129/2016
PRO LEGE Nr. 1/2023

CUPRINS
EDITORIAL
Ștefania STAN, Dragoș-Nicolae DUMITRU: Aspecte comparative
privind poliţia judiciară în alte state ale UE, cu o privire
particulară asupra proiectului de lege privind reforma
poliţiei judiciare franceze ...................................................... 15
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII – COMENTARII – ANALIZE
Dumitru-Vlad BRADEA: Diminuarea forței principiului prezumției
de nevinovăție în Directiva 2016/343/UE …………………. 28
Viorel-Gabriel TELICEANU: Incidența jurisprudenței Curții
Constituționale a României asupra administrării probelor în
procesul penal …….…........................................................... 51
Ioan-Florentin ENE: Titularul propunerii de autorizare a metodei
speciale de cercetare prevăzute de art. 152 Cod procedură
penală …………………......................................................... 67
Marinela-Loredana BĂLĂNOIU: Unele considerații privind
avansarea și plata onorariului de expert pentru expertizele
efectuate în cursul judecății ……………………………….. 74
Aurelian-Constantin MIHĂILĂ: Gestiunea mijloacelor materiale
de probă în cursul urmăririi penale …………………………. 80
Oana CHICHERNEA: Câteva considerații cu privire la
posibilitatea restituirii pe cale administrativă a plângerii
prealabile petiționarului și efectele asupra termenului
prevăzut de art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală 90
Radu-Mihăiță CAZACU, Ioana-Ruxandra PALADE: Considerații
4 Cuprins
privind săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private …. 96
Irinel ROTARIU: Rechizițiile de bunuri și prestarea de servicii în
interes public ……………………………………………………. 114
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI
JUSTIȚIE – Rubrică realizată de Antonia-Eleonora CONSTANTIN și Oana
CHICHERNEA
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
Sesizare pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Proces penal.
Privare de libertate. Caracterul injust/nedrept al măsurilor
preventive privative de libertate prin prisma soluțiilor de achitare
sau clasare dispuse în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) Cod
procedură penală. Aplicarea deciziei nr. 136/2021 a Curții
Constituționale. Concursul cu decizia în interesul legii nr. 15/2017.
Convergență. Aspecte diferite …………………………………………… 129
Decizia nr. 78 din 28 noiembrie 2022…………………………………... 137
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE A
ROMÂNIEI – Rubrică realizată de Aurelian-Constantin MIHĂILĂ
Decizia Curții Constituționale a României nr. 365 din 8 iunie 2022
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru
modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal ………………………………………………………………... 148
Decizia Curții Constituționale a României nr. 490 din 27 octombrie
2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 478 alin. (1), ale art. 479 şi ale art. 482 lit. g) din Codul de
procedură penală ……………………………………………................... 152
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR
OMULUI – Rubrică realizată de Antonia-Eleonora CONSTANTIN şi
Răzvan-Horaţiu RADU
Art. 6 din Convenție (aspecte penale). Încălcare. Condamnarea
reclamantului în temeiul unor dispoziții din dreptul intern în mod
manifest contrare dreptului Uniunii Europene. Denegare de
dreptate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Încălcare sub aspectul legalității prin confiscarea în echivalent și
Cuprins 5
interdicția temporară de a pescui în zona economică exclusivă, ca
efect al unei condamnări penale contrare dreptului UE. Licența de
pescuit maritim obținută în alt stat membru al UE a fost parțial
lipsită de substanță …………………………………………….…………. 155
Avizul consultativ solicitat Curții Europene a Drepturilor Omului
de Curtea de Casație din Armenia. Prescripția răspunderii penale
pentru săvârșirea infracțiunilor care constituie acte de tortură.
Există un conflict între dispozițiile Convenției europene a
drepturilor omului, care interzic actele de tortură, și cele care
reglementează principiul legalității? …………………………………… 169
DIN JURISPRUDENŢA CURŢII DE JUSTIȚIE A UNIUNII
EUROPENE – Rubrică realizată de Remus JURJ
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera întâi), în
cauza C-492/22 din 8 decembrie 2022. „Trimitere preliminară –
procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în
materie penală – Mandat european de arestare – Decizia-cadru
2002/584/JAI – Articolul 6 alineatul (2) – Stabilirea autorităților
judiciare competente – Decizie de amânare a predării adoptată de
un organ care nu are calitatea de autoritate judiciară de executare
– Articolul 23 – Expirarea termenelor prevăzute pentru predare –
Consecințe – Articolul 12 și articolul 24 alineatul (1) – Menținerea
în detenție a persoanei căutate în scopul unei urmăriri penale în
statul membru de executare – Articolele 6, 47 și 48 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul persoanei
urmărite penal de a fi prezentă în persoană la procesul său” …….. 177
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a doua)
în cauza C‑583/22 din 12 ianuarie 2023. „Trimitere preliminară –
Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea
polițienească și judiciară în materie penală – Decizia-cadru
2008/675/JAI – Articolul 3 alineatul (1) – Principiul asimilării
condamnărilor anterioare pronunțate într-un alt stat membru –
Obligația de a recunoaște acestor condamnări efecte echivalente cu
cele conferite condamnărilor anterioare la nivel național – Norme
naționale privind contopirea a posteriori a pedepselor – Pluralitate
de infracțiuni – Stabilirea unei pedepse rezultante – Limita maximă
de 15 ani pentru pedepsele cu închisoarea pe durată determinată –
Articolul 3 alineatul (5) – Excepție – Infracțiune săvârșită înainte
de pronunțarea sau de executarea condamnărilor în celălalt stat
6 Cuprins
membru” ………….............................................................................. 182
DIN JURISPRUDENȚA PRIVIND RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MAGISTRAȚILOR – Rubrică realizată de Tamara MANEA
Abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și m) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Jurisprudență ……………………………………………………………… 187
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII PENALE INTERNAȚIONALE ȘI
INFRACȚIUNI CONTRA UMANITĂȚII – Rubrică realizată de
Irinel ROTARIU
Noțiunea de anchetă structurală în cercetarea penală a
genocidului, crimelor de război și crimelor împotriva umanității.
Corespondențe în Codul de procedură penală român ……………….. 200
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE – Rubrică realizată de
Remus JURJ 209
MEMORIE INSTITUŢIONALĂ – Rubrică realizată de Laurențiu-Ștefan
SZEMKOVICS
Decorație conferită în 1921 unor președinți și unor procurori
generali de la Curțile de apel din Cluj, Oradea-Mare, Târgu Mureș
și Timișoara și de la Tribunalul din Sibiu ………………………….. 222
IN MEMORIAM
Ilie PICIORUŞ: Ioan Rus ………………………………………………… 227
The review PRO LEGE No 1/2023
TABLE OF CONTENTS
EDITORIAL
Ștefania STAN, Dragoș-Nicolae DUMITRU: Comparative aspects
of judicial police in other EU states, with a particular
reference to the draft law on the reform of the French
judicial police ......................................................................... 15
STUDIES – ARTICLES – DISCUSSIONS – COMMENTS – ANALYSIS
Dumitru-Vlad BRADEA: Diminishing the force of the presumption
of innocence in Directive 2016/343/EU ……………………. 28
Viorel-Gabriel TELICEANU: The incidence of the jurisprudence of
the Constitutional Court of Romania on the administration
of evidence in the criminal trial …….…................................ 51
Ioan-Florentin ENE: The holder of the proposal for authorization of
the special research method provided by art. 152 of the
Criminal Procedure Code ………………….......................... 67
Marinela-Loredana BĂLĂNOIU: A few considerations regarding
the advancement and payment of expert fees for the expert
opinions performed during the trial ……………………….. 74
Aurelian-Constantin MIHĂILĂ: Management of material evidence
during the criminal investigation ……………………………… 80
Oana CHICHERNEA: A few considerations regarding the
possibility of the administrative return of the prior
complaint to the petitioner and the effects on the term
provided by art. 296 para. (1) of the Criminal Procedure
Code ……………………………………………………………….. 90
Radu-Mihăiță CAZACU, Ioana-Ruxandra PALADE:
Considerations regarding the commission of the crime of
violation of private life ……………………………………..…. 96
Irinel ROTARIU: The requisitions of goods and the provision of
services in the public interest………………………………….. 114
8 Table of contents
FROM THE CASE LAW OF THE HIGH COURT OF CASSATION AND
JUSTICE – Column held by Antonia-Eleonora CONSTANTIN and Oana
CHICHERNEA
THE PANEL FOR RESOLVING LEGAL ISSUES
Referral for resolving a legal matter. Criminal trial. Deprivation of
liberty. The unfair/unjust nature of the preventive measures of
liberty depriving through the point of view of the acquittal or
classification solutions ordered pursuant to art. 16 para. (1) let. a)-
d) of the Criminal Procedure Code. Application of the Decision no.
136/2021 of the Constitutional Court. Concurrent with the decision
in the interest of the law no. 15/2017. Convergence. Different
aspects ……………………………………………………………………… 129
Decision no. 78 of November 28, 2022..………………………………... 137
FROM THE CASE LAW OF THE CONSTITUTIONAL COURT OF
ROMANIA – Column held by Aurelian-Constantin MIHĂILĂ
Decision of the Constitutional Court of Romania no. 365 of June 8,
2022 regarding the objection of unconstitutionality of the Law
amending the Government Ordinance no. 2/2001 on the legal
regime of contraventions and the Law no. 286/2009 regarding the
Criminal Code ……………………………………………………... 148
Decision of the Constitutional Court of Romania no. 490 of October
27, 2022 regarding the exception of unconstitutionality of the
provisions of art. 478 para. (1), of art. 479 and of art. 482 let. g) of
the Criminal Procedure Code ……………………………….................. 152
FROM THE CASE LAW OF THE EUROPEAN COURT OF HUMAN
RIGHTS – Column held by Antonia-Eleonora CONSTANTIN and
Răzvan-Horaţiu RADU
Art. 6 of the Convention (criminal aspects). Violation. Conviction of
the applicant based on the provisions of domestic law, manifestly
contrary to the European Union law. Denial of justice. Art. 1 of the
Protocol no. 1 additional to the Convention. Violation of legality by
equivalent confiscation and temporary prohibition to fish in the
exclusive economic zone as a result of a criminal conviction
contrary to the EU law. The sea fishing license obtained in another
EU member state was partially without substance …………………… 155
Table of contents 9
The advisory opinion requested from the European Court of Human
Rights by the Court of Cassation of Armenia. Prescription of
criminal liability for the commission of crimes that constitute acts of
torture. Is there a conflict between the provisions of the European
Convention on Human Rights, which prohibit acts of torture, and
those regulating the principle of legality? …………………………… 169
FROM THE CASE-LAW OF THE COURT OF JUSTICE OF THE
EUROPEAN UNION – Column held by Antonia-Eleonora CONSTANTIN
Judgment of the Court of Justice of the European Union (First
Chamber), in case C-492/22 of 8 December 2022. "Preliminary
reference – emergency preliminary procedure – Judicial
cooperation in criminal matters – European arrest warrant –
Framework Decision 2002/584/ JHA – Article 6 paragraph (2) –
Determination of the competent judicial authorities – Decision to
postpone the surrender taken by a body that does not have the
capacity of judicial enforcement authority – Article 23 – Expiry of
the duration provided for surrender – Consequences – Article 12
and Article 24 paragraph (1) – Detention of the wanted person for
the purposes of a criminal prosecution in the executing Member
State – Articles 6, 47 and 48 of the Charter of Fundamental Rights
of the European Union – The right of the person prosecuted to be
present in person at his trial” ……………………………………… 177
Judgment of the Court of Justice of the European Union (Second
Chamber) in case C-583/22 of 12 January 2023. "Preliminary
reference – Area of freedom, security and justice – Police and
judicial cooperation in criminal matters – Framework Decision
2008/675/JHA – Article 3 paragraph (1) – Principle of assimilation
of previous convictions handed down in another Member State –
Obligation to recognize these convictions the equivalent effects to
those conferred on previous convictions at national level – National
rules on the subsequent merging of sentences – Plurality of offenses
– Establishing of a resulting sentence – Maximum limit of 15 years
for fixed-term prison sentences – Article 3 paragraph (5) –
Exception – Offense committed before the convictions were
pronounced or carried out in the other Member State” ………….... 182
10 Table of contents
FROM THE CASE LAW REGARDING THE DISCIPLINARY
LIABILITY OF THE MAGISTRATES – Column held by Tamara MANEA
Disciplinary offences provided for in Article 99(h) and (m) of Law
No 303/2004 on the status of judges and prosecutors. Caselaw ……. 187
FROM THE CASE LAW OF THE INTERNATIONAL CRIMINAL
COURT AND CRIMES AGAINST HUMANITY – Column held by Irinel
ROTARIU
The notion of structural inquiry in the criminal investigation of
genocide, war crimes and crimes against humanity.
Correspondence with the Romanian Criminal Procedure Code ……. 200
LEGISLATIVE UPDATES – Column held by Remus JURJ 209
INSTITUTIONAL MEMORY – Column held by Laurențiu-Ștefan
SZEMKOVICS
Decoration conferred in 1921 to presidents and general prosecutors
from the Courts of Appeal in Cluj, Oradea-Mare, Târgu Mureș and
Timișoara and from the Tribunal of Sibiu ………………………….. 222
IN MEMORIAM
La revue PRO LEGE No. 1/2023
TABLE DE MATIÈRES
ÉDITORIAL
Ștefania STAN, Dragoș-Nicolae DUMITRU: Aspects comparatifs
de la police judiciaire dans d'autres pays de l'UE, avec un
accent particulier sur le projet de loi sur la réforme de la
police judiciaire française ...................................................... 15
ÉTUDES – ARTICLES – DÉBATS – COMMENTAIRES – ANALYSES
Dumitru-Vlad BRADEA: Diminution de la force du principe de
présomption d'innocence dans la directive 2016/343/UE …. 28
Viorel-Gabriel TELICEANU: Impact de la jurisprudence de la
Cour constitutionnelle roumaine sur l'administration des
preuves dans les procédures pénales ..................................... 51
Ioan-Florentin ENE: Titulaire de la proposition d'autorisation de la
méthode spéciale d'enquête prévue à l'article 152 du Code
de procédure pénale …........................................................... 67
Marinela-Loredana BĂLĂNOIU: Quelques considérations sur
l'avancement et le paiement des frais d'expertise pour les
expertises réalisées au cours du procès ……………………. 74
Aurelian-Constantin MIHĂILĂ: Gestion des preuves matérielles au
cours de la poursuite pénale ………..……………………… 80
Oana CHICHERNEA: Quelques considérations sur la possibilité
d'un renvoi par voie administrative de la plainte
préliminaire du requérant et les effets sur le délai prévu à
l'article 296 paragraphe 1 du Code de procédure pénale ….. 90
Radu-Mihăiță CAZACU, Ioana-Ruxandra PALADE:
Considérations sur la commission du délit d’atteinte à la vie
privée ……………………………………………………….. 96
Irinel ROTARIU: Réquisitions de biens et prestation de services
dans l'intérêt public ……………………………………………… 114
12 Table de matières
DE LA JURISPRUDENCE DE LA HAUTE COUR DE CASSATION ET
DE JUSTICE – Rubrique réalisée par Antonia-Eleonora CONSTANTIN et
Oana CHICHERNEA
LE PANNEAU DE JUGES POUR RESOUDRE DES QUESTIONS DE
DROIT
Saisine pour la resolution de questions relatives au droit. Procédure
pénale. Privation de liberté. Caractère injuste/inéquitable des
mesures préventives privatives de liberté à la lumière des décisions
d'acquittement ou de non-lieu ordonnées en vertu de l'article 16
paragraphe 1 lettres a)-d) du Code de procédure pénale.
Application de la décision de la Cour constitutionnelle n° 136/2021.
Concordance avec la décision dans l'intérêt de la loi n° 15/2017. 129
Convergence. Différents aspects…………………………………………
Décision n° 78 du 28 novembre 2022…………………………………... 137
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR CONSTITUTIONNELLE DE
LA ROUMANIE – Rubrique réalisée par Aurelian-Constantin MIHĂILĂ
Décision de la Cour constitutionnelle de Roumanie n° 365 du 8 juin
2022 sur l'exception d'inconstitutionnalité de la loi modifiant
l'Ordonnance du Gouvernement n° 2/2001 sur le régime juridique
des contraventions et la loi n° 286/2009 sur le Code pénal ……...... 148
Décision de la Cour constitutionnelle de Roumanie n° 490 du 27
octobre 2022 sur l'objection d'inconstitutionnalité des dispositions
de l'article 478 paragraphe 1, article 479 et article 482 lettre g) du
Code de procédure pénale………………………………........................ 152
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR EUROPEENNE DES DROITS
DE L’HOMME – Rubrique réalisée par Antonia-Eleonora CONSTANTIN
et Răzvan-Horaţiu RADU
Article 6 de la Convention (aspects pénaux) Violation.
Condamnation du requérant sur la base de dispositions de droit
national manifestement contraires au droit de l'Union Européenne.
Déni de justice. Article 1 du Protocole n° 1 à la Convention.
Violation de la légalité par la confiscation équivalente et
l'interdiction temporaire de pêcher dans la zone économique
exclusive à la suite d'une condamnation pénale contraire au droit
de l'Union Européenne. Le permis de pêche en mer obtenu dans un
Table de matières 13
autre État membre de l'Union européenne était en partie dépourvu 155
de substance…………………………………………….………………….
Avis consultatif demandé à la Cour européenne des droits de
l'homme par la Cour de cassation d'Arménie. Prescription de la
responsabilité pénale pour les infractions aui constituent des actes
de torture. Existe-t-il un conflit entre les dispositions de la
Convention européenne des droits de l'homme interdisant les actes
de torture et celles régissant le principe de légalité ? ……………..... 169
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR DE JUSTICE DE L’UNION
EUROPEENNE – Rubrique réalisée par Antonia-Eleonora CONSTANTIN
Arrêt de la Cour de justice de l’Union Europeenne (première
chambre) dans l’affaire C-492/22 du 8 décembre 2022. « Renvoi
préjudiciel – Procédure préjudicielle d’urgence – Coopération
judiciaire en matière pénale – Mandat d’arrêt européen – Décision-
cadre 2002/584/JAI – Article 6, paragraphe 2 – Détermination des
autorités judiciaires compétentes – Décision de report de la remise
adoptée par un organe n’ayant pas la qualité d’autorité judiciaire
d’exécution – Article 23 – Expiration des délais prévus pour la
remise – Conséquences – Article 12 et article 24, paragraphe 1 –
Maintien en détention de la personne recherchée, aux fins de
poursuites pénales dans l’État membre d’exécution – Articles 6, 47
et 48 de la charte des droits fondamentaux de l’Union européenne –
Droit de la personne poursuivie de comparaître en personne à son
procès » ……………………………………………………………. 177
Arrêt de la Cour de justice de l'Union Européenne (deuxième
chambre) dans l'affaire C-583/22 du 12 janvier 2023. « Renvoi
préjudiciel – Espace de liberté, de sécurité et de justice –
Coopération policière et judiciaire en matière pénale – Décision-
cadre 2008/675/JAI – Article 3, paragraphe 1 – Principe de
l’assimilation des condamnations antérieures prononcées dans un
autre État membre – Obligation de reconnaître à ces
condamnations des effets équivalents à ceux attachés aux
condamnations nationales antérieures – Règles nationales relatives
à la confusion des peines a posteriori – Pluralité d’infractions –
Détermination d’une peine globale – Plafond de quinze ans pour les
peines privatives de liberté de durée déterminée – Article 3,
paragraphe 5 – Exception – Infraction commise avant le prononcé
ou l’exécution des condamnations dans l’autre État membre » ......... 182
14 Table de matières
DE LA JURISPRUDENCE EN MATIÈRE DE RESPONSABILITÉ
DISCIPLINAIRE DES MAGISTRATS – Rubrique réalisée par Tamara
MANEA
Violations disciplinaires en vertu de l'article 99-h et 99-m de la loi
n° 303/2004 sur le statut des juges et des procureurs. Jurisprudence 187
DE LA JURISPRUDENCE DE LA COUR PÉNALE INTERNATIONALE
ET DES CRIMES CONTRE L'HUMANITÉ – Rubrique réalisée par
IRINEL ROTARIU
Concept d'enquête structurelle dans les enquêtes pénales sur le
génocide, les crimes de guerre et les crimes contre l'humanité.
Correspondances dans le Code de procédure pénale roumain …….. 200
ACTUALITES LEGISLATIVES – Rubrique réalisée par Remus
JURJ 209
MÉMOIRE INSTITUTIONNELLE – Rubrique réalisée par
Laurențiu-Ștefan SZEMKOVICS
Décoration décernée en 1921 à des présidents et procureurs
généraux des Cours d'appel de Cluj, Oradea-Mare, Târgu Mureș et
Timișoara et du Tribunal de Sibiu …………………………………. 222
IN MEMORIAM
EDITORIAL
ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND POLIŢIA JUDICIARĂ ÎN
ALTE STATE ALE UE, CU O PRIVIRE PARTICULARĂ ASUPRA
PROIECTULUI DE LEGE PRIVIND REFORMA POLIŢIEI
JUDICIARE FRANCEZE
Ștefania STAN
Dragoș-Nicolae DUMITRU
ABSTRACT
Whatever the nature, missions and role of the "judicial police", a

true reform of the judicial police will have to circumscribe a single
major concern: that of becoming more effective, in order to
respond to the citizen's sense of insecurity, increasingly acute
nowadays, having multiple sources.
On the other hand, a reform of the judicial police must be able to
bring increased efficiency to the activity of combating the
phenomenon of crime, especially regarding organized crime,
serious crimes or combating acts of corruption, in relation to
investigative powers of the causes provided for by the various
national legislations.
Tasked with enforcing the law, the police are, in principle, the only
body equipped with armed force authorized for its use, obviously
in a domestic context. At the same time, the police have important
powers, access and means that, based on the law, they can use in
the activity of investigating crimes, but which in turn are threats
to individual freedoms, having an intrusive effect on private life,
so their use it can only be justified when it is carried out in
compliance with the law.
In this context, the existence of a control of the judicial authority
over the activity of the judicial police appears to be absolutely
necessary in a state of law. However, is it sufficient that this

Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Serviciul de
cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe, punct de contact în
Rețeaua Judiciară Europeană, e-mail: stan_stefania@mpublic.ro.

Procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de
resurse umane și documentare, fost magistrat de legătură în Franța, e-mail:
dumitru_dragos@mpublic.ro.
16 Ștefania Stan, Dragoș-Nicolae Dumitru
control be limited to the current legislative provisions regarding
the supervision by the prosecutor of the criminal investigation
activity carried out by the police bodies? Or is there a need to
expand the notion of control of the judicial authority over the
activity of the judicial police, as a whole?
In this light, it must be accepted that such a reform inevitably
becomes a political challenge.
Keywords: judicial reform, judicial police, legislative process,

control, judicial authority, prosecutor.
I. Considerații generale privind conceptul de „poliție judiciară”

În primul rând se impune observația că denumirea „poliției judiciare”
din dreptul român nu poate fi utilizată pentru efectuarea comparațiilor cu
statele membre, deoarece prin simpla traducere poate să nu dea rezultate deloc
(pentru motivul că statele membre nu au structuri de poliție cu această
denumire) ori să dea rezultate eronate (deoarece statele membre au structuri
de poliție cu denumiri asemănătoare, dar care au atribuții diverse și diferite)1.
Spre exemplificare, în unele state membre, poliția judiciară poate
desemna o agenție națională de investigare penală ce aparține poliției, axată
pe combaterea infracțiunilor grave, inclusiv omucideri, răpiri, crimă
organizată, terorism, comerț ilegal cu droguri, corupție, criminalitate
cibernetică și criminalitate financiară (cazul Portugaliei).
În alte state membre, termenul poliție judiciară poate desemna un
serviciu de poliție care are ca atribuții protecția sediului instanței și a
parchetelor de stat, a judecătorilor, procurorilor, victimelor și suspecților,
precum și executarea hotărârilor judecătorești (cazul Poloniei).
În alte state membre, unitățile judiciare ale poliției sunt
compartimente de poliție dedicate materiei judiciare (unități judiciare), care se
află sub comanda șefului poliției și care sunt responsabile cu verificarea
problemelor judiciare la secțiile de poliție și cu monitorizarea legalității. Ele
efectuează anual un număr semnificativ de controale de legalitate2.
1
Date și informații privind organele de poliție din diverse state au fost identificate în
surse publice, cu caracter general, pe site-ul Europol și OSCE Polis, la adresele de web:
https://polis.osce.org/country-profiles și https://www.europol.europa.eu/partners-
collaboration/member-states.
Alte surse de informație utilizate cu caracter particular au fost specificate în subsolul
paginilor corespunzătoare, unde informația a fost folosită.
2
Cazul Finlandei: https://poliisi.fi/en/internal-supervision.
Aspecte comparative privind poliţia judiciară în alte state ale UE, cu o … 17
Prin urmare, în cadrul materialului, ne vom referi la denumirea de
poliție judiciară, urmărind atribuția esențială a poliției judiciare în România,
și anume efectuarea urmăririi penale în cauzele penale, echivalentul efectuării
investigațiilor privind infracțiunile – în termeni mai generali, traductibili și
urmăribili în alte sisteme constituționale și de drept.
II. Aspecte comparative privind rolul, misiunea și statutul

ofițerilor de poliție judiciară în alte state ale UE
a. Termenul de poliție, ca structură care asigură activitatea de
investigație penală (poliția judiciară, în sistemul românesc), este, în mare
parte, în toate statele, o denumire funcțională. Acest rol este asumat de o
structură a unei forțe de poliție mai mari.
b. Din punct de vedere funcțional, în ceea ce privește relațiile între
autoritățile judiciare și poliția cu rol în strângerea probelor în procesul
penal, statele membre au adoptat soluții diferite. Prezentăm, cu titlu de
exemplu, în ordinea descrescătoare a puterilor conferite de lege organelor
judiciare asupra organelor poliției, principalele soluții ce se regăsesc în rândul
statelor UE:
– situația în care organele judiciare conduc ori supraveghează
activitatea de strângere a probelor prealabile trimiterii în judecată: Bulgaria3,
Polonia, Cehia4, Franța, Germania, Grecia, Țările de Jos, Portugalia, Spania,
Ungaria;
3
În Bulgaria, în etapa premergătoare procesului, procurorul are posibilitatea legală
de a îndruma autoritățile de anchetă/investigatorul, poliția sau ofițerul vamal ori să atribuie
direct unui expert efectuarea evaluării expertizei (https://www.ejn-
crimjust.europa.eu/ejn/EJN_InfoAbout/RO/239).
Funcția principală a Parchetului din Republica Bulgaria este de a păstra respectarea
legii. Parchetul exercită conducerea urmăririi prealabile, aduce în judecată persoanele care au
săvârșit o infracțiune, sprijină acuzațiile în cauze penale cu caracter general, participă la
procesul penal în calitate de acuzator de stat, supraveghează executarea măsurilor penale și a
altor măsuri coercitive, acționează pentru anularea hotărârilor ilegale și, de asemenea,
intervine în cauzele civile și administrative, prevăzute de lege (https://prb.bg/en/prosecutors-
office/history).
4
În Cehia, în procedurile preliminare, procurorul este organul dominant – în această
relație folosim termenul „dominus litis”. Procurorul exercită supravegherea respectării
legalității. În vederea lămuririi cauzei și a constatării făptuitorului, procurorul este îndreptățit
să ordone autorităților de poliție să efectueze acțiuni în limitele atribuțiilor sale statutare.
Pentru cercetarea unor fapte care presupun săvârșirea unei infracțiuni, procurorul
poate solicita organului de poliție dosare, documente, materiale și rapoarte de activitate. Mai
mult, poate revoca și atribui cauze de la organul de poliție, trebuie să proceseze fără întârzieri
cererile persoanei împotriva căreia se desfășoară procedura, precum și cererile părții vătămate
de remediere a întârzierilor și viciilor din procedura autorității de poliție (Secțiunea 157a din
Codul de procedură penală ceh – „CPC”).
– în îndeplinirea atribuțiilor lor, procurorii sunt autorizați să aibă
contact direct cu autoritățile de poliție și alte autorități și să solicite sprijinul
acestora – Austria5;
– situația în care, în îndeplinirea atribuțiilor lor, organele judiciare nu
pot interveni în activitatea poliției (cazul Irlandei), unde procurorii au
posibilitatea să adreseze recomandări organele de poliție care, însă, nu sunt
obligate să respecte directivele primite (Finlanda6, Estonia7) ori unde
procurorii de primă instanță sunt chiar subordonați șefului poliției (cazul
Danemarcei8).
c. Din punctul de vedere al formării profesionale inițiale și continue,
se constată, în cvasi majoritatea statelor din UE, faptul că polițiștii beneficiază
de formare specializată în școli și universități dedicate, aflate, în general, în
subordinea Ministerelor de Interne.
d. Din punct de vedere administrativ – respectiv al subordonării
ierarhice și a carierei ofițerilor de poliție judiciară – au fost identificate, de
asemenea, mai multe soluții la nivelul statelor membre:
În exercitarea supravegherii în cadrul procedurilor preliminare, procurorul are

dreptul să dea instrucțiuni obligatorii pentru cercetarea infracțiunilor, să participe la acțiunile
întreprinse de organul de poliție la procedurile preliminare sau să efectueze el însuși acțiunea
individuală, să restituie cauza la Poliție cu instrucțiunile sale, să o completeze, să desființeze
deciziile și măsurile luate de autoritatea de poliție, dacă acestea sunt ilegale sau nefondate, și
să înlocuiască aceste decizii și măsuri cu propriile sale decizii.
5
În Austria, parchetele sunt autorități speciale separate de instanțele judecătorești,
care protejează, mai ales, interesul public al justiției în materie penală. Atribuțiile lor sunt, în
principal, în legătură cu întocmirea rechizitoriului și reprezentarea în timpul procesului. Sunt
numite și autorități de acuzare. Parchetele nu sunt independente, ci sunt structurate ierarhic și
sunt legate de instrucțiunile biroului superior al procuraturii și, în cele din urmă, ale
ministrului federal al justiției.
6
Pentru Finlanda, a se vedea Raportul Greco – First evaluation round – Themes
examined: Independence, specialisation and means available to national bodies engaged in
the prevention and fight against corruption; Extent and scope of immunities. Report:
https://www.coe.int/en/web/greco/evaluations/finland.
7
În Estonia, procurorii, aflați sub autoritatea ministrului justiției, verifică dacă
activitățile poliției și cercetările prealabile în cauzele penale se desfășoară cu respectarea
procedurilor corespunzătoare și în conformitate cu legea.
8
Pentru Danemarca, existența unor relații strânse între poliție și procurori, ca urmare
a acestei organizări, a fost remarcată și criticată de Amnesty International într-un raport dat
publicității. Denmark: Police Accountability Mechanisms in Denmark – Amnesty
International report – 2008 (https://www.amnesty.org/en/wp-
content/uploads/2021/07/eur180012008eng.pdf).
– subordonare față de Ministerul Administrației și Internelor – în state
precum Estonia, Franța, Germania9, Polonia, Spania, Danemarca, Austria,
Bulgaria, Cehia;
– subordonare față de Ministerul Justiției – cazul Irlandei10,
Ungariei11, Portugaliei12;
– subordonare față de un minister diferit de Ministerul de Interne și
Ministerul Justiției – cazul Greciei, unde poliția este subordonată Ministerului
pentru protecția cetățenilor;
– subordonare mixtă – cazul Țărilor de Jos13, unde responsabilitatea
administrării poliției este împărțită între Ministrul de Interne și relații cu
Regatul, un primar și procurorul-șef (parchetele fiind subordonate
Ministerului Justiției).
III. Privire particulară asupra modelului francez și a proiectului

de lege privind reforma poliției judiciare franceze
a) Scurte considerații istorice privind rolul și misiunile poliției
judiciare franceze
În Republica Franceză, competența de investigare a infracțiunilor
revine atât unor structuri de poliție, cât și unor unități de jandarmerie, în
funcție de locul comiterii faptelor cu caracter penal. Poliția Națională este
competentă în zonele urbane, în vreme ce Jandarmeria Națională deține
competențe de cercetare a faptelor comise în zone rurale și în orașele cu
populație mai mică de 20.000 de locuitori.
La nivelul Poliției Naționale, principala structură cu competențe de
cercetare/investigare a infracțiunilor este Direcția Centrală de Poliție Judiciară
(DCPJ).
9
În Germania, în cazul Poliției Federale, polițiile de land sunt subordonate conform
structurii fiecărui land.
10
Ministrul Justiției, Egalității și Reformei Legii este responsabil de performanța
Poliției Naționale. Cu toate acestea, operațiunile poliției de zi cu zi sunt responsabilitatea
comisarului numit de guvern, în timp ce ministrul este responsabil în fața Dáil (Legislativul
irlandez).
11
În cazul Ungariei, poliția este subordonată ministrului responsabil cu aplicarea
legii din cadrul Ministerului Justiției și al Aplicării legii.
12
Poliția Judiciară a Portugaliei, deși raportează ministrului justiției, este
supravegheată din punct de vedere juridic de Procurorul General (Procurador-General da
República), iar un consiliu de coordonare (Conselho Coordenador) supraveghează
coordonarea operațională.
13
Ministrul de Interne și Relații cu Regatul este responsabil de administrația centrală
a poliției din Țările de Jos. Unul dintre primarii („burgmasters”) dintr-o regiune (adesea cea
cu cel mai mare municipiu) este administratorul poliției. Împreună cu procurorul-șef, acesta
are responsabilitatea supremă pentru administrarea serviciului de poliție.
Direcția Centrală de Poliție Judiciară, cunoscută și sub abrevierea de
«Poliție Judiciară» sau, mai simplu, PJ, este o direcție activă din cadrul
Direcției Generale a Poliției Naționale.
Poliția Judiciară a fost creată la începutul secolului XX, din voința
comună a prefectului Célestin Hennion și a lui Georges Clemenceau, a cărui
emblemă figurează pe celebrul logo al DCPJ. Încă de la înființarea lor,
brigăzile regionale de poliție mobilă, denumite și «brigăzile tigrului», au știut
să utilizeze și să valorifice în folosul lor invențiile tehnice și progresul poliției
criminalistice pentru a combate, cu arme egale, bandele de răufăcători care
începuseră să semene teroare în țară, în acea perioadă. În acest sens,
administrația franceză s-a preocupat ca poliția judiciară franceză să dispună în
permanență de tehnologii de vârf care să faciliteze și să eficientizeze
activitatea ei profesională.
Direcția Centrală de Poliție Judiciară dispune de un stat major, șapte
servicii centrale de specialitate și servicii descentralizate, reunind aproape
5.300 de funcționari.
Direcția contribuie la exercitarea misiunilor de poliție judiciară pe
întreg teritoriul, la prevenirea și reprimarea formelor specializate, organizate
sau transnaționale de delincvență și criminalitate. Direcția supraveghează, de
asemenea, unitățile de jocuri de noroc și circuitele de curse.
Poliția judiciară participă activ la lupta împotriva terorismului și la
cooperarea polițienească internațională, rămânând totodată, prin intermediul
structurilor sale centrale și teritoriale, vârful de lance al luptei împotriva
criminalității organizate și a criminalității grave.
Misiunea Poliției Judiciare în Franța.

Misiunea poliției judiciare este îndeplinită, în Franța, în principal prin
intermediul a trei servicii ce fac parte din structura Ministerului de Interne
francez:
– direcția centrală de securitate publică,
– direcția centrală a poliției judiciare, aparținând poliției naționale, și
– subdirecția poliției judiciare, aparținând jandarmeriei naționale.
Personalul responsabil de această misiune este alcătuit din ofițeri de
poliție judiciară (OPJ) și agenți de poliție judiciară (APJ).
Calitatea de ofițeri de poliție judiciară OPJ, datorită atribuțiilor sale
specifice, poate fi exercitată doar de un număr limitat de polițiști care au
promovat testele legale. În plus, pentru a-și exercita funcția, ofițerul de poliție
judiciară trebuie să fie autorizat personal de către autoritatea judiciară.
b) Cadrul juridic actual privind activitatea poliției judiciare în
contextul anchetei penale
Anchetele penale reprezintă ansamblul investigațiilor, cercetărilor și
actelor efectuate conform regulilor Codului de procedură penală. Mijloacele
de cercetare ale poliției judiciare franceze sunt diferite în funcție de
deschiderea sau nu a unei anchete penale de către judecătorul de instrucție
(information judiciaire), în situația unor cauze complexe ori a unei anchete
preliminare (enquête préliminaire) realizate de către procuror.
● Acțiunile poliției judiciare înainte de deschiderea unei anchete
Constatarea infracțiunilor contra legii penale este o atribuție specifică
poliției judiciare, pe care o exercită în special în urma primirii de plângeri și
denunțuri, conform codului de procedură penală francez, dar și prin alte
mijloace și acțiuni investigative specifice, cum sunt, spre exemplu,
supravegherea cercurile de infractori sau a locurilor cunoscute pentru
săvârșirea de infracțiuni.
Efectuarea de investigații, precum și strângerea probelor în cauzele
penale necesită realizarea de activități pe care Codul de procedură penală
francez le încredințează efectiv poliției judiciare, însă sub controlul unui
magistrat (conservarea indiciilor și a probelor de la fața locului, percheziții și
sechestre, audieri de martori, verificări de identitate, interpelări, luarea
măsurii reținerii, infiltrarea sau plasarea investigatorilor sub acoperire în
cadrul rețelelor legate de crima organizată, plasare de sisteme de înregistrări
ambientale în anumite locuri și vehicule)14.
În privința actelor care aduc atingere sau pot afecta libertățile
individuale, acestea sunt permise a fi efectuate de către poliția judiciară numai
în interesul superior al justiției și al aflării adevărului. Acesta este motivul
pentru care acestea sunt strict reglementate de legea franceză și permise în
două tipuri de anchete:
– investigarea infracțiunii flagrante; cu precizarea că acest tip de
anchetă este posibilă numai pentru infracțiuni (crime și delicte, în clasificarea
legii penale franceze) pedepsite cu închisoare. Din cauza constrângerii care
caracterizează ancheta în caz de infracțiune flagrantă, durata acesteia este
limitată la opt zile (durată ce poate fi reînnoită, eventual, o singură dată);
– în cazul unei anchete preliminare, aceasta reprezentând un tip de
anchetă comună/obișnuită, constând într-un cadru necoercitiv al activității
14
Pentru detalii legislative privind controlul autorității judiciare asupra activității
poliției judiciare, a se vedea prevederile codului de procedură penală francez: Dispositions
générales sur la police judicaire en France
(https://www.legifrance.gouv.fr/codes/section_lc/LEGITEXT000006071154/LEGISCTA000
006151872/).
judiciare, care se efectuează pentru crime și delicte ce nu sunt flagrante sau nu
fac obiectul unei anchete dispuse de către judecătorul de instrucție în cazuri
complexe, precum și pentru amenzi. Durata sa nu este limitată.
Aceste operațiuni se efectuează sub conducerea ministerului public sau
„parchet”, reprezentat de procuror.
● Acțiunile ce pot fi efectuate de poliția judiciară după deschiderea

unei anchete
În cazurile în care fapta constituie o infracțiune gravă sau care necesită
o activitate investigativă complexă, procurorul deschide o procedură specială,
numită „informare judiciară”, ce are ca efect încredințarea cercetării cauzei
unui judecător de instrucție, abilitat de lege să dispună o serie de investigații
în mod direct, fără a apela, spre exemplu, la un judecător de drepturi și
libertăți, așa cum se prevede în dreptul român.
În acest caz, misiunea poliției judiciare nu se mai desfășoară sub
conducerea procurorului, ci sub cea a judecătorului de instrucție, un magistrat
specializat în efectuarea de anchete penale, căruia legea îi conferă puteri
legale sporite în vederea instrumentării cauzei, respectiv a conducerii unei
anchete penale complexe.
În acest sens, judecătorul de instrucție poate solicita (printr-un act de
delegare – denumit comisie rogatorie) unui ofițer de poliție judiciară să
efectueze în locul său unul sau mai multe acte de anchetă. Cu toate acestea,
anumite acte de procedură penală nu pot fi delegate poliției judiciare, cum ar
fi: interogatoriul și confruntarea învinuitului, numirea experților, emiterea de
mandate, audierea părții civile sau a martorului asistent, decât dacă aceștia o
solicită.
Prin urmare, în acest cadru de anchetă, ofițerii de poliție judiciară
beneficiază de autonomie operațională mai largă sau mai restrânsă, în funcție
de amploarea actelor care le-au fost încredințate de judecătorul de instrucție în
comisia rogatorie.
c) Controlul autorității judiciare asupra activității poliției

judiciare
Controlul autorității judiciare asupra poliției judiciare, în legislația
franceză, relevă existența unor raporturi caracterizate de o complexitate
specifică.
Poliția judiciară franceză constituie un dispozitiv auxiliar indispensabil
acțiunii publice exercitate de către stat în cadrul procesului penal. Desigur,
procurorul, respectiv judecătorul de instrucție (în cazul infracțiunilor grave și
complexe) dispune de toate atribuțiile și prerogativele atașate calității de ofițer
de poliție judiciară și poate efectua toate actele necesare cercetării și
instrumentării penale a infracțiunilor. În practică însă, aceste misiuni sunt
încredințate ofițerilor și agenților de poliție judiciară.
Relația dintre autoritatea judiciară și poliția judiciară este una
complexă, existând o dublă autoritate15 exercitată asupra ofițerilor și agenților
de poliție judiciară. Pe de o parte, ofițerii de poliție judiciară, dar și jandarmii
din cadrul unităților investigative ale jandarmeriei naționale, se află în
subordinea Ministerului de Interne și, respectiv, Ministerului Apărării.
Teoretic, activitatea acestora nu este alocată în totalitate misiunilor de poliție
judiciară, întrucât ei nu depind de Ministerul Justiției în ceea ce privește
recrutarea, remunerarea, cariera etc.
Cu toate acestea, art. 12 din Codul de procedură penală francez
prevede că activitatea de poliție judiciară se exercită „sub conducerea
procurorului”. Totodată, art. 41 din Codul de procedură penală francez
subliniază că procurorul „direcționează activitatea ofițerilor și agenților
poliției judiciare de competența teritorială a instanței sale”.
În acest sens, ofițerii de poliție judiciară sunt ținuți să informeze fără
întârziere procurorul republicii16 despre infracțiunile de care au cunoștință. Pe
de altă parte, art. D-3 din Codul de procedură penală francez permite
procurorului să aleagă și să desemneze serviciul de anchetă al poliției
judiciare care va fi însărcinat cu efectuarea investigațiilor necesare.
Un alt aspect al controlului exercitat de autoritatea judiciară asupra
poliției judiciare constă în faptul că, potrivit legislației franceze, procurorul
general al curții de apel este cel abilitat de lege să autorizeze calitatea de
ofițer de poliție judiciară, precum și să retragă sau să suspende această
calitate.
În baza autorizării acordate de procurorul general al curții de apel,
numirea efectivă în calitate de ofițer de poliție judiciară se realizează prin
decret de numire co-semnat de către ministrul justiției și ministrul de interne
(ori ministrul apărării în cazul ofițerilor de poliție judiciară din cadrul
jandarmeriei naționale).
De asemenea, evaluarea profesională a ofițerilor de poliție judiciară
este realizată de către procurorul general al curții de apel, această evaluare
fiind avută în vedere, astfel cum prevede art. 19-1 din Codul de procedură
penală francez, la dosarul profesional de avansare profesională a ofițerului de
poliție. În acest sens, este de menționat faptul că prin decretul nr. 98-1203 din
28 decembrie 1998, s-a prevăzut că dosarele individuale de evaluare ale
15
Dubla autoritate sau dubla subordonare este deseori denumită «dublă caschetă».
16
În sistemul judiciar francez, procurorul republicii este corespondentul
prim-procurorului de pe lângă tribunalul de județ.
ofițerilor de poliție judiciară sunt deținute de către parchetul general al curții
de apel. Totodată, decretul cuprinde și toate elementele de notare privind
evaluarea profesională a ofițerilor de poliție de către procurorul general al
curții.
Cu toate acestea, eficiența controlului exercitat de către autoritatea
judiciară asupra poliției judiciare franceze, sub toate aspectele pe care le
implică acesta, este astăzi repusă în discuție în cadrul unui proiect de lege
având ca obiect reorganizarea poliției judiciare cu scopul întăririi rolului
acestei instituții, proiect de lege aflat în dezbatere în Senatul Parlamentului
francez.
Proiectul a suscitat dezbateri aprinse, unii dintre senatori, foști miniștri
ai justiției franceze, subliniind răspicat faptul că o poliție judiciară eficientă
nu poate exista fără asigurarea unei autorități reale din partea justiției
asupra activității ofițerilor de poliție judiciară, asupra posibilității de a
dispune afectarea acestora exclusiv activității de anchetă, precum și asupra
evaluării performanțelor activității profesionale17.
d) Aspecte evocate cu ocazia dezbaterilor din Senatul francez, ce

pot constitui teme de reflecție general valabile în legătură cu reforme
privind activitatea poliției judiciare:
Comisia de reflecție înființată de către Senatul francez cu privire la
proiectul de lege privind reforma poliției judiciare franceze constata, în
raportul său, faptul că echilibrul ce rezultă din actualele reguli referitoare la
existența unei „duble caschete” în privința autorității exercitate asupra
poliției judiciare este astăzi criticabil, comisia de reflecție evidențiind
„defectele” acestui sistem, spre exemplu, în special prin faptul că „magistratul
nu controlează condițiile de angajare a personalului”, ci doar acordă o
autorizare a acestuia de a funcționa în cadrul corpului poliției judiciare18.
Un aspect important în cadrul reflecției privind reforma poliției
judiciare îl constituie existența unui anumit risc de vulnerabilitate constând în
faptul că dubla dependență a ofițerilor de poliție judiciară poate conduce
uneori la comunicarea de date din ancheta penală – procedură nepublică –
către autorități din afara sistemului judiciar sau care nu sunt îndrituite a lua
cunoștință despre acestea.
17
Elisabeth Guigou, ministru de justiție francez (4 iunie 1997-18 octombrie 2000),
cu ocazia dezbaterilor asupra proiectului de lege privind reforma poliției judiciare
(https://www.senat.fr/rap/l99-011/l99-0117.html).
18
Pentru sinteza raportului comisiei de reflecție asupra proiectului de lege privind
reorganizarea și întărirea activității poliției judiciare, a se vedea adresa web
https://www.senat.fr/rap/l99-011/l99- (accesată la 27 februarie 2023).
Un alt aspect problematic, ce a constituit obiect de reflecție al
comisiei, este tot în legătură cu rolul ambiguu al justiției asupra poliției
judiciare: în fapt, la modul concret și mai ales în anumite cauze particulare,
sensibile, se naște, din modul de relaționare dintre justiție și poliția judiciară,
o întrebare directă, respectiv cum determinăm exact cine anume definește
politica acțiunii publice de tragere la răspundere penală atunci când
imperativul de ordine publică ajunge să reprezinte o importanță excepțională,
cum sunt, spre exemplu, anumite infracțiuni de criminalitate organizată, trafic
de persoane, corupție înaltă etc., atunci când aceste cazuri ajung să aibă un
impact public major. Problema rezidă din faptul că poliția judiciară nu
aparține în totalitate justiției, ci executivului, iar în anumite situații, cum sunt
acele infracțiuni cu un puternic impact la public, poate părea evident că
gestionarea acestora ar implica o acțiune sau, cel puțin, ar avea o influență
politică.
Sub acest aspect, este de remarcat faptul că, în fața echilibrului mai
degrabă precar în ceea ce privește controlul justiției asupra poliției judiciare,
un fost ministru de justiție francez19 afirma, încă din anul 1997, necesitatea de
a întări controlul autorității judiciare asupra poliției judiciare. În documentul
intitulat „O reformă pentru justiție”, prezentat încă din 29 octombrie 1997,
aceasta sublinia în mod direct, fără niciun menajament, faptul că: „poliția
dispune de mijloace pe care justiția trebuie să poată să le cunoască și să le
utilizeze mai bine. În acest sens, controlul justiției asupra ansamblului de
operațiuni efectuate de către poliție reprezintă o reală garanție oferită
cetățenilor într-un stat de drept”.
Actualul proiect de reformă a poliției judiciare franceze, aflat în
prezent în dezbatere aprinsă în Senatul francez și criticat pentru lipsa de
consistență, are totuși meritul de a fi repus în discuție ceea ce se afirma, în
fapt, în mediul judiciar, deja cu mai bine de cincisprezece ani în urmă.
Cu ocazia dezbaterilor asupra proiectului de reformă a poliției
judiciare au fost avansate și alte propuneri, catalogate drept extrem de
ambițioase, în sensul că serviciile de poliție judiciară să fie atașate
Ministerului de Justiție francez. Deși bine primită în rândul magistraților,
această propunere a fost criticată în special pentru argumentul că înființarea,
respectiv crearea unui corp specializat de poliție judiciară în cadrul
Ministerului de Justiție prezintă riscul de a avea drept efect privarea
membrilor acestui corp de orice legături cu celelalte servicii de poliție și, pe
cale de consecință, de orice date și informații operative relevante.
19
Elisabeth Guigou, ministru de justiție francez (4 iunie 1997-18 octombrie 2000),
prima femeie numită în funcția de ministru de justiție francez; pentru detalii,
https://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89lisabeth_Guigou.
O altă propunere care a fost avansată de către comisia de reflecție
asupra proiectului de lege și care pare a fi luată în calcul în scopul întăririi
controlului autorității judiciare asupra activității de poliție judiciară prevede
faptul că acest control al poliției judiciare să fie încredințat unui magistrat de
rang înalt. În concret, s-a avansat propunerea ca trei magistrați de rang înalt,
asistați de colaboratori din cadrul Ministerului de Justiție francez, să fie
plasați pe lângă directorul central al poliției judiciare, directorul central al
jandarmeriei, precum și pe lângă directorul central al vămilor, în scopul de a
exercita un control asupra tuturor misiunilor poliției judiciare. În plus, comisia
de reflecție nu exclude, dintre soluții, și posibilitatea numirii unui magistrat
pentru funcția de director general al poliției judiciare, în același scop de a se
asigura un control real asupra activității poliției judiciare, ceea ce ar constitui,
astfel cum s-a afirmat în mod constant în mediul judiciar francez, o veritabilă
garanție oferită cetățenilor.
Trebuie subliniat faptul că în același cadru general ce vizează întărirea
controlului exercitat de autoritatea judiciară asupra activității de poliție
judiciară, în luna iunie 2021, cu ocazia dezbaterii unui alt proiect legislativ
referitor la protecția prezumției de nevinovăție și drepturile victimelor,
Senatul francez adopta un amendament referitor la crearea unei inspecții
generale a poliției judiciare însărcinate cu infracțiunile comise de către ofițerii
de poliție judiciară în exercițiul sau cu ocazia exercitării funcțiunilor lor.
În legătură cu acest aspect, însă, actuala comisie de reflecție asupra
proiectului de lege cu privire la reforma poliției judiciare a propus o soluție
mult mai viabilă, în sensul de a implica, mai degrabă, actuala inspecție
generală de care dispune ministrul de justiție francez prin Direcția Serviciilor
Judiciare din cadrul Ministerului de Justiție, în ceea ce privește efectuarea de
inspecții vizând activitatea ofițerilor de poliție judiciară, în loc de a înființa un
corp nou de inspecție. Pe de altă parte, pentru ca intervenția și controlul
autorității judiciare asupra poliției judiciare să fie reale și efective, soluția
avansată vizează și necesitatea si oportunitatea extinderii competenței
Direcției Serviciilor Judiciare din cadrul Ministrului de Justiție francez astfel
încât activitatea de inspecție să nu fie limitată doar la situația comiterii de
infracțiuni de către ofițerii de poliție în exercitarea funcțiunilor lor. În acest
sens, se propune posibilitatea dispunerii de acțiuni de inspecție asupra
ansamblului activității unui serviciu de poliție judiciară ori asupra unui ofițer
de poliție judiciară, inclusiv atunci când sunt constatate anumite
disfuncționalități ce nu implică săvârșirea de infracțiuni, dar care pot avea un
impact negativ asupra activității de anchetă penală coordonată de parchete.
În loc de concluzii.
Procesul francez de legiferare a unui nou statut al poliției judiciare își
urmează cursul legislativ, în pofida unui context complex și sensibil, marcat
de controverse și contraziceri. Corpul profesional al poliției judiciare20
franceze manifestă o opoziție dură, fiind îngrijorat că, în urma intrării în
vigoare a noii legi, își va pierde independența. Ministrul de interne21 anunță că
proiectul a fost testat deja cu succes în departamentele Outre-mer și că are
efecte pozitive incontestabile, urmând a intra în vigoare, în urma adoptării
sale ca lege, chiar în cursul anului 2023. Senatul Franței, ca primă cameră
sesizată în procesul de legiferare, a criticat în raportul22 său proiectul de
reformă globală a poliției ca fiind anacronic și inadecvat pentru poliția
judiciară, apreciind că, întrucât se urmărește o reformă în profunzime,
proiectul ridică dificultăți și ar trebui modificat de la temelie, într-o abordare
diferită, plecând de la principiile de bază pe care se fundamentează o societate
democratică și cu luarea în considerație a opoziției manifestate în mod deschis
de către corpul profesional al poliției judiciare căruia noua lege i se adresează.
În ce măsură un nou statut al poliției judiciare va fi suficient de suplu
și va corespunde necesităților de a face față provocărilor curente generate de
evoluția criminalității grave care, fără statute legiferate, se află în continuă
schimbare și adaptare, rămâne de văzut și, ca întotdeauna, nu putem decât să
rămânem încrezători în înțelepciunea legiuitorului.
20
https://www.20minutes.fr/justice/4026613-20230306-reforme-pj-enqueteurs-
manifestent-contre-passage-force-gerald-darmanin.
21
https://www.20minutes.fr/justice/4021754-20230202-police-judiciaire-
anachronique-inadapte-rapport-senat-dezingue-projet-reforme.
22
https://www.senat.fr/notice-rapport/2022/r22-302-notice.html, Rapport, fila 92
paragr. 2.
STUDII – ARTICOLE – DISCUȚII –
COMENTARII – ANALIZE
DIMINUAREA FORȚEI PRINCIPIULUI PREZUMȚIEI DE
NEVINOVĂȚIE ÎN DIRECTIVA 2016/343/UE
Dumitru-Vlad BRADEA*
ABSTRACT
This article will analyze the legislative measures taken at the

European level in order to establish the minimum standards for
the application of the presumption of innocence, which had the
role of systematizing, consolidating and clarifying the
jurisprudence of the European Court of Human Rights in this
field. It is noted that, although a principled regulation of the
presumption of innocence was achieved through the adoption of
Directive 2016/343/EU, the European legislator left it up to the
European Court to establish new standards or interpretations,
choosing not to assume the exceeding of standards imposed until
that moment.
Keywords: Directive 2016/343/EU, European Court of Human

Rights, presumption of innocence, scope, suspected or accused
persons.
Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care

trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea
de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit. În
principiu, este de acceptat o nuanțare a normelor juridice în textul național
față de directivă, din moment ce aceasta este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele1.
Rezultatul la care trebuie să se ajungă este prevăzut de directivă, dar
conținutul acesteia, în întregime, trebuie transpus realităților juridice din statul
membru respectiv. Cu toate că o directivă ar putea ridica probleme de
*
Prim-procuror – Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, doctorand al Școlii
doctorale de drept a Universității de Vest din Timișoara, e-mail: vlad_bradea@yahoo.com.
1
A se vedea art. 288 din TFUE.
Diminuarea forței principiului prezumției de nevinovăție în Directiva… 29
interpretare, aceasta nu poate fi exclusă de la transpunere, iar statul răspunde
pentru neîndeplinirea obligațiilor2. Referitor la conținut, se reține că trebuie să
fie același atât în reglementarea națională, cât și în directivă.
Limitarea posibilităților statelor membre în privința transpunerii
directivelor este reglementată de tratat, în special de art. 288 TFUE. Deși, la o
primă lectură, se pare că statele au acces doar la mijloacele de tehnică
legislativă pe care trebuie să le adapteze, s-a subliniat că alegerea este limitată
de tipul de măsuri adoptat, iar conținutul este determinat în întregime de
directiva în cauză3.
Transpunerea directivelor trebuie să se realizeze prin mijloacele
legislative corespunzătoare, sens în care dispozițiile directivei trebuie
transpuse în legislația națională de o manieră care să-i confere forță
obligatorie incontestabilă, cu specificitatea, precizia și claritatea cerute pentru
a satisface securitatea juridică, iar în cazul în care directiva vizează crearea de
drepturi pentru particulari, beneficiarii trebuie să fie în măsură să-și cunoască
drepturile4.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO)
și, mai recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene au stabilit, în materia
prezumției de nevinovăție, standarde minime, care fac în mod normal parte
din legislația statelor membre, dar de multe ori, în practică, constatăm
încălcări grave ale garanțiilor fundamentale, care pun în pericol aplicarea
instrumentelor adoptate.
Pentru a depăși dificultatea, de câțiva ani Uniunea Europeană a decis
să consolideze drepturile, în ideea de a armoniza măsurile care trebuie
adoptate pentru a stabili un standard minim de aplicare. În acest scop, s-a
stabilit o Foaie de parcurs5, în vederea întăririi drepturilor procedurale ale
suspecților și acuzaților în procesul penal, sens în care au fost adoptate mai
multe acte normative6.
2
Cauza 136/81, Comisia împotriva Italiei, hotărârea din 12 octombrie 1982.
3
D.M. Șandru, Directiva – act de dreptul Uniunii Europene – și simplificarea
normativă, Pandectele române nr. 7/2015, p. 51.
4
Cauza 197/96, Comisia împotriva Franței, hotărârea din 13 martie 1997.
5
Rezoluția Consiliului European din data de 30 noiembrie 2009 privind o foaie de
parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în
cadrul procedurilor penale.
6
Directiva 2010/64/UE din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și
traducere în procesul penal; Directiva 2012/13/UE din 22 mai 2012 privind dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale; Directiva 2013/48/UE din 22 octombrie 2013 privind
dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind
mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma
privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în
timpul privării de libertate; Directiva 2016/800/UE din 11 mai 2016 privind garanțiile
30 Dumitru-Vlad Bradea
Deși inițial prezumția de nevinovăție nu a fost inclusă în Foaia de
parcurs, unele state membre au semnalat posibilitatea extinderii protecției și
cu privire la alte drepturi care nu erau incluse în aceasta. Directiva
2016/343/UE este ultimul text juridic prevăzut ca parte a Foii de parcurs
pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau
acuzate în cadrul procedurilor penale.
De asemenea, se reține că la baza Cărții verzi7 privind prezumția de
nevinovăție a stat o amplă evaluare a Consiliului European cu privire la
posibilul impact juridic și economic al acestui instrument. Cu toate că în
Raportul de impact8 a fost precizat că în cadrul Uniunii Europene există un
nivel de protecție în limite acceptabile al prezumției de nevinovăție, au fost
evidențiate și multe neajunsuri.
Una dintre cele mai mari probleme menționate în raportul indicat
anterior a fost cea referitoare la faptul că, deși există un nivel ridicat de
convingere cu privire la adaptarea legilor statelor la parametrii prezumției de
nevinovăție stabiliți de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în
continuare Convenția EDO), există diferențe importante între prevederea din
legislație și modalitatea de aplicare a normelor.
Cea mai mare diferență de aplicare a prezumției s-a observat în
momentul în care statele au adoptat măsuri restrictive ale libertăților și
drepturilor cetățenilor, având în vedere creșterea fenomenelor de terorism și
crimă organizată, aspect care a condus la o reduce a eficacității prezumției de
nevinovăție.
Comisia europeană a considerat această situație îngrijorătoare, în
principal pentru motivul că aceste încălcări ale drepturilor procesuale
fundamentale implicau un obstacol în aplicarea mecanismelor de cooperare
penală, de exemplu: mandatul european de arestare sau directiva privind
procedurile de sechestru sau confiscarea instrumentelor și a produselor
infracțiunii9, întrucât dezvoltă o lipsă de încredere în rândul judecătorilor care
trebuie să le aplice. De exemplu, se observă că legislația națională impune
procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor
penale; Directiva 2016/1919/UE din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită
pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru
persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare.
7
A se vedea Cartea verde din 26 aprilie 2006 privitoare la prezumția de nevinovăție,
Comisia Europeană, 2006.
8
A se vedea Raportul de impact publicat de Comisia Europeană la 27 noiembrie
2013.
9
Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014
privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în
Uniunea Europeană.
refuzul obligatoriu cu privire la extrădarea unei persoane în măsura în care nu
a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției Europene
sau refuzul opțional atunci când fapta pentru care se solicită extrădarea face
obiectul unui proces penal în curs10.
Prin urmare, s-a considerat oportună adoptarea unei măsuri legislative
la nivel european care să stabilească unele standarde minime și care să
sistematizeze, să consolideze și să clarifice aspectele referitoare la prezumția
de nevinovăție care au fost stabilite de jurisprudența Curții EDO.
1. Scop
Cea mai mare parte a legislației UE este adoptată prin procedura
legislativă ordinară, în cadrul căreia Parlamentul European și Consiliul UE au
competențe egale. Propunerile legislative elaborate de Comisie sunt
prezentate Parlamentului European și Consiliului, care trebuie să ajungă la un
acord asupra textului înainte ca acesta să poată deveni parte din dreptul
european.
Parlamentul și Consiliul pot revizui și modifica textul unei propuneri
legislative în cadrul unei serii de lecturi. Dacă cele două instituții convin
asupra amendamentelor la prima lectură, actul propus este adoptat. În caz
contrar, are loc o a doua lectură. Dacă nu se ajunge la un acord nici la a doua
lectură, propunerea este prezentată unui comitet de conciliere compus dintr-un
număr egal de reprezentanți ai Consiliului și ai Parlamentului. Reprezentanții
Comisiei participă la reuniuni și pot aduce contribuții. Odată ce comitetul a
ajuns la un acord, textul este transmis Parlamentului și Consiliului pentru a
treia lectură, după care este adoptat. În cazurile rare în care cele două instituții
nu se pot pune de acord, actul nu este adoptat.
Referitor la Directiva 2016/343/UE, se constată că propunerea a fost
înaintată de Comisia Europeană, în anul 2013, Parlamentului și Consiliului
European pentru adoptare în vederea consolidării unor aspecte ale prezumției
de nevinovăție11. Aceasta are ca scop garantarea în toate statele membre a
unui nivel minim de protecție în măsura în care nerespectarea drepturilor
10
A se vedea art. 21 și art. 22 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 411 din 27 mai 2019, cu modificările și completările ulterioare.
11
Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie
2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a
fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în limba română în JO L 65/1 din
11 martie 2016, disponibilă pe site-ul https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32016L0343&from=FI.
persoanelor inculpate afectează profund încrederea reciprocă între state și
cooperarea judiciară12.
Cu toate că scopul Directivei urmărește stabilirea unui nivel minim de
protecție, aceasta ia în considerare doar unele aspecte ale prezumției de
nevinovăție, care sunt în mare parte legate de instrumentele de recunoaștere
reciprocă și de cooperare judiciară în materie penală.
În vederea stabilirii nivelului minim pentru atingerea scopului
Directivei, prin raportare la principiul proporționalității, s-a avut în vedere ca
referință a acestor garanții minime ceea ce a stabilit Curtea EDO cu privire la
prezumția de nevinovăție.
2. Proces legislativ și sistematizare

Procesul legislativ al Directivei nu a fost ușor, deoarece a abordat
anumite aspecte destul de controversate. S-au purtat negocieri cu privire la
aspecte precum domeniul de aplicare al dreptului la tăcere, includerea
persoanei juridice în domeniul său de aplicare, regulile de admisibilitate a
probelor și, mai ales, interzicerea cazurilor de inversare a sarcinii probei13.
După examinarea propunerii de către Consiliul European, textul a fost
transmis Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul
Parlamentului European, care nu a fost de acord cu textul propus. În același
sens, multe dintre statele membre au dezbătut diferite probleme ivite ca
urmare a formulării textului14. În general, statele au considerat că, potrivit
art. 52 pct. 3 din Carta drepturile fundamentale ale Uniunii Europene, existau
suficiente resorturi pentru stabilirea unui standard minim al aplicării
prezumției de nevinovăție, nefiind necesară adoptarea unei directive în această
privință15.
12
M. Caterini, „The presumption of Innocence in Europe: Developments in
Substantive Criminal Law”, Beijing Law Review, nr. 8, p. 117.
13
M. L. Villamarín López, „The presumption of Innocence in Directive
2016/343/EU of 9 March 2016”, 2017, vol. 18, nr. 3, ERA Forum, p. 335.
14
De exemplu, s-a discutat despre legătura dintre dreptul de a fi prezent la proces şi
prezumția de nevinovăție. Alte state au pus la îndoială utilitatea directivei în ansamblu,
întrucât au considerat că prezumția de nevinovăție era suficient acoperită de criteriile
jurisprudențiale stabilite de Curtea EDO.
15
Art. 52 pct. 3 din Cartă este destinat să asigure coerența necesară între Cartă și
Convenția europeană, impunând norma potrivit căreia, în măsura în care drepturile din
prezenta Cartă corespund și drepturilor garantate prin Convenția Europeană, înțelesul și
domeniul de aplicare ale acestora, inclusiv restrângerile admise, sunt identice cu cele
prevăzute de Convenția Europeană. Rezultă, în special, faptul că, la stabilirea restrângerilor
acestor drepturi, legislatorul trebuie să respecte aceleași norme privind restrângerile instituite
de Convenția Europeană, care devin astfel aplicabile drepturilor menționate la acest alineat,
fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii și Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În final, propunerea de Directivă, emisă în martie 2015, cuprindea
punctul de vedere potrivit căruia domeniul de aplicare al Directivei trebuie
extins pentru a se aplica persoanelor juridice, dar și persoanelor fizice care
fuseseră citate inițial ca martori, dar care ar putea ajunge să fie inculpate pe
parcursul anchetei. De asemenea, conform propunerii de Directivă s-a ajuns la
o interpretare mult mai generală a procesului penal, aspect care era deja
regăsit în jurisprudența Curții EDO, oferind posibilitatea aplicării și în cadrul
unor faze extrapenale. Alte aspecte care au provocat discuții și controverse au
fost cele referitoare la stabilirea prevederii care să protejeze anumite cazuri de
inversare a sarcinii probei16 și la necesitatea stabilirii naturii absolute a
dreptului la tăcere.
În final, Consiliul, Comisia și Parlamentul European au discutat
propunerea de Directivă și au eliminat textele legale care constituiau
principalele motive ale dezacordului. După eliminarea dezacordurilor,
Directiva a fost adoptată și semnată la Strasbourg, la 9 martie 2016.
Directiva 2016/343/UE are patru capitole împărțite în șaisprezece
articole și reglementează două garanții de bază: prezumția de nevinovăție și
dreptul de a fi prezent la proces.
Primul capitol tratează obiectul și domeniul de aplicare al Directivei.
Al doilea capitol, care face obiectul acestui studiu, are cinci articole care
cuprind reglementări referitoare la prezumția de nevinovăție. Al treilea capitol
reglementează, în două articole, conținutul de bază al dreptului de a fi prezent
la proces și dreptul de a beneficia de un nou proces. În cele din urmă, cel de-al
patrulea capitol cuprinde o serie de dispoziții generale și finale.
De asemenea, un aspect important este relevat de cele cincizeci și unu
de considerații prin intermediul cărora Directiva a încercat să clarifice o serie
de probleme, dar, după cum se poate observa din citirea acestora, se constată
că unele și-au găsit o rezolvare imprecisă sau nici măcar nu au fost rezolvate.
După cum am precizat anterior, scopul principal al Directivei este
stabilirea garanțiilor de bază privind prezumția de nevinovăţie și prezentarea
unor standarde minime de protecție în toate statele membre, facilitând astfel
încrederea reciprocă între autoritățile lor. Totuși, prin raportare la conținutul
Directivei, se observă o dificultate în ceea ce privește armonizarea acesteia cu
16
În acest sens, Comisia a afirmat, într-o Declarație emisă la 11 ianuarie 2016, că
regretă eliminarea articolului 5.2 din Propunerea de directivă, deoarece va duce la crearea
unor probleme privind punerea în aplicare a prezentei directive în măsura în care se referă la
securitate juridică, control și operabilitate, ceea ce poate determina un risc crescut de litigii
inutile, în special la nivel național. Cu toate acestea, având în vedere blocajul realizat de
statele membre la adoptarea directivei, Comisia nu se va opune adoptării acesteia în forma
modificată.
reglementările existente deoarece, conform art. 13 din Directivă17, aceasta nu
poate servi decât la îmbunătățirea drepturile existente, fără a putea limita sau
deroga de la drepturi sau garanții procedurale recunoscute la nivel european
sau intern care garantează un nivel de protecție mai ridicat.
3. Domeniul de aplicare
Pentru a se putea observa în favoarea căror persoane aduce beneficii
Directiva, trebuie stabilit domeniul de aplicare. În ceea ce privește acest
aspect, legislatorul european a ales să stabilească un domeniu de aplicare
destul de restrâns, atât din punct de vedere subiectiv, cât și material.
În primul rând, se constată că art. 2 din Directivă delimitează în mod
clar domeniul său subiectiv de aplicare doar la persoanele fizice care sunt
suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Această primă
restrângere a reprezentat o temă importantă de dezbatere18 la momentul
adoptării, deoarece implică excluderea persoanelor juridice din domeniul său
de aplicare. Asta nu înseamnă că legislatorul european a refuzat recunoașterea
acestor garanții persoanelor juridice, dar, cel puțin pentru moment, a
considerat suficientă aplicarea garanțiilor stabilite de jurisprudența Curții
EDO și a Curții de Justiție19.
Analizând această delimitare a domeniului de aplicare, se ridică
întrebarea privitoare la aplicarea uniformă a unor garanții stabilite deja cu
consecvență în jurisprudența Curții de Justiție, de exemplu dreptul la tăcere.
S-a observat că în cazul persoanelor juridice respectarea obligației de a
comunica anumite documente poate ajunge să încalce dreptul la tăcere, în
special din perspectiva realizării unor comunicări care, în cele din urmă, ar
putea avea ca rezultat autoincriminarea20.
17
A se vedea art. 13 din Directiva 2016/343/UE, Menținerea nivelului de protecție:
„Nicio dispoziție din prezenta directivă nu se interpretează ca reprezentând o derogare sau o
limitare a vreunui drept sau garanție procedurală asigurate potrivit cartei, CEDO sau altor
dispoziții relevante din dreptul internațional sau din dreptul oricărui stat membru care
prevede un nivel mai ridicat de protecție”.
18
Inițial, Parlamentul European a avizat negativ directiva, deoarece nu erau incluse
în domeniul de aplicare și persoanele juridice, aspect la care a renunțat ulterior. Textul final al
directivei reflectă mai degrabă ideea Comisiei Europene conform căreia, din moment ce
Curtea de Justiție a Uniunii acoperă diferite nevoi și niveluri de protecție pentru persoanele
fizice față de cele juridice, nu a fost momentul potrivit pentru a aborda tratarea prezumţiei de
nevinovăţie în comun.
19
În acest sens, se precizează în al 15-lea considerent al Directivei că prezumția de
nevinovăție a persoanelor juridice trebuie protejată prin garanții legislative și de jurisprudența
existentă, a căror evoluție va determina necesitatea unei intervenții la nivelul întregii Uniuni.
20
M. L. Villamarín López, op. cit., p. 344.
Curtea de Justiție a oferit o soluție, arătând că această interpretare a
dreptului la tăcere are loc doar în domeniul dreptului comercial și, prin
urmare, nu afectează aplicarea în procesul penal. Curtea de Justiție a precizat
că persoanele juridice pot invoca drepturile garantate de art. 6 din Convenția
EDO inclusiv în acest domeniu al dreptului comercial21.
Având în vedere cele expuse, consider că era un moment oportun ca
prin intermediul Directivei să se reglementeze și cu privire la persoanele
juridice. Regretabil, deși recunoașterea acestor garanții există atât în
jurisprudența Curții EDO cât și în cea a Curții de Justiție, este faptul că nu s-a
reușit clarificarea domeniului de aplicare al Directivei, pentru a fi incluse și
persoanele juridice.
Mai mult, se observă că un tratament uniform putea fi stabilit atât
pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice, aspect reținut inclusiv de
Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul
Parlamentului European. Pentru a nu exista discuții, se putea oferi un
tratament diferit aplicării prezumţiei de nevinovăţie pentru persoanele juridice
din acele state ale căror legislații prevedeau deja răspunderea penală pentru
acest tip de persoane, față de statele care nu aveau reglementată o asemenea
răspundere penală pentru persoanele juridice.
Dacă s-ar fi adoptat o asemenea soluție, s-ar fi realizat o clarificare a
domeniul de aplicare al prezumției în funcție de specificul pe care le prezintă
aceste cazuri. Mai mult, s-ar fi oferit o soluție la nivel european cu privire la
modalitatea de protejare a persoanelor juridice față de formularea unor
acuzații penale care pot încălca prezumția de nevinovăție, și mai ales cu
privire la sfera de aplicare a dreptului de a nu se autoincrimina, a dreptului la
tăcere și a modului de stabilire a sarcinii probei.
În al doilea rând, se observă că domeniul de aplicare al Directivei este
limitat doar la persoanele suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.
Primul aspect care rezultă din această limitare este că doar persoanele care
sunt subiecții unui proces penal pot invoca prezumția de nevinovăție, aspect
vădit contradictoriu cu cele afirmate de Curtea EDO22. În cauza Zollman
împotriva Regatului Unit, s-a constatat că art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO
poate fi aplicabil și în cazul în care procesul penal propriu-zis a încetat
printr-o achitare și alte instanțe de judecată emit hotărâri exprimând în
continuare suspiciunii cu privire la nevinovăția acuzatului sau pun într-un alt
mod la îndoială corectitudinea achitării. Cu toate acestea, deși Directiva are
21
Cauza Oken împotriva Comisiei, C-374/87, hotărârea din data de 18 octombrie
1989.
22
Cauza Zollman împotriva Regatului Unit (dec.), hotărârea din data de 20
noiembrie 2003.
un domeniu mai limitat de aplicare, Curtea EDO consideră necesar ca
procedura ulterioară, în care se fac afirmații cu privire la vinovăția persoanei,
să aibă legătură cu procesul penal care a avut ca obiect stabilirea răspunderii
penale a persoanei, pentru a se încadra în domeniul de aplicare al art. 6
paragr. 2 din Convenția EDO.
Mai mult, nu reiese cu claritate care sunt motivele pentru care
Directiva nu a extins aceste garanții și la persoanele care sunt audiate în fața
organelor de poliție, anterior începerii urmăririi penale. În ceea ce privește
dreptul la tăcere, în acest caz, pe lângă faptul că există o jurisprudență
constantă a Curții EDO23 cu privire la acest lucru, există și o reglementare la
nivelul Uniunii prin Directiva 2013/48/UE24 emisă anterior.
Totodată, dispozițiile art. 2 din Directivă nu oferă niciun mijloc de
protecție a persoanelor față de care nu a fost formulată o acuzație penală sau
față de care nu există o suspiciune că au săvârșit o infracțiune și care sunt
audiați în calitate de martori, iar ulterior, această calitate procesuală să fie
schimbată în timpul audierii. Acest fapt are o importanță deosebită întrucât
aceste persoane ar trebui să își poată exercita dreptul la tăcere, drept care nu
este recunoscut martorului25.
Schimbarea calității procesuale a persoanei, din martor în suspect, nu
trebuie văzută pur formal, întrucât este evident faptul că în unele cazuri
martorul care declară anumite aspecte de care are cunoștință cu privire la
faptele penale de care este întrebat s-ar putea autoincrimina deoarece nu
cunoaște consecințele juridice ale celor expuse.
Această lacună în reglementare este deosebit de interesantă prin
prisma faptului că art. 2 pct. 3 din Directiva 2013/48/UE, corelat cu cel de-al
21-lea considerent, prevedea faptul că în cazul în care o persoană care nu este
suspectată sau acuzată, de exemplu un martor, devine o persoană suspectă sau
acuzată, acea persoană ar trebui să beneficieze de protecție împotriva
autoincriminării și de dreptul de a păstra tăcerea, așa cum este confirmat
23
Cauza Sladuz împotriva Turciei, hotărârea din data de 27 noiembrie 2008.
24
Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul
procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și
dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a
comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate.
25
Se observă că dreptul național oferă o situație mai favorabilă față de dispozițiile
Directivei, sens în care dispozițiile art. 118 C.proc.pen. prevăd dreptul martorului de a nu se
acuza, astfel încât declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior
declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect sau inculpat nu poate fi folosită
împotriva sa. Mai mult, prin Decizia nr. 236/2020, Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C.proc.pen., care
nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.
inclusiv de jurisprudența Curții EDO. Această Directivă tratează exact această
ipoteză, cu referire la situația specifică în care o persoană devine suspectă sau
acuzată în cursul interogatoriului realizat de către poliție sau de altă autoritate
de aplicare a legii, în contextul unui proces penal. Soluția oferită de Directivă,
în acest caz, este precizată expres și constă în suspendarea audierii, cu
excepția cazului când persoana este informată de faptul că este suspectată sau
acuzată și este în măsură să își exercite pe deplin drepturile procesuale. Cu
toate acestea, o soluție mai pragmatică, care ar oferi un grad mai ridicat de
protecție a suspectului împotriva autoincriminării, ar putea fi reprezentată de
anularea întregii declarații de martor.
Se observă că Directiva 2013/48/UE a oferit o soluție la această
problemă, sens în care este greu de înțeles motivul pentru care Directiva
2016/343/UE nu preia, cel puțin, această soluție legislativă, având în vedere
distanța de timp între adoptarea celor două.
Această abordare își poate găsi o justificare, consider că una relativ
serioasă, prin aceea că atât timp cât o situație este clarificată prin adoptarea
altor acte legislative (în exemplul oferit, prin adoptarea Directivei
2013/48/UE, dar și prin protecția oferită de jurisprudența Curții EDO), devine
redundantă legiferarea cu privire la exact aceeași situație juridică.
În al treilea rând, se constată că o altă limitare a domeniului de
aplicare este impusă de Directiva 2016/343/UE cu privire la stabilirea
momentului de debut și de final al aplicării prezumției de nevinovăție.
Dispozițiile Directivei trebuie să se aplice în toate fazele procedurilor penale,
până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei
suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă.
Astfel, considerentul 12 din Directivă clarifică o situație care a generat
interes în dezbaterile referitoare la momentul de început al aplicării
prezumției de nevinovăție. Directiva se aplică din momentul în care o
persoană este suspectată sau acuzată. Pentru întărirea acestei idei, se
precizează și faptul că nu este necesară existența unei notificări oficiale sau de
un alt fel efectuate de către o autoritate a unui stat membru cu privire la
dobândirea acestor calități de suspect sau inculpat.
Cu privire la stadiile procesuale în care se aplică dispozițiile
Directivei, se observă că acestea sunt: faza de urmărire penală, faza de
judecată în primă instanță și în calea de atac, în concret până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești26.
26
Cu toate acestea, trebuie precizat faptul că dispozițiile Directivei nu se
mai aplică în cazul exercitării căilor extraordinare de atac27, inclusiv în ceea
ce privește acțiunile introduse în fața Curții EDO.
În al patrulea rând, se observă faptul că domeniul material de aplicare
al Directivei a suferit o limitare în comparație cu cele prevăzute în art. 6 din
Convenția EDO și consacrate în jurisprudența Curții EDO.
Astfel, textul art. 6 din Convenția EDO care precizează că orice
persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția
sa va fi legal stabilită, așa cum a fost interpretat de Curtea EDO, oferă o
interpretare largă a noțiunii de acuzație penală28. Curtea EDO a susținut o
asemenea interpretare a acestei noțiuni29, extinzând sfera de aplicare a art. 6
din Convenția EDO în afara sferei procesului penal, printre altele, și la
procesele în care s-au aplicat sancțiuni în domeniile militar30, administrativ31,
și chiar la procesele în care s-a constatat dezincriminarea unor infracțiuni32.
Cu toate acestea, Directiva33 a limitat reglementarea garanțiilor
referitoare la prezumția de nevinovăție doar la proceduri penale, contrar celor
susținute de Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne din cadrul
Parlamentului European, care a propus respectarea criteriilor stabilite de
Curtea EDO.
De asemenea, în timpul dezbaterilor legislative s-a pus în discuție
excluderea unor infracțiuni mai puțin grave din domeniul de aplicare al
Directivei, dar până la urmă acest lucru nu s-a realizat. Legislatorul european
a oferit soluția care permite statelor membre, în aceste cazuri, să aplice
dispozițiile Directivei referitoare la dreptul la tăcere și la non-autoincriminare
27
De exemplu, dispozițiile Directivei 2016/343/UE nu se vor aplica căilor de atac
prevăzute de cap. V din Codul de procedură penală, respectiv contestației în anulare,
recursului în casație, revizuirii sau redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă a
unei persoane condamnate.
28
Cauzele Deweer împotriva Belgiei, hotărârea din data de 27 februarie 1980 și
Eckle împotriva Germaniei, hotărârea din data de 21 iunie 1983.
29
Cauza Engel și alții împotriva Olandei, hotărârea din data de 23 noiembrie 1976.
30
Idem.
31
Cauzele Lutz împotriva Germaniei, hotărârea din data de 25 august 1987;
Schmautzer împotriva Austriei, hotărârea din data de 23 octombrie 1995; Malige împotriva
Franței, hotărârea din data de 23 septembrie 1998; Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din
data de 7 octombrie 1988.
32
Cauza Öztürk împotriva Germaniei, hotărârea din data de 21 februarie 1984.
33
A se vedea considerentul 11 din Directivă, care precizează că domeniul de aplicare
nu trebuie să cuprindă procedurile civile sau administrative, inclusiv atunci când procedurile
administrative pot conduce la sancțiuni, cum ar fi procedurile legate de concurență, comerț,
servicii financiare, trafic rutier, fiscalitate sau taxe suplimentare, și nici anchetele efectuate de
către autoritățile administrative în legătură cu aceste proceduri.
și, în același timp, să permită desfășurarea procesului doar în scris sau fără
audierea suspectului sau a persoanei acuzate de către autoritățile competente,
cu condiția respectării dreptului la un proces echitabil.
În al cincilea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare ratione
temporis și ratione loci, se reține că Directiva se aplică tuturor statelor
membre ale Uniunii, cu excepția Regatul Unit, Irlandei și Danemarcei34,
începând cu data de 29 martie 2016. Statele membre au avut o obligație de
transpunere a Directivei până cel târziu la data de 1 aprilie 2018, moment
după care Directiva are efect direct în măsura în care statele nu au transpus-o.
Cu privire la transpunerea dispozițiilor Directivei de către România, se
constată că, de exemplu, dispozițiile referitoare la modul în care persoanele
suspectate sau acuzate sunt prezentate în fața instanței, cele referitoare la
asigurarea dreptului la tăcere al persoanei acuzate privitor la infracțiunile
pentru care sunt cercetate și la posibilitatea de a nu se autoincrimina, cu
stabilirea situațiilor în care pot fi restrânse aceste drepturi fără a afecta natura
echitabilă a procesului și drepturile și obligațiile participanților la procesul
penal în ceea ce privește sarcina probei, astfel încât să se asigure
obiectivitatea și echidistanța necesare unei soluționării juste a procesului
penal, nu au fost transpuse în totalitate.
Începând cu anul 2022 au fost declanșate 11 proceduri de infringement
față de România ca urmare a nerespectării legislației UE. Una dintre acestea
viza transpunerea parțială a Directivei 2016/343/UE privind prezumția de
nevinovăție și dreptul de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.
Procedura de infringement pentru transpunerea parțială a Directivei
2016/343/UE a fost deschisă în luna mai 2018, după ce termenul pentru
aplicarea ei a expirat în luna aprilie. Întrucât nu au fost transpuse integral
dispozițiile Directivei, în octombrie 2020 Comisia Europeană a transmis
României un aviz motivat, oferind un termen de două luni pentru a lua
măsurile adecvate în vederea transpunerii. Cu toate acestea, în anul 2022,
Comisia Europeană a decis clasarea procedurii de infringement referitoare la
transpunerea parțială a Directivei.
34
În conformitate cu art. 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și
a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la TUE și la TFUE, și
fără a aduce atingere art. 4 din protocolul respectiv, aceste state membre nu au participat la
adoptarea Directivei, nu au obligații în temeiul acesteia și aceasta nu li se aplică. Referitor la
Danemarca, în conformitate cu art. 1 și 2 ale Protocolului nr. 22 anexat la TUE și la TFUE,
aceasta nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligații în temeiul acesteia și
aceasta nu i se aplică.
4. Protecția prezumției de nevinovăție în Directivă
Prezumția de nevinovăție constituie unul dintre principiile esențiale
ale procesului penal, așa cum s-a reținut, la nivel european, în jurisprudența
Curții EDO. În acest sens, dispozițiile Directivei urmează, în principiu,
această interpretare jurisprudențială care oferă două modalități de aplicare a
prezumției de nevinovăție, ca regulă de tratament și ca regulă de judecată35.
Astfel, după ce Directiva stabilește conținutul prezumției de
nevinovăție la art. 3, precizează, în art. 4, 5 și 7, domeniul său de aplicare ca
regulă de tratament și, în art. 6, ca regulă de judecată. Ca regulă de tratament,
Directiva tratează trei chestiuni: modul în care publicul trebuie să fie informat
cu privire la persoanele suspectate sau acuzate, modul în care suspecții și
acuzații trebuie să fie prezentați public și modul în care dreptul de a păstra
tăcerea și de a nu depune mărturie împotriva propriei persoane sunt puse în
practică. Ca regulă de judecată, Directiva are ca scop stabilirea criteriilor
pentru repartizarea sarcinii probei și a standardului de probațiune, precum și
regula in dubio pro reo.
A. Prezumția de nevinovăție ca regulă de tratament

a. Referirile publice la vinovăție. Primul aspect pe care Directiva îl are
în vedere ca regulă de tratament este acela referitor la modalitatea de
prezentare a persoanelor care sunt subiecți ai unor proceduri penale. În primul
rând, în art. 4 al Directivei se solicită statelor să asigure ca autoritățile publice
să respecte prezumția de nevinovăție atunci când se raportează la cei cercetați
sau acuzați și, prin urmare, le interzice să se refere la ei ca și cum ar fi
vinovați. În al doilea rând, se oferă și un remediu în măsura în care se constată
încălcarea acestor dispoziții, statul având obligația să asigure măsuri
disponibile și eficiente pentru exercitarea unei căi de atac.
Cu toate acestea, se observă că impunerea acestor obligații
autorităților statului nu împiedică efectuarea actelor de urmărire penală care
au ca scop dovedirea vinovăției, de exemplu administrarea unor probe. Mai
mult, aceste obligații nu se opun pronunțării unor decizii preliminare cu
caracter procedural care se bazează pe suspiciuni sau pe probe incriminatoare,
de exemplu luarea unor măsuri asigurătorii.
Un alt doilea aspect important precizat în Directivă este cel referitor la
difuzarea unor informații, în mod public, cu privire la procedurile în care este
implicată persoana suspectă sau acuzată, doar în măsura în care acest lucru
este necesar din motive legate de anchetă sau în interes public. În acest sens,
difuzarea unor înregistrări sau imagini cu persoanele care au săvârșit o
35
infracțiune și a căror identitate nu este în acel moment cunoscută poate fi
realizată cu scopul de a-i identifica pe autorii faptei. De asemenea, nu se
încalcă dispozițiile Directivei nici atunci când autoritățile publice, din motive
de siguranță, furnizează informații locuitorilor dintr-o anumită zonă cu privire
la o presupusă infracțiune împotriva mediului sau atunci când organele de
urmărire penală sau o altă autoritate competentă furnizează informații
obiective cu privire la stadiul procedurilor penale, în scopul de a preveni
tulburarea ordinii publice36.
Măsurile precizate anterior, și nu numai, se pot lua în mod justificat de
către autoritățile statului, dar cu limitarea impusă de caracterul rezonabil și
pertinent al măsurilor. În orice caz, modul și contextul în care informațiile
sunt difuzate nu ar trebui să creeze impresia că persoana este vinovată înainte
de a se fi dovedit vinovăția acesteia conform legii37.
Referitor la aceste obligații, trebuie precizat faptul că Directiva
impune doar în sarcina autorităților statului respectarea lor, de exemplu:
judecători, procurori, polițiști sau membri ai Guvernului. În mod straniu, nu se
impun anumite obligații și mass-mediei, deși jurisprudența Curții EDO este
clară de foarte mulți ani cu privire la obligațiile pe care atât mass-media, cât și
anumite persoane fizice le au pentru a nu încălca prezumția de nevinovăție.
Un al treilea aspect se referă la faptul că Directiva, ca regulă de
tratament, implică noțiunea comunicării și modalitatea prin care se comunică
aceste informații. Conform art. 4 din Directivă prin raportare la considerentul
17, comunicarea este reprezentată de orice declarație publică a autorităților
publice și care trebuie înțeleasă ca fiind orice declarație care se referă la o
infracțiune și care emană fie de la o autoritate implicată în procedurile penale
legate de infracțiunea respectivă, cum ar fi autoritățile judiciare, poliția și alte
autorități de aplicare a legii, fie de la o altă autoritate publică, cum ar fi
miniștrii și alți funcționari publici. Se observă faptul că noțiunea de declarație
publică implică în mod evident ca titular al obligației de protecție și instanțele
judecătorești, și, implicit, hotărârile judecătorești.
Un al patrulea aspect care trebuie precizat este că Directiva îi
protejează pe cei care sunt afectați de aceste proceduri penale împotriva unui
tratament informativ inutil sau disproporționat, deși, în concret, nu este
stabilită nicio măsură în ceea ce privește eventualele restricții asupra
comunicării acestor informații. De asemenea, nu există reglementări care să
sancționeze pe cei care, de exemplu, publică fotografii ale acuzaților sau
divulgă datele lor personale.
36
A se vedea considerentul 18 din Directiva 2016/343/UE.
37
Cauzele Ismoilov împotriva Rusiei, hotărârea din data de 24 aprilie 2008;
Butkevicius împotriva Lituaniei, hotărârea din data de 26 martie 2002.
Deosebit de important este aspectul al cincilea care rezultă din
aplicarea Directivei, privitor la influența pe care o pot avea declarațiile
publice prin raportare la măsurile preventive. Este de subliniat faptul că
uneori este necesară luarea unor măsuri preventive, dar acest fapt nu trebuie
să atragă stabilirea vinovăției persoanelor implicate în aceste proceduri. De
asemenea, respectarea acestor obligații nu ar trebui să aducă atingere
hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare
sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe
elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu
condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată
ca fiind vinovată.
Cu toate acestea, se impune condiția ca înaintea luării unei hotărâri
preliminare de natură procedurală, respectiv luarea unor măsuri preventive,
autoritatea competentă să verifice dacă există suficiente elemente de probă
incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice
hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente38.
Consider că în cadrul Directivei puteau fi stabiliți niște parametri
comuni cu relevanță pentru măsurile preventive, care să fie avuţi în vedere de
toate statele membre, fără ca aceste măsuri să fie lăsate la latitudinea fiecărui
stat în momentul transpunerii Directivei. O reglementare mai specifică în
acest domeniu ar fi fost oportună, având în vedere că luarea unor măsuri
preventive are ca urmări, printre altele: stigmatizarea socială, pierderea
locului de muncă sau afectarea reputației. Or, acestea sunt aspecte care
influențează în mod ireversibil viața persoanelor care sunt subiectele acestor
proceduri.
Mai mult, este regretabil faptul că Directiva nu a adoptat anumite
aspecte regăsite în jurisprudența Curții EDO referitoare la modul în care se
aplică prezumția de nevinovăție, în procedurile extrapenale și ulterior
dispunerii unei soluții de achitare, deși Comisia pentru libertăți civile, justiție
și afaceri interne din Parlamentul European a propus expres acest lucru.
În acest fel, Directiva ar fi fost un document complet care să cuprindă
toate aspectele privitoare la prezumția de nevinovăție așa cum reies ele din
jurisprudența Curții EDO și, de ce nu, chiar să avanseze noi ipoteze pentru a
extinde aplicarea prezumției.
b. Prezentarea în fața publicului a persoanelor suspectate și acuzate.

Complementar prevederilor art. 4 din Directivă, la inițiativa Comisiei pentru
libertăți civile, justiție și afaceri interne din Parlamentul European, a fost
38
introdus art. 5 care are ca scop protejarea suspecților sau acuzaților împotriva
utilizării nejustificate a mijloacelor de constrângere fizică.
Acest articol are la bază jurisprudența constantă a Curții EDO39 în care
se subliniază faptul că statele trebuie să se asigure că o persoană este reținută
în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și că nu este supusă,
prin modul de executare a măsurii, unei situații de o asemenea intensitate
încât să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.
Cu toate acestea, pentru a evita încălcarea art. 3 din Convenția EDO,
care interzice tortura sau stabilirea pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante, statele au obligația să examineze în fiecare caz dacă măsura care
urmează să fie luată față de o persoană este justificată, din motive de
siguranță, de opunere la arestare, de pericol de alterare de probe sau de alte
motive stabilite în legislațiile statelor, și dacă este proporțională cu
circumstanțele cauzei sau ale persoanei. De exemplu, dacă este proporțională
cu natura infracțiunii, cu vârsta acuzatului, cu antecedentele penale sau cu
starea sa fizică și psihică40.
E.g., s-a considerat că actul încătușării unui subiect în timpul detenției
legale, dacă nu necesită folosirea forței și dacă implică expunerea publică a
persoanei cercetate, încalcă drepturile omului. În asemenea cazuri nu trebuie
depășit ceea ce este în mod necesar și rezonabil pentru circumstanțele cauzei.
Această jurisprudență constantă41 impune o interdicție clară a practicii de a
prezenta unele persoane în spațiul public încătușate în timp ce sunt conduse la
instituțiile de aplicare a legii și care permite mass-mediei să le fotografieze
sau să le înregistreze pentru a le face publice.
De asemenea, s-a constatat că reprezintă o încălcare a prezumției de
nevinovăție, cât și o încălcare a art. 3 din Convenția EDO 42 faptul că
inculpații au fost ținuți în timpul procesului televizat într-o cușcă. Curtea
EDO a reținut că un asemenea tratament a provocat celor implicați sentimente
de frică, angoasă și inferioritate și a influențat starea de concentrare a acestora
în timpul procesului, ducând la o scădere a capacității lor de reacție și a
posibilității de a se apăra.
Pentru a consolida această jurisprudență, art. 5 din Directivă impune
statelor să se abțină de la prezentarea ca vinovați în fața publicului, a celor
39
Cauzele Svinarenko și Slyadene împotriva Rusiei, hotărârea din data de 17 iulie
2014; Raninen împotriva Finlandei, hotărârea din data de 16 decembrie 1997.
40
Cauza Marinescu împotriva României, hotărârea din data de 2 noiembrie 2016.
41
Cauzele Rupa împotriva României (nr. 1), hotărârea din data de 16 decembrie
2008; Borgers împotriva Belgiei, hotărârea din 30 octombrie 1991.
42
Cauza Raimishvili și Kohreidze împotriva Georgiei, hotărârea din data de 27
ianuarie 2009.
suspectați sau acuzați, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică –
cum sunt fixarea cu cătușe a mâinilor sau a picioarelor, izolarea în boxe de
sticlă sau cuști – sau prin impunerea unor uniforme specifice mediului
carceral43.
Contrar celor expuse anterior, aceste cerințe nu sunt pretinse pentru
situațiile în care măsurile sunt necesare din motive specifice cauzei, fie legate
de securitate (inclusiv împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se
răni sau de a-i răni pe alții ori de a distruge bunuri de orice tip), fie legate de
împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se sustrage urmăririi sau
de a avea contact cu persoane terțe, cum ar fi martorii sau victimele.
Cred că trebuie precizat faptul că în finalul considerentului 20 al
Directivei se menționează expres că posibilitatea de a aplica măsuri de
constrângere fizică nu înseamnă că autoritățile competente trebuie să ia vreo
decizie formală cu privire la utilizarea acestui tip de măsuri. Ceea ce mi se
pare deosebit de important la acest aspect este cum se poate reuși verificarea
caracterului necesar și proporțional al acestor măsuri dacă nu este necesară o
constatare formală, adică existența unui act emis de autoritatea publică, de
exemplu: ordonanță, încheiere sau hotărâre judecătorească. Acest aspect
rămâne supus dezbaterii, dar consider, după cum am mai precizat și anterior,
că unele chestiuni inserate în Directivă nu au fost foarte atent analizate la
momentul adoptării.
c. Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina.

Deși de multe ori se contestă faptul că aceste două drepturi sunt incluse în
prezumția de nevinovăție, nu există dubii cu privire la faptul că acestea derivă
din prezumția de nevinovăție, aspect care reiese atât din Directivă, cât și din
jurisprudența constantă a Curții EDO44. Confirmarea rezultă cu evidență și din
faptul că, astfel, cel care are sarcina probei trebuie să dovedească vinovăția
acuzatului fără să aibă posibilitatea să folosească instrumente care înfrâng
voința acestuia. Astfel, cine este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni poate
invoca dreptul la tăcere sau poate să se abțină să declare împotriva sa cu
privire la fapta de care este acuzat. Dacă s-ar accepta această ipoteză, s-ar
ajunge la situația în care persoana acuzată este obligată să ajute la dovedirea
faptei de care este acuzat.
43
A se vedea considerentele 20 și 21 din Directiva 2016/343/UE.
44
Cauzele Allen împotriva Regatului Unit (MC), hotărârea din data de 12 iulie 2013;
Saunders împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 17 decembrie 1997; Murray
împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 8 februarie 1996; Funke împotriva Franței,
hotărârea din data de 25 februarie 1993.
Directiva reglementează în art. 7 aceste două drepturi fundamentale
ale tuturor acuzaților; în alin. (1) dreptul de a păstra tăcerea și în alin. (2)
dreptul de a nu se autoincrimina. Din redactarea textului se înțelege, din nou,
că Directiva, prin menționarea acestor garanții, instituie regulile minime
privind prezumția de nevinovăție.
Mai mult, că nu este prima dată când aceste drepturi sunt recunoscute
în reglementările europene; Directiva 2012/13/UE privind dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale, în art. 3 alin. (1) lit. e) a inclus expres
dreptul de a păstra tăcerea. Se observă că legislatorul european, cel puțin cu
privire la dreptul de a păstra tăcerea, a fost consecvent, realizând o corelație
între cele două directive.
În legătură cu dreptul de a nu se autoincrimina, Directiva preia
jurisprudența constantă a Curții EDO cu privire la faptul că deși această
garanție trebuie respectată de către autoritățile statului, nu împiedică
autoritățile competente să strângă probe care pot fi obținute în mod legal prin
utilizarea unor măsuri de constrângere prevăzute de lege și care au o existență
independentă.
Observ că această mențiune are legătură cu obținerea unor probe cu
autorizarea prealabilă a judecătorului45, de exemplu, obținerea unor probe prin
verificarea aerului respirat, de sânge, de urină și de țesut, în vederea efectuării
testului ADN46.
În ceea ce privește dreptul la tăcere, după cum s-a observat în
jurisprudența Curții EDO47, este susținut caracterul relativ, deoarece este
permisă reținerea unor concluzii adverse din faptul că persoana acuzată a ales
să își exercite acest drept.
În cauza Murray împotriva Regatului Unit, Curtea EDO a reamintit că
este posibilă această deducție în măsura în care legea permitea extragerea
unor inferențe de bun-simț din tăcerea acuzatului dacă acuzarea a deschis un
dosar penal împotriva acuzatului și situația necesită o explicație din partea sa.
Având în vedere că probele prezentate în cadrul procesului au constituit o
acuzație solidă împotriva reclamantului, Curtea EDO a constatat că reținerea
unor astfel de concluzii, care, de altfel, sunt supuse unor garanții procedurale
importante, nu a încălcat art. 6 paragr. 2 din Convenția EDO în circumstanțele
45
De exemplu, prevederile art. 190 alin. (2) C.proc.pen. precizează că examinarea
fizică, în lipsa consimțământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al
reprezentantului legal ori al încuviințării din partea ocrotitorului legal, se dispune de către
judecătorul de drepturi și libertăți.
46
47
Cauzele Telfner împotriva Austriei, hotărârea din data de 20 martie 2001; Murray
împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 8 februarie 1996.
cauzei. Mai mult, Curtea EDO a considerat că reținerea unor concluzii din
tăcerea acuzatului poate fi permisă și într-un sistem precum cel austriac, în
care instanțele de judecată evaluează liber probele în fața lor, cu condiția ca
probele prezentate să fie de așa natură încât singura concluzie de bun-simț
care reiese din tăcerea acuzatului este că nu a avut niciun răspuns la acuzația
formulată împotriva sa48.
În contradicție cu cele afirmate de Curtea EDO, consider că prin
stabilirea caracterului relativ al dreptului la tăcere și posibilitatea de a trage
concluzii negative, care reies din exercitarea dreptului la tăcere al acuzatului,
se încalcă prezumția de nevinovăție.
Directiva a adoptat o poziție fermă, interzicând în mod absolut
acordarea de valoare probantă tăcerii și, prin urmare, recunoscând caracterul
absolut al acesteia, exercitarea acestor drepturi neputând fi considerată o
dovadă a săvârșirii infracțiunii de care persoana este suspectată sau acuzată49.
Dar cu toate acestea, finalul considerentului 28 al Directivei oferă
posibilitatea interpretării caracterului absolut al celor două drepturi, prin aceea
că nu ar trebui să se aducă atingere normelor naționale privind aprecierea
probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la
apărare. Această propoziție finală a considerentului, deși ar trebui interpretată
în sensul că autoritățile judiciare, la pronunțarea hotărârii, ar putea să aibă în
vedere și atitudinea cooperantă a persoanei condamnate, poate fi interpretat și
într-un sens prejudiciabil pentru acuzat. Astfel, s-ar putea ajunge la situația în
care autoritățile judiciare să ofere anumite beneficii persoanelor acuzate care
renunță la aceste drepturi, respectiv să obțină o pedeapsă mai ușoară sau să
beneficieze de un regim mai ușor de executare al pedepsei.
Pentru înlăturarea oricăror discuții, era de așteptat ca Directiva să
reglementeze condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca renunțarea la aceste
drepturi să fie valabilă, această modalitate fiind agreată atât în jurisprudența
Curții EDO, cât și în Directiva 2013/48/UE50.
Mai mult, se observă că deși considerentele Directivei51 fac trimitere
directă la obligația statelor de a lua unele măsuri pentru a se asigura că
persoanele acuzate își înțeleg drepturile, nu este precizat cum se realizează în
concret acest lucru. În schimb, Directiva 2013/48/UE menționează expres
48
Cauza Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din data de 8 februarie 1996,
paragr. 15-17.
49
A se vedea art. 7 pct. 5 și considerentul 28 din Directiva 2016/343/UE.
50
Art. 9 din Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în
cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și
dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a
comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate.
51
cum se realizează această obligație a statelor, respectiv atunci când persoanele
sunt suspectate sau acuzate, li se formulează o notă cu drepturile pe care le au,
această notă52 cuprinzând și informații privind dreptul de a nu se
autoincrimina.
Pentru a asigura cea mai adecvată protecție a acestor drepturi,
Directiva a impus statelor membre două condiții. Prima condiție se referă la
existența unei căi de atac eficiente în caz de încălcare a drepturilor. Cea de-a
doua condiție, mult mai interpretabilă, obligă statele ca în măsura în care
constată încălcarea dreptului la tăcere și a dreptului de a nu se autoincrimina,
să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor. Astfel, se
constată că fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind
admisibilitatea probelor, autoritățile statului, în special cele reprezentate de
judecători, procurori și polițiști, ar putea să excludă acele probe care au fost
administrate cu încălcarea acestor două drepturi.
B. Prezumția de nevinovăție ca regulă de judecată

Prezumția de nevinovăție, în timpul procesului penal, are rolul de a
stabili cine trebuie să aibă sarcina probei. Jurisprudența Curții EDO 53 a
consolidat acest principiu, care este comun sistemelor juridice europene
moderne, constând în aceea că sarcina de a dovedi săvârșirea unei infracțiuni
pe care se întemeiază hotărârea de condamnare trebuie să revină în mod
obligatoriu organelor de urmărire penală, și nu acuzatului. În mod similar,
aceasta implică faptul că acuzatul nu are sarcina de a propune probe în proces
pentru a-și dovedi nevinovăția, ci mai mult, poate rămâne total inactiv în
această fază procesuală.
Din aceste roluri atribuite acuzatului și organelor de urmărire penală
cu privire la cui îi revine sarcina probei derivă un aspect mult mai important și
care influențează intrinsec persoana care trebuie să se pronunțe cu privire la
acuzația penală. Astfel, instanța de judecată sau, în unele cazuri, juriul trebuie
să adopte o atitudine mentală conformă cu regula de distribuție a sarcinii
probei, în sensul de a considera, la începutul procesului, persoana acuzată ca
fiind nevinovată.
Acest domeniu de aplicare al prezumției de nevinovăție a fost
consacrat în art. 6 din Directivă care afirmă că statele membre se asigură că
sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate
52
Art. 9 lit. a) din Directiva 2013/48/UE prevede faptul că persoana suspectată sau
acuzată primește, în scris sau verbal, informații clare și suficiente într-un limbaj simplu și
comprehensibil despre conținutul dreptului vizat și posibilele consecințe ale renunțării la el.
53
Cauzele Barbera, Messengue și Jabardo împotriva Spaniei, hotărârea din data de
13 iunie 1994; Janosevic împotriva Suediei, hotărârea din data de 23 iulie 2002.
și acuzate revine organelor de urmărire penală. Această prevedere nu trebuie
înțeleasă că ar aduce atingere obligației judecătorului sau instanței competente
de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare, și nici dreptului
apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.
Se observă că această permisiune oferită de Directivă în administrarea
probelor de către judecători este una restrânsă și, în orice caz, atunci când este
permisă trebuie realizată cu obiectivitate și prin raportare la prezumția de
nevinovăție. Ca o consecință a aplicării acestor criterii de distribuție a sarcinii
probei, în caz de dubiu la momentul pronunțării hotărârii, trebuie aplicată
soluția mai favorabilă persoanei acuzate, inclusiv atunci când instanța
evaluează posibilitatea achitării persoanei respective. Directiva consacră, în
acest fel54, regula tradițională a sarcinii probei și regula in dubio pro reo, dar
nu face nicio referire la standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă”.
De asemenea, ceea ce rămâne nereglementat sunt situațiile privitoare
la ipotezele de inversare a sarcinii probei. Consider că această lacună a
Directivei reprezintă un aspect negativ întrucât atât jurisprudența Curții
EDO55, cât și doctrina56 sunt de acord cu anumite modificări ale regulii
generale de stabilire a sarcinii probei față de organele de urmărire penală.
Multe dintre statele membre permit aceste ipoteze, în special în ceea ce
privește infracțiuni rutiere, infracțiuni privitoare la mediu, infracțiuni
economice sau infracțiuni referitoare la traficul de droguri. De o lungă
perioadă de timp, Curtea EDO și-a menținut poziția referitoare la faptul că în
anumite cazuri inversarea sarcinii probei nu reprezintă o încălcare a
prezumției de nevinovăție, și mai mult, a consimțit la utilizarea de către
judecătorii naționali a unor asemenea ipoteze regăsite în legislațiile naționale.
Astfel, s-a susținut de către Curtea EDO57 că toate sistemele juridice
naționale reglementează prezumțiile de fapt sau de drept, sens în care, în mod
evident, Convenția EDO nu le exclude. Cu toate acestea, în materie penală
statele sunt obligate să rămână în anumite limite atunci când utilizează ipoteze
de inversare a sarcinii probei, respectiv să aibă în vedere gravitatea a ceea ce
este în joc și să respecte dreptul la apărare. Prin urmare, Curtea EDO este de
acord cu prevederile din legislația națională care permit ipoteze de inversare a
54
A se vedea art. 6 din Directiva 2016/343/UE - Sarcina Probei.
55
Cauza Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din data de 7 octombrie 1988.
56
A. Ashworth, „Four threats to the presumption of innocence”, 2006, The
International Journal of Evidence & Proof, nr. 10, p. 241; T. Weigend, „There is only one
presumption of innocence”, 2013, Netherland Journal of Law and Philosophy, vol. 42, nr. 3,
p. 193.
57
Cauza Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din data de 7 octombrie 1988.
sarcinii probei, cu condiția ca acestea să fie proporționale și rezonabile și să
respecte dreptul la apărare.
După cum am precizat anterior, această lipsă de reglementare a
ipotezelor de inversare a sarcinii probei a fost unul dintre cele mai
controversate aspecte pe parcursul întregului proces legislativ al Directivei.
Inițial, Comisia Europeană a prevăzut în propunerea sa de directivă un articol
care a permis existența acestora58.
Contrar acestor argumente, Comisia pentru libertăți civile, justiție și
afaceri interne din cadrul Parlamentului European a fost foarte critică cu acest
aspect, reproșând Comisiei Europene faptul că stabilirea, în cadrul unui text
de asemenea anvergură cum este Directiva, a unui principiu conform căruia
sarcina probei poate fi inversată este inacceptabilă. De asemenea, s-a precizat
că prin recunoașterea la nivel european a unui astfel de principiu s-ar ajunge
la o armonizare în jos a dispozițiilor naționale.
După numeroase dezbateri, s-a realizat excluderea acestui text din
cadrul Directivei, deși consider că acest lucru nu are nicio relevanță. Astfel, se
constată că în temeiul art. 13 nicio dispoziție din Directivă nu se interpretează
ca reprezentând o derogare sau o limitare a vreunui drept sau garanție
procedurală asigurate potrivit Convenției EDO sau altor dispoziții relevante
din dreptul internațional sau din dreptul oricărui stat membru care prevede un
nivel mai ridicat de protecție. În acest sens, constat că deși Directiva nu
reglementează expres ipotezele de inversare a sarcinii probei, ele sunt permise
ca urmare a faptului că sunt recunoscute prin jurisprudența Curții EDO. Ideal
ar fi fost ca aceste ipoteze să se fi regăsit în Directivă pentru o aplicare
unitară, fără a permite o marjă de apreciere prea largă statelor membre.
5. Concluzii
După cum am menționat anterior, recunoașterea prezumției de
nevinovăție în Europa are o jurisprudență extinsă, pe care Directiva o
protejează și o consolidează. Cu regret am observat că acest principiu este
subminat în mai multe moduri59 și că, din păcate, legislatorul european nu a
avut în vedere toate implicațiile când a adoptat această Directivă.
În ultima perioadă de timp, combaterea fenomenelor de criminalitate
organizată a cunoscut o amploare, sens în care aproape toate sistemele
58
A se vedea considerentul 19 și art. 15 al Propunerii de directivă, care precizau că
statele membre se asigură că orice prezumție care transferă sarcina probei suspecților sau
acuzaților are suficientă importanță pentru a justifica o excepție de la acest principiu și a fi
refuzată. Pentru a infirma prezumția, este suficient ca apărarea să ofere suficiente probe
pentru a ridica o îndoială rezonabilă cu privire la vinovăția suspectului sau acuzatului.
59
A. Ashworth, op. cit., p. 243.
juridice europene au introdus proceduri noi care prevăd mai multe sau mai
puține garanții. Totodată, luarea măsurilor pentru accelerarea soluționării
dosarelor au permis în unele cazuri limitarea unor drepturi ale persoanelor
acuzate60.
Ca urmare a acestor aspecte, prezumția de nevinovăție a fost afectată,
mai ales în ceea ce privește materia măsurilor preventive, a soluțiilor prin care
se urmează o procedură simplificată de recunoaștere a vinovăției și a
ipotezelor de inversare a sarcinii probei.
Ar fi fost de apreciat dacă legislatorul european ar fi stabilit reguli
referitoare la aceste aspecte, ceea ce ar fi contribuit la o mai bună protejare a
acestui principiu. Alături de aceste lacune în reglementare, trebuie menționat
și faptul că anumite aspecte privitoare la dreptul la tăcere sau dreptul de a nu
se autoincrimina au fost tratate superficial. Legislatorul european a lăsat în
sarcina Curții EDO stabilirea unor noi standarde sau interpretări, alegând să
nu își asume depășirea unor standarde impuse până în acel moment.
Cu toate acestea, consider că există și un aspect pozitiv al adoptării
acestei Directive, respectiv acela că s-a reușit consolidarea în cadrul unui
singur act legislativ a unor măsuri ce au legătură cu principiul prezumției de
nevinovăție, precum și faptul că a fost stabilit un standard minim al aplicării
acesteia în statele membre.
60
INCIDENŢA JURISPRUDENŢEI CURŢII CONSTITUŢIONALE A
ROMÂNIEI ASUPRA ADMINISTRĂRII PROBELOR ÎN PROCESUL
PENAL
Viorel-Gabriel TELICEANU*
ABSTRACT
The matter of probation has been the subject of numerous decisions

of the Constitutional Court, the most relevant being those
concerning the technical measures of surveillance.
The legal battle focused in particular on the interceptions already
carried out at the time at the pronouncement of the decisions and
respectively the effect of these decisions regarding the
aforementioned interceptions.
Court’s assessment regarding the effect of its decisions on the
interceptions already carried out is bizarre because it violates
precisely the provisions of art. 147 para. (4) from Constitution.
Keywords: Constitutional Court, decision, evidence, intrusion,

exclusion, records.
În anul 2014, după nenumărate eforturi, a intrat în vigoare un nou Cod

de procedură penală care este aplicabil și în prezent și care a suscitat
numeroase discuții și controverse.
Frământările și divizările politice și sociale de la nivelul societății
românești s-au reflectat în mod indubitabil și în procedurile de adoptare a
codurilor civile și penale.
A fost necesară o perioadă de 4 ani (de la adoptarea Legii nr. 135 din 1
iulie 2010 privind Codul de procedură penală1) până când acesta să intre
efectiv în vigoare, la 1 februarie 2014.
Realitățile vieții juridice, până la acel moment, au arătat lipsa de
celeritate a actului de justiție, costurile umane, sociale și financiare
semnificative, toate acestea traduse într-o lipsă de încredere a justițiabilului în
actul de justiție.
Aceste limite ale codurilor penale, care ființau de aproape jumătate de
veac, au justificat necesitatea adoptării noilor coduri penale ale căror
*
Prim-procuror – Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, e-mail:
teliceanuviorel@yahoo.com.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu
modificările și completările ulterioare.
52 Viorel-Gabriel Teliceanu
deziderate au fost cuprinse în Tezele prealabile ale proiectului Codului de
procedură penală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 829 din 25 iulie
20072:
1. crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid
și mai eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puțin costisitor;
2. protecția unitară a drepturilor omului și a libertăților garantate de
Constituție și de actele normative internaționale;
3. armonizarea soluțiilor derivate din Codul de procedură penală cu
dispozițiile legilor speciale cu dispoziții procesual penale;
4. armonizarea conceptuală cu prevederile noului Cod penal, o atenție
deosebită fiind acordată noii definiții a faptei care constituie infracțiune;
5. reglementarea adecvată a obligațiilor internaționale asumate de țara
noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;
6. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerințele pentru o
procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar
și a celor fundamentale ale omului pentru participanții la procesul penal și
respectarea unitară a principiilor care privesc desfășurarea echitabilă a
procesului penal.
Integrarea apropiată în structurile euro-atlantice a făcut ca aceste
deziderate să nu fie chestiuni pur teoretice, ci impuneau cu necesitate
adoptarea unor concepte juridice funcționale și punerea la punct a unui sistem
juridic compatibil cu cele din sistemele europene la care ne raportam.
Au trecut nouă ani de la adoptarea noului Cod de procedură penală și
se menține întrebarea în ce măsură acesta a fost o reușită, dacă este o evoluție
față de codul anterior și în ce măsură necesită ajustări.
Probațiunea reprezintă una dintre secțiunile esențiale ale Codului de
procedură penală, întrucât modul de administrare a mijloacelor de probă are
incidență directă asupra stabilirii vinovăției sau nevinovăției persoanelor
acuzate în cadrul procesului penal.
Cu titlu de noutate, codul renunță la enumerarea limitativă a
mijloacelor de probă, se asigură o echilibrare a fazei de administrare a
probelor, se instituie principiul loialității administrării probelor, excluderea
probelor nelegal sau neloial administrate, de inspirație common law, iar în
faza de judecată se instituie rolul subsidiar al judecătorului în administrarea
probatoriului.
Noua reglementare abundă de jurisprudență a Curții Europene a
Drepturilor Omului (în continuare Curtea EDO), astfel că față de
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007.
Incidenţa jurisprudenţei Curții Constituţionale a României asupra … 53
reglementarea procesual penală anterioară anului 2014, noul Cod de
procedură penală este în mod substanțial îmbunătățit.
Cu toate acestea, în cei nouă ani de viață, Codul de procedură penală a
făcut obiectul a numeroase verificări sub aspectul respectării normelor
constituționale, iar instanța de contencios constituțional a produs o
jurisprudență bogată.
Sfera administrării probelor nu a făcut excepție de la această regulă, cu
atât mai mult cu cât, așa cum am mai precizat, probatoriul are incidență
directă asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei acuzate.
Este de remarcat faptul că de la intrarea în vigoare și până în prezent,
Curtea Constituțională a pronunțat cinci decizii de neconstituționale ale
normelor Codului de procedură penală de la Titlul IV Probele, mijloacele de
probă și procedeele probatorii.
Pe lângă acestea, Curtea Constituțională a pronunțat și decizii3 care,
deși nu au vizat neconstituționalitatea Codului de procedură penală, au
relevanță în ceea ce privește administrarea mijloacelor de probă.
Unele dintre decizii erau previzibile, altele sunt ușor surprinzătoare, iar
altele reprezintă o schimbare de jurisprudență a instanței de contencios
constituțional.
Astfel, prin decizia nr. 22/2018, Curtea a admis excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură
penală și a apreciat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin
sintagma "excluderea probei", din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea
mijloacelor de probă din dosarul cauzei.
În urma analizei procesului cognitiv, specific psihologiei judiciare,
prin care magistratul își formează convingerea intimă, în baza informațiilor
furnizate de probe, instanța de contencios constituțional ajunge la concluzia
logică și de bun-simț juridic potrivit căreia este obligatorie excluderea
probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecință juridică a
nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii.
Accesul permanent al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei
penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect
decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a
memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-i spori convingerile
referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate folosi,
în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială examinare
a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată, determină un proces
psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor cunoscute de judecător
3
Curtea Constituțională, Dec. nr. 26/2019, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019.
cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluționarea raportului
juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. În aceste condiții, în situația
în care probele obținute în mod nelegal sunt de natură a demonstra vinovăția
făptuitorului, observarea lor repetată de către instanța de judecată sporește și
chiar materializează riscul înlocuirii acestora, în cadrul raționamentului
judiciar, cu simpla convingere formată, prin mecanisme pur cognitive, tocmai
pe baza respectivelor probe, operațiune logică nepermisă judecătorului, având
în vedere prevederile art. 102 și art. 103 din Codul de procedură penală4.
Decizia Curții constituie un reviriment în chestiunea excluderii
probelor, întrucât anterior, fiind învestită cu analiza acestei probleme de drept
constituțional, a statuat că reglementarea potrivit căreia mijloacele de probă
obținute ilegal nu pot fi folosite în procesul penal este neconstituțională.
În analiza sa, Curtea aprecia că reglementarea criticată nu distinge
între neregularitatea de formă a obținerii mijloacelor de probă și nelegalitatea
procedurii de obținere a acestora, între efectele vătămătoare grave care nu pot
fi înlăturate altfel decât prin anularea mijlocului de probă și nelegalitățile cu
consecințe neînsemnate și care pot fi remediate și între conținutul probator
important pentru aflarea și stabilirea adevărului și conținutul probator
nesemnificativ, ceea ce este de esența determinării valorii probatorii a
mijloacelor de probă. Iată că acestea sunt dovezi suficiente care, printr-un
formalism dăunător stabilirii adevărului și realizării dreptății ca valoare
supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, consacră un text
superficial și imprecis formulat.
Totodată, scoaterea probelor din dosar și păstrarea lor sigilate la
parchet înseamnă epurarea dosarelor. Toate probele trebuie să rămână în dosar
pentru a fi cunoscute de toate părțile, pentru a fi verificate și confruntate cu
celelalte probe și pentru ca instanțele superioare în căile de atac să verifice
temeinicia și legalitatea constatării nulității de către procuror sau de către
instanța de fond, să verifice concludența conținutului probator și coroborarea
acestuia cu celelalte dovezi ce nu sunt contestate și să se poată face verificări
suplimentare privind sursa probatorie.
Problematica excluderii probelor obținute ilegal din dosar este una
deosebit de importantă, întrucât informațiile furnizate de probele declarate
nule pot sta la baza formării convingerii magistratului, iar decizia mai nouă a
Curții se încadrează într-o logică juridică perfectă.
4
României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018.
O altă decizie relevantă a Curții Constituționale este decizia
nr. 562/20175, prin care a constatat că soluția legislativă care exclude de la
dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au
stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți este neconstituțională.
De această dată, instanța de contencios constituțional acordă
prevalență relațiilor intime de familie, în raport de înfăptuirea justiției.
“Viața de familie” este un concept evolutiv, nu se rezumă doar la
familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto.
Prezumtivii martori aflați într-o postură ca cea de mai sus sunt în mod
evident într-o dilemă morală ce nu poate fi depășită decât prin posibilitatea de
a refuza calitatea de martor.
De altfel, optica Curții EDO6 se înscrie în jurisprudența sa consacrată,
potrivit cu care dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor
familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu
art. 6 paragrafele (1) și (3) lit. d) din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele
deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor
din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea
punerii într-o dilemă morală.
O astfel de decizie era de așteptat, mai cu seamă că exista o
inconsecvență legislativă:
Pe de-o parte, Codul penal excludea de la răspundere penală membrii
de familie7 care săvârșeau infracțiuni de tăinuire sau favorizare a făptuitorului,
tocmai în virtutea relațiilor de familie care existau între aceștia; pe de altă
parte, această categorie a membrilor de familie nu putea refuza calitatea de
martor într-o cauză penală.
Optica jurisprudențială a instanței de contencios constituțional a
continuat cu pronunțarea deciziei nr. 175/20228, prin care s-a statuat că soluția
legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală9,
care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor
persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii,
5
României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017.
6
Cauza Hümmer împotriva Germaniei, hotărârea din 19 iulie 2012, paragr. 41,
disponibilă pe site-ul https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112280.
7
Art. 177 Cod penal: prin membru de familie se înțelege: c) persoane care au stabilit
relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
8
României, Partea I, nr. 450 din 5 mai 2022.
9
Art. 117 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală: soțul, ascendenții și descendenții în
linie directă, precum şi frații și surorile suspectului sau inculpatului.
în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este
neconstituțională.
În ceea ce privește decizia nr. 248/201910 privind dispozițiile art. 126
alin. (6) Cod procedură penală, nu vom insista asupra acesteia, pe de-o parte
pentru că nu are o incidență relevantă asupra modului de administrate a
probatorului, pe de altă parte pentru că privește aspecte de formă în referire la
modul de menținere a măsurilor de protecție a martorului amenințat pe tot
parcursul procesului penal.
Prin decizia nr. 87/201911, instanța de contencios constituțional a
constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 174 alin. (1) Cod
procedură penală care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate
prevăzute de art. 64 din același act normativ și în ceea ce privește pe
specialistul care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara
acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de
procedură penală, este neconstituțională.
Suntem pe deplin de acord că atât timp cât aspectele relevate printr-un
raport de constatare se bucură de aceeași valoare probantă cu cele reținute
într-un raport de expertiză, neexistând vreo ierarhizare a acestora, trebuie să
se aplice în mod simetric și exigențele legislative privind incompatibilitățile
atât în sarcina expertului, cât și ale specialistului care întocmește raportul de
constatare.
O decizie interesantă care nu privește dispozițiile Codului de
procedură penală, dar are incidență directă asupra administrării probatoriului
în cauzele penale, este decizia Curții Constituționale nr. 72/201912.
Cu această ocazie, s-a constatat că dispozițiile art. 233113 alin. (2) și (3)
din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală14 și
10
României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019.
11
României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019.
12
României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019.
13
Art. 2331 Colaborarea cu organele de urmărire penală:
(1) În situația în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unor infracțiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea
nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei,
organele de urmărire penală pot efectua activități de constatare, cercetare și conservare de
probe.
(2) În situația prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată
organelor cu atribuții de control din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală
efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.
ale art. 35015 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală16, sunt neconstituționale.
Totodată, s-a statuat că sintagma "care constituie mijloace de probă"
din cuprinsul art. 2331 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 cu
referire la alin. (2) și (3) din același articol este neconstituțională, precum și
faptul că sintagma "care constituie mijloace de probă" din cuprinsul art. 350
alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din același articol este
Iată, de această dată, că dispoziții procesual penale din acte normative
civile sunt declarate neconstituționale și au incidență directă în ceea ce
privește mijloacele de probă din procesul penal.
În esență, problema de drept ridicată și tranșată de contenciosul
constituțional este dacă procesele-verbale întocmite în urma verificărilor
fiscale de către personalul de control al Agenției Naționale de Administrare
Fiscală constituie mijloc de probă.
Potrivit jurisprudenței constituționale, procesele-verbale întocmite în
cadrul extra-procesual de inspectorii fiscali constituie, în viziunea noului Cod
de procedură penală, eventual act de sesizare a organelor de urmărire penală,
și nu mijloc de probă; Codul de procedură penală prezintă o nouă paradigmă a
(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariție a

unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situații de fapt și este necesară lămurirea
urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenției
Naționale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.
(4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul
procurorului, poate fi solicitată Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuarea de
verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.
(5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2) - (4) se consemnează în
procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de
creanță fiscală în înțelesul art. 110.
14
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007,
cu modificările și completările ulterioare.
15
(1) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariție a
unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situații de fapt și este necesară lămurirea
urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul
A.N.A.F. efectuează controale fiscale.
(2) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul
procurorului, poate fi solicitată A.N.A.F. efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor
stabilite.
(3) Rezultatul controalelor prevăzute la alin. (1) și (2) se consemnează în
procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de
creanță fiscală în sensul prezentului cod".
16
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu
procesului penal față de cel precedent, astfel că, în virtutea actualei filozofii,
respectivele procese-verbale nu puteau dobândi decât calificarea juridică de
acte de sesizare a organelor de urmărire penală, și nu mijloace de probă.
Dar poate cele mai interesante și mai dezbătute au fost deciziile
instanței de contencios constituțional nr. 51/201617, nr. 244/201718,
nr. 91/201819 și nr. 26/2019 care, în esență, reflectă viziunea pe care Curtea o
acordă reglementărilor privind intruziunea agenților statului în viața privată.
Așa cum am anticipat, deciziile sus-menționate se reflectă asupra
procedurii măsurilor speciale de supraveghere, domeniu în care Curtea a
impus standarde exigente de raportare.
Analizându-le în ordine cronologică, în decizia nr. 51 din 16 februarie
2016, Curtea a statuat că sintagma "ori de alte organe specializate ale
statului", din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură
penală, este neconstituțională20.
Forma articolului sus-menționat prezintă o deosebire semnificativă
față de dispozițiile art. 912 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală
din 1968, care prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și
înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de
cercetare penală. Deci, organele care puteau lua parte la activitatea de
supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut în noul cod, fără a justifica în
vreun fel, că pot lua parte la procedeul probatoriu al punerii în executare a
măsurii de supraveghere tehnică și alte organe specializate ale statului, fără a
defini în mod explicit ce se înțelege prin această sintagmă.
Atragem atenția asupra faptului că procedeul probatoriu de la art. 142
alin. (1) din Codul de procedură penală este o chestiune distinctă de măsurile
tehnice prevăzute la alin. (2).
Curtea a reținut, în cuprinsul deciziei sale, faptul că sintagma supusă
analizei este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând
subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu
un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.
17
18
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017.
19
României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018.
20
Forma art. 142 alineat (1) Cod de procedură penală anterior pronunțării deciziei
Curții Constituționale nr. 51/2016: procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori
poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători
specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului.
Deși analiza Curții se orientează preponderent spre calitatea normei
legale, totuși motivarea deciziei lasă să se întrevadă că jurisprudența în acest
domeniu al măsurilor speciale de supraveghere nu s-a epuizat, în special în
ceea ce privește implicarea serviciilor de informații în activitatea de urmărire
penală.
Bătălia juridică reală, cu miză, a acestei decizii se dă cu privire la
efectele deciziei instanței de contencios constituțional; evident, apărarea
persoanelor acuzate în procesele penale avea interesul ca interceptările
convorbirilor telefonice sau ambientale deja realizate să fie eliminate din
dosarele penale.
În cuprinsul paragr. 52 al deciziei se menționează: Curtea reamintește
caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147
alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a
unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel
încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la
data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate
pe rolul instanțelor de judecată. În ceea ce privește hotărârile definitive,
această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1)
lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum și în cauzele în
care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei
publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial.
În susținerea motivării privind efectul pe care îl produce decizia sa,
Curtea Constituțională invocă decizii21 anterioare. Cu toate acestea, analiza
motivării deciziilor sus-menționate nu presupune o situație identică cu cea din
decizia nr. 51/2016.
Problema controversată este aceea că, potrivit motivării Curții, probele
obținute în urma măsurilor de supraveghere tehnică anterior publicării deciziei
nr. 51/2016, și care sunt administrate în procese penale nesoluționate
definitiv, ar trebui anulate și eliminate de la dosarul cauzei, fie că este vorba
de faza de urmărire penală, fie de cea a judecății.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată,
deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României.
De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai
pentru viitor.
21
României, Partea I, nr. 921 din 14 decembrie 2014, paragr. 14; Curtea Constituțională,
Dec. nr. 508/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19
noiembrie 2014, paragr. 26; Curtea Constituțională, Dec. nr. 895/2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragr. 28.
Or, probele în litigiu sunt cele obținute în mod legal și constituțional
înainte de publicarea deciziei nr. 51/2016, respectiv 14 martie 2016, dar
procesele în care sunt administrate/utilizate s-au finalizat după aceasta dată.
După cum statuează Curtea, aceste probe trebuie eliminate, însă prin
această interpretare instanța de contencios constituțional încalcă nu doar
jurisprudența sa anterioară, ci chiar art. 147 alin. (4) din Constituție, fără a
oferi niciun fel de explicație în acest sens.
Deci, cu încălcarea flagrantă a Constituției, instanța de contencios
constituțional oferă, în fapt, caracter retroactiv propriilor sale decizii.
Or, este bine-cunoscut faptul că doar deciziile Curții în domeniul legii
penale substanțiale22 pot, prin efectul pe care îl produc, să aibă efect
retroactiv23.
În ceea ce privește decizia nr. 244/201724, ceea ce frapează nu este
soluția oferită de instanța de contencios constituțional, ci modalitatea în care
Curtea pervertește obiectul excepției ridicate de către Ministerul Public.
Potrivit Curții, prin încheierea din 26 aprilie 2016, Înalta Curte de
Casație și Justiție – Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140 alin. (7) din Codul de
procedură penală, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, cu ocazia soluționării, în
complet de divergență, a contestațiilor formulate împotriva încheierii
pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de
Casație și Justiție – Secția penală prin care s-au autorizat măsuri de
supraveghere tehnică a petenților (constând în interceptarea comunicațiilor,
supraveghere video, audio sau prin fotografiere, în mediul ambiental în spații
publice, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice) pentru o perioadă de
30 de zile, începând cu 31 august 2015 și până la 29 septembrie 2015.
Potrivit Curții, în motivarea excepției de neconstituționalitate autorul
acesteia susține că, prin nereglementarea căii de atac împotriva încheierii prin
care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de
supraveghere tehnică, dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 21 din
Constituție și pe cele ale art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor
22
Constituția României, republicată: art. 15 alin. (2) - Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
23
României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, prin care constată că dispozițiile art. 6 din Legea
nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale, având
în concret consecința dezincriminării faptelor drept infracțiune.
24
Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală,
care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana
vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.
omului și a libertăților fundamentale. Astfel, dispozițiile criticate nu asigură
garanțiile unui proces echitabil și nici ale unui recurs efectiv în fața unei
instanțe naționale persoanei supuse măsurilor supravegherii tehnice, care
pretinde încălcarea drepturilor și libertăților sale consacrate de Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală apreciază
că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Se arată că supravegherea
tehnică include procedee probatorii care presupun ingerințe majore în dreptul
la viață privată al unei persoane, drept protejat atât de dispozițiile Constituției
(art. 26 și 28), cât și de cele ale Convenției (art. 8). Potrivit art. 13 din
Convenție, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de aceasta
au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale,
chiar și atunci când încălcarea ar fi cauzată de persoane care au acționat în
exercitarea atribuțiilor lor oficiale. De asemenea, conform art. 21 alin. (1) din
Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea
drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
Deci, din cele ce preced rezultă fără dubiu obiectul excepției de
neconstituționalitate ridicate de către autorul Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, precum și
motivarea, însă, cu toate acestea, Curtea Constituțională constată că soluția
legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală,
care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către
persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este
Or, instanța de contencios constituțional nu era învestită cu
soluționarea acestei excepții de neconstituționalitate.
Deci, nu doar că instanța sus-menționată s-a învestit din oficiu și și-a
extins obiectul la dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală cu
privire la care nu era sesizată, însă nici nu s-a pronunțat pe excepția de
neconstituționalitate cu care a fost învestită în mod efectiv.
O altă decizie a Curții Constituționale cu relevanță asupra materiei
administrării probatoriului în procesul penal este decizia nr. 91/28.02.2018
prin care s-a decis că sintagma „aduc atingere gravă drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea
nr. 51/1991 privind securitatea națională a României25 este
neconstituțională26.
25
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014,
cu modificările și completările ulterioare.
26
Constituie amenințări la adresa securității naționale a României subminarea,
sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice
Deși în aparență nu există o legătură directă între materia probațiunii și
decizia sus-menționată, organele cu atribuții în domeniul securității naționale
pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să
efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun
restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului
desfășurate cu respectarea prevederilor legale27.
Datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate
din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de
urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală.
Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau
imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală.
Curtea a reținut, în esență, că reglementarea procedurii de autorizare a
măsurilor de culegere de informații este lipsită de previzibilitate și nu oferă
garanțiile adecvate împotriva intruziunii arbitrare în viața privată a persoanei.
Deși Curtea nu menționează punctual modalitatea de producere a
efectelor deciziei sale, așa cum a precizat în alte cazuri28, lăsându-le la
latitudinea art. 147 alin. (4) din Constituție, instanțele de judecată nu au ezitat
să anuleze probele constând în interceptările și înregistrările obținute în baza
art. 14 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a
României, chiar și în cazul interceptărilor realizate anterior pronunțării
deciziei nr. 91/28.02.201829.
Anularea probelor nu este motivată pe considerente procedurale
referitoare la aplicarea deciziei sus-menționate – care ar trebui să se aplice
doar în cauzele în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate sau cele
ulterioare –, ci în baza considerentelor de fond ale acesteia.
În fine, ultima decizie relevantă în materia probațiunii este decizia
nr. 26/2019 care, în esență, constată existența unui conflict juridic de natură
constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de
ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor
români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării,
precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor
necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale.
27
Înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de
interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, în
situațiile prevăzute la art. 3 din același act normativ.
28
29
C. Ap. București, decizia nr. 399/A/01.04.2022, pronunțată în dosar
nr. 36153/3/2014, nepublicată.
Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de
încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a protocoalelor din 2009 și
2012, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului
parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.
În cuprinsul deciziei se statuează că participarea serviciilor de
informații, în special a Serviciului Român de Informații, contravine normelor
constituționale, relevând o tensiune a Curții Constituționale vis-a-vis de
implicarea sub orice formă a serviciilor de informații în activitatea de
urmărire penală.
Efectul concret al deciziei asupra excluderii probelor administrate în
procesul penal în virtutea protocoalelor sus-menționate este unul diminuat,
dată fiind decizia nr. 51/2016 care a constituit deja fundamentul eliminării
probelor administrate în procesele penale.
Decizia nr. 26/2019 vine să excludă din materialul probator orice
probă obținută în urma colaborării cu serviciile de informații, indiferent cât de
relevantă ar putea fi în procesul penal.
Cu toate acestea, practica judiciară a fost fluctuantă la nivelul
instanțelor de judecată.
Într-o cauză aflată pe rolul Curții de Apel Constanța30, judecătorul de
cameră preliminară a menținut, în contestație, probele constând în interceptări
ale convorbirilor telefonice autorizate și puse în executare în baza dispozițiilor
art. 911 și următoarele din vechiul Cod de procedură penală; autorizațiile au
fost puse în executare de procuror prin mijlocirea Direcției Generale de
Protecție Internă – Serviciul de Informații și Protecție Internă Bacău.
Judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Constanța
menținuse și el probele, argumentând că acestea au fost legal administrate, iar
mijloacele de probă reprezentând procesele-verbale de redare au fost în mod
legal administrate și trebuie să se aibă în vedere legea aplicabilă la momentul
efectuării acelor înregistrări, deoarece în anul realizării interceptărilor și
înregistrărilor – 2012 – nu existau deciziile Curții Constituționale
sus-menționate.
În motivarea sa, Curtea de Apel Constanța apreciază că interceptările
și înregistrările nu s-au realizat de către Serviciul Român de Informații.
Pe de altă parte, măsurile de supraveghere tehnică au fost puse în
executare în baza dispozițiilor art. 911 și următoarele din vechiul Cod de
procedură penală, text în vigoare la data realizării lor.
30
C. Ap. Constanța, încheierea din 29.06.2021, pronunțată în dosar
nr. 6927/118/2019/a1, nepublicată.
Mai mult, măsurile de supraveghere tehnică nu au fost aduse la
îndeplinire în baza Protocolului de colaborare nr. 0075/04.02.2009, pentru ca
probele să poată fi excluse și din perspectiva deciziei Curții Constituționale
nr. 26/2019; nu se poate reține că alte organe specializate ale statului decât
cele cu atribuții în domeniul urmăririi penale ar fi interferat în cauza penală
instrumentată.
Mai apreciază instanța de control judiciar faptul că nu se poate reține
vreun caz de nulitate a actului prin care probele rezultate din activitățile de
supraveghere au fost obținute – aceste metode au fost autorizate de către
judecătorul competent potrivit legii –, iar eventuala sancțiune a nulității ar fi
putut interveni numai în măsura în care actele prin care s-au administrat
aceste probe ar fi fost la rândul lor nule.
Totodată judecătorul apreciază, în cuprinsul argumentației sale, faptul
că pentru a interveni nulitatea absolută, ar fi fost necesar ca un alt organ
oficial al statului să încalce competența organelor de urmărire penală cu
atribuții exclusive în domeniul efectuării interceptărilor convorbirilor
telefonice sau de altă natură, or, câtă vreme această competență nu era în mod
expres reglementată la data efectuării actelor a căror anulare se solicită, nu se
poate susține că normele de competență materială sau după calitatea persoanei
ar fi fost încălcate, pentru ca nulitatea absolută să poată opera.
În cuprinsul deciziei nr. 26/2019 se reiterează concluziile exprimate
prin deciziile nr. 22/2018 și 840/201531, în sensul că administrarea probelor de
către alte organe decât cele judiciare încalcă competența materială a organelor
de urmărire penală, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute.
Cum această competență funcțională în efectuarea activităților
prevăzute de art. 911 și 912 vechiul Cod de procedură penală nu a fost
reglementată expres la data efectuării actelor a căror anulare se solicită,
sancțiunea nulității nu poate opera, astfel încât nici excluderea probelor nu-și
găsește aplicarea.
Practica instanțelor de judecată este neunitară, întâlnindu-se și situații
în care interceptările convorbirilor telefonice au fost excluse, motivat de
faptul că au fost realizate de către Serviciul Român de Informații.
Într-o cauză32 aflată în procedura de cameră preliminară la Tribunalul
Constanța au fost excluse probele constând în interceptările convorbirilor
telefonice și procesele-verbale de redare aferente.
Tribunalul a invocat deciziile Curții Constituționale nr. 51/2016 și
26/2019 pentru adoptarea soluției de excludere a probelor, precum și
31
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016.
32
Trib. Constanța, încheierea nr. 180 din 28.03.2022, pronunțată în dosar
nr. 5183/118/2019/a1, nepublicată.
considerentele acestor decizii, potrivit cărora, în cauzele pendinte, instanțele
de judecată vor verifica în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor
referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de
urmărire penală și vor dispune măsurile corespunzătoare.
Judecătorul de cameră preliminară apreciază că, în cauză,
interceptările au fost făcute de lucrători ai Serviciului Român de Informații,
astfel că nu se poate reține că aceștia au acordat suportul tehnic operațiunilor
de interceptare, iar în acest fel au fost încălcate dispozițiile art. 912 alin. (1)
teza a I a din vechiul Cod de procedură penală.
Mai apreciază judecătorul de cameră preliminară că, deși mijloacele de
probă constând în procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice
interceptate au fost întocmite de ofițerii de poliție judiciară, constituind acte
prin care s-au administrat probele constând în interceptări propriu-zise, totuși
efectuarea acestora din urmă de către un organ necompetent, din afara sferei
art. 91² alin. (1) teza a I a din vechiul Cod de procedură penală, este de natură
a atrage nulitatea absolută a tuturor mijloacelor de probă rezultate din
interceptările efectuate de Serviciului Român de Informații, inclusiv anterior
datei de 11.01.2012, când au fost efectuat prezentele interceptări.
Ca urmare, judecătorul de cameră preliminară exclude probele, act
justificat de faptul că interceptările au fost făcute de lucrători ai Serviciului
Român de Informații, iar Serviciul nu s-a limitat la acordarea suportului
tehnic pentru interceptări.
Cu toate acestea, judecătorul nu explică în ce manieră a intervenit
Serviciului Român de Informații în procedura de punere în executare efectivă
a mandatelor de interceptare și cum au fost puse în pericol drepturile și
libertățile fundamentale ale persoanei.
Din cele de mai sus rezultă faptul că efervescența jurisprudenței
constituționale a cunoscut o accelerare în ceea ce privește măsurile de
supraveghere tehnică și în special punerea lor în executare; se relevă o stare
de tensiune instituțională între Curtea Constituțională a României și serviciile
de informații (în special Serviciul Român de Informații) implicate în procesul
tehnic de punere în aplicare a măsurilor intruzive în viața privată.
De dată relativ recentă este și decizia nr. 55/202233, prin care s-a
constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de
supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum și dispozițiile art. I
pct. 1 fraza a doua, ale art. II pct. 1, ale art. IV pct. 1 fraza a treia și ale art. IV
pct. 2 fraza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind
33
Curtea Constituțională, Dec. nr. 55 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022.
unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere
tehnică dispuse în procesul penal34 sunt neconstituționale.
Lăsând la o parte chestiunea garanțiilor procesuale privind intruziunea
în viața privată, aspect cu care suntem pe deplin de acord, totuși nici instanța
de contencios constituțional și nici instanțele de judecată nu explică modul
concret în care serviciile de informații35, deținătoare ale tehnicii de
interceptare, pătrund în mod arbitrar în viața privată prin punerea în aplicare a
măsurilor de supraveghere tehnică, dincolo de punerea la dispoziție a tehnicii
de interceptare.
Instanțele de judecată au exclus de plano interceptări ale convorbirilor
telefonice, fără să explice într-un mod comprehensiv în ce modalitate a
intervenit Serviciul Român de Informații în procedura de punere în executare
a măsurilor de supraveghere tehnică și în ce măsură au fost afectate drepturile
și libertățile fundamentale ale persoanei.
Mai mult, deciziile nr. 51/2016, nr. 244/2017, nr. 91/2018 și
nr. 26/2019 și controversele pe care acestea le-au stârnit arată mai degrabă
preocuparea instanței de contencios constituțional pentru așa-zisa protejare a
drepturilor și libertăților fundamentale, în detrimentul respectării Constituției
și a stabilității juridice.
34
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.
35
Serviciul Român de Informații.
TITULARUL PROPUNERII DE AUTORIZARE A METODEI
SPECIALE DE CERCETARE PREVĂZUTE DE ART. 152 COD
PROCEDURĂ PENALĂ
Ioan-Florentin ENE
ABSTRACT
The issue of the holder (the criminal investigation body or the

prosecutor) of the proposal to authorize the special research
method provided for by art. 152 Criminal Procedure Code
determined, in judicial practice, alternative opinions. The
clarification of this matter leads to the necessary conclusion that
the acts of referral to the judge of rights and liberties or the court
of law are in the exclusive competence of the Public Ministry.
Keywords: art. 152 of the Criminal Procedure Code, the

prosecutor's proposal, the criminal investigation body's proposal,
the procedural capacity to report, the exclusive competence of the
Public Ministry.
În practica judiciară a apărut o controversă referitoare la titularul

propunerii de autorizare a metodei speciale de cercetare prevăzute de art. 152
Cod procedură penală (organele de urmărire penală sau procurorul).
Au fost învederate două soluții alternative.
Astfel, pe de o parte, prin încheierea nr. 8073/4/2022 a Judecătoriei
Sectorului 4 București, judecătorul de drepturi și libertăți, în temeiul art. 306
alin. (5) Cod procedură penală (în continuare C.pr.pen.) raportat la art. 55
alin. (3) lit. b) C.pr.pen., a respins, ca inadmisibilă, o cerere formulată de
DGPMB – Poliția Sectorului 4, Secția 16 Poliție, care a avut ca obiect
obținerea datelor de trafic și localizare (cerere întemeiată pe art. 138 alin. (1)
lit. j) C.pr.pen., art. 152 C.pr.pen. rap. la art. 121 din Legea nr. 506/20041).
Pentru a dispune astfel, judecătorul a reținut că, potrivit art. 306
alin. (5) C.pr.pen., în momentul în care organul de cercetare penală apreciază
că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor
metode speciale de supraveghere care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de

Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de
resurse umane și documentare, e-mail: ene_ioan_florentin@mpublic.ro.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1101 din 25 noiembrie
2004, cu modificările şi completările ulterioare.
68 Ioan-Florentin Ene
urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi
și libertăți, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și
informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri, referatul fiind
trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei. Cum obținerea de date de
trafic și localizare este un procedeu probatoriu care trebuie autorizat de
judecător, dispozițiile legale menționate anterior sunt pe deplin aplicabile,
astfel încât sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți în mod nemijlocit de
organele de cercetare penală este inadmisibilă.
Pe de altă parte, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4
București (într-o opinie majoritară a procurorilor) a arătat că organele de
cercetare penală pot sesiza nemijlocit judecătorul de drepturi și libertăți în
vederea obținerii datelor de trafic și localizare.
În sprijinul acestei concepții au fost aduse următoarele argumente:
Dispozițiile art. 152 C.pr.pen. constituie norma specială în materie.
Nu ne aflăm în prezența unei scăpări a legiuitorului, de vreme ce,
atunci când a urmărit să stabilească o competență exclusivă a procurorului de
a solicita încuviințarea unui anumit procedeu probatoriu, a făcut o referire
expresă în acest sens.
Într-o interpretare teleologică, standardul de protecție a vieții private,
stabilit prin jurisprudența Curţii de Justiţie a Uniunii Europene și a Curţii
Constituţionale a României, este asigurat deplin prin dispunerea măsurii de un
judecător, fiind indiferent cine propune măsura.
În sens contrar au fost aduse următoarele argumente:
Potrivit art. 55 alin. (3) lit. b) C.pr.pen., procurorul „sesizează
judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecață”.
Potrivit art. 56 alin. (1) C.pr.pen., „procurorul conduce şi controlează
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de
cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul
supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea
dispoziţiilor legale”, iar potrivit alin. (2), „procurorul poate să efectueze orice
act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează”.
Art. 57 C.pr.pen. (competența organelor de cercetare penală) nu
prevede nicio atribuție referitoare la sesizarea instanței de judecată sau a
judecătorului de drepturi și libertăți.
Potrivit art. 306 alin. (5) C.pr.pen., „când organul de cercetare penală
apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau
folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori
dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de
judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care
Titularul propunerii de autorizare a metodei speciale de cercetare … 69
trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei
proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei”.
Apreciem că organele de cercetare penală nu pot sesiza nemijlocit
judecătorul de drepturi și libertăți, având în vedere următoarele
argumente:
I. Interpretarea potrivit căreia organele de cercetare penală pot sesiza
direct judecătorul de drepturi și libertăți se află în opoziție cu următoarele
norme (care includ sau se raportează la principii procesuale):
A) Toate metodele speciale de supraveghere (prevăzute la art. 138 și
urm. C.pr.pen.), cu excepția obținerii datelor de trafic și de localizare, sunt
dispuse fie de judecătorul de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului,
fie de procuror. În niciunul dintre aceste cazuri organul de cercetare penală nu
face propuneri direct judecătorului pentru luarea metodelor speciale de
supraveghere sau cercetare.
Art. 152 alin. (1) C.pr.pen., care cuprinde sintagma „organele de
urmărire penală”, este singurul articol în materia metodelor speciale care pare
că permite desfășurarea unei proceduri directe între organul de cercetare
penală și instanță.
B) Potrivit art. 306 alin. (5) C.pr.pen., „când organul de cercetare
penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau
folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori
dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, formulează propuneri motivate, care
trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt obligatorii în cadrul acelei
proceduri. Referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei”.
Sesizarea nemijlocită a judecătorului de drepturi și libertăți de organul
de cercetare penală este incompatibilă cu procedura formulării propunerii prin
intermediul unui referat care este trimis procurorului împreună cu dosarul
cauzei (ar lăsa fără obiect de reglementare această dispoziție procedurală).
C) Potrivit art. 524 alin. (1) C.pr.pen. (procedura dării în urmărire),
„supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea
corespondenţei şi a obiectelor, percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de
localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează
activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în
urmărire de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă,
dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea
persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult
întârziate”.
Textul art. 524 C.pr.pen. cuprinde dispoziții aparent diferite față de
textul art. 152 C.pr.pen., deși normează o ipoteză similară (obținerea datelor
de trafic și localizare).
D) Potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., „în cadrul procesului penal
procurorul are următoarele atribuţii:
a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală”.
de cercetare penală este incompatibilă cu supravegherea urmăririi penale (lasă
fără obiect una din atribuțiile procurorului).
Potrivit art. 55 alin. (3) lit. b) C.pr.pen., în cadrul procesului penal
procurorul are următoarele atribuţii: (…)
b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de
judecată”.
Această dispoziție expresă se referă doar la procuror. Organul de
cercetare penală este exclus, cu titlu de principiu, din procedura sesizării
judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței de judecată. Art. 57
C.pr.pen. (competența organului de cercetare penală) nu cuprinde această
atribuție.
Potrivit art. 56 alin. (1) C.pr.pen., „procurorul conduce şi controlează
nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de
cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul
supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea
dispoziţiilor legale.”
de cercetare penală este incompatibilă cu supravegherea și controlul
nemijlocit al acestora de procuror (o acțiune a organului de cercetare penală
care nu este cunoscută de procuror în mod nemijlocit).
Potrivit art. 56 alin. (2) C.pr.pen., „procurorul poate să efectueze orice
act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează”.
de cercetare penală lasă fără obiect această atribuție a procurorului (acesta nu
mai poate efectua actul de urmărire penală, deja săvârșit fără cunoștința sa,
într-o cauză pe care, teoretic, o conduce și controlează).
Potrivit art. 300 alin. (2) C.pr.pen., „organele de cercetare penală sunt
obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activitățile pe care
le efectuează sau urmează să le efectueze”.
Această obligație generală a organului de cercetare penală nu se
particularizează în cazul sesizării nemijlocite a judecătorului de drepturi și
libertăți.
Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și
funcționarea poliției judiciare, republicată2, arată că „procurorul conduce,
supraveghează şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală
desfășurată de organele de cercetare penală ale poliției judiciare”.
de cercetare penală este incompatibilă cu supravegherea și controlul
nemijlocit al acestora de procuror (o acțiune a organului de cercetare penală
care nu este cunoscută de procuror în mod nemijlocit).
E) Potrivit art. 287 C.pr.pen. (păstrarea unor acte de urmărire penală):
„(1) Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să
fie încuviinţată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la
procuror.
(2) În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorităţi prevăzute de
lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul
urmăririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa
parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu
cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează
originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale”.
de cercetare penală eludează aplicarea dispozițiilor imperative ale acestui
articol. Este imposibilă înaintarea unor copii certificate de grefa parchetului
dacă procedura de obținere a datelor de trafic și localizare nu implică
infrastructura parchetului. De asemenea, nu ar avea logică înaintarea unor
copii certificate de grefa parchetului într-o procedură care nu-i aparține.
Se observă că art. 287 C.pr.pen. reprezintă o aplicare particularizată a
regulii generale cuprinse în art. 55 și 57 C.pr.pen., potrivit căreia procurorul
sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată.
II. Unul dintre principiile care guvernează faza de urmărire penală,
menționat în numeroase texte legale (unele arătate mai sus), atât la nivel
general, cât și particularizat la nivel de detaliu, îl constituie conducerea,
controlul și supravegherea de procuror a activității de urmărire penală
desfășurată de organul de cercetare penală.
Acest principiu este modelat, printre altele, de acțiunea principiilor
mai largi care guvernează activitatea Ministerului Public: legalitatea,
imparțialitatea și controlul ierarhic.
În acest context, se impun a fi menționate și dispozițiile art. 1 alin. (2)
C.pr.pen., potrivit cărora „normele de procedură penală urmăresc asigurarea
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014, cu
exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea
drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât
să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în
materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte”.
Or, scopul reglementării procesual penale, astfel definit, nu poate fi pe
deplin atins în condițiile excluderii procurorului din anumite etape sau
modalități punctuale pe care procesul penal le poate manifesta.
Subliniem că principiile care guvernează activitatea Ministerului
Public se răsfrâng în mod necesar și asupra felului în care organele de
cercetare penală desfășoară urmărirea penală. Cu alte cuvinte, conducerea,
controlul și supravegherea realizată de procuror se referă la toată activitatea
de urmărire penală desfășurată de organele de cercetare penală, fără nicio
excepție.
Interpretarea sistematică a normelor procedurale incidente conduce la
concluzia necesității participării procurorului la orice procedură privind
aplicarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare.
În nicio interpretare, analiză sau observare a normelor procedurale
incidente nu se poate susține în mod întemeiat care ar fi fundamentul pentru
care art. 152 alin. (1) C.pr.pen. ar permite organelor de cercetare penală să
sesizeze direct judecătorul de drepturi și libertăți. Apare ca nefirească
scăparea organelor de cercetare penală de sub controlul procurorului mai ales
cu privire la metode intruzive de supraveghere sau cercetare.
Sintagma „organele de urmărire penală” cuprinsă în art. 152 alin. (1)
C.pr.pen. trebuie interpretată ca un ansamblu de reguli printre care cele
referitoare la supravegherea, controlul și conducerea organelor de urmărire
penală de procuror, în activitatea de urmărire penală. Se exclude o separare a
activității acestor organe judiciare, firească fiind (evident, din perspectiva
normativă evaluată sistematic) colaborarea în scopul obținerii datelor de trafic
și localizare.
Indiscutabil, această colaborare nu poate ieși din limitele principilor
care guvernează raporturile dintre procuror și organele de cercetare penală.
Este exclusă premisa unei „rupturi” între organele de cercetare penală și
procuror, mai ales în materia măsurilor cu caracter intruziv în viața privată.
Întreaga logică procedurală impune existența unui singur organ care,
după aptitudinea procesuală de sesizare, are în mod consecutiv și aptitudinea
procesuală de a susține sesizarea (care are ca obiect solicitarea de încuviințare
a procedeului probatoriu în fața judecătorului de drepturi și libertăți).
Nici capacitatea de a susține sesizarea nu se regăsește în aria de
competență a organelor de cercetare penală, nici la nivel de principiu, nici
individualizat.
În concluzie, actele de sesizare a judecătorului de drepturi și libertăți
sau a instanței de judecată sunt în competența exclusivă a Ministerului Public.
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND AVANSAREA ȘI PLATA
ONORARIULUI DE EXPERT PENTRU EXPERTIZELE EFECTUATE
ÎN CURSUL JUDECĂȚII
Marinela-Loredana BĂLĂNOIU
ABSTRACT
Taking into account the rules and principles regarding the use of
public funds that can only be used for expenses strictly related to
the activity of public institutions and only if there is a legal basis
for those expenses, the provisions of art. 272 of the Criminal
Procedure Code have the ability to justify making the payment
from the budget of the Ministry of Justice, the Public Ministry and
other relevant ministries, only for the specific judicial activity, in
direct connection with the administration of the evidence and the
judicial body that has this right within each phase procedural.
Keywords: expert's fee, legal expenses, expertise, advancement of

expenses, burden of proof.
Cadrul legal privind avansarea cheltuielilor judiciare

reprezentând onorariu de expert
În activitatea judiciară penală desfășurată de procurori în temeiul
art. 67 lit. e) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară1, constând
în participarea la ședințele de judecată, s-a ridicat întrebarea dacă plata
onorariului de expert pentru expertizele dispuse de instanțe, cu ocazia
soluționării cauzelor penale aflate în curs de judecată, pe fond sau în căile de
atac încuviințate a fi administrate la solicitarea procurorului, trebuie
efectuată din bugetul Ministerului Public sau din cel al instanței pe rolul
căreia a fost înregistrată cauza, respectiv din bugetul Ministerului Justiției.
În urma analizării ansamblului reglementărilor privind avansarea și
plata cheltuielilor judiciare în procesul penal, nu se identifică un temei legal
pentru suportarea din bugetul Ministerului Public a onorariului cuvenit
expertului pentru efectuarea unei expertize dispuse de instanță, cu ocazia

resurse umane și documentare, e-mail: balanoiu_marinela@mpublic.ro.
1
2022.
Dispozițiile corespondente din legea de organizare judiciară anterioară: art. 63 lit. e)
din Legea nr. 303/2004.
Unele considerații privind avansarea și plata onorariului de expert… 75
soluționării unei cauze penale (în faza de judecată pe fond sau în căile de
atac).
Spre deosebire de Codul de procedură civilă, Codul de procedură
penală nu cuprinde o dispoziție similară celei prevăzute de legea procesual
civilă care la art. 262 alin. (2) stabilește că „În cazurile în care proba a fost
dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta în
condiţiile prevăzute la art. 92 alin. (1), instanţa va stabili, prin încheiere,
cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le plătească,
putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi”.
Prevederile art. 272 Cod procedură penală, ce reglementează modul de
acoperire a cheltuielilor judiciare în procesul penal, nu determină în concret
cărui organ judiciar îi revine sarcina de a avansa cheltuielile necesare pentru
administrarea probelor, în cazul în care acestea nu sunt avansate de stat.
Potrivit art. 272 alin. (1) C.pr.pen., cheltuielile necesare pentru administrarea
probelor, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de
desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau
plătite de părţi. Pentru ipoteza în care cheltuielile judiciare sunt avansate de
stat, dispozițiile alineatului (2) al aceluiași articol precizează că acestea sunt
cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului
Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.
Sub aspectul analizat, clarificări suplimentare nu aduc nici prevederile
referitoare la retribuția expertului pentru activitatea desfășurată (art. 175 și
art. 273 Cod procedură penală), acestea reglementând dreptul expertului de a
primi – pentru îndeplinirea sarcinii sale – un onorariu ce se plătește în
cuatumul și pe baza dispoziției organului care a dispus chemarea (recte, a
dispus administrarea probei cu expertiză)2.
2
Art. 273 Cod procedură penală realizează o enumerare a sumelor cuvenite
martorului, expertului sau interpretului pentru activitatea depusă, locuinţă şi alte cheltuieli
necesare, prilejuite de chemarea lor [alin. (1)]; venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei
de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă [alin. (2)];
o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin
dispoziţii legale [alin. (4)]. Conform alineatului (5) al aceluiași articol, sumele acordate
potrivit alin. (1) şi (4) se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea
şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor
judiciare special alocat.
În legătură cu retribuția cuvenită expertului, art. 175 Cod procedură penală
(Drepturile şi obligaţiile expertului) stabilește la alin. (5) că „Expertul are dreptul la un
onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care
ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului
este stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de
cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert”.
76 Marinela-Loredana Bălănoiu
După cum se poate observa, dispozițiile legale evocate nu prevăd – în
situația în care cheltuielile judiciare nu sunt avansate de părți, iar proba a fost
solicitată de procuror – care este organul judiciar căruia îi revine sarcina de a
achita onorariul cuvenit expertului judiciar desemnat de completul de judecată
să efectueze expertiza.
Pentru considerentele pe care le vom expune în continuare, apreciem
că soluția trebuie să fie aceeași atât în cazul în care proba cu expertiza
judiciară este dispusă de instanță din oficiu, cât și în situația în care aceasta a
fost încuviințată la solicitarea procurorului.
Prevederile art. 272 alin. (2) Cod procedură penală, ce instituie
obligația cuprinderii cheltuielilor judiciare, în mod distinct, în bugetul de
venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi
al altor ministere de resort, pot avea ca efect suportarea din bugetul
Ministerului Public a onorariul cuvenit expertului doar pentru efectuarea
expertizelor dispuse de procurori în cursul urmăririi penale, nu și pentru
realizarea expertizelor dispuse de instanțele de judecată cu ocazia soluționării
unei cauze penale.
În opinia noastră, luând în considerare regulile privind cheltuielile
bugetare care nu pot fi angajate decât pentru cheltuieli strict legate de
activitatea instituțiilor publice respective3 și numai dacă există o bază legală
pentru cheltuielile respective4, aceste dispoziții au aptitudinea de a justifica
efectuarea plății din bugetul autorităților enumerate doar pentru costurile pe
care le-a presupus activitatea judiciară specifică fiecărei faze procesuale, în
directă legătură cu administrarea probatoriului și organul judiciar căruia îi
revine acest drept.
Astfel, prevederile art. 272 alin. (2) Cod procedură penală trebuie puse
în legătură și, totodată, interpretate în mod corelat cu dispozițiile legale
privind principiile şi procedurile privind administrarea, angajarea şi utilizarea
fondurilor publice, precum şi responsabilităţile conducătorilor instituţiilor
publice implicate în procesul bugetar, conform dispozițiilor Legii
nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările
ulterioare.
În acest sens, trebuie avută în vedere calitatea de ordonator de credite a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, procurorului-șef
al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
3
Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările și
completările ulterioare.
4
Art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2022.
Terorism, procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și a
prim-procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale, precum și
responsabilitățile ce le revin în această calitate în ceea ce privește angajarea și
utilizarea creditelor bugetare [art. 75 alin. (4), art. 85 alin. (3), art. 93 alin. (3)
din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară].
Astfel, sub aspectul responsabilităţilor ordonatorilor de credite, art. 22
alin. (1) din Legea nr. 500/2002 stabilește obligaţia ordonatorilor de credite de
a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament şi de a utiliza creditele
bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru
cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu
respectarea dispoziţiilor legale. Conform alin. (2) lit. c) al aceluiași articol,
ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de angajarea şi utilizarea
cheltuielilor în limita creditelor de angajament şi creditelor bugetare pe baza
bunei gestiuni financiare.
Aceasta este rațiunea pentru care, în cazul examinărilor şi a
constatărilor medico-legale, a fost prevăzută în mod expres suportarea
cheltuielilor din bugetul autorității care a dispus efectuarea acestor lucrări.
Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 1/2000
privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină
legală5, „Cheltuielile necesare pentru efectuarea constatărilor, expertizelor,
precum şi a altor lucrări medico-legale dispuse de organele de urmărire
penală sau de instanţele judecătoreşti constituie cheltuieli judiciare care se
avansează de stat şi se suportă, (...), după cum urmează:
a) dacă lucrările au fost dispuse de instanţele judecătoreşti, din
bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei;
b) dacă lucrările au fost dispuse de procurori, din bugetul de venituri
şi cheltuieli al Ministerului Public;
c) dacă lucrările au fost dispuse de organele de cercetare penală, din
bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Administraţiei şi Internelor”.
Deși, în ceea ce privește celelalte tipuri de expertize (altele decât
expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi alte lucrări
medico-legale), nu este reglementată expres suportarea cheltuielilor din
bugetul autorității care a dispus efectuarea expertizei, soluția care se impune
este aceeași, având în vedere rațiunile identice privind disciplina financiară.
De altfel, se poate susține că aceasta este rațiunea urmărită de legiuitor
în edictarea prevederilor art. 272 alin. (2) Cod procedură penală privind
cuprinderea cheltuielilor judiciare avansate de stat, în mod distinct, după caz,
5
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 996 din 10 noiembrie
2005, cu modificările ulterioare.
78 Marinela-Loredana Bălănoiu
în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului
Public, precum şi al altor ministere de resort.
În contextul menționat, sintagmelor „în mod distinct” și „după caz”
din cuprinsul reglementării enunțate le poate fi atribuită semnificația
suportării doar a cheltuielilor judiciare aferente etapei și fazei procesuale, în
care fiecare organ judiciar are drept de administrare a probatoriului în
procesul penal.
În acest sens, administrarea probelor este circumscrisă funcțiilor
judiciare exercitabile în procesul penal, reprezentând o obligație a organelor
judiciare.
Corelația dintre sarcina probei, propunerea și administrarea

probelor
Potrivit art. 99 alin. (1) Cod procedură penală, în acțiunea penală,
sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții
civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de
exercițiu restrânsă.
Prevederile menționate nu pot fundamenta suportarea cheltuielilor
necesare pentru efectuarea unei expertize dispuse de completul de judecată,
chiar dacă proba a fost încuviințată la solicitarea procurorului, având în
vedere faptul că prerogativa încuviințării acestei probe aparține, în faza de
judecată, altui organ judiciar, și anume: completului învestit cu soluționarea
cauzei penale.
Sunt relevante sub acest aspect distincțiile făcute în doctrină. În acest
sens, s-a reținut că, în acord cu evaluările constante din dreptul comparat6,
trebuie distins între sarcina substanțială a probei, care vizează sarcina
persuasiunii (obligația legală de a dovedi în fața judecătorului faptelor că un
anumit fapt este adevărat, la un standard probatoriu specific), pe de o parte,
și sarcina formală a probei ce privește operațiunile de producere a probei;
prevederile art. 99 alin. (1) Cod procedură penală reglementează sarcina
substanțială a probei (sarcina persuasiunii), în sensul că aceasta revine
invariabil procurorului în exercițiul acțiunii publice7.
6
M. Udroiu, Sinteze de procedură penală. Partea generală, vol. 1, Editura
C.H. Beck, București, 2021, p. 484, menționează că, în doctrina americană (C.B. Mueller,
L.C. Kirckpatrick, Evidence Under The Rules, Cases and Problems, Wolters Kluwer, 8th
edition, New York, 2015, p. 714), noțiunea de sarcină a probei are o dublă valență în procesul
oricărei acțiuni, respectiv sarcina probei și sarcina persuasiunii.
7
M. Udroiu, op. cit., p. 484-485.
Obligația procurorului de a administra probe în exercițiul funcției de
urmărire penală, respectiv prerogativa acestuia de a propune probe în
procedurile camerale și în faza de judecată constituie mijloace procesuale
distincte subsumate acțiunii publice exercitate de către procuror. Atare
mijloace procesuale pot fi reunite conceptual sub noțiunea de sarcină formală
a probei, aceasta fiind subsumată în mod inerent sarcinii substanțiale a probei
ce revine procurorului potrivit art. 99 alin. (1) Cod procedură penală8.
Pentru procuror, sarcina formală a probei (în sensul de a identifica
sursele probelor, în vederea obținerii și administrării lor în cadrul
probatoriului, prin intermediul mijloacelor de probă) este proteiformă (cu
formă variabilă – n.n.), manifestându-se fie sub forma obligației de
administrare a probelor în virtutea funcției de urmărire penală, fie sub forma
prerogativei de a propune probe (mijloc procesual din conținutul acțiunii
penale) în cadrul oricărei proceduri desfășurate în fața unei jurisdicții penale.
Astfel cum se susține în literatura de specialitate, administrarea
probelor nu trebuie confundată nici cu sarcina probei și nici cu propunerea
probelor; corelația dintre propunerea și administrarea probelor în scopul
constituirii dosarului probatoriu trebuie tratată în mod distinct, în raport de
fiecare funcție judiciară exercitată în cadrul procesului penal; în exercitarea
funcției de anchetă, obligația administrării probelor revine procurorului sau
organului de cercetare; subiecții procesuali principali și părțile pot să
influențeze dinamica probatoriului prin exercițiul dreptului la probă,
subsecvent dobândirii diferitelor calități procesuale9. În faza de judecată,
obligația administrării probelor revine invariabil jurisdicțiilor de judecată10.
În concluzie, în raport cu faptul că nicio dispoziție din Codul de
procedură penală sau alt act normativ nu prevede în sarcina Ministerului
Public obligația de a suporta cheltuielile aferente efectuării unei expertize
într-o cauză penală, dispusă de instanță în cursul judecății, precum și faptul că
fondurile bugetare pot fi angajate doar pentru cheltuieli strict legate de
activitatea instituției sau autorității publice, suma reprezentând onorariu de
expert nu poate fi avansată și plătită din bugetul Ministerului Public.
8
M. Udroiu, op. cit., p. 485.
9
M. Udroiu, op. cit., p. 482
10
M. Udroiu, op. cit., p. 483.
GESTIUNEA MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ ÎN CURSUL
URMĂRIRII PENALE
Aurelian-Constantin MIHĂILĂ
ABSTRACT
For the regulation of the criminal process, there are many

circumstances in which the judicial bodies have to manage various
assets (movable, immovable), and sometimes also certain types of
substances. It can be the hypothesis of material means of evidence
or it can be the case of goods that are the subject of insurance
seizure without necessarily also having the quality of means of
evidence. During the criminal investigation phase, some of them
are subject to administrative management by the prosecution unit
responsible for the file in connection with which they were seized
or made unavailable. The management rules cover two principles:
the first refers to the fact that, during the course of the criminal
investigation, these assets are kept at the headquarters of the
police or prosecutor's office, and the second refers to the fact that
after the completion of the file, they are either presented to the
court (with a corresponding proposal, as the case may be), or they
are returned to the person entitled to receive them, or they are
submitted to other specialized bodies for their subsequent
management.
Keywords: Directive 2016/343/EU, European Court of Human

Rights, presumption of innocence, scope, suspected or accused
persons.
O unitate de parchet din țară a ridicat problema gestionării corpurilor

delicte și a celorlalte mijloace materiale de probă din dosarele finalizate cu
soluții de netrimitere în judecată și aflate în arhiva parchetelor.
Mai exact, se solicită lămuriri în anumite cazuri particulare, respectiv
atunci când prin soluția pe fond nu s-a dispus și cu privire la corpurile delicte
sau, deși s-a dispus restituirea, destinatarul nu poate fi găsit/refuză primirea

resurse umane și documentare, redactor – revista ,,Pro Lege”, e-mail:
mihaila_aurelian_constantin@mpublic.ro.
Gestiunea mijloacelor materiale de probă în cursul urmăririi penale 81
ori în situația celorlalte mijloace materiale de probă ce nu fac obiectul
restituirii/confiscării.
1. Mijloacele materiale de probă

Intră în această categorie:
a) Obiectele ce conțin/poartă urme ale faptelor investigate, din
perspectivă criminalistică;
b) Obiectele menționate în conținutul dispozițiilor art. 112 alin. (1)
lit. a)-b) din Codul penal1 (în continuare C.pen.). Acestea sunt în esență
corpurile delicte în accepțiunea art. 197 alin. (2) din Codul de procedură
penală (în continuare C.pr.pen.);
c) Obiectele menționate în conținutul dispozițiilor art. 112 alin. (1)
lit. c)-e) C.pen.2. Deși nu sunt evidențiate de lege în categoria expresă a
corpurilor delicte, prin semnificația și prin efectele comune cu acestea le
putem considera ca asimilate corpurilor delicte.
Fără a intra în categoria mijloacelor materiale de probă, există și alte
bunuri ce pot fi ridicate pe parcursul anchetei și rămân atașate dosarului:
– bunurile aparținând suspectului/inculpatului/persoanei civilmente
responsabile, sechestrate în vederea recuperării pagubei sau a asigurării
executării cheltuielilor judiciare;
– bunurile aparținând suspectului/inculpatului, sechestrate în scopul
asigurării executării pedepsei amenzii;
– bunurile aparținând suspectului/inculpatului/altor persoane care le
posedă, sechestrate în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării extinse.
Nu voi intra în detalii legate de gestionarea acestora pe parcursul sau
după finalizarea anchetei, întrucât acestea nu ridică probleme deosebite.
1
Art. 112
Confiscarea specială
(1) Sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă,
aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
2
c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau
dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.
82 Aurelian-Constantin Mihăilă
2. Ridicarea de mijloace materiale de probă
Există mai multe procedee probatorii în baza cărora aceste categorii de
obiecte, relevante pentru o cauză penală, ajung să fie atașate dosarului. De
notorietate în acest sens este procedura cercetării la fața locului, legea
procesuală făcând referire la obligația organului de urmărire penală de a
descrie obiectele ridicate [art. 195 alin. (1) lit. d) C.pr.pen.]. Poate sursa cea
mai frecventă de ”încărcare” a dosarelor penale cu mijloace materiale de
probă (în accepțiunea lărgită a termenului) o reprezintă procedeul ridicării de
obiecte și înscrisuri, în sensul dispozițiile art. 169-171 C.pr.pen. O a treia
modalitate în acest sens este reprezentată de procedeul percheziției, fie că e
vorba de percheziție domiciliară/sediu persoană juridică, a unui vehicul sau
corporală.
3. Gestionarea mijloacelor materiale de probă pe parcursul

derulării cercetărilor
În principiu, în măsura în care au fost ridicate de procuror, mai ales în
cadrul dosarelor penale în care urmărirea penală se desfășoară în mod
obligatoriu de procuror, toate mijloacele materiale de probă se păstrează la
sediul unității de parchet. Potrivit legii, în această etapă există situații în care
bunurile se restituie persoanelor îndreptățite (art. 255 C.pr.pen.3).
Procedura de evidențiere și de păstrare a acestor obiecte este detaliată
la nivelul Regulamentului de ordine interioară al parchetelor4
(art. 181-art. 187).
Trebuie punctat aici un fapt: în măsura în care volumul și
caracteristicile acestora permit, acestea sunt atașate direct la dosarul cauzei5.
Altfel, se păstrează în camera de corpuri delicte.
3
Art. 255
Restituirea lucrurilor
(1) Dacă procurorul (...) constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la
suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt
proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia
sau deținerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri.
(2) Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt
îngreunate stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel
căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul
penal.
4
Adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 947/2019,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1004 bis din 13 decembrie 2019.
5
Potrivit art. 181 alin. (1) din ROI, evidența corpurilor delicte, precum și a
celorlalte mijloace de probă ridicate de procuror și care nu pot fi atașate la dosar se asigură
de parchete prin tehnicienii criminaliști sau, după caz, prin grefierii anume desemnați de
conducătorii parchetelor. Alineatul (5) al aceluiași articol trebuie interpretat în sensul de
4. Măsuri procedurale cu privire la mijloacele materiale de probă
la finalizarea cercetărilor
Există particularități în funcție de soluția adoptată.
A. Dacă se adoptă o soluție de trimitere în judecată (rechizitoriu sau
acord de recunoaștere a vinovăției), atunci dosarul cauzei se înaintează
instanței sesizate în acest sens [art. 329 alin. (2), respectiv art. 483 alin. (1)
C.pr.pen.]. Semnificația acestor dispoziții este în sensul că toate mijloacele
materiale de probă administrate în acea cauză în cursul urmăririi penale vor
însoți dosarul la instanță, iar dispozițiile din Regulamentul de ordine
interioară al parchetelor (Regulamentul de ordine interioară al parchetelor,
art. 188) detaliază modul de derulare a acestei proceduri. Totodată, și
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești6 prevede că,
odată cu învestirea instanțelor printr-un act de sesizare, documentele și
înscrisurile care nu pot fi atașate la dosar, precum și obiectele ce servesc ca
mijloc de probă vor fi predate direct grefierului șef secție, respectiv
grefierului-șef [art. 94 alin. (1) și (14)].
B. Dacă se adoptă soluție de netrimitere în judecată – clasare sau
renunțare la urmărire penală –, procurorul este obligat să dispună una dintre
următoarele soluții complementare cu privire la bunurile atașate dosarului7:
a) Sesizează judecătorul de cameră preliminară în vederea luării
măsurii de siguranță a confiscării speciale, atunci când sunt întrunite
condițiile, indiferent dacă bunurile în discuție au făcut sau nu obiectul măsurii
sechestrului în dosar;
b) Dacă bunurile au făcut obiectul măsurii sechestrului în dosar (dar nu
este caz de confiscare sau această măsură nu se impune), atunci:
i. fie se menține măsura sechestrului pentru ca persoana vătămată să-și
poată valorifica pretențiile în fața instanței civile;
ii. fie se ridică măsura sechestrului și acestea se restituie către
persoana căreia i se cuvin;
c) Se restituie persoanei căreia i se cuvin8, dacă nu au făcut obiectul
sechestrului și nici nu este incidentă ipoteza confiscării.
regulă, iar alin. (1) anterior citat, ca excepție. În prezent se derulează o procedură de înlocuire
a acestui regulament [în acord cu dispozițiile art. 168 alin. (3) din Legea nr. 304/2022], în
care regula exclusivă va fi în sensul că toate corpurile delicte și mijloacele materiale de probă
se păstrează la camera de corpuri delicte.
6
Aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243/2022,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1254 din 27 decembrie 2022.
7
Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (2) C.pr.pen. și ale art. 318 alin. (8) C.pr.pen.,
după caz.
Trebuie precizat faptul că există cazuri în care soluțiile de mai sus nu
sunt îndestulătoare pentru a acoperi toate situațiile juridice în care bunurile
ridicate și aflate la dosar se pot regăsi.
Despre acestea voi vorbi în continuare.
5. Măsuri procedurale în situații atipice

C. La momentul emiterii ordonanței de clasare/renunțare la urmărire
penală, procurorul omite să se pronunțe și cu privire la soarta mijloacelor
materiale de probă existente la dosar. În funcție de ipotezele incidente
descrise la pct. 4.B de mai sus, procurorul de caz (sau altul) face aplicarea
dispozițiile art. 279 C.pr.pen. ori șeful ierarhic al procurorului de caz face
aplicarea dispozițiile art. 304 alin. (2) din același act normativ. În ceea ce
privește identificarea celei mai potrivite proceduri dintre cele două
(înlăturarea omisiunii vădite sau infirmarea parțială, urmată de completarea
dispozitivului), trebuie să distingem:
– dacă procurorul de caz dispune fie restituirea, fie sesizarea
judecătorului de cameră preliminară în vederea confiscării, dar în enumerare
omite anumite bunuri – atunci nu va fi nicio problemă parcurgerea procedurii
înlăturării omisiunii vădite;
– dacă același procuror, pronunțând soluția de netrimitere în judecată,
omite însăși dispoziția de restituire/sesizare (...), atunci devine incidentă
procedura infirmării parțiale, urmată de completarea dispozitivului.
D. Bunurile nu pot fi restituite persoanelor cărora li se cuvin, pentru
că acestea din urmă nu pot fi găsite sau, deși sunt găsite, nu vor să le
primească9. Acestea vor fi păstrate în continuare în camera de corpuri delicte
a parchetului10 – urmând regimul bunurilor intrate, potrivit legii, în
proprietatea privată a statului. Mai exact, există un act normativ, respectiv
8
Indiferent dacă această persoană are sau nu vreo calitate în cauză, distingem:
persoane particulare (fizice, juridice) și statul (unități administrativ-teritoriale, diverse
structuri centrale sau locale cu personalitate juridică).
9
Se pot include aici și bunurile din categoria 4.B.b.i de mai sus, dacă au trecut 30 de
zile de la comunicarea soluției și persona vătămată a rămas pasivă iar persoana îndreptățită la
restituire nu e de găsit/nu a dorit să primească bunurile. Nu intră în această categorie
(pct. 5.D) statul, care prin organele sale reprezentative, este întotdeauna obligat să primească
bunul.
10
Reiterăm faptul că nu vorbim aici de mijloacele materiale de probă ridicate
în toate dosarele penale, ci doar de cele ce sunt gestionate în mod efectiv/direct de
parchet/procuror: cele ridicate în dosarele de anchetă proprie (în anumite situații, care
nu ne interesează, acestea sunt gestionate chiar de către organele de cercetare penală),
precum și cele ridicate în dosarele de supraveghere a cercetărilor care sunt, de
principiu, atașate în plicuri la dosarul cauzei.
Ordonanța Guvernului nr. 14/200711, care prevede categoriile de bunuri ce
intră în proprietatea privată a statului, precum și modul de valorificare/de
eliminare a acestora. În acest sens, la nivelul art. 189 alin. (3), Regulamentul
de ordine interioară al parchetelor conține o dispoziție de principiu: În cazul
în care restituirea nu se poate face persoanei căreia i-au aparținut bunurile,
acestea vor fi valorificate în condițiile stabilite prin lege.
E. Se pot ivi situații atipice, când bunul constituind mijloc material de
probă în dosar face parte din proprietatea publică sau privată a statului sau
unităților-administrativ teritoriale. Să ne imaginăm că sunt ridicate și depuse
în camera de corpuri delicte o piatră de pe un islaz/dintr-un râu, o bucată de
lemn dintr-o pădure sau componentă a unui schelet de animal ce se regăsește
într-o zonă ce nu se poate spune sigur cui aparține – fiecare dintre acestea
fiind folosită ca armă într-o infracțiune contra vieții unei persoane a cărei
investigație penală a sfârșit prin clasare și pentru care nu este incidentă
confiscarea. Principiul după care va trebui procurorul de caz să se ghideze
atunci când va dispune restituirea este acela al identificării titularului
dreptului de proprietate al terenului12 de unde provine corpul delict. Pentru
că vorbim de stat/unități administrativ teritoriale, în final va trebui identificată
instituția publică/autoritatea care, având personalitate juridică, administrează
practic terenul respectiv.
După cum spuneam, procedura de restituire se va face către
reprezentantul statului/unității administrativ teritoriale menționat anterior,
care este și identificabil și are totodată obligația să preia bunul.
F. În funcție de situația procedurală/juridică a bunului ridicat și depus
la dosar/camera de corpuri delicte a parchetului, procurorului îi poate fi dificil
să se decidă ce va face cu acesta după ordonanța de clasare/de renunțare la
urmărire penală. Atunci când bunul este din categoria celor arătate la pct. 5.E
de mai sus, când persoana îndreptățită la restituire nu poate fi stabilită, când
bunul este un fragment lipsit de valoare dintr-un alt bun ce nu a fost ridicat
separat, când bunul conține urme materiale cu relevanță probatorie în cauză
etc., este important să se ia în calcul că:
– faptul că un obiect este purtător de urme nu reprezintă un
impediment pentru restituire (de principiu, aceste urme nu fac improprie
11
Pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate,
potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 23 septembrie
2014, cu modificările și completările ulterioare.
12
Noțiunea de teren trebuie privită în sens larg aici, pentru că respectivul corp delict
poate fi ridicat și din apa râului/lacului/mării, și dintr-un copac etc.
restituirea și se presupune că au fost deja fixate probatoriu și prin alte
procedee specifice);
– când mijlocul material de probă poate fi fixat prin intermediul altor
proceduri cu relevanță probatorie echivalente (spre ex., proces-verbal de
descriere însoțit de planșă foto sau videofilmare13), atunci este oportună
restituirea acestuia către persoana îndreptățită să-l primească;
– din cele precizate imediat mai sus, dar mai ales din dispozițiile 255
C.pr.pen.14, rezultă că bunurile ridicate în cauză ca mijloace materiale de
probă nu urmează regimul de arhivare al înscrisurilor în ceea ce privește
termenele de păstrare la dispoziția creatorilor și deținătorilor de documente;
– după definitivarea soluției de netrimitere în judecată, toate aceste
bunuri dobândesc vocația de a fi restituite către persoanele îndreptățite să le
primească, procurorul având de acum obligația să le predea către aceste
persoane sau către organele specializate cu valorificarea bunurilor intrate în
proprietatea privată a statului, după caz.
6. Măsuri procedurale în cazul confiscării

Este vorba de bunurile confiscate în procedura prev. de art. 5491
C.pr.pen. Adică măsura confiscării este dispusă de judecătorul de cameră
preliminară în baza solicitării formulate prin ordonanța de clasare/renunțare la
urmărire penală. Ca în cazul 4.A de mai sus (trimiterile în judecată), corpurile
delicte se trimit instanței (judecătorului de cameră preliminară) odată cu
înaintarea ordonanței de netrimitere în judecată. De o manieră similară
rechizitoriului sau acordului de recunoaștere a vinovăției, ordonanța de
clasare/renunțare la urmărire penală (confirmată) este considerată și în acest
caz act de sesizare în sensul dispozițiile art. 94 alin. (1) din Regulamentul
instanțelor judecătorești.
În acest caz, parchetul este descărcat, iar gestiunea bunului aparține pe
mai departe instanței, care trebuie să asigure valorificarea sa potrivit
dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 14/2007, precum și ale Normelor
metodologice de aplicare a acestui act normativ15 (a se vedea dispozițiile
13
În cazul în care obiectul (mijloc material de probă) este purtător de urme biologice,
spre exemplu, se presupune că valorificarea acestora s-a realizat deja până la momentul
ordonanței de trimitere în judecată (expertiză/constatare medico-legală pe aspecte
serologice/histopatologice, expertiză/constatare pentru profilare ADN etc.).
14
Potrivit cărora persoana îndreptățită la restituire este obligată să păstreze bunurile
până la pronunțarea unei soluții definitive în cauză.
15
Aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 731/2007, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 254 din 16 aprilie 2009, cu modificările și completările ulterioare.
art. 574 C.pr.pen. și dispozițiile art. 162 alin. (3), (4) din Regulamentul de
ordine interioară al instanțelor16).
Dacă judecătorul de cameră preliminară, în procedura amintită,
respinge solicitarea procurorului de confiscare, atunci se ajunge la o soluție
impusă de restituire (cu ridicare de sechestru, după caz) și ne vom putea
regăsi astfel în ipoteza menționată la pct. 4.B.c) sau la pct. 5.D de mai sus,
după caz. Dar și în această situație particulară procurorul este descărcat de
obligație, instanța fiind cea care trebuie să se preocupe de restituire.
7. Repere administrative aplicabile parchetelor și întemeiate pe

legislația de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a
statului
Am menționat deja actele normative relevante în domeniu și precizez
faptul că sunt supuse măsurilor vizate de acestea următoarele bunuri dintre
cele enumerate în prezenta notă:
– cele confiscate potrivit mențiunilor de la pct. 6;
– cele imposibil de restituit persoanelor cărora li se cuvin, potrivit
celor arătate la pct. 5.D.
În legătură cu legislația specifică, se observă faptul că:
– aceasta condiționează valorificarea (inclusiv prin eliminare) de
intrarea bunurilor în proprietatea privată a statului (art. 1 din Ordonanța
Guvernului nr. 14/2007);
– reglementează situațiile premisă ce constituie titluri prin care statul
dobândește acest drept de proprietate privată asupra bunurilor ce au aparținut
anterior unor persoane de drept privat, precum și momentul de la care aceste
titluri devin executorii (art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007);
– stabilește cine sunt deținătorii și care sunt organele de valorificare
(art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007);
– reglementează transmiterea acestor bunuri de la deținători la
organele de valorificare, precum și procedura de valorificare propriu-zisă
(inclusiv distrugere), art. 6-9 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007.
Din raportarea acestor reglementări la situația particulară
caracterizată de activitatea parchetelor, distingem cele ce urmează.
16
Secțiunea a 11-a
Gestionarea corpurilor delicte și a valorilor
Art. 162
(3) Dacă prin hotărâre s-a dispus confiscarea corpurilor delicte, acestea se vor
preda compartimentului de valorificare a bunurilor confiscate din cadrul direcțiilor generale
ale finanțelor publice județene sau a municipiului București.
(4) Predarea-primirea bunurilor confiscate în condițiile alineatului precedent se va
face prin încheierea unui proces-verbal, un exemplar din acesta urmând a fi predat instanței.
a) Dacă organele de valorificare sunt unitățile subordonate ANAF,
stabilite prin ordin17 al președintelui acestei structuri [art. 2 lit. a) din
Ordonanța Guvernului nr. 14/2007], deținători ai acestor bunuri pot fi
considerate toate unitățile/structurile din cadrul Ministerului Public, mai puțin
parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie și parchetele de pe
lângă judecătorii18. Asta deoarece, pe de o parte, cele două categorii
nominalizate nu au personalitate juridică [art. 100 alin. (3) teza a II-a din
Legea nr. 304/202219], iar pe de altă parte, prevederile art. 2 lit. b) din
Ordonanța Guvernului nr. 14/2007 statuează că deținător de bunuri poate fi
orice persoană fizică sau juridică. Or, potrivit dispozițiilor art. 187 din Codul
civil, existența personalității juridice este condiționată de existența unui
patrimoniu propriu20.
b) În cazul titlurilor, Ordonanța Guvernului nr. 14/2007 ”uită” de
ordonanța procurorului (de clasare/renunțare la urmărire penală) prin care se
dispune restituirea bunurilor21. Cum Codul de procedură penală este normă
specială în raport cu cele în discuție, nu încape îndoială că și ordonanța
procurorului prin care se dispune restituirea bunurilor către persoana
îndreptățită (iar aceasta nu este de găsit/refuză să le ridice) poate constitui
titlu în vederea valorificării, potrivit legislației speciale.
c) Momentul de la care bunurile trebuie înaintate organelor
specializate pentru valorificare este reglementat după cum urmează:
17
În prezent, este emis în acest sens Ordinul președintelui Agenției Naționale de
Administrare Fiscală nr. 1080/2019 pentru stabilirea competenței privind preluarea și
valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului, a modului de constituire a
comisiilor privind activitatea de valorificare, precum și a unor măsuri privind preluarea
activității de valorificare a bunurilor intrate în proprietatea privată a statului în materie civilă,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 22 aprilie 2019, cu
18
Pentru aceste categorii de unități, deținători sunt unitățile imediat superioare
ierarhic: parchetele de pe lângă curțile de apel, respectiv parchetele de pe lângă tribunalele
din circumscripție.
19
Pe de altă parte, din interpretarea disp. art. 136 alin. (1) și ale art. 138 lit. i) din
Legea nr. 304/2022, rezultă că aceste două structuri ierarhice nu au patrimoniu propriu.
20
Orice persoană juridică trebuie să aibă (...) un patrimoniu propriu.
21
Potrivit art. 3 alin. (1), „Bunurile confiscate sau neridicate în orice procedură
judiciară trec în proprietatea privată a statului în temeiul unei încheieri emise de judecătorul
de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătorești definitive ori, după caz, definitive și
irevocabile”.
– de la momentul pronunțării încheierii de confiscare rămasă definitivă
în procedura reglementată de art. 5491 C.pr.pen. [art. 4251 alin. (7), art. 5491
alin. (6) și (7), art. 550 și art. 574 C.pr.pen.]22;
– după 3 (trei) luni de la momentul finalizării fără succes a procedurii
de comunicare cu persoana îndreptățită să primească bunurile, potrivit
dispozițiilor art. 3 alin. (3)-(8) și art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2007,
în cazul în care solicitarea parchetului de confiscare a fost respinsă definitiv în
procedura prev. de art. 5491 C.pr.pen.23;
– după 3 (trei) luni de la momentul finalizării fără succes a
procedurii de comunicare cu persoana îndreptățită să primească
bunurile, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3)-(8) și art. 4 din Ordonanța
Guvernului nr. 14/2007, în cazul măsurii restituirii dispuse prin
ordonanța de netrimitere în judecată24.
22
Obligație ce incumbă instanțelor de judecată. Am indicat între paranteze textele
relevante aplicabile, în sensul în care, după expirarea termenului de contestație sau odată cu
soluționarea acesteia, după caz, hotărârea devine definitivă, astfel că este și executorie.
23
Obligație ce incumbă instanțelor de judecată. În altă ordine de idei, termenul de 3
(trei) luni este reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 14/2007 (art. 3 alin. 7) și evocă
momentul în care intervine prescripția achizitivă a statului în raport cu persoana îndreptățită
la restituire, dar rămasă pasivă. La nivelul art. 3 alineatele (4)-(6) din același act normativ este
reglementată și o procedură de notificare a persoanei îndreptățite la restituirea bunului, iar în
cuprinsul art. 3 alin. (8) se prevede că dispozițiile alin. (4)-(7) nu se aplică în cazul în care
prin dispoziții legale se prevede un alt termen de restituire a bunurilor sau o altă procedură
de notificare. Cum în legea procesual penală se prevede o altă procedură de notificare, atunci
aceasta va fi incidentă (art. 264 rap. la disp. art. 257-263 C.pr.pen.), însă termenul de 3 luni
după expirarea căruia bunul intră în proprietatea statului rămâne incident pentru că legea de
procedură penală nu prevede nimic în acest sens.
24
Chiar dacă în legislația specială nu este reglementată clar ordonanța procurorului
de restituire a bunurilor ca și potențial titlu de trecere a acestora în proprietatea (privată a)
statului – momentul de la care acest act devine executoriu trebuie raportat la repere similare
ca în cazul hotărârii judecătorești de restituire: caracterul definitiv al soluției de netrimitere în
judecată și parcurgerea fără succes a procedurii de restituire a bunului potrivit dispozițiilor ce
reglementează comunicarea procedurilor în cadrul procesului penal. În final rămâne valabilă
și în acest caz observația din nota de subsol anterioară referitoare la incidența termenului de 3
luni după expirarea căruia bunul/bunurile intră în proprietatea statului.
CÂTEVA CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA POSIBILITATEA
RESTITUIRII PE CALE ADMINISTRATIVĂ A PLÂNGERII
PREALABILE PETIȚIONARULUI ȘI EFECTELE ASUPRA
TERMENULUI PREVĂZUT DE ART. 296 ALIN. (1) DIN CODUL DE
PROCEDURĂ PENALĂ
Oana CHICHERNEA
ABSTRACT
The lapsing nature of the 3-month period in which a prior

complaint can be filed, the regulation of some exceptions expressly
provided by law regarding the time from which this period runs,
the lack of an express legal provision that allows the return of the
prior complaint by administrative means, with consequence on the
extension of the deadline for its formulation, the substantial
consequences that the late complaint has on the criminal
prosecution documents, all these are elements that must be taken
into account for the assessment of compliance with the deadline
provided by art. 296 of the Code of Criminal Procedure, in the
event that the injured person fulfills the missing elements of the
preliminary complaint, after the expiration of the 3-month period
stipulated by law.
Keywords: prior complaint, restitution by administrative means,

filling in the missing details.
1. Considerații introductive
În legătură cu încunoștințarea făcută de o persoană cu privire la o
vătămare ce i-a fost cauzată prin infracțiune, dispozițiile art. 294 alin. (1) din
Codul de procedură penală (în continuare C.pr.pen.) prevăd că la primirea
sesizării, organul de urmărire penală procedează la verificarea competenței
sale. Fiind stabilită competența, în vederea înregistrării dosarului penal,
prim-procurorul verifică în procedura prevăzută de art. 294 C.pr.pen., cu
denumirea marginală „Examinarea sesizării”, dacă plângerea sau denunțul
îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, în conformitate cu
dispozițiile art. 294 alin. (2) C.pr.pen.

Procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară,
redactor – revista ,,Pro Lege”, e-mail: oanachichernea@yahoo.com.
Câteva considerații cu privire la posibilitatea restituirii pe cale… 91
Atunci când plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de
formă neesențiale prevăzute de lege (acelea care pot fi remediate) sau când
descrierea faptei este incompletă sau neclară (de ex., lipsa menționării datei
comiterii/lipsa unor precizări legate de elementul material al laturii
obiective), acestea se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu
indicarea elementelor care lipsesc, înainte de a i se da număr unic de
înregistrare.
În situația constatării unor lipsuri esențiale (numele persoanei care a
făcut sesizarea/domiciliul sau lipsa totală a descrierii faptei), se va acorda
număr unic de înregistrare, iar soluția va fi clasarea, înainte de începerea
urmăririi penale, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.
2. Termenul prevăzut de art. 296 C.pr.pen. se consideră respectat,

în ipoteza unei plângeri prealabile, restituite inițial pe cale administrativă
petiționarului, ale cărei elemente lipsă au fost complinite după expirarea
termenului de 3 luni calculat din ziua în care acesta a aflat despre
săvârșirea faptei?
În opinia noastră, răspunsul la această întrebare este unul negativ,
pentru motivele pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
a. Un prim aspect controversat își are cauza în modul de redactare a
dispozițiilor art. 294 alin. (2) C.pr.pen., care fac referire la restituirea pe cale
administrativă petiționarului doar a plângerii sau denunțului, iar nu și a
plângerii prealabile.
Deși opinia majoritară este că redactarea art. 294 alin. (2)
C.pr.pen. este deficitară, lipsa menționării plângerii prealabile fiind o simplă
omisiune a legiuitorului, apreciem că există argumente care pot conduce la
concluzia contrară, în sensul că intenția legiuitorului a fost aceea de a exclude
plângerea prealabilă de la procedura administrativă prevăzută de art. 294
alin. (2) C.pr.pen.
Astfel, în primul rând, din modul de redactare a capitolului II,
„Sesizarea organelor de urmărire penală”, se observă că plângerea prealabilă
beneficiază, în secțiunea a 2-a, de o reglementare distinctă de cea care poartă
denumirea marginală „Reglementări generale”, iar din modul de redactare a
dispozițiilor art. 295 C.pr.pen. rezultă că atunci când nu au fost prevăzute
dispoziții specifice plângerii prealabile, legiuitorul a trimis la dispozițiile
prevăzute de reglementarea generală, stipulată în cazul plângerii și denunțului.
Apoi, dacă în cazul examinării sesizării, în situația verificării
competenței prevăzute de art. 294 alin. (1) C.pr.pen. și a ipotezei prevăzute
de art. 294 alin. (3) C.pr.pen., în care sesizarea îndeplinește condițiile legale
de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă un impediment la
92 Oana Chichernea
exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 C.pr.pen., se utilizează sintagma
generală de sesizare, care include și plângerea prealabilă, ipoteza restituirii pe
cale administrativă vizează doar plângerea și denunțul.
În al doilea rând, conform art. 297 C.pr.pen., în cazul plângerii
prealabile sunt prevăzute distinct obligațiile organului de urmărire la primirea
acesteia, iar textul nu face referire și la restituirea pe cale administrativă.
b. În ceea ce privește rațiunea efectuării urmăririi penale la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, în literatura de specialitate s-a arătat că prin
reglementarea acestei instituții, legiuitorul a avut în vedere pe de o parte, în
unele situații, gradul redus de pericol social pe care îl reprezintă anumite fapte
prevăzute de legea penală, și pe de altă parte, o serie de consecințe negative
ale publicității pe care ar genera-o procesul penal privind repetarea suferinței
persoanei vătămate, ajungerea la cunoștința opiniei publice a unor chestiuni
intime, compromiterea reputației și a intereselor victimei și ale familiei sale,
cu atât mai mult cu cât în unele cazuri ar fi imposibilă constatarea infracțiunii
peste voința și fără concursul persoanei vătămate.
Plângerea prealabilă este, așadar, o condiție de procedibilitate și
pedepsibilitate, aceasta din urmă putând fi antrenată, în opinia noastră, doar
dacă persoana vătămată a formulat o plângere prealabilă conformă cu
dispozițiile legale, atât din perspectiva formei, cât și din perspectiva
termenului.
Plângerea prealabilă informă nu produce consecințele prevăzute de
lege chiar din momentul depunerii ei la organele de urmărire penală, întrucât
conform art. 305 alin. (1) din Codul penal (în continuare C.pen.), doar un act
de sesizare care îndeplinește condițiile prevăzute de lege poate sta la baza
dispoziției de începere a urmăririi penale in rem.
În acest context, considerăm criticabilă opinia exprimată conform
căreia condiția sancționatorie este îndeplinită ori de câte ori persoana
vătămată își manifestă neechivoc voința în sensul tragerii la răspundere
penală, chiar dacă sesizării îi lipsesc condițiile de formă prevăzute de lege ori
descrierea faptei este incompletă sau neclară.
În plus, în baza art. 157 alin. (1) C.pen., în cazul infracțiunilor pentru
care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea
unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri
înlătură răspunderea penală, fiind un impediment în exercitarea acțiunii
penale, chiar dacă în cauză organele judiciare au început urmărirea penală in
rem, conform art. 305 alin. (1) C.pr.pen.. Prin urmare, îndeplinirea condițiilor
de procedibilitate se analizează prioritar, funcția de pedepsibilitate a plângerii
prealabile activându-se ulterior.
c. În ceea ce privește termenul de introducere a plângerii prealabile,
dispozițiile art. 296 alin. (1) C.pr.pen. sunt de strictă interpretare: plângerea
prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care
persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.
Excepțiile de la acest termen sunt prevăzute de lege. În situația în care
persoana vătămată este un minor sau un major care beneficiază de consiliere
specială sau tutelă specială conform art. 296 alin. (2) și (3) C.pr.pen.,
termenul curge de la data la care ocrotitorul legal sau reprezentantul legal a
aflat de săvârșirea faptei.
O altă excepție este situația plângerii prealabile greșit îndreptate, caz
în care sesizarea se consideră valabilă dacă plângerea a fost introdusă în
termen la organul judiciar necompetent.
În lipsa unei prevederi exprese, considerarea ca valabilă a plângerii
prealabile, restituită pe cale administrativă și complinită cu elementele care
lipsesc, după expirarea termenului de 3 luni calculat din ziua în care persoana
vătămată a aflat despre săvârșirea faptei, echivalează cu prorogarea
termenului de 3 luni, în afara dispozițiilor prevăzute de lege.
În situația în care s-ar accepta ca fiind valabil un act de sesizare
complinit după expirarea termenului de 3 luni calculat de la data cunoașterii
faptei, începerea urmării penale ar depinde de un element aleatoriu, lăsat la
dispoziția persoanei vătămate, care ar avea posibilitate să trimită plângerea
organului judiciar într-un termen situat la trei luni după ce aceasta a aflat de
comiterea faptei până la data împlinirii prescripției generale.
În ipoteza unor infracțiuni grave, prevăzute de lege cu pedepse
exemplare [de exemplu: infracțiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1)
C.pen. cu pedeapsă de la 3 la 10 ani], s-ar putea pune în discuție
echitabilitatea procedurii declanșate față de faptă și apoi față de autor, în
condițiile unui act de sesizare complinit după mai multe luni sau ani de la data
restituirii.
Este adevărat, că în asemenea cazuri, organele de urmărire penală ar
putea ține cont de această împrejurare atunci când apreciază veridicitatea
declarației date de persoana vătămată în cauză, însă este importantă trasarea
unor aspecte de principiu ale problematicii în discuție, iar nu aplicarea
diferențiată a efectelor unei plângeri prealabile complinită după expirarea
termenului de 3 luni, în funcție de criterii apreciate in concreto (perioada de
timp mai mică sau mai extinsă după expirarea termenului, gravitatea
infracțiunii etc.).
Deși remedierea elementelor lipsă ale actului de sesizare nu reprezintă
materializarea unei inițiative procesuale proprii persoanei vătămate, nu se
poate ignora faptul că această procedură se grefează pe culpa persoanei
94 Oana Chichernea
vătămate care a formulat plângerea prealabilă fără a respecta dispozițiile
prevăzute de lege.
Restituirea pe cale administrativă este o procedură prevăzută de lege
tocmai pentru că doar un act de sesizare legal învestește organul judiciar care,
în baza acestuia, dispune începerea urmăririi penale in rem, stabilind limitele
urmăririi penale, prin raportare la aspectele indicate în plângere.
d. Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că stabilirea
unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o trăsătură comună
tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume
garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de
plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu,
precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care
instanțele ar trebui să se pronunțe asupra unor evenimente îndepărtate în timp,
greu de probat1.
3. Pentru aceste considerente, raportat la caracterul de decădere al

termenului de 3 luni în care se poate formula plângere prealabilă, la lipsa unei
prevederi legale exprese care ar permite restituirea plângerii prealabile pe
cale administrativă, cu consecință asupra prorogării termenului de formulare a
acesteia, raportat la consecințele substanțiale pe care plângerea tardivă le
are asupra actelor de urmărire penală, apreciem că poate fi formulată o
concluzie rezonabilă cu privire la caracterul tardiv al plângerii prealabile,
complinită cu elementele care lipseau, după expirarea termenului de 3 luni.
De aceea, considerăm că organele judiciare, în baza rolului activ, au
obligația, în situația în care decid restituirea pe cale administrativă a plângerii
prealabile, să indice persoanei vătămate termenul înăuntrul căruia pot fi
complinite mențiunile lipsă, cu respectarea art. 296 alin. (1) C.pr.pen., sau să
1
CEDO, cauza Kadlec și alții împotriva Cehiei, Hotărârea din 25 mai 2004,
paragr. 51, menționată în R. Chiriță, „Paradigmele accesului la justiție. Cât de liber e accesul
liber la justiție?”: „Curtea europeană a decis că există un formalism excesiv într-o afacere în
care statul ceh a fost condamnat pentru că instanța sa supremă a refuzat să analizeze un
recurs contra unei decizii a unei instanțe inferioare al cărei număr a fost greșit menționat în
cererea de recurs. Refuzul curții supreme cehe a fost considerat de către Curte ca fiind
nejustificat, în condițiile în care eroarea materială a fost ulterior corectată de către
reclamant, iar în cuprinsul cererii de recurs numărul deciziei atacate era trecută corect.
Curtea a admis faptul că statele pot să impună ca și condiție de formă menționarea
numărului hotărârii atacate pentru a asigura posibilitatea reanalizării ei, însă formalismul
excesiv manifestat în această situație nu are nici o justificare rezonabilă, astfel încât accesul
la justiție al reclamantului a fost încălcat, prin instituirea unei limite nerezonabile a dreptului
său de a accede la o instanță.”, articol disponibil pe https://www.unbr.ro/publicam-articolul-
intitulat-paradigmele-accesului-la-justitie-cat-de-liber-e-accesul-liber-la-justitie-reprodus-cu-
acordul-autorului-lect-univ-dr-radu-chirita-facultatea-de-d/.
realizeze complinirea acestora prin chemarea persoanei vătămate în vederea
audierii, de îndată după primirea plângerii prealabile.
CONSIDERAȚII PRIVIND SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNII DE
VIOLARE A VIEȚII PRIVATE
Radu-Mihăiță CAZACU
Ioana-Ruxandra PALADE
ABSTRACT
One of the objectives considered in the process of creating this

article was to draw attention to the fundamental right to respect
private life. A current criminal phenomenon, recently appeared,
harms this fundamental right and produces serious consequences
for its victims. But what happens in the European Union and in
particular, in Romania, when this obligation to respect private life
is violated? Some of the member states of the European Union
criminalize this phenomenon and in Romania, there is a legislative
proposal on this regarding. Another objective of this paper is the
analysis of the existing legislative proposal in the Romanian
Parliament, and subsequently, the presentation of the additions
that must be made.
Keywords: violation of privacy, consequences on the victims,

Criminal Code, legislative proposition.
1. Dreptul la respectarea vieții private

Viața privată în sensul art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului este o noțiune europeană autonomă, având un sens extrem de larg,
care nu poate fi definită cu exactitate. Ea trebuie mereu interpretată extensiv și
poate fi descrisă printr-o enumerare, fără a fi exhaustivă, ce suportă în
permanență completări. Astfel, prin jurisprudența sa1, Curtea a protejat
intimitatea sub următoarele aspecte relevante: (a) viața privată personală; (b)

Procuror militar – Direcția Națională Anticorupție, asistent universitar dr.,
Facultatea de Drept a Universității din București, catedra de criminalistică, Departamentul de
Drept Penal, e-mail: cazacu.radu-mihaita@drept.unibuc.ro.

Studentă – Facultatea de Drept, Universitatea din București, e-mail:
ruxandraioana6@gmail.com, palade.ioanaruxandra@drept.unibuc.ro.
1
A se avea în vedere cauza X și Y împotriva Olandei, hotărârea din 26 martie 1985,
unde Curtea a enunțat pentru prima dată ideea că noțiunea de viață privată include și
integritatea fizică și psihică a persoanei, hotărâre disponibilă la adresa
https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-57603%22]}, și cauza von
Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), hotărârea Marii Camere, 7 februarie 2012, disponibilă
la http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Von-Hannover-impotriva-Germaniei-Nr-2.pdf.
Considerații privind săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private 97
viața privată sexuală; (c) viața privată socială; (d) protecția mediului; (e)
protecția datelor cu caracter personal. Toate aceste elemente ale vieții private
sunt protejate câtă vreme se mențin în sfera privată. Dacă, în mod voluntar,
individul face publice aceste aspecte, ele nu mai fac parte din viața sa privată
și nu mai beneficiază de protecție. Cel mai important rol în respectarea acestui
drept îl are statul, care are două obligații: o obligație negativă, de a nu încălca
aceste drepturi și o obligație pozitivă2, de a proteja intimitatea persoanei.
Realitatea socială relevă că nu ar trebui limitat sensul noțiunii de viață
privată prin oferirea unei definiții precise, deoarece încălcările acestui drept
iau forme extrem de diverse, cu greu de anticipat.
Dreptul cetățeanului la protecția vieții intime, familiale și private are
valoare fundamentală, fiind garantat de art. 26 al Constituției României. În
momentul nerespectării acestuia, cetățeanul vătămat beneficiază de protecția
penală, dându-se efect dispozițiilor art. 226 din Codul penal, intitulate
Violarea vieții private3.
Acest drept fundamental al omului a devenit din ce în ce mai încercat
de realitatea socială actuală, prin dezvoltarea tehnologiei ce a condus la
apariția Internetului, a site-urilor web și a rețelelor de socializare. Astfel, un
2
A se vedea cauzele Osman împotriva Regatului Unit, Bevacqua și S. împotriva
Bulgariei, Soderman împotriva Suediei, A împotriva Croației.
3
Art. 226
Violarea vieții private
(1) Atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau
înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei
persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei
convorbiri private se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public,
se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
(4) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia
au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de
făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârşirii unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru
viaţacomunităţiişi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul
produs persoanei vătămate.
(5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în
scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
98 Radu-Mihăiță Cazacu, Ioana-Ruxandra Palade
nou fenomen infracțional (denumit de societate ,,revenge porn”) a început să
prindă amploare în Statele Unite ale Americii. Prima persoană cunoscută să fi
comis această infracţiune este Hunter Moore. În anul 2010, acesta a creat un
site denumit ,,Is anyone up?”4 care permitea oricărui utilizator să posteze
imagini și/sau înregistrări video cu caracter explicit fără acordul persoanei
înfățișate, împreună cu un link către contul de socializare și informații
personale, precum numărul de telefon sau adresa victimei. De asemenea,
acesta plătea o persoană cu cunoștințe informatice cu scopul de a accesa ilegal
unele adrese de e-mail și de a obține imagini intime ale victimelor, care
ulterior erau postate pe site-ul său. Hunter Moore susținea că site-ul său
obținea în jur de 30 de milioane de vizualizări anual și a fost activ 16 luni. În
anul 2015, Hunter Moore și complicele său au fost condamnați de către o
instanță federală din California.
2. Pornografia nonconsensuală
2.1 Noțiune
Pornografia din răzbunare sau pornografia nonconsensuală reprezintă
,,distribuirea (de cele mai multe ori în mediul on-line) fotografiilor și/sau
înregistrărilor video cu conținut sexual fără consimțământul persoanei
prezente în respectivele materiale”5.
Persoana care realizează acțiunea de distribuire este fostul/a partener/ă
din relația anterioară, care obține (în mod obișnuit, consensual) fotografiile
și/sau videoclipurile, dar în ciuda lipsei acordului, decide să le publice pentru
a stigmatiza și umili în mod public victima, drept răzbunare odată cu
încheierea relației sau din motive izvorâte pe parcursul relației.
În primul rând, în majoritatea cazurilor, făptuitorii optează pentru
distribuirea materialelor cu conținut explicit în mediul on-line prin postarea
acestora pe site-uri dedicate exclusiv materialelor cu conținut explicit sau prin
intermediul aplicațiilor precum Facebook6 sau Instagram7, din cauza
4
M. Kamal, W.J. Newman, Revenge Pornography: Mental Health Implications and
Related Legislation, Journal of the American Academy of Psychiatry and the Law Online,
September 2016, 44 (3) 359-367, disponibil la adresa
https://jaapl.org/content/jaapl/44/3/359.full.pdf, accesat la 10 martie 2023.
5
European Institute for Gender Equality (https://eige.europa.eu/thesaurus/terms/1487),
accesat la 10 martie 2023.
6
Facebook este o aplicație deținută de compania Meta. Aceasta permite utilizatorilor
săi să își facă un profil gratuit pe care să posteze fotografii și înregistrări video. Utilizatorii
pot folosi aplicația pentru a comunica virtual între ei.
7
Instagram este o aplicație gratuită deținută de compania Meta, iar utilizatorii
acesteia pot posta fotografii și înregistrări video, fie cu caracter permanent, pe profilul lor, fie
răspândirii lor rapide şi din considerente de vizibilitate – anume că la o simplă
căutare a numelui victimei pe un motor de căutare (Google, Mozilla, Internet
Explorer) va putea fi accesat linkul pe care este prezent materialul cu conținut
sexual –, precum și a ștergerii cu greutate a acestora de către victimă sau cu
ajutorul organelor de poliție. Nu putem considera acest modus operandi ca
fiind singura opțiune, deoarece scopul făptuitorului poate fi atins și prin
distribuirea materialelor în format fizic persoanelor de interes (angajatorului,
colegilor de muncă, membrilor familiei, prietenilor).
În al doilea rând, în mod uzual partenerul/a primește, prin intermediul
rețelelor de socializare (Facebook Messenger, WhatsApp8, Instagram,
Snapchat9, Bumble10, Tinder11, Tik Tok12), materialul cu conținut explicit
realizat împreună, pe parcursul întâlnirilor. Însă nu excludem posibilitatea ca
acesta să fi fost obținut prin accesarea neautorizată a telefonului/calculatorului
victimei sau a conturilor de pe platformele sociale. De asemenea, există și o a
treia ipoteză ce prezintă interes, anume ca victima să trimită fotografiile și/sau
videoclipurile prin intermediul rețelelor de socializare, dar să se folosească de
funcțiile acestora care permit vizualizarea lor o singură dată. Folosirea acestor
opțiuni ale aplicațiilor indică neechivoc făptuitorului că victima nu dorește ca
el să le păstreze, ci doar să le vizualizeze, iar în ciuda voinței partenerului/ei,
decide să se folosească de opțiunile telefonului/calculatorului, precum
screenshot sau screenrecord, pentru a le stoca permanent în memoria
telefonului sau a calculatorului. Încadrarea juridică a acestor ipoteze urmează
a fi dezbătută în cele ce urmează (a se vedea infra, 7.1).
În anul 2017, Institutul european pentru egalitatea de gen a realizat un
temporar, pentru o durată de 24 de ore. Pe lângă opțiunea de încărcare a fotografiilor sau a

filmulețelor, utilizatorii pot purta între ei conversații digitale.
8
WhatsApp reprezintă o aplicație deținută de compania Meta, iar utilizatorii se pot
înregistra în mod gratuit. Scopul acestei aplicații este ca utilizatorii să comunice între ei,
având și opțiunea de a atașa imagini, documente, videoclipuri.
9
Snapchat este o aplicație recunoscută pentru opțiunea oferită utilizatorilor de a
posta fotografii sau înregistrări video pe profilul lor, exclusiv pentru o durată de 24 de ore. Și
pe această aplicație utilizatorii pot comunica între ei numai dacă se află reciproc în lista de
prieteni.
10
Bumble este o aplicație al cărei specific este de a conecta, în principal, persoanele
interesate de o relație de cuplu, iar în subsidiar, de a găsi prieteni; utilizatorii pot purta discuții
dacă își apreciază reciproc profilul.
11
Tinder este o aplicație dedicată conectării persoanelor interesate de a forma relații
de cuplu, prin care utilizatorii trebuie să își realizeze un profil, iar pentru a comunica cu
ceilalți, este necesară aprecierea reciprocă a profilului.
12
TikTok este o aplicație ce are ca scop principal divertismentul, iar conţinutul său
este asigurat prin postarea de înregistrări video. În subsidiar, utilizatorii pot comunica între ei
dacă își urmăresc reciproc profilul.
raport având ca subiect violența cibernetică împotriva fetelor și femeilor,
abordând inclusiv pornografia nonconsensuală. S-a constatat că ,,victimele
sunt de sex feminin în 90% dintre cazuri și că numărul cazurilor de
pornografie nonconsensuală este în creștere, iar adesea victimele recurg la
suicid”13. De asemenea, s-a remarcat și o creștere a numărului de site-uri
dedicate diseminării pornografiei nonconsensuale, prin care utilizatorii pot
posta chiar și informații cu caracter personal, precum numele, adresa de
domiciliu, numele angajatorului și linkuri către orice profil al victimei de pe o
rețea de socializare.
2.2 Importanță
Importanța recunoașterii acestui fenomen, atât din punct de vedere
social, cât și legislativ este indisolubil legată de consecințele grave pe care le
produce, afectând toate componentele vieții victimei.
Odată cu incriminarea acestui fenomen de către Statele Unite ale
Americii, psihologii și psihiatrii americani au studiat efectele psihologice
produse victimelor atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Concluzionând
asupra acestora, au observat că pe termen scurt, victimele trăiesc sentimente
de ,,furie, învinovățire, paranoia, dar și stări depresive și gânduri suicidale.
Adesea s-au remarcat și deteriorări ale relațiilor personale existente, cât și
tendința de autoizolare față de restul membrilor societății”14.
Analiza efectelor psihologice pe termen lung a victimelor a relevat că
acestea sunt ,,similare celor descoperite în cazul victimelor infracțiunii de
pornografie infantilă. Umilirea, neputința asociate cu aceste crime distincte,
dar similare, le lasă pe victime angajate într-o luptă de-a lungul vieții pentru
a-și păstra echilibrul psihologic. În consecință, victimele pornografiei din
răzbunare suferă de efecte de durată asupra sănătății mintale similare
descrise de victimele pornografiei infantile, cum ar fi depresia, retragerea din
relațiile sociale, stima de sine scăzută și sentimentul de a fi inutil”15. De
asemenea, un alt studiu a susținut că ,,victimele de sex feminin ale acestei
infracțiuni ar putea suferi de anxietate, tulburare de stres posttraumatic,
depresie și de dificultăți privind încrederea în alte persoane”16.
13
European Institute for Gender Equality, Cyber violence against women and girls,
2017, disponibil la adresa https://eige.europa.eu/publications/cyber-violence-against-women-
and-girls, accesată la 10 martie 2023.
14
M. Kamal, W.J. Newman, op. cit.
15
Ibidem.
16
T. Mckinlaya, T. Lavisa, Why did she send it in the first place? Victim blame in
the context of ‘revenge porn’, Psychiatry, Psychology and Law 2020; 27(3): 386–396,
disponibil la adresa https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC7534260/, accesat la 10
martie 2023.
Pe lângă consecințele produse la nivel psihologic, trebuie avute în
vedere și cele pe plan profesional. Acestea pot porni de la lezarea relațiilor
între victimă și colegii de muncă sau cu angajatorul, până la încetarea
raporturilor de muncă. Prin publicarea în mediul online a imaginilor și/sau a
filmulețelor cu caracter explicit, acestea pot fi găsite și accesate de către orice
utilizator al Internetului, deci, implicit, chiar de orice viitor angajator, fapt ce
ar putea afecta orice încercare de angajare până la ștergerea lor din aplicația
sau site-ul în care au fost postate.
3. Reglementare internațională
În raportul privind violența cibernetică împotriva fetelor și femeilor
realizat în anul 201717 de către Institutul european pentru egalitatea de gen
există o secțiune privind legislația statelor membre de la momentul respectiv.
Dintre statele membre, doar Franța, Germania și Anglia incriminează
pornografia din răzbunare.
În anul 2015, Anglia a decis trecerea în sfera ilicitului penal a
,,transmiterii de fotografii sau înregistrări video cu caracter sexual privat
fără consimțământul subiectului, cu intenția de a le produce suferință
persoanelor vizate”, iar această faptă penală este sancționată cu maximum 2
ani de închisoare. După aproximativ un an de la incriminare, în jur de 200 de
persoane au fost urmărite penal.
Franța a adoptat, în anul 2016, „Legea republicii digitale”, care
implică o sancționare mai aspră a celor găsiți vinovați de pornografie din
răzbunare. În temeiul noii legislații, făptuitorii riscă o pedeapsă cu închisoarea
de doi ani sau o amendă de 60.000 de euro.
Dispoziții similare au fost adoptate de o instanță din Germania care a
stabilit, în 2014, că este ilegală păstrarea unor fotografii cu caracter intim ale
unui fost partener după ce acesta a solicitat ștergerea lor.
4. O nouă posibilă faptă penală sau doar o altă contribuție la

inflația legislativă în materie penală?
Inflația legislativă în materie penală este un fenomen prezent și în
Romania, având numeroase consecințe negative precum instabilitatea
legislativă, banalizarea justiției și a represiunii penale, precum și alte
asemenea. Pentru a readuce echilibrul în materie penală, este obligatorie o
atenție suplimentară în momentul adoptării actelor normative.
Din punctul nostru de vedere, distribuirea materialului cu conținut
explicit fără consimțământul persoanei înfățișate ar trebui să antreneze
17
European Institute for Gender Equality, Cyber violence against women and girls,
2017.
răspunderea penală a făptuitorului, nu doar o simplă răspundere civilă
pecuniară prin acordarea victimei a unei sume de bani cu titlu de despăgubiri
pentru prejudiciul moral și de imagine suferit.
5. Decizii relevante ale instanțelor internaționale în materie

Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Volodina
împotriva Rusiei18 este imperios necesar a fi studiată și luată în considerare ca
reper în privința pornografiei nonconsensuale.
În fapt, Volodina a început o relație cu un bărbat denumit S. în anul
2014, iar un an mai târziu relația lor s-a încheiat. În vara anului 2016, contul
Volodinei de pe o rețea de socializare a fost accesat fără consimțământul
acesteia de către o altă persoană, ocazie prin care făptuitorul a postat pe contul
acesteia o fotografie cu pașaportul ei și imagini cu caracter sexual, iar
persoane precum colegii fiului ei de 12 ani și diriginta acestuia au fost
adăugați în lista de prieteni. Victima a încercat reconectarea la profilul ei, însă
fără a avea succes, deoarece parola i-a fost schimbată.
După ce au trecut doi ani de la săvârșirea faptei, poliția statului rus a
decis deschiderea urmăririi penale pentru faptele săvârșite de S. Ulterior, S. a
decis să se răzbune pe victimă prin crearea unui cont pe o rețea de socializare
cu numele și datele Volodinei. Aceasta s-a adresat poliției și pentru ultimele
fapte săvârșite de către S., având natura hărțuirii și a violenței în mediul
online.
Instanța de contencios european a avut în vedere, la soluționarea
cauzei, că dreptul la viață privată include integritatea fizică și psihologică a
unei persoane pe care statele au datoria să o protejeze, chiar dacă pericolul
provine de la persoane private, și că violența cibernetică poate avea diverse
forme, inclusiv pornografia din răzbunare, dar aceasta este tot o formă de
violență împotriva fetelor și femeilor, chiar dacă se desfășoară în mediul
online, efectele produse victimelor fiind similare. Aceasta a condamnat Rusia
pentru efectuarea unei anchete penale defectuoase, cât și pentru neoferirea
garanțiilor legislative penale necesare.
6. Decizii ale instanțelor naționale relevante în materie

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 51 din 24 iunie
18
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Volodina împotriva Rusiei, cererea
nr. 41261/17, Hotărârea din 9 iulie 2019, disponibilă la adresa
https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-194321, accesată la 10 martie 2023.
202119 s-a pronunțat în privința infracțiunii de violare a vieții private,
prevăzută și sancționată de art. 226 Cod penal. Speța care a ridicat problema
de drept pe baza căreia a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție viza
înregistrarea unui material pornografic cu acordul persoanei vătămate și
difuzarea ulterioară a materialului cu caracter explicit pe Internet, fără acordul
persoanei din urmă. Această situație de fapt a generat existența unor opinii
contrare, deoarece la art. 226 alin. (2) legiuitorul a prevăzut o variantă
derivată ce are ca situație premisă ,,fotografierea, captarea sau înregistrarea de
imagini a unei persoane” fără drept, anume fără să existe o dispoziție legală
care să permită o astfel de acțiune, dar și incidența cauzei de excludere
prevăzută la art. 226 alin. (4) lit. b) care presupune implicit existența
consimțământului persoanei vătămate. Instanța a stabilit că ,,tipicitatea
infracțiunii de violare a vieții private în modalitatea incriminată de art. 226
alin. 2 din Codul penal nu este condiționată de deținerea unor sunete,
convorbiri ori imagini realizate fără drept prin fotografierea, captarea sau
înregistrarea de imagini ... a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere
ori dependință ținând de acestea...”. În concluzie, Instanța Supremă a statuat
printr-o decizie obligatorie cu efecte erga omnes că varianta derivată a
infracțiunii subzistă chiar dacă acțiunile specifice variantei tip au fost realizate
cu consimțământul persoanei vătămate, dar au fost difuzate ulterior fără
consimțământul acesteia, deci fără drept.
7. Modalitatea de reglementare
7.1 Încadrare juridică actuală
În cadrul secțiunii Pornografia nonconsensuală, Noțiune au fost
menționate situații de fapt prin care se manifestă acest fenomen.
O primă ipoteză avută în vedere a fost fotografierea sau/și înregistrarea
de imagini cu acordul ambilor parteneri, realizate pe parcursul întâlnirilor
dintre aceștia, în locuința partenerei. Ulterior, relația dintre aceștia se
destramă, iar partenerul difuzează fără acordul persoanei vătămate imaginile
și/sau filmulețul pe o pagină web dedicată materialelor cu conținut sexual. Se
vor da efecte Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 51 din 24 iunie
2021 și se va reține săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private în varianta
sa derivată. Dar dacă fotografierea și/sau înregistrarea de imagini cu conținut
sexual a unei persoane nu s-a realizat într-o locuință, încăpere ori dependință
ținând de aceasta, ci într-un club, unde cei doi parteneri au întreținut raporturi
sexuale consimțite? În această situație de fapt, unde periculozitatea socială a
19
Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 51/2021, disponibilă la adresa
https://www.iccj.ro/2021/11/04/decizia-nr-51-din-24-iunie-2021/, accesată la 10 martie 2023.
făptuitorului este de același grad, remarcăm existența unui vid legislativ,
deoarece nu se va putea reține săvârșirea infracțiunii de violare a vieții
private, nefiind îndeplinită condiția esențială atașată elementului material,
anume ca atingerea adusă vieții private să fie a unei persoane aflate într-o
locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta. De asemenea, ce
încadrare juridică vom oferi difuzării de către făptuitor, prin intermediul
platformei Facebook Live, a unui videoclip cu conținut sexual în care se află
exclusiv persoana vătămată, trimis de către aceasta din urmă pe parcursul
relației? Nu se va putea reține săvârșirea unei fapte penale, deoarece
infracțiunea de violare a vieții private presupune o acțiune din partea
făptuitorului, anume ca acesta să realizeze fotografierea și/sau înregistrarea de
imagini a persoanei vătămate aflate la domiciliu (vom avea în vedere sensul
oferit de legea penală), ulterior difuzându-le fără acordul victimei. Printre
modalitățile alternative de săvârșire a elementului material specific acestei
infracțiuni nu a fost avută în vedere difuzarea fără acordul persoanei vătămate
a unei imagini realizate de către aceasta din urmă.
A doua ipoteză menționată are în vedere trimiterea de către victimă a
unei fotografii intime către partener/ă prin intermediul unei rețele de
socializare, precum Instagram sau Snapchat, care oferă utilizatorului opțiunea
de a vizualiza o singură dată fotografia și/sau videoclipul, indicând ambelor
persoane parte la conversație că vizualizarea se va realiza astfel, printr-o
notificare și pictogramă specifică. Așadar, partenerul/a observă că
vizualizarea va putea fi realizată în acest mod, implicit știind că victima nu
dorește ca fotografia să poată fi vizualizată de mai multe ori/ca acesta să
salveze fotografia pentru a putea fi revăzută ulterior, şi, cu toate acestea,
încalcă consimțământul victimei și decide să se folosească de opțiuni precum
screenshot sau screenrecord pentru a stoca în memoria
telefonului/calculatorului fotografia, spre a o revizualiza la alegere. Indiferent
dacă făptuitorul decide difuzarea fotografiei, nu i se va putea reține săvârșirea
infracțiunii de violare a vieții private, dar i se va putea reține infracțiunea de
transfer neautorizat de date informatice, prevăzută de art. 364 Cod penal (în
continuare C.pen.), prin transferul de date dintr-un mijloc de stocare al
acestora, din memoria aplicației, prin screenshot, în memoria de stocare cu
caracter permanent a dispozitivului cu care a realizat acțiunea de tip
screenshot.
O ultimă situație de fapt relevă că făptuitorul a obținut fotografia și/sau
videoclipul cu caracter sexual prin accesarea neautorizată a
telefonului/calculatorului victimei sau a conturilor de pe platformele sociale,
ulterior distribuindu-le în mod public. Vom reține săvârșirea unui concurs real
între infracțiunea de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe
informatice prevăzută de art. 365 C.pen. (pentru procurarea unei parole în
scopul de a obține accesul), accesul ilegal la un sistem informatic prevăzut de
art. 360 alin. (1), (2) și (3) C.pen.(pentru obținerea în mod ilegal al accesului
propriu-zis, prin încălcarea măsurilor de securitate, cu scopul de a obține date
informatice) și transferul neautorizat de date informatice prevăzut de art. 364
C.pen.(evident, pentru transferul neautorizat de date informatice în scopul
distribuirii acestora în mod public). Cu toate acestea, nu putem reține
săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private, deoarece nu a fost săvârșită o
acțiune ce corespunde elementului material cu îndeplinirea condițiilor
esențiale, respectiv difuzarea unei imagini obținute prin fotografierea fără
drept a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând
de aceasta, deși în principal are loc o atingere adusă vieții private prin
folosirea mijloacelor informatice.
7.2 Propunerea legislativă existentă în Parlamentul României

La momentul actual, există o propunere legislativă de modificare a
art. 226 ce sancționează violarea vieții private, având următoarea formă
adoptată de Senatul României, după cum urmează:
„După alineatul (2) al art. 226 se introduc 2 noi aliniate, cu următorul
cuprins:
(21) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice
mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile
după informațiile furnizate, fără consimțământul persoanei înfățișate, de
natură să provoace acesteia o suferință psihică sau o știrbire a imaginii sale,
se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(22) Prin imagine intimă se înțelege orice reproducere, indiferent de
suport, a imaginii unei persoane nude, care își expune total sau parțial
organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în cazul femeilor, sânii, ori
care este implicată într-un raport sexual sau act sexual.
Partea introductivă a alineatului (4) se modifică și va avea următorul
cuprins:
(4) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1) și (2)
săvârșită:.
După alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (41) cu următorul
cuprins:
(41) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (21) dacă
făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea
săvârșirii unei infracțiuni”20.
20
Parlamentul României, Camera Deputaților,
https://www.cdep.ro/caseta/2019/11/07/pl19606_se.pdf, accesat la 10 martie 2023, și
Această propunere legislativă impune analizarea acesteia și realizarea
unui comentariu aferent pe baza conținutului său, în scopul prevenirii unei
practici judiciare neunitare sau mai grav, pentru ca victimele să nu fie private
de protecția legii penale.
La o primă vedere observăm că, deși legiuitorul român consideră că
pedepsele mari în regim de detenție conduc la reducerea fenomenului
infracțional, în această situație a făcut abstracție de această preferință, ba chiar
propune un tratament sancționator blând, inclusiv pedeapsa amenzii, deși este
disproporționat de mică în raport cu periculozitatea socială a unui asemenea
făptuitor, considerând implicit că nu trebuie făcută o distincție între nivelul
tratamentului sancționator în cazul difuzării fără drept a unei imagini în
funcție de existența caracterului explicit sau a lipsei sale.
Obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale privind dreptul
persoanei de a-i fi respectată viața privată. Noțiunea de viață privată, în sensul
art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, a fost interpretată de
instanța de contencios european ca fiind reprezentată de ,,dreptul persoanei la
viață intimă, personală, dreptul acesteia la viață privată socială și dreptul
persoanei la un mediu înconjurător sănătos”. Infracțiunea nu are obiect
material, deoarece dreptul subiectiv nu se poate materializa, chiar dacă
obiectul material ar putea părea imaginea intimă, unde aceasta din urmă
reprezintă mijlocul prin care se aduce atingere vieții private.
Subiectul activ al infracțiunii nu este circumstanțiat, iar participația
penală este posibilă în toate formele. Subiectul pasiv este circumstanțiat, chiar
dacă orice persoană beneficiază de protecția vieții sale private. Subiectul pasiv
este orice persoană ce este identificată sau care poate fi identificată după
informațiile furnizate prin divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea
imaginii sale intime. Nu considerăm că atingerea vieții private aduse
persoanei vătămate ar trebui să depindă de hazard, de posibilitatea identificării
acesteia pe baza informațiilor furnizate prin realizarea verbum regens de către
persoanele care au vizualizat imaginea intimă a persoanei vătămate. Atingerea
adusă vieții private se produce indiferent de identificarea persoanei pe baza
imaginii. Și mai mult de atât, identificarea se poate realiza și prin simpla
atașare a imaginii cu realizarea unei descrieri care să cuprindă date personale
ale victimei, precum nume, adresă etc.
În mod firesc, observăm că există o situație premisă, respectiv
deținerea unei imagini intime a unei persoane. Simpla deținere a imaginii
intime a persoanei înfățișate fără acordul acesteia din urmă nu este sancționată
și se face abstracție după cum imaginea a fost obținută cu acordul persoanei
Parlamentul României, Camera Deputaților,

https://www.cdep.ro/proiecte/2019/600/00/6/se686.pdf, accesat la 10 martie 2023.
vătămate sau în ciuda acestuia.
Latura obiectivă cuprinde elementul material cu condiții esențiale,
urmarea imediată și legătura de cauzalitate. Elementul material cuprinde patru
modalități alternative, respectiv divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea către cel puțin o persoană. Sintagma ,,în orice mod” privește
modalitatea de realizare a verbum regens prin intermediul mijloacelor
informatice sau transmiterea în format fizic a imaginilor intime. O primă
condiție esențială are în vedere divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea unei imagini intime a unei persoane, limitându-se, în mod eronat,
la o imagine, fără a se avea în vedere și videoclipul intim al unei persoane sau
înregistrarea audio din timpul unui raport sau act sexual. A doua condiție
esențială presupune ca imaginea intimă să fie a unei persoane identificate sau
identificabile după informațiile furnizate. Nu se face distincția între
informațiile furnizate exclusiv de către imaginea intimă sau de cele adăugate
de făptuitor cu prilejul divulgării imaginii intime. Ultima condiție esențială
atașată elementului material relevă că acțiunea ce corespunde elementului
material trebuie realizată fără consimțământul persoanei înfățișate în imaginea
intimă, deoarece victima nu poate fi protejată împotriva voinței sale.
Urmarea imediată a acestei variante conexe raportată la art. 226
alin. (2) C.pen. constă într-o stare de pericol la adresa vieții private a
persoanei. Deși textul sugerează că urmarea imediată este reprezentată de un
rezultat, anume de producerea unei suferințe psihice sau a unei știrbiri a
imaginii sale, infracțiunea nu trebuie clasificată ca una de rezultat. Vom avea
în vedere și opiniile doctrinare21 în materia infracțiunii de amenințare. Astfel,
nu este necesar ca suferința psihică sau știrbirea imaginii persoanei vătămate
să se producă efectiv, fiind suficient ca fapta să creeze numai posibilitatea
producerii acestui rezultat. Clasificarea unei infracțiuni ca fiind de rezultat
presupune producerea în mod obligatoriu a unei suferințe psihice sau a unei
știrbiri a imaginii persoanei vătămate, fapt ce ar conduce la restrângerea sferei
protecției penale în mod nejustificat, lipsind persoana vătămată de protecție
penală în ipoteza în care a reușit să își mențină imaginea sau să nu i se
producă suferințe psihice. Și mai mult decât atât, chiar dacă aceste presupuse
rezultate alternative reprezintă stări de fapt ce pot fi probate prin orice mijloc
de probă, remarcăm o dificultate în probarea ,,dincolo de orice îndoială
rezonabilă” a acestor stări de fapt.
Legătura de cauzalitate rezultă în mod nemijlocit din comiterea faptei,
fiind vorba de o infracțiune de pericol.
21
V. Cioclei, Drept penal. Partea specială Ⅰ, Editura C.H. Beck, București, 2021,
p. 142 și M. Udroiu, Sinteze de Drept penal Partea specială, Vol. 1, Editura C.H. Beck,
București, 2021, p. 213.
Latura subiectivă este caracterizată de vinovăția sub forma intenției, în
ambele modalități. Trebuie avută în vedere opțiunea fericită a legiuitorului de
a face abstracție de scopul făptuitorului în momentul săvârșirii faptei penale.
Tentativa la această variantă conexă este posibilă și nu este
sancționată. Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării
elementului material, într-una dintre modalitățile sale alternative, moment ce
coincide cu producerea urmării periculoase, respectiv atingerea adusă vieții
private.
7.3 Propunere de incriminare distinctă

O incriminare distinctă a acestei fapte ar avea numeroase beneficii,
precum claritatea textului de lege, astfel încât cetățeanul să cunoască ceea ce
este permis sau interzis (C. Beccaria, garanțiile oferite de principiului
legalității22), teoreticienii și practicienii să nu întâlnească obstacole în ceea ce
privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor, iar victimelor să nu le fie puse
piedici în accesul la justiție.
În urma analizării inițiativei legislative de incriminare a fenomenului
pornografiei nonconsensuale, am concluzionat că această propunere este
binevenită, dar nu în forma sa actuală, fiind necesare anumite modificări.
Așadar, după alineatul al doilea al art. 226 C.pen. se introduc 3 noi aliniate, cu
următorul cuprins:
(21) Deținerea unei imagini, înregistrări video sau audio intime a unei
persoane, fără consimțământul acesteia, se pedepsește cu închisoarea de la 6
luni până la 2 ani sau cu amendă. Nu se pedepsește persoana care intră în
posesia imaginii, înregistrări video sau audio intime fără consimțământul său.
(22) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice mod,
a unei imagini, înregistrări video sau audio intime a unei persoane, fără
consimțământul acesteia, apt să producă de suferințe psihice, se pedepsește cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
(23) Prin imagine intimă se înțelege orice reproducere, indiferent de
suport, a imaginii unei persoane nude sau îmbrăcate în lenjerie intimă, care își
expune total sau parțial organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în
cazul femeilor, sânii, ori care este implicată într-un raport sexual sau act
sexual.
Partea introductivă a alineatului (4) se modifică și va avea următorul
cuprins:
(4) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1) și (2)
săvârșită:.
22
V. Cioclei, Critica rațiunii penale, Studii de criminologie juridică și drept penal,
Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 7.
După alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (41) cu următorul
cuprins:
(41) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (21) și alin. (22)
dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la
dovedirea săvârșirii unei infracțiuni.
Obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale privind dreptul
persoanei de a-i fi respectată viața privată. Noțiunea de viață privată, în sensul
art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, a fost interpretată de
instanța de contencios european ca fiind reprezentată de ,,dreptul persoanei la
viață intimă, personală, dreptul acesteia la viață privată socială și dreptul
persoanei la un mediu înconjurător sănătos”. Infracțiunea nu are obiect
material, deoarece dreptul subiectiv nu se poate materializa, chiar dacă
obiectul material ar putea părea imaginea sau înregistrarea video sau audio
intimă, unde aceasta din urmă reprezintă mijlocul prin care se aduce atingere
vieții private.
Subiectul activ al infracțiunii nu este circumstanțiat, iar participația
penală este posibilă în toate formele, cu excepția coautoratului în varianta
deținerii materialului cu caracter intim; în acest caz, fiecare autor va răspunde
pentru câte o infracțiune unică. Subiectul pasiv nu este circumstanțiat,
deoarece orice persoană beneficiază în mod nediscriminatoriu de protecția
vieții sale private. Subiectul pasiv nu implică obligatoriu ca victima să fie sau
să poată fi identificată de către persoanele ce au vizualizat sau ascultat
materialul cu conținut intim. Atingerea adusă vieții private se produce
indiferent de identificarea persoanei pe baza imaginii sau a datelor oferite de
făptuitor cu ocazia realizării elementului material. A se avea în vedere această
argumentare și în ipoteza în care victima este model Onlyfans23 sau actriță în
filmele cu caracter sexual, deci nu sunt excluse de plano aceste persoane. Va
fi sancționat făptuitorul pentru distribuirea imaginilor intime primite de la
persoana vătămată dacă aceasta are loc prin înmânarea imaginilor intime
copilului acesteia sau a colegilor săi de școală, fapt care este apt de a produce
suferințe psihice. Însă nu va fi sancționat făptuitorul dacă trimite imaginile
intime angajatorului său, acesta fiind managerul persoanei vătămate care este
actriță de filme cu caracter sexual. Va fi apreciat de la caz la caz dacă
distribuirea materialelor intime trimise de către persoana vătămată este aptă
de a produce suferințe psihice.
Totodată, observăm că există o situație premisă, respectiv deținerea
unei imagini intime a unei persoane. Simpla deținere a imaginii intime a
persoanei înfățișate fără acordul acesteia din urmă este sancționată ca o
23
O aplicație prin care utilizatorii plătesc un abonament lunar pentru a vedea imagini
intime ale persoanei căreia i se face plata.
variantă distinctă și se face abstracție după cum imaginea a fost obținută cu
acordul persoanei vătămate sau în lipsa acestuia.
7.4 Latura obiectivă

Latura obiectivă cuprinde elementul material cu condiții esențiale,
urmarea imediată și legătura de cauzalitate. Elementul material al variantei
din alin. (22) cuprinde patru modalități alternative, respectiv divulgarea,
difuzarea, prezentarea sau transmiterea către cel puțin o persoană. O primă
condiție esențială are în vedere divulgarea, difuzarea, prezentarea sau
transmiterea unei imagini sau înregistrări video ori audio intime a unei
persoane. A doua condiție esențială atașată elementului material relevă că
acțiunea ce corespunde elementului material trebuie realizată fără
consimțământul persoanei înfățișate în imaginea sau înregistrarea video ori
audio intimă, deoarece victima nu poate fi protejată împotriva voinței sale. În
cazul faptei incriminate la alin. (21), elementul material se realizează prin
acțiunea de deținere. O primă condiție esențială are în vedere deținerea unei
imagini sau înregistrări video ori audio intime a unei persoane. A doua
condiție esențială atașată elementului material relevă că acțiunea ce
corespunde elementului material trebuie realizată fără consimțământul
persoanei înfățișate în imaginea sau înregistrarea video ori audio intimă.
Sancționarea persoanelor care dețin materiale cu caracter explicit trebuie să se
facă diferențiat, drept care a fost prevăzută cauza de nepedepsire. Astfel, nu
va fi sancționat angajatorul persoanei vătămate dacă primește fără
consimțământul său imagini intime cu aceasta pe e-mail. Angajatorul va fi
sancționat dacă solicită sau acceptă primirea materialelor. Vom avea în vedere
2 ipoteze. În primul rând, angajatorul este membru al unui grup pe aplicația
Telegram în care se trimit numai imagini intime cu femei sau bărbați
(persoane ce nu sunt modele Onlyfans sau actrițe în filmele cu caracter sexual
– a se vedea supra 7.3 –, deci acesta acceptă primirea și deținerea imaginilor
intime, având în vedere participarea acestuia într-un grup dedicat acestei
acțiuni. Nu vor fi sancționați membrii grupului de Whatsapp aferent clasei din
liceu dacă un coleg de-al acestora ar distribui pe grup imagini intime ale altei
colege, fără consimțământul acesteia din urmă.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol la adresa vieții private
a persoanei, specifică unei infracțiuni de pericol, nu de rezultat, astfel încât
protecția legii penale să nu fie în mod nejustificat limitată prin producerea
suferințelor psihice.
Legătura de cauzalitate rezultă în mod nemijlocit din comiterea faptei,
fiind vorba de o infracțiune de pericol.
7.5 Latura subiectivă
Latura subiectivă, în cazul variantei nou introduse de alin. (22) al
art. 226 C.pen., este caracterizată de vinovăția sub forma intenției directe,
calificate prin scop. Divulgarea, difuzarea, transmiterea și prezentarea sunt
realizate în scopul de a produce suferințe psihice persoanei vătămate. Așadar,
este suficient ca făptuitorul să urmărească realizarea scopului amintit,
indiferent dacă acest scop se produce sau nu. În urma studiilor efectuate,
membrii comunității psihologice consideră24 că făptuitorul este motivat de
dorința de răzbunare, de a simți control și putere asupra victimei, de a o umili
public și, implicit, de a-i produce suferințe psihice. În urma acestei fapte,
persoana vătămată poate resimți și consecințe precum destrămarea relațiilor
de familie sau încetarea raporturilor de muncă.
În cazul variantei incriminate la alin. (21) al art. 226 C.pen., vinovăția
se manifestă sub forma intenției în ambele modalități, nefiind sancționată
săvârșirea faptei din culpă.
7.6 Formele infracțiunii

Tentativa este posibilă și nu ar trebui sancționată. Spre exemplu, X
dorește să se răzbune pe Y şi intenționează să-i producă suferințe psihice;
amintindu-și că încă deține fotografii nude cu Y, ia decizia de a se duce la
liceul copilului lui Y spre a le arăta colegilor acestuia din urmă și dirigintei
fotografiile printate, dar când ajunge acolo, află că este vacanță semestrială,
deci nu este nimeni prezent. În cazul deținerii, tentativa nu este posibilă.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării elementului material,
într-una dintre modalitățile sale alternative, moment ce coincide cu
producerea urmării periculoase, respectiv atingerea adusă vieții private.
7.7 Sancțiuni și aspecte procesuale

Pentru varianta prevăzută la alin. (22) am avut în vedere pedeapsa
închisorii de la 1 la 5 ani, iar în cazul celei prevăzute la alin. (21), pedeapsa
închisorii de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, în ambele variante.
Codul penal a prevăzut o infracțiune distinctă la art. 199, denumită
„Violența în familie”, pentru situația în care fapta este săvârșită asupra unui
membru de familie, caz în care acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din
oficiu, putând interveni împăcarea părților. Având în vedere subiectul pasiv ce
24
C.A. Harper, L. Smith, J. Leach, N.A. Daruwala, D. Fido, Beliefs about revenge
pornography, Development and validation of the Beliefs about Revenge Pornography
Questionnaire, disponibil la adresa https://osf.io/6qr7t/download, accesată la 10 martie 2023.
nu ar trebui să fie circumstanțiat, deoarece orice persoană are dreptul la
respectarea vieții private, nu considerăm că această infracțiune ar trebui să
devină o formă specială a infracțiunii prevăzute de art. 199 C.pen., fapt ce ar
atrage și un spor de pedeapsă de o treime. Aceasta ar constitui o reținere
artificială cauzată de nefinalizarea procedurii de divorț sau neîncheierea
relației de concubinaj, deoarece o persoană nu a reușit să finalizeze mutarea
din locuință.
8. Relația cu alte infracțiuni

8.1 Infracțiuni contra vieții
Urmarea imediată a acestei categorii de infracțiuni este decesul
persoanei, așadar este incompatibilă reținerea unui concurs de infracțiuni între
acestea și violarea vieții private, cu excepția situației în care, anterior
survenirii decesului, dar fără a avea legătură cu acesta, făptuitorul a exercitat
acte specifice elementului material. Spre exemplu, X și Y erau căsătoriți de
peste 10 ani, părinții înstăriți ai lui Y au decedat, lăsându-i o avere
substanțială. X visa să își deschidă o sală de fitness, iar cu ocazia decesului
părinților dispuneau de mijloacele materiale necesare. Y a decis să divorțeze
de X, iar acesta, din cauza furiei și fiind și sub influența băuturilor alcoolice, a
postat fotografii intime ale lui Y pe contul său de Facebook. Ulterior, înainte
să intre la notar pentru finalizarea divorțului, X s-a întâlnit cu Y într-o parcare
din apropriere, unde a omorât persoana din urmă.
Ce se întâmplă în situația în care fostul soț a transmis un e-mail ce
conține imagini nud ale fostei sale soții către angajatorul și familia acesteia,
ulterior postându-le și pe un site de materiale pornografice, cauzându-i
depresie, iar ulterior are loc o tentativă de suicid sau chiar un fapt consumat?
Putem discuta despre o infracțiune de determinare sau înlesnire a sinuciderii
victimei sau de o urmare care ar trebui să constituie în viitor o variantă
agravată a violării vieții private? Prin determinare înțelegem o acțiune ce
presupune convingerea unei persoane de a se sinucide. Destrămarea relațiilor
de familie, umilirea publică și încetarea raporturilor de muncă prin publicarea
și transmiterea acelor imagini constituie o formă de convingere a unei
persoane pentru a-și pune capăt vieţii.
8.2 Infracțiuni contra libertății persoanei

Acestea nu ridică probleme de calificare, fiind reținute în concurs real
cu infracțiunile contra libertății persoanei, precum amenințarea ori șantajul.
8.3 Infracțiunea de pornografie infantilă

Atingerea adusă vieții private prin difuzarea imaginilor intime se
aseamănă cu difuzarea materialelor pornografice specifică infracțiunii de
pornografie infantilă. Distincția principală dintre acestea este dată de
calificarea subiectului pasiv al infracțiunii de pornografie infantilă, un minor,
o persoană sub vârsta de 18 ani.
9. Ancheta penală
Pentru ca ancheta penală să înceapă, este necesar ca persoana vătămată
să depună plângere, ca mod de sesizare a organelor penale care privește o
infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă (deci în termen de 3
luni). Ancheta penală se va desfășura diferit, după cum vizualizarea
imaginilor sau înregistrărilor video ori audio intime a avut loc fizic, prin
observarea suportului material pe care se află imaginea (spre exemplu,
făptuitorul printează imaginile pe care le distribuie colegilor de muncă ai
persoanei vătămate) sau cu ajutorul mijloacelor informatice (spre exemplu,
prin postarea unei imagini intime pe un site dedicat exclusiv materialelor
pornografice).
Ambele vor avea în vedere audierea persoanei vătămate, a suspectului
sau inculpatului, cât și a martorilor. Pentru obținerea mijloacelor de probă se
vor administra percheziții, cea domiciliară și/sau cea informatică. Principalele
probleme de clarificat în investigarea acesteia sunt identificarea obiectelor ce
au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii,
identificarea autorului și a circumstanțelor care au favorizat săvârșirea faptei.
10. Concluzii
Pornografia nonconsensuală este un fenomen infracțional apărut
recent, actual, care generează pe zi ce trece din ce în ce mai multe victime
care suferă consecințe grave. La nivelul Uniunii Europene, în unele state
membre există deja o incriminare a fenomenului, care oferă victimelor
protecția penală necesară. La momentul actual, în România există o inițiativă
legislativă, dar în urma analizării acesteia, reiese că este necesară o modificare
a ei până la adoptare. Pe parcursul articolului am analizat și aspectele ce
trebuie rectificate, menționând și soluția aferentă, împreună cu o propunere
legislativă.
RECHIZIȚIILE DE BUNURI ȘI PRESTAREA DE SERVICII ÎN
INTERES PUBLIC
Irinel ROTARIU
ABSTRACT
The requisition of goods and provision of services in the public

interest represents an exceptional situation in which the public
authorities empowered by law compel economic operators, public
institutions, and other legal and natural persons to temporarily
transfer some movable or immovable goods legally detained to the
state. The purpose of the procedure is represented by preventing,
locating, removing the consequences of disasters, solving material
problems of any kind, the provision of labor and housing or
accommodation necessary for defense forces, public authorities,
victims, refugees, the population affected by the consequences of
war and prisoners of war, the operation of economic operators
and public institutions, the operation and exploitation of
telecommunications systems and communication paths.
Keywords: requisition, goods, services, public interest, limitation of

the fundamental rights and freedoms, procedure of requisition,
records, requisition planning, contraventions, crimes related to
requisition.
I. Definiție și natură juridică

Rechiziția de bunuri și prestarea de servicii în interes public reprezintă
o procedură excepțională în care autoritățile publice împuternicite prin lege
obligă operatorii economici, instituțiile publice și alte persoane juridice și
fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile către stat,
precum și la prestarea unor servicii esențiale în slujba acestuia de către
persoane care nu sunt funcționari ai statului. Această procedură este
reglementată de Legea nr. 132 din 15 iulie 1997, republicată, privind
rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public1 și detaliată de

Prim-procuror militar, colonel magistrat dr. – Parchetul Militar de pe lângă
Tribunalul Militar Iași, redactor – revista Pro Lege, e-mail: rotariu_irinel@mpublic.ro,
rotariuirinel@yahoo.com.
1
Legea nr. 132/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 161 din 18 iulie 1997 și a mai fost modificată și completată prin Legea nr. 410/2004
pentru modificarea și completarea Legii nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și
Rechizițiile de bunuri și prestarea de servicii în interes public 115
Normele metodologice din 24 martie 2005 de aplicare a Legii nr. 132/1997
privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public2.
Rechizițiile de bunuri și prestarea de servicii în interes public
reprezintă o limitare majoră și temporară a drepturilor și libertăților
fundamentale ale persoanei, precum dreptul de proprietate, dreptul la muncă,
la pensionare, la libertatea comerțului și derulării contractelor etc. Ea are
caracter temporar și se desfășoară în situații critice, care presupun mobilizarea
întregii societăți pentru a face față maximei gravități a împrejurărilor care îi
pun în pericol însăși existența: război, mobilizare, stare de urgență sau de
asediu, cataclisme, dezastre.
Atât în cazul bunurilor, cât și în cazul serviciilor rechiziționate
operează, prin efectul legii, transferul temporar al unor atribute ale dreptului
de proprietate – uzul și folosința – de la persoana care le deține legal la
autoritățile de stat care urmează a le exercita în scopul susținerii efortului
social în situații de criză. Considerăm că în cazul rechizițiilor temporare,
statul devine un administrator temporar al bunurilor rechiziționate pe care le
poate folosi în scopul prevăzut de lege, iar când situația care a generat
rechiziția încetează, trebuie să le restituie. El nu le poate înstrăina legal, iar
dacă au fost distruse ori degradate, este ținut a despăgubi proprietarul în mod
proporțional.
În ipoteza distrugerii bunului rechiziționat, credem că rechiziția nu
poate fi considerată și o modalitate de stingere ori de transmitere a dreptului
de proprietate, operațiunea de distrugere neputând fi anticipată la momentul
realizării acesteia. Rechiziția bunurilor se deosebește de expropriere, care este
definită de Legea nr. 255 din 14 decembrie 2010 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes
național, județean și local3 ca un mod de transfer al dreptului de proprietate,
deoarece, în acest caz, scopul procedurii este clar de la început: trecerea unor
bunuri de la proprietarul privat la cel public.
În cazul serviciilor, prin prestarea lor în interes public se realizează un
transfer temporar al atributelor angajatorului persoanelor care le prestează
prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 986 din 27 octombrie 2004. Forma republicată s-a publicat în Monitorul Oficial nr. 261
din 10 aprilie 2014, republicată în temeiul art. 248 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 117 din 1 martie 2013, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare.
2
Aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 219 din 24 martie 2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 11 aprilie 2005.
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie
2010, cu modificările și completările ulterioare.
116 Irinel Rotariu
de la angajatorul obișnuit către aceleași autorități ale statului. Aceste persoane
beneficiază, după caz, de drepturile salariale ale personalului civil din armată
și, după caz, de alte drepturi specifice personalului militar.
De asemenea, în cazul persoanelor chemate să presteze servicii
potrivit Legii nr. 132/1997 în timpul mobilizării sau pe timp de război, acestea
devin supuse regulamentelor, disciplinei și jurisdicției militare, operând astfel
o extindere a competenței:
– autorităților militare asupra acestora, din perspectiva organică a
activității,
– cel puțin a parchetelor militare asupra unor persoane care nu au
calitatea de militari4.
II. Situațiile când se pot realiza rechiziția și prestarea de servicii în

interes public. Particularități
Situațiile când se pot realiza rechiziția și prestarea de servicii în
interes public: rechiziția de bunuri și prestarea de servicii în interes public se
pot realiza în situații limitativ descrise de lege:
a) la declararea mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate ori a
stării de război;
b) la instituirea stării de asediu sau de urgență;
c) în cazul producerii unor dezastre.
Scopul desfășurării procedurii este reprezentat de:
– prevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre (art. 2);
– rezolvarea problemelor materiale de orice natură;
– asigurarea de mână de lucru și de cartiruire sau cazare necesare
forțelor destinate apărării, autorităților publice, sinistraților, refugiaților,
populației afectate de consecințele războiului și prizonierilor de război;
– funcționarea operatorilor economici și instituțiilor publice;
– funcționarea și exploatarea sistemelor de telecomunicații și căilor de
comunicații (art. 3).
4
Articolul 17 alin. (2) din Legea nr. 132/1997 folosește în mod total nefericit
termenul „jurisdicție”, specific mai curând sistemului juridic anglo-saxon și care în sistemul
nostru juridic este similar semantic celui de „competență”. Acesta nu se mai regăsește în
conținutul Legii nr. 132/1997 și este cvasiinexistent în restul actelor normative de la noi.
Credem, de lege ferenda, că este mult mai potrivită utilizarea expresiei „competența
instanțelor și parchetelor militare”, care credem că s-a aflat în intenția legiuitorului la
redactare. Modul defectuos de redactare a textului va crea probleme în practică atunci când se
va pune problema sesizării instanței cu privire la infracțiuni săvârșite de aceste persoane
obligate la prestarea serviciilor rechiziționate. Problema este importantă deoarece, în lipsa
unor dispoziții speciale, se va stabili fie competența instanțelor militare, fie a celor civile, iar
erorile pot determina disfuncționalități în realizarea actului de justiție.
Obiectul rechizițiilor: obiectul rechizițiilor și prestarea de servicii în
interes public sunt reprezentate de bunuri și servicii.
Bunuri. Art. 5 din Legea nr. 132/1997 prevede că se pot rechiziționa:
a) mijloace de transport cu tracțiune animală, auto, feroviare, aeriene
și navale;
b) instalații portuare și dane;
c) sisteme, instalații și tehnică de aerodrom, de comunicații și de
telecomunicații;
d) surse de alimentare energetice;
e) tehnică de calcul;
f) tehnică și materiale topografice, tipografice, audiovizuale, de
construcții și de căi ferate;
g) produse energetice, utilaje și materiale pentru transportul și
depozitarea acestora;
h) clădiri;
i) terenuri;
j) piese de schimb și materiale pentru întreținere și reparații;
k) utilaje și materiale pentru dotarea atelierelor de reparații;
l) articole de echipament, de protecție, de regie, de gospodărie și de
igienă personală;
m) alimente și materiale pentru preparat, servit, distribuit și transportat
hrana;
n) animale;
o) furaje,
p) tehnică, aparatură și materiale sanitar-veterinare;
q) alcoolul etilic și băuturile alcoolice.
r) orice alte bunuri, stabilite cu luarea în considerare a prevederilor
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de
asediu și regimul stării de urgență5, aprobată cu modificări și completări prin
Legea nr. 453/20046, cu modificările și completările ulterioare.
Credem că, raportat la scopul dispozițiilor legale, categoria bunurilor
și serviciilor rechiziționabile nu poate fi limitată, natura și obiectul acestora
fiind dictate exclusiv de natura și dimensiunile situației de criză socială care
determină rechiziția.
De altfel, art. 5 alin. (5) prevede că odată cu bunurile rechiziționate se
predau și echipamentele aferente, fără de care nu pot fi utilizate, iar art. 7
alin. (2) că proprietarii sau deținătorii cu orice titlu ai imobilelor sunt obligați
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999.
6
2004.
118 Irinel Rotariu
să le pună la dispoziția beneficiarilor, cu utilitățile existente la data
rechiziționării, chiar dacă acestea nu sunt propriu-zis descrise de categoriile
de mai sus (bunurile accesorii).
Legea nu impune condiții speciale cu privire la bunurile și serviciile
rechiziționabile, cu excepția celei care rezultă din interpretarea teleologică a
art. 10 din Legea nr. 132/1997 care prevede că operatorii economici,
instituțiile publice și celelalte persoane juridice țin evidența bunurilor
rechiziționabile pe care le au în proprietate sau în folosință legală. De
asemenea, art. 5 alin. (3) prevede că bunurile sunt rechiziționate de la
proprietarii sau deținătorii lor legali, iar alin. (6) prevede că nimeni nu poate
fi obligat a da un bun, dacă în momentul cererii nu îl are în posesie sau în
folosință legală.
Condiția se impune deoarece în cazul rechiziționării, numai
proprietarul legal este îndreptățit la despăgubiri permanente în cazul
rechiziționării permanente de bunuri sau pentru distrugeri, degradări ori lipsa
de folosință atunci când măsura are caracter temporar; art. 2 din Legea
nr. 132/1997 prevede că bunurile consumptibile și cele perisabile pot fi
rechiziționate definitiv, cu plata despăgubirilor prevăzute de lege. Spre
exemplu, depozitarul poate fi obligat la predarea unui bun care nu îi aparține,
în condițiile unui contract valabil de depozit, care are evident caracter legal7.
Servicii. Art. 2 alin. (2) prevede că cetățenii apți de muncă pot fi
chemați pentru prestări de servicii în interes public, constând în efectuarea
unor lucrări sau desfășurarea unor activități în situațiile prevăzute la art. 2
alin. (1).
Conform art. 8 din lege, pot fi chemate pentru prestări de servicii în
interes public persoanele apte de muncă, în vârstă de 16-60 de ani bărbații și
de 16-55 de ani femeile [alin. (1)].
Unii specialiști, ca: medici, ingineri, subingineri, tehnicieni,
economiști, farmaciști, asistenți medicali etc., pot fi chemați să presteze
servicii în specialitățile lor și peste limita maximă de vârstă prevăzută la
alin. (1), dar nu mai mult de 65 de ani bărbații și de 60 de ani femeile. Peste
aceste limite, persoanele pot fi chemate numai la cererea lor [(alin. (2)].
Bunuri și servicii care nu pot face obiectul rechizițiilor. Potrivit
art. 30-32 din lege, sunt exceptate de la rechiziționare:
a) obiectele de uz personal și de gospodărie casnică;
b) bunurile personale strict necesare exercitării profesiei sau ocupației,
prin care persoana respectivă își asigură existența;
7
Contractul de depozit este reglementat de art. 2103-2137 Cod civil.
c) vehiculele cu tracțiune animală sau mecanică aparținând invalizilor,
văduvelor de război și orfanilor minori;
d) părțile din imobilele strict necesare ocupanților;
e) clădirile penitenciarelor și ale școlilor speciale de muncă și
reeducare;
f) bunurile caselor și căminelor de copii, de handicapați și de bătrâni;
g) bunurile din patrimoniul cultural-național sau internațional;
h) bunurile care aparțin bisericilor, mănăstirilor sau caselor de
rugăciuni ale cultelor sau ale asociațiilor religioase, recunoscute de stat,
necesare pentru exercitarea cultului, precum și locuințele monahilor;
i) cantitățile de cereale, alimente, legume și fructe necesare
consumului proprietarului și al familiei sale, semințele necesare
însămânțărilor, precum și animalele de reproducție și animalele matcă;
j) bunurile aflate în rezervele materiale naționale și în rezerva de
mobilizare, constituite potrivit dispozițiilor legale;
k) bunurile misiunilor diplomatice și ale oficiilor consulare străine;
l) bunurile aparținând persoanelor juridice și fizice străine, domiciliate
sau cu reședința ori cu sediul pe teritoriul României, care, prin acorduri
internaționale, sunt exceptate de la rechiziții;
m) materialele sanitar-farmaceutice necesare tratamentului bolnavilor
cronici, care fac dovada acestei situații.
Sunt scutite de prestări de servicii:
a) persoanele lipsite total de capacitate de muncă;
b) persoanele lipsite parțial de capacitate de muncă, dacă aceasta le
face inapte desfășurării activității pentru care au fost chemate;
c) femeile gravide, începând din luna a 5-a de sarcină;
d) persoanele care au în îngrijire copii, părinți, frați sau surori, lipsiți
total sau parțial de capacitate de muncă, când prezența lor este absolut
necesară;
e) persoanele care au în îngrijire copii sub vârsta de 8 ani;
f) persoanele mobilizate la locul de muncă;
g) persoanele care fac parte din misiunile diplomatice sau din oficiile
consulare, acreditate în România, precum și alte persoane străine scutite în
virtutea unor acorduri internaționale la care România este parte.
De asemenea, nu pot fi rechiziționate:
– bunurile de la persoane care nu au calitatea de proprietari sau
deținători legali ai acestora;
– persoanele care nu îndeplinesc condițiile de vârstă prevăzute de
art. 8.
120 Irinel Rotariu
III. Procedura rechiziției și prestării serviciilor în interes public
1. Măsuri prealabile. Rechiziția de bunuri și servicii nu este un proces
arbitrar, care se dispune la voia întâmplării, sau ad-hoc, adică atunci când este
cazul. Dimpotrivă, ea se realizează planificat, pe baza cunoașterii anterioare a
bunurilor aflate la dispoziție și verificării acestora și în timp de pace.
Legea nr. 132/1997 conține dispoziții care descriu măsurile prealabile
pe care trebuie să le ia autoritățile anterior rechiziției și obligațiile corelative
ale autorităților și persoanelor fizice sau juridice, dar și alte măsuri
organizatorice necesare bunei desfășurări a rechizițiilor:
– evidența bunurilor și serviciilor rechiziționabile: potrivit art. 9
alin. (1) din lege, autoritățile administrației publice sunt obligate să asigure, în
raza lor de activitate, efectuarea rechizițiilor de bunuri și chemarea
persoanelor pentru prestări de servicii în interes public.
În acest scop, autoritățile publice împreună cu celelalte autorități
împuternicite iau măsuri pentru:
a) verificarea ținerii evidenței de către operatorii economici, instituțiile
publice și alte persoane juridice deținătoare ale bunurilor rechiziționabile;
b) verificarea stării tehnice a mijloacelor de transport auto, navale,
aeriene, a tehnicii de construcții, portuare și de aerodrom, rechiziționabile;
c) verificarea existenței materialelor, alimentelor, carburanților,
lubrifianților, precum și a altor bunuri rechiziționabile, stabilite prin planul de
mobilizare;
d) analizarea forței de muncă ce poate fi chemată pentru prestări de
servicii în interes public, de la operatorii economici, instituțiile publice,
precum și din fiecare localitate, pentru persoanele neîncadrate în muncă
[alin. (2)].
Obligații de evidență au:
– autoritățile administrației publice locale, pentru bunurile supuse
rechiziției, aflate în proprietatea persoanelor fizice [art. 10 alin. (2)];
– operatorii economici, instituțiile publice și celelalte persoane juridice
care țin evidența bunurilor rechiziționabile pe care le au în proprietate sau în
folosință legală, conform normelor prevăzute de lege privind evidența
bunurilor din patrimoniul lor [art. 10 alin. (1)];
– Guvernul, care conform art. 11 alin. (1) din lege, poate dispune
periodic recensământul anumitor categorii de bunuri supuse rechiziției,
stabilind totodată perioada, informațiile și autoritățile publice cărora li se
comunică rezultatul;
– autoritățile administrației publice care, conform alin. (3), sunt
obligate să participe la operațiunile de recensământ.
- obligații de control a evidenței: Statul Major General și
Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale sunt
autorizate să controleze periodic modul de ținere a evidenței și de întreținere a
bunurilor supuse rechiziției, de către operatorii economici, instituțiile publice,
cât și de către celelalte persoane juridice, precum și să verifice exactitatea
datelor comunicate de proprietarii sau de deținătorii lor. De asemenea, sunt
autorizate să controleze, periodic, modul de întreținere și starea tehnică a
bunurilor supuse rechiziției, care aparțin persoanelor fizice (art. 36).
- obligații de comunicare au:
– autoritățile administrației publice locale, persoanele juridice și fizice,
proprietare sau deținătoare legale de bunuri repartizate prin planul de
rechiziții, care sunt obligate să comunice date privind existentul, starea și
caracteristicile acestora, la cererea beneficiarilor, respectiv a prefectului,
centrului militar, Statului Major al Forțelor Aeriene sau a Statului Major al
Forțelor Navale [art. 10 alin. (3)]. Schimbările survenite în evidența și în
starea bunurilor cuprinse în planul de rechiziții aprobat se comunică de către
proprietarii sau deținătorii legali, semestrial, autorităților prevăzute la
alin. (3);
– proprietarii și deținătorii legali ai bunurilor supuse rechiziției, care
sunt obligați să le declare și, la cerere, să le prezinte comisiilor care realizează
recensământul prevăzut la art. 11.
- planificarea rechizițiilor: pentru bunurile prevăzute la art. 5 alin. (1)
lit. a)-f), h), i) și n), planificarea rechiziției se realizează din timp de pace prin
planul de rechiziții județean, respectiv al municipiului București.
Pentru stabilirea cantităților de bunuri rechiziționabile, a
despăgubirilor, precum și pentru soluționarea litigiilor care derivă din
executarea rechizițiilor se înființează și funcționează comisii mixte de
rechiziții și Comisia Centrală de Rechiziții (art. 19).
La lucrările comisiei mixte de rechiziții pot fi invitați reprezentanții
instituțiilor publice care concură la pregătirea și realizarea rechizițiilor de
bunuri și prestărilor de servicii în interes public [art. 20 alin. (3)].
Comisiile mixte de rechiziție se convoacă de președintele acestora
semestrial sau ori de câte ori este necesar. Comisiile mixte de rechiziții
stabilesc cantitățile de bunuri ce pot fi rechiziționate pe localități, operatori
economici, instituții publice și alte persoane juridice, în vederea realizării
integrale a scopurilor prevăzute la art. 3. Anual, comisiile mixte de rechiziții
propun limitele prețurilor pentru principalele bunuri consumptibile
rechiziționabile, pe care le înaintează Comisiei Centrale de Rechiziții.
Hotărârile comisiilor sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice
prevăzute în Legea nr. 132/1997 și sunt aduse la îndeplinire de către
122 Irinel Rotariu
autoritățile administrației publice locale, operatorii economici, instituțiile
publice și alte persoane juridice, la înștiințarea autorităților împuternicite să
efectueze rechiziții (art. 21).
2. Actele de dispoziție prin care se realizează rechiziția.

Rechiziționarea de bunuri și chemarea persoanelor fizice pentru prestări de
servicii în interes public se dispun, potrivit art. 4 din lege, astfel:
a) prin decretul de declarare emis de Președintele României, la
declararea mobilizării parțiale sau totale, precum și a stării de război;
b) prin decretul de instituire emis de Președintele României, la
instituirea stării de asediu sau de urgență;
c) prin hotărâre a Guvernului sau prin ordin al prefectului, în cazul
prevenirii, localizării și înlăturării urmărilor unor dezastre.
3. Autoritățile responsabile de rechiziții. Legea nr. 132/1997 face

distincția necesară între autoritățile care dispun măsura, indicate mai sus, și
cele responsabile de punerea sa în executare. Astfel, art. 6 alin. (1) prevede că
rechiziționarea bunurilor și chemarea persoanelor fizice pentru prestări de
servicii în interes public se face de:
– centrele militare, în caz de mobilizare sau de război;
– prefect, pentru prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor unor
dezastre;
– Statul Major al Forțelor Navale, când vizează nave, mijloace
plutitoare și portuare;
– Statul Major al Forțelor Aeriene, când vizează aeronave, instalații și
tehnică de aerodrom;
– orice comandant de subunitate sau unitate militară similară sau
superioară batalionului, care, în luptă, acționează independent, numai prin
autoritățile administrației publice locale și cu asumarea răspunderii proprii, în
mod excepțional, în timp de război.
4. Procedura rechizițiilor
Ordinul de predare. Conform art. 13 alin. (1), bunurile se
rechiziționează numai în baza ordinului de predare emis de autoritățile
militare prevăzute la art. 6 din Lege.
Ordinul de predare a bunurilor ce se rechiziționează trebuie să
cuprindă, obligatoriu, denumirea autorității militare emitente și a unității
beneficiare, temeiul legal al rechiziției, datele de identificare a bunurilor, a
proprietarului sau a deținătorului acestora, precum și mențiunile despre locul
și termenul predării bunurilor.
Ordinul de predare se înmânează proprietarului sau deținătorului legal
de către delegatul centrului militar, al autorităților administrației publice
locale, al poliției sau al unității beneficiare, după caz8.
Procesul-verbal de rechiziție. La predarea bunurilor rechiziționate se
încheie un proces-verbal în care sunt înscrise, pe lângă datele de identificare,
menționate în ordinul de predare, starea și valoarea bunurilor la data
rechiziției (art. 14)9.
Bunurile accesorii. Aeronavele, navele și instalațiile de aeroport și
portuare vor fi preluate, împreună cu echipajele și personalul care le
deservesc, iar mijloacele de transport auto și tehnica de construcții, cu șoferii
și, respectiv, cu mecanicii conductori [art. 15 alin. (1)].
Alte bunuri decât cele prevăzute la alineatul 1), care nu pot fi folosite
decât numai cu personal calificat, vor fi preluate, de asemenea, împreună cu
personalul care le deservește [art. 15 alin. (2)]. Aeronavele și navele
rechiziționate, aflate în afara teritoriului național, sunt obligate să revină din
cursă în cel mai scurt timp posibil. Persoanele aflate în situațiile prevăzute la
alin. (1) și (2) sunt considerate mobilizate sau chemate pentru prestări de
servicii în interes public conform Legii nr. 132/1997.
Ordinul de chemare. Art. 16 alin. (1) prevede că înștiințarea
persoanelor fizice despre prestările de servicii în interes public la care sunt
chemate se face prin ordin de chemare individual sau colectiv.
Acesta cuprinde, obligatoriu: denumirea autorității militare emitente și
a unității beneficiare, temeiul legal al chemării, numele, prenumele și
domiciliul persoanei chemate, termenul și locul unde trebuie să se prezinte
[art. 16 alin. (3)]. El se comunică la locul de muncă și se va preda celui în
cauză prin grija conducătorului său nemijlocit [art. 16 alin. (4)]10.
Pentru celelalte persoane fizice, ordinul de chemare va fi transmis de
către autoritățile administrației publice locale, prin unitatea de poliție pe raza
căreia persoana în cauză domiciliază sau își are reședința (alin. 5). De regulă,
persoanele chemate pentru prestări de servicii în interes public vor lucra, pe
cât posibil, în localitățile în care își au domiciliul sau reședința și în domeniul
pentru care sunt pregătite profesional ori au aptitudini deosebite. Conform
art. 27 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 132/1997, persoanele
8
Modelul ordinului de predare este prevăzut de Anexa 4 a Normelor metodologice
de aplicare a Legii nr. 132/1997.
9
Conform art. 24 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 132/1997,
bunurile rechiziționate se predau beneficiarilor pe bază de proces-verbal de predare-preluare,
întocmit în trei exemplare, pe formulare tipizate, conform modelului din anexa nr. 6 al
Normelor.
10
Modelul ordinului de predare este prevăzut de Anexa 5 a Normelor metodologice
de aplicare a Legii nr. 132/1997.
124 Irinel Rotariu
chemate pentru prestări de servicii în interes public se vor prezenta la locul,
termenul și cu materialele prevăzute în ordinele de chemare, precum și cu
documentele de identitate, de atestare a meseriei, calificării și situației
militare, după caz.
Persoanele care vor fi preluate potrivit legii, împreună cu tehnica
rechiziționată pe care o deservesc, vor avea asupra lor documentele de
identitate și militare, după caz, precum și documentele care atestă calificarea
respectivă și dreptul de exploatare a tehnicii.
Procedura rechiziționării și a chemării pentru prestări de servicii în
interes public, în scopul prevenirii, localizării și înlăturării urmărilor unor
dezastre. Conform art. 35 din lege, cantitățile de bunuri și durata rechiziției,
procedura rechiziționării și a chemării pentru prestări de servicii în interes
public, în scopul prevenirii, localizării și înlăturării urmărilor unor dezastre, se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin ordine ale prefecților.
Situațiile de exceptare a persoanelor de la rechiziții, prevăzute la
art. 31 alin. (1) lit. a), b), c) și d), se certifică de către organele sanitare
competente.
5. Acordarea de despăgubiri. Proprietarii bunurilor rechiziționate au

dreptul la despăgubiri, stabilite în conformitate cu prevederile legii. De
asemenea, pe perioada rechiziției, proprietarii sau deținătorii sunt scutiți de
impozite și de plata taxelor pentru bunurile rechiziționate, iar obligațiile ce
decurg din contractele legal încheiate se suspendă (art. 18).
Comisia Centrală de Rechiziții, pe baza propunerilor limitelor de
prețuri ale comisiilor mixte de rechiziții, efectuate potrivit art. 21 alin. (3),
stabilește prețurile principalelor bunuri consumptibile necesare estimării
fondurilor folosite la plata despăgubirilor acestora. Prețurile stabilite de
Comisia Centrală de Rechiziții se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Comisia Centrală de Rechiziții analizează și rezolvă contestațiile la
hotărârile comisiilor mixte de rechiziții. Hotărârile Comisiei Centrale de
Rechiziții se pun în executare de Administrația Națională a Rezervelor de Stat
și Probleme Speciale, prin comisiile mixte de rechiziții (art. 23).
Despăgubirile pentru bunurile neconsumptibile rechiziționate se
acordă astfel:
a) prin chirie, a cărei modalitate de calcul se stabilește prin hotărâre a
Guvernului;
b) prin acordarea diferenței de valoare corespunzătoare, pentru
bunurile care se restituie cu degradări majore;
c) prin acordarea unui bun similar sau prin plata contravalorii bunului,
stabilită în funcție de starea tehnică și de gradul de uzură la momentul
rechiziționării, în cazul în care, din motive obiective, acesta nu mai poate fi
restituit.
Despăgubirile pentru bunurile consumptibile se acordă prin achitarea
la prețul pieței în momentul preluării, conform măsurilor dispuse în
împrejurări excepționale de către Guvern, potrivit legii. Evaluarea
prejudiciilor bunurilor menționate la literele b) și c) se face de către o comisie
de experți din care fac parte, în mod obligatoriu, reprezentanți ai
beneficiarului, ai prefectului și proprietarul sau deținătorul legal, după caz, al
bunului rechiziționat.
Cuantumul despăgubirilor la nivelul unităților administrativ-teritoriale
se avizează în mod obligatoriu de comisia mixtă de rechiziții.
Metodologia, cadrul de organizare și criteriile de evaluare a
despăgubirilor, pe categorii de bunuri, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului
(art. 24).
Plata pentru prestările de servicii în interes public se face în numerar,
pe baza statelor de plată întocmite de unitatea beneficiară, la fiecare sfârșit de
lună sau după efectuarea serviciului, dacă acestea au durat mai puțin de o
lună.
În caz de îmbolnăvire sau accident de muncă survenit pe timpul
prestării de servicii în interes public, persoanele chemate beneficiază de
asistență medicală și medicamente sau de pensii de invaliditate, precum și de
ajutoare în cadrul asigurărilor sociale de stat, în condițiile prevăzute pentru
salariații din aceeași specialitate.
În caz de mobilizare sau de război, persoanele respective beneficiază
de aceste drepturi în condițiile prevăzute pentru militari.
În cazul prestării de servicii în interes public în alte localități decât
cele în care domiciliază sau își au reședința persoanele chemate, cheltuielile
de transport, cazare și hrană se suportă de unitățile beneficiare.
Plata prestărilor de servicii în interes public în timpul mobilizării sau
pe timp de război se efectuează la nivelul stabilit prin sistemul de salarizare
pentru salariații civili din instituțiile publice cu atribuții în domeniul apărării,
siguranței naționale și ordinii publice, în condițiile legii.
Plata prestărilor de servicii în interes public, efectuate în scopul
prevenirii, localizării și înlăturării unor dezastre, se efectuează la nivelul
stabilit prin sistemul de salarizare a personalului contractual din sectorul
bugetar, în condițiile legii (art. 25).
Plata despăgubirilor pentru bunurile rechiziționate și pentru prestările
de servicii în interes public se face de beneficiari, de către:
a) ministere și celelalte autorități publice în folosul cărora s-au
efectuat rechizițiile sau prestările de servicii în interes public, din fondurile cu
126 Irinel Rotariu
această destinație puse la dispoziție de la bugetul de stat ori din alte fonduri
constituite potrivit legii, în cazul stării de război, de mobilizare, de asediu sau
de urgență;
b) de către autoritățile administrației publice, din bugetele locale sau
de la bugetul de stat, pentru prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor
unor dezastre (art. 26).
IV. Contravenții și infracțiuni

Contravenții. Conform art. 33 alin. (1) din lege, constituie
contravenții, în timp de pace:
a) necomunicarea de către persoanele fizice și juridice, la cererea și la
termenul solicitat de autoritățile administrației publice implicate, a datelor de
evidență privind bunurile rechiziționabile, precum și a schimbărilor survenite
în evidența acestora;
b) absența nejustificată sau refuzul persoanelor fizice legal chemate de
a presta servicii în interes public pentru prevenirea, localizarea și înlăturarea
urmărilor unor dezastre.
Contravențiile prevăzute la alin. (1) se sancționează cu amendă de la
500 lei la 5.000 lei, pentru persoanele fizice, respectiv de la 7.500 lei la
25.000 lei, pentru persoanele juridice.
Constatarea contravențiilor prevăzute la alin. (1) și aplicarea
sancțiunilor se fac de către persoanele împuternicite de președintele Comisiei
Centrale de Rechiziții.
Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de
ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării
acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute la alin. (2), agentul
constatator făcând mențiune despre această posibilitate în procesul-verbal.
Dispozițiile privind contravențiile se completează cu dispozițiile
Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor11,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/200212, cu
modificările și completările ulterioare (art. 33).
Infracțiuni. Faptele prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. a), săvârșite în

timpul stării de asediu, de urgență, de mobilizare sau de război, constituie
infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an ori cu amendă
[art. 34 alin. (1) din lege]. Faptele prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. b), săvârșite
11
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001.
12
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002.
în timpul stării de urgență, constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă [art. 34 alin. (2) din lege]13.
De asemenea, potrivit art. 32, refuzul de a pune la dispoziție bunurile
legal rechiziționate, sustragerea de la îndeplinirea acestor obligații ori
nedeclararea la recensământ a bunurilor supuse rechiziționării se pedepsește
potrivit legii penale.
Textul, redactat ca atare în forma inițială a Legii nr. 132/199714, face
trimitere la art. 352 din Codul penal din 1968, care sancționa refuzul
nejustificat de a pune la dispoziția forțelor armate bunurile legal
rechiziționate, sustragerea de la îndeplinirea acestor obligații ori nedeclararea
la recensământ a bunurilor supuse rechiziționării15, infracțiune care nu are
corespondent în Codul penal intrat în vigoare în 2014.
Constatăm că legiuitorul a ales deocamdată să lase în domeniul

ilicitului penal acele fapte care zădărnicesc sau îngreunează procedura
rechizițiilor săvârșite:
– în timpul stării de asediu, de urgență, de mobilizare sau de război,
prin necomunicarea de către persoanele fizice și juridice, la cererea și la
termenul solicitat de autoritățile administrației publice implicate, a datelor de
evidență privind bunurile rechiziționabile, precum și a schimbărilor survenite
în evidența acestora;
– în timpul stării de urgență, absența nejustificată sau refuzul
persoanelor fizice legal chemate de a presta servicii în interes public pentru
prevenirea, localizarea și înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Textul lasă în afara ilicitului penal neprezentarea în timp de război, în
timpul stării de asediu, de urgență și de mobilizare a persoanelor care sunt
chemate să presteze servicii și refuzul nejustificat de a pune la dispoziția
forțelor armate bunurile legal rechiziționate. Dacă în situația neprezentării
persoanelor putem discuta despre posibila încadrare a faptei în dispozițiile
art. 435 Cod penal, cea a refuzului de prezentare a bunurilor este în afara legii
penale; credem, de lege ferenda, că situațiile respective trebuie corectate prin
reglementări clare16.
13
Textele sunt modificate prin dispozițiile art. 64 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Codului penal din 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
14
Era prevăzut de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 132/1997.
15
Pedeapsa pentru această faptă era închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar în cazul când
fapta se săvârșea în timp de război, pedeapsa era închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
16
Această situație a fost analizată pe larg în: I. Rotariu, Infracțiunile contra
capacității de luptă a forțelor armate. Teorie și practică judiciară, Editura Militară,
București, 2020, p. 16-17.
128 Irinel Rotariu
V. Concluzii
Dispozițiile Legii nr. 132/1997 răspund în bună măsură nevoilor de
mobilizare a efortului și energiilor sociale în situațiile critice care presupun
alocarea unor resurse suplimentare pentru protecția societății și țării noastre.
Relativ recent, pandemia prin care a trecut România a arătat că măsurile de
rechiziție pot deveni necesare. Din fericire, măsurile prevăzute în Decretul
Președintelui României nr. 195/202017 de instituire a stării de urgență pe
teritoriul României, dispuse în vederea gestionării crizei provocate de
Covid-19, nu au fost aplicate. Cu toate acestea, pandemia este un exemplu din
care avem de tras învățămintele necesare la nivel social, cât și din perspectiva
legiferării, iar dispozițiile referitoare la rechiziții trebuie să facă obiectul
reflecției și analizei specialiștilor, spre a avea o reglementare cât mai
cuprinzătoare și concordantă cu litera și spiritul Constituției și care să
corespundă nevoilor reale ale societății.
17
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.
DIN JURISPRUDENȚA ÎNALTEI CURȚI DE
CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
SESIZARE PENTRU DEZLEGAREA UNEI CHESTIUNI DE DREPT.

PROCES PENAL. PRIVARE DE LIBERTATE. CARACTERUL
INJUST/NEDREPT AL MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE
LIBERTATE PRIN PRISMA SOLUȚIILOR DE ACHITARE SAU
CLASARE DISPUSE ÎN TEMEIUL ART. 16 ALIN. (1) LIT. A)-D) COD
PROCEDURĂ PENALĂ. APLICAREA DECIZIEI NR. 136/2021 A
CURȚII CONSTITUȚIONALE. CONCURSUL CU DECIZIA ÎN
INTERESUL LEGII NR. 15/2017. CONVERGENȚĂ. ASPECTE
DIFERITE
ABSTRACT
In the interpretation and application of the provisions of art. 539

of the Criminal Procedure Code, against the effects of the
Constitutional Court Decision no. 136 of March 3, 2021, in the
event of a deprivation of liberty during the course of a criminal
trial completed by a final solution of acquittal, without the
illegality of the deprivation of liberty measure having been
established in accordance with Decision no. 15 of September 18,
2017 of the High Court of Cassation and Justice - The panel
competent to judge the appeal in the interest of the law, the
acquittal solution, according to art. 16 para. (1) let. a)-d) of the
Code of Criminal Procedure, is sufficient by itself for granting
compensation to the person deprived of liberty and, subsequently,
aquittal.
In this context, the "unfair/unjust character of the custodial
measures", respectively the "unfoundedness of the accusation in
criminal matters" constitute independent criteria that entitle the
person in question to reparation of the damage and that extend

Rubrică realizată de Antonia-Eleonora Constantin, procuror-șef secție − Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, redactor-șef adjunct – Revista
„Pro Lege”, e-mail: eleonoraconst@yahoo.com, constantin_antonia@mpublic.ro și de Oana
Chichernea, procuror – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția
judiciară, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail: oanachichernea@yahoo.com.
130 Antonia-Eleonora Constantin
the scope of application of the provisions of art. 539 of the
Criminal Procedure Code.
Keywords: The panel for resolving some legal issues, the

Constitutional Court, decision to admit the exception of
unconstitutionality, decision in the interest of the law, preventive
measures, deprivation of liberty, acquittal, classification, unfair
character, unfair character, groundlessness of the criminal
accusation, autonomous criteria, reparation damages,
compensations.
I. Titularul şi obiectul sesizării

9. Prin Încheierea din 20 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul
nr. 5.637/105/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a
dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o
rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept:
a) În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din Codul de
procedură penală, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale
nr. 136/2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal
finalizat prin soluţia definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii
privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia de recurs în
interesul legii nr. 15/2017, soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi
pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior,
achitate?
b) În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de
libertate”, respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie
criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi
care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură
penală?
IX. Considerentele Înaltei Curţi

A. Cu privire la admisibilitatea sesizării
25. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă
se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de
sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să
fie întrunite cumulativ, şi anume:
a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
Sesizare pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Proces penal… 131
b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle pe rolul Înaltei Curţi, al
unei curţi de apel sau al unui tribunal;
c) instanţele mai sus menţionate să judece cauza în ultimă instanţă;
d) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă
soluţionarea pe fond a cauzei;
e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;
f) această chestiune să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii
sau al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi.
26. Aceste condiţii sunt îndeplinite, pentru considerentele arătate în
continuare.
27. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în
curs de judecată, aflându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia
I civilă, care este învestită cu judecarea unui recurs împotriva unei decizii
pronunţate în apel, cauza având ca obiect despăgubiri civile provenite dintr-un
proces penal. Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 cu referire la art. 634 alin. (1)
pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Secţia I civilă judecă în ultimă instanţă, hotărârea pronunţată fiind definitivă.
28. În contextul în care recurentului nu i s-a recunoscut, în fazele
procesuale anterioare, dreptul la despăgubiri derivate dintr-un proces penal
finalizat printr-o soluţie de achitare, ca urmare a interpretării dispoziţiilor
art. 539 din Codul de procedură penală prin raportare la două decizii cu forţă
obligatorie, aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Curţii
Constituţionale, iar partea menţionată a criticat, în calea de atac,
raţionamentul juridic al instanţelor referitor la aplicarea deciziilor juxtapuse
enunţate, soluţionarea cauzei depinde de chestiunile de drept ce se solicită a fi
lămurite.
29. Problemele de drept vizate de sesizare prezintă caracter de noutate,
în condiţiile în care Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a fost
pronunţată relativ recent, iar instanţele nu au dat încă o interpretare şi aplicare
a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, din perspectiva
hotărârii instanţei de contencios constituţional, la nivel jurisprudenţial, de o
anumită întindere sau consistenţă. De asemenea, prezintă şi un anumit grad de
dificultate, hotărârile judecătoreşti şi punctele de vedere exprimate de
instanţe, sensibil egale, fiind diferite în legătură cu dreptul la despăgubiri al
unei persoane care a fost supusă unei măsuri privative de libertate în cursul
unui proces finalizat printr-o hotărâre de achitare pentru unul sau mai multe
dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură
penală. În plus, gradul de dificultate rezidă şi din aparentul înţeles diferit al
celor două instanţe care au pronunţat deciziile obligatorii în legătură cu
relevanţa hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri solicitat în
temeiul art. 539 din Codul de procedură penală.
30. Evidenţele consultate relevă lipsa unei statuări anterioare a Înaltei
Curţi asupra chestiunii de drept, precum şi faptul că aceasta nu formează
obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
B. Cu privire la fondul chestiunilor de drept a căror dezlegare se

solicită
31. Cu privire la fondul chestiunii de drept se solicită, în primul rând,
dezlegarea problemei dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539
din Codul de procedură penală, raportat la efectele Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 136/2021, soluţia de achitare este suficientă pentru
acordarea despăgubirilor cuvenite unei persoane care a fost arestată preventiv,
în ipoteza în care procesul penal, în cursul căruia a fost arestată, s-a soluţionat
printr-o hotărâre definitivă de achitare şi fără ca nelegalitatea măsurii
preventive privative de libertate să fi fost constatată în conformitate cu
Decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017.
32. În al doilea rând, în aceeaşi ipoteză, se solicită dezlegarea
chestiunii de drept – dacă noţiunile „caracterul injust sau nedrept al măsurilor
preventive privative de libertate” şi „netemeinicia acuzaţiei în materie penală”
constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei respective la repararea
pagubei.
33. Se constată că, prin conţinutul său, art. 539 din Codul de procedură
penală (...) consacră dreptul la repararea pagubei al persoanei faţă de care s-a
dispus, în mod nelegal, o măsură preventivă privativă de libertate sau o altă
măsură cu efect similar, neprevăzută de lege. Determinat de reglementarea
acesteia în Codul de procedură penală, procedura reparării pagubei materiale
sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate constituie o
procedură specială în raport cu răspunderea civilă delictuală reglementată în
Codul civil.
34. În interpretarea, în vederea aplicării unitare, a dispoziţiilor art. 539
alin. (2) din Codul de procedură penală, prin Decizia de recurs în interesul
legii nr. 15/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să
judece recursul în interesul legii a stabilit că nelegalitatea măsurii preventive
privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin actele
jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia, iar hotărârea judecătorească de
achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului
nelegal al măsurii privative de libertate.
35. Textul art. 539 din Codul de procedură penală a fost declarat
parţial neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021,
constatându-se neconstituţionalitatea soluţiei legislative care exclude dreptul
la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului
penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din
Codul de procedură penală.
36. Excepţia a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluţionarea
unei acţiuni pentru repararea pagubei formulate împotriva statului român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, acţiune întemeiată, în esenţă, pe faptul că
autorul excepţiei de neconstituţionalitate a fost supus unor măsuri preventive
privative de libertate în cursul procesului penal, însă a fost achitat definitiv.
37. Curtea Constituţională a avut de analizat critica potrivit căreia
reglementarea dreptului la repararea pagubei în concepţia art. 539 din Codul
de procedură penală este mult prea restrictivă, deoarece condiţionează acest
drept numai de criteriul nelegalităţii privării de libertate şi refuză luarea în
considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să
valorifice soluţia de achitare pronunţată – şi, implicit, pe cea de clasare dată
conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală –, indiferent
de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul
procesului penal.
38. Analizând această critică, instanţa de contencios constituţional a
considerat că, „având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea,
încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o
eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din
perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul
probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este
inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de
libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât
materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict
de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze
sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23
alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul
acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul
acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de
libertate” (paragraful 44 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021).
39. În urma analizei efectuate, Curtea Constituţională a conchis că,
„întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor
prevederi constituţionale şi nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de
rang constituţional, unei soluţii de achitare/clasare date într-un proces penal
pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate
reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori
constituţionale – inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei – precum în
cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menţinerea
măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situaţia analizată nu
reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că
ambele ipoteze sunt menite să apere aceleaşi valori constituţionale (dreptatea,
libertatea individuală, legalitatea), înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat
inviolabilitatea libertăţii individuale trebuie să i se recunoască şi să
beneficieze de aceeaşi protecţie. De aceea, Curtea constată că situaţia
analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care
dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare,
juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din Codul
de procedură penală reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor
art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul
felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei
fiind, astfel, identic” (paragraful 45 din Decizia Curţii Constituţionale
nr. 136/2021).
40. Sesizarea prealabilă de faţă caută răspunsul la întrebarea în ce
condiţii textul art. 539 din Codul de procedură penală, sancţionat de către
Curtea Constituţională, conferă dreptul la despăgubiri nu doar în ipoteza
constatării caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului
penal, deci a unei privări nelegale de libertate, ci şi în ipoteza unei privări
nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă
unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin
clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din
Codul de procedură penală.
41. În concret, se solicită dezlegarea chestiunii de drept dacă soluţia de
achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri
persoanei supuse măsurii preventive privative de libertate şi, ulterior, achitate.
42. Este de observat că întrebarea instanţei de trimitere nu vizează
interpretarea deciziei Curţii Constituţionale, ci efectiva aplicare a textului de
lege sancţionat de către instanţa de contencios constituţional. De altfel,
această posibilitate răzbate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
43. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022,
Curtea Constituţională a apreciat că „este important a stabili în ce măsură
norma sancţionată prin decizia pronunţată de către instanţa de contencios
constituţional este aptă să funcţioneze fără intervenţia ulterioară a
legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare
diferenţiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul
legislativ pe care considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii
Constituţionale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia
într-un mod previzibil, în ciuda pasivităţii legiuitorului” (paragraful 54 din
decizie).
44. Potrivit clasificării, operate şi exemplificate în considerentele
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358 din 26 mai 2022, în categoria deciziilor
prin care instanţa de contencios constituţional a sancţionat o soluţie legislativă
se pot identifica: (i) decizii ce se referă la lipsa din legislaţie a unor condiţii ce
trebuie îndeplinite sau a unor situaţii ce ar fi trebuit prevăzute; (ii) decizii ce
au în vedere soluţia legislativă ce reiese din utilizarea în cuprinsul unui text a
unei sintagme; (iii) decizii ce sancţionează omisiunea de incriminare a unei
fapte; (iv) decizii ce sancţionează lipsa căii de atac.
45. Evident, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din
categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei
situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din
Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional statuând că,
în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii
de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere
aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale
privind măsura preventivă privativă de libertate.
46. Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul
privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată
existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării
legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau
achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală.
47. Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite
aplicarea, într-un mod previzibil şi unitar, a dispoziţiilor art. 539 din Codul de
procedură penală, astfel cum a fost sancţionat de către Curtea Constituţională.
48. De altfel, în conţinutul considerentelor de la paragraful 45 al
Deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituţională a remarcat că „juxtapunerea
celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din Codul de procedură
penală reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3)
teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi
întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind,
astfel, identic”.
49. Aşadar, „în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul
procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din
Codul de procedură penală, sau achitare, valorificarea dreptului la repararea
pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de
clasare sau hotărâre judecătorească de achitare” (paragraful 54 din Decizia
Curţii Constituţionale nr. 136/2021).
50. În consecinţă, soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16
alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, rămase definitive, sunt
suficiente pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei
civile, ceea ce determină un răspuns afirmativ la prima întrebare din sesizarea
prealabilă.
51. În acelaşi timp, soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe
vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de
procedură penală, dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei
penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor
preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în
cauză, în cursul procesului penal. De aceea, noţiunile caracterul injust sau
nedrept al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei
în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea
pagubei.
52. Prin urmare, răspunsul la cea de-a doua întrebare formulată prin
sesizarea prealabilă este afirmativ.
53. De asemenea, cele două decizii obligatorii, Decizia de recurs în
interesul legii nr. 15/2017, respectiv Decizia Curţii Constituţionale
nr. 136/2021, nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare
în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte
în care se pretinde un asemenea drept. Decizia de recurs în interesul legii se
referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea
însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea
nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură
penală, în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării
injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate
la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod. Prin urmare, cele două decizii
converg în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 din Codul de
procedură penală, evident, însă, pe laturi diferite.
Pentru toate argumentele mai sus expuse, Înalta Curte a admis
sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă și a
statuat pe fondul chestiunilor de drept sesizate.
(Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea

unor chestiuni de drept, decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 20 februarie 2023)
DECIZIA NR. 78 DIN 28 NOIEMBRIE 20221
ABSTRACT
Driving a vehicle on public roads in Romania for which the law

requires the possession of a driving license by a person who does
not have the right to drive motor vehicles in Romania, but who
holds a valid provisional driving license issued by the competent
authority in Great Britain to people who want to acquire the
necessary skills to drive vehicles, meets the typical elements of the
crime provided by art. 335 para. (2) of the Criminal Code.
Unlike the active subject of the offense provided for by art. 335
para. (1) of the Criminal Code, who does not have the necessary
qualities for safe driving, because he does not have a driving
license, in the case of the mitigated form provided by art. 335
para. (2) of the Criminal Code, the active subject has the training
and physical and mental skills necessary to drive a vehicle on
public roads, without endangering the safety of road traffic
participants, certified by a valid driver's license, but does not have
the right to drive vehicles on public roads in Romania because it
does not meet the conditions stipulated by art. 83 of the
Government Emergency Ordinance no. 195/2002.
The provisions of art. 335 para. (2) of the Criminal Code do not
distinguish between the provisional driving license and other
categories of licenses held by persons who do not have the right to
drive motor vehicles in Romania, and the lack of a correspondent
in the Romanian legislation of the provisional driving license is not
equivalent to its non-existence.
Keywords: provisional license, driving a vehicle without a driving

license, lack of right to drive vehicles in Romania.
Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală, învestită în ultimul grad de

jurisdicţie cu soluţionarea apelului formulat de inculpatul S.C. împotriva
Sentinţei penale nr. 19 din data de 9 februarie 2022, pronunţată de Judecătoria
Avrig, prin care acesta a fost condamnat în baza art. 335 alin. (1) din Codul
penal, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, la
pedeapsa de 11 luni închisoare, respectiv în baza art. 323 alin. (1) din Codul
penal cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală la
1
138 Oane Chichernea
pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, a
sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ”În situaţia în
care, potrivit legislaţiei române, este obligatoriu ca persoana care conduce
pe drumurile publice un vehicul să deţină un permis de conducere, iar
aceasta posedă exclusiv un permis de conducere provizoriu eliberat de
autoritatea competentă din Marea Britanie («Provisional Driving Licence»),
se reţine forma atenuată a infracţiunii de conducere a unui vehicul fără
permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, respectiv
situaţia în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în
România?”.
Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie
Instanţa de sesizare, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală a arătat
că situaţia juridică a dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice din
România al persoanelor care posedă exclusiv un permis provizoriu emis de
autorităţile din Regatul Unit al Marii Britanii a condus la apariţia unei practici
juridice neunitare, problema de drept fiind susceptibilă de interpretări diferite.
Astfel, s-a observat într-o primă orientare jurisprudenţială, că deţinerea
unui permis de conducere provizoriu eliberat de autorităţile din Marea
Britanie nu este, în sine, suficientă pentru a considera că cel depistat
conducând un vehicul pe drumurile publice din România, fără a deţine şi un
permis de conducere valabil conform legislaţiei din România, a săvârşit
infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere în varianta
atenuată prevăzută de art. 335 alin. (2) teza finală din Codul penal,
concluzionându-se că fapta săvârşită în aceste circumstanţe întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără
permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal. În
argumentarea acestei interpretări s-a arătat că permisul respectiv nu este unul
veritabil, nefiind obţinut în urma promovării unui examen care să ateste că
posesorul său avea abilităţile necesare conducerii autovehiculului în condiţii
de siguranţă pe drumurile publice, ci doar pe baza unei simple cereri în
vederea dobândirii unor asemenea abilităţi.
Într-o a doua orientare s-a opinat că fapta de a conduce un vehicul pe
drumurile publice din România exclusiv în baza permisului provizoriu valabil
în Marea Britanie poate fi încadrată juridic în varianta atenuată a infracţiunii,
cu argumentarea că, deşi persoana în cauză nu deţine permis de conducere
valabil în România, are un permis de conducere provizoriu emis de
Decizia nr. 78 din 28 noiembrie 2022 139
autorităţile engleze, astfel că este incidentă situaţia reglementată de art. 335
alin. (2) teza finală din Codul penal.
Referitor la permisul de conducere provizoriu pe care îl deţinea şi
inculpatul apelant din prezenta cauză, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia
penală a reţinut că Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională a
comunicat că permisul de conducere provizoriu britanic denumit „Provisional
Driving Licence” nu este valabil în afara teritoriului Marii Britanii, fiind emis
de autoritatea britanică persoanelor care doresc să dobândească deprinderile
necesare conducerii de autovehicule.
S-a reţinut în fapt că, potrivit datelor comunicate prin Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională, permisul de conducere provizoriu are
înscrise menţiuni speciale, iar titularii unor asemenea permise provizorii pot
conduce autovehicule doar pe teritoriul Marii Britanii, în anumite condiţii
restrictive.
Astfel, instanţa de trimitere a notat că pentru obţinerea permisului
provizoriu, limita de vârstă a solicitantului este de 15 ani şi 9 luni, fiind
impuse şi o condiţie privind abilitatea de a citi numărul de pe plăcuţa de
înmatriculare de la o distanţă de 20 de metri, precum şi obligaţia de a locui cu
forme legale în Regatul Unit al Marii Britanii pentru cel puţin 185 de zile în
total în ultimele 12 luni, fiind necesară şi plata unei taxe, conform datelor
disponibile pe pagina oficială a guvernului britanic.
În acest context, Curtea de Apel Alba Iulia a arătat că modul de
obţinere a acestui permis provizoriu implică exclusiv anumite formalităţi,
rezultând că pentru obţinerea permisului provizoriu în Regatul Unit al Marii
Britanii nu este solicitat niciun fel de examen care să presupună o minimă
verificare a cunoştinţelor teoretice sau practice ale solicitantului, astfel încât
s-ar putea concluziona în sensul că deţinerea unui astfel de „permis” nu atestă
abilitatea deţinătorului de a conduce vehicule, în realitate persoana care l-a
obţinut neştiind să conducă, având, prin raportare la legislaţia românească,
statutul similar cu cel al unui elev al şcolii de şoferi, statut care reiese şi din
legislaţia britanică incidentă.
Instanța de trimitere a reţinut că legislaţia naţională în domeniu nu
reglementează instituţia permisului provizoriu, iar din analiza coroborată a
dispoziţiilor art. 20, art. 23 şi ale art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată,
rezultă că în legislaţia naţională dreptul de a conduce este conferit titularilor
de permise de conducere naţionale valabile numai dacă sunt îndeplinite şi alte
condiţii imperative, acestea fiind expres indicate de legiuitor, astfel că, prin
similitudine cu situaţia-premisă analizată, s-ar putea interpreta că, dacă o
persoană care, chiar parcurgând cursurile de instruire teoretică şi practică din
140 Oane Chichernea
cadrul unei şcoli de şoferi autorizate, este surprinsă conducând un vehicul pe
drumurile publice din România în afara limitelor prevăzute de art. 23 alin. (2)
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2022, respectiv fără a se afla
în prezenţa şi sub supravegherea directă a unui instructor auto atestat în acest
sens ori a examinatorului din cadrul autorităţii competente în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere pentru oricare dintre categoriile prevăzute de lege, se va reţine că a
condus fără a poseda permis de conducere, săvârşind fapta prevăzută de
art. 335 alin. (1) din Codul penal.
A fost subliniat faptul că, în conformitate cu legislaţia britanică, o
persoană care conduce un vehicul în baza permisului provizoriu cu încălcarea
condiţiilor specifice impuse la momentul eliberării acestuia va săvârşi
infracţiunea prevăzută de art. 87 din Codul rutier al Marii Britanii, cu
precizarea că acest articol cuprinde într-o singură incriminare atât varianta-tip
(conducere fără permis, inclusiv în ipoteza conducerii cu permis provizoriu
prin încălcarea condiţiilor prevăzute de lege), cât şi variante considerate
atenuate de legislaţia română (conducere cu permis anulat/suspendat,
conducere de către o persoană căreia i s-a interzis dreptul de a conduce etc.).
Curtea de Apel Alba Iulia a mai reţinut că permisul provizoriu nu este
recunoscut de Convenţia asupra circulaţiei rutiere (Viena, 8 noiembrie 1968),
publicată în Buletinul Oficial nr. 86 din 20 octombrie 1980, iar dispoziţiile art.
11 alin. (4) din Directiva 2006/126/CE privind permisele de conducere
prevăd, printre altele, că „un stat membru refuză să recunoască valabilitatea
oricărui permis de conducere eliberat de un alt stat membru unei persoane al
cărei permis de conducere face obiectul unei restricţii (…)”.
Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele
judecătoreşti arondate
În urma consultării instanţelor de judecată s-au evidenţiat următoarele
opinii:
Într-o primă opinie, s-a apreciat că fapta de a conduce un autovehicul
pe drumurile publice având un permis de conducere provizoriu eliberat de
autorităţile din Marea Britanie şi fără a avea dreptul de a conduce
autovehicule pe drumurile publice din România se încadrează în infracţiunea
de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335
alin. (1) din Codul penal.
Susținătorii acestei opinii au arătat că, spre deosebire de situaţia
persoanei care conduce pe drumurile publice un autovehicul fără permis,
respectiv fără deprinderile necesare exercitării acestei activităţi, faptă
prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, unde limitele de pedeapsă sunt
mai mari, variantele infracţiunii reglementate de art. 335 alin. (2) din Codul
penal – printre care se regăseşte şi cazul persoanei care conduce pe drumurile
publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere, fără însă a avea dreptul de a conduce autovehicule
în România, ci doar în afara României – au ca element comun faptul că
persoana în cauză are deprinderile necesare exercitării acestei activităţi, aspect
reliefat inclusiv de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această
infracţiune.
În continuare, s-a evidențiat conținutul alternativ al dispozițiilor
art. 335 alin. 2 din Codul penal, subliniindu-se că teza finală a acestui articol
vizează o serie de situaţii concret delimitate, mai exact ipoteza persoanei care
conduce pe drumurile publice posedând un permis de conducere
corespunzător, ce nu a fost retras sau anulat, căreia exercitarea dreptului de a
conduce nu i-a fost suspendată, dar care nu are dreptul de a conduce
autovehicule în România, având acest drept în afara teritoriului ţării şi, ca
atare, deprinderile necesare exercitării acestei activităţi (de exemplu, cazul
persoanei care, deşi are un permis de conducere valabil eliberat într-un alt
stat, nu a împlinit vârsta de 18 ani).
În acest context s-a făcut referire la faptul că permisul de conducere
provizoriu eliberat de autorităţile din Marea Britanie (Driver and Vehicle
Licensing Agency – DVLA) conferă dreptul provizoriu de a conduce exclusiv
pe teritoriul Marii Britanii, în anumite condiţii restrictive: deţinătorul să fie
asistat de o persoană în vârstă de minimum 21 de ani, ce deţine un permis de
conducere valid, definitiv (full driving licence), de cel puţin 3 ani,
autovehiculul condus să aibă afişat la loc vizibil litera „L” (echivalentul şcolii
de şoferi), iar viteza maximă de deplasare să fie de 40 mile/oră (circa 65
km/oră).
Raportat la premisele acordării permisului de conducere provizoriu
eliberat de autorităţile din Marea Britanie, s-a observat că acesta nu îl plasează
pe posesorul lui în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 335 alin. 2 din Codul
penal, dat fiind că nu este valabil în afara teritoriului Marii Britanii şi este
emis doar pentru cei care doresc să dobândească deprinderile necesare
conducerii autovehiculelor, motiv pentru care conducerea unui autovehicul pe
teritoriul României, chiar în condiţiile deţinerii unui astfel de permis eliberat
într-un alt stat, realizează tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1)
din Codul penal.
În a doua opinie, s-a apreciat că în situaţia în care, potrivit legislaţiei
române, este obligatoriu ca persoana care conduce pe drumurile publice un
vehicul să deţină un permis de conducere, iar aceasta posedă exclusiv un
permis de conducere provizoriu eliberat de autoritatea competentă din Marea
Britanie („Provisional Driving Licence”), se reţine forma atenuată a
142 Oane Chichernea
infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute
de art. 335 alin. (2) din Codul penal, respectiv situaţia în care persoana nu are
dreptul de a conduce autovehicule în România.
În argumentarea opiniei, instanţele care au exprimat acest punct de
vedere au arătat în esenţă că, în primul rând, trebuie reţinut aspectul conform
căruia, deşi persoana în cauză nu deţine permis de conducere valabil în
România, aceasta are un permis de conducere provizoriu emis de autorităţile
din Marea Britanie, astfel încât fapta acesteia – de a conduce un vehicul pe
drumurile publice din România exclusiv pe baza permisului provizoriu valabil
în Marea Britanie – se subsumează infracţiunii de conducere a unui vehicul
fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (2) teza finală din Codul
penal (de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în
România).
Totodată, s-a menţionat că permisul de conducere provizoriu eliberat
de autorităţile din Marea Britanie conferă dreptul provizoriu de a conduce
exclusiv pe teritoriul Marii Britanii, în anumite condiţii restrictive. S-a
apreciat că permisul de conducere provizoriu eliberat de autorităţile din Marea
Britanie îl plasează pe posesorul acestuia în situaţia reglementată de teza
finală a art. 335 alin. (2) din Codul penal, dat fiind că nu este valabil în afara
teritoriului ţării emitente (Marea Britanie) şi nefiind recunoscut de Convenţia
asupra circulaţiei rutiere din 1968, ratificată de România prin Decretul
nr. 318/1980.
Opinia specialiştilor consultaţi
Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept –
Universitatea de Vest din Timişoara, apreciind că se impune respingerea, ca
inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia, a reţinut că,
deşi legiuitorul a reglementat exercitarea unui drept prevăzut de lege cu titlu
de cauză justificativă, este unanim admis că atunci când norma care
incriminează fapta prevede condiţia săvârşirii fără drept, exercitarea unui
drept prevăzut de lege devine o condiţie negativă de atipicitate, condiţie care,
în cazul de faţă, atrage varianta atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 335
din Codul penal. Astfel, s-a considerat că în ipoteza în care o persoană nu
deţine un permis de conducere valabil în România, dar deţine un permis de
conducere provizoriu emis de autorităţile engleze, deşi cu un regim juridic
diferit de cel tipic, este incidentă situaţia reglementată de art. 335 alin. (2) teza
finală din Codul penal.
Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public – Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că din
coroborarea normei de incriminare prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul
penal cu prevederile art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2002 rezultă că au dreptul să conducă autovehicule pe drumurile
publice din România titularii permiselor de conducere valabile eliberate de
autorităţile statelor membre ale Convenţiei asupra circulaţiei rutiere, statelor
membre ale Uniunii Europene sau statelor cu care România a încheiat un
tratat privind recunoaşterea reciprocă a permiselor auto. Pentru statele care nu
se încadrează în aceste categorii, persoanele care doresc să îşi exercite dreptul
de a conduce în România trebuie să posede şi permis de conducere
internaţional, legiuitorul român nereglementând instituţia permisului
provizoriu.
În continuare s-a subliniat că, prin incriminarea variantei alternative de
conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335
alin. (2) din Codul penal, legiuitorul a urmărit să sancţioneze într-o variantă
atenuată persoanele care deţin în principiu abilitatea de a conduce un vehicul,
aspect recunoscut prin dobândirea la un moment dat a dreptului de a conduce,
dar, din diverse motive, precum anularea, suspendarea, retragerea permisului,
neconformitatea acestuia cu categoria vehiculului sau cu normele
internaţionale, ele nu pot conduce un vehicul în condiţiile date.
Or, un permis de conducere provizoriu eliberat de autorităţile din
Marea Britanie este supus unor condiţii restrictive şi nu îndeplineşte condiţiile
de a fi recunoscut în afara teritoriului statului emitent. Prin urmare, persoana
care îl deţine are un drept de a conduce vehicule, însă limitat numai pe
teritoriul statului emitent, încadrându-se astfel în ipoteza prevăzută de norma
de incriminare de la art. 335 alin. (2) teza finală din Codul penal.
Considerentele Deciziei nr. 78 din 28 noiembrie 2022 pronunțate de
Înalta Curte de Casație și Justiție
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că rezolvarea chestiunii de
drept presupune analiza celor două forme ale infracţiunii de conducere a unui
autovehicul fără permis de conducere, prevăzute de articolul 335 alin. (1) şi
(2) (modalitatea descrisă în teza ultimă) din Codul penal, respectiv: 1. forma
prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, care poate fi săvârşită de către
o persoană care nu posedă permis de conducere; 2. forma atenuată a
infracţiunii, prevăzută de art. 335 alin. (2) (modalitatea descrisă în teza
ultimă) din Codul penal, care poate fi săvârşită doar de către o persoană care
nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.
În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii, instanța supremă a arătat că
diferenţa dintre infracțiunea tip reglementată de art. 335 alin. 1 din Codul
penal și cea reglementată de art. 335 alin. 2 din Codul penal este dată de
faptul că, în timp ce forma prevăzută de alineatul (1) este săvârşită de către
persoana care nu posedă niciun fel de permis de conducere, forma atenuată se
144 Oane Chichernea
comite de către o persoană care are permis de conducere, însă nu are dreptul
să conducă autovehicule pe drumurile publice din România, deoarece nu
îndeplineşte condiţiile reglementate de art. 83 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002.
Potrivit acestui text legal, ”Au dreptul să conducă autovehicule pe
drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la
art. 20 şi art. 23 alin. (1), titularii permiselor de conducere naţionale valabile,
eliberate de autorităţile: a) statelor membre ale Convenţiei asupra circulaţiei
rutiere, prevăzută la art. 82 alin. (2); b) statelor membre ale Uniunii Europene;
c) statelor cu care România a încheiat un tratat privind recunoaşterea
reciprocă a permiselor de conducere auto. (2) Pentru a conduce un
autovehicul pe teritoriul României, persoanele care sunt titulare ale unui
permis de conducere naţional eliberat de autorităţile unui stat care nu este
membru al Convenţiei asupra circulaţiei rutiere şi nici membru al Uniunii
Europene ori cu care România nu a încheiat un tratat privind recunoaşterea
reciprocă a permiselor de conducere auto trebuie să posede şi permis de
conducere internaţional. (3) Permisele de conducere naţionale eliberate de
autorităţile prevăzute la alin. (1), precum şi cele a căror valabilitate este
recunoscută de România în mod unilateral, deţinute de persoane care au
domiciliul sau reşedinţa în România în sensul art. 231 alin. (2), pot fi
preschimbate cu documente similare româneşti, în condiţiile stabilite prin
ordin al ministrului afacerilor interne, care se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
În completare au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (1) din Directiva
2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie
2006, permisele de conducere eliberate de statele membre sunt recunoscute
reciproc, precum și dipsozițiile art. 41 alin. (1) din Convenţia asupra
circulaţiei rutiere din 8.11.1968, publicată în Buletinul Oficial nr. 86 din 20
octombrie 1980, în vigoare de la 20 octombrie 1980, conform cărora ”Părţile
contractante vor recunoaşte: a) orice permis redactat în limba lor sau într-una
din limbile lor ori, în cazul în care nu este redactat într-o astfel de limbă,
însoţit de o traducere certificată; b) orice permis naţional conform
dispoziţiilor anexei nr. 6 a convenţiei; sau c) orice permis internaţional
conform dispoziţiilor anexei nr. 7 a convenţiei, ca valabil pentru conducerea
pe teritoriul lor a unui vehicul care intră în categoriile permisului, cu condiţia
ca permisul să fie în curs de valabilitate şi să fi fost eliberat de o altă parte
contractantă sau de una dintre subdiviziunile lor ori de către o asociaţie
autorizată în acest scop de această altă parte contractantă sau de una dintre
subdiviziunile sale. Dispoziţiile prezentului paragraf nu se aplică permiselor
de elev conducător”.
Cu privire la obiectul juridic și elementele de tipicitate ale infracțiunii
prevăzute de art. 335 din Codul penal, instanța supremă a notat că aceasta face
parte din categoria infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe drumurile
publice, având ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice. Acestea sunt puse în pericol prin faptul că o
persoană conduce pe drumurile publice un vehicul, deşi se află în anumite
situaţii speciale prezumate absolut de legiuitor ca fiind periculoase circulaţiei
pe drumurile publice. Este o infracţiune de pericol, starea de pericol fiind
generată ex re chiar la momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii ce constituie
elementul material al laturii obiective, fără a mai fi necesară producerea unei
consecinţe prejudiciabile. Infracţiunea este de pericol abstract, ceea ce
înseamnă că însăşi prezenţa conducătorului auto la traficul rutier, în condiţiile
descrise de textul de lege, este suficientă pentru existenţa infracţiunii,
indiferent dacă acesta a condus doar pentru o perioadă scurtă de timp sau pe o
distanţă mică. Urmarea imediată constă în atingerea adusă relaţiilor sociale
referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi crearea unei stări de
pericol din cauza existenţei în traficul rutier a unor vehicule conduse de
persoane care nu au cunoştinţele teoretice şi abilităţile practice specifice
desfăşurării unei asemenea activităţi.
Cu privire la elementele de tipicitate și regimul sanționator prevăzute
pentru faptele incriminate de art. 335 alin. 1 și alin. 2 din Codul penal, Înalta
Curte de Casație și Justiție a subliniat că motivul pentru care pedeapsa
prevăzută la alin. (2) al art. 335 din Codul penal este mai mică decât cea
prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol constă în aceea că, în cazul alin. (2),
subiectul activ are pregătirea şi aptitudinile fizice şi psihice necesare de a
conduce un vehicul pe drumurile publice, fără să pună în pericol siguranţa
participanţilor la traficul rutier – atestate de un permis de conducere valabil –,
însă, fie din cauza unei conduite necorespunzătoare a pierdut dreptul de a
folosi permisul de conducere, fie nu are dreptul să conducă autovehicule pe
drumurile publice din România deoarece nu îndeplineşte condiţiile
reglementate de articolul 83 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2002. În cazul alin. (1) al art. 335 din Codul penal, subiectul activ este
prezumat a nu avea calităţile necesare unei conduceri neprimejdioase,
deoarece nu posedă permis de conducere.
Instanța supremă a indicat că teza finală a art. 335 alin. (2) din Codul
penal reglementează situaţia persoanei care conduce un vehicul pe drumurile
publice, posedând permis de conducere, care nu a fost retras sau anulat, căreia
nu i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce, dar care nu are
dreptul de a conduce autovehicule în România, având acest drept în afara
teritoriului ţării şi, ca atare, deprinderile necesare exercitării acestei activităţi.
146 Oane Chichernea
Realizând interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 335 alin. (2) din
Codul penal, Înalta Curte a arătat că legiuitorul a urmărit să sancţioneze într-o
variantă atenuată persoanele care deţin abilitatea de a conduce un autovehicul,
însă, din diferite motive, nu au dreptul de a conduce autovehicule în România.
În acest context, instanța supremă a reținut că pentru încadrarea
corectă a faptei trebuie să se stabilească dacă cel care a condus un autovehicul
pe drumurile publice posedă sau nu un permis de conducere, art. 335 alin. (2)
din Codul penal neprevăzând cerinţa analizei condiţiilor impuse de legislaţia
statului străin pentru ca o persoană să obţină un permis de conducere
provizoriu. Modalitatea de obţinere şi condiţiile restrictive de folosire a unui
astfel de permis constituie motivele pentru care titularul nu are dreptul de a
conduce autovehicule în România. Pentru a se reţine forma atenuată a
infracţiunii, textul de lege nu face distincţie între permisul de conducere
provizoriu şi alte categorii de permise deţinute de către persoane care nu au
dreptul de a conduce autovehicule în România.
Instanța supremă a notat faptul că permisul de conducere provizoriu
care nu are corespondent în legislaţia din România, în condiţiile în care a fost
emis de autoritatea competentă britanică şi putea fi folosit doar pe teritoriul
Marii Britanii, nu echivalează cu inexistenţa acestuia.
Referitor la gravitatea faptei, instanța supremă a concluzionat asupra
existenței unei diferențe între o persoană care nu are calităţile necesare pentru
a conduce un vehicul pe drumurile publice şi o persoană care are dreptul de a
conduce un vehicul pe drumurile publice din Marea Britanie în baza unui
permis de conducere provizoriu, chiar dacă acest drept este supus unor
condiţii, deoarece se presupune că deţinătorul unui astfel de permis are
cunoştinţele de bază pentru a participa la traficul rutier în calitate de
conducător auto. Această deosebire se găseşte concretizată în limitele speciale
prevăzute de lege pentru forma atenuată a infracţiunii. Gradul concret de
pericol social al unei fapte este proporţional cu sancţiunea, de gravitatea
infracţiunii depinzând stabilirea felului şi cuantumului pedepsei de către
legiuitor.
În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că persoana
care deţine un permis de conducere provizoriu valabil eliberat de autorităţile
din Marea Britanie face parte din categoria persoanelor care nu au dreptul de a
conduce autovehicule în România, iar conducerea pe drumurile publice de
către o asemenea persoană a unui autovehicul realizează elementele de
tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.
Pe cale de consecință, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel
Alba Iulia – Secţia penală prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: În situaţia în care, potrivit
legislaţiei române, este obligatoriu ca persoana care conduce pe drumurile
publice un vehicul să deţină un permis de conducere, iar aceasta posedă
exclusiv un permis de conducere provizoriu eliberat de autoritatea competentă
din Marea Britanie («Provisional Driving Licence»), se reţine forma atenuată
a infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută
de art. 335 alin. (2) din Codul penal, respectiv situaţia în care persoana nu are
dreptul de a conduce autovehicule în România?” și a stabilit că:
Potrivit legislaţiei române, conducerea pe drumurile publice a unui
vehicul de către o persoană care deţine un permis de conducere provizoriu
valabil, eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie („Provisional
Driving Licence”), constituie infracţiunea de conducere a unui vehicul fără
permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în situaţia
în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII
CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI
DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI NR. 365 DIN 8
IUNIE 2022 REFERITOARE LA OBIECŢIA DE
NECONSTITUŢIONALITATE A LEGII PENTRU MODIFICAREA
ORDONANŢEI GUVERNULUI NR. 2/2001 PRIVIND REGIMUL
JURIDIC AL CONTRAVENŢIILOR ŞI A LEGII NR. 286/2009
PRIVIND CODUL PENAL
ABSTRACT
In the field of contraventional liability, at least with regard to

natural persons, the enforcement of fines and community service
is not sufficiently effective. In 2021, a legislative proposal was
promoted to strengthen this regime, in particular by criminalizing
the passivity of the offender obliged to perform community
service, a passivity that was wanted to be sanctioned in the form of
a distinct way of committing the crime of non-compliance with
court orders, as defined in art. 287 of the Criminal Code. The
draft law thus initiated in the parliamentary procedure and
adopted in March 2022 would be blocked at the Constitutional
Court in a constitutionality control procedure before
promulgation.
Keywords: contraventional sanction, non-execution, providing an

activity for the benefit of the community decided by the court, the
crime of non-compliance with court orders.
1. Prin Legea pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr. 2/2021

privind regimul juridic al contravențiilor și a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal (PL-x 530/2021), adoptată de Camera Deputaților la 23 martie 2022, în
calitate de for decizional, au fost operate următoarele modificări:
– adăugarea organelor de specialitate ale UAT-urilor/ANAF, după caz,
în rândul subiecților cu vocație la sesizarea instanței în vederea înlocuirii
amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității în sarcina
 Rubrică realizată de Aurelian-Constantin Mihăilă, procuror – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de resurse umane și documentare, redactor – Revista
,,Pro Lege”, e-mail: mihaila_aurelian_constantin@mpublic.ro.
Decizia Curții Constituționale a României nr. 365 din 8 iunie 2022… 149
contravenientului – persoană fizică, evident (art. 391 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001, modificat);
– fixarea unui termen de 90 de zile la dispoziția aceluiași contravenient
pentru îndeplinirea obligației de prestare a muncii, termen ce se calculează de
la comunicarea către el a mandatului de executare a hotărârii de înlocuire
menționate în paragraful anterior [art. 392 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2001, nou introdus];
– avertizarea că neconformarea în îndeplinirea obligației de prestare a
muncii, în termenul de 90 de zile, constituie o (nouă) modalitate a infracțiunii
de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prev. de art. 287 alin. (1) lit. h) din
Codul penal [art. 392 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, nou
introdus];
– obligația de prestare a muncii nu subzistă în sarcina
contravenientului care se află într-o stare de imposibilitate obiectivă de a
munci [art. 392 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, nou introdus];
– constituie infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești,
prev. de art. 287 alin. (1) lit. h) din Codul penal, neexecutarea hotărârii
judecătorești prin care contravenientul a fost obligat la prestarea unei
activități în folosul comunității în temeiul art. 391 din OG 2/2001 (...), într-un
interval de 90 de zile de la comunicarea mandatului de executare emis ca
urmare a rămânerii definitive a sancțiunii.
2. După finalizarea procedurii de adoptare, Avocatul Poporului a
sesizat forul constituțional, în procedura controlului de constituționalitate
înainte de promulgare, obiectând că actul normativ astfel adoptat încalcă legea
fundamentală dintr-o perspectivă multiplă. În primul rând, aceasta ar fi lipsită
de claritate, precizie și previzibilitate [art. 1 alin. (5) Constituție], iar apoi ar
contraveni principiului legalității incriminării (art. 1 Cod penal și art. 7
Convenția EDO), precum și dispozițiilor referitoare la libertatea individuală
[art. 23 alin. (12) și (13) din legea fundamentală].
3. Prin Decizia nr. 365 din 8 iunie 20221, analizând sesizarea astfel
formulată, Curtea Constituțională a admis obiecția de
neconstituționalitate și a constatat faptul că „Legea pentru modificarea
Ordonanței Guvernului nr. 2/2021 privind regimul juridic al
contravențiilor și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal este
neconstituțională în ansamblul său”. În motivarea deciziei în discuție,
instanța de contencios constituțional exprimă mai multe argumente, redate în
sinteză mai jos.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 17 iunie 2022.
4. După ce face o trecere în revistă a regimului sancțiunii prestării unei
activități [art. 9 alin. (3)-(6) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001], precum și
a înlocuirii amenzii cu această sancțiune (paragr. 41-42), Curtea se îndreaptă
apoi spre regimul de executare al sancțiunii de prestare a activității (...),
precum și asupra formei actuale a art. 391 din Ordonanța Guvernului
nr. 2/2001, care reglementează o cale separată de înlocuire a sancțiunii
contravenționale – exclusiv la îndemâna contravenientului.
5. În contextul modificării art. 391 din Ordonanța Guvernului
nr. 2/2001 de maniera arătată mai sus, se observă că pentru aceeași ipoteză
normativă (când contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile
de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nici nu există posibilitatea executării
silite) subzistă mai multe soluții legislative care, chiar dacă sunt cuprinse
în capitole diferite ale actului normativ (deci ca parte a unor proceduri
diferite), sunt de natură să determine un regim juridic confuz al
reglementării și dificultăți în planul aplicării acesteia (paragr. 49).
6. Reglementarea criticată creează dificultăți și în privința stabilirii
eventualei incidențe a răspunderii penale a contravenientului care nu respectă
hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea prestării unei activități în folosul
comunității, în condițiile în care:
– răspunderea penală pare a fi atrasă, în lipsa unui motiv anume,
numai în cazul prevăzut la art. 391 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, iar
nu și pentru nerespectarea hotărârii judecătorești la care se referă art. 9 din
același act normativ (paragr. 55);
– termenul de 30 de zile reglementat în cuprinsul art. 391 modificat
pare că este acordat atât pentru achitarea amenzii, cât și pentru constatarea
imposibilității executării silite, deopotrivă pentru contravenient și organele
prevăzute la art. 39 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Adică, în
cadrul acestui termen de 30 de zile, oricare dintre subiectele menționate
trebuie să sesizeze instanța de judecată în vederea înlocuirii amenzii cu
sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității. Or, separat de faptul
că termenul este unul prea scurt și vine astfel în contradicție cu normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, exigențele de calitate
impuneau reglementarea a două termene distincte, separate pentru cele două
acțiuni – achitarea amenzii/constatarea imposibilității executării silite
(paragr. 60-64).
7. Cu referire la principiul legalității, constatat a fi încălcat în speță,
Curtea Constituțională face trimitere și la o bogată jurisprudență a Curții EDO
care, în garantarea dreptului enunțat la nivelul art. 7 (nullum crimen, nulla
poena sine lege), reține că sintagma „prevăzută de lege” impune, printre
altele, ca norma să fie enunțată cu suficientă precizie pentru a permite
Decizia Curții Constituționale a României nr. 365 din 8 iunie 2022… 151
destinatarului, apelând câteodată și la consiliere de specialitate în materie, să
prevadă în mod rezonabil consecințele unor posibile comportamente și să-și
controleze astfel conduita (paragr. 58).
8. Instanța de contencios constituțional a conchis astfel că actul
normativ supus controlului înainte de promulgare încalcă principiul legalității
prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, cu referire la cerințele de calitate a
actelor normative, şi art. 7 din Convenția EDO, impunându-se constatarea
neconstituționalității sale în ansamblu (paragr. 66).
NOTĂ
O primă observație ce se impune este aceea că, prin proiectul de lege
menționat, se reglementa această nouă modalitate de comitere a infracțiunii de
nerespectare a hotărârilor judecătorești în cuprinsul unei litere ce viza deja o
modalitate diferită de comitere [lit. h) de la art. 287 din Codul penal]. Or, nici
inițiatorul (de la care a plecat propunerea exact în această formă) și nici
forurile legiuitoare nu au motivat în vreun fel de ce se înlocuia (practic se
abroga) modalitatea de la lit. h) a art. 287, în vigoare în prezent.
O a doua observație se referă la necesitatea unei evaluări în viitor, în
condițiile reluării acestui proiect de lege, asupra compatibilității dispozițiilor
noi cu cele ale art. 42 din Constituție referitoare la interzicerea muncii forțate.
Asta în condițiile spectrului răspunderii penale pentru nerespectarea obligației
de prestare a activității în folosul comunității.
DECIZIA CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI NR. 490 DIN
27 OCTOMBRIE 2022 REFERITOARE LA EXCEPŢIA DE
NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 478
ALIN. (1), ALE ART. 479 ŞI ALE ART. 482 LIT. G) DIN CODUL DE
PROCEDURĂ PENALĂ
ABSTRACT
The plea agreement is an expression of the principle of expediency

(specific to the Anglo-Saxon legal system) and, at the same time,
an exception to the principle of finding the truth (specific to the
continental legal system). One of the conditions for the successful
completion of this special procedure concerns the need for the
defendant to give an express statement by which he acknowledges
the commission and accepts the legal framework of the facts. In
the circumstances of non-concluding the agreement or its rejection
by the court, this appearance of evidentiary validation of the
factual situation cannot be capitalized in the common law
procedure - the principle of finding the truth becomes a priority.
Keywords: plea agreement, defendant's statement, right to defense,

presumption of innocence.
1. Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 478

alin. (1), ale art. 479 și ale art. 482 lit. a) din Codul de procedură penală,
referitoare la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, Curtea
Constituțională a statuat prin Decizia nr. 490/27.10.20221 faptul că
dispozițiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt
constituționale în măsura în care declarația dată de inculpat în vederea
încheierii ARV nu poate fi folosită, împotriva voinței inculpatului, ca
probă în procesul penal, în scopul soluționării cauzei conform procedurii
penale de drept comun.
2. Excepția a fost ridicată de un inculpat persoană fizică într-o cauză
aflată pe rolul Tribunalului Cluj – Secția penală (paragr. 1). Autorul excepției
a invocat, în esență, faptul că dispozițiile legale criticate încalcă dispozițiile
art. 21 alin. (3) din Constituție cu privire la dreptul la un proces echitabil,
precum și pe cele ale art. 23 alin. (1) referitoare la libertatea individuală, în
condițiile în care, în cadrul unei investigații penale ce îl privea, procurorul a
1
2022.
Decizia Curții Constituționale a României nr. 490 din 27 octombrie… 153
emis rechizitoriul folosind (și) declarația pe care el a dat-o în vederea
încheierii ARV, procedură specială care nu s-a mai finalizat.
3. Pornind de la expunerea de motive a actualului Cod de procedură
penală, Curtea Constituțională a făcut în primul rând o analiză a
particularităților ce vizează procedura acordului de recunoaștere a vinovăției,
evidențiind astfel influența sistemului de drept anglo-saxon asupra sistemului
continental de drept (paragr. 21-28).
4. Făcând referire la un studiu comparativ realizat de Curtea EDO
asupra procedurilor similare din legislațiile naționale ale statelor membre,
instanța de contencios constituțional a identificat rolul său de arbitru în a
stabili dacă, în ipoteza neîncheierii ARV sau a respingerii acestuia printr-o
hotărâre judecătorească definitivă, declarația dată de inculpat, conform
art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în vederea încheierii ARV,
poate fi folosită în procedura penală de drept comun prin care va fi soluționată
cauza penală (paragr. 29-31).
5. Din interpretarea legislației naționale în materia procedurii penale
speciale în discuție se pot trage următoarele concluzii tehnice (paragr. 32-36):
– ARV poate fi considerat încheiat și devine aplicabil doar ca urmare
a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care este admis de către
instanță;
– între momentul inițierii și cel al admiterii sale de către instanță,
acordul de recunoaștere a vinovăției nu există;
– toate actele procesuale realizate între cele două momente procesuale
anterior menționate, printre care se numără și declarația dată de inculpat
conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, sunt afectate de o
condiție suspensivă;
– ca urmare a neîncheierii ARV sau a respingerii acestuia prin hotărâre
judecătorească definitivă, are loc o repunere a inculpatului în situația
procesuală anterioară, acesta urmând a beneficia, în consecință, de toate
drepturile și garanțiile procesuale pe care le-a avut anterior inițierii acordului
și pe care le-ar fi avut în lipsa inițierii acestei proceduri speciale.
6. Menținerea declarației date de inculpat conform art. 482 lit. g) din
Codul de procedură penală, în procedura penală de drept comun, ulterior
inițierii ARV, în condițiile neîncheierii acestuia sau ale respingerii sale de
către instanță, constituie o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului,
sub aspectul dreptului acestuia de a-şi construi propria strategie de apărare a
drepturilor și intereselor procesuale (paragr. 40, 45).
7. În plus, standardele procesuale naționale și europene în materie
atestă caracterul facultativ al declarației date de inculpat, ca și corolar al
dreptului oricărei persoane acuzate de a păstra tăcerea și a nu se incrimina
(paragr. 46-50). În aceste condiții, administrarea ca probă, împotriva voinței
inculpatului, în procedura penală de drept comun, a declarației date de acesta
conform art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, în ipoteza neîncheierii
sau a respingerii ARV, constituie nu doar o încălcare a dreptului la apărare, ci
și o încălcare a prezumției de nevinovăție, reglementată la art. 23 alin. (11)
din Constituție (paragr. 51).
NOTĂ
Se observă o diferență între textele de lege în legătură cu care instanța
constituțională a fost sesizată pe cale de excepție [art. 478 alin. (1), art. 479 și
art. 482 lit. a) C.pr.pen.], precum și cel constatat ca fiind constituțional sub
rezervă de interpretare [art. 482 lit. g) C.pr.pen.]. În condițiile în care nu este
incidentă strict procedura de extindere a controlului [prev. de disp. art. 31
alin. (2) din Legea nr. 47/1992], mai degrabă Curtea a dat eficiență
disp. art. 29 alin. (1) teza finală și ale art. 30 alin. (3) din același act normativ.
Cu alte cuvinte, reținând pertinența motivelor invocate față de obiectul
procesului în cadrul căruia excepția a fost ridicată, forul constituțional a
considerat demersul ca fiind admisibil, judecând astfel „pe baza actelor
cuprinse în dosar”.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE
A DREPTURILOR OMULUI
ART. 6 DIN CONVENȚIE (ASPECTE PENALE). ÎNCĂLCARE.
CONDAMNAREA RECLAMANTULUI ÎN TEMEIUL UNOR
DISPOZIȚII DIN DREPTUL INTERN ÎN MOD MANIFEST
CONTRARE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE. DENEGARE DE
DREPTATE. ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ADIȚIONAL LA
CONVENȚIE. ÎNCĂLCARE SUB ASPECTUL LEGALITĂȚII PRIN
CONFISCAREA ÎN ECHIVALENT ȘI INTERDICȚIA TEMPORARĂ
DE A PESCUI ÎN ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ, CA EFECT AL
UNEI CONDAMNĂRI PENALE CONTRARE DREPTULUI UE.
LICENȚA DE PESCUIT MARITIM OBȚINUTĂ ÎN ALT STAT
MEMBRU AL UE A FOST PARȚIAL LIPSITĂ DE SUBSTANȚĂ1
ABSTRACT
In this judgment, the Court found a violation of the plaintiff's

right to a fair trial and the right guaranteed by art. 1 of the
Protocol no. 1 to the Convention determined not by the refusal of
the national courts to notify the Court of Justice of the European
Union with a preliminary reference in order to interpret the law
adopted in the matter of the common fisheries policy, but by the
application of the domestic law that contravened the EU
legislation in the matter.
The case does not question the refusal of the national courts to
refer the Court of Justice of the European Union with a
preliminary reference, such a right not being guaranteed as such,
but the violation of the principles of direct application and priority

Rubrică realizată de Antonia-Eleonora Constantin, procuror-șef secție − Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția judiciară, redactor-șef adjunct – Revista
„Pro Lege”, e-mail: eleonoraconst@yahoo.com, constantin_antonia@mpublic.ro și
Răzvan-Horaţiu Radu, procuror − Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secția judiciară, membru în Comitetul științific al Revistei „Pro Lege”, redactor – Revista
„Pro Lege”, e-mail: radu_horatiu@mpublic.ro.
1
Cauza Spasov împotriva României, cererea nr. 27122/14, Hotărâre din 6 decembrie
2022, Secția a IV-a, disponibilă la adresa https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-221252 -
consultată la 13 februarie 2023 (rezumată de procuror-șef secție Antonia-Eleonora
Constantin).
of EU law and, thereby, of the rights that the Convention
consecrate them.
When the EU law rules that do not raise any problem of
interpretation and whose clear meaning has been communicated
by the European Commission to the national authorities, including
the courts before the final resolution of the case, the conviction of
the plaintiff and the application of complementary sanctions of
pecuniary nature by applying the provisions of national legislation
which were obviously contrary to European law, represents, from
the Court's perspective, a serious error of law that affects the
fairness of the process, resides in a true denial of justice, lacking
legal support and interference in the exercise of the right to the
observance of goods.
Keywords: poaching, exclusive economic zone, common fisheries

policy, European Union law, regulation, direct and priority
application, serious error of law, denial of justice, right to a fair
trial, use of property, interference, infringement.
Situația de fapt
La data faptelor, reclamantul era comandantul și proprietarul unei
nave de pescuit sub pavilion bulgar. Nava era înregistrată în Bulgaria.
Reclamantul practica pescuitul în „apele comunitare” ale Mării Negre.
Echipajul era compus din alți nouă resortisanți bulgari și reclamant.
La 13 aprilie 2011, în timp ce nava se găsea în largul coastelor
maritime române, la o distanță de 20 mile marine, în zona economică
exclusivă a României din Marea Neagră, nava reclamantului a fost acostată de
o navă a pazei de coastă române. În urma controlului, la bordul navei
reclamantului s-au găsit aproximativ 20 de calcani și o plasă de pescuit având
o dimensiune a ochiurilor mai mică decât cea prevăzută de legislația
românească pentru plasele de pescuit calcani. La cererea pazei de coastă,
reclamantul a scos din apă mai multe plase de pescuit aflate în apropierea
navei sale.
Nava reclamantului a fost escortată în portul Mangalia, unde a fost
sechestrată, iar calcanii au fost confiscați.
Reclamantul a fost arestat preventiv. La punerea sa în libertate, i s-a
interzis să părăsească teritoriul Românei pe durata urmăririi penale, dată în
competența Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia.
Parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru
pescuit ilegal de calcan în zona economică exclusivă a României.
Art. 6 din Convenție (aspecte penale). Încălcare. Condamnarea… 157
Reclamantului i s-a imputat faptul că a practicat pescuitul în această zonă fără
a avea licență de pescuit emisă de autoritățile române și că a utilizat materiale
pentru pescuit care nu erau conforme legislației române.
În apărare, reclamantul a prezentat autorităților române licența și
permisul de pescuit bulgare. El a susținut că aceste documente îi permiteau
pescuitul unei anumite cantități de calcan în zona economică exclusivă a
Mării Negre, în limita cotelor de pescuit alocate Bulgariei în cadrul politicii
de pescuit a Uniunii Europene (UE).
De asemenea, a susținut că ambarcațiunea sa era o navă de pescuit
comunitară și că zona economică exclusivă a României din Marea Neagră
face parte din apele comunitare, fiindu-i aplicabile regulile politicii comune
de pescuit, îndeosebi dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2371/2002 al
Consiliului din 20 decembrie 2002, care îl autorizau să pescuiască în această
zonă.
În același timp, el a susținut că nu îi aparținea plasa de pescuit găsită la
bordul navei sale și că aceasta a fost adusă la bord pentru că s-a prins de
propriile plase și, în consecință, era obligat să o ducă înapoi în port și să o
returneze autorităților bulgare. El a adăugat că nici plasele de pescuit scoase la
cererea pazei de coastă nu îi aparțineau. În privința calcanilor găsiți la bord, a
arătat că aceștia făceau parte din cota de pescuit alocată Bulgariei.
La 15 mai 2011, reclamantului i s-a permis întoarcerea în Bulgaria. La
22 martie 2012, nava i-a fost restituită.
La cererea parchetului, Agenția Națională de Pescuit română2 a
precizat că regulile politicii comune de pescuit permiteau accesul navelor
aflate sub pavilionul unui stat membru în zona economică exclusivă a
României în Marea Neagră, însă dreptul de a pescui era condiționat de
obținerea unei autorizații de pescuit emise de autoritățile române.
Tot la solicitarea parchetului, Institutul Român de Cercetări Maritime 3
a arătat că utilizarea materialelor de pescuit neconforme legislației române a
fost de natură să pună în pericol populația de calcan și să provoace capturi
accidentale ale altor specii protejate.
Prin rechizitoriul din 5 septembrie 2011, parchetul a dispus trimiterea
în judecată a reclamantului și a sesizat Judecătoria Mangalia cu privire la
infracțiunile prevăzute de art. 64 lit. a), i) și k) și art. 65 alin. (1) lit. b) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/20084, constând în pescuitul fără
2
Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură (ANPA).
3
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină “Grigore Antipa” (INCDM).
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 10 martie 2008, cu
licență, utilizarea unor materiale de pescuit industrial fără autorizație și
pescuitul cu materiale interzise.
Printr-o hotărâre din 18 octombrie 2011, judecătoria a dispus achitarea
reclamantului, constatând că acesta deținea toate documentele cerute de
legislația Uniunii Europene pentru a putea pescui calcan în zona economică
exclusivă a României din Marea Neagră. Prima instanță a constatat că, în
conformitate cu regulile politicii comune de pescuit, în special art. 17
paragr. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2371/20025, reclamantul nu avea nevoie
de o licență de pescuit emisă de autoritățile române pentru a practica acest tip
de pescuit.
Printre altele, prima instanță a considerat că reclamantului nu i se
poate reproșa utilizarea materialelor de pescuit neautorizate. În esență,
judecătoria a considerat că nu s-a demonstrat că plasele de pescuit scoase din
apă la cererea pazei de coastă au aparținut reclamantului. În privința plaselor
de pescuit găsite la bordul navei reclamantului, prima instanță a constatat că
acesta deținea o autorizație generală care îi permitea pescuitul industrial și că,
în lipsa unor standarde comune ale statelor limitrofe Mării Negre, doar
legislația română prevedea necesitatea deținerii unei autorizații speciale
pentru pescuitul calcanului. Având în vedere împrejurările cauzei și, în
special, cantitatea mică de pește capturată, prima instanță a considerat că fapta
reclamantului nu avea gradul de gravitate al unei infracțiuni și i-a aplicat
acestuia o sancțiune administrativă.
Parchetul și reclamantul au declarat apel; parchetul a solicitat
condamnarea reclamantului pentru pescuit ilicit; reclamantul a solicitat
înlăturarea amenzii administrative care i-a fost aplicată.
Printr-o hotărâre din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a
admis apelul parchetului, considerând că, în absența unui acord bilateral între
România și Bulgaria referitor la condițiile de acces și pescuitul industrial în
apele comunitare, prima instanță ar fi avut obligația să își motiveze decizia de
a aplica în speță art. 17 paragr. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 și de a
nu aplica legislația națională și Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului
mării6.
5
Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 privind
conservarea și exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica comună
în domeniul pescuitului.
6
Ratificată de România prin Legea nr. 110/1996 privind ratificarea Convenției
Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie
1982, și aderarea la Acordul referitor la aplicarea părții a XI-a a Convenției Națiunilor Unite
asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficiale
al României, Partea I, nr. 300 din 21 noiembrie 1996.
În consecință, curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare
Judecătoriei Mangalia, pentru a stabili regimul juridic aplicabil activităților de
pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.
La o dată neprecizată, autoritățile bulgare au sesizat Comisia
Europeană (,,Comisia”) cu privire la incidentul în care a fost implicat
reclamantul. Comisia a solicitat explicații autorităților române.
La 21 decembrie 2011, Direcția Generală pentru Afaceri Maritime și
Pescuit din cadrul Comisiei Europene (DG MARE) a transmis autorităților
române o scrisoare prin care le informa cu privire la săvârșirea, în
instrumentarea cazului, a unor erori grave de interpretare și aplicare a
regulilor politicii comune de pescuit, în special a Regulamentului (CE)
nr. 2371/2002 și a Regulamentului (UE) nr. 1256/20107.
DG MARE a considerat că sechestrarea navei reclamantului, dispusă
pentru motivul că reclamantul nu deținea o autorizație de pescuit română,
contravenea acestor regulamente europene.
De asemenea, DG MARE a arătat că procedurile desfășurate împotriva
reclamantului pentru utilizarea unor plase de pescuit neconforme legislației
europene contraveneau dreptului Uniunii Europene (,,UE”). În această
privință, DG MARE a precizat că dreptul Uniunii nu prevede norme tehnice
comune în privința materialelor pentru pescuirea calcanului în Marea Neagră.
Ea a arătat că autoritățile române puteau reglementa doar cu privire la
dimensiunile ochiurilor plaselor de pescuit calcanul în apele teritoriale situate
la mai puțin de 12 mile marine în largul coastelor lor maritime.
În final, DG MARE a solicitat autorităților române remedierea acestei
situații. Ea a reamintit că doar organele UE aveau competența exclusivă de a
adopta măsuri de conservare a resurselor piscicole din Marea Neagră în cadrul
politicii comune de pescuit și că autoritățile naționale nu puteau reglementa în
acest domeniu fără acordul organelor europene.
Printr-o scrisoare din 13 martie 2012, adresată unei asociații bulgare
care a acționat în numele reclamantului, DG MARE a confirmat că un vas de
pescuit sub pavilion bulgar care beneficiază de licență de pescuit acordată de
autoritățile bulgare are dreptul de a pescui în zona economică exclusivă a
României din Marea Neagră.
La 10 mai 2012, în considerarea poziției Comisiei, parchetul a solicitat
Judecătoriei Mangalia sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene
(,,CJUE”) cu o trimitere preliminară privind interpretarea și aplicarea regulilor
de politică comună de pescuit. Parchetul a susținut că trebuie să se solicite
7
Regulamentul (UE) nr. 1256/2010 al Consiliului din 17 decembrie 2010 de
stabilire, pentru 2011, a posibilităților de pescuit pentru anumite resurse halieutice aplicabile
în Marea Neagră.
CJUE să stabilească dacă aceste reguli se opun adoptării de către autoritățile
române a unor reguli privind pescuitul în zona economică exclusivă a
României în Marea Neagră. Reclamantul a fost de acord cu această cerere.
La 11 octombrie 2012, Judecătoria Mangalia a respins cererea,
considerând că aceasta privește fondul litigiului, nu dreptul Uniunii, a cărui
interpretare și aplicare erau, în opinia sa, lipsite de orice îndoială.
Printr-o hotărâre din 12 februarie 2013, judecătoria a stabilit că
regimul juridic aplicabil activităților de pescuit în zona economică exclusivă a
României în Marea Neagră era cel al politicii comune de pescuit a UE.
Ea a menționat că art. 17 paragr. 1 din Regulamentul (CE)
nr. 2371/2002 stabilea expres principiul liberului acces în zonele de pescuit
ale statelor membre pentru toate navele comunitare deținătoare ale unei
licențe de pescuit.
Totodată, a subliniat că accesul în zonele de pescuit ale statelor
membre, situate la mai mult de 12 mile marine în largul coastei, era permis
navelor înregistrate în registrul flotei de pescuit comunitare care dețineau o
licență de pescuit eliberată de statul membru al cărui pavilion îl arborau.
Instanța a menționat că, în speță, nava reclamantului era o navă de
pescuit comunitară, aceasta dispunea de licență de pescuit valabilă emisă de
autoritățile bulgare și că aceasta a fost controlată în apele comunitare la o
distanță mai mare de 12 mile marine în largul coastei române.
Amintind că dreptul Uniunii primează legislației naționale, instanța a
concluzionat că reclamantul nu este vinovat de pescuit ilegal. În consecință, a
dispus achitarea și l-a obligat pe reclamant la plata unei amenzi administrative
de 1.000 RON, aproximativ 230 de euro, pentru motivele deja arătate în
hotărârea din 18 octombrie 2011.
Parchetul a declarat apel, solicitând condamnarea reclamantului pentru
pescuit ilegal și confiscarea în echivalent a navei. Reclamantul a solicitat
menținerea achitării, reiterând faptul că autoritățile române nu puteau dispune
urmărirea sa penală pentru pescuit ilicit, întrucât a respectat regulile politicii
comune de pescuit.
În data de 25 aprilie 2013, în temeiul art. 258 din Tratatul privind
Funcționarea Uniunii Europene, în considerarea incidentului în care a fost
implicat reclamantul și a altora similare, Comisia a deschis împotriva
României o procedură de infringement (procedura nr. 2013/2043). Autoritățile
române au fost puse în întârziere cu privire la respectarea principiului
accesului egal în apele și la resursele Uniunii Europene în Marea Neagră.
Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 2013, curtea de apel a
infirmat hotărârea dată de prima instanță, reținând că, în mod greșit, prima
instanță a considerat că regimul juridic aplicabil zonei economice exclusive a
României în Marea Neagră era cel al Uniunii Europene.
Contrar primei instanțe, curtea de apel a considerat că normele
aplicabile în această cauză erau cele din Convenția Națiunilor Unite cu privire
la dreptul mării și legislația națională adoptată în temeiul acestei convenții. Ea
a considerat că legislația națională stabilea dreptul suveran cu privire la zona
economică exclusivă a României în Marea Neagră și a concluzionat că navele
aflate sub pavilion bulgar care operau în această zonă erau supuse jurisdicției
României şi obligate să se supună legislației române.
Curtea de apel a stabilit că, în speță, reclamantul, nefiind titularul unei
licențe de pescuit române, este vinovat de pescuit ilegal. Argumentul
reclamantului privind aplicarea regulilor politicii comune de pescuit a fost
respins. În esență, curtea a considerat că aceste reguli nu se opun unei
legislații care instituie obligația de a deține o licență de pescuit emisă de
autoritățile române.
Curtea de apel a ajuns la această concluzie considerând că, potrivit
dispozițiilor art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002, navele de pescuit
aflate sub pavilionul unui stat membru se bucură de acces egal la resursele
maritime ale Uniunii Europene, dar dreptul de a pescui nu este nici liber, nici
nelimitat.
Ea a subliniat că art. 8 din acest regulament autorizează statele
membre să adopte măsuri de urgență dacă există probe cu privire la existența
unei amenințări grave și neprevăzute, rezultate din activitățile de pescuit, care
pun în pericol resursele acvatice vii sau ecosistemul marin din apele aflate sub
suveranitatea sau jurisdicția lor.
Or, curtea de apel a considerat că instituirea unor reguli naționale
specifice pentru pescuitul calcanului răspunde unei asemenea amenințări.
Pe baza punctului de vedere al Institutului Român pentru Cercetări
Maritime, curtea de apel a considerat că pescuitul practicat de reclamant a
constituit braconaj și că a pus în pericol echilibrul ecosistemului marin, astfel
încât se impune ca reclamantul să fie aspru pedepsit, pentru descurajarea sa și
a terților de a mai practica, în viitor, aceste forme de pescuit.
În lumina acestor considerente, curtea de apel a constatat vinovăția
reclamantului în ceea ce privește pescuitul ilicit prin utilizarea unor
instrumente interzise și l-a condamnat la o pedeapsă de un an închisoare cu
suspendare pentru infracțiunea prevăzută de art. 65 alin. (1) lit. b) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008. De asemenea, l-a condamnat
la câte trei amenzi penale în cuantum de 6.000 RON (aproximativ 350 euro),
în total 18.000 RON, pentru infracțiunile prevăzute de art. 64 lit. a), i) și k)
din aceeași ordonanță.
Totodată, a dispus, cu titlu de sancțiuni complementare, confiscarea în
echivalent a unei părți din valoarea navei, în cuantum de 10.000 RON
(aproximativ 2.250 euro), și interzicerea dreptului de a pescui în zona
economică exclusivă a României din Marea Neagră timp de un an8.
Reclamantul a sesizat comisia pentru petiții din Parlamentul European.
Acesta a adresat o cerere de informații Comisiei, care a răspuns la 28
februarie 2015 astfel: ,,în cazul reclamantului, prima instanță a interpretat
corect dispozițiile relevante din dreptul UE referitoare la libera circulație. Cu
toate acestea, admițând apelul parchetului, în octombrie 2013, curtea de apel a
infirmat această hotărâre și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă deosebit
de severă. Se pare că, curtea de apel a ignorat poziția Comisiei privitoare la
interpretarea dispozițiilor din dreptul UE aplicabil în cauză (punctul de vedere
al Comisiei a fost depus la dosarul cauzei) și a omis să sesizeze CJUE cu o
trimitere preliminară care ar fi putut înlătura eventualele îndoieli cu privire la
interpretarea corectă a dreptului UE. Ținând seama de aceste elemente și
luând în considerare că prezenta cauză se referă la principii fundamentale ale
UE, în prezent, Comisia analizează oportunitatea declanșării unei proceduri de
infringement printr-o punere în întârziere formală”9.
La 18 iunie 2015, în cadrul procedurii de încălcare a dreptului
comunitar, Comisia a transmis autorităților române o notificare formală
suplimentară10.
La 15 februarie 2017, Comisia a emis o opinie motivată în care a
reproșat României faptul că nu a asigurat navelor aflate sub pavilion bulgar
accesul egal la resursele UE din Marea Neagră și a îndemnat autoritățile
române să remedieze această situație.
Printr-o decizie din 28 martie 2017, ministerul român al agriculturii și
pescuitului a autorizat expres accesul în apele și la resursele din Marea
Neagră aflate sub jurisdicția României pentru toate navele de pescuit aflate
sub pavilionul unui stat membru, care dețin o licență de pescuit emisă de un
stat membru11.
La 25 februarie 2018, având în vedere modificarea cadrului juridic
național, Comisia a încetat procedura de infringement12.
(...)
8
Ibidem, paragr. 5-46.
9
Ibidem, paragr. 47.
10
Ibidem, paragr. 48.
11
12
Ibidem, paragr. 52.
Cu privire la fondul cererii
Reclamantul a susținut că hotărârea de condamnare a fost arbitrară. El
a reproșat curții de apel faptul că a interpretat și aplicat regulile referitoare la
politica comună de pescuit într-o manieră evident greșită. De asemenea, el a
criticat omisiunea curții de apel de a sesiza CJUE cu trimiterea preliminară,
chestiune ridicată de părți în fața primei instanțe.
Aprecierea Curții
a) Principiile generale13
Curtea reamintește că în hotărârea din cauza Moreira Ferreira
împotriva Portugaliei (nr. 2) [MC], nr. 19867/12, § 83, 11 iulie 2017, în care
a examinat sub aspectul penal al art. 6 din Convenție o plângere care viza
lipsa de echitate determinată de raționamentul instanțelor, a indicat principiile
generale astfel:
,,a) Nu este sarcina Curții de a corecta erorile de fapt sau de drept
eventual comise de jurisdicțiile interne, cu excepția cazului și în măsura în
care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de
Convenție, de exemplu, dacă pot fi considerate, în mod excepțional, ca fiind o
«lipsă de echitate» incompatibilă cu art. 6 din Convenție.
b) Art. 6 paragr. 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea
probelor sau aprecierea acestora; aceste chestiuni aparțin în primul rând
dreptului intern și jurisdicțiilor naționale. În principiu, chestiuni precum
puterea probatorie dată de instanțele naționale unui mijloc de probă ori
concluziile sau aprecierile instanțelor asupra acestor probe nu intră în sfera
competenței Curții. Rolul Curții nu este acela de a se substitui instanțelor
naționale și de a deveni o a patra instanță și nici de a repune în discuție
deciziile instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile acestora
sunt în mod evident nerezonabile”.
În această hotărâre, Curtea a precizat că o decizie a unei instanțe
naționale nu poate fi calificată ca fiind ,,arbitrară” în așa măsură încât a fost
afectată echitatea procesului decât dacă este lipsită de orice motivare sau dacă
raționamentul instanței se întemeiază pe o eroare de fapt sau de drept
evidentă, săvârșită de judecătorul național, sau dacă este rezultatul unei
,,denegări de dreptate” [Moreira Ferreira (nr. 2), precit., § 85].
În același timp, Curtea reamintește că prevederile Convenției nu
garantează, ca atare, dreptul la sesizarea CJUE cu o trimitere preliminară de
către instanțele naționale (Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei,
nr. 3989/07 și 38353/07, § 57, 20 septembrie 2011; Sanofi Pasteur împotriva
Franței, nr. 25137/16, § 69, 13 februarie 2020).
13
Este în primul rând sarcina autorităților naționale, în special a
instanțelor, de a interpreta și aplica dreptul intern și, după caz, în conformitate
cu dreptul Uniunii Europene, cu excepția unei interpretări arbitrare sau în mod
evident nerezonabile. Rolul Curții se limitează la a verifica compatibilitatea
efectelor acestei interpretări cu prevederile Convenției (Thimothawes
împotriva Belgiei, nr. 39061/11, § 71, 4 aprilie 2017 și jurisprudența loc. cit.).
b) Aplicarea acestor principii în speță14
În lumina faptelor din cauză, curtea observă că autoritățile române l-au
urmărit penal pe reclamant întrucât nu era titularul unei licențe de pescuit
românești şi pentru că a utilizat plase de pescuit interzise de legislația
românească.
Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 2013, curtea de apel a
stabilit că navele comunitare, precum aceea a reclamantului, sunt supuse
prevederilor din legislația română adoptată în aplicarea Convenției Națiunilor
Unite cu privire la dreptul mării. În speță, ea a făcut aplicarea regulilor din
dreptul național referitoare la pescuitul de calcan și a considerat că aceste
reguli nu sunt contrare regulilor din dreptul Uniunii Europene privind politica
comună în domeniul pescuitului.
În prealabil, Curtea observă că prezenta cauză diferă în mod evident
de cauzele precedente în care a examinat obligația jurisdicțiilor interne de a-și
motiva deciziile prin care refuză să formuleze o trimitere preliminară (Ullens
de Schooten și Rezabek, Sanofi Pasteur, precit.). În esență, în prezenta cauză
nu se pune problema refuzului Curții de Apel Constanța de a sesiza CJUE cu
o trimitere preliminară în vederea interpretării dreptului Uniunii Europene,
cerere, de altfel, formulată de părți, ci problema este dacă hotărârea definitivă
din 2 octombrie 2013 a fost rezultatul unei vădite erori de drept.
Reclamantul consideră că a fost condamnat în mod arbitrar, în urma
unei interpretări contrare dreptului Uniuni Europene. Guvernul contestă
această teză și susține că hotărârea din 2 octombrie 2013 a fost motivată în
mod corespunzător.
Curtea constată că esența litigiului privește aplicarea regulilor din
dreptul Uniunii activităților de pescuit practicate în zona economică exclusivă
a României în Marea Neagră.
În același timp, Curtea constată că curtea de apel a dat o interpretare
proprie acestor reguli și a aplicat în speță legislația internă referitoare la
pescuit.
Prin urmare, Curtea este chemată să stabilească dacă, în această
privință, motivarea curții de apel este conformă standardelor Convenției.
14
Curtea observă că regulile politicii comune de pescuit sunt stabilite în
mai multe regulamente care au forță obligatorie în toate elementele lor și că
prevederile acestora sunt direct aplicabile în statele membre.
Ea reamintește că deja a subliniat în jurisprudența sa că în sistemul
juridic al UE, un regulament este, spre deosebire de o directivă, obligatoriu în
toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre {Avotiņš
împotriva Letoniei [MC], nr. 17502/07, § 106, 23 mai 2016}. În temeiul
principiului preeminenței dreptului Uniunii, un asemenea regulament
beneficiază de efect direct și prevalează dreptului intern contrar {Bosphorus
Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei [MC],
nr. 45036/98, § 92, CEDH 2005 VI}.
Curtea observă că, în speță, nava reclamantului s-a aflat în largul
coastelor române, la o distanță de 20 de mile marine în zona economică
exclusivă a României. În consecință, dispozițiile art. 17 din Regulamentul
(CE) nr. 2371/2002 care prevăd accesul egal în apele și la resursele din apele
comunitare era aplicabil în cauza reclamantului. În ceea ce privește art. 8 din
regulamentul anterior menționat, Curtea constată că autoritățile interne nu au
recurs în niciun fel la mecanismul prevăzut de acest articol, pentru a limita
accesul la aceste resurse.
Totodată, Curtea observă că și Comisia a indicat cu claritate că
procedurile desfășurate de autoritățile române împotriva reclamantului au fost
contrare dreptului UE și în special Regulamentelor (CE) nr. 231/2002 și (UE)
nr. 1256/2010. Comisia a precizat că legislația națională care impunea o
licență de pescuit emisă de autoritățile române și prevedea o dimensiune
minimă pentru ochiurile plaselor utilizate la pescuitul în zona economică
exclusivă a României în Marea Neagră erau contrare regulilor politicii
comune de pescuit. Poziția Comisiei, care s-a referit în mod special la cazul
reclamantului, a fost comunicată autorităților mai înainte de a se pronunța
hotărârea definitivă a curții de apel.
În plus, neîndeplinirea de către statul pârât a obligațiilor care îi
reveneau în cadrul politicii comune de pescuit a format obiect al unei
proceduri de infringement aflată în legătură cu incidentul în care a fost
implicat reclamantul, precum și cu alte incidente similare. Această procedură
era pendinte la data la care curtea de apel a pronunțat hotărârea definitivă din
2 octombrie 2013, iar Comisia nu a încetat procedura decât atunci când
România și-a modificat legislația internă și regulile de acces în apele și la
resursele din Marea Neagră aflate în jurisdicția sa, pentru a le face conforme
cu dreptul european.
În lumina dispozițiilor din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 și a
opiniei foarte clare a Comisiei în privința aplicării regulilor politicii comune
de pescuit, Curtea consideră că, prin condamnarea reclamantului, în condițiile
în care Comisia a stabilit că procedurile desfășurate împotriva acestuia sunt
contrare acestor reguli, Curtea de apel a comis o evidentă eroare de drept. În
caz de dubiu, curtea de apel ar fi trebuit să sesizeze CJUE cu privire la
interpretarea regulilor incidente în cauză.
Considerentele de mai sus îi sunt suficiente Curții pentru a
concluziona că reclamantul a fost victima unei ,,denegări de dreptate”.
În consecință, a existat o încălcare a art. 6 paragr. 1 din
Convenție.
II. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenție
Reclamantul susține că sancțiunile complementare de natură
pecuniară, respectiv confiscarea unei părți din valoarea navei și interdicția de
a pescui, pronunțate împotriva sa de curtea de apel au fost nelegale și, prin
aceasta, contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție15.
(...)
Aprecierea Curții16
Curtea reamintește că o licență de exploatare a unei activități
comerciale constituie un bun și că retragerea unei asemenea licențe se
analizează ca o atingere adusă dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1
(a se vedea, de exemplu, Tre Traktörer AB împotriva Suediei, 7 iulie 1989, §
53, serie A nr. 159; Megadat.com SRL împotriva Moldovei, nr. 21151/04, §
63, CEDH 2008 și Vékony împotriva Ungariei, nr. 65681/13, §§ 29 și 30, 13
ianuarie 2015).
În speță, Curtea constată că reclamantul deținea o licență de pescuit
emisă de autoritățile bulgare și că, în temeiul acesteia, era autorizat să
pescuiască în apele comunitare, din care făcea parte și zona economică
exclusivă a României în Marea Neagră. Așadar, interdicția temporară de a
pescui în această zonă, dispusă de curtea de apel, i-a restrâns drepturile
rezultate din licență.
Desigur că licența a rămas valabilă (a se vedea, a contrario, Tre
Traktörer AB, precit., § 53 și Vékony, precit., § 29).
Cu toate acestea, Curtea reamintește că a stabilit deja că art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este aplicabil nu doar atunci când
licența în discuție nu a fost retrasă, ci și atunci când a fost lipsită de efecte
{Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano împotriva Italiei [MC], nr. 38433/09, §§
177 și 178, CEDH 2012}.
15
Ibidem, paragr. 100.
16
Curtea observă că, în speță, pescuitul în ,,apele comunitare” în Marea
Neagră dă expresie exercitării normale a unei activități a reclamantului și că
interdicția temporară de a pescui în zona economică exclusivă a României din
Marea Neagră, ape care fac parte din ,,apele comunitare”, a lipsit parțial de
efecte licența pe care acesta o deținea. De aceea, Curtea consideră că această
interdicție a adus atingere dreptului reclamantului la respectarea bunurilor
sale, mai precis intereselor economice aflate în legătură cu activitatea sa de
pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră (a se
vedea, mutatis mutandis, O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd
împotriva Irlandei, nr. 44460/16, § 90, 7 iunie 2018).
În consecință, plângerea reclamantului, sub acest aspect, este
compatibilă ratione materiae cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție.
(...)
B. Cu privire la fond17
Reclamantul a susținut că sancțiunile complementare, de natură
pecuniară, care i-au fost aplicate de curtea de apel erau ilegale și
disproporționate.
Dimpotrivă, Guvernul a arătat că aceste sancțiuni erau prevăzute de
art. 64 și art. 65 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008, că aceste
dispoziții erau accesibile, clare și previzibile și aveau ca scop protejarea
ecosistemului marin împotriva efectelor negative ale braconajului și a adăugat
că, la stabilirea sancțiunilor litigioase, curtea de apel a pus în balanță diferitele
interese aflate în discuție și a examinat proporționalitate a măsurilor luate în
raport cu scopul acestora, care viza un interes general.
Curtea consideră că sancțiunile complementare pecuniare aplicate
reclamantului au constituit o ingerință în dreptul acestuia la respectarea
bunurilor sale și că o atare ingerință trebuie analizată ca ,,o reglementare cu
privire la folosința bunurilor” în sensul celui de-al doilea alineat al art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, pentru interdicția
temporară de a pescui, O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd, precit.,
§ 104 și, pentru confiscarea în echivalent, Plechkov împotriva României,
nr. 1660/03, § 87, 16 septembrie 2014).
De asemenea, Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune,
mai înainte de toate, ca ingerința autorității publice în ceea ce privește
folosința bunurilor să fie legală: cel de-al doilea paragraf al primului alineat al
acestui articol autorizează o privare de proprietate doar ,,în condițiile
prevăzute de lege”; cel de-al doilea alineat recunoaște statelor semnatare ale
17
convenției dreptul de a reglementa prin lege folosința bunurilor. În plus,
trebuie să existe un just echilibru între cerințele interesului general al
comunității și imperativul protejării drepturilor fundamentale ale
particularilor. Acest imperativ este îndeplinit doar atunci când ingerința în
cauză a fost conformă principiului legalității și nu a avut un caracter arbitrar
{Iatridis împotriva Greciei [MC], nr. 31107/96, § 58, CEDH 1999 II}.
Curtea observă că, în speță, sancțiunile pecuniare aplicate
reclamantului erau prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 23/2008 și că acestea erau complementare unei condamnări pentru o faptă
de braconaj piscicol.
Cu toate acestea, reamintește că, în precedent, a constatat că,
condamnarea reclamantului a fost rezultatul unei vădite erori de drept.
În consecință, dispozițiile anterior menționate nu puteau constitui o
bază legală pentru sancțiunile complementare de natură pecuniară aplicate
reclamantului, de vreme ce normele europene îi permiteau, în mod clar,
pescuitul în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.
În aceste condiții, nu este necesar să se stabilească dacă a fost
menținut justul echilibru între interesele generale ale comunității și
imperativul salvgardării drepturilor individuale.
Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenție.
AVIZUL CONSULTATIV SOLICITAT CURȚII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI DE CURTEA DE CASAȚIE DIN
ARMENIA. PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE PENTRU
SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNILOR CARE CONSTITUIE ACTE DE
TORTURĂ. EXISTĂ UN CONFLICT ÎNTRE DISPOZIȚIILE
CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, CARE
INTERZIC ACTELE DE TORTURĂ, ȘI CELE CARE
REGLEMENTEAZĂ PRINCIPIUL LEGALITĂȚII?
ABSTRACT
By the Advisory Opinion issued at the request of the Court of

Cassation of Armenia, the European Court of Human Rights
concluded that the principle of legality of criminalization, as
regulated by art. 7 of the Convention for the Protection of Human
Rights and Fundamental Freedoms, prohibits the reactivation of
criminal liability after the expiry of the limitation period even in
the case of acts of torture prohibited by art. 3 of the Convention.
Keywords: Protocol no. 16 to the Convention for the Protection of

Human Rights and Fundamental Freedoms, request for an
advisory opinion, the prohibition of torture, the legality of
incrimination, the prescription of criminal liability.
1. Observații preliminare privind mecanismul de solicitare a

avizului consultativ pus la dispoziție de Protocolul nr. 16 adițional la
Convenție
Protocolul nr. 16 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și libertăților fundamentale (în continuare Convenția), semnat la
Strasbourg la data de 2 octombrie 2013 și intrat în vigoare la data de 1 august
2018, după ratificarea lui de către minimul necesar de 10 state semnatare,
pune la dispoziția celor mai înalte instanțe reprezentând statele părți o
procedură sui generis prin care poate fi sesizată Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (în continuare Curtea sau Curtea EDO) cu o solicitare de
aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu referitoare la interpretarea
și aplicarea drepturilor garantate de Convenție și protocoalele sale1.
Avizul consultativ poate fi solicitat doar dacă instanța respectivă este
învestită cu o cauză pendinte. Solicitarea trebuie motivată cu privire la
1
Art. 1 din Protocolul nr.16 adițional la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
170 Răzvan-Horaţiu Radu
contextul de drept și de fapt. Avizele consultative sunt pronunțate de Marea
Cameră, sunt motivate și publicate pe pagina de internet a Curții Europene și
nu au efecte obligatorii2. Totuși, deși art. 5 din Protocol prevede faptul că ele
nu sunt obligatorii, consider că efectele lor nu pot fi ignorate nici de instanța
care le-a solicitat și nici de autoritățile altor state membre ale Consiliului
Europei, semnatare sau nu ale protocolului, întrucât din cuprinsul lor reies
principii importante privind jurisprudența Curții. Forța lor jurisprudențială
este cu atât mai importantă cu cât Avizele emană de la Marea Cameră a Curții
și, prin urmare, apreciez că au autoritatea lucrului interpretat3.
Până în acest moment, Curtea Europeană a acceptat doar 5 solicitări de
Aviz consultativ, de la Curtea de Casație și Consiliul de Stat din Franța, de la
Curtea Constituțională și Curtea de Casație din Armenia și de la Curtea
Supremă Administrativă din Lituania4.
România a semnat Protocolul nr. 16 la data de 14 octombrie 2014 și
l-a ratificat prin Legea nr. 173/20225 pentru adoptarea unor măsuri necesare
punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2
octombrie 2013. Conform art. 7 și 8 din Protocolul nr. 16, acesta produce
efecte depline cu privire la România din prima zi a lunii care urmează
expirării unei perioade de 3 luni după data depunerii instrumentului de
ratificare, adică de la 1 ianuarie 20236. Din cuprinsul legii de ratificare reiese
că instanțele din România care pot solicita avize consultative sunt Înalta Curte
de Casație și Justiție și Curtea Constituțională. Astfel, Înalta Curte de Casație
și Justiție poate solicita avize consultative atât în materie civilă, cât și penală.
Sesizarea se face prin încheiere motivată, din oficiu sau la solicitarea unei
părți, a procurorului sau a persoanei vătămate. În materie civilă, sesizarea se
face de Înalta Curte de Casație și Justiție învestită cu soluționarea cauzei în
recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În materie penală,
sesizarea se poate face de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă este
învestită cu judecarea unei cauze în primă sau ultimă instanță ori în procedura
2
Art. 4 și 5 din Protocolul nr.16 adițional la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
3
R.-H. Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curs universitar,
Editura Universul Juridic, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2022, p. 11.
4
A se vedea
https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=caselaw/advisoryopinions&c=, consultat la 10
martie 2023.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022.
6
A se vedea https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=signatures-
by-treaty&treatynum=214, consultat la 10 martie 2023.
Avizul consultativ solicitat Curții Europene a Drepturilor Omului … 171
sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept. Încheierea de sesizare nu poate fi supusă nici unei căi de
atac. Sesizarea poate fi retrasă oricând până la pronunțarea Curții, iar o nouă
sesizare în cadrul aceleiași proceduri nu mai este posibilă7. Curtea
Constituțională poate solicita un aviz consultativ Curții Europene în
exercitarea competențelor sale conferite de legea fundamentală de a judeca
excepțiile de neconstituționalitate sau contestațiile ce au ca obiect
constituționalitatea unui partid politic8.
Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului printr-o astfel de
procedură duce la suspendarea judecării cauzei. Suspendarea este facultativă
dacă sesizarea este făcută de instanța supremă când judecă în fond sau recurs.
Suspendarea este obligatorie dacă sesizarea este făcută de Curtea
Constituțională sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul învestit în
vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în materie civilă sau penală. Deși
avizele pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu sunt
obligatorii9, totuși ele pot deschide calea unei revizuiri pentru că prin legea de
ratificare se introduc și noi cazuri de revizuire ca urmare a pronunțării de către
Curtea Europeană a unui aviz consultativ10. Mai mult, emiterea unui aviz de
către Curtea Europeană nu împiedică persoanele interesate să se adreseze
acesteia cu cereri individuale în exercitarea dreptului la recurs individual, așa
cum este garantat de art. 34 din Convenție11.
2. Contextul sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului de

către Curtea de Casație din Armenia în vederea formulării unui aviz
consultativ
La data de 1 februarie 2021, Curtea de Casație din Armenia a solicitat
Curții EDO, în baza art. 1 din Protocolul nr. 16 adițional la Convenție, un aviz
consultativ cu privire la faptul dacă o decizie bazată pe dreptul internațional
de a aplica regulile prescripției răspunderii penale pentru autorii infracțiunilor
de tortură sau a celor asimilate acestora este compatibilă cu art. 7 din
Convenție, într-o situație în care dreptul intern nu prevede aplicarea regulilor
în discuție12.
7
Art. 2 din Legea nr. 173/2022.
8
9
10
Art. 7 și 8 din Legea nr. 173/2022.
11
12
A se vedea www.echr.coe.int; Avizul consultativ privind aplicabilitatea
prescripției urmăririlor penale, condamnărilor și sancțiunilor pentru infracțiuni care constituie
în substanță acte de tortură, solicitat de Curtea de Casație din Armenia, pct. 1 și 10.
Solicitarea avizului consultativ are la bază desfășurarea unei proceduri
penale împotriva a doi polițiști armeni, implicați în aplicarea de acte de tortură
unei persoane aflate în arest preventiv, care ulterior a sesizat Curtea EDO,
făcând obiectul cauzei Virabyan împotriva Armeniei.
În această cauză, Curtea a considerat că autoritățile armene au încălcat
art. 3 din Convenție atât sub aspect substanțial, cât și procedural. Sub aspect
substanțial, Curtea Europeană a apreciat că organele de poliție au supus
reclamantul, cu scopul de a-l pedepsi și intimida, la o serie de violențe ce i-au
produs acestuia leziuni foarte severe, caracterizate de Curte drept acte de
tortură. În ceea ce privește latura procedurală, Curtea a stabilit că autoritățile
armene nu au desfășurat o anchetă adecvată care să ducă la tragerea la
răspundere penală a persoanelor acuzate de acte de tortură13.
După pronunțarea hotărârii în cauza Virabyan (2 septembrie 2013),
autoritățile armene au redeschis dosarul care îi privea pe cei doi polițiști.
Cauza a fost însă clasată, întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a
răspunderii penale de 10 ani. Procurorul de caz nu a confirmat soluția, întrucât
în opinia sa anchetatorul nu examinase dacă clasarea cauzei era compatibilă
cu normele dreptului internațional, în special cu concluziile Curții EDO
formulate în cauza Mocanu și alții împotriva României14.
Instanța de judecată sesizată după redeschiderea procedurii a stabilit că
cei doi polițiști erau vinovați de săvârșirea infracțiunii de exces de putere prin
utilizarea violenței de către un agent public, prevăzută de art. 309 alin. (2) din
Codul penal armean, însă condamnarea lor nu poate fi dispusă pe baza
jurisprudenței Curții EDO, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.
Mai mult, în opinia instanței, Convenția Europeană nu prevede nicio
interdicție expresă a aplicabilității prescripției în cazurile de tortură și alte
forme de rele tratamente15.
Instanța de apel a respins căile de atac introduse de procuror și
inculpați, confirmând hotărârea și raționamentul primei instanțe. Fiind
sesizată cu un recurs în casație introdus de procuror, Curtea de Casație din
Armenia a sesizat Curtea EDO, în vederea formulării unui aviz consultativ cu
privire la problema de drept sus-menționată.
3. Evaluarea Curții Europene a Drepturilor Omului
Fiind astfel sesizată, Curtea EDO a procedat la o analiză în două etape.
Mai întâi a examinat compatibilitatea interdicției torturii sau a actelor de
violență asimilate acesteia cu intervenția prescripției răspunderii penale, după
13
Ibidem pct. 11; cauza Virabyan împotriva Armeniei, pct. 157-158, 178-179.
14
Ibidem, pct. 12-16.
15
Ibidem, pct. 17, 18 și 20.
care s-a pronunțat asupra acestei probleme din perspectiva principiului
legalității incriminării, prevăzut de art. 7 din Convenție.
3.1.Compatibilitatea prescripției răspunderii penale cu actele de

tortură, interzise de art. 3 din Convenție
Cu privire la acest aspect, Curtea a subliniat că așa cum reiese din
jurisprudența sa constantă, interdicția torturii a devenit o regulă imperativă de
drept internațional și are valoare de jus cogens și, prin urmare, acțiunea penală
pentru asemenea infracțiuni nu ar trebui să fie stinsă prin aplicarea
prescripției, a amnistiei sau a grațierii16.
Făcând o analiză a jurisprudenței în materie referitoare la cauzele
închise ca urmare a împlinirii termenului prescripției răspunderii penale,
Curtea a constatat că această problemă s-a ridicat în mai multe tipuri de
cauze17:
Într-o primă categorie, Curtea a constatat încălcarea art. 3 din
Convenție sub aspect procedural, stabilind că finalizarea unei anchete ca efect
al intervenției prescripției răspunderii penale, cauzată de inactivitatea
autorităților, nu este conformă exigențelor acestui articol (cauza Mocanu și
alții împotriva României).
Într-o a doua categorie, Curtea a considerat că încălcarea garanției
procedurale a fost cauzată de faptul că autoritățile interne nu au acționat cu
promptitudine și diligență, motiv pentru care s-a împlinit termenul de
prescripție (cauzele Bati și alții împotriva Turciei, Pădureț împotriva
Republicii Moldova, Savin împotriva Ucrainei, Barovov împotriva Rusiei
etc.).
Într-o altă categorie, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 3
sub aspect procedural, întrucât autoritățile interne au calificat actele de tortură
sau actele asimilate acestora ca fiind infracțiuni de o gravitate mai scăzută,
ceea ce a dus la aplicarea unor termene de prescripție mai scurte și la
împlinirea lor, înainte ca autorii respectivelor fapte să fie trași la răspundere
penală (cauzele Velev împotriva Bulgariei, O.R. și L.R. împotriva Republicii
Moldova etc.).
Nu în ultimul rând, în alte asemenea cauze, Curtea a constatat că
garanția procedurală prevăzută de art. 3 a fost încălcată, deoarece legislația
internă nu prevedea dispoziții care să incrimineze într-o manieră adecvată
actele de tortură. Mai exact, Curtea a considerat că modul de aplicare a
prescripției cu privire la faptele în discuție nu era compatibilă cu jurisprudența
16
Ibidem, pct. 59; a se vedea și cauzele Al-Adsani împotriva Marii Britanii, pct. 60,
61 și Mocanu și alții împotriva României, pct. 326, citate acolo.
17
Ibidem, pct. 60-63 și cauzele citate acolo.
sa în materie de tortură și rele tratamente (cauzele Cestaro împotriva Italiei,
Cirino și Renne împotriva Italiei, Blait și alții împotriva Italiei etc.).
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a subliniat că ar fi inacceptabil
ca autoritățile naționale să-și acopere lipsa de diligență cu privire la efectuarea
unei anchete efective, conform obligației procedurale ce reiese din art. 3 din
Convenție, prin încălcarea garanțiilor prevăzute de art. 7 din Convenție. Prin
urmare, din jurisprudența Curții nu se poate trage concluzia că autoritățile
naționale pot, în mod direct, în baza Convenției, să înlăture un termen de
prescripție împlinit și, prin repunerea în termenul de prescripție, să tragă la
răspundere penală o persoană. O asemenea măsură ar putea ridica probleme
privind securitatea juridică și ar putea afecta dreptul la apărare, așa cum sunt
garantate de art. 7 din Convenție18.
3.2. Compatibilitatea tragerii la răspundere penală a unei

persoane după împlinirea termenului de prescripție, cu garanțiile
prevăzute de art. 7 din Convenție
În cea de-a doua etapă a raționamentului său, analizând
compatibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane după împlinirea
termenului de prescripție, cu garanțiile prevăzute de art. 7, Curtea a stabilit că
reactivarea răspunderii penale a unei persoane după expirarea termenului de
prescripție poate fi considerată contrară principiilor legalității și
previzibilității consacrate de art. 7 din Convenție. Astfel, dacă o infracțiune
este prescriptibilă în conformitate cu dreptul intern, iar împlinirea termenului
de prescripție duce la înlăturarea răspunderii penale, reluarea urmăririi penale
după împlinirea acestui termen, în lipsa unei baze legale valide, este
incompatibilă cu art. 7 din Convenție. În continuare, Curtea a subliniat că este
în primul rând rolul instanțelor naționale să analizeze normele constituționale
și penale interne și să stabilească dacă regulile de drept internațional au
valoare normativă în ordinea juridică internă, astfel încât să constituie o bază
legală suficient de clară și previzibilă, în sensul art. 7 din Convenție, pentru a
putea trage concluzia că infracțiunea în cauză este imprescriptibilă.
4. Concluzii
În primul rând trebuie subliniat că prin intermediul acestui aviz
consultativ, Curtea EDO nu rezolvă problema conflictului dintre două drepturi
ce fac parte din nucleul dur în materia drepturilor omului, respectiv interdicția
torturii și legalitatea incriminării. Având caracter absolut, de la niciunul din
aceste două drepturi nu se poate deroga în caz de stare de urgență, în
18
Ibidem, pct. 66.
condițiile art. 15 din Convenție. Concluzia pe care autoritățile statelor
membre trebuie să o tragă din acest aviz este că în cazul actelor interzise de
art. 3 din Convenție, ancheta desfășurată la nivel intern trebuie să fie efectivă,
ceea ce înseamnă că finalizarea ei prin constatarea intervenției prescripției
răspunderii penale ar reprezenta o încălcare a Convenției. Cu toate acestea, în
cazul în care se împlinește termenul de prescripție, tragerea la răspundere
penală a unei persoane, fie și pentru săvârșirea unei infracțiuni grave precum
cea de tortură, ar fi echivalentă cu încălcarea principiului legalității
incriminării, garantat de art. 7 din Convenție. Aceasta nu înseamnă că
victimele actelor de tortură nu se bucură de protecția totală a Convenției.
Dimpotrivă, statele au o obligație foarte serioasă de a incrimina corespunzător
aceste acte, de a prevedea termene de prescripție suficient de lungi și, în
special, de a desfășura o urmărire penală diligentă, conformă exigențelor
Convenției, în măsura în care se săvârșesc asemenea infracțiuni.
În al doilea rând, se remarcă faptul că legislația penală a unor state ale
Consiliului Europei consideră actele de tortură ca fiind imprescriptibile, însă
nu există un consens la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei cu
privire la acest aspect19. Aceasta este și soluția la care a apelat legiuitorul
român20.
În al treilea rând, un alt aspect de trebuie observat este că la împlinirea
termenului de prescripție a contribuit și Curtea EDO prin întârzierea cu care a
pronunțat hotărârea în cauza Virabyan. Astfel, deși sesizată încă din 10
noiembrie 2005, Curtea s-a pronunțat abia la data de 2 octombrie 2012,
hotărârea devenind definitivă la 2 ianuarie 2013. Dacă ținem cont că actele de
tortură au fost săvârșite la data de 23 aprilie 2004, iar termenul de prescripție
a răspunderii penale era de 10 ani, practic autorităților armene nu prea le-a
mai rămas timp suficient la dispoziție pentru a finaliza urmărirea penală și
judecata cauzei în termenul indicat.
Nu în ultimul rând, trebuie pusă în discuție și soluția autorităților
române de implementare a Protocolului nr. 16 cu privire la instanțele care pot
sesiza Curtea cu o solicitare de aviz. Dacă inițial, după semnarea protocolului,
s-a optat pentru un număr de 17 instanțe (Curtea Constituțională, Înalta Curte
de Casație și Justiție și toate cele 15 curți de apel civile), omițându-se în mod
inexplicabil Curtea Militară de Apel, ulterior, prin legea de ratificare, s-au
limitat doar la primele două instanțe, respectiv Curtea Constituțională și Înalta
Curte de Casație și Justiție. Apreciez că soluția adoptată este mult mai
potrivită din mai multe rațiuni. Mai întâi, opinez că este normal ca rolul
19
Ibidem, pct. 64, de exemplu, Republica Moldova, Turcia și chiar Armenia, în acest
moment.
20
A se vedea art. 153 Cod penal.
central să îl aibă instanța supremă, având în vedere și rolul acesteia în
unificarea jurisprudenței. Mai apoi, lăsarea unui asemenea instrument la
îndemâna unui număr mare de instanțe risca să dea naștere unui număr mare
de solicitări din România, așa cum s-a întâmplat, spre exemplu, cu utilizarea
mecanismului întrebării preliminare de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii
Europene, prevăzut de art. 267 TFUE. Or, specificul instrumentului pus la
dispoziție de Protocolul nr. 16, asemănător într-o oarecare măsură cu cel
prevăzut de art. 267 TFUE, pare să invite statele membre la prudență și la
utilizarea lui doar în circumstanțe excepționale, în care este necesară
interpretarea Convenției. Cu toate că o parte importantă din hotărârile
instanțelor de judecată rămân definitive la nivelul curților de apel, totuși
trebuie observat că statele membre au notificat doar instanțele de cel mai înalt
nivel ca fiind cele ce pot sesiza Curtea prin acest mecanism (instanța
constituțională, instanța supremă, consiliul de stat, eventual instanțe cu
caracter administrativ, dar tot de cel mai înalt nivel). De altfel, România era
singura dintre statele semnatare care notificase un număr atât de mare de
instanțe21. În orice caz, așa cum menționam mai sus, este inexplicabilă
omisiunea Curții Militare de Apel de pe lista inițială notificată de România
Secretariatului General al Consiliului Europei, mai ales că în ce privește
anumite infracțiuni, doar instanțele militare au competență de judecată.
21
A se vedea https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list?module=signatures-
by-treaty&treatynum=214, consultat la 10 martie 2023.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII DE
JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
HOTĂRÂREA CURŢII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
(CAMERA ÎNTÂI) ÎN CAUZA C-492/22 DIN 8 DECEMBRIE 2022.
„TRIMITERE PRELIMINARĂ – PROCEDURĂ PRELIMINARĂ DE
URGENȚĂ – COOPERARE JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ –
MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE – DECIZIA-CADRU
2002/584/JAI – ARTICOLUL 6 ALINEATUL (2) – STABILIREA
AUTORITĂȚILOR JUDICIARE COMPETENTE – DECIZIE DE
AMÂNARE A PREDĂRII ADOPTATĂ DE UN ORGAN CARE NU
ARE CALITATEA DE AUTORITATE JUDICIARĂ DE EXECUTARE
– ARTICOLUL 23 – EXPIRAREA TERMENELOR PREVĂZUTE
PENTRU PREDARE – CONSECINȚE – ARTICOLUL 12 ȘI
ARTICOLUL 24 ALINEATUL (1) – MENȚINEREA ÎN DETENȚIE A
PERSOANEI CĂUTATE ÎN SCOPUL UNEI URMĂRIRI PENALE ÎN
STATUL MEMBRU DE EXECUTARE – ARTICOLELE 6, 47 ȘI 48
DIN CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII
EUROPENE – DREPTUL PERSOANEI URMĂRITE PENAL DE A FI
PREZENTĂ ÎN PERSOANĂ LA PROCESUL SĂU”
În cauza C-492/22 PPU1,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul
art. 267 TFUE de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările
de Jos), prin decizia din 22 iulie 2022, primită de Curte la 22 iulie 2022, în
procedura privind executarea unui mandat european de arestare emis
împotriva lui CJ,
Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 24 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de
predare între statele membre, astfel cum a fost modificat prin Decizia-cadru
2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009,
trebuie interpretat în sensul că:
- decizia de a amâna predarea, prevăzută de această dispoziție
constituie o decizie cu privire la executarea unui mandat european de
arestare care, în temeiul art. 6 alin. (2) din această decizie-cadru, trebuie

Rubrică realizată de Remus Jurj, lector univ. dr., membru în Comitetul științific al
Revistei „Pro Lege”, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.
1
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62022CJ0492.
178 Remus Jurj
să fie luată de autoritatea judiciară de executare. În cazul în care o astfel
de decizie nu a fost adoptată de această autoritate, iar termenele
prevăzute la art. 23 alin. (2)-(4) din decizia-cadru menționată au expirat,
persoana care face obiectul unui mandat european de arestare trebuie să
fie pusă în libertate, conform art. 23 alin. (5) din aceeași decizie-cadru.
2) Articolul 12 și art. 24 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, astfel
cum a fost modificat prin Decizia-cadru 2009/299, coroborate cu art. 6 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în
sensul că:
- nu se opun ca o persoană care face obiectul unui mandat
european de arestare, a cărei predare către autoritățile statului membru
emitent a fost amânată în scopul urmăririi penale începute împotriva sa
în statul membru de executare, să fie menținută în detenție în acest din
urmă stat, pe baza mandatului european de arestare, pe timpul
desfășurării urmăririi penale în cauză.
3) Articolul 24 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost
modificată prin Decizia-cadru 2009/299, coroborat cu art. 47 al doilea și al
treilea paragraf și cu art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale
- nu se opune ca predarea unei persoane care face obiectul unui
mandat european de arestare să fie amânată, în scopul urmăririi penale
începute împotriva sa în statul membru de executare, pentru simplul
motiv că ea nu a renunțat la dreptul său de a fi prezentă în persoană în
fața instanțelor sesizate în cadrul acestor proceduri.
Principalele considerente
68 În primul rând, trebuie arătat că, potrivit art. 12 din Decizia-cadru
2002/584, atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european
de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată
trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul intern al statului
membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice
moment, în conformitate cu acest drept, cu condiția ca autoritatea competentă
a respectivului stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară
pentru a evita fuga persoanei căutate.
69 Pe de altă parte, potrivit art. 24 alin. (1) din această decizie-cadru,
autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea
mandatului european de arestare, să amâne predarea persoanei căutate pentru
ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul membru de executare sau, în
cazul în care a fost deja condamnată, pentru a putea executa, pe teritoriul
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera întâi), în… 179
acestuia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte decât cea prevăzută de
mandatul european de arestare.
70 Din modul de redactare a acestor dispoziții nu reiese că ele s-ar
opune menținerii în detenție a persoanei care face obiectul unui mandat
european de arestare, în conformitate cu dreptul național al statului membru
de executare, atunci când aceasta face obiectul unei urmăriri penale în statul
membru respectiv pentru o infracțiune săvârșită în acesta din urmă și alta
decât cea prevăzută de mandatul menționat.
71 În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscriu
dispozițiile respective, reiese, desigur, din art. 23 din Decizia-cadru 2002/584
că, la expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) și (4) ale acestui articol,
persoana căutată trebuie, în conformitate cu alin. (5) al acestuia, să fie pusă în
libertate, și anume cel târziu la 10 zile de la data deciziei finale privind
executarea mandatului european de arestare sau de la noua dată convenită,
după caz.
72 Cu toate acestea, astfel cum a arătat doamna avocată generală la
punctul 66 din concluzii, predarea amânată pentru motivele prevăzute la art.
24 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584 constituie o normă specială și
distinctă în raport cu modalitățile de punere în aplicare a predării prevăzute la
art. 23 din aceasta.
73 În consecință, termenele prevăzute la art. 23 alin. (5) din
Decizia-cadru 2002/584 nu se aplică ipotezei de predare amânată prevăzută la
art. 24 din aceasta și, prin urmare, în temeiul art. 12 din această decizie-cadru,
autoritatea judiciară de executare poate decide menținerea în detenție a
persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare.
74 În al treilea rând, interpretarea art. 12 și 24 din Decizia-cadru
2002/584 reținută la punctul 70 din prezenta hotărâre contribuie la realizarea
obiectivelor acestei decizii-cadru, prin care se urmărește, în special,
combaterea impunității [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie
2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru
emitent), C-562/21 PPU și C-563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 62].
75 Astfel, dacă nu ar fi posibilă menținerea în detenție a unei
asemenea persoane în perioada de până la data la care a fost amânată predarea
sa în temeiul art. 24 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584, riscul ca această
persoană să fugă și să se aducă astfel atingere bunei executări a mandatului
european de arestare care o vizează ar crește în mod incontestabil.
76 În al patrulea rând, o astfel de interpretare a art. 12 și 24 din
Decizia-cadru 2002/584 nu este repusă în discuție nici de necesitatea de a
interpreta aceste dispoziții în conformitate cu art. 6 din cartă, care prevede că
orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.
180 Remus Jurj
77 În această privință, art. 1 alin. (3) din decizia-cadru menționată
amintește în mod expres că ea nu poate avea ca efect modificarea obligației de
respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale,
astfel cum sunt consacrate la art. 6 UE și reflectate în cartă, obligație care, în
plus, privește toate statele membre, în special statul membru emitent și pe cel
de executare (Hotărârea din 12 februarie 2019, TC, C-492/18 PPU,
EU:C:2019:108, punctul 54 și jurisprudența citată).
81 În ceea ce privește art. 12 din decizia-cadru menționată, trebuie să
se constate că reiese din această dispoziție că revine autorității judiciare de
executare sarcina de a decide dacă persoana căutată sau condamnată trebuie să
rămână în detenție în conformitate cu dreptul statului membru de executare și
că punerea sa provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în
conformitate cu acest drept, cu condiția ca autoritatea competentă să ia orice
măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei
respective.
82 În plus, atunci când autoritatea judiciară de executare decide să
amâne predarea, în temeiul art. 24 alin. (1) din decizia-cadru menționată,
această autoritate nu va putea să decidă menținerea în detenție a persoanei
căutate sau condamnate, în conformitate cu art. 6 din cartă, decât dacă
procedura de predare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent și, prin
urmare, dacă durata detenției nu are un caracter excesiv. Pentru a se asigura că
este într-adevăr așa, această autoritate va trebui să efectueze un control
concret al situației în cauză, ținând seama de toate elementele relevante (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2017, Vilkas, C-640/15,
EU:C:2017:39, punctul 43).
85 Articolul 24 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584 prevede că
autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea
mandatului european de arestare, să amâne predarea persoanei căutate pentru
ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul membru de executare sau, în
cazul în care a fost deja condamnată, pentru a putea executa, pe teritoriul
acestuia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte decât cea prevăzută de
mandatul european de arestare.
86 Reiese cu claritate din modul de redactare a dispoziției menționate
că aceasta acordă autorității judiciare de executare o putere discreționară în
adoptarea unei decizii de amânare a predării, a cărei exercitare este supusă
numai condiției ca această decizie să fie adoptată în vederea efectuării
urmăririi penale în statul membru de executare sau a executării unei pedepse
primite pe baza unei alte fapte decât cea prevăzută de mandatul european de
arestare.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera întâi), în… 181
87 În această privință, trebuie arătat că, deși, potrivit modului de
redactare a dispoziției menționate, exercitarea posibilității prevăzute de
aceasta nu este supusă niciunei condiții suplimentare, Decizia-cadru 2002/584
trebuie, astfel cum reiese din art. 1 alin. (3) din aceasta, interpretat în lumina
considerentului (12) al acesteia, să facă obiectul unei interpretări conforme cu
cerințele respectării drepturilor fundamentale.
88 Or, dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces
în cadrul procedurilor penale, care constituie un element esențial al dreptului
la un proces echitabil consacrat la art. 47 al doilea și al treilea paragraf și la
art. 48 alin. (2) din cartă, obligă statele membre să garanteze persoanei
acuzate dreptul de a fi prezentă în sala de judecată în cursul desfășurării
procesului său [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2022,
HN (Procesul unei persoane acuzate îndepărtate de pe teritoriu), C-420/20,
EU:C:2022:679, punctele 54-56].
89 Astfel, în ipoteza în care autoritatea judiciară de executare a unui
stat membru ar decide să nu amâne predarea unei persoane căutate care face
obiectul urmăririi penale în acest stat membru, statul membru menționat ar fi
obligat să deducă toate consecințele care decurg din respectarea acestui drept
în cadrul organizării procesului acestei persoane pentru a-i asigura o
posibilitate reală de a asista la acesta [a se vedea în acest sens Hotărârea din
15 septembrie 2022, HN (Procesul unei persoane acuzate îndepărtate de pe
teritoriu), C-420/20, EU:C:2022:679, punctul 61].
90 În schimb, întrucât adoptarea unei decizii de amânare a predării de
către autoritatea judiciară de executare nu are ca efect faptul că procesul
persoanei căutate în statul membru de executare va avea loc în absența sa,
aceasta nu poate, în sine, să aducă atingere dreptului acestei persoane de a fi
prezentă la procesul său.
HOTĂRÂREA CURŢII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
(CAMERA A DOUA) ÎN CAUZA C‑583/22 DIN 12 IANUARIE 2023.
„TRIMITERE PRELIMINARĂ – SPAȚIUL DE LIBERTATE,
SECURITATE ȘI JUSTIȚIE – COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ ȘI
JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ – DECIZIA-CADRU
2008/675/JAI – ARTICOLUL 3 ALINEATUL (1) – PRINCIPIUL
ASIMILĂRII CONDAMNĂRILOR ANTERIOARE PRONUNȚATE
ÎNTR-UN ALT STAT MEMBRU – OBLIGAȚIA DE A RECUNOAȘTE
ACESTOR CONDAMNĂRI EFECTE ECHIVALENTE CU CELE
CONFERITE CONDAMNĂRILOR ANTERIOARE LA NIVEL
NAȚIONAL – NORME NAȚIONALE PRIVIND CONTOPIREA A
POSTERIORI A PEDEPSELOR – PLURALITATE DE INFRACȚIUNI
– STABILIREA UNEI PEDEPSE REZULTANTE – LIMITA MAXIMĂ
DE 15 ANI PENTRU PEDEPSELE CU ÎNCHISOAREA PE DURATĂ
DETERMINATĂ – ARTICOLUL 3 ALINEATUL (5) – EXCEPȚIE –
INFRACȚIUNE SĂVÂRȘITĂ ÎNAINTE DE PRONUNȚAREA SAU DE
EXECUTAREA CONDAMNĂRILOR ÎN CELĂLALT STAT
MEMBRU”
În cauza C-583/22 PPU1,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul
art. 267 TFUE de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania),
prin decizia din 29 iunie 2022, primită de Curte la 7 septembrie 2022, în
procedura penală
MV,
cu participarea:
Generalbundesanwalt beim Bundesgerichtshof,
Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 3 alin. (1) și (5) din Decizia-cadru 2008/675/JAI a
Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a
condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui
nou proces penal trebuie interpretat în sensul că:
- un stat membru nu este obligat, în cadrul unei proceduri penale
inițiate împotriva unei persoane, să confere condamnărilor anterioare
pronunțate într-un alt stat membru împotriva acestei persoane și pentru
fapte diferite efecte echivalente cu cele conferite condamnărilor
pronunțate anterior la nivel național, în conformitate cu normele
dreptului național aplicabil referitoare la contopirea pedepselor, atunci
când, pe de o parte, infracțiunea aflată la originea procedurii respective a
1
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62022CJ0583.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a doua), în… 183
fost săvârșită înainte de pronunțarea acestor condamnări anterioare și,
pe de altă parte, luarea în considerare a condamnărilor anterioare
menționate în conformitate cu normele de drept național în cauză ar
împiedica instanța națională sesizată cu procedura respectivă să
pronunțe împotriva persoanei în cauză o pedeapsă care să poată fi
executată.
2) Articolul 3 alin. (5) al doilea paragraf din Decizia-cadru
2008/675
luarea în considerare a condamnărilor anterioare pronunțate
într-un alt stat membru, în sensul acestei dispoziții, nu impune instanței
naționale să identifice și să motiveze în mod concret dezavantajul rezultat
din imposibilitatea de a dispune contopirea a posteriori a pedepselor care
este prevăzută pentru condamnările anterioare pronunțate la nivel
național.
Principalele considerente
50 Decizia-cadru 2008/675 vizează, astfel cum reiese din
considerentele (5)-(8) ale acesteia, ca fiecare stat membru să se asigure că
efectele juridice ale condamnărilor anterioare pronunțate într-un alt stat
membru sunt echivalente cu cele ale condamnărilor anterioare la nivel
național, în conformitate cu dreptul său intern [Hotărârea din 15 aprilie 2021,
AV (Hotărâre de aplicare a unei pedepse rezultante), C-221/19,
EU:C:2021:278, punctul 49].
51 În conformitate cu acest obiectiv, art. 3 alin. (1) din decizia-cadru,
interpretat în lumina considerentului (5) al acesteia, stabilește obligația
statelor membre de a se asigura că, în cadrul unui nou proces penal desfășurat
împotriva unei anumite persoane, condamnările anterioare pronunțate într-un
alt stat membru împotriva acesteia pentru fapte diferite, în legătură cu care
s-au obținut informații pe baza instrumentelor aplicabile cu privire la asistența
juridică reciprocă sau la schimburile de informații extrase din cazierele
judiciare, pe de o parte, sunt luate în considerare în măsura în care
condamnările anterioare la nivel național sunt luate în considerare în temeiul
dreptului intern și, pe de altă parte, acestora li se recunosc efecte echivalente
cu cele conferite acestor din urmă condamnări în conformitate cu acest drept,
indiferent dacă respectivele efecte sunt chestiuni de fapt sau sunt chestiuni de
drept procedural sau material.
52 Articolul 3 alin. (2) din decizia-cadru menționată precizează că
această obligație se aplică în etapa care precedă procesul penal, în timpul
procesului penal propriu-zis și în etapa executării condamnării, în special în
184 Remus Jurj
ceea ce privește normele privind tipul și gravitatea pedepsei aplicate, precum
și normele care reglementează executarea hotărârii.
53 Curtea a declarat că Decizia-cadru 2008/675 este aplicabilă unei
proceduri naționale care are ca obiect aplicarea, în vederea executării, a unei
pedepse rezultante privative de libertate care ia în considerare pedeapsa
aplicată unei persoane de către instanța națională, precum și pe cea aplicată în
cadrul unei condamnări anterioare pronunțate de o instanță a unui alt stat
membru împotriva aceleiași persoane pentru fapte diferite [Hotărârea din 15
aprilie 2021, AV (Hotărâre de aplicare a unei pedepse rezultante), C-221/19,
EU:C:2021:278, punctul 52 și jurisprudența citată].
54 În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere, rezumate
la punctele 21-24 din prezenta hotărâre, reiese că, dacă în împrejurările din
litigiul principal condamnările anterioare pronunțate de instanțe franceze
împotriva lui MV ar fi asimilate unor condamnări pronunțate de instanțe
germane în conformitate cu art. 3 alin. (1) din această decizie-cadru, instanța
de fond ar fi obligată să efectueze o contopire a pedepselor în conformitate cu
normele prevăzute la art. 53-55 din StGB. În acest caz, nu ar fi posibilă
pronunțarea împotriva lui MV a unei pedepse care să poată fi executată din
cauza depășirii limitei maxime de 15 ani prevăzute la art. 54 alin. (2) din
StGB pentru pedepsele privative de libertate pe durată determinată.
55 Este însă necesar să se arate că, potrivit art. 3 alin. (5) primul
paragraf din Decizia-cadru 2008/675, în cazul în care infracțiunea pentru care
se desfășoară noul proces a fost săvârșită înainte de pronunțarea sau
executarea în întregime a condamnării anterioare, alin. (1) și (2) din această
decizie-cadru nu obligă statele membre să aplice normele lor de drept intern
în materie de pronunțare a pedepselor atunci când aplicarea acestor norme
condamnărilor din alte țări ar limita competența judecătorului de a stabili o
pedeapsă în noul proces.
56 În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că, în cadrul
procedurii penale inițiate în fața instanțelor germane, MV a fost găsit vinovat
de săvârșirea unei infracțiuni de viol în formă agravată pentru fapte săvârșite
la 10 octombrie 2003. Pe de altă parte, condamnările care trebuie luate în
considerare în cadrul acestei proceduri au fost pronunțate de instanțe franceze
după această dată. Prin urmare, trebuie să se constate că în împrejurările din
litigiul principal condiția temporală prevăzută la art. 3 alin. (5) primul
paragraf din Decizia-cadru 2008/675 este îndeplinită.
69 În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că,
în contextul litigiului principal, faptul de a recunoaște condamnărilor
anterioare pronunțate în Franța efecte echivalente ce cele conferite
condamnărilor pronunțate la nivel național, în cadrul contopirii a posteriori a
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a doua), în… 185
pedepselor prevăzute la art. 55 alin. (1) din StGB, ar împiedica aplicarea unei
pedepse care să poată fi executată pentru fapte de viol în formă agravată
săvârșite în Germania înainte ca aceste condamnări să fi fost pronunțate.
70 Or, obiectivul urmărit de art. 3 alin. (5) primul paragraf din
Decizia-cadru 2008/675 constă tocmai în protejarea competenței instanțelor
naționale de a aplica o pedeapsă într-o asemenea situație, cu respectarea
diversității tradițiilor și a sistemelor penale ale statelor membre,
exonerându-le pe acestea din urmă de obligația de a asimila condamnările
anterioare pronunțate într-un alt stat membru cu condamnările anterioare
pronunțate la nivel național, prevăzută la art. 3 alin. (1) din această
decizie-cadru.
71 Mai trebuie precizat că nimic nu interzice însă statelor membre să
confere condamnărilor pronunțate într-un alt stat membru efecte echivalente
cu cele conferite condamnărilor pronunțate la nivel național în situația
prevăzută la art. 3 alin. (5) primul paragraf din Decizia-cadru 2008/675. După
cum se precizează în considerentul (3) al acesteia, decizia-cadru menționată
urmărește să stabilească o obligație minimă de a lua în considerare
condamnările pronunțate în alte state membre, așa încât statele membre rămân
libere să ia în considerare aceste condamnări în situațiile în care nu au
obligația de a proceda astfel în temeiul deciziei-cadru.
73 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere
solicită în esență să se stabilească dacă art. 3 alin. (5) al doilea paragraf din
Decizia-cadru 2008/675 trebuie interpretat în sensul că luarea în considerare a
condamnărilor anterioare pronunțate într-un alt stat membru, în sensul acestei
dispoziții, impune instanței naționale să identifice și să motiveze în mod
concret dezavantajul rezultat din imposibilitatea de a dispune contopirea a
posteriori a pedepselor care este prevăzută pentru condamnările anterioare
pronunțate la nivel național.
74 Din modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că, în orice
procedură penală care intră sub incidența excepției prevăzute la art. 3 alin. (5)
primul paragraf din această decizie-cadru, statele membre trebuie să se
asigure că „instanțele de judecată pot să ia în considerare într-un alt mod
condamnările anterioare pronunțate în alte state membre”.
75 Pentru a îndeplini această obligație, este suficient ca statele membre
să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii și a obiectivelor urmărite de
decizia-cadru menționată, o posibilitate a instanțelor lor naționale de a ține
seama într-un alt mod de condamnările anterioare pronunțate în alte state
membre.
76 În schimb, din această dispoziție nu poate fi dedusă nicio obligație
în ceea ce privește modalitățile concrete, de drept material sau procesual, care
186 Remus Jurj
ar trebui respectate de instanțele naționale atunci când țin efectiv seama de
condamnările anterioare pronunțate în alte state membre.
77 În lipsa unor precizări mai ample în dispozițiile Deciziei-cadru
2008/675, este necesar să se constate că aceasta lasă statelor membre o marjă
de apreciere în ceea ce privește modalitățile concrete de punere în aplicare a
posibilității instanțelor naționale de a ține seama de condamnările anterioare
pronunțate în alte state membre în temeiul art. 3 alin. (5) al doilea paragraf din
această decizie-cadru.
78 În consecință, din art. 3 alin. (5) al doilea paragraf din
Decizia-cadru 2008/675 nu se poate deduce o obligație a instanței de fond de
a efectua, în împrejurările din litigiul principal, o cuantificare a dezavantajului
rezultat din imposibilitatea de a aplica normele naționale referitoare la
contopirea pedepselor prevăzute pentru condamnările pronunțate la nivel
național și de a acorda ulterior o reducere de pedeapsă întemeiată pe acest
calcul.
DIN JURISPRUDENȚA PRIVIND
RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MAGISTRAȚILOR
ABATERILE DISCIPLINARE PREVĂZUTE DE ART. 99 LIT. H) ȘI
M) DIN LEGEA NR. 303/2004 PRIVIND STATUTUL
JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR. JURISPRUDENȚĂ
ABSTRACT
It meets the constitutive elements of the disciplinary offense

provided for by art. 99 let. h) from Law no. 303/2004 regarding
the status of judges and prosecutors (unchanged) the fact of the
prosecutor leaving 170 criminal files unworked for periods
between 10 months and 1 year and 8 months, although the
resolution of some of the works claimed urgency, as they had a
proposal to end the prosecution criminal.
provided for by art. 99 let. m) of the Law no. 303/2004 on the
status of judges and prosecutors (unmodified) the actions of the
prosecutor to receive a file with a settlement proposal directly
from the police officer, without being registered in the records of
the prosecutor's office, and to keep it in his office in the conditions
where there was no resolution of distribution of the first
prosecutor, violating the provisions stipulated by art. 128-129 of
the Internal Order Regulation of the prosecutor's offices.
provided for by art. 99 let. m) the second sentence, and not those
of the disciplinary offense provided by art. 99 lit. t), the second
sentence of the Law no. 303/2004 regarding the status of judges
and prosecutors (unmodified), violation of the administrative
obligations provided for by art. 142 para. (6) and art. 145 para. (1)
of the Criminal Procedure Code, regarding the archiving and
recording of technical documents/supports and the information of
the persons who were the subject of the technical surveillance
measure.

Rubrică realizată de dr. Tamara Manea, formator al Institutului Național al
Magistraturii, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail: tanjamanea@yahoo.com.
188 Tamara Manea
Keywords: disciplinary liability of judges and prosecutors, leaving
criminal files unworked, non-compliance with regulatory
provisions regarding the circuit and distribution of files, violation
of the administrative-judicial obligations regarding the archiving
and recording of technical documents/supports and informing the
persons who were the subject of the technical surveillance
measure, disciplinary sanction.
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea

nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (nemodificată)1 –
„nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale
privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în
efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”2.
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu
modificările și completările ulterioare – „nerespectarea în mod nejustificat
a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în
conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a
altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau
regulamente”3.
Speța analizată prezintă interes în special în ceea ce privește modul

diferit de apreciere a existenței elementelor constitutive ale abaterilor
disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și t) din Legea nr. 303/2004
(nemodificată), realizat de Secția pentru procurori, ca primă instanță
disciplinară4, și de Înalta Curte de Casație, ca instanță de recurs5.
1
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată prin
Legea nr. 242/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15
octombrie 2018.
2
În prezent, abaterea disciplinară este prevăzută, în aceeași formă și același conținut,
de dispozițiile art. 271 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 303/2022, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.1102 din 16 noiembrie 2022.
3
În prezent, abaterea disciplinară este prevăzută, în aceeași formă și același conținut,
de dispozițiile art. 271 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 303/2022, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022.
4
Hotărârea nr. 15P din 16 decembrie 2021, pronunțată de Secția pentru procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii ( nepublicată).
5
Decizia civilă nr. 139/22.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată pe
site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pagina https://www.scj.ro/1093/Detalii-
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=, accesată la
data de 12 februarie 2023.
Abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și m) din Legea nr. … 189
Secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii
a fost investită de Inspecția Judiciară cu judecarea acțiunii disciplinare
promovate împotriva unui procuror din cadrul parchetului de pe lângă
tribunal, cercetat sub aspectul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99
lit. h), m) și t) din Legea nr. 303/2004, în forma anterioară, reținându-se, în
sarcina acestuia, următoarele fapte:
– a lăsat în nelucrare un număr de 170 de dosare penale ce i-au fost
repartizate în perioadele ianuarie-martie 2020, aprilie-iunie 2020,
iulie-septembrie 2020 și octombrie-noiembrie 2020, dar și un număr de opt
cereri formulate de părţi, încălcând dispoziţiile referitoare la soluţionarea
cauzelor în termenul prevăzut de lege ori, atunci când legea nu prevede un
astfel de termen, în cadrul unui termen rezonabil, respectiv dispoziţiile art. 58
şi art. 322 alin. (1) din C. proc. pen., art. 10 din Legea nr. 304/2004
(nemodificată)6, art. 12 şi art. 13 din Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor7, art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi art. 6 paragr. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
[abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004,
nemodificată];
– la data 11 septembrie 2020, a primit un dosarul penal cu propunere
de soluționare direct de la polițist, fără să-l fi înregistrat în evidențele
parchetului, semnând în condica de primire-predare corespondență a
Inspectoratului de Poliție Județean. Dosarul a fost reținut de procuror în biroul
său, în condițiile în care acesta nu figura în evidenţele parchetului ca fiind
predat de poliție şi nici nu avea rezoluţia de repartizare a prim-procurorului
[abaterea disciplinară prev. de art. art. 99 lit. m), teza a II-a din Legea
nr. 303/2004, nemodificată];
– a păstrat corespondența primită de la Serviciul de Operaţiuni
Speciale, cuprinzând note de redare ale interceptărilor într-un dosar ce fusese
declinat şi într-un alt dosar ce a fost soluţionat prin rechizitoriu, cu încălcarea
dispoziţiilor din Codul de procedură penală referitoare la manipularea,
înregistrarea şi conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
[abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004,
nemodificată].
6
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată prin Legea
nr. 239/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1024 din 19 decembrie
2019.
7
Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, publicat pe site-ul
https://www.csm1909.ro/Pages.aspx?PageId=274&PageTitle=Legisla%C5%A3ie.
190 Tamara Manea
– nu a atașat, la două dosare penale (în care, la 21 septembrie 2020, a
declinat competenţa de soluţionare în favoarea altui parchet și în care a
întocmit rechizitoriul la 1 octombrie 2020), adresele Serviciului de Operaţiuni
Speciale şi suporturile tehnice anexate acestora, încălcând, astfel, obligaţiile
administrative prevăzute de art. 142 alin. (6) şi art. 145 alin. (1) din
C. proc. pen. referitoare la arhivarea şi evidenţa documentelor/suporturilor
tehnice şi informarea persoanelor care au făcut obiectul măsurii de
supraveghere tehnică [abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. t) teza a II-a
din Legea nr. 303/2004, nemodificată]8.
Judecând cauza, Secția a reținut următoarele aspecte privind situația

de fapt și de drept:
1. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din

Legea nr. 303/2004 (nemodificată):
La data de 8 aprilie 2021, conducătorul parchetului a efectuat o
verificare a situaţiei dosarelor aflate în lucru la procurori, mai vechi de trei
luni de la data repartizării.
În urma acestui control s-a constatat că procurorul avea în lucru 170
de dosare mai vechi de trei luni de la data repartizării, dintre care 43 de dosare
cu autori necunoscuți și 127 de dosare cu autori cunoscuți.
Conform datelor rezultate din aplicaţia ECRIS, dintre cele 170 de
dosare:
– 23 de dosare erau repartizate în perioada ianuarie - martie 2020;
– 23 de dosare erau repartizate în perioada aprilie - iunie 2020;
– 101 dosare erau repartizate în perioada iulie - septembrie 2020;
8
În prezent, abaterea disciplinară este prevăzută de dispozițiile art. 271 alin. (1)
lit. s) și art. 272 din Legea nr. 303/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 1102 din 16 noiembrie 2022, în următorul conținut:
Art. 271
„(1) Constituie abateri disciplinare: […]
s) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”.
Art. 272
„(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință
normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din
culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
(3) În scopul determinării cazurilor în care se nesocotesc din culpă, în mod grav,
neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual se vor lua în considerare
gradul de claritate și precizie a normelor încălcate, noutatea și dificultatea problemei de
drept prin raportare la jurisprudența și doctrina în materie, gravitatea nerespectării, precum
și alte circumstanțe profesionale obiective”.
– 22 de dosare erau repartizate în perioada octombrie - noiembrie
2020.
Dintre acestea, 12 dosare au fost înaintate de organele de cercetare
penală cu referat de terminare a urmăriri penale, în două cauze fiind dispusă şi
măsura preventivă a controlului judiciar, măsură ce expirase.
Alte două dosare, repartizate la data de 13 mai 2020 şi, respectiv, la
data de 28 septembrie 2020, au fost înaintate cu propunere de declinare a
competenţei, asupra cărora procurorul nu s-a pronunţat.
De asemenea, s-a constatat că procurorul nu s-a pronunţat asupra
propunerilor de trecere a cauzei la un alt organ de cercetare penală, formulate
de lucrătorii de poliţie în dosarele repartizate la datele de 23 iunie 2020, 7
iulie 2020 şi 26 august 2020.
2. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza

a II-a din Legea nr. 303/2004 (nemodificată):
La data de 11 septembrie 2020, procurorul a primit direct de la
organele de poliție un dosar, semnând în Condica de primire-predare
corespondenţă parchet a I.P.J., fără ca acesta să fie înregistrat în evidenţele
parchetului.
Dosarul a fost păstrat de către procuror în biroul său, deși nu i-a fost
repartizat prin rezoluție de prim-procurorul parchetului.
Procedând în acest mod, procurorul a încălcat dispozițiile
regulamentare referitoare la circuitul lucrărilor în cadrul unităților de parchet.
3. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a

II-a din Legea nr. 303/2004 (nemodificată):
La data de 19 aprilie 2021, procurorul a predat două adrese ale
Serviciului de Operaţiuni Speciale la care erau ataşate suporturi tehnice ce
conţineau note de redare ale interceptărilor efectuate într-un dosar în care, la
data de 21 septembrie 2020, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a
cauzei în favoarea altui parchet, precum și în alt dosar care a fost soluţionat
prin rechizitoriu la data de 1 octombrie 2020.
Cele două lucrări îi fuseseră predate procurorului la data de 14 august
2020, respectiv 31 august 2020, în vederea ataşării la dosarele penale, acestea
având caracter confidenţial.
Judecând cauza disciplinară, Secția pentru procurori a reținut

următoarele:
192 Tamara Manea
Sub aspectul comiterii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99
lit. h) din Legea nr. 303/2004 (nemodificată), Secția a apreciat că starea de
fapt stabilită în cauză evidenţiază încălcarea de către procuror a
responsabilităţilor specifice funcţiei, respectiv o nesocotire a normelor legale
ce instituie termenele în care se impunea soluţionarea cauzelor, respectiv
dispoziţiile art. 58 şi art. 322 alin. (1) din C.proc.pen., art. 10 din Legea
nr. 304/2004, art. 12 şi art. 13 din Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii nr. 328/2005, art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi art. 6
paragr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Sub aspectul laturii subiective, Secţia a reţinut că procurorul a acționat
cu vinovăție, sub forma intenției indirecte, atitudinea psihică a acestuia faţă de
acţiunile sale fiind de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă
nu le-a urmărit, le-a acceptat producerea.
În lipsa unor criterii prevăzute de lege în funcţie de care să se
stabilească caracterul imputabil al nerespectării dispoziţiilor legale referitoare
la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, instanța disciplinară a avut în vedere
toate aspectele care au ţinut de activitatea profesională desfăşurată de
procuror în perioada de referință, respectiv: durata efectivă a cauzelor lăsate
în nelucrare de către acesta sau în care a realizat acte procedurale şi
procesuale, dar fără a exista o ritmicitate; numărul
dosarelor/cererilor/lucrărilor lăsate în nesoluţionare la momentul controlului;
complexitatea cauzelor și volumul de activitate al procurorului raportat la
volumul întregii unități de parchet, dar și la volumul fiecărui procuror din
cadrul parchetului.
Sub aspectul urmării imediate, s-a apreciat că inactivitatea
procurorului (care, anterior controlului ce a declanșat cercetarea disciplinară,
a mai lăsat dosare în nelucrare) a avut consecinţe atât asupra dreptului
recunoscut părţilor de a beneficia de soluţionarea cauzelor în termenele
prevăzute de lege sau într-un termen rezonabil, cât şi asupra activității
parchetului.
Sub aspectul comiterii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99

lit. m) din Legea nr. 303/2004 (nemodificată), Secția a reținut că latura
obiectivă a acestei abateri disciplinare constă într-o acțiune sau inacțiune
neconformă cu îndatoririle profesionale, concretizată în conduita procurorului
de a nu respecta obligaţiile de natură administrativă prevăzute în legislația
principală sau secundară ori în actele emise de conducerea parchetului în
concordanţă cu legea.
În cauză, Inspecția Judiciară a reținut, ca situație de fapt, încălcarea de
către procuror a dispozițiilor regulamentare privind circuitul lucrărilor în
cadrul unității de parchet, constând în primirea directă de la organele de
poliție a unui dosar penal, neînregistrarea acestuia în evidențele parchetului și
reținerea spre soluționare în lipsa rezoluției de repartizare a
prim-procurorului.
Deși, sub aspectul laturii obiective, Secția a constatat că există o
încălcare a dispozițiilor regulamentare, analizând fapta sub aspectul
vinovăției, a reținut că atitudinea psihică a procurorului nu a fost aceea de
desconsiderare a dispoziţiilor prevăzute de art. 128-129 din Regulamentul de
ordine interioară a parchetelor9, apreciind că neînregistrarea dosarului penal în
evidenţele parchetului a fost un caz izolat.
Sub aspectul abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. t) teza a II-a din
Legea nr. 303/2004 (nemodificată):
Analizând materialul probator al cauzei disciplinare, prin raportarea la
elementele constitutive ale abaterii disciplinare, Secția a reținut că legiuitorul
a circumscris sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la
acelea de o gravitate deosebită, care au consecinţe asupra valabilităţii actelor
întocmite de magistrat şi care produc o vătămare gravă a drepturilor şi
intereselor părţilor, respectiv altor subiecți procesuali.
Prin conţinutul acestei abateri disciplinare, legiuitorul a voit să
sancţioneze dezinteresul manifestat de procuror faţă de aplicarea dispoziţiilor
normelor de drept material sau procesual.
Prin urmare, în sfera de activitate a acestei abateri disciplinare intră
doar normele de drept material şi de drept procesual, condiție care rezultă în
mod explicit din conținutul art. 991 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că, la data de 14 august
2020 și, respectiv, la 31 august 2020, procurorului i-au fost predate, în
vederea atașării la dosarele penale, două adrese ale Serviciului de Operaţiuni
Speciale la care erau anexate suporturile tehnice ce conţineau note de redare
ale interceptărilor efectuate în cele două dosare, acestea având caracter
confidenţial.
Într-un dosar, procurorul a întocmit rechizitoriu la data de 1 octombrie
2020, fiind sesizată, în acest sens, instanța de judecată, iar în alt dosar a
dispus, la data de 21.09.2020, declinarea competenței de soluționare a cauzei
în favoarea altei unități de parchet.
9
Regulamentul de ordine interioară a parchetelor, aprobat prin Hotărârea nr. 947 din
14 noiembrie 2019 a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1004 bis din 13 decembrie 2019.
194 Tamara Manea
La data de 19 aprilie 2021, ca urmare a redistribuirii dosarelor mai
vechi aflate în lucru la procuror şi a trecerii sale în sectorul judiciar, acesta a
predat şi cele două adrese ale Serviciului de Operaţiuni Speciale, la care erau
ataşate suporturile tehnice ce conţineau notele de redare ale interceptărilor
efectuate în cele două dosare penale.
Referitor la această situație, procurorul a declarat pe parcursul
cercetării disciplinare că cele două materiale rezultate din mandatele de
supraveghere tehnică nu au fost relevante pentru soluţionarea cauzelor, astfel
încât nu le-a valorificat în cadrul celor două dosare şi, ulterior, a omis să
dispună arhivarea acestora.
Cu privire la această situație de fapt ce a rezultat din probe, Secţia a
reținut că Inspecţia Judiciară a făcut, în mod greșit, trimitere la dispoziţiile
art. 142 alin. (6), 145 şi 58 Cod de procedură penală, în condiţiile în care
art. 145 se referă la informarea persoanei supravegheate şi art. 58 se referă la
verificarea competenţei, concluzionând că aceste dispoziţii nu au legătură cu
manipularea, înregistrarea şi conservarea materialelor rezultate din
supravegherea tehnică și, prin urmare, constatând că nu se poate reţine
încălcarea lor.
Sub aspectul laturii subiective, Secţia a apreciat că nu se poate reține
că procurorul a acționat cu gravă neglijență, întrucât predarea cu întârziere a
notelor de redare transmise de Serviciul de Operaţiuni Speciale nu poate fi
considerată ca fiind o încălcare flagrantă a îndatoririlor profesionale cu
consecinţe însemnate asupra actului de justiţie, a valabilităţii actelor încheiate
şi a drepturilor procesuale ale părților.
Pe baza materialului probator administrat în cauză și a analizei
acestuia prin raportare la elementele constitutive ale abaterilor disciplinare
prevăzute de art. 99 lit. h), m) și t) din Legea nr. 303/2004 (nemodificată),
Secția a hotărât admiterea în parte a acțiunii disciplinare pentru săvârşirea
abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor și aplicarea sancţiunii disciplinare
constând în „avertisment”, precum și respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii
disciplinare pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99
lit. m) teza a II-a și lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor (nemodificată)10.
10
Hotărârea nr. 15P din 16 decembrie 2021, rămasă definitivă prin
dec. civ. nr. 139/22.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată pe site-ul Înaltei
Curți de Casație și Justiție, pagina https://www.scj.ro/1093/Detalii-
12 februarie 2023.
Împotriva hotărârii au declarat recurs Inspecția Judiciară și procurorul.
Analizând hotărârea atacată din perspectiva motivelor de recurs
invocate, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a
reținut următoarele:
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h), instanța
de recurs a apreciat că, în mod temeinic şi legal, Secția a constatat că sunt
îndeplinite cumulativ elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare,
respectiv conduita neconformă și repetată a procurorului faţă de obligaţia de
soluţionare a lucrărilor repartizate în termenul prevăzut de lege sau într-un
termen rezonabil, intenția acestuia, care a prevăzut rezultatul faptei şi, cu toate
că nu l-a urmărit, a acceptat riscul sau posibilitatea ca el să se producă,
precum și urmarea imediată ce rezidă, în principal, din prelungirea
nejustificată şi în mod repetat a duratei procedurilor judiciare în faza de
cercetare şi/sau urmărire penală, cu nerespectarea termenelor prevăzute de
lege ori a termenului rezonabil pentru lămurirea suspiciunilor sau acuzaţiilor
penale şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni, corelativ cu atingerea adusă dreptului părţilor de a
beneficia de soluţionarea cauzelor în termenele menționate.
Cu privire la existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99
lit. m), instanța de recurs a apreciat în mod diferit față de Secția pentru
procurori, considerând că circumstanţele de fapt reflectă încălcarea de către
procuror a dispoziţiilor conform cărora atribuţia administrativă de primire a
corespondenţei adresate parchetului nu revine procurorului, ci
prim-grefierului, grefierului-şef sau grefierului desemnat de conducătorul
parchetului. În motivarea acestei opinii, Completul de 5 judecători a reținut că
urmările faptei imputate s-au produs pe mai multe paliere. Astfel, întrucât
procurorul a păstrat dosarul pe o perioadă de circa 8 luni (între data primirii –
11 septembrie 2020 – şi data predării dosarelor în vederea redistribuirii – 19
aprilie 2021), nu au fost efectuate menţiunile corespunzătoare în evidenţele
parchetului (menţiunile de intrare în unitate, menţiunea în ECRIS că dosarul a
fost înaintat de către organul de cercetare penală) şi nu au fost dispuse
măsurile administrative corespunzătoare (viza prim-procurorului de
repartizare a dosarului). Rezultatul acestei conduite a fost acela că, la nivelul
unităţii de parchet, în perioada menționată nu a fost cunoscută situația cauzei
respective.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut vinovăția sub forma intenției
indirecte, întrucât magistratul cunoștea că, ulterior primirii dosarului de la
organul de cercetare penală, are obligaţia de a-l depune la grefă pentru a fi
înregistrat în evidenţele parchetului şi pentru a fi repartizat şi, chiar dacă nu a
196 Tamara Manea
urmărit producerea acestor urmări, a avut reprezentarea faptului că modul în
care a înţeles să procedeze se află în contradicție cu dispozițiile citate.
Raportat la aceste considerente, instanța de recurs a apreciat, contrar
hotărârii Secției, că în speță nu se poate reţine o simplă omisiune de
nerespectare a dispoziţiilor neregulamentare, care să nu fi produs consecințe
în activitatea parchetului.
Cu privire la existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t),
instanța de recurs, realizând propria apreciere a situaţiei de fapt, a procedat la
o analiză din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), teza
a II-a, apreciind în final că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei
din urmă abateri disciplinare. La schimbarea încadrării juridice, instanța de
recurs a reținut, în acord cu instanţa disciplinară, că nu sunt întrunite
elementele abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), întrucât, pe de o
parte, în cauză nu se poate reţine în sarcina procurorului o culpă gravă,
definită de art. 16 alin. (3) din C.civ., ca situaţie în care „autorul a acţionat cu
o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie
nu ar fi manifestat-o față de propriile interese”, iar, pe de altă parte, fapta
imputată nu reprezintă o eroare macroscopică, pentru care un observator
rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare.
Analizând însă fapta, din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de
art. 99 lit. m), teza a II-a, instanța de recurs a reținut că nerespectarea
dispoziţiilor menţionate nu poate fi justificată de apărările procurorului
potrivit cărora măsurile de supraveghere erau irelevante pentru soluționarea
cauzelor și, ca atare, a omis să procedeze potrivit dispozițiilor prevăzute de
lege.
Completul de 5 judecători a considerat că prin conduita sa, procurorul
nu a respectat, pe de o parte, obligaţia administrativă de arhivare a datelor
rezultate din măsurile de supraveghere în dosarul cu care a fost sesizată
instanța, iar, pe de altă parte, obligaţia administrativă de evidenţiere şi ataşare
a probei în discuţie, în dosarul în care a fost declinată competenţa de
soluţionare, în condițiile în care nu avea competenţa de a realiza evaluarea
relevanţei pentru soluționarea cauzei a măsurilor de supraveghere.
Urmarea imediată a conduitei procurorului a constat în faptul că, în
dosarul în care s-a dispus declinarea, unitatea de parchet nu a avut cunoştinţă
de mijloacele de probă, iar în dosarul în care a fost sesizată instanța,
persoanele care au făcut obiectul măsurii de supraveghere nu au fost
încunoştinţate în condiţiile art. 145 din C.proc.pen.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut vinovăţia sub forma intenţiei
indirecte, motivat de faptul că procurorul cunoştea obligaţiile ce îi reveneau în
privinţa adreselor şi suporturilor tehnice predate de Serviciul de Operaţiuni
Speciale, a avut reprezentarea că modul în care a înţeles să procedeze se află
în contradicţie cu dispoziţiile legale şi, cu toate că nu a urmărit, a acceptat
posibilitatea producerii urmărilor faptei sale.
Completul de 5 judecători, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea
nr. 317/2004, a respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror și a admis
recursul declarat de Inspecţia Judiciară, casând în parte hotărârea atacată şi, în
rejudecarea cauzei, a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de
Inspecţia Judiciară împotriva procurorului şi pentru săvârşirea abaterii
disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, iar,
în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat sancţiunea disciplinară
constând în "avertisment".
De asemenea, a menținut dispozițiile hotărârii atacate în ceea ce
priveşte admiterea în parte a acţiunii disciplinare pentru săvârşirea abaterii
disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și aplicarea sancţiunii disciplinare
constând în "avertisment"11.
Notă
Stabilind, în situația omiterii înregistrării în evidențele parchetului a
dosarului penal primit direct de la organele de poliție, că sunt întrunite
elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m),
apreciem că instanța de recurs a făcut o corectă interpretare a situației de fapt
și a dispozițiilor legale incidente.
Suntem pe deplin de acord că pentru existența acestei abateri
disciplinare este necesar ca fapta, constând într-o încălcare a normelor
regulamentare, să aibă o gravitate de natură să perturbe activitatea unității de
parchet.
Însă, în speță nu poate fi primită calificarea ca simplă omisiune a
încălcării de către procuror a dispozițiilor referitoare la circuitul lucrărilor și a
reținerii, timp de 8 luni, a dosarului penal, în lipsa unui ordin de repartizare,
întrucât gravitatea acestei situații rezidă din faptul că, timp de mai multe luni,
nu s-a cunoscut situația dosarului, acesta figurând la organele de poliție ca
fiind predat la parchet, iar la această din urmă unitate, neregăsindu-se în
evidențe.
Apreciem că necunoașterea, timp de 8 luni, a situației dosarului nu a
produs numai consecințe în ceea ce privește circuitul lucrărilor, ci și în ceea
11
Dec. civ. nr. 139/22.05.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată pe
site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pagina https://www.scj.ro/1093/Detalii-
12 februarie 2023.
198 Tamara Manea
ce privește dreptul părților la un proces echitabil, soluționat într-un termen
rezonabil.
De asemenea, considerăm că instanța de recurs a făcut o corectă
transpunere în drept a situației de fapt privind încălcarea obligațiilor
administrativ-judiciare, apreciind că faptele de nerespectare a dispozițiilor
referitoare la evidența, manipularea/arhivarea documentelor și suporturilor
tehnice ale măsurilor de supraveghere întrunesc elementele constitutive ale
abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m).
În speță, dispozițiile procedurale prevăzute de art. 142 alin. (6) şi
art. 145 alin. (1) din C.proc.pen., referitoare la arhivarea şi evidenţa
documentelor/suporturilor respective şi informarea persoanelor, care au făcut
obiectul măsurii de supraveghere tehnică, instituie o serie de obligații
ulterioare soluționării cauzei de către procuror, fapt ce le aduce în sfera
administrativ-judiciară, deci în domeniul exterior celui care ține de esența
actului de justiție, respectiv interpretarea normelor legale și a probelor.
Domeniul exterior al înfăptuirii actului de justiție, reglementat de
normele procedurale, poate intra atât în sfera abaterii disciplinare prevăzute de
art. 99 lit. t), cât și în aceea a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m),
teza a II-a, „obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege”, din Legea
nr. 303/2004 (nemodificată).
Prin urmare, în cazul încălcării normelor procedurale ce instituie
obligații administrativ-judiciare, deosebirea dintre cele două abateri
disciplinare este foarte sensibilă, diferența făcând-o, în opinia noastră, gradul
de vinovăție și consecințele produse.
Dacă pentru existența abaterii disciplinare înscrise în art. 99 lit. t) din
Legea nr. 303/2004 (nemodificată), prevăzută în prezent de art. 271 alin. (1)
lit. s), forma vinovăției este grava neglijență (culpa lata) sau reaua-credință
(intenția directă), pentru existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99
lit. m) din Legea nr. 303/2004 (nemodificată), încriminată în prezent de
art. 271 alin. (1) lit. g), forma de vinovăție este atât a intenției directe, cât și
aceea a intenției indirecte, respectiv autorul faptei prevede consecințele și,
deși nu le urmărește, acceptă producerea lor.
În ceea ce privește urmările faptei, în cazul abaterii disciplinare
prevăzute de art. 99 lit. t), consecințele trebuie să fie deosebit de grave, de
natură să afecteze actul de justiție, punând în discuție valabilitatea actelor
procedurale întocmite de procuror, precum și existența unei vătămări grave a
drepturilor și intereselor părților. Pentru existența abaterii disciplinare
prevăzute de art. 99 lit. m) este suficient să se constate o perturbare a bunului
mers al activității.
Pornind de la aceste deosebiri între cele două abateri disciplinare, în
opinia noastră, apreciem că instanța de recurs în mod corect a calificat faptele
procurorului ca intrând în sfera „obligațiilor administrative prevăzute de
lege”, în sensul prevăzut de art. 99 lit. m), a căror încălcare nu a produs
consecințe deosebit de grave, dar care nu au rămas fără urmări, întrucât nu s-a
realizat o manipulare și arhivare corespunzătoare a documentelor și s-a
încălcat dreptul la informare a persoanelor care au făcut obiectul măsurilor de
supraveghere tehnică.
În ceea ce privește atitudinea subiectivă a procurorului, din probele
cauzei nu rezultă că acesta a făcut un abuz deliberat care să fie încadrat în
noțiunea de rea-credință și nici nu a acționat cu gravă-neglijență. Însă nu se
poate ignora faptul că încălcarea de către acesta a normelor procedurale a fost
nejustificată și, deși nu a urmărit, a acceptat producerea consecințelor.
În concluzie, având în vedere circumstanțele cauzei, apreciem că
hotărârea instanței de recurs a realizat o corectă transpunere în drept a situației
de fapt.
DIN JURISPRUDENȚA CURȚII PENALE
INTERNAȚIONALE ȘI INFRACȚIUNI
CONTRA UMANITĂȚII
NOȚIUNEA DE ANCHETĂ STRUCTURALĂ ÎN CERCETAREA
PENALĂ A GENOCIDULUI, CRIMELOR DE RĂZBOI ȘI
CRIMELOR ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII. CORESPONDENȚE ÎN
CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ROMÂN
ABSTRACT
The structural investigation is a specific approach of genocide,

war crimes and crimes against, focused on aspects that take care
of the context of the commission of the acts, preceding the
identification of individual perpetrators, with a wide scope, which
requires the judicial bodies to collect data relating to. to the social
context of the commission of international crimes such as those
below, but without limiting them: the pattern of committing the
crimes (modus operandi), the military and political power
structure involved, the place and time of action, political, legal or
military documents, victims, religious, cultural, historical context,
economic dynamics.
Keywords: structural investigation, unidentified potential

perpetrators, structures related to the potential crime, potential
perpetrators, crimes patterns, the structures of power, social
context of international crimes.
I. Introducere
Contactul cu Rețeaua Europeană de Cercetare a Genocidului, Crimelor
de Război și Crimelor Împotriva Umanității1 mi-a deschis perspectiva asupra
conceptului de anchetă structurală, ca modalitate de abordare practică a
demersului de cercetare penală în cazul genocidului, crimelor de război și
crimelor împotriva umanității, asupra utilității și importanței noțiunii de

Rubrică realizată de dr. Irinel Rotariu, prim-procuror militar colonel magistrat
– Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Iași, redactor – Revista „Pro Lege”, e-mail:
rotariu_irinel@mpublic.ro, rotariuirinel@yahoo.com.
1
https://www.eurojust.europa.eu/judicial-cooperation/practitioner-
networks/genocide-network.
Noțiunea de anchetă structurală în cercetarea penală a genocidului… 201
anchetă structurală ca instrument în cercetarea penală a unor infracțiuni de
maximă complexitate și, în fine, asupra posibilelor corespondențe ale unor
dispoziții din Codul de procedură penală român cu această noțiune. Faptul că
ancheta structurală a devenit un subiect al Întâlnirii nr. 31 a Rețelei2, precum
și menționarea sa periodică pe parcursul discuțiilor m-a determinat să prezint
acest concept în articolul de față, abordând reperele descrise mai sus. Aceasta
deoarece am constatat că noțiunea de anchetă structurală3 este folosită atât de
unele autorități naționale care cercetează infracțiunile de genocid, crime de
război, crime împotriva umanității, cât și de organizațiile neguvernamentale
care documentează aceste fapte de extremă gravitate săvârșite, în prezent, în
diverse zone de pe glob. Desfășurarea războiului de agresiune pe care
Federația Rusă l-a continuat în 2022 în Ucraina face cu atât mai necesară o
discuție despre cele mai eficiente modalități de cercetare penală a crimelor
comise aici de unul sau altul dintre statele combatante.
De altfel, Eurojust consideră că „statele membre ar trebui, de
asemenea, să se asigure că cadrul lor procedural penal facilitează utilizarea
investigațiilor structurale. O investigație structurală permite autorităților
naționale să colecteze informații și să adune dovezi înainte ca un suspect să
fie identificat. Accentul său este pus pe aspectele generale și structurale ale
situației în cauză, în loc de un incident individual sau de autor. În primul
rând, urmărește să adune dovezi privind elementele contextuale ale crimelor
și structurile sau grupările de potențiali făptuitori care operează în acel
context”4.
II. Noțiunea de anchetă structurală în cercetarea penală a

genocidului, crimelor de război și crimelor împotriva umanității
II.1 Aspecte de doctrină
Noțiunea de anchetă structurală nu are o definiție general acceptată,
fiind puțin cunoscută atât specialiștilor –și cu atât mai puțin publicului – și
deloc întâlnită în doctrina și practica judiciară din România. Mecanismul
2
Desfășurată în format hibrid la Haga, în perioada 6-7.04.2022. A se vedea
concluziile Întâlnirii la adresa
https://www.eurojust.europa.eu/sites/default/files/assets/eurojust-31-genocide-network-
meeting-conclusions.pdf, consultată la 23 ianuarie 2023.
3
Am preferat folosirea noțiunii de „anchetă” în loc de „investigație” structurală
(termen folosit mai ales în dreptul penal anglo-saxon) sau de cercetare, care ni se pare mai
puțin cuprinzător raportat la sfera noțiunii.
4
Key factors for successful investigations and prosecutions of core international
crimes, disponibil la adresa https://www.eurojust.europa.eu/publication/key-factors-
successful-investigations-and-prosecutions-core-international-crimes, consultată la 1
februarie 2023.
202 Irinel Rotariu
Internațional, Imparțial și Independent de asistență în investigarea și
urmărirea penală a persoanelor responsabile pentru cele mai grave crime
conform dreptului internațional, comise în Republica Arabă Siriană, din
martie 20115, organism cvasi-judiciar înființat sub egida Organizației
Națiunilor Unite, arată, într-un glosar de termeni de specialitate, că noțiunea
de anchetă structurală „se referă la cartografierea tiparelor generale ale
infracțiunilor, a structurilor de putere deținute de părțile în conflict, a
actorilor relevanți (în special cei din cadrul structurilor de putere, dar și alți
actori, inclusiv civili, care pot opera în afara acestor structuri, dar totuși
joacă un rol semnificativ în săvârșirea infracțiunilor) și contextul mai larg în
care au avut loc toate evenimentele relevante (cadrul constituțional și
legislativ, peisajul geopolitic și contextul politic, economic, social, cultural și
religios)”6.
Centrul European pentru Drept Constituțional și Drepturile Omului7,
organizație nonguvernamentală de educație și protecție a drepturilor omului,
arată că în Germania este deschisă o anchetă structurală
(Strukturermittlungsverfahren) în care există dovezi că a avut loc o
infracțiune, dar potențialii autori nu au fost încă identificați definitiv. Ancheta
se concentrează pe structurile legate de potențialele infracțiuni și grupările de
potențiali autori8.
Deși noțiunea nu este analizată nici în doctrina occidentală, un autor
menționează câteva aspecte definitorii ale acestui demers de metodologie a
anchetei penale care completează cele de mai sus și care este: „(…) Ideea
(anchetei structurale) este de a începe o investigație convențională, bazată pe
un agent structural în loc de un incident individual sau autor. Acțiunile
desfășurate în mod consecvent de făptuitori în cadrul unor structuri sau
organizații, părți ale unui conflict sau altă situație contextuală, îndeplinesc
cerințele formale de deschidere a anchetei chiar dacă incidentele nu sunt încă
individualizate. Există motive de a presupune că a fost comisă o infracțiune
dacă există dovezi ale unei astfel de activități în cadrul structurii (…)”9.
5
https://iiim.un.org/. A se vedea I. Rotariu, „Statutul mecanismelor reziduale ale
tribunalelor penale internaționale”, publicat în Revista „Pro Lege” nr. 1/2022, disponibil la
adresa: http://revistaprolege.ro/revista-pro-lege-nr-1-2022/.
6
https://iiim.un.org/resources/glossary/, accesat la 1 februarie 2023.
7
https://www.ecchr.eu/en/.
8
https://www.ecchr.eu/en/glossary/structural-investigation/, accesat la 2 februarie
2023.
9
Miriam Ingeson, Structural Criminal Investigations in Sweden - Reinventing
Investigations of International Crimes, https://scandinavianlaw.se/pdf/66-16.pdf, consultat la
19 februarie 2023.
Un raport al Trial International10 și Open Justice Initiative Society11
menționează că „o așa-numită „anchetă structurală” cu privire la Siria a fost
deschisă în septembrie 2015 în urma transmiterii unui raport privind
abuzurile din centrele de detenție către autoritățile judiciare franceze, de
către ministerul francez al afacerilor externe. Astfel de anchete structurale se
referă la situația în care suspecții nu sunt identificați de la început.
Jurisdicția franceză, în acest caz, s-a bazat pe potențiala reședință în Franța
a unor autori care au solicitat azil în Franța, pe potențiala naționalitate
franceză a unora dintre ei sau pe potențiala naționalitate dublă a victimelor.
Această investigație structurală este condusă împreună cu Germania din
2018”12.
II.2 Definiție
Din cele descrise până acum, precum și din experiența personală a
autorului, putem afirma că ancheta structurală reprezintă o modalitate de
efectuare a urmăririi penale care se concentrează pe adunarea în cursul
urmăririi penale a datelor referitoare la infracțiunile săvârșite, structurate pe
categorii care vor permite anchetatorului penal identificarea și tragerea la
răspundere penală a autorilor.
În cazul particular al celor mai grave infracțiuni internaționale,
ancheta structurală este o abordare metodologică specifică cercetării penale a
genocidului, crimelor de război și crimelor contra umanității, concentrată pe
contextul săvârșirii faptelor și anterioară identificării făptuitorilor
individuali, cu o sferă largă, care presupune ca organele judiciare să
colecteze date referitoare la contextul social al săvârșirii infracțiunilor
internaționale, precum tiparul comiterii infracțiunilor (modus operandi),
structura sau structurile de putere militară și politică implicate, locul și
timpul comiterii faptelor, documentele politice, juridice sau militare,
victimele, contextul religios, cultural, istoric, dinamica economică etc. Aceste
categorii sunt evident enumerate exemplificativ.
II.3 Utilitatea și necesitatea anchetei structurale

Abordarea clasică a anchetei penale este în general concentrată, cum
este și firesc, pe o faptă și un autor. Tiparul obișnuit al urmăririi penale se
10
https://trialinternational.org/.
11
https://www.justiceinitiative.org/.
12
Trial International, Open Society Justice Initiative, Universal Jurisdiction Law and
Practice in France February, 2019, Briefing paper, disponibil la adresa
https://trialinternational.org/wp-content/uploads/2019/05/Universal-Jurisdiction-Law-and-
Practice-in-France.pdf.
204 Irinel Rotariu
circumscrie acestei scheme de gândire chiar și atunci când faptele cercetate
sunt mai grave – terorism sau crimă organizată. În aceste situații, cantitatea de
date necesară urmăririi penale este relativ redusă, iar elementele contextuale
sunt, firesc, limitate de cadrul desfășurării activității infracționale cercetate.
Infracțiunile de genocid, crimele de război și crimele împotriva
umanității au pe lângă maxima gravitate și un grad de complexitate care este
dat de numărul victimelor, de amploarea considerabilă în spațiu și timp a
infracțiunilor săvârșite, de implicarea unor actori militari, de componenta
internațională, de cauzalitatea care afectează întreg țesutul social sau părți
semnificative ale acestuia – acumularea unor tensiuni culturale, istorice,
cauzalități politice, economice etc. Toate aceste elemente specifice care
privesc societatea în ansamblul său sau societăți diferite presupun acumularea
unor mari cantități de date și – firesc – de probe care descriu comportamentul
infracțional; natura, calitatea și cantitatea acestor date și probe este de
asemenea subsumată faptelor cercetate și complexității majore a acestora.
Ancheta structurală nu se deosebește de cea obișnuită prin cantitate, ci prin
calitate: de multe ori natura faptelor și posibilitățile actorilor implicați – state
sau instituții militare ale statului – prelungesc în timp activitatea infracțională,
fac posibilă ascunderea infracțiunilor o perioadă variată de timp, modurile de
operare sunt diferite, martorii pot fi reduși la tăcere, documentele sau alte
probe pot fi distruse, informațiile sunt, cel puțin, la început insuficiente și
contradictorii, autorii se ascund mai ușor sau dobândesc identități diferite,
persoanele vătămate sau urmașii acestora migrează, unele informații sunt
oferite de persoane sau actori non judiciari, autorii pot fi actori non statali
necunoscuți sau asocieri de asemenea grupuri, cu origini și componență
necunoscută.
Cercetarea acestor fapte presupune analiza unor cantități uriașe de date
video, audio sau imagini, identificarea unor locuri sau persoane în timp ce
crimele sunt în curs de desfășurare, iar anchetatorii nu au acces la locurile
faptelor, traducerea unor mari cantități de documente, identificarea unor
persoane cu mai multe nume sau care migrează etc. Din această perspectivă,
munca anchetatorilor penali face necesară sistematizarea datelor despre
fenomenul infracțional cercetat. Ea se realizează fără ca demersul să includă,
în această fază, identificarea unor autori specifici, ea urmând a fi realizată
după sau în paralel cu analiza datelor.
II.4 Criterii și elemente de structurare

Structurarea anchetei se poate realiza prin:
– adunarea datelor despre unitățile militare care operează într-o zonă
unde se cunoaște că au avut loc crimele, structura forței, lanțul de comandă,
tiparul operațional, sprijinul logistic, sistemul de comunicații, tipurile de
uniforme/însemne, aspectele tactice și strategice;
– identificarea actorilor politici implicați și a temelor discursive care
susțin comiterea crimelor, recurenței acestora, mijloacelor de propagare și a
tiparului de comunicare a mesajelor;
– identificarea unităților de penitenciar/închisori militare sau sedii ale
serviciilor secrete unde se suspicionează comiterea crimelor;
– crearea de matrițe cu date structurate pe subteme specifice:
• victimele;
• autorii;
• locurile comiterii faptelor;
• persoanele care au ajutat victimele (să evadeze);
• persoanele care au transportat autori sau victime;
• evenimente și activități.
II.5 Obiectivele anchetei structurale

Evident, obiectivul oricărei activități de urmărire penală este
descoperirea infracțiunilor, a autorilor și tragerea la răspundere penală a
acestora. În mod specific, putem sistematiza o serie de obiective ale anchetei
structurale, subsumate obiectivului general de mai sus, precum:
– obținerea, analiza, catalogarea documentelor, imaginilor,
înregistrărilor;
– crearea unor baze de date cu acestea, cu posibilități de căutare
automatizată a subiectelor de interes;
– transformarea datelor în probe valabile;
– informarea organelor judiciare naționale implicate;
– schimbul de informații și dezvoltarea cooperării judiciare
internaționale, mai ales când faptele au fost comise în state diferite sau
persoanele implicate s-au deplasat în state diferite;
– înțelegerea elementelor sociale care au favorizat sau condus la
comiterea crimelor;
– căutarea probelor în zona surselor deschise, a social media.
II.6 Reguli ale anchetei structurale

Eficiența demersului de anchetă reclamă respectarea unor reguli pe
care, datorită importanței, ne permitem să le numim principii ale anchetei
structurale. Unele dintre acestea trebuie respectate în cazul oricărei anchete
penale:
206 Irinel Rotariu
– evitarea retraumatizării persoanelor audiate prin audieri repetate:
este recomandat ca audierile să fie făcute de anchetatori profesioniști și de
preferat o singură dată, nu de mai multe ori sau de persoane nespecializate;
– evitarea supra-documentării/supra-cercetării aceluiași eveniment:
când mai multe structuri de anchetă cercetează aceleași fapte, se consumă
resurse în mod inutil;
– asigurarea viabilității probelor: probele trebuie obținute de așa
manieră încât să poată fi folosite în mod legal în fața tuturor organelor
judiciare, inclusiv, dacă este cazul, în fața instanțelor de judecată, și să fie apte
a dovedi faptele.
II.7 Limitele anchetei structurale

Orice anchetă structurală are unele limite specifice care decurg din
caracterul acesteia; precizăm unele dintre acestea:
– calitatea și acuratețea scăzute a declarațiilor victimelor: calitatea
audierilor nu este mereu satisfăcătoare din cauza trecerii timpului, multitudinii
faptelor, retraumatizării. De multe ori persoanele vătămate și martorii sunt în
zone geografice greu accesibile;
– calitate contra cantitate: acumularea cantitativă a datelor face ca
ancheta să se concentreze pe gestionarea unor date din perspectiva cantitativă
în locul bunei lor valorificări;
– managementul datelor în sensul evitării duplicării acestora;
– imposibilitatea identificării autorilor în condițiile acumulării unor
date nesistematizate sau a coroborării datelor obținute ori în lipsa mijloacelor
de prelucrare automată a unor mari cantități de date;
– audieri și cercetări multiple: acest tip de abordare a anchetei poate
duce ușor la dublarea cercetărilor;
– alocarea resurselor financiare, logistice, umane, necesare
funcționării echipelor de anchetatori, creării bazelor de date necesare,
prelucrării de volume mari de date, accesării acestora în format digital;
– durata de formare a specialiștilor anchetatori: chiar dacă există
resursele umane necesare, în condițiile – inițiale cel puțin – ale lipsei de
specializare a acestora ori a lipsei unor structuri specializate de cercetare,
calitatea și eficiența urmăririi penale sunt puse în discuție.
II.8 Avantaje ale anchetei structurale

Ancheta structurală prezintă o serie de avantaje pe care le enumerăm
succint:
– efectul „no safe haven”: o abordare sistematică a crimelor de
maximă gravitate, coroborată cu jurisdicția universală, creează în conștiința
publică siguranța lipsei impunității; atât publicul, cât și potențialii autori știu
că societatea va face tot posibilul pentru tragerea la răspundere penală a
autorilor atrocităților. Se asigură astfel un nivel crescut de sănătate socială;
– caracterul complet al urmăririi penale: adunarea unui complex de
probe reprezintă premisa pentru descoperirea a cât mai mulți autori și
infracțiuni;
– ancheta structurală poate asigura tragerea la răspundere a autorilor
de rang înalt: cercetarea background-ului politic și militar al crimelor
internaționale poate ajuta la stabilirea responsabilității penale a unor
responsabili de rang înalt, decidenți ai atrocităților cercetate;
– anchetele structurale pot fi un precedent util de bune practici pentru
cercetarea unor fapte similare. Spre exemplu, atrocitățile comise în Ucraina
pot face obiectul unor anchete structurale sistematice, cel puțin la nivelul
statelor membre ale echipei comune de anchetă, ceea ce ar crește eficiența
urmăririi penale; strategia de anchetă și metodele de cercetare pot fi folosite
cu succes și în alte cazuri, reprezentând un know how prețios pentru
anchetatori.
III. Dispoziții care se circumscriu noțiunii de anchetă structurală

în Codul de procedură penală român. Alte acte normative incidente
Codul de procedură penală român cuprinde, în opinia noastră, unele
dispoziții care se circumscriu noțiunii de anchetă structurală. Astfel, art. 305
alin. (1) din Cod prevede că, atunci când actul de sesizare îndeplinește
condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea
urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește,
chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. Observăm că, spre deosebire de
efectuarea urmăririi penale față de o persoană, când este necesară adunarea de
probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit
fapta pentru care s-a început urmărirea penală și este necesar să nu existe
vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) Cod procedură penală,
măsura începerii urmăririi penale conturează cadrul cercetării numai dacă
există un act de sesizare. Din această perspectivă credem că o anchetă
structurală cu privire la genocid, crime de război și crime împotriva umanității
poate fi desfășurată de Ministerul Public român în condițiile actualului Cod de
procedură penală.
Credem că perspectiva anchetelor structurale este dezvoltată și de
dispozițiile art. 9, 10, 14 și 15 ale Legii nr. 44/2022 privind cooperarea
judiciară dintre România și Curtea Penală Internațională13, care fac referire la
13
208 Irinel Rotariu
identificarea și localizarea unei persoane sau a unor bunuri, obținerea de
probe, inclusiv de declarații, și transmiterea de probe, inclusiv expertize și
rapoarte, efectuarea unor cercetări la fața locului, exhumarea și examinarea de
cadavre îngropate în gropi comune în cazurile în care Curtea Penală
Internațională transmite, în scris, o cerere prin care adresează autorităților
române solicitarea de a face cercetări la fața locului, în special exhumarea și
examinarea de cadavre în gropi comune și efectuarea unor percheziții când
Curtea transmite, în scris, o cerere de efectuare a unei percheziții. Chiar dacă
autoritățile naționale române nu efectuează cercetări referitoare la faptele
respective în condițiile cererilor formulate de Curtea Penală Internațională,
datele astfel obținute pot constitui un nucleu al unui demers de acest tip. Cu
atât mai mult, în condițiile art. 21 din lege, în care se solicită transferul
procedurilor către Curtea Penală Internațională de către procurorul care
efectuează urmărirea penală sau de către instanța de judecată care
instrumentează o cauză al cărei obiect îl constituie una dintre infracțiunile
prevăzute de Statutul Curții, aplicabilitatea națiunii de anchetă structurală
devine și mai evidentă.
IV. Concluzii
Noțiunea de anchetă structurală se suprapune parțial pe ideea de
urmărire penală in rem din legislația procesual penală română. Implementarea
sa în România are limitări administrative/statutare (de exemplu, problema
duratei urmăririi penale care, în mod vădit, nu poate fi comparată cu a unor
cauze obișnuite, posibilități de cercetare, logistică), cât și conceptuale
(metodologia de anchetă, lipsa unor structuri specializate), legale (competența
teritorială).
Cu toate acestea, în perspectiva cercetării unor crime comise în
Ucraina potrivit legislației actuale – sesizări din partea unor cetățeni cu dublă
cetățenie, din care una română, pentru fapte ale căror victime să fi fost în
Ucraina, adresate Ministerului Public sau Poliției –, aspectele legate de
anchetele structurale care trebuie să se afle în atenția factorilor de decizie, dar
și a procurorilor anchetatori care efectuează cercetări de acest tip, sunt:
avantaje/dezavantaje, posibilități de cooperare, structurarea probelor și datelor
pe subiecte de interes, valabilitatea și accesibilitatea probelor, protecția
persoanelor contra traumelor secundare, cooperarea cu alte state care au
anchete similare.
ACTUALITĂȚI LEGISLATIVE
ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI NR. 188 DIN 28
DECEMBRIE 2022 PENTRU MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA
LEGII NR. 207/2015 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ FISCALĂ ȘI
PENTRU MODIFICAREA ORDONANȚEI DE URGENȚĂ A
GUVERNULUI NR. 74/2013 PRIVIND UNELE MĂSURI PENTRU
ÎMBUNĂTĂȚIREA ȘI REORGANIZAREA ACTIVITĂȚII AGENȚIEI
NAȚIONALE DE ADMINISTRARE FISCALĂ, PRECUM ȘI PENTRU
MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA UNOR ACTE NORMATIVE1
Principalele modificări ale Codului de procedură fiscală vizează și

regulile privind controlul antifraudă, dintre care reținem cele prevăzute la
art. 137.
Astfel, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, organele de control
antifraudă fiscală au drepturile prevăzute la art. 6 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și
reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum
și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare.
(2) La începerea controlului antifraudă, organele de control antifraudă
fiscală sunt obligate să se legitimeze în condițiile legii.
(3) Ori de câte ori controlul antifraudă se efectuează în spațiile de
lucru ale contribuabilului/plătitorului, controlul se consemnează în registrul
unic de control, potrivit legii.
(4) Pe durata controlului antifraudă, contribuabilul/plătitorul are
următoarele drepturi:
a) de a solicita legitimarea organelor de control antifraudă fiscală care
efectuează acțiunea de control antifraudă;
b) de a beneficia de asistență de specialitate;
c) de a fi informat pe parcursul desfășurării controlului antifraudă
asupra constatărilor efectuate;
d) ca activitatea sa să fie cât mai puțin afectată pe timpul desfășurării
controlului antifraudă;
e) de a primi dovada scrisă în cazul reținerii unor documente ca
urmare a activității de control antifraudă.

Rubrică realizată de Remus Jurj, lector univ. dr., membru în Comitetul științific al
Revistei „Pro Lege”, e-mail: jurj_remus@mpublic.ro.
1
2022.
210 Remus Jurj
(5) Persoanele prevăzute la art. 66 și 67 au dreptul de a refuza, după
caz, furnizarea de informații, efectuarea de expertize și prezentarea unor
înscrisuri, în condițiile legii.
La finalizarea controlului antifraudă se încheie proces-verbal de
control, în condițiile legii. Un exemplar al procesului-verbal de control se
comunică contribuabilului/plătitorului.
În cadrul Agenției se înființează Direcția generală antifraudă fiscală,
structură fără personalitate juridică, cu atribuții de prevenire și combatere a
actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală.
Principalele modificări ale Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 74/2013 vizează înființarea în cadrul Agenției a Direcției generale
antifraudă fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuții de
prevenire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă
fiscală.
Drepturile pe care le are personalul Direcției în îndeplinirea atribuțiilor
ce îi revin, sunt printre altele:
a) să cerceteze și să evalueze activități și/sau operațiuni în vederea
stabilirii stării de fapt fiscale și să constate împrejurările în care au fost
săvârșite faptele care pot avea consecințe fiscale și să aplice, după caz,
prevederile lit. n);
b) să efectueze, în condițiile legii, controale în vederea prevenirii,
descoperirii și combaterii faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală la toate
categoriile de contribuabili, indiferent de forma de organizare, precum și în
orice loc, indiferent de forma sub care se desfășoară activități economice,
generatoare de venituri impozabile ori unde se află bunurile impozabile;
c) să verifice legalitatea activităților desfășurate, existența și
autenticitatea documentelor justificative în activitățile de producție și prestări
de servicii ori pe timpul transportului, depozitării și comercializării bunurilor;
d) să efectueze investigații, supravegheri și verificări fiscale necesare
prevenirii și descoperirii faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală, inclusiv
în cazurile în care sunt semnalate situații de încălcare a legislației specifice;
e) să oprească mijloacele de transport de persoane și bunuri, în
condițiile legii, pentru verificarea documentelor de însoțire a bunurilor și
pentru verificarea legalității activității comerciale de transport de persoane;
f) să verifice, în condițiile legii, respectarea reglementărilor legale
privind circulația mărfurilor pe drumurile publice, pe căi ferate și fluviale, în
porturi, gări, autogări, aeroporturi, interiorul zonelor libere, în vecinătatea
unităților vamale, în antrepozite, precum și în alte locuri în care se desfășoară
activități economice;
Actualități legislative 211
g) să rețină documente, să solicite copii certificate de pe documentele
originale, să preleveze probe, eșantioane, mostre și alte asemenea specimene
și să solicite efectuarea expertizelor tehnice necesare finalizării actului de
control, în condițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
cu modificările și completările ulterioare;
h) să legitimeze și să stabilească identitatea administratorilor entităților
controlate, precum și a oricăror persoane implicate în activitățile și/sau
operațiunile investigate și să solicite acestora explicații scrise, după caz;
i) să solicite, în condițiile legii, informații sau, după caz, documente de
la orice entitate privată și/sau publică, în scopul instrumentării și
fundamentării constatărilor cu privire la săvârșirea unor fapte care contravin
legislației în domeniul financiar-fiscal;
j) să constate contravenții și să aplice sancțiuni contravenționale în
toate domeniile de competență ale Agenției;
k) să confiște bunuri și sume de bani în condițiile legii;
l) să aplice sigilii, pentru asigurarea integrității bunurilor, întocmind în
acest sens proces-verbal;
m) să dispună măsuri asigurătorii în condițiile Legii nr. 207/2015, cu
modificările și completările ulterioare;
n) să sesizeze organele de urmărire penală dacă în desfășurarea
activității specifice constată împrejurări privind săvârșirea unor fapte
prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal;
La constatarea unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte
prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal se întocmesc
procese-verbale și acte de control în baza cărora sesizează organele de
urmărire penală cu privire la faptele constatate [art. 8 alin. (3)].
LEGEA NR. 375 DIN 23 DECEMBRIE 2022 PENTRU MODIFICAREA

ȘI COMPLETAREA ORDONANȚEI DE URGENȚĂ A GUVERNULUI
NR. 57/2019 PRIVIND CODUL ADMINISTRATIV2
Prin Legea nr. 375/2022 se introduce o nouă formă de asociere

administrativă, fără personalitate juridică, denumită ,,consorțiu administrativ”.
La articolul 89, după alineatul (8) se introduc două noi alineate,
alin. (81) și (82), cu următorul cuprins:
(81) Două sau mai multe unități administrativ-teritoriale învecinate au
dreptul ca, în limitele competenței autorităților lor deliberative și executive, să
coopereze și să se asocieze, în condițiile legii, în consorții administrative, în
2
2022.
212 Remus Jurj
scopul îmbunătățirii eficienței serviciilor publice, creșterii eficacității
implementării investițiilor sau pentru eficientizarea utilizării resurselor umane
specializate pentru atingerea intereselor colectivităților locale.
(82) Consorțiile administrative nu au personalitate juridică.
2. După articolul 91 se introduc două noi articole, art. 911 și 912, cu
următorul cuprins:
Articolul 911
Organizarea și funcționarea consorțiilor administrative
(1) Organizarea și modul de funcționare ale consorțiilor administrative
sunt stabilite prin acordul de asociere într-un consorțiu administrativ, aprobat
prin hotărârile consiliilor locale asociate.
(2) Prin acordul de asociere într-un consorțiu administrativ, una sau
mai multe unități administrativ-teritoriale membre, pe baza mandatului
acordat de celelalte unități administrativ-teritoriale membre, poate asigura
pentru acestea, în exercitarea atribuțiilor menționate la art. 129 alin. (2)
lit. a)-d), următoarele:
a) activități de natură juridică, inclusiv reprezentare în justiție, potrivit
legii;
b) contrasemnarea pentru legalitate a actelor administrative
emise/adoptate pentru unitățile administrativ-teritoriale membre;
c) activități de gestiune a resurselor umane, inclusiv salarizarea
personalului plătit din fonduri publice;
d) activități de natură financiară, inclusiv administrarea impozitelor și
taxelor locale, cu respectarea prevederilor Legii nr. 273/2006 privind finanțele
publice locale, cu modificările și completările ulterioare, și ținerea evidenței
financiar-contabile;
e) exercitarea controlului financiar preventiv propriu, conform
reglementărilor legale în domeniu, pentru unitățile administrativ-teritoriale
membre;
f) activități de elaborare a documentației de atribuire și de derulare a
procedurilor de achiziții publice, închiriere, concesionare pentru realizarea
unor obiective de interes local;
g) activități de elaborare și/sau avizare a documentațiilor de amenajare
a teritoriului și urbanism pentru unitățile administrativ-teritoriale membre care
nu au structuri de specialitate aferente;
h) emiterea certificatelor de urbanism și a autorizațiilor de
construire/desființare, eliberarea avizului structurii de specialitate sau
emiterea avizului de oportunitate în vederea elaborării unui plan urbanistic
zonal, după caz, pentru unitățile administrativ-teritoriale membre care nu au
structuri de specialitate aferente;
Articolul 912
Răspunderea personalului care desfășoară activități în cadrul
consorțiilor administrative
(1) Încălcarea de către personalul care desfășoară activități în cadrul
consorțiilor administrative, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage
răspunderea administrativă, civilă sau penală, în condițiile legii și ale
prezentului cod.
(2) În situația în care instanța judecătorească constată vinovăția
funcționarului public sau a personalului contractual care a exercitat atribuțiile
prevăzute la art. 911, prevederile art. 491 și art. 553 se aplică în mod
corespunzător.
LEGEA NR. 348 DIN 12 DECEMBRIE 2022 PENTRU RATIFICAREA

TRATATULUI DINTRE ROMÂNIA ȘI GUVERNUL MALAYSIEI
PRIVIND EXTRĂDAREA, SEMNAT LA KUALA LUMPUR LA 6
DECEMBRIE 20213
LEGEA NR. 349 DIN 12 DECEMBRIE 2022 PENTRU RATIFICAREA

TRATATULUI DINTRE ROMÂNIA ȘI GUVERNUL MALAYSIEI
PRIVIND ASISTENȚA JUDICIARĂ RECIPROCĂ ÎN MATERIE
PENALĂ, SEMNAT LA KUALA LUMPUR LA 6 DECEMBRIE 20214
LEGEA NR. 37 DIN 11 IANUARIE 2023 PENTRU MODIFICAREA ȘI

COMPLETAREA LEGII MINELOR NR. 85/20035
Legea minelor nr. 85/2003, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 197 din 27 martie 2003, cu modificările și completările
ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 28, după alineatul (2) se introduce un nou alineat,
alineatul (21), cu următorul cuprins:
(21) Prin excepție de la dispozițiile alin. (2), în cazuri de urgență,
precum: viituri, precipitații care avariază sau distrug poduri, drumuri,
obiective economice, gospodării individuale, în scopul refacerii acestora,
unitățile administrativ-teritoriale exercită dreptul de exploatare în limita a
2.000 mc agregate minerale, fără eliberarea permisului. Unitățile
3
2022.
4
2022.
5
214 Remus Jurj
administrativ-teritoriale sunt obligate să înregistreze avizul de gospodărire a
apelor care să ateste situația de urgență invocată la Agenția Națională pentru
Resurse Minerale și la Agenția Națională pentru Arii Naturale
Protejate/administratorii ariilor naturale protejate de interes național și/sau
comunitar, în cazul în care activitățile desfășurate pot afecta semnificativ
ariile naturale protejate, cu cel puțin două zile lucrătoare înainte de data
programată pentru începerea exploatării. Unitățile administrativ-teritoriale au
obligația să raporteze cantitatea de agregate minerale extrase Agenției
Naționale pentru Resurse Minerale, în termen de 5 zile de la data încetării
exploatării.
2. La articolul 57, alineatul (2) se modifică și va avea următorul
cuprins:
(2) Executarea de activități miniere fără permis sau licență, cu excepția
cazurilor prevăzute la art. 28 alin. (21) și art. 29, constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani ori cu amendă.
ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI NR. 195/2002

PRIVIND CIRCULAȚIA PE DRUMURILE PUBLICE a suferit mai
multe modificări, prin ORDONANȚA GUVERNULUI NR. 11/2023
PENTRU MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA ORDONANȚEI DE
URGENȚĂ A GUVERNULUI NR. 195/2002 PRIVIND CIRCULAȚIA
PE DRUMURILE PUBLICE6, LEGEA NR. 385/2022 PENTRU
MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA ORDONANȚEI DE URGENȚĂ
A GUVERNULUI NR. 195/2002 PRIVIND CIRCULAȚIA PE
DRUMURILE PUBLICE7, ORDONANȚA DE URGENȚĂ A
GUVERNULUI NR. 168/2022 PRIVIND UNELE MĂSURI
FISCAL-BUGETARE, PROROGAREA UNOR TERMENE, PRECUM
ȘI PENTRU MODIFICAREA ȘI COMPLETAREA UNOR ACTE
NORMATIVE8, articolul XLVIII.
6
7
8
2022.
LEGEA NR. 17/2023 PENTRU APROBAREA ORDONANȚEI DE
URGENȚĂ A GUVERNULUI NR. 92/2021 PRIVIND REGIMUL
DEȘEURILOR9
La articolul 66, partea introductivă și literele b) și g) ale alineatului (1)

se modifică și vor avea următorul cuprins:
„Art. 66. - (1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la
1 la 5 ani sau cu amendă următoarele fapte atunci când cantitatea sau impactul
asupra mediului ori asupra vieții, integrității corporale sau sănătății
persoanelor nu poate fi neglijată:
b) colectarea, transportul sau valorificarea de deșeuri, inclusiv
controlul acestor operațiuni și întreținerea ulterioară a spațiilor de eliminare,
inclusiv acțiunile întreprinse de comercianți sau brokeri în procesul de
gestionare a deșeurilor, cu încălcarea dispozițiilor legale în domeniu;
g) eliminarea, deținerea, păstrarea deșeurilor în afara spațiilor
autorizate;”.
32. La articolul 66 alineatul (1), după litera g) se introduce o nouă
literă, litera h), cu următorul cuprins:
„h) abandonarea, aruncarea și/sau ascunderea deșeurilor.”
33. La articolul 66, după alineatul (1) se introduc două noi alineate,
alineatele (11) și (12), cu următorul cuprins:
„(11) Faptele comise în mod repetat de aceeași persoană, care,
analizate împreună, relevă o cantitate totală de deșeuri sau un impact cumulat
asupra mediului, vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor ce nu
poate fi neglijată/neglijat, se pedepsesc potrivit alin. (1), deși acestea,
săvârșite în mod separat, nu sunt considerate infracțiuni în înțelesul
alineatului respectiv.
(12) Pentru a evalua în ce măsură cantitatea sau impactul asupra
mediului sau asupra vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor nu
poate fi neglijată, în sensul prevederilor alin. (1), vor fi avute în considerare
următoarele:
a) numărul de obiecte considerate deșeuri și vizate de actul de conduită
ilicit;
b) cantitatea sau volumul deșeurilor vizate de actul de conduită ilicit;
c) determină un impact asupra mediului ce nu poate fi neglijat,
modificarea, chiar și într-o proporție mică, a calității apei, solului sau
subsolului din aria vizată de actul de conduită ilicit;
9
216 Remus Jurj
d) este îndeplinită condiția de cantitate ce nu poate fi neglijată sau de
impact asupra mediului ce nu poate fi neglijat atunci când pentru înlăturarea
efectului actului de conduită ilicit este necesar un efort ce implică un cost de
orice natură.”
34. La articolul 66 alineatul (2), literele a), c) și d) se modifică și vor
avea următorul cuprins:
„a) introducerea pe teritoriul României de aparate, instalații,
echipamente, utilaje, substanțe și produse folosite și uzate, considerate deșeuri
în sensul prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.013/2006 al Parlamentului
European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri,
cu modificările ulterioare, și cărora nu le-a încetat statutul de deșeu, conform
prevederilor prezentei ordonanțe de urgență;
c) neluarea sau nerespectarea măsurilor obligatorii în desfășurarea
activităților de colectare, tratare, transport, valorificare sau eliminare a
deșeurilor periculoase;
d) introducerea pe sau scoaterea de pe teritoriul României a deșeurilor,
inclusiv în sau din zonele libere, așa cum sunt instituite prin Legea
nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările și completările
ulterioare, cu încălcarea dispozițiilor legale în domeniu, în cazul în care
această activitate intră în domeniul de aplicare din Regulamentul (CE)
nr. 1.013/2006, cu modificările ulterioare, indiferent dacă transportul se
efectuează prin una sau mai multe operațiuni;”.
35. La articolul 66 alineatul (2), după litera d) se introduce o nouă
literă, litera e), cu următorul cuprins:
„e) nerespectarea obligației prevăzute de art. 64 alin. (2).”
LEGEA NR. 45 DIN 1 MARTIE 2023 PENTRU MODIFICAREA ȘI

COMPLETAREA LEGII NR. 143/2000 PRIVIND PREVENIREA ȘI
COMBATEREA TRAFICULUI ȘI CONSUMULUI ILICIT DE
DROGURI ȘI PENTRU MODIFICAREA LEGII NR. 194/2011
PRIVIND COMBATEREA OPERAȚIUNILOR CU PRODUSE
SUSCEPTIBILE DE A AVEA EFECTE PSIHOACTIVE, ALTELE
DECÂT CELE PREVĂZUTE DE ACTE NORMATIVE ÎN VIGOARE10
Articolul I
Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și
consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României,
10
Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare,
se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 1, litera a) se modifică și va avea următorul cuprins:
a) substanțe aflate sub control național - drogurile, precursorii înscriși
în tabelele-anexă nr. I-IV, care fac parte integrantă din prezenta lege; tabelele
pot fi modificate prin înscrierea unei noi plante sau substanțe, prin radierea
unei plante sau substanțe ori prin transferarea acestora dintr-un tabel în altul,
la un interval de maximum 6 luni de la înaintarea propunerii de modificare de
către ministrul sănătății sau ministrul afacerilor interne; ministrul înaintează
propunerea de modificare a tabelelor de îndată ce primește comunicarea
organismelor internaționale abilitate, respectiv de îndată ce primește
documentațiile tehnice emise de organele competente în materie pe care se
fundamentează măsura;
2. La articolul 1, după litera d) se introduc două noi litere, lit. d1) și
d2), cu următorul cuprins:
d1) substanță psihoactivă nouă - o substanță în formă pură sau într-un
preparat, care nu face obiectul Convenției unice a Organizației Națiunilor
Unite asupra stupefiantelor din 1961, astfel cum a fost modificată prin
Protocolul din 1972, și nici al Convenției Organizației Națiunilor Unite asupra
substanțelor psihotrope din 1971, dar care poate prezenta riscuri pentru
sănătate sau pentru societate similare cu cele prezentate de substanțele
cuprinse în convențiile menționate;
d2) preparat - un amestec care conține una sau mai multe noi substanțe
psihoactive;
3. Articolul 2 se modifică și va avea următorul cuprins:
Articolul 2
(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea,
prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea,
livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea,
deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se
pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare
risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Articolul 3
(1) Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul
de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani și
interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc,
pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
218 Remus Jurj
Articolul 11
Dacă faptele prevăzute la art. 2, art. 6-8 și art. 10 au avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani și
interzicerea unor drepturi.
6. La articolul 17, după alineatul (3) se introduce un nou alineat,
alin. (4), cu următorul cuprins:
(4) Bunurile și mijloacele folosite la fabricarea ilicită a drogurilor pot
fi folosite în scop didactic, prin punerea lor la dispoziția unităților de pregătire
a organelor de aplicare a legii sau prin folosirea lor în campanii de
conștientizare a riscurilor asociate consumului de droguri.
7. La articolul 19, alineatul (1) se modifică și va avea următorul
cuprins:
Articolul 19 (1) În cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art. 4,
procurorul dispune, în termen de 5 zile de la efectuarea în continuare a
urmăririi penale, cu consimțământul scris al consumatorului, evaluarea
acestuia de către centrul de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în
scopul includerii lui în circuitul integrat de asistență a persoanelor
consumatoare de droguri.
Articolul II
Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte
normative în vigoare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 140 din 26 februarie 2014, se modifică după cum urmează:
Articolul 16
1) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile
prezentei legi, efectuează fără drept operațiuni cu produse știind că acestea
sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune
mai gravă.
(2) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile
prezentei legi, efectuează fără drept operațiuni cu produse despre care trebuia
sau putea să prevadă că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani.
Articolul 17 Fapta persoanei care, cu intenție, efectuează fără drept
operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau
disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit legii sau a căror
comercializare este permisă de lege, constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi, dacă fapta nu
constituie o infracțiune mai gravă.
Articolul 19 Publicitatea făcută oricăror produse, pretinzând în mod
credibil că prin consum acestea produc efecte psihoactive, constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani.
LEGEA NR. 51/2023 PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA

LEGII NR. 135/2010 PRIVIND CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ11
Articol unic.
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu
modificările și completările ulterioare, se modifică şi se completează după
cum urmează:
1. La articolul 111, după alineatul (8) se introduc trei noi alineate,
alin. (81)-(83), cu următorul cuprins:
"(81) Audierea persoanei vătămate în vârstă de până la 14 ani are loc în
prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului
instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare, precum şi
în prezenţa unui psiholog, stabilit de organul judiciar. Psihologul va oferi
consiliere de specialitate minorului pe toată durata procedurilor judiciare.
(82) Dacă persoanele prevăzute la alin. (81) nu pot fi prezente sau au
calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte
responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă
că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa
unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină
de exerciţiu, precum şi în prezenţa unui psiholog, stabiliţi de organul judiciar.
Psihologul va oferi consiliere de specialitate minorului pe toată durata
procedurilor judiciare.
(83) În cazul în care audierea persoanei vătămate minor vizează
activitatea instituţiei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare, se
înlocuieşte reprezentantul acestei instituţii cu reprezentantul autorităţii tutelare
sau cu o rudă cu capacitate deplină de exerciţiu, precum şi cu un psiholog,
stabiliţi de organul judiciar. Psihologul va oferi consiliere de specialitate
minorului pe toată durata procedurilor judiciare."
2. La articolul 124, alineatele (1) şi (2) se modifică şi vor avea
următorul cuprins:
11
220 Remus Jurj
"Art. 124. -
(1) Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în
prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului
instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare, precum şi
în prezenţa unui psiholog, stabilit de organul judiciar. Psihologul va oferi
consiliere de specialitate minorului pe toată durata procedurilor judiciare.
(2) Dacă persoanele arătate la alin. (1) nu pot fi prezente sau au
calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte
responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă
că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa
unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină
de exerciţiu, precum şi în prezenţa unui psiholog, stabiliţi de organul judiciar.
Psihologul va oferi consiliere de specialitate minorului pe toată durata
procedurilor judiciare."
La articolul 124, după alineatul (2) se introduce un nou alineat,
alin. (2 ), cu următorul cuprins:
1
"(21) În cazul în care audierea martorului minor vizează activitatea

instituţiei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare, se înlocuieşte
reprezentantul acestei instituţii cu reprezentantul autorităţii tutelare sau cu o
rudă cu capacitate deplină de exerciţiu, precum şi cu un psiholog, stabiliţi de
organul judiciar. Psihologul va oferi consiliere de specialitate minorului pe
toată durata procedurilor judiciare."
4. La articolul 124, alineatul (3) se abrogă.
LEGEA NR. 57/2023 PENTRU MODIFICAREA LEGII NR. 134/2010

PRIVIND CODUL DE PROCEDURA CIVILĂ12
Articol unic.
Articolul 190 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10
aprilie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea
următorul cuprins:
„Art. 190. -
Abaterea săvârşită, amenda şi despăgubirea se stabilesc de către
instanţa în faţa căreia s-a săvârşit fapta sau, după caz, de către preşedintele
instanţei de executare, prin încheiere executorie, care se comunică celui
obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci când obligaţia
încălcată incumbă unei autorităţi sau instituţii publice sau oricărei alte
12
persoane juridice, amenda şi despăgubirile pentru fapta ilicită vor fi stabilite
în sarcina acesteia. Atunci când fapta constă în formularea unei cereri cu
rea-credinţă, amenda şi despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa
căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci
când acestea sunt diferite.”
MEMORIE INSTITUŢIONALĂ
DECORAȚIE CONFERITĂ ÎN 1921 UNOR PREȘEDINȚI ȘI UNOR
PROCURORI GENERALI DE LA CURȚILE DE APEL DIN CLUJ,
ORADEA-MARE, TÂRGU MUREȘ ȘI TIMIȘOARA ȘI DE LA
TRIBUNALUL DIN SIBIU
Urmare a raportului lui Take Ionescu, ministrul Afacerilor Străine,

cancelar al Ordinelor, nr. 44.998 din 5 decembrie 19211, regele Ferdinand I a
semnat în București, la 9 decembrie 1921, decretul nr. 5.230, prin care a
conferit numiților Pompei Micșa, președinte și Ioan Cosma, procuror general
la Curtea de Apel din Cluj, Emil Fildan, procuror general la Curtea de Apel
din Oradea-Mare, Iuliu Muntean, fost președinte la Tribunalul Sibiu, Romulus
Pop, președinte și Victor Ancian, procuror general la Curtea de Apel din
Târgu Mureș, Alexandru Marta, președinte și Ioan Stinghe, procuror general
la Curtea de Apel din Timișoara, Ordinul „Coroana României” în gradul de
Comandor2.
Conform adeverințelor de primire a brevetelor de Comandor al
Ordinului „Coroana României”, dr. Micșa Pompei s-a născut în Hațeg, la 30
aprilie 1873 și își avea domiciliul în Cluj, dr. Cosma Ioan s-a născut în
Ardusad, județul Satu Mare, la 11 septembrie 1882 și își avea domiciliul în
Cluj, Fildan Emil s-a născut în Gurahonț, județul Arad și își avea domiciliul în
Oradea-Mare, Muntean Iuliu s-a născut în comuna Voivodeni, județul
Solnoc-Dăbâca, la 26 aprilie 1854 și își vea domiciliul în Sibiu, strada Șaguna
nr. 6, Popp Romulus s-a născut în Cluj (Transilvania), la 2 aprilie 1873 și își
avea domiciliul în Târgu-Mureș, Ancean Victor s-a născut în Surduc, județul
Solnoc-Dăbâca, la 14 aprilie 1866 și își avea domiciliul în Târgu-Mureș,
Marta Alexandru s-a născut în Căprioara, județul Caraș-Severin, la 22
decembrie 1869 și își avea domiciliul în Timișoara, iar Stinghe Ion s-a născut
în Brașov, la 28 ianuarie 1882 și își avea domiciliul tot în Timișoara.
Apelând la faleristică3, la sigilografie4 și la heraldică5, prezentăm
descrierea decorației, precum și reproducerile grafice care provin de la Arhivele
Naționale Istorice Centrale din București.

Rubrică realizată de Laurențiu-Ștefan Szemkovics, consilier – Arhivele Naționale
ale României, e-mail: laurszem@gmail.com.
1
Aflat la Arhivele Naționale Istorice Centrale, Ministerul Afacerilor Externe.
Cancelaria Ordinelor, dosar nr. 236/1921.
2
Ibidem.
3
Faleristica este disciplina auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul decorațiilor
(ordine, cruci, medalii și semne onorifice); D. Bahrin, Sistemul decorațiilor militare – 2000.
Sistemul național de decorații, Editura Economică, București, 2005, pp. 11-12.
Decorație conferită în 1921 unor președinți și unor procurori generali… 223
Ordinul „Coroana României” a fost instituit prin Legea nr. 1.244 din
10 mai 1881, în memoria proclamării regatului, cu scopul de a recompensa
serviciile aduse statului. Potrivit Regulamentului pentru punerea în aplicare a
legii relativă la instituirea Ordinului „Coroana României”6, Ordinul
„Coroana României” în gradul de Comandor este o cruce de Malta, cu
diametrul de 60 mm, cu brațe egale, smălțuită roșu, cu marginea de smalț alb.
Pe avers, în centrul crucii, se află un medalion rotund, smălțuit roșu, încărcat
cu coroana regală, de oțel, ce se termină printr-un glob, în care este înfiptă
Crucea „Trecerea Dunării”. Medalionul este înconjurat de o bordură,
smălțuită alb, pe care s-a scris cu litere și cifre aurii: * PRIN NOI ÎNȘINE *
14 MARTIE 1881. Pe revers, într-un medalion asemănător cu cel de pe avers,
s-a scris pe un singur rând: 10 MAIU (data încoronării). Împrejur, în bordura
albă, s-a scris: * 1866 * 1877 * 1881 (datele urcării pe tron, proclamării
Independenței și proclamării regatului). Cifra regală, dintre brațele crucii, ca
și montura crucii, sunt de aur pentru Comandori. Tot la Comandori, panglica
este de culoare albastru-închis, cu câte o dungă pe fiecare margine de culoarea
oțelului, lată de opt mm.
4
Sigilografia este disciplina auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul sigiliilor și
matricelor sigilare. Franceză la origine, această disciplină nu a întârziat să se extindă în toată
Europa, pretutindeni unde, încă din Evul Mediu, se impunea obiceiul de a valida documentele
cu sigiliu; J.-L. Chassel, Les sceaux dans lʼHistoire, lʼHistoire dans les sceaux, în Les sceaux,
sources de lʼhistoire médiévale en Champagne. Actes des tables rondes de la Société
française dʼhéraldique et de sigillographie (Troyes, 2003-Reims, 2004) sous la direction de
Jean-Luc Chassel, Paris, Société française dʼhéraldique et de sigillographie, 2007, p. 9.
5
Heraldica este disciplina auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc.;
F. Marcu, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum I.O., București, 2000, p. 422.
6
Decretul nr. 3.506 din 11 octombrie 1906, aflat, sub formă de copie, la Arhivele
Naționale Istorice Centrale, Ministerul Afacerilor Externe. Cancelaria Ordinelor, dosar
nr. 642.
224 Laurențiu-Ștefan Szemkovics
Raportul lui Take Ionescu, ministrul Afacerilor Străine, cancelar al

Ordinelor, nr. 44.998 din 5 decembrie 1921.
Decorație conferită în 1921 unor președinți și unor procurori generali… 225
Decretul regal nr. 5.230 dat în București, la 9 decembrie 1921.

226 Laurențiu-Ștefan Szemkovics
Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor, model 1881 (avers și

revers).
IN MEMORIAM
IOAN RUS
Ioan Rus s-a născut la data de 11 octombrie 1938, în localitatea

Condor, județul Cluj.
A urmat cursurile Facultății de Drept din Cluj-Napoca, pe care le-a
absolvit în anul 1964.
Cariera sa profesională conține următoarele repere:
- 1964-1968: procuror la Procuratura Raionului Satu-Mare;
- 1968-1971: procuror la Procuratura Locală Satu-Mare;
- 1971-1979: procuror-șef adjunct la Procuratura Județeană Satu-Mare;
- 2001-2005 (ieșirea la pensie): procuror general la Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Oradea.
Ioan Rus a dovedit o foarte bună pregătire profesională, cunoștințele
dobândite în timpul facultății fiind perfecționate prin participarea la diverse
cursuri de specialitate:
- 1973: Curs post-universitar în domeniul dreptului penal, la Facultatea
de Drept Cluj-Napoca;
- 1979: Curs de perfecționare pe probleme de criminalistică, la
Procuratura Generală;
- 1976-1983: Cursuri de perfecționare pe probleme de conducere, la
Procuratura Generală.
În lucrările de serviciu a adoptat un stil riguros juridic, sobru,
documentat, bazat pe literatura de specialitate și practica judiciară.
A dovedit reale calități de manager, având o capacitate deosebită de
organizare și planificare a muncii.
Exigent cu sine însuși, Ioan Rus a solicitat același nivel de exigență și
colegilor a căror activitate a coordonat-o cu foarte mult succes. Acest din
urmă aspect se reflectă în rezultatele obținute de unitățile de parchet unde, mai
bine de 30 de ani, a îndeplinit funcții de conducere.
A elaborat 15 articole și lucrări cu caracter juridic publicate în
revistele de specialitate ale Uniunii Juriștilor și în Buletinul de criminologie și
criminalistică al Ministerului Public. El este autorul broșurii „Procurorul și
apărarea în procesul penal”, apărută la Editura Solstițiu Satu-Mare, în anul
1991.
Ioan Rus a avut, de asemenea, și colaborări cu Facultatea de Drept din
Cluj Napoca.
Activitatea sa a fost apreciată anual numai cu calificativul „foarte
bun”.
228 Ilie Picioruș
În familie și societate a avut un comportament ireproșabil, caracterizat
prin corectitudine, principialitate și seriozitate.
S-a bucurat de respectul și aprecierea colegilor și șefilor ierarhici.
Ioan Rus rămâne o figură proeminentă în galeria procurorilor ce fac
cinste Ministerului Public și în amintirea celor ce l-au cunoscut.
Ilie PICIORUȘ

Pro Lege 1 - 2023

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pro Lege 1 - 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRO LEGE NR.

SECRETARIATUL TEHNIC DE REDACȚIE

PRO LEGE Nr. 1/2023

Whatever the nature, missions and role of the "judicial police", a

Keywords: judicial reform, judicial police, legislative process,

I. Considerații generale privind conceptul de „poliție judiciară”

II. Aspecte comparative privind rolul, misiunea și statutul

În exercitarea supravegherii în cadrul procedurilor preliminare, procurorul are

III. Privire particulară asupra modelului francez și a proiectului

Misiunea Poliției Judiciare în Franța.

● Acțiunile ce pot fi efectuate de poliția judiciară după deschiderea

c) Controlul autorității judiciare asupra activității poliției

d) Aspecte evocate cu ocazia dezbaterilor din Senatul francez, ce

This article will analyze the legislative measures taken at the

Keywords: Directive 2016/343/EU, European Court of Human

Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care

2. Proces legislativ și sistematizare

A. Prezumția de nevinovăție ca regulă de tratament

b. Prezentarea în fața publicului a persoanelor suspectate și acuzate.

c. Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina.

B. Prezumția de nevinovăție ca regulă de judecată

The matter of probation has been the subject of numerous decisions

Keywords: Constitutional Court, decision, evidence, intrusion,

În anul 2014, după nenumărate eforturi, a intrat în vigoare un nou Cod

(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariție a

The issue of the holder (the criminal investigation body or the

Keywords: art. 152 of the Criminal Procedure Code, the

În practica judiciară a apărut o controversă referitoare la titularul

Keywords: expert's fee, legal expenses, expertise, advancement of

Cadrul legal privind avansarea cheltuielilor judiciare

Corelația dintre sarcina probei, propunerea și administrarea

For the regulation of the criminal process, there are many

Keywords: Directive 2016/343/EU, European Court of Human

O unitate de parchet din țară a ridicat problema gestionării corpurilor

1. Mijloacele materiale de probă

3. Gestionarea mijloacelor materiale de probă pe parcursul

5. Măsuri procedurale în situații atipice

6. Măsuri procedurale în cazul confiscării

7. Repere administrative aplicabile parchetelor și întemeiate pe

The lapsing nature of the 3-month period in which a prior

Keywords: prior complaint, restitution by administrative means,

2. Termenul prevăzut de art. 296 C.pr.pen. se consideră respectat,

3. Pentru aceste considerente, raportat la caracterul de decădere al

One of the objectives considered in the process of creating this

Keywords: violation of privacy, consequences on the victims,

1. Dreptul la respectarea vieții private

temporar, pentru o durată de 24 de ore. Pe lângă opțiunea de încărcare a fotografiilor sau a

4. O nouă posibilă faptă penală sau doar o altă contribuție la

5. Decizii relevante ale instanțelor internaționale în materie

6. Decizii ale instanțelor naționale relevante în materie

7.2 Propunerea legislativă existentă în Parlamentul României

Parlamentul României, Camera Deputaților,

7.3 Propunere de incriminare distinctă

7.4 Latura obiectivă

7.6 Formele infracțiunii

7.7 Sancțiuni și aspecte procesuale

8. Relația cu alte infracțiuni

8.2 Infracțiuni contra libertății persoanei

8.3 Infracțiunea de pornografie infantilă

The requisition of goods and provision of services in the public

Keywords: requisition, goods, services, public interest, limitation of

I. Definiție și natură juridică

prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,