Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Kerr
Copiii Lămpii Fermecate
Cartea A Cincea
Enigma Portalului Blestemat
Prolog
Doctorul Kowalski
Capitolul 1
Cei trei druizi
Capitolul 2
Tăblița vorbitoare
10 Deşi această expresie extrasă din Odele poetului latin Horaţiu este
tradusă de obicei prin „Trăieşte-ţi clipa”, cuvântul carpe are semnificaţia
originară de „a culege, a apuca” (n. tr.).
cărţi?
— Cărţi? Nu, nu în mod special.
— Atunci ce cauţi în sertarele alea? Nu există
cărţi de joc în sertarele alea, dacă asta cauţi. Şi
nici mâncare. M-am uitat eu deja.
— Eu căutam una dintre tăbliţele vorbitoare ale
domnului Vodyannoy, îi explică John, scoţând o
astfel de tăbliţă din sertarul deschis. Era una
frumoasă, din lemn, cu o imagine înfăţişând ceea
ce părea a fi un grup de amerindieni împreună cu
un tip bărbos, purtând platoşă.
— Tăbliţele astea, îi atrase atenţia Grace, sunt
primejdioase. N-ar trebui să-ţi faci de lucru cu ele.
Numai că John n-o băgă în seamă. Luă tăbliţa şi
o inimioară micuţă, din lemn de plută, care avea
rolul unui indicator, se duse spre foc, le puse pe
covor şi se aşeză şi el în faţa lor. Pe tăbliţă erau
imprimate literele alfabetului, zece cifre, de la zero
la nouă, precum şi cuvintele şi, no, hola şi adios11.
Curioasă să vadă ce avea să se întâmple, Grace
veni şi se aşeză faţă-n faţă cu John. Era îndeajuns
de aproape încât să-i simtă mirosul, care nu era
unul plăcut, însă John era prea politicos ca să-i
spună lui Grace că pute şi să se îndepărteze.
În plus, încă îl înfricoşa un pic, fiindcă se vedea
că era cam nebună. Trase aer adânc în piept, îşi
puse mâinile de-o parte şi de cealaltă a tăbliţei,
apoi o privi fix.
Capitolul 3
Manco Capac
Capitolul 4
Pachacuti
Capitolul 5
Aduceți-mi capul lui Francisco Pizarro
Capitolul 6
Capul micşorat al lui Sicky și alte câteva
insuportabile poveşti de după cină
Capitolul 7
Atenție monștrii24
Capitolul 8
Oamenii pisică
Capitolul 9
O mică atingere de broscuță prin noapte27
Capitolul 10
Atât de asemănători cu zeii
Capitolul 12
Fluieră un pic31
ZADIE.
MIRIAPODELE, ŢÂNŢARII ŞI ŞERPII TĂI
MONSTRUOŞI AU FOST FOARTE APRECIAŢI DE
NOI ŞI VOR CONTRIBUI CU CERTITUDINE LA O
OARECARE ÎNCETINIRE A LUI NIMROD.
FIREŞTE, ESTE DE AŞTEPTAT CA EL SAU
DOMNUL VODYANNOY SĂ ÎNFRÂNGĂ ORICE AI
PUTEA SĂ ARUNCI ÎN CALEA LOR. LA URMA
URMEI, SUNT DJINNI PUTERNICI.
TOTUŞI, TULBURAREA CREATĂ DE PROPRIILE
TALE PUTERI AR TREBUI SĂ FIE SUFICIENTĂ CA
SĂ POŢI LUA HARTA DE LA DOMNUL
Capitolul 13
Întoarcerea cuceritorilor
Capitolul 14
El Tunchi
Capitolul 15
Înălțarea
Capitolul 16
Portalul blestemat
37 Oraş din centrul Spaniei, capitala provinciei Toledo, vestit încă din
secolul XI pentru producţia de fier şi, mai ales, de săbii. E în continuare
un important centru al manufacturii de cuţite şi alte obiecte din oţel (n.
red.).
din greşeală. Indigenii n-ar fi îndrăznit în veci să
taie sau să dezlege un nod care a fost legat de un
preot atât de important ca Ti Cosi. Ar fi însemnat
să comită un sacrilegiu. Nu, ideea era că, de şi-ar
fi făcut apariţia conchistadorii, ei probabil ar fi
tăiat nodul, iar lăcomia lor pentru aur ar fi
desăvârşit restul. Adică, în mod evident, ei ar fi
încercat să scoată cu totul uşa şi, pentru asta, ar
fi fost nevoiţi să-i treacă pragul.
— Dar ce se-ntâmplă dacă-i treci pragul? Unde
te duce? Şi, te implor, nu-mi spune că „în partea
cealaltă”, dacă nu vrei să mă obligi să mă dau cu
capul de copacii ăştia.
— Nu sunt prea sigur de ceea ce se află în partea
cealaltă, mărturisi Nimrod. Ca să aflăm, ar trebui
să dezlegăm nodul, ceea ce n-o să fac.
— Cum? Am bătut atâta drum până aici şi nu
facem decât s-o lăsăm baltă şi să ne întoarcem
acasă? N-are nicio logică.
— Dimpotrivă, zise Nimrod. Este foarte logic. Mi
se pare că, dacă McCreeby chiar ne-a momit
încoace, spre Portalul Blestemat, foarte posibil cu
intenţia de a descoperi amplasarea lui precisă,
atunci ultimul lucru pe care aş avea de gând să-l
fac acum, John, ar fi să dezleg nodul. Chiar dac-
aş putea.
— Dar dacă McCreeby taie pur şi simplu nodul
în două, la fel ca Alexandru? insistă John,
ridicând din umeri. Mi se pare că bătrânul Virgil
s-ar putea să nu se sinchisească prea tare de
comiterea unui sacrilegiu.
Nimrod oftă din nou şi-şi roti privirea în jur.
— Da. Poate că spui adevărul. Începe să pară că
Faustina a avut dreptate şi că locul acesta ar mai
avea nevoie şi de altă protecţie decât un nod sfinţit
şi câţiva arbori lupuna.
John privi spre copacii, vreo zece sau mai mulţi,
care înconjurau Portalul. Înalţi de cel puţin
patruzeci şi cinci de metri, baza trunchiurilor era
mare cât o casă.
— Nu văd cum câţiva copaci vechi ar fi vreodată
capabili să-l împiedice pe un tip ca Virgil
McCreeby, zise el.
— În copacii aceştia se află spirite străvechi
menite să protejeze pădurea tropicală, îi explică
Nimrod. Spirite care te vor bântui dacă nu vei
respecta arborii sau chacras – sacrele luminişuri
ale pădurii – pe care le apără uneori.
— Dacă nu pot să împiedice câţiva exploatatori
de lemn să-i doboare, ce şansă ar avea împotriva
unui mag bona fide38 ca McCreeby? Sunt convins
că zona asta are nevoie de un propugnator. De o
legare a perimetrului. Ca cea pe care ai creat-o
pentru tabăra noastră, după ce am fost atacaţi de
miriapodul gigant.
— Din nefericire, nu este nici pe departe atât de
simplu pe cât pare, zise Nimrod, ridicându-şi
Patrocle, prietenul cel mai bun al lui Ahile, i-a cerut acestuia să-i
împrumute armura şi să-l lase să-i conducă în bătălie pe oamenii săi.
Când Patrocle a fost ucis de troianul Hector, îndureratul Ahile a reintrat
în luptă (n. tr.).
parcă persoana aflată de cealaltă parte l-ar fi auzit.
Era, îşi zise în sinea lui, tot ca într-un film de
groază: modul în care un obiect redevenea
obişnuit, după ce-şi înceta mişcarea pornită fără
vreun motiv aparent.
Se apropie şi mai mult, aplecându-şi în cele din
urmă capul şi, apoi, urechea spre micul petic
auriu, sclipitor, pe care-l curăţase Nimrod cu
vârful macetei.
— E cineva acolo? repetă el. Uite ce e, uşa nu se
deschide, fiindcă de cealaltă parte e un zăvor legat
cu un nod mare. Aşa că n-are rost să mai încerci.
Înţelegi?
Încă o dată, uşa se mişcă în tocul ei, de data
aceasta şi mai evident, apoi cineva începu să
bubuie în ea, înfricoşându-l pe băiat în asemenea
măsură, încât inima-i tresăltă în piept ca un
căţeluş agitat, făcându-l să se dea cu câţiva paşi
înapoi.
— Eeee! strigă el, ţinându-se cu mâna de piept.
Dar nu înainte de a auzi o altă voce. O voce
venită de foarte departe. Parcă dintr-o altă lume,
una pierdută, invizibilă. Era o voce pe care era
sigur că o recunoaşte. Vocea îi aparţinea domnului
Groanin, care părea a fi la ananghie.
Capitolul 17
Trecerea prin ușă
40 Paradoxurile lui Zeno sunt un set de opt probleme atribuite lui Zeno
din Elea (filosof grec din sec. al V-lea î. H.), care le-a formulat în sprijinul
doctrinei lui Parmenide conform căreia „totul este una” şi, contrar
simţurilor noastre, credinţa în pluralitate şi schimbare este greşită, iar
mişcarea e doar o iluzie (n. red.).
John îi povesti. Dar, din cauză că nu-şi amintea
deloc de perioada în care capul îi fusese absorbit
de arborele lupuna, omise partea aceea, iar astfel
reuşita lui i se păru lui Nimrod şi mai
impresionantă.
— Remarcabil, comentă Nimrod.
— Am mai observat şi altceva, adăugă John. În
timp ce dezlegam funia.
— Ei?
— În interiorul funiei este o serie de punctuleţe
colorate, zise John. Interesant e că ea corespunde
cu seria de noduri colorate de pe khipu-ul pe care
mi l-a dat el Tunchi.
— Asta chiar este ceva interesant, fu de acord
Nimrod.
— Sunt convins că poziţia şi numărul acelor
punctuleţe au o semnificaţie importantă, adăugă
băiatul. Încă nu ştiu sigur care o fi. Dar ştiu că o
să-mi dau seama. Cu timpul.
Nimrod era mulţumit de nepotul său.
— Ai făcut deja mai multe decât am crezut că ar
fi posibil, zise el. Poate că experienţa cu el Tunchi
ţi-a ascuţit simţurile.
— Nu, îl contrazise John. Nu, n-a fost asta. Dar
mă simt ceva mai inteligent, într-un fel, de când
am tras un pui de somn. Arătă spre uşă. Uite,
aproape că au trecut.
Nimrod îşi apropie mâna de uşă, pregătit s-o
închidă în clipa în care o putea face fără s-o
lovească pe Philippa, ultima care avea să iasă din
Portalul Blestemat. Un rege al incaşilor cu
înfăţişare fioroasă era foarte aproape, pe urmele
lor, cu o bâtă mare de război în mâna ridicată, de
parcă s-ar fi pregătit s-o abată asupra capului lui
Groanin. Pentru o clipă, Nimrod îşi întoarse
privirea spre John.
— Dar când ai dormit? îl întrebă el.
— Când erai tu în cort, să te gândeşti, răspunse
John. M-am aşezat să citesc cartea aia despre
khipu şi probabil c-am aţipit. Cărţile cam au
efectul ăsta asupra mea, mă tem.
Nimrod ţâţâi zgomotos. Apoi întrebă:
— Dar unde te-ai aşezat, mai precis?
— Acolo, zise John, arătându-i unul dintre
uriaşii arbori lupuna.
— Vrei să spui că te-ai sprijinit de un copac?
— Da.
— Atunci se explică, zise Nimrod. Probabil că
spiritul din lupuna te-a învăţat câte ceva.
— Adică nu mi-am dat singur seama cum să
dezleg nodul? întrebă John, un pic cam dezamăgit.
— Mă tem că nu, răspunse Nimrod. Dar nu e o
ruşine. La urma urmei, ştii ceea ce ştii. Şi, stai
liniştit, sigur n-o să destăinuiesc nimănui secretul
tău.
Îşi întoarse din nou privirea spre uşă.
— În sfârşit, cred că suntem pe cale să închidem
Portalul. În clipa imediat următoare, trânti uşa în
nasul regelui incaş, care înainta cu lentoare, iar
John înţelese dintr-odată la ce se referise prin
închiderea Portalului. Nimrod ridică de jos o
bucată de lemn, folosind-o pentru fixarea
provizorie a zăvorului.
— Asta ar trebui să-i ţină în loc pentru o vreme,
zise el. De îndată ce uşa fu închisă, Groanin, Sicky
şi Muddy reveniră deodată la viaţă, de parcă ar fi
existat undeva un comutator care, acţionat, îi
readucea la viteza normală.
— Slavă Domnului, răcni Groanin. N-a fost nici
măcar cu o clipă prea devreme. Vă zic eu, n-a fost
nici măcar cu o clipă prea devreme.
Îşi frecă ceafa şi se cutremură.
— Bâta maniacului ăluia cred că m-a ratat doar
cu un milimetru.
— Dacă n-aş fi avut capul chiar atât de mic,
adăugă Sicky, m-ar fi pieptănat cu ea, asta-i clar.
Groanin îşi duse o mână la piept.
— Inima mea, se văită el. Mi-o simt de parc-aş
avea în piept întreaga Orchestră Nelson Riddle.
Care mai şi cântă „Mă dai pe spate”.
Nimrod şi John îngenuncheară lângă Philippa.
Şi, după ce se mai linişti un pic, li se alătură şi
Groanin.
— Ne-am cam ciocnit un pic, explică el. A fost un
accident, asta a fost. N-am avut ce să fac. Dar îmi
pare tare rău, zău că-mi pare. N-aş fi lovit-o pe
puştoaică pentru nimic în lume.
— Ştiu, Groanin, spuse cu blândeţe Nimrod.
Ştiu.
— Trebuie s-o ducem la un spital, insistă
Groanin.
John îşi lipi urechea de pieptul Philippei.
— O să-şi revină, anunţă el. Ştiu eu. Nu-i decât
o comoţie.
— Da’ tu ce-oi fi, un afurisit de doctor? se răsti
Groanin.
— Nu, sunt fratele ei geamăn, îi explică John. Îşi
ciocăni uşor fruntea, apoi inima. Aş fi ştiut eu,
aici, înăuntru, dacă n-ar fi fost bine.
— Da, sigur, zise Groanin. Ce prost sunt!
John avusese dreptate. O secundă sau două mai
târziu, Philippa gemu şi-şi mişcă puţin capul. Şi,
după doar câteva minute, se ridicase în fund şi
povestea ce se petrecuse din clipa în care Nimrod
şi John se despărţiseră de ea şi de ceilalţi.
— Zadie este o trădătoare, îi informă John.
Probabil de-aia a şi izbutit să te convingă s-o inviţi,
în primul şi-n primul rând, Phil. Tot timpul n-a
făcut decât să ţină legătura cu Virgil McCreeby,
străduindu-se să ne încetinească înaintarea,
pentru ca el să ne ajungă din urmă şi să-i dea
harta. A furat-o din rucsacul domnului
Vodyannoy.
— Asta ar explica de ce a plecat cu Pizarro şi cu
oamenii lui, înțelese Philippa. Avea, evident, de
gând să plece şi să-l găsească pe McCreeby, cât
timp se ocupau spaniolii de indienii Xuanaci.
Deodată, icni.
— Of, pentru numele lui Dumnezeu! Trebuie să
facem ceva să-i ajutăm. Pe Xuanaci. Pizarro şi
oamenii lui or să-i masacreze, mai mult ca sigur.
Însă John părea aproape la fel de ofensat de
această idee pe cât fusese şi Zadie.
— Ce? Glumeşti? Aveau de gând să te dea de
mâncare la peştii piranha. Şi, pe urmă, să
mănânce ei peştii.
— Philippa are dreptate, John, îi atrase atenţia
Nimrod. A fost o luptă inegală atunci, în noiembrie
1532, când spaniolii şi-au făcut pentru prima dată
apariţia în pragul incaşilor. Iar acum ar fi o luptă
şi mai inegală. La urma urmei, indienii Xuanaci n-
ar prea avea cum să înfrângă un duşman deja
mort.
— Cred că ai dreptate, fu de acord John.
Philippa se frecă în creştetul capului şi se ridică
în picioare. Se simţea un pic ca şi cum ar fi fost
lovită de un camion. Dar n-avea nimic rupt.
— Aşadar, ce-o să facem? îl întrebă ea pe
Nimrod.
— Cred că nu putem să facem decât un singur
lucru, zise Nimrod. Iar asta ar fi să le oferim
indienilor Xuanaci un aliat puternic.
— Pe cine? se interesă Philippa.
Nimrod îşi întoarse privirea spre Sicky.
— Poţi să-ţi aminteşti drumul înapoi spre tabăra
Xuanaci? îl întrebă el.
Sicky îi arătă spre Portalul Blestemat.
— Adică, în jos, pe-acolo? Prin uşa asta?
— Nu, prin junglă.
Sicky ridică din umeri.
— Sigur, nu-i problemă. Oi avea eu capu’ mic,
dar n-am vreun beteşug la simţu’ direcţiei. Sau la
memorie, şefu’. De două ori am fost musafir la
Xuanaci şi de două ori am scăpat cu viaţă. Nu-s
chiar nerăbdător să-i vizitez pe Xuanaci ăia a treia
oară.
— Nu e chiar o vizită, preciză Nimrod. Tot ce
trebuie să faci e să conduci câţiva războinici până
în apropierea taberei Xuanaci.
Îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul lat al
ghidului prin junglă.
— Cum te simţi când e vorba de una ca asta,
Sicky? îl întrebă.
— Bolnav, răspunse Sicky. Destul de bolnav. Da’
o s-o fac. Numa’ că despre ce războinici vorbeşti
matale, şefu’? Nu-s p-acilea războinici atât de
smintiţi care să se pună cu vânători de capete ca
Xuanaci.
— Ba da, sunt, îl corectă Nimrod, privind spre
uşa Portalului Blestemat. Cine-ar putea să lupte
mai bine cu nişte conchistadori morţi decât câţiva
regi incaşi morţi? Cine să fie vătămat, dacă toţi
sunt deja morţi?
— Ai o logică imbatabilă, aprecie Philippa.
— Mai degrabă cre’ că matale eşti nebunu’, şefu’,
zise Sicky.
— Sicky are dreptate, domnule, îl susţinu
Groanin. Abia am scăpat de scrântiţii ăia şi
dumneavoastră propuneţi să deschidem uşa aia şi
să-i lăsăm să iasă? De unde ştim că n-or să ne
spargă nouă ţestele, mai întâi?
— Putem să ne apărăm cu puterile de djinn,
interveni Philippa.
— Mă tem că nu, o contrazise Nimrod. Nu aici.
Aici este un loc sacru.
Şi-i povesti Philippei ceea ce deja îi explicase lui
John: că, în conformitate cu Legile Bagdadului,
care guvernează puterile djinnilor, folosirea
acestora era strict interzisă în biserici, în moschei,
în sinagogi şi în oricare alte lăcaşe de cult în care
se oficiaseră servicii religioase în ultima mie de
ani.
— Nu prea arată a biserică, remarcă Groanin.
Cel puţin, nu ca alea în care am fost eu.
— Cu toate astea, este, iar legea aşa spune,
insistă Nimrod.
— Şi-atunci ce propuneţi să facem? întrebă acru
Groanin. Să-i convingem, cu ajutorul diplomaţiei,
să nu ne crape capetele, nu?
— Da, confirmă Nimrod.
— Omu’ ăsta-i nebun, se văicări Groanin,
privind spre Philippa şi clătinând din cap. Vă zic
eu, omu’ ăsta-i nebun.
Nimrod îi răspunse printr-un zâmbet.
— Ei bine, nu doar cu diplomaţia, adăugă el. Ei,
John?
— Cum adică?
— John a fost cel care a dezlegat enigma nodului
de tip gordian folosit pentru fixarea zăvorului de
pe uşă, explică Nimrod.
— Ăăă… da, aşa a fost, confirmă John, puţin
stânjenit.
— Şi John este cel care ştie sa li se adreseze cu
diplomaţie regilor acestora incaşi, nu eu. El este
cel care va şti precis ce trebuie să spună.
— Chiar ştiu?
— Da, cred că ştii. Cred că, atunci când va veni
momentul, vei şti exact ce trebuie spus.
— Voi şti?
Groanin îşi dădu ochii peste cap.
— Nu mi se pare, comentă el pe un ton caustic.
Flăcău’ nu dă impresia c-ar şti nici măcar ce zi e
azi.
Însă Nimrod deja se îndrepta spre uşa din
Portalul Blestemat.
— Stai un pic, se împotrivi John. Doar nu vrei s-
o deschizi chiar în clipa asta, nu?
— Cam aceasta ar fi ideea, în linii mari, îi
răspunse Nimrod.
— Dar, uite ce e, încă nu sunt pregătit. Chiar nu
sunt.
— Ascultaţi-l, bine, domnule? ceru Groanin. Nu-
l bruscaţi aşa pe flăcău. Dacă nu ştie, nu ştie şi
gata. Pentru numele lui Dumnezeu, mereu credeţi
că ştiţi mai bine decât oricine altcineva.
— Ia gândeşte-te, John, zise Nimrod, neluându-
şi în seamă majordomul. Ai ştiut precis cum să
rezolvi problema nodului, nu-i aşa?
— Da.
— Atunci, în acelaşi mod o să ştii precis ce
trebuie să le spui regilor incaşi, insistă Nimrod.
— Dar dacă n-o să înţeleg ce anume va trebui să
spun? zise John. Dacă n-are niciun sens?
— Atunci ţi-aş propune s-o spui oricum, hotărî
Nimrod, înlăturând bucata de lemn din lăcaşul
zăvorului şi deschizând încă o dată uşa.
Capitolul 18
Vorbind în dodii
41 Unul dintre cele mai lungi cuvinte din limba engleză, însemnând
„acţiunea sau obiceiul de a evalua ca fiind nevaloros” (n. red.).
42 Pluralul cuvântului din latina medievală „honorificabilitudinitas”,
Capitolul 19
Ostaticul
Capitolul 20
În căutarea domnului Gaunt
Capitolul 22
Hannibal și canibalii
Capitolul 23
Urgia Laylei
Capitolul 25
Discul scăpat
Capitolul 26
Papucii cu căpșuni
60 Numele sub care este cunoscută una dintre cele mai populare teorii
privitoare la naşterea universului, ce susţine că totul a pornit de la
explozie cosmică – aşa-numita big bang –, petrecută în urmă cu zece până
la douăzeci de miliarde de ani (n. tr.).
djinn. Voi construiţi o bombă atomică menită să
distrugă lumea!
— Nu pot să-mi dau seama ce ar avea toate astea
de-a face cu lumea reală. Doar suntem într-o altă
dimensiune, nu?
— Mai este şi o altă cale prin care se poate
ajunge aici, fără să fie necesară pătrunderea prin
Portalul Blestemat, îl contrazise Nimrod. Lumea
asta şi cea a noastră sunt legate între ele. Iar asta
înseamnă că ambele riscă distrugerea.
McCreeby îşi privi ceasul, făcând un întreg
spectacol din gestul lui.
— Nimrod? Ce-aş putea să spun? A fost
fascinant. Serios. Şi mi-ar face mare plăcere să
stau aici la taifas cu tine. Cu toate astea, trebuie
să-mi văd de drum. Dybbuk aşteaptă să aduc cel
de-al treilea disc.
Şi, zicând acestea, se răsuci pe călcâie şi plecă.
Capitolul 27
Dublă personalitate