1

Graham Masterton

Manitou
Director de colecţie: Florin Mircea Tudor

În colecţia DAEMON
a mai apărut de acelaşi autor:
• Djin
Vor mai apare:
• Ritualul
• Răzbunarea lui Manitou

Traducere de
Florin Mircea Tudor şi Veronica Tudor

Multistar 1994

Titlul original: "The Manitou".

TOR Books, New York, 1987.

Manitou,
2
 Modernizarea mitului

Dezvoltat cu precădere în Statele Unite şi Anglia unde timp de

mai mult de 150 de ani a constituit – la început prin nuvelă, apoi
prin roman – o componentă vitală a acestor literaturi, genul
horror (pentru amănunte a se consulta prefaţa noastră la Djin,
Ed. Multistar, 1992) îşi are unul din reprezentanţii de marcă în
persoana lui Graham Masterton, primul scriitor occidental
important al genului publicat în România.
Fascinat de tot ce este terifiant şi straniu, acest „tip
fermecător, spiritual şi rafinat” cum îl caracterizează criticul
american Bernhardt J. Hurwood, născut în 1946 în Edinburgh, îşi
începe ucenicia într-ale scrisului încă de la frageda vârstă de 14
ani, aşternând pe hârtie, spre amuzamentul prietenilor săi, un
voluminos roman cu vampiri ce însuma aproape 500 de pagini.
După ce a lucrat ca simplu reporter, apoi ca şef adjunct al
revistei Myfair şi ca redactor-şef al Penthouse-ului, Masterton se
reîntoarce în 1975 la genul de literatură care-i „curgea” prin
vine, publicând Manitou. De atunci, Masterton devine un ade-
vărat fenomen de sub pana căruia au prins viaţă personajele a
mai mult de 30 de romane. Autorul Djin-ului este unul din primii
scriitori ai noului val ce va îndepărta definitiv genul de tradiţia
instaurată cu ani în urmă de Dennis Wheatley (1897-1977),
autorul a peste 60 de volume printre care sunt de menţionat: To
The Devill – A Daughter, The Devill Rides Out, Gateway
To Hell, The Satanist, The Devill And All His Works.
Alternând romanele de o mare desfăşurare epică
(Solitaire/Solitarul, Headlines/Cap de afiş, Lords of The Air/
Seniorii acrului, Empress/Împărăteasa, Maiden Voyage/
Inaugurarea) cu thriller-ele de excepţie (Plague/Ciuma,
Faniine/Foametea, Ikon, Condor, Sacrifice/Sacrificiul, The
Sweetnian Curve/Ţintă la întâmplare) şi horror-urile dătătoare
de fiori, acest „Rege al Răului” – în concepţia revistei Le Figaro –
îşi consolidează pe zi ce trece locul bine definit în galeria
scriitorilor contemporani, atât sub pseudonimul Thomas Luke
(The Hell Candidate/Candidatul iadului, The
Hairloom/Moştenirea, Phobia/Fobie – o novelizare – cum spun
americanii – a filmului cu acelaşi titlu lansat pe ecrane în 1980
de John Huston) cât şi sub propriul nume: Picture of
3
Evil/Întruchiparea răului (în Anglia), intitulată Family
Portrait/Portret de familie în S.U.A., Death Trance/Transa
Morţii, Ritual/Ritualul (cunoscut ca Feast/Ospăţul în S.U.A.),
Night Warriors/ Războinicii nopţii, Night Plague/Ciuma nopţii,
Death Dream/ Visul morţii – a treia aventură a războinicilor
nopţii, confruntaţi de această dată cu un demon ce obişnuieşte
să-şi sfâşie cu ghearele victimele adormite,
Walkers/Plimbăreţii, The Wells of Hell/Fântânile iadului –
Satana este readus la viaţă de ploile care au inundat o serie de
peşteri subterane aflate sub orăşelul New Milford,
Mirror/Oglinda, Prey/Prada, Tengu etc. – alte amănunte în
prefaţa la Djin. În ultimul timp, Masterton, bazându-se pe teme-
le şi personajele trilogiei Night Warriors – Night Plague —
Death Dream, serie o nouă serie de aventuri pentru Northstar,
o revistă americană de benzi desenate.
Temele preferate ale acestui succesor al lui Edgar Poc şi
Howard P. Lovecraft, câştigător al Premiului special Edgar
decernat pentru Charnel House de Misleiy Writers of America
şi al Medaliei de bronz acordată de West Coast Review of Books
pentru Tengu – paradoxal mult mai cunoscut în străinătate,
decât la el acasă – împing literatura horror spre limitele absolute
ale credibilităţii şi terifiantului, în punctele ei esenţiale:
paradoxul hidos al unei fiinţe umane, al existenţei unei minţi
geniale în interiorul unui corp care nu-i nimic altceva decât „un
simplu amestec de măruntaie”. Adesea imitat („m-am obişnuit
cu ideea de a fi inventat aproape orice direcţie semnificativă
existentă în genul horror în ultimii douăzeci de ani; nu mă supăr
că alţii mă imită – dimpotrivă, sunt flatat”), Masterton rămâne
totuşi de neconfundat.
Deşi englez, acţiunea majorităţii romanelor sale se petrece în
America, poate pentru că acolo receptarea povestirilor horror
este cu totul alta decât în alte ţări. În Statele Unite o astfel de
povestire este „serioasă, importantă şi necesară nu numai
pentru acei oameni care citesc pentru a gândi, dar şi pentru acei
ce citesc pentru a simţi” (Stephen King, Introducere la The
Arbor House Treasury of Horror And the Supernatural,
1981).
Schiţând acţiunea şi atmosfera din Manitou, a dorit (după
cum mărturiseşte în interviul cu Stanley Wiater, inclus în
volumul acestuia Dark Dreamers: Conversations With The
4
Masters of Horror, Avon, 1990, p. 128) să evadeze din
formele gotice şi tradiţionale ale povestirilor horror. De aceea o
astfel de povestire ale cărei rădăcini erau înfipte adânc în
istorie, avea mai mulţi sorţi de succes dacă se întâmpla în
Lumea Nouă decât în destul de convenţionalul Albion. Conform
ideilor lui Howard P. Lovecraft (1890-1937), marele inovator al
genului din creaţia căruia Masterton foloseşte adesea câte un
motto pentru multe din romanele sale, atmosfera este cel mai
important lucru, avându-se în vedere faptul că unul din criteriile
de bază ale autenticităţii este „nu ţeserea intrigii, ci crearea
unei senzaţii date” (Supernatural Horror in Literature,
Dover, 1973). De altfel, ca şi creatorul Miturilor Cthulhu, Graham
Masterton foloseşte adesea ca punct de plecare străvechi religii
şi mitologii pline de monştri şi demoni care de care mai
înfricoşători. Aici rezidă punctul său forte – ancorarea fanteziei
într-o erudiţie mitică şi antropologică: precolumbiană (The
Pariah/Paria, 1983 – Mictantecutli, cumplitul zeu nahuatl al
morţii, al cărui schelet fusese furat cu sute de ani în urmă de pe
insula Tenochtitlan, revine la viaţă de sub apele reci ce scaldă
ţărmurile Massachusetts-ului pentru a devora un întreg oraş),
nordică (The Hymn/Imnul, în Anglia, The Burning/Mistuirea, în
S.U.A., 1991 – descoperirea unei opere necunoscute a lui
Richard Wagner este indestructibil legată de existenţa unui
străvechi cântec funerar scandinav, ale cărui stihuri runice
rostite în cadrul unor autosacrificii „prin ardere” conferă
imortalitate), islamică (The Djinn/Djin, 1977, Ed. Multisar, 1992
– Cei patruzeci de hoţi Ai Vieţii, maleficul Spirit aflat odinioară la
ordinele lui Aii Baba, revine la viaţă din amfora în care dormise o
mie de ani hotărât să se răzbune, paradoxal, pe cel care-l va
elibera), egipteană (The Sphinx/Sfinxul, 1978 – o specie stranie
de leoaice femei, descendente ale străvechii secte Ubashi,
adoratoare a sângerosului Bast – zeul-leu – bântuie străzile
Washington-ului), semitică (Black Angel/îngerul negru, în
Anglia, Master of Lies/Masca morţii, în S.U.A., 1992 – un gigant
purtând o hidoasă mască cu coarne – simbolul evreiesc al puterii
– se dedă la o serie de sângeroase crime rituale în San
Francisco-ul zilelor noastre pentru a-l readuce la viaţă pe Belial,
zeu palestinian arhaic, stăpân al lumii subterane), sau indiană
(Charnel House/Osuarul, 1978 – a se vedea anexa; şi
bineînţeles Manitou, 1975, Revenge of the
5
Manitou/Răzbunarea lui Manitou, 1979, Night of the
Manitou/Noaptea lui Manitou, 1991, reeditată sub titlurile All
Shadow's Day/Ziua umbrelor şi Burial/Înmormântarea). Astfel
romanele sale capătă acea structură solidă ce adesea lipseşte
acestui gen literar.
După cum singur mărturiseşte, motivul apariţiei vechilor
demoni într-o „ambianţă” mitologică este faptul că „în trecut ei
i-au îngrozit cu adevărat pe adepţii diferitelor culte” (Dark
Dreamers, p. 128). Este interesant de pus în evidenţă spaimele
care odată insuflate cititorilor, îi determinau pe aceştia să-i
considere extrem de înfricoşători: acelea de a fi „vizitaţi” de
morţi deveniţi zombi sau vârcolaci (The Pariah), de a fi târâţi
spre tărâmul de dincolo de către fecioare stranii (Night
Plague, The Pariah), de a fi violaţi în timpul nopţii sau zilei de
creaturi dezgustătoare (Night Warriors, Djin).
Ceea ce ne înspăimântă la scriitorul englez nu este oroarea
explicită folosită adeseori de un James Herbert (The
Rats/Şobolanii, Lair/Bârlogul, Domain/Domeniul, The
Dark/întunericul), un Dean R. Koontz (Midnight/ Miezul nopţii,
Phantoms/Fantome) sau un Clive Barker (Books of
Blood/Cărţile sângelui) pentru că se ştie că frica scade
proporţional cu descrierea „cinematografică” a groazei. Este
mult mai uşor să înfăţişezi o decapitare, de exemplu, decât să
redai teroarea pe care o simţi faţă de un criminal sadic pe care
tocmai îl observi dându-ţi târcoale casei. Poate de aceea foarte
puţine sunt romanele horror scrise la persoana întâi – precum
Djin sau trilogia Manitou – dar în aceste cazuri groaza şi anxie-
tatea pe care o resimte personajul principal (în cazul nostru,
Harry Erskine) se transmite asupra celor pe care-i îndrăgeşte
(Anna Modena, Marjorie Graves şi profesorul Qualt în Djin,
Karen Tandy, Singing Rock în Manitou, Neil şi Toby Fenner în
Revenge of the Manitou).
Scris în numai două săptămâni, Manitou este unul din
romanele care introduc cel mai bine cititorul în universul atât de
fascinant şi terifiant imaginat de „copilul teribil” al horror-ului
contemporan (Fear Magazine). El reactualizează una din
problemele încă nerezolvate ale Americii: duşmănia şi ura –
punctul de plecare al unor acţiuni mai mult sau mai puţin
sângeroase – dintre indieni, vechii băştinaşi ai Lumii Noi – şi
oamenii albi, cuceritorii, Wasichas-ii („cei care iau totul”) cum îi
6
numeau odinioară membrii tribului Sioux, cei care ca şi fraţii lor
din tribul Wampanoag au fost masacraţi cu extremă cruzime de
urmaşii coloniştilor debarcaţi în 1620 pe coasta Massachusetts-
ului. Ouamis, teribilul vraci cunoscut de indienii Wampanoag sub
numele de Misquamacus – ale cărui puteri supranaturale sunt
atât de mari încât îi permit reîncarnarea în trecut sau în viitor –
este decis să scalde în sânge străzile New York-lui, fostul New
Amsterdam, locul „teleportării” sale iniţiale – pentru a răzbuna
distrugerea tribului său cu trei sute de ani în urmă. Ce deosebire
între indienii ieşiţi de sub pana lui Fenimore Cooper sau Karl
May şi Misquamacus! Fiinţă malefică prin excelenţă, acesta
foloseşte corpul unei tinere fete pentru a duce la îndeplinire
prima parte a planului său. Dar "naşterea" nu se produce
normal, ci printr-o tumoare situată pe ceafă, tumoare ce creşte
văzând cu ochii pe măsură ce puterile fetei scad tot mai mult,
„noul născut” secătuindu-i cu repeziciune plăpândul ei corp.
Întâmplarea ar putea părea senzaţională dacă – aşa cum
Bernhardt J. Hurwood menţionează în prefaţa unei ediţii
americane – acum câţiva ani un copil japonez de 15 ani nu ar fi
prezentat pe piept o tumoare care, spre uluirea doctorilor, s-a
dovedit a fi de fapt un fetus uman. Prin magie – încununată de
succes de obicei prin credinţa vrăjitorului în eficacitatea
tehnicilor sale – descântece, cuvinte rostite în şoaptă într-o
anumită ordine şi cu o anumită intonaţie, Misquamacus invocă,
din străfundurile timpului, prezenţa unor monştri şi demoni care
de care mai hidoşi (Şopârla-Arborilor, Bestia-Stelară) ca un
preludiu pentru apariţia Marelui Bătrân sau a Marelui Devorator,
echivalentul Satanei din religia creştină, eternul duşman al lui
Gitche Manitou, Marele Spirit, zeul suprem al amerindienilor,
menţionat şi de cunoscutul poet Henry W. Longfellow în The
Song of Hiawata/Cântarea lui Hiawata, 1855. Nimeni nu poate
rezista energiei astrale concentrată asupra spitalului în care se
zbate între viaţă şi moarte Karen Tandy, noua "mamă" al celui
mai teribil vraci din câţi au existat vreodată. Şi totuşi cineva
trebuie să-i reziste, eventual să-l şi învingă. Dar cine – sau ce?
Vechile descântece ale indienilor rostite de vraciul modern care
este Singing Rock, sau tehnologia de ultimă oră reprezentată de
armamentul comando-ului antiterorist al locotenentului Marino,
de virusurile doctorului Winsome sau de computerul Unitrak,
unul din cele mai puternice de pe coasta estică a Statelor Unite?
7
Toate se vor confrunta cu Misquamacus, a cărui putere este atât
de mare, încât doar prin simpla invocare a unor spirite, acestea
capătă existenţă şi forţă fizică.
Combinând diverse elemente obişnuite, chiar familiare, cu o
atmosferă plină de tensiune aproape palpabilă şi cu un suspans
neprevăzut, Manitou acţionează asupra cititorului exact ca un
drog ce-i invadează lent creierul, făcându-l să sufere de
adevărate coşmaruri.
În timp ce Ira Levin (Rosemary's Baby), David Seltzer (The
Omen), Joseph Howard (Omen 2: Damien) sau Gordon McGill
(Omen 3-5, The Final Conflict, Armageddon 2000, The
Abomination) ne prezintă înfricoşătorul rezultat al unirii unei
muritoare cu Diavolul, în timp ce William Peter Blatty (The
Exorcist, Legion) pune în evidenţă titanica confruntare dintre
Bine şi Rău, dintre puterea lui Lucifer şi cea a crucii, romanul lui
Masterton combină toate aceste elemente cu unul supranatural:
ameninţarea inteligentă ce aproape anihilează puterea lui
Dumnezeu şi cuceririle ştiinţei contemporane, ameninţare care
va deveni şi mai pregnantă în decursul următoarelor reîncarnări
ale vraciului.
Romanul pe care-l prezentăm acum în traducere românească
a fost ecranizat în 1978 de William Girdler cu Tony Curtis şi
Susan Strasberg în rolurile principale, beneficiind de o serie de
efecte speciale – gen Războiul Stelelor – extrem de
spectaculoase şi îmbinate cu o doză bine proporţionată de umor
şi groază.
Graham Masterton rămâne un geniu în a descoperi noi şi
terifiante dimensiuni în lumea macabrului şi misteriosului, în a
aduce la lumină acele întunecate şi necunoscute teritorii în care
doar diavolii şi vrăjitoarele sunt „jucării” pentru copii.
Florin Mircea Tudor

8
 „Fiind întrebat cum arată Demonul, străvechiul făcător-de-
minuni Misquamacus îşi acoperi faţa astfel încât doar ochii i se
mai vedeau, după care dădu o Informaţie Circumspectă şi foarte
ciudată, spunând că uneori era scund şi solid ca o Mare Broască
Ţestoasă de mărimea multor Marmote, alteori uriaş şi nebulos,
Fără-de-Formă, dar cu o faţă născătoare de Şerpi.”
H.P. Lovecraft

Preludiu

Telefonul bâzâi. Fără a-şi ridica privirea, doctorul Hughes

întinse mâna de-a curmezişul biroului în căutarea lui. Mâna
bâjbâi printre foi de hârtie, călimări, ziare vechi de-o săptămână
şi ambalaje mototolite de sandvişuri. Găsi receptorul şi-l ridică.
Îl duse la ureche. Doctorul avea faţa ascuţită şi iritată, ca o
veveriţă care încearcă să-şi ascundă nucile.
— Hughes? Aici McEvoy.
— Alo? Îmi pare rău, doctore McEvoy, sunt foarte ocupat.
— N-aveam de gând să te întrerup din muncă, doctore
Hughes, dar am aici jos o pacientă a cărei stare ar trebui să te
intereseze...
Hughes pufni şi-şi scoase ochelarii.
— Ce fel de stare? Ascultă, doctore McEvoy, e foarte amabil
din partea dumitale că te-ai gândit la mine, dar am de rezolvat
un munte de hârtii şi nu pot...
McEvoy nu se lăsă:

9
 — Cred totuşi că te va interesa, doctore Hughes. Te preocupă
tumorile, nu-i aşa? Ei bine, avem aici o tumoare care le pune
capac la toate.
— Ce-i aşa de deosebit la ea?
— Este situată în spatele gâtului. Pacienta este de rasă albă,
douăzeci şi trei de ani, fără antecedente tumorale, nici benigne
şi nici maligne.
— Şi?
— Tumoarea se mişcă, spuse doctorul McEvoy. Se mişcă cu
adevărat, de parcă sub piele s-ar afla ceva viu.
Jack Hughes mâzgălea flori cu pixul. Se încruntă un moment,
apoi spuse:
— Radiografia?
— Vom avea rezultatul în douăzeci de minute.
— Ceva deosebit la palpare?
— Ca orice altă tumoare. Cu excepţia faptului că se foieşte.
— Aţi încercat o puncţie? Poate-i o infecţie.
— Aştept mai întâi rezultatul radiografiei.
Hughes muşcă gânditor un capăt al pixului, mintea sa
căutând, prin paginile tuturor cărţilor medicale pe care le
absorbise, un caz asemănător sau un precedent, sau ceva
măcar vag legat de ideea unei tumori mişcătoare. Poate că era
obosit, dar nu reuşea să plaseze această idee nicăieri.
— Doctore Hughes?
— Da, sunt aici. Ascultă, cât e ceasul?
— Trei şi zece.
— Bine, doctore McEvoy. Cobor.
Puse telefonul jos şi se lăsă pe spate în scaun, frecându-şi
ochii. Era Ziua Sfântului Valentin1 şi afară în New York
temperatura scăzuse la paisprezece grade2, iar străzile erau
acoperite cu un strat de şase inci3 de zăpadă. Cerul era metalic,
întunecat, iar maşinile se târau cu un zgomot înăbuşit. De la
etajul optsprezece al Spitalului "Sisters of Jerusalem", oraşul
avea un aspect straniu şi luminos pe care nu-l mai văzuse până

1
14 februarie, sărbătoare închinată memoriei martirului creştin Sf. Valentin,
decapitat de romani în anul 270 d.Chr. şi celebrată astăzi prin schimburi de
scrisori romantice şi comice, adesea anonime, între persoane de sex opus
(n.tr.)
2
Grade Fahrenheit (aproximativ 8° Celsius) (n.tr.)
3
Unitate de lungime anglo-saxonă, egală cu 2,54 cm (n.tr.)
10
atunci. Parcă am fi pe lună, gândi Jack Hughes. Sau la sfârşitul
lumii. Sau în epoca glacială.
Sistemul de încălzire fiind defect, rămăsese cu paltonul pe el.
Stătea acolo sub lumina lămpii de birou, un tânăr epuizat de
treizeci şi trei de ani, cu nasul ascuţit ca un bisturiu şi o claie de
păr castaniu închis. Părea mai degrabă un mecanic auto
adolescent, decât un expert naţional în tumori maligne.
Uşa cabinetului său se deschise şi o doamnă plinuţă cu părul
alb, cu ochelarii cu ramă roşie ridicaţi pe vârful capului, intră
aducând un dosar şi o ceaşcă de cafea.
— Încă un pic de hârţogăraie, domnule doctor. Şi m-am gândit
că v-ar place să vă încălziţi cu ceva.
— Mulţumesc, Mary. Deschise dosarul şi pufni mai tare. Ai
văzut materialul ăsta, Dumnezeule? Se presupune că sunt
specialist, nu conţopist! Ascultă, ia-l înapoi şi pasează-i-l
doctorului Ridgeway. Lui îi plac hârtiile. Mai mult decât practica
în sine.
Mary dădu din umeri.
— Doctorul Ridgeway l-a trimis la dumneavoastră.
Doctorul Hughes se ridică. Cu paltonul pe el arăta ca
Charlie Chaplin în The Gold Rush1. Flutură dosarul cu
exasperare, răsturnând singurul său răvaş de Sf. Valentin,
despre care era convins că-i fusese trimis de mama sa.
— Of... bine. Am să mă uit prin el mai târziu. Acum cobor să-l
văd pe doctorul McEvoy. Are o pacientă pe care vrea să o
consult.
— Întârziaţi mult, domnule doctor? întrebă Mary. Aveţi o
întâlnire la patru treizeci.
Jack Hughes o privi obosit, ca şi cum s-ar fi întrebat cine este.
— Mult? Nu, nu cred. Doar atât cât va fi nevoie.
Ieşi din cabinet în coridorul luminat de becurile de neon.
"Sisters of Jerusalem" era un spital particular, scump şi care nu
mirosea niciodată a ceva atât de funcţional cum ar fi acidul fenic
sau cloroformul. Coridoarele aveau covoare pluşate groase,
roşii, iar în fiecare colţ se găseau flori proaspete. Semăna mai
mult cu genul de hotel unde directori executivi de vârstă
mijlocie îşi duc secretarele pentru un week-end de păcat.

1
Goana după aur, film scris, regizat şi interpretat de C. Chaplin în 1925 (n.tr.)
11
 Doctorul Hughes chemă un lift şi coborî spre etajul
cincisprezece. Se privi în oglinda liftului şi fu de părere că arăta
mai bolnav decât unii dintre pacienţii săi. Poate că-şi va lua o
vacanţă. Mamei sale i-a plăcut întotdeauna Florida; sau ar
putea-o vizita pe sora lui la San Diego...
Trecu prin două rânduri de uşi batante şi intră în cabinetul
doctorului McEvoy. Acesta era un bărbat scund, solid, ale cărui
halate albe erau totdeauna prea strâmte subraţ. Părea un
hamburger în halat. Avea faţa mare ca o lună, pistruiată, şi un
nas mare de irlandez. Pe vremuri jucase fotbal în echipa
spitalului, până când îşi fracturase rotula la un atac violent. În
prezent mergea şchiopătând puţin cam teatral.
— Mă bucur că ai coborât, zâmbi el. Cazul este într-adevăr
foarte deosebit, iar dumneata eşti cel mai mare expert mondial.
Câtuşi de puţin, replică celălalt. Dar îţi mulţumesc pentru
compliment.
McEvoy îşi băgă degetul în ureche şi-l răsuci cu multă atenţie
şi grijă.
— Radiografiile vor fi aici în cinci sau zece minute. Până
atunci nu ştiu ce-aş mai putea face.
— Poţi să-mi arăţi pacienta? întrebă doctorul Hughes.
— Desigur. E în sala de aşteptare. În locul dumitale mi-aş
scoate paltonul; fata ar putea crede că te-am adus de pe stradă.
Doctorul Hughes îşi agăţă în cuier paltonul negru, inform, şi-şi
urmă confratele în sala de aşteptare puternic luminată. Se
găseau acolo fotolii, reviste, flori şi un acvariu cu peşti exotici
viu coloraţi. Printre jaluzele se zărea strălucirea ciudată,
metalică a zăpezii de după-amiază.
Într-un colţ al sălii, citind un exemplar din Sunset, se afla o
fată brunetă, subţire, cu o faţă oarecum pătrată, delicată –
aduce cu un drăcuşor, gândi Hughes. Purta o rochie cafenie
simplă, ce conferea obrajilor ei un aspect livid. Singurul indiciu
de nervozitate era scrumiera plină cu mucuri şi norul de fum
plutind prin aer.
— Domnişoară Tandy, spuse doctorul McEvoy, acesta este
doctorul Hughes. Expert în cazurile de genul dumneavoastră. Ar
vrea să vă examineze rapid şi să vă pună câteva întrebări.
Domnişoara Tandy dădu revista deoparte şi zâmbi.

12
 — Desigur, rosti ea cu un accent clar de New England1.
Familie bună, remarcă în gând Hughes. Nu era nevoie să
ghicească dacă era bogată sau nu. N-ai fi solicitat tratament la
Spitalul „Sisters of Jerusalem” dacă n-ai fi avut mai mulţi bani
decât ai fi putut căra.
— Aplecaţi-vă, o rugă doctorul Hughes. Domnişoara Tandy îşi
îndoi spatele şi medicul îi ridică părul de pe ceafă.
Exact în scobitura acesteia se afla o umflătură rotundă,
netedă, de forma şi mărimea unui presse-papier de sticlă.
Doctorul Hughes îşi plimbă degetele peste ea; părea să aibă
textura normală a unei excrescenţe fibroase, benigne.
— De când o aveţi? întrebă el.
— De două sau trei zile, răspunse domnişoara Tandy. M-am
programat la consult de îndată ce a început să crească. Mi-era
teamă să nu fie... ştiţi, cancer sau ceva asemănător.
Hughes îl privi pe McEvoy şi se încruntă.
— De două sau trei zile? Sunteţi sigură?
— Precis. Azi este vineri, nu-i aşa? Ei bine, am simţit-o prima
dată când m-am trezit marţi dimineaţă.
Doctorul Hughes strânse uşor tumoarea între degete. Era
compactă, dură, dar nu se simţea nici o mişcare.
— Vă doare? întrebă el.
— Simt un fel de furnicături, nimic altceva.
Doctorul Hughes dădu drumul părului domnişoarei
Tandy şi-i spuse să se ridice. Îşi trase un fotoliu, scoase un
petic de hârtie din buzunar şi începu să facă însemnări în timp
ce-i punea întrebări.
— Cât de mare era tumoarea când aţi observat-o prima dată?
— Foarte mică. Cam cât un bob de fasole – aşa cred.
— A crescut în permanenţă, sau doar în anumite perioade?
— Se pare că numai noaptea. Adică... dimineaţa când mă
trezesc, este mai mare.
Jack Hughes trase o şerpuire detaliată pe bucata de hârtie.
— Puteţi s-o simţiţi de obicei? Vreau să spun, acum o puteţi
simţi?
— Nu e mai rău decât oricare alt fel de umflătură. Uneori însă
am senzaţia că se răsuceşte.

1
Regiune din nord-estul Statelor Unite cuprinzând Maine, New Hampshire,
Vermont, Massachusetts, Rhode Island, Connecticut (n.tr.)
13
 Ochii fetei erau negri şi în ei se desluşea mai multă teamă
decât se simţea în voce.
— Ştiţi, spuse ea rar. E ca atunci când cineva încearcă să se
aşeze confortabil în pat. Cunoaşteţi cum – te răsuceşti pe toate
părţile, apoi stai liniştit.
— Cât de des se întâmplă acest lucru?
Fata păru îngrijorată. Sesizase nedumerirea doctorului
Hughes şi asta o îngrijora.
— Nu ştiu; poate că de patru-cinci ori pe zi.
Doctorul Hughes mai făcu câteva însemnări şi-şi muşcă
buzele.
— Domnişoară Tandy, aţi remarcat vreo modificare a stării
dumneavoastră generale de sănătate în ultimele zile, de când
aveţi această tumoare?
— Doar un pic de oboseală. Cred că nu dorm prea bine
noaptea. Dar n-am pierdut în greutate sau ceva asemănător.
— Hmm. Doctorul Hughes mai scrise ceva, apoi îşi privi un
timp însemnările. Cât de mult fumaţi?
— De obicei doar jumătate de pachet pe zi. Nu sunt o mare
fumătoare. Acum însă sunt un pic nervoasă.
Doctorul McEvoy spuse:
— Nu de mult şi-a făcut o radiografie pulmonară. Fişa ei de
sănătate este foarte bună.
— Domnişoară Tandy, se interesă doctorul Hughes, locuiţi
singură? Şi unde?
— Stau la mătuşa mea pe strada 82. Lucrez ca secre tară la o
companie de discuri. Am vrut să-mi găsesc un apartament, dar
părinţii mei s-au gândit că e bine să locuiesc un timp cu mătuşa.
Are şaizeci şi doi de ani. Este o doamnă în vârstă, minunată. Ne
împăcăm perfect.
Doctorul Hughes înclină din cap:
— Domnişoară Tandy, să nu interpretaţi greşit ceea ce vă voi
întreba, şi sper că veţi înţelege de ce sunt nevoit s-o fac. Mătuşa
dumneavoastră este sănătoasă? Apartamentul este curat? Nu
există vreun risc de îmbolnăvire – de exemplu gândaci,
canalizări înfundate sau murdărie pe alimente?
Pentru prima dată de când o văzuse, domnişoara Tandy
aproape că zâmbi:

14
 — Mătuşa mea este o femeie bogată, domnule doctor. Are o
angajată permanentă pentru curăţenie şi o fată în casă pentru
gătit şi pentru a-i ţine companie.
Doctorul Hughes făcu un semn afirmativ din cap.
— Bine, să ne oprim aici deocamdată. Hai să vedem ce-i cu
radiografiile, doctore.
Se întoarseră în cabinetul lui McEvoy şi se aşezară. Doctorul
McEvoy scoase o lamelă de gumă şi o îndoi între dinţi.
— Ce părere ai?
Jack Hughes oftă.
— Deocamdată, nici una. Umflătura asta a crescut în două sau
trei zile, iar până acum n-am mai întâlnit vreo tumoare care să
facă aşa ceva. Apoi mai este şi senzaţia asta de mişcare.
Dumneata ai simţit-o mişcându-se, aşa-i, doctore McEvoy?
— Sigur. Doar o uşoară răsucire, ca şi cum ar fi ceva înăuntru.
— Poate e din cauza mişcărilor gâtului. Nu ne putem pronunţa
însă cu adevărat până nu vedem radiografiile.
Rămaseră în tăcere câteva minute, înconjuraţi doar de
zgomotele uşoare ale spitalului. Doctorul Hughes se simţea
obosit şi înfrigurat, întrebându-se când va reuşi să ajungă acasă.
Noaptea trecută stătuse treaz până la două, ocupându-se de
dosare şi statistici, iar în această seară perspectivele păreau să
fie aceleaşi. Pufni şi-şi privi pantofii mari uzaţi.
După cinci sau şase minute, uşa cabinetului se deschise şi
radiologul – o negresă înaltă, cu părul scurt şi fără simţul
umorului – intră cu un plic mare cafeniu în mână.
— Ce părere ai despre ele, Selena? întrebă McEvoy traversând
încăperea şi îndreptându-se spre ecranul de pe perete.
— Nu-mi dau seama deloc, domnule doctor. Sunt foarte clare,
dar nu au nici un sens.
Doctorul McEvoy scoase radiografiile alb-negru şi le prinse pe
ecranul transparent. Aprinse becul şi cei trei priviră craniul
domnişoarei Tandy – imagine din profil. Tumoarea era evidentă
– o umflătură întunecată şi mare. Dar înăuntrul ci, în locul unei
creşteri fibroase normale, se afla o mică încâlcitură de ţesuturi
şi oase.
— Priveşte aici, spuse doctorul McEvoy, arătând cu pixul. Par
a fi un fel de rădăcini osoase care fixează interiorul tumorii de
gât. Despre ce naiba crezi că-i vorba?

15
 — N-am nici cea mai mică idee, răspunse confratele său. N-
am văzut până acum nici măcar ceva vag asemănător. Nu arată
deloc a tumoare.
Doctorul McEvoy ridică din umeri:
— Ei bine, nu-i tumoare. Şi atunci ce-i?
Doctorul Hughes cercetă mai de aproape clişeul. Încâlcitură
de ţesuturi şi oase era prea informă şi învălmăşită pentru a-i
găsi vreo logică. Un singur lucru mai rămânea de făcut – să
opereze. S-o taie şi s-o examineze pe viu. Iar în ritmul în care
creştea, trebuia acţionat rapid. Ridicând receptorul aparatului
de pe birou spuse:
— Mary? Ascultă, sunt încă aici jos cu doctorul McEvoy. Vrei
să vezi cât de curând are doctorul Snaith un loc liber la
chirurgie? Am aici ceva care necesită o intervenţie de urgenţă.
Da, aşa-i. O tumoare. Foarte malignă şi s-ar putea să apară
complicaţii dacă n-o operăm imediat. Asta-i. Mulţumesc.
— Malignă? făcu doctorul McEvoy. De unde ştii că-i malignă?
Jack Hughes clătină din cap:
— Nu ştim, dar până vom afla dacă e periculoasă sau
inofensivă, am de gând s-o consider foarte gravă.
— Aş fi vrut să ştiu ce dracu' este, declară posomorât McEvoy.
Am răsfoit tot dicţionarul medical, dar pur şi simplu nu există
nimic asemănător.
Colegul său rânji obosit.
— Poate e o boală nouă. Poate va fi botezată cu numele tău:
Maladia lui McEvoy. În sfârşit, celebritatea, întotdeauna ţi-ai
dorit să fii celebru, nu-i aşa?
— În acest moment aş prefera o cafea şi un sandviş fierbinte
cu carne. Pot obţine oricând premiul Nobel!
Telefonul bâzâi şi Hughes ridică receptorul.
— Mary? Ah, bine. O.K., în ordine. Da, îmi convine perfect.
Spune-i doctorului Snaith că-i mulţumesc.
— E liber? întrebă McEvoy.
— Mâine dimineaţă, la zece. Mai bine s-o anunţ pe
domnişoara Tandy.
Doctorul Hughes trecu prin uşile duble în sala de aşteptare,
unde domnişoara Tandy şedea încă, cu o ţigară pe jumătate
fumată între degete, privind fără să vadă revista deschisă de pe
genunchi.
— Domnişoară Tandy?
16
 Ea îşi ridică repede privirea:
— Da?
Jack Hughes îşi trase un scaun şi se aşeză aproape de ea, cu
mâinile împreunate. Încerca să arate serios, neclintit în decizii şi
demn de încredere pentru a-i calma spaima evidentă, dar era
atât de obosit încât nu reuşi să pară decât morbid.
Uitaţi ce se întâmplă, domnişoară Tandy – cred că va trebui să
operăm. Nu pentru că umflătura este îngrijorătoare în sine, dar
în ritmul cum creşte, aş vrea s-o văd îndepărtată cât mai repede
cu putinţă; bănuiesc că şi dumneavoastră doriţi la fel.
Fata îşi ridică mâna spre ceafă, apoi o lăsă să cadă şi aprobă
cu o simplă înclinare a capului.
— Înţeleg. Desigur că da.
— Dacă aţi putea fi aici pe la opt mâine dimineaţă, îl voi ruga
pe colegul Snaith s-o extirpeze la ora zece. Doctorul Snaith e un
chirurg foarte bun, cu ani de experienţă în tumori asemănătoare
cu a dumneavoastră.
Domnişoara Tandy încercă să zâmbească.
— Sunteţi foarte amabil. Mulţumesc.
Doctorul Hughes ridică din umeri.
— Nu-mi mulţumiţi mie. Îmi fac doar meseria. Dar, ascultaţi-
mă, nu aveţi de ce să fiţi îngrijorată. Nu pot să pretind că starea
dumneavoastră este ceva obişnuit, pentru că nu este. Dar în
profesia noastră trebuie să faci faţă şi condiţiilor neobişnuite. Aţi
venit exact la spitalul la care trebuia.
Domnişoara Tandy îşi stinse ţigara şi-şi adună lucrurile.
— Voi avea nevoie de ceva deosebit? Bănuiesc că două
cămăşi de noapte şi un halat...?
Hughes aprobă din cap.
Aduceţi-vă şi papuci de casă. Nu veţi fi imobilizată întrutotul
la pat.
— În regulă, răspunse ea şi doctorul o conduse spre ieşire. O
privi mergând repede pe coridor către lift şi se gândi cât părea
de subţirică şi de tânără – exact ca un elf1. El nu făcea parte
dintre chirurgii ce se gândesc la pacienţi doar în termenii
cazurilor acestora; îşi putea aminti suferinţele individuale mult
timp după ce uitase chipurile cărora le erau asociate. Viaţa

1
Fiinţă supranaturală având în general înfăţişare umană, dar statură extrem
de mică si fire perfidă (în folclorul european) (n.tr.)
17
înseamnă mult mai mult decât o paradă nesfârşită de boli şi
bube, cugetă Hughes. Cel puţin aşa spera.
Stătea încă pe coridor când McEvoy îşi arătă de după uşă faţa
ca o lună plină.
— Ei, doctore?
— Da?
— Vino un moment înăuntru, să vezi ceva.
Obosit, îl urmă în birou. În vreme ce vorbise cu domnişoara
Tandy, confratele său răscolise printr-un vraf de tomuri şi
dicţionare medicale, împrăştiind peste tot ilustraţii şi radiografii.
— Ai găsit ceva?
— Nu-mi dau seama. Pare la fel de ridicol ca toate celelalte
aspecte ale acestui caz. Uite aici, zise el întinzându-i o carte
voluminoasă deschisă la o pagină plină de tabele şi ilustraţii.
Doctorul Hughes se încruntă, le examină cu atenţie, apoi se
îndreptă spre ecranul transparent şi privi din nou, îndelung,
radiografiile craniului noii sale paciente.
— Dar e o nebunie! exclamă el.
McEvoy stătea cu mâinile în şolduri şi dădea din cap.
— Ai perfectă dreptate. E o nebunie. Dar trebuie să recunoşti
că seamănă foarte mult.
Doctorul Hughes închise cartea.
— Şi chiar dacă ai dreptate – dar în două zilei
— Păi, dacă acest lucru este posibil, atunci orice c posibil.
— Dacă acest lucru este posibil, atunci Red Sox1 va câştiga
următorul campionat!
Cei doi specialişti – extrem de palizi în prezent – stăteau în
cabinetul de la etajul cincisprezece al spitalului, holbându-se la
radiografii şi pur şi simplu neştiind ce să mai zică.
— Poate e o farsă? rupse tăcerea doctorul McEvoy.
Celălalt clătină din cap.
— Imposibil. Cum s-ar putea? Şi de ce?
— Nu ştiu. Oamenii imaginează farse pentru tot felul de
motive.
— Poţi găsi un motiv în acest caz?
Doctorul McEvoy făcu o grimasă:
— Poţi crede că e adevărat?

1
Echipă de fotbal american (n.tr.)
18
 — Nu ştiu, replică celălalt. Poate că da. Poate că-i acel unic
caz dintr-un milion care este într-adevăr adevărat.
Deschiseră cartea din nou, priviră încă o dată radiogra fiile, şi
cu cât comparau mai mult ilustraţiile cu tumoarea domnişoarei
Tandy, cu atât găseau mai multe asemănări.
După Ginecologia clinică, încâlcitura de ţesuturi şi oase pe
aire domnişoara Tandy o adăpostea la ceafă era un embrion
uman, a cărui mărime sugera faptul că avea vârsta de opt
săptămâni.

Capitolul 1
Venind din noapte

Dacă vă închipuiţi că a fi clarvăzător de meserie înseamnă o

viaţă uşoară, ar trebui să încercaţi prezicerea a cincisprezece
sorţi pe zi, cu 25 dolari bucata, şi apoi să apreciaţi dacă vă mai
daţi în vânt după aşa ceva.

19
 Chiar în momentul când Karen Tandy era consultată de
doctorii Hughes şi McEvoy la Spitalul „Sisters of Jerusalem”, eu îi
înfăţişam bătrânei doamne Winconis o rapidă prezentare a
perspectivelor ei imediate, aşa cum rezultau din cărţile de
taroc1.
Şedeam în jurul unei mese acoperită cu postav verde, în
apartamentul meu de pe Tenth Avenue, cu draperiile trase, cu
tămâia arzând sugestiv într-un colţ şi cu lampa de petrol,
adevărată imitaţie de piesă antică, aruncând umbre destul de
misterioase. Doamna Winconis era ridată, bătrână, mirosea a
parfum mucegăit şi a blănuri de vulpe şi venea în fiecare vineri
după-amiază pentru prezicerea detaliată a următoarelor şapte
zile.
În timp ce aranjam cărţile în forma Crucii Celtice2, ea se agita,
pufnea pe nas şi se uita la mine ca o hermină roasă de molii ce-
şi adulmecă prada. Ştiam că moare de curiozitate să mă întrebe
ce văd, dar nu-i dădeam nici un indiciu până când nu era etalat
totul pe masă. Cu cât mai mult suspans, cu atât mai bine.
Trebuia să-i înfăţişez tot spectacolul de încruntături, oftaturi, să-
mi muşc buzele, arătându-i că mă aflu în comunicare cu puterile
de dincolo. La urma urmei, doar pentru asta plătea cei 25 de
dolari.
Dar nu mai putu rezista tentaţiei. Când ultima carte fu
etalată, ea se aplecă înainte şi mă întrebă:
— Ce este, domnule Erskine? Ce vedeţi? Este ceva în legătură
cu Tăticu'?
„Tăticu” era apelativul ei pentru domnul Winconis, bătrân
director de supermagazin, gras şi aspru, care fuma trabuc de la
trabuc şi nu credea în nimic mistic. Doamna Winconis nu-mi
dăduse niciodată de înţeles, dar din felul cum vorbea se observa
clar că cea mai mare speranţă a ei era ca inima lui Tăticu' să
cedeze şi toată averea familiei Winconis să-i revină ei.
Am privit cărţile cu obişnuita mea concentrare studiată. Ştiam
despre taroc la fel de mult ca orice muritor care şi-a dat
întreaga silinţă să citească cărţulia Taroc pe înţelesul tuturor;
1
Joc de cărţi care cuprinde, în afara celor patru serii obişnuite, o suită de
figuri, douăzeci şi două în total; acest joc foloseşte ca semn patru simboluri
arhetipale importante: sceptrul-baston, spada, cupa şi roata-dinar, toate
reprezentând punctele cardinale ale spaţiului arhetipologic (n.tr.)
2
Cruce latină având cele două braţe plasate pe un disc gol în mijloc (n.tr.)
20
dar stilul făcea totul. Dacă vrei să fii clarvăzător, ceea ce la
urma urmei e mai uşor decât redactor de anunţuri publicitare,
supraveghetor de tabere de vară sau ghid turistic, atunci trebuie
să arăţi a clarvăzător.
Întrucât sunt un tip cam şters, de treizeci şi doi de ani, din
Cleveland, Ohio, cu un început de chelie sub părul castaniu
sârmos, cu un nas bine modelat dar prea mare pe faţa mea
frumoasă, însă palidă, mi-am dat osteneala să-mi vopsesc
sprâncenele în formă de arcuri satanice, să port o pelerină
verde-smarald cu stele şi luni cusute pe ca şi să-mi cocoţ pe
vârful capului o pălărie triunghiulară verde. Pălăria avusese în
jurul calotei o panglică cu inscripţia „Ambalatorii din Green
Bay”, dar pe care eu o scosesem din motive evidente.
Am investit în tămâie, în câteva exemplare legate în piele din
Encyclopedia Britannica şi într-un craniu paradit cules de la un
magazin de vechituri din Village1, după care am dat următorul
anunţ la ziare: Incredibilul Erskine – Citirea Destinului,
Prezicerea Viitorului, Dezvăluirea Sortii.
În două luni de zile primeam deja mai multe solicitări decât
eram în stare să fac faţă, şi pentru prima dată în viaţă mi-am
putut permite o maşină nouă, model Mercury Cougar, şi un lanţ
stereo cu căşti de acelaşi fel. Dar, cum vă spuneam, nu era
uşor. Valul constant de doamne de vârstă mijlocie venind în
apartamentul meu cu zâmbete afectate şi moarte de curiozitate
să afle ce se va mai întâmpla în anostele lor vieţi, era aproape
suficient pentru a mă îneca de-a pururi în fântâna disperării
umane.
— Ei? întrebă doamna Winconis frământându-şi între
bătrânele-i degete ridate agenda din piele de crocodil. Ce
vedeţi, domnule Erskine?
Mi-am clătinat capul încet şi magnific:
— Cărţile sunt solemne astăzi, doamnă Winconis. Ele indică
numeroase avertismente. Ele vă spun că luptaţi prea tare
pentru un viitor care, atunci când va veni, s-ar putea să nu-l
agreaţi la fel de mult pe cât credeţi. Văd un domn robust, cu
trabuc – trebuie să fie Tăticu'. Spune ceva – plin de supărare.
Spune ceva despre bani.

1
Este vorba de Greenwich Village, cartier din Manhattan (n.tr.)
21
 — Ce spune? Nu arată cărţile ce spune? şopti doamna
Winconis.
De câte ori pomeneam cuvântul „bani”, începea să se
contorsioneze şi să tresară ca scuipatul pe o sobă încinsă. Am
văzut în viaţă destule patimi dezgustătoare, dar patima banilor
la o femeie de vârstă mijlocie este de ajuns pentru a te face să
verşi.
— Spune că un anumit lucru e prea scump, am conti nuat eu
cu o voce cavernoasă perfect potrivită clipei. Hotărât – ceva
este prea scump. Ştiu ce anume. Văd ce anume. Tăticu' spune
că somonul conservat este prea scump; că oamenii nu-l vor
cumpăra la acest preţ.
— Oh, exclamă doamna Winconis, vexată.
Dar eu ştiam ce fac. Verificasem în acea dimineaţă rubrica de
preţuri din Supermarket Report şi aflasem că somonului
conservat i se va mări preţul. Săptămâna viitoare, când Tăticu'
va începe să se plângă de acest lucru, doamna Winconis îşi va
aduce aminte de cuvintele mele şi va fi puternic impresionată
de incredibilul meu talent de clarvăzător.
— Dar despre mine? întrebă ea în continuare. Ce mi se va
întâmpla mie?
Am îndreptat spre cărţi o privire mohorâtă.
— Mi-e teamă că nu urmează o săptămână prea bună. Nu
urmează chiar deloc o săptămână bună. Luni veţi avea un
accident. Nu grav; nu mai rău decât să scăpaţi o greutate peste
picior; dar durerea vă va ţine trează toată noaptea. Marţi veţi
juca bridge cu prietenele, ca de obicei. Cineva vă va trişa, dar
nu veţi afla cine. Aşadar mizaţi sume mici şi nu vă asumaţi nici
un fel de risc. Miercuri veţi primi un telefon neplăcut, posibil
obscen. Joi veţi mânca ceva ce nu vă prieşte, iar apoi vă veţi
dori să nu fi mâncat.
Doamna Winconis mă privi cu ochii ei negri, şterşi.
— Va fi chiar atât de rău?
— Nu este predestinat. Ţineţi minte, cărţile pot şi avertiza, nu
numai prezice. Dacă veţi lua măsuri pentru a evita aceste
pericole, nu e obligatoriu să aveţi o săptămână atât de proastă.
— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, spuse ea. Merită
banii ca să afli de ce să te păzeşti.
— Spiritele gândesc bine despre dumneavoastră, doamnă
Winconis, am declarat eu cu vocea mea specială. Le pasă de
22
dumneavoastră şi nu le-ar place să fiţi tulburată ori să păţiţi
ceva. Dacă respectaţi spiritele, şi ele vă vor respecta.
Ea se ridică:
— Domnule Erskine, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Acum
va trebui să plec, dar ne vedem săptămâna viitoare, nu-i aşa?
— Desigur, doamnă Winconis. Şi nu uitaţi motto-ul mistic al
săptămânii.
— Vai de mine, nu – sigur că nu. Şi care ar fi el?
Am deschis o hârţoagă zdrenţuită pe care o păstram lângă
mine, pe masă.
— Motto-ul mistic al acestei săptămâni este: „Păstraţi bine
seminţele, căci fructele vor creşte fără oprelişti.”
Rămase o clipă în picioare, cu un zâmbet vag pe bătrâna ei
faţă ofilită.
— Este foarte frumos, domnule Erskine. Îl voi repeta în fiecare
dimineaţă când mă trezesc. Vă mulţumesc pentru această
şedinţă atât de minunată.
Plăcerea este cu totul de partea mea, i-am răspuns eu.
Am condus-o la lift, având grijă ca nici un vecin să nu mă vadă
cu ridicola pelerină şi pălăria verde, şi i-am făcut drăgăstos din
mână. De îndată ce îmi dispăru din raza vizuală, m-am întors în
apartament, am aprins lumina, am stins tămâia şi am deschis
televizorul. Cu puţin noroc, nu voi fi pierdut prea mult din Kojak.
Tocmai mă îndreptam spre frigider ca să mă servesc cu o
cutie de bere, când sună telefonul. Am ţinut receptorul cu bărbia
şi am deschis berea în timp ce vorbeam. Vocea de la celălalt
capăt era de femeie – bineînţeles – şi nervoasă – tot bineînţeles.
Numai femeile nervoase solicitau serviciile unui bărbat ca
incredibilul Erskine.
— Domnul Erskine?
— Erskine e numele, ghicitul – renumele.
— Domnule Erskine, mă întreb dacă aş putea veni să vă
vizitez.
— Desigur, desigur. Taxa este de 25 de dolari pentru o privire
în viitorul imediat, 30 de dolari pentru prognoza anului următor
şi 50 de dolari pentru recenzia întregii vieţi.
— Vreau doar să ştiu ce se va întâmpla mâine. Vocea suna
tânără şi foarte îngrijorată. Am pronosticat imediat în gând, o
secretară însărcinată şi abandonată.

23
 — Da, doamnă, asta e specialitatea mea. La ce oră doriţi să
veniţi?
— Pe la nouă? Este cumva prea târziu?
— Ora-i potrivită, fiţi binevenită! Care este numele
dumneavoastră, vă rog?
— Tandy. Karen Tandy. Mulţumesc, domnule Erskine. Voi veni
la nouă.
Ar putea să vă pară ciudat ca o fată inteligentă precum Karen
Tandy să caute ajutor la un formidabil şarlatan ca mine, dar
dacă nu v-aţi ocupat cu magia suficient de mult timp, atunci n-
aveţi cum să vă daţi seama cât de vulnerabili se simt oamenii
când sunt ameninţaţi cu lucruri pe care nu le înţeleg. Asta este
cu atât mai adevărat în cazuri de boală sau moarte; majoritatea
clientelor mele îmi pun tot felul de întrebări în legătură cu
propria lor mortalitate. Oricât de competent şi demn de
încredere ar fi un chirurg, el nu va reuşi să spună oamenilor ce
se va întâmpla dacă vieţile lor se vor stinge brusc.
Nu foloseşte la nimic ca un doctor să afirme: „Vedeţi,
doamnă, dacă creierul dumneavoastră încetează de a mai emite
impulsuri electrice, vom fi nevoiţi să considerăm că sunteţi
dispărută pe vecie.”
Moartea este prea înspăimântătoare, prea totală, prea
mistică, pentru ca oamenii să vrea să creadă că are vreo
legătură cu problemele concrete ale medicinei şi chirurgiei. Ei
vor să creadă în viaţa de după moarte sau cel puţin într-o lume
a spiritelor, unde fantome îndoliate ale strămoşilor de demult
răposaţi se plimbă de colo-colo, îmbrăcate în echivalentul celest
al pijamalei de mătase.
Am văzut frica de moarte pe faţa lui Karen Tandy când a bătut
la uşă. Era atât de puternic întipărită, încât m-am simţit mai
puţin decât confortabil cu pelerina verde şi cu nostima
pălărioară de aceeaşi culoare. Fata avea o constituţie delicată,
chipul unghiular, şi vorbea cu o politeţe gravă ce mă făcu să mă
simt mai fraudulos ca oricând.
— Sunteţi domnul Erskine? întrebă ea.
— Eu sunt acela. Citirea Destinului, Prezicerea Viitorului.
Cunoaşteţi restul.
Intră tăcută în cameră şi privi în jur, la candela cu tămâie, la
craniul îngălbenit şi la draperiile trase. Am simţit deodată că
decorul era incredibil de artificial şi fals, dar ca nu păru să bage
24
de seamă. I-am oferit un scaun şi o ţigară. Când i-am aprins-o,
am observat că mâinile îi tremurau.
— Ei bine, domnişoară Tandy, care-i problema?
— Nu ştiu zău cum să vă explic. Am fost deja la spital şi m-au
programat pentru operaţie mâine dimineaţă. Dar sunt tot felul
de lucruri pe care lor nu le-am putut spune!
M-am lăsat pe spătar şi i-am zâmbit încurajator.
— De ce nu încercaţi să-mi povestiţi mie?
— Este foarte greu – spuse ea cu vocea blândă, uşoară. Am
senzaţia că e vorba de ceva mult mai serios decât se pare.
— Ei bine, am rostit eu, încrucişându-mi picioarele pe sub
pelerina de mătase verde, n-aţi vrea să mă puneţi şi pe mine în
temă?
Îşi duse cu timiditate mâna la ceafă.
— Acum trei zile – era marţi dimineaţă – am început să simt o
iritaţie aici, la ceafă. S-a umflat, eu m-am neliniştit să nu fie
ceva grav şi m-am dus la spital pentru consult.
— Înţeleg, am răspuns cu simpatie. După cum probabil vă daţi
scama, simpatia asigură nouăzeci şi opt la sută din succesul
unui clarvăzător. Şi ce-au spus doctorii?
— Au spus că nu este nimic grav, dar în acelaşi timp păreau
foarte grăbiţi să mă opereze.
Zâmbii.
— Şi eu ce legătură am?
— Păi, mătuşa mea a fost la dumneavoastră o dată sau de
două ori. Este doamna Karmann, la care locuiesc. Nu ştie că am
venit aici, dar întotdeauna povesteşte cât de priceput sunteţi,
aşa că m-am hotărât să încerc şi eu.
Ei, ce plăcut să aflu că serviciile mele oculte fuseseră lăudate
în lung şi-n lat! Doamna Karmann era o scumpele de bătrână
care credea că răposatul ei soţ încearcă permanent s-o
contacteze din lumea spiritelor. Venea la mine de două sau trei
ori pe lună, ori de câte ori dragul şi dispărutul domn Karmann îi
trimitea un mesaj de dincolo. Asta se întâmpla în timpul viselor,
îmi spunea ea mereu. Îl auzea şoptind într-o limbă ciudată; în
toiul nopţii, şi acesta era pentru ea semnalul s-o pornească la
trap spre Tenth Avenue şi să cheltuiască câţiva dolari cu mine.
O afacere foarte bună, această doamnă Karmann.
— Vreţi să vă dau în cărţi? întrebai, ridicând una din
sprâncenele arcuite drăcesc.
25
 Karen Tandy clătină din cap. Părea mai serioasă şi mai
îngrijorată decât oricare altă clientă pe care mi-o puteam aminti.
Speram să nu-mi ceară să fac ceva ce ar fi necesitat un real
talent ocult.
— E vorba de vise, domnule Erskine. De când a început să-mi
crească umflătura asta, am vise îngrozitoare. În prima noapte
am crezut că e vorba de un simplu coşmar, dar acelaşi vis se
repetă în fiecare noapte, şi în fiecare noapte este tot mai clar.
Nici nu ştiu dacă vreau să mă mai culc în seara asta, căci sunt
convinsă că voi avea acelaşi vis, şi va fi cu mult mai intens şi
mai îngrozitor.
M-am tras gânditor de vârful nasului. Este un tic, atunci când
stau în cumpănă – şi probabil astfel se explică mărimea acestui
apendice al meu. Unii oameni se scarpină în cap când gândesc,
şi fac mătreaţă. Eu mă trag doar de claxon.
— Domnişoară Tandy, foarte mulţi oameni au vise care se
repetă. Asta semnifică de obicei că sunt frământaţi de unul şi
acelaşi lucru. Nu cred că e ceva atât de îngrijorător încât să vă
faceţi gânduri negre.
Mă privi cu ochii aceia profunzi de culoarea ciocolatei.
— Nu este un vis de acest fel, domnule Erskine, sunt sigură.
Este prea real. La visele obişnuite, simţi că totul se petrece în
capul tău. Dar visul meu pare a se petrece în jurul meu, în afara
mea, nu numai în interiorul creierului meu.
— Încercaţi să mi-l povestiţi.
— Începe întotdeauna la fel. Visez că mă aflu pe o insulă
ciudată. Este iarnă şi suflă un vânt foarte rece. Simt vântul
acesta, cu toate că ferestrele dormitorului meu sunt întotdeauna
închise. Este noapte, luna s-a ridicat printre nori. În depărtare,
dincolo de pădure, văd un râu – sau poate este marea.
Străluceşte în lumina lunii. Mă uit în jurul meu, parcă ar exista
şiruri de colibe întunecate. Pare un fel de sat – unul primitiv. De
fapt, ştiu că este un sat. Dar nu este nimeni în el. Apoi merg prin
iarbă spre râu. Cunosc drumul, deoarece simt că am trăit pe
această insulă ciudată toată viaţa. Simt că sunt înfricoşată, dar
în acelaşi timp simt că am nişte puteri ascunse şi că probabil
sunt în stare să-mi înving frica. Mi-e teamă de necunoscut – de
lucruri pe care nu le înţeleg. Ajung la râu, mă aflu pe plajă. Este
încă foarte frig. Privesc spre apă şi observ o corabie întunecată
ancorată în larg. Nimic din visul meu nu arată a fi altceva decât
26
o obişnuită corabie cu pânze, totuşi sunt foarte înspăimântată
de ea. Pare ciudată, necunoscută ca şi cum ar fi o farfurie
zburătoare din altă lume. Rămân pe plajă mult timp şi apoi văd
o barcă părăsind corabia şi îndreptându-se spre ţărm. Nu disting
cine se află în ea. Încep să fug prin iarbă, înapoi în sat, apoi intru
într-o colibă. Coliba îmi pare cunoscută. Ştiu că am mai fost în
ea. De fapt, aproape cred că este coliba mea. Înăuntru e un
miros ciudat, de ierburi sau tămâie – sau ceva asemănător. Am
senzaţia bruscă, disperată, că trebuie să fac ceva. Nu ştiu exact
ce anume. Dar trebuie să fac acest lucru, oricare ar fi el. E ceva
în legătură cu înfricoşătorii oameni din barcă, ceva în legătură
cu corabia întunecată. Frica pare să crească din ce în ce în mine,
până când de-abia dacă mai pot gândi. De pe corabie va veni
ceva cu efecte cumplite. Există ceva necunoscut pe acea
corabie, ceva puternic şi magic, iar eu sunt disperată din
această cauză. Apoi mă trezesc.
Domnişoara Tandy răsucea în mod continuu o batistă între
degete. Vocea îi era blândă şi uşoară, dar plină de o convingere
ce îmi dădea fiori, şi mă determina să nu mă simt deloc în largul
meu. O privisem în timp ce povestea: părea să creadă cu
adevărat în ceea ce visase – ca şi cum i se întâmplase chiar ei în
realitate.
Mi-am scos pălăria cu „Ambalatorii din Green Bay”, având în
vedere că era cam nepotrivită în condiţiile actuale.
— Domnişoară Tandy, este un vis foarte ciudat. Se repetă
mereu întocmai, în fiecare detaliu?
— Exact. Mereu acelaşi. Mereu am frica asta de ceea ce vine
de pe corabie.
— Hmm. Şi spuneţi că e o corabie cu pânze? Ca un iaht sau
ceva în acest gen?
Clătină din cap.
— Nu este iaht. Mai degrabă un galion1 – unul din acele
galioane vechi. Ştiţi, cu trei catarge şi multe vele.
Am mai tras de nas, cugetând profund.

1
Navă cu pânze folosită de spanioli, portughezi şi englezi pentru transport de
mărfuri şi pentru război; dimensiunile ei variau în general între 28-48 m
lungime, 9-12 m lăţime, velatură mixtă (pătrată şi triunghiulară), 3-5 catarge,
2-3 punţi pentru o mai bună amplasare a tunurilor (n.tr.)
27
 — Există ceva referitor la această corabie care să vă dea
vreun indiciu în ceea ce o priveşte? Are scris vreun nume pe
carena ei?
— Este prea departe şi e prea întuneric.
— Arborează vreun steag?
— Da, dar nu l-aş putea descrie.
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre biblioteca mea de cărţi
oculte. Am scos Zece mii de visuri tălmăcite şi încă vreo două
tomuri. Le-am aşezat pe masa verde şi am căutat referiri la
insule şi corăbii. Nu erau folositoare. Cărţile oculte sunt aproape
fără excepţii nefolositoare, ba de multe ori de-a dreptul
derutante. Asta însă nu mă opreşte să trag câteva concluzii
întunecate şi misterioase despre zborul nocturn al imaginaţiei
clientelor mele.
— Corăbiile înseamnă de obicei călătorie, sau aflarea unei
veşti. În cazul dumneavoastră, corabia este întunecată şi
înfricoşătoare, deci vestea s-ar putea să nu fie bună. Insula
reprezintă sentimente de izolare şi teamă; de fapt, insula vă
reprezintă pe dumneavoastră înşivă. Oricare ar fi vestea, ea
constituie o ameninţare directă pentru dumneavoastră ca
persoană.
Karen Tandy aprobă din cap. Nu ştiu de ce, dar m-am simţit
de-a dreptul vinovat turnându-i toate prostiile astea. Arăta
realmente lipsită de apărare, încordată; iat-o, cu părul castaniu
tuns scurt, cu faţa palidă de drăcuşor, atât de serioasă dar şi
atât de rătăcită, încât am început să mă întreb dacă visele ei
erau într-adevăr reale.
— Domnişoară Tandy, zisei eu. Pot să vă spun Karen?
— Desigur.
— Eu sunt Harry. Numai bunică-mea mă strigă Henry.
— Frumos nume!
— Mulţumesc. Ascultă, Karen, voi fi sincer cu tine. Nu ştiu de
ce, dar e ceva în situaţia ta care nu mă trimite cu gândul la
obişnuitele probleme ce-mi parvin zilnic. Ştii, doamne bătrâne
încercând să intre în legătură cu pechinezii lor aflaţi în fericitele
cuşti cereşti – genul ăsta de aiureli. În visul tău se află ceva...
cum să spun, autentic.
Remarca n-o linişti câtuşi de puţin. Ultimul lucru pe care
oamenii doresc să-l audă este că temerile lor sunt într-adevăr
întemeiate. Chiar şi oamenilor inteligenţi, cu educaţie, le place
28
să se mângâie la gândul că apariţiile nocturne sunt doar nişte
agreabile vorbe goale. Vreau să spun că, Dumnezeule, dacă
jumătate din coşmarurile oamenilor ar fi cu adevărat reale,
aceştia şi-ar ieşi de îndată din minţi. Meseria mea constă şi în
calmarea groazei clientelor mele, asigurându-le că lucrurile
visate de ele nu se vor întâmpla niciodată.
— Ce vrei să spui prin autentic?
I-am mai dat o ţigară. De data aceasta, când o aprinse,
mâinile nu-i mai tremurau la fel de mult.
— Karen, problema se pune cam în felul următor: anumiţi
oameni, chiar dacă nu-şi dau seama de asta, au putere
potenţială de medium. Cu alte cuvinte, ei sunt foarte receptivi la
toată bâzâiala ocultă ce pluteşte în atmosferă. Un medium este
ca un televizor ori ca un radio. Prin structura sa, el sau ea este
capabil să recepţioneze semnale pe care alţi oameni nu le
percep şi să le transpună în sunete şi imagini.
— Ce fel de semnale? se încruntă ea. Nu înţeleg.
— Există tot felul de semnale, am continuat eu. Dumneata nu
poţi vedea un semnal TV, nu-i aşa? Şi totuşi el se află în jurul
nostru tot timpul. Această cameră este tixită cu imagini şi
spirite, cu diverse poze şi cu reclame la Kellogg's Cornflakes.
Pentru a le capta nu-ţi trebuie decât receptorul potrivit.
Karen Tandy suflă fumul de ţigară.
— Vrei să spui că visul meu este un semnal? De unde ar putea
veni? Şi de ce m-a ales tocmai pe mine?
Am clătinat din cap.
— Nu ştiu de ce te-a ales pe tine şi nu ştiu de unde provine.
Poate fi de oriunde. Există rapoarte autentificate ale viselor unor
americani, care dădeau informaţii detaliate despre locuitorii din
ţări îndepărtate. Un fermier din Iowa a visat că se îneca într-o
inundaţie în Pakistan, şi în aceeaşi noapte peste acea ţară s-a
abătut un muson, omorând patru sute de oameni. Singura
modalitate de a explica astfel de lucruri este să consideri undele
creierului ca fiind semnale. Fermierul a recepţionat în
subconştientul său semnalul de la un pakistanez care se îneca.
Este straniu, recunosc, dar s-a întâmplat în realitate.
Karen Tandy mă privi rugător.
— Cum aş putea afla semnificaţia reală a visului meu? Să
presupunem că este un semnal de la cineva, aflat undeva în

29
lume, care are nevoie de ajutor, iar eu nu pot afla despre cine-i
vorba?
— Păi, dacă vrei într-adevăr să afli, există o singură
modalitate.
— Te rog, spune-mi-o. Zău că doresc să ştiu. Vreau să spun că
precis are o legătură cu această tumoare; vreau să aflu care
anume.
Am dat din cap.
— Bine, Karen, iată ce vei face. În noaptea asta te vei duce la
culcare ca de obicei şi dacă ai din nou acelaşi vis, vreau să
încerci să ţii minte cât mai multe detalii – detalii faptice.
Cercetează insula şi vezi dacă observi vreun semn distinctiv.
Când mergi spre râu, încearcă să memorezi relieful ţărmului.
Dacă există vreun golf, observă-i forma. Dacă dincolo de râu se
află ceva, vreun munte, vreun port sau altceva, întipăreşte-ţi-l în
minte. Şi încă ceva foarte important: încearcă să vezi steagul de
pe corabie. Reţine-l. Iar în momentul când te trezeşti, notează
totul cât mai detaliat şi fă cât mai multe schiţe la ceea ce ai
văzut. Apoi adu-mi-le.
Îşi stinse ţigara.
— Trebuie să fiu la spital mâine dimineaţă la opt.
— Care spital?
— „Sisters of Jerusalem”.
— Atunci, întrucât este evident important, voi trece cu pe
acolo; îmi poţi lăsa însemnările într-un plic la recepţie. Ce zici?
— Domnule Erskine – ah, Harry, e grozav. În sfârşit, simt că
am prins un fir!
M-am apropiat şi i-am luat mâna într-a mea. Era simpatică,
genul spiriduş, şi dacă nu m-ar fi caracterizat un înalt
profesionalism şi o detaşare faţă de cliente, iar dacă ea n-ar fi
intrat a doua zi în spital, cred că aş fi invitat-o cu siguranţă
undeva la cină, apoi la o plimbare prietenească în maşina mea
Cougar, după care ne-am fi întors la bazarul ocult Erskine pentru
o noapte de activitate pământească.
— Cât îţi datorez? întrebă ea, rupând vraja.
— Îmi plăteşti săptămâna viitoare, răspunsei eu. Moralul
oamenilor pe cale să se interneze creştea urgent dacă le cereai
să plătească după operaţie. Le dădea deodată speranţa că vor
rămâne totuşi în viaţă.

30
 — Bine, Harry, îţi mulţumesc, spuse ea uşor şi se ridică să
plece.
— Nu te superi dacă nu te conduc, nu-i aşa? am întrebat-o eu,
fluturându-mi pelerina verde în chip de explicaţie. Ştii... vecinii.
Îşi închipuie că sunt homosexual sau cam aşa ceva.
Karen Tandy zâmbişi-mi ură noapte bună. M-am întrebat cât
de bună putea să mai fie în realitate. M-am lăsat să cad într-un
fotoliu şi am început să cuget profund. Era ceva necurat în toată
această poveste. De obicei, când clientele veneau agitate ca să-
şi povestească visele, acestea constau în naraţiuni standard,
tehnicolor, despre sexualitate frustrată şi situaţii erotice penibile
– cum ar fi să mergi la un cocktail-party cu familia Vanderbilt1 şi
să te pomeneşti cu chiloţii în jurul gleznelor. Existau vise despre
zbor, vise despre mâncare, vise despre accidente şi spaime fără
nume, dar nici un vis n-a avut vreodată tulburătoarea claritate
fotografică şi înşiruirea perfect logică a visului lui Karen Tandy.
Am apucat telefonul şi am format un număr. Sună două
minute până mi se răspunse.
— Alo? făcu o voce în vârstă. Cine-i la telefon?
— Doamnă Karmann, aici Harry Erskine. Îmi pare rău că vă
deranjez la această oră târzie.
— Vai, domnule Erskine! Ce plăcere să vă aud vocea! Tocmai
făceam baie, dar acum sunt înfăşurată toată cu prosopul.
— Oh, îmi pare rău. Doamnă Karmann, pot să vă pun o
întrebare?
Draga de bătrână chicoti.
— Atâta timp cât nu este prea personală, domnule Erskine.
— Mi-e teamă că nu, doamnă Karmann. Ascultaţi, doamnă
Karmann, vă amintiţi visul pe care mi l-aţi poves tit acum două
sau trei luni?
— Care din ele, domnule Erskine? Cel despre soţul meu?
— Exact. Acela unde soţul dumneavoastră vă cerea ajutorul.
— Păi, ia să mă gândesc. Dacă-mi aduc bine aminte, mă aflam
pe un ţărm, la miezul nopţii şi era îngrozitor de frig. Îmi
amintesc că mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să-mi pun şalul
înainte de a ieşi afară. Apoi l-am auzit pe soţul meu şoptind –
ştiţi, el vorbeşte întotdeauna în şoaptă. Niciodată nu vine să-mi

1
Miliardari americani cunoscuţi prin donaţiile lor (spitale, universităţi,
biserici) (n.tr.)
31
ţipe în ureche. Îmi şoptea ceva ce nu înţelegeam, dar eram
sigură că-mi cerea ajutorul.
M-am simţit categoric ciudat şi neliniştit. Nu mă dau în lături
să mă amestec printre forţele oculte când acestea se comportă
civilizat, dar când încep să-şi facă de cap, atunci mă ia un pic cu
fiori.
— Doamnă Karmann, vă amintiţi dacă aţi mai văzut şi altceva
în vis, în afară de ţărm? Era vreo barcă sau vreo navă? Aţi mai
văzut vreo colibă, vreun sat?
— Nu-mi amintesc să fi fost nimic altceva, răspunse doamna
Karmann. Aveţi un motiv anume să mă întrebaţi?
— Scriu un articol despre vise pentru o revistă. Nimic
important. Mă gândisem să includ unul sau două din visele
dumneavoastră, doamnă Karmann, căci au fost întotdeauna
foarte interesante.
Parcă o vedeam pe bătrâna doamnă fluturându-şi genele:
— Vai, domnule Erskine, este teribil de drăguţ din partea
dumneavoastră să spuneţi asta.
— Ah, şi încă ceva, doamnă Karmann. Este foarte important.
— Da, domnule Erskine?
— Nu povestiţi nimănui despre această convorbire. Absolut
nimănui. M-aţi înţeles?
Pufni pe nas ca şi cum ultimul lucru din întreaga lume care i s-
ar fi putut întâmpla ei vreodată era să bârfească.
— Nici măcar o şoaptă, domnule Erskine, jur!
— Mulţumesc, doamnă Karmann. M-aţi ajutat enorm, am pus
eu punct conversaţiei şi am aşezat în furcă receptorul cu mai
multă grijă şi încetineală decât o făcusem vreodată până atunci.
Era oare posibil ca două persoane să aibă vise identice? Dacă
da, atunci poate că toată pălăvrăgeala despre semnale din
lumea cealaltă ar putea fi adevărată. Poate că şi Karen Tandy şi
mătuşa ei, doamna Karmann, erau capabile să recepţioneze
mesaje de dincolo, venite din noapte, şi să le transpună în
mintea lor.
N-am dat importanţă faptului că doamna Karmann pretindea
că cel ce încerca s-o contacteze era soţul ei. Toate văduvele în
vârstă erau convinse că soţii lor pluteau prin eter, străduindu-se
nerăbdători să le comunice ceva de importanţa vitală, când de
fapt ceea ce făceau probabil duhurile partenerilor lor în ţara
spiritelor era să joace golf, să ciupească sânii fantomatici ai
32
fetelor tinere şi să se bucure de câţiva ani de pace şi linişte
înainte ca nevestele de odinioară să vină să li se alăture.
Ceea ce credeam eu era că aceeaşi persoană încerca să intre
în legătură cu amândouă, pentru a le vorbi despre o spaimă fără
nume. Bănuiesc că era probabil o femeie, deşi cu spiritele nu
puteai fi niciodată prea sigur. Era de aşteptat ca duhurile să fie
mai mult sau mai puţin asexuate, şi-mi închipui că trebuie să fie
greu să faci dragoste cu o apetisantă fantomă feminină, dacă n-
ai nimic mai substanţial decât un penis ectoplasmatic.
Stăteam în apartament, cufundat în aceste gânduri
ireverenţioase, când avui foarte ciudata senzaţie că cineva se
află în spatele meu, exact în afara razei mele vizuale. N-am vrut
să mă întorc, căci ar fi însemnat recunoaşterea unei temeri
ridicole, dar cu toate acestea simţeam furnicături în mijlocul
spatelui şi nu m-am putut abţine să nu-mi furişez privirea lateral
pentru a observa dacă nu sunt umbre neobişnuite pe perete.
În cele din urmă m-am ridicat şi am aruncat o ocheadă rapidă
în spate. Desigur, nu era nimic acolo. Dar nu m-am putut opri să
mă gândesc că ceva sau cineva stătuse chiar în acel loc – cineva
întunecat, cu sutană, cineva tăcut. Am început să fluier cam tare
şi mi-am turnat trei sau patru degete de Scotch. Dacă exista un
gen de spirit1 pe care să-l agreez întru totul, acesta era băutura
spirtoasă. Arsura ascuţită a malţului şi ovăzului mă readuse pe
pământ cât ai clipi din ochi.
M-am hotărât să etalez cărţile de taroc ca să văd ce aveau ele
de spus despre povestea asta. Din toată recuzita clarviziunii şi
spiritismului, pentru taroc aveam un anumit respect – în ciuda
voinţei mele. Nu vreau să cred în el, însă are talentul special de
a-ţi spune exact în ce stare te afli, oricât de mult ai încerca să ţi-
o ascunzi. Iar fiecare dintre cărţi îţi dă o senzaţie ciudată, ca şi
cum ar reprezenta o imagine efemeră dintr-un vis pe care
niciodată nu ţi-l poţi aminti în întregime.
Am amestecat cărţile şi le-am aşezat pe masa de postav
verde. De obicei folosesc dispunerea în Cruce Celtică de zece
cărţi, pentru că este cea mai uşoară. „Aceasta te taie, aceasta
îţi stă deasupra, aceasta dedesubt, aceasta îţi stă în spate...”

1
Joc de cuvinte în original: spirit = 1. spirit, duh; 2. băutură spirtoasă (n.tr.)
33
 Am pus tarocului o întrebare simplă şi respectând toate
regulile am păstrat-o neclintit în minte. Această întrebare era:
Cine îi vorbeşte lui Karen Tandy de dincolo?
În timp ce dădeam cărţile una câte una nu m-am putut opri să
nu mă încrunt. Nu mai întâlnisem niciodată în viaţă o etalare
atât de deosebită. Unele cărţi de taroc nu apar aproape
niciodată, dar atunci când o fac, te frapează imediat din cauză
că sunt atât de neobişnuite. Pentru majoritatea oamenilor,
etalările conţin cărţi reprezentând conflicte minore, griji băneşti
sau certuri casnice – toate cărţile mici de cupă, sceptru-baston
sau roată-dinar. Foarte rar vezi cărţi semnificând dezastre
îngrozitoare – cum ar fi Turnul – pe care sunt desenaţi nişte
omuleţi azvârliţi dintr-un castel de către un fulger zimţat; şi nici
măcar o dată n-am întors Moartea.
Şi tocmai Moartea apăru acum, în armura ei neagră, pe calul
negru cu ochi roşii, cu episcopi şi copii înclinându-se în faţa ei.
Apăru şi Diavolul, cu căutătura duşmănoasă, cu coarnele de
berbec, cu oameni goi legaţi în lanţuri de tronul său. Apăru şi
Magicianul – răsturnat, în această poziţie, cartea semnifică un
doctor sau un magician, boală mintală şi îngrijorare.
Am rămas holbându-mă la cărţi aproape jumătate de oră.
Magicianul? Ce mama dracului însemna asta? Oare Karen Tandy
era dezechilibrată mintal? Poate că da. Poate că tumoarea de pe
gât i-a afectat creierul. Problema cu cărţile astea nenorocite era
că niciodată nu-ţi dădeau un sens suficient de precis. Îţi indicau
patru sau cinci interpretări variabile şi nu-ţi rămânea decât să te
hotărăşti singur asupra uneia.
Magicianul? Am amestecat cărţile din nou şi am folosit cartea
Magicianului ca întrebare. În acest scop, am aşezat-o în mijlocul
mesei, am acoperit-o cu altă carte şi am etalat din nou Crucea
Celtică. Cărţile îmi vor da acum o explicaţie mai detaliată a
semnificaţiei Magicianului.
Pusesem deja nouă cărţi jos – am întors-o şi pe a zecea. Am
avut o senzaţie foarte stranie în fundul stomacului şi am început
să simt din nou că cineva mă priveşte. Impo sibil! A zecea carte
era tot Magicianul.
Am ridicat cartea care o acoperea pe cea de întrebare şi
dedesubtul ei am văzut Moartea. Poate făcusem o greşeală. Şi
totuşi eram sigur că pusesem jos mai întâi Magicianul. Am luat
din nou toate cărţile, am pus cu hotărâre Magicianul pe masă şi
34
l-am acoperit cu doiul sceptru-baston, după care am continuat
să etalez cărţile una câte una, până când am ajuns la ultima.
Pe ea... absolut nimic. Era goală.
Nu credeam în metoda asta de prezicere a viitorului dar, de
data aceasta am avut senzaţia clară că cineva de dincolo îmi
spunea tare şi răspicat să-mi văd doar de propriile mele treburi.
M-am uitat la ceas. Miezul nopţii. Un moment propice pentru
stafii şi spirite, dar şi un moment potrivit pentru a te pregăti de
culcare. Mâine, aveam de gând să arunc o privire peste ceea ce
mâzgălise Karen Tandy în foaia din plic.

Capitolul 2
În beznă
În dimineaţa următoare, sâmbătă, soarele s-a arătat pe la
zece şi jumătate, iar străzile înzăpezite au devenit întinderi de
mocirle maronii. Era încă ger şi motorul Cougar-ului meu s-a
35
oprit de două ori în drumul spre Spitalul „Sisters of Jerusalem”.
Pietonii mergeau fleşcăind pe trotuare, cu paltoane şi fulare,
siluete întunecate, fără chip, ieşite din visul iernii.
Am parcat chiar lângă spital şi am intrat în holul recepţiei. Era
cald şi luxos înăuntru, cu covoarele groase, palmierii în ghivece
şi cu murmurul conversaţiei. Părea mai degrabă staţiune de
vacanţă decât adăpost pentru bolnavi. Am fost întâmpinat la
recepţie de către o tânără, vioaie, cu halat alb apretat şi dinţi
albi la fel de apretaţi.
— Pot să vă ajut cu ceva?
— Da, cred că puteţi. Trebuia să-mi fie lăsat un plic aici, în
această dimineaţă. Numele meu este Erskine – Harry Erskine.
— O clipă, vă rog.
Căută într-un teanc de scrisori şi vederi şi scoase în cele din
urmă un plic mic, alb.
— „Incredibilul Erskine”? citi ea, ridicând o sprânceană.
Tuşii stânjenit.
— Este o poreclă, ştiţi cum se întâmplă.
— Aveţi vreun act de identitate, domnule?
Mi-am răscolit buzunarele. Permisul de conducere rămăsese
acasă – ca şi cărţile de credit. În cele din urmă am dat peste una
din cărţile mele de vizită şi i-am arătat-o. Pe ea se afla scris:
„Incredibilul Erskine. Citirea Destinelor, interpretarea
prezicerilor, cercetarea viselor.”
— Bănuiesc că sunteţi într-adevăr dumneavoastră, zâmbi ea
şi-mi dădu scrisoarea.
Am aşteptat să ajung înapoi în apartament înainte de a
examina plicul. L-am pus pe masă şi l-am cercetat îndeaproape.
Scrierea era aşa cum te-ai fi aşteptat de la o fată cultivată
precum Karen Tandy – fermă, cursivă şi clară. Îmi plăcea mai
ales felul cum scrisese „Incredibilul”. Am luat o forfecuţă de
unghii din sertarul mesei şi am tăiat plicul. Înăuntru se găseau
trei sau patru foi de hârtie ce păreau rupte dintr-o agendă de
secretariat. Mai era şi un mesaj scurt cu scrisul lui Karen Tandy:

Dragă domnule Erskine,

Am avut din nou acelaşi vis astă noapte, mult mai intens ca
înainte. Am căutat să-mi amintesc fiecare detaliu şi m-au frapat
două lucruri. Ţărmul avea forma particulară pe care am

36
reprezentat-o aici. Am schiţat totodată corabia cu pânze şi atât
cât mi-am putut aminti din steagul ei.
Sentimentul de frică a fost de asemenea mult mai intens, iar
senzaţia necesităţii de a scăpa extrem de puternică.
De îndată ce mă fac bine după operaţie, vă dau un telefon ca
să aflu ce credeţi despre toate acestea.
A dumneavoastră prietenă,
Karen Tandy

Am despăturit foile de hârtie şi le-am studiat îndeaproape.

Harta improvizată a conturului ţărmului era total nefolositoare –
nimic mai mult decât o linie şerpuită care s-ar fi putut afla
oriunde pe lume. Schiţa corăbiei era însă ceva mai interesantă,
foarte detaliată, iar steagul se vedea bine şi el. În biblioteci
existau cu siguranţă tratate referitoare la corăbii cu pânze – de
asemenea şi cărţi despre steaguri, astfel încât aveam o şansă să
descopăr ce corabie era de fapt aceasta.
Cu condiţia să fi fost vorba de o corabie reală şi nu doar rodul
imaginaţiei obsedate de tumoare a lui Karen.
Am stat cufundat în gânduri o bună bucată de vreme,
analizând ciudatul caz al „prietenei mele, Karen Tandy”. De-abia
aşteptam să obţin informaţii palpabile despre corabie, dar era
aproape unsprezece şi jumătate şi trebuia să sosească doamna
Herz încă o drăguţă de bătrână cu mai mulţi bani decât minte.
Principala preocupare a doamnei Herz era să afle dacă va avea
necazuri cu sutele ei de neamuri trecute fără discriminare de ea
în testament. După fiecare şedinţă cu mine, se ducea la avocat
şi modifica moştenirea fiecăruia. Aşa că tipul câştigase atât de
mulţi gologani din întocmirea acestor codiciluri şi
amendamente, încât de Crăciun mi-a trimis o navetă de Johnnie
Walker – Black Label. La urma urmei, el şi cu mine aveam cam
acelaşi gen de meserie.
La unsprezece treizeci fix se auzi soneria. Mi-am atârnat
sacoul în şifonier, mi-am pus lunga pelerină verde, mi-am
îndesat pălăria pe cap şi m-am pregătit s-o primesc pe doamna
Herz în obişnuita mea manieră mistică.
— Intraţi, doamnă Herz. Este o dimineaţă potrivită pentru
toate cele oculte.
Doamna Herz trebuie să fi avut pe puţin şaptezeci şi cinci de
ani. Era palidă, ridată, cu mâini ca ghearele de pui şi cu ochelari
37
care-i măreau ochii, ca stridiile dintr-un acvariu cu peştişori
aurii. Intră tremurând din toate mădularele, sprijinindu-se în
baston, mirosind a naftalină şi levănţică şi se lăsă să cadă în
fotoliul meu cu un oftat de uşurare.
— Ce mai faceţi, doamnă Herz? am întrebat-o eu vesel,
frecându-mi mâinile. Ce-aţi mai visat?
Ea nu răspunse absolut nimic, aşa că am dat din umeri şi m-
am dus să iau cărţile de taroc. În timp ce le amestecam, am
încercat să găsesc cartea goală care-mi apăruse noaptea
trecută – dar nici urmă de ea. Puteam să mă fi înşelat, desigur,
sau să fi fost prea obosit, dar nu eram întru totul sigur de asta.
În ciuda ocupaţiei mele, nu sunt înclinat spre experienţe mistice.
Am aşezat cărţile pe masă şi am invitat-o pe doamna Herz să se
gândească la o întrebare pe care ar dori să le-o pună.
— E mult de când nu l-am mai verificat pe nepotul Stanley, i-
am amintit eu. Ce-ar fi să aruncăm o privire asupra întâmplărilor
din acea mică gospodărie? Sau poate să ne îndreptăm atenţia
asupra lui Agnes, sora dumneavoastră vitregă?
Nu răspunse, nici măcar nu se uită la mine. Părea să fixeze un
colţ al camerei, cufundată în vis.
— Doamnă Herz? am spus, ridicându-mă. Doamnă Herz, am
făcut cărţile.
M-am apropiat şi m-am aplecat să-i privesc faţa. Arăta bine;
cel puţin respira. Ultimul lucru pe care mi-l doream era ca vreo
băbătie să-şi dea duhul în timp ce-i preziceam soarta.
Publicitatea ar fi fost dezastruoasă. Deşi cine ştie – poate că nu?
I-am luat bătrânele mâini de reptilă într-ale mele şi am
întrebat-o cu blândeţe:
— Doamnă Herz? Vă simţiţi bine? Să vă aduc un pahar de
coniac?
Ochii îi pluteau straniu sub ochelarii bombaţi. Părea să
privească în direcţia mea, dar fără să mă vadă câtuşi de puţin.
Era ca şi cum ar fi privit prin mine, sau în spatele meu. N-am
rezistat şi m-am întors să mă uit dacă mai era cineva în cameră.
— Doamnă Herz, am rostit eu din nou. Vreţi să vă dau vreo
pastilă? Mă auziţi, doamnă Herz?
O şoaptă subţire şi şuierătoare i se strecură printre buzele
ofilite. Am avut senzaţia că încearcă să spună ceva, dar nu
înţelegeam ce. Lampa de petrol începu să pâlpâie, iar lumina să
se micşoreze, aşa încât era greu să-ţi dai seama dacă umbrele
38
mişcătoare de pe faţa bătrânei reprezintă expresii stranii sau
nu.
— Booooo..., spuse ea în şoaptă.
— Doamnă Herz! m-am răstit cu. Dacă asta e un fel de glumă,
ar fi mai bine să încetaţi. M-aţi speriat. Doamnă Herz, dacă nu
vă reveniţi de îndată, voi chema o ambulanţă. Mă înţelegeţi,
doamnă Herz?
— Boooo..., şopti ea din nou. Mâinile începură să-i tremure,
inelul mare cu smarald vibrând pe braţul fo toliului. Ochii i se
rostogoleau în orbite, iar fălcile îi rămăseseră larg deschise. Îi
puteam vedea limba palidă, cleioasă şi puntea dentară în
valoare de vreo 4000 de dolari.
— Bine, am declarat eu. Asta-i. Chem ambulanţa, doamnă
Herz. Iată, mă îndrept spre telefon. Formez numărul. Sună.
Deodată, bătrâna se ridică. Dădu să-şi apuce bastonul, nu-l
nimeri şi acesta căzu pe podea. Ea rămase legănându-se şi
târşâind picioarele pe covor, de parcă ar fi dansat în ritmul unei
melodii pe care eu n-o puteam auzi... Telefonista răspunse:
— Da, pot să vă ajut cu ceva? dar eu lăsasem deja receptorul
jos, îndreptându-mă spre ţopăitoarea şi valsatoarea mea clientă.
Am încercat s-o iau de după umeri, dar mă îndepărtă cu o
labă solzoasă. Alerga şi dansa, mormăind şi bolbo rosind tot
timpul, iar eu habar n-aveam ce dracu să-i fac. Trebuie că avea
un soi de atac, deşi eu nu mai auzisem până atunci de un atac
în care suferinda să execute de una singură o conga1 în jurul
camerei.
— Booo..., şopti din nou.
Am dansat în jurul ei, încercând să ţin pasul cu micul ei vals
împleticit.
— Ce vreţi să spuneţi cu "booo"? Doamnă Herz, vă rog să luaţi
loc, să vă liniştiţi şi să-mi explicaţi ce naiba se întâmplă aici!
La fel de brusc cum începuse să danseze, se opri. Energia
păru s-o părăsească cu viteza unui lift lansat către etajul unu,
parter şi stradă. Încercă să se sprijine de ceva şi a trebuit s-o
apuc de braţ ca să nu se prăvălească pe podea. I-am depus uşor
corpul bătrân şi ţeapăn înapoi în fotoliu şi am îngenuncheat
lângă ea.

1
Dans cubanez în care protagoniştii evoluează în sir indian (n.tr.)
39
 — Doamnă Herz, nu-mi place să-mi forţez clientele, dar sunt
convins că e neapărat necesar să vi se dea îngrijiri medicale. Nu
sunteţi de acord că ar fi un lucru rezonabil?
Se holbă la mine orbeşte, iar gura i se căscă din nou.
Recunosc că a trebuit să privesc în altă parte. Exteriorul
doamnelor în vârstă este acceptabil, dar nu mă dau în vânt după
interiorul lor.
— Boot, şopti ea. Boot.
— Boot? am întrebat-o. Botină1? Ce dracu' au de-a face
botinele cu toate astea?
— Boot, repetă ea cu o voce tremurătoare şi mult mai
ascuţită. Boot! BOOOTTTTT!!
— Dumnezeule! Doamnă Herz, liniştiţi-vă, voi chema o
ambulanţă chiar acum. Nu vă mişcaţi, totul este în regulă. Vă
veţi face bine, chiar foarte bine.
M-am ridicat, m-am dus la telefon şi am format din nou
numărul serviciului de urgenţă. Doamna Herz tremura, se
zvârcolea şi bolborosea despre "boot, boot" iar de la celălalt
capăt al firului nu se auzea nimic – de parcă le-ar fi trebuit
jumătate de oră ca să răspundă.
— Pot să vă ajut cu ceva? rosti în cele din urmă telefonista.
— Cu siguranţă că puteţi. Am nevoie urgent de o ambulanţă.
Se află la mine o doamnă în vârstă care are un fel de atac. Este
cât se poate de bogată, aşa că spuneţi echipajului de serviciu că
nu e necesar să facă un ocol tocmai prin Bronx înainte de a
ajunge aici. Vă rog, grăbiţi-vă. Cred că va muri sau ceva
asemănător.
Mi-am dat adresa şi numărul de telefon, apoi m-am întors
lângă doamna Herz. Încetase pentru moment cu bâţâiala şi
stătea liniştită, cu o expresie ciudată întipărită pe chip, ca şi
cum ar fi cugetat adânc.
— Doamnă Herz...?
Se întoarse spre mine. Faţa îi era îmbătrânită, atentă şi rigidă.
Ochii apoşi îi fixau cu precizie pe ai mei.
— De boot, mijnheer, rosti ea răguşit. De boot.
— Doamnă Herz, vă rog, nu vă mai agitaţi atât. Ambulanţa
este pe drum. Staţi acolo şi păstraţi-vă calmul.

1
Joc de cuvinte în original: boot = gheată, cizmă, botină (n.tr.)
40
 Doamna Herz apucă braţul fotoliului şi se ridică în picioare.
Nu-şi putea păstra echilibrul, ca şi cum ar fi mers pe gheaţă.
Apoi însă rămase dreaptă, cu braţele atârnând pe lângă corp,
mai înaltă şi mai fermă decât o văzusem eu vreodată.
— Doamnă Herz, cred că ar fi mai bine... Dar nu-mi dădu
atenţie şi începu să alunece pe covor. Nu mai văzusem pe
nimeni mergând în acest fel. Picioarele păreau să-i patineze
tăcut deasupra podelei, de parcă n-ar fi atins-o câtuşi de puţin.
Alunecă în linişte până la uşă şi o deschise.
— Zău că ar fi mai bine dacă aţi aştepta, am îngăimat eu cu o
voce pierdută. Ca să vă mărturisesc adevărul, începuse să mă
cam ia cu fiori şi habar n-aveam ce să-i mai spun. Nu părea să
mă audă, sau dacă o făcea, nu-mi dădea nici cea mai mică
importanţă.
— De boot, rosti ea din nou pe un ton aspru. Apoi ieşi afară pe
uşă, în coridor.
Desigur, m-am luat după ea. Însă ce mi-a fost dat să văd se
petrecu atât de brusc şi era atât de straniu, încât aproape că mi-
am dorit să nu fi ieşit din cameră. În primul moment era lângă
uşă şi am întins mâna să-i apuc braţul, apoi, cât ai clipi din ochi,
alunecă de-a lungul coridorului luminat, la fel de repede de
parcă ar fi fugit. Dar nu fugea de loc. Se îndepărta de mine fără
a-şi mişca picioarele, câtuşi de puţin.
— Doamnă Herz! am strigat, dar vocea îmi era gâtuită şi
ciudată. Am simţit cum mă inundă un val mare şi negru de
spaimă, ca atunci când vezi în plină noapte o faţă albă la
fereastră.
La capătul coridorului se întoarse o dată. Stătea în capul
scărilor şi încerca să-mi facă un semn sau să-şi ridice mâna –
mai degrabă parcă se lupta cu ceva, decât mă chema în ajutor.
Apoi dispăru din vedere şi i-am auzit bătrânul corp ţeapăn
căzând şi bufnind din treaptă în treaptă.
Am năvălit spre capătul coridorului. Peste tot se des chideau
uşi, iar feţe neliniştite şi curioase trăgeau cu ochiul.
Am privit în josul scărilor. Doamna Herz zăcea acolo,
contorsionată toată, cu picioarele în poziţii nefireşti. M-am
repezit în jos, am îngenuncheat lângă ea şi i-am pipăit
încheietura mâinii subţiri ca un băţ. Nici urmă de puls. I-am
ridicat capul şi din gură începu să-i curgă un şuvoi lung de
sânge vâscos.
41
 — A păţit ceva? se interesă un vecin din capul scărilor. Ce s-a
întâmplat?
— A căzut. Are şaptezeci şi cinci de ani şi nu se ţine prea bine
pe picioare. Cred că e moartă. Am chemat deja o ambulanţă.
— Oh, Dumnezeule! exclamă o femeie. Nu suport leşurile.
M-am ridicat, rupându-mi lunga pelerină verde. Nu-mi venea a
crede, aveam senzaţia că mă voi trezi într-o secundă, că va fi
încă dimineaţă devreme şi că mă voi afla întins pe pat, în
pijamaua mea de mătase turcoaz. Am privit-o pe doamna Herz,
ridată, bătrână şi răposată, ca un balon palid, dezumflat până la
limita morţii, şi am simţit cum mi se face rău de la stomac.

Locotenentul Marino de la Brigada Omucideri fu cât se poate

de înţelegător, deşi ieşise la iveală că doamna Herz îmi lăsase
ceva prin testament, dar nu atât de mult încât s-o fi împins
premeditat pe scări.
Detectivul se afla aşezat în fotoliul meu, drept, într-o haină de
ploaie neagră şi băţoasă, cu părul negru tuns, perie, iţindu-se în
toate direcţiile, încercând să descifreze un petic mototolit de
hârtie.
— Aici scrie că aveţi dreptul la moştenirea a două vaze
victoriene, pufni el. Am pus pe cineva să le verifice valoarea
chiar acum, dar nu-mi păreţi genul de individ capabil să facă
felul unei bătrâne pentru un hârb de vas.
Am ridicat din umeri:
— Bătrânele ca ele reprezintă pâinea mea de toate zilele – nu
face să ţi-o arunci pe scări.
Locotenentul Marino îşi ridică privirea. Avea faţa mare, turtită,
ca un cântăreţ de operă trecând prin vremuri grele. Îşi scărpină
gânditor părul ţepos şi-şi aruncă ochii prin cameră.
— Sunteţi un fel de prezicător, nu-i aşa?
— Într-adevăr. Cărţi de taroc, frunze de ceai – genul ăsta de
lucruri. Majoritatea clientelor mele sunt doamne în vârstă, ca
doamna Herz.
Îşi muşcă buzele şi dădu din cap.
— Desigur. Şi spuneţi că nu s-a simţit bine cât timp a stat
aici?
— Da, adică mi-am dat seama că ceva nu e în ordine de cum
a intrat. E destul de bătrână şi neputincioasă, dar de obicei
stătea la taclale un timp, povestindu-mi cum îi mergea. De
42
această dată, însă, a intrat, s-a aşezat şi n-a rostit nici un
cuvânt.
Locotenentul se holbă la foaia lui de hârtie.
— I-aţi făcut vreo prezicere? Vreau să spun, există vreun
motiv pentru care să se fi sinucis? Vreo veste proastă în frunzele
de ceai?
— Câtuşi de puţin. Nici măcar n-am etalat cărţile. Pur şi
simplu a venit, s-a aşezat şi a început să bată câmpii despre
botine.
— Despre botine? Cum adică?
— Nu, nu mă întrebaţi pe mine. Tot repeta "boot, boot".
— "Boot"? se încruntă locotenentul. În ce fel rostea asta?
Suna ca un nume? Suna ca şi cum vroia să vă povestească
despre un tip cu numele Boot?
Am cugetat profund, trăgându-mă de nas.
— Nu cred. Vreau să spun, nu suna ca un nume. Dar ea arăta
foarte îngrijorată.
Locotenentul Marino păru interesat:
— Îngrijorată? în ce fel?
— Păi, e greu de explicat, zău. A intrat, s-a aşezat, a început
toată treaba asta cu "boot", apoi a ieşit pe uşă şi a luat-o la fugă
pe coridor. Am încercat s-o opresc, dar era mult mai iute decât
mine. A dat un pic din mâini şi apoi a căzut drept în jos pe scări.
Detectivul făcu câteva însemnări. Apoi întrebă:
— A luat-o la fugă?
Mi-am desfăcut larg braţele.
— Nu mă întrebaţi cum, pentru că nu înţeleg nici cu. Dar
fugea pe coridor ca o fetiţă de cincisprezece ani.
Poliţistul se încruntă:
— Domnule Erskine, moarta avea şaptezeci şi cinci de ani.
Umbla în baston. Vreţi să-mi spuneţi că a fugit pe coridor? A
fugit?
— Exact aşa am spus.
— Ei, haide, domnule Erskine, nu vi se pare că imaginaţia
dumneavoastră a luat-o puţin razna? Nu-mi închipui că aţi ucis-
o, dar cu siguranţă nu cred că a fugit.
Am privit în jos spre podea. Mi-am amintit felul cum doamna
Herz patinase prin cameră, felul în care se îndepărtase pe
coridor de parcă aluneca pe şine.
— Ei bine, ca să fiu sincer, n-a luat-o chiar la fugă.
43
 — Aşadar, ce-a făcut? întrebă răbdător locotenentul Marino.
Poate că mergea? Târşâia picioarele?
— Nu, nici nu mergea, nici nu târşâia picioarele. Aluneca.
Detectivul era pe punctul de a-şi nota acest lucru, dar pixul i
se opri la o optime de inci de hârtie. Mormăi, rânji, apoi îşi băgă
în haină bucata de hârtie. Se ridică şi veni spre mine, cu un
zâmbet indulgent pe faţă.
— Ascultaţi, domnule Erskine, moartea cuiva constituie
întotdeauna un şoc şi tinde să ne joace feste asupra minţii. Ar
trebui să ştiţi aceasta, sunteţi de meserie. Poate că doar v-aţi
imaginat că vedeţi ceva în mod diferit decât s-a întâmplat în
realitate.
— Da, am răspuns eu năucit. Tot ce se poate.
Îşi puse o mână cărnoasă şi flască pe umărul meu şi mi-l
strânse prieteneşte.
— Va avea loc o anchetă post-mortem pentru a se stabili
exact cauzele decesului, dar mă îndoiesc că se va merge mai
departe de atât. S-ar putea să fie nevoie să mai trimit pe cineva
ca să vă mai pună una sau două întrebări, dar în rest sunteţi
liber. V-aş ruga să nu părăsiţi oraşul câteva zile, însă nu trebuie
să vă închipuiţi că sunteţi arestat sau altceva în acest gen.
Am dat din cap.
— O.K., locotenente. Mulţumesc că aţi venit atât de repede.
— Cu plăcere. Îmi pare rău de clienta dumneavoastră – că a
pornit spre lumea spiritelor în acest fel.
Am reuşit să zâmbesc slab,
— Sunt convins că va ţine legătura cu mine. Spiritele bune nu
pot fi reţinute.
Eram sigur că locotenentul Marino mă considera nebun de-a
binelea. Îşi trase mica pălărie neagră peste păru-i ţepos şi porni
spre uşă.
— La revedere, domnule Erskine.
După ce a plecat, m-am aşezat şi am reflectat un timp. Apoi
am pus mâna pe telefon şi am sunat la Spitalul „Sisters of
Jerusalem”.
— Alo, am spus, mă interesez despre o pacientă de-a
dumneavoastră. Domnişoara Karen Tandy. A fost internată azi
dimineaţă pentru operaţie.
— Aşteptaţi un moment, vă rog. Sunteţi o rudă?

44
 — Da, am minţit eu. Sunt unchiul ei. Tocmai am sosit în oraş
şi am aflat că e bolnavă.
— O clipă, vă rog.
Am bătut darabana pe masă în timp ce aşteptam. Distingeam
pe fir zgomotele slabe ale spitalului şi am auzit pe cineva făcând
apelul: „Doctore Hughes, vă rog, doctore Hughes”. După vreun
minut, o altă voce îmi spuse: "Rămâneţi la aparat, vă rog", şi am
fost conectat la o nouă serie de zgomote. În cele din urmă, o
voce nazală de femeie rosti:
— Pot să vă ajut cu ceva? Am înţeles că vă interesaţi despre
domnişoara Karen Tandy.
— Aşa este. Sunt unchiul ei. Am aflat că a fost operată astăzi
dimineaţă şi vroiam să văd dacă se simte bine.
— Îmi pare rău, domnule, dar doctorul Hughes m-a anunţat că
au intervenit nişte complicaţii. Domnişoara Tandy se află în
continuare sub anestezie şi vom aduce încă un specialist ca s-o
consulte.
— Complicaţii? Ce fel de complicaţii?
— Îmi pare rău, domnule, nu vă pot comunica acest lucru la
telefon. Dacă doriţi să veniţi aici, vă pot progra ma o întrevedere
cu doctorul Hughes.
— Hmm, am făcut eu. Nu, nu vă deranjaţi. Aş putea suna
mâine ca să aflu cum se simte?
— Desigur, domnule.
Am închis telefonul. Poate că n-ar fi trebuit să-mi fac griji, dar
îmi făceam. Felul ciudat în care se comportaseră cărţile noaptea
trecută, incidentul înspăimântător cu doamna Herz, ca să nu mai
pomenesc despre straniile vise ale lui Karen Tandy şi ale mătuşii
sale – toate îmi dădeau o stare de nelinişte şi îndoială. Dacă
totuşi exista ceva "dincolo", ceva fantomatic, puternic şi
duşmănos?
M-am întors la masa de postav verde şi am scos scrisoarea lui
Karen Tandy şi schiţele ci. Ţărmul, corabia şi steagul. Trei
desene schematice de la hotarele nopţii. Trei răspunsuri ale
imaginaţiei pentru o problemă care poate nici nu exista. Le-am
băgat în buzunar, mi-am luat cheile de la maşină şi am plecat să
le verific la bibliotecă.
Când am ajuns era aproape ora închiderii. Mi-am înghesuit
Cougar-ul într-un mic spaţiu de parcare acoperit de un strat de
noroi maroniu. Cerul avea culoarea închisă, verde a coclelei,
45
semn că urma să mai ningă, iar un vânt tăios sufla prin paltonul
meu înspicat. Am încuiat maşina şi mi-am croit drum prin
mocirla adâncă până la glezne, spre uşile primitoare de lemn ale
bibliotecii.
Fata de la recepţie părea mai degrabă o patroană de
stabiliment retrasă din activitate decât bibliotecară. Avea un
pulover roşu, strâmt, părul negru ridicat pe creştet, iar dinţii ei
s-ar fi potrivit unui cal.
— Mă interesează corăbiile, i-am spus eu, scuturându-mi
zăpada topită de pe pantofi.
— De ce nu încerci în port, rânji ea. Aici ţinem numai cărţi.
— Ha, ha, ha, am replicat rece. Şi acum spune-mi unde sunt
corăbiile.
— La etaj, pe al cincilea sau al şaselea raft. La literele CO de
la "coboară vocea".
M-am holbat la ea uimit.
— Te-ai gândit vreodată să joci într-un vodevil?
— Vodevilul e mort, se răsti ea.
— Aşa sunt şi glumele tale, i-am trântit-o eu, pornind în
căutarea corăbiilor.
Ştiţi, nu-mi închipuisem că există atâtea tipuri diferite de
corăbii. Credeam că sunt două sau trei feluri – cele mari, cele
mici şi portavioanele. Dar după ce am răsfoit cincisprezece cărţi
de inginerie navală, am început să-mi fac o cu totul altă
impresie despre şansele de rezolvare ale sarcinii asumate.
Existau corăbii arăbeşti cu un catarg, corăbii piratereşti cu trei
catarge, pânze şi lopeţi, barcazuri şi brigantine, fregate şi
corvete, distrugătoare, iole, şlepuri, bărci de nuiele împletite,
vase de plăcere, remorchere şi toate celelalte. Cam jumătate
din ele semănau perfect cu mica şi ciudata schiţă a lui Karen
Tandy.
Am dat peste cea mai bună aproape din întâmplare. Mă
chinuiam să trag afară un teanc de şase-şapte cărţi şi le-am
scăpat pe toate zgomotos pe jos. Un individ în vârstă, cu
ochelari, care studia un gigantic volum despre sigilii (situat la
SI), se răsuci şi mă făcu una cu pământul din priviri.
— Îmi pare rău, am spus ca scuză şi am adunat cărţile căzute.
Şi iat-o chiar sub nasul meu! Corabia identică. Pentru mine toate
barcazele vechi erau „galioane” şi semănau una cu cealaltă, dar

46
aceasta avea ceva distinctiv în forma carenei şi în dispunerea
catargelor. Era în mod sigur corabia din visele lui Karen Tandy.
Sub poză era scris: "Vas de război olandez, circa 1650".
Am simţit fiori ciudaţi pe şira spinării. Olandez. Ce mormăise
bătrâna doamnă Herz în apartamentul meu? De boot, mijnheer,
de boot.
Am luat sub braţ volumul cu corabia şi am coborât la secţia
de limbi străine. Am luat un dicţionar olandez-englez, l-am
răsfoit şi am găsit: de boot – corabia.
Sunt un om la fel de rezonabil şi logic ca oricare altul, dar asta
era mai mult decât o simplă coincidenţă. Karen Tandy avusese
coşmaruri despre o corabie olandeză din secolul al
şaptesprezecelea; apoi bătrâna doamnă Herz începuse să aibă
halucinaţii sau Dumnezeu ştie ce despre exact acelaşi lucru.
Cum şi de ce erau întrebări la care nu puteam răspunde, dar mi
se părea că dacă doamna Herz fusese omorâtă de apariţia ivită
în faţa ochilor ei, atunci acelaşi lucru i se putea întâmpla şi lui
Karen Tandy.
M-am întors la recepţie şi am împrumutat pentru acasă
volumul despre corăbii. Târfa aia bătrână cu dinţii de cal şi părul
negru îmi rânji sardonic, ceea ce nu m-a prea ajutat să mă simt
mai bine. O femeie ca asta era suficientă pentru a-ţi inspira
coşmaruri, fără să mai fie nevoie de misterioase nave cu pânze
din alt secol.
— Lectură plăcută, mârâi ea punându-şi în evidenţă dantura,
iar eu m-am strâmbat la ea.
Afară am găsit o cabină telefonică, dar a trebuit să aştept, în
zăpadă şi vânt îngheţat, ca o femeie bondoacă şi grasă să
vorbească cu sora ei suferindă din Minnesota. Era una din acele
conversaţii care se învârt în jurul propriei cozi şi tocmai când ţi
se pare că au de gând s-o lase baltă, o iau de la început. Până la
urmă am bătut în sticlă; femeia se uită urât la mine, dar măcar
îşi încetă dialogul epic.
Am intrat în cabină şi am introdus fisa. Am format numărul
Spitalului „Sisters of Jerusalem” şi l-am cerut pe doctorul
Hughes. A trebuit să aştept patru-cinci minute, tropăind din
picioare pentru restabilirea circulaţiei, până ce în sfârşit
răspunse doctorul.
— Doctorul Hughes la telefon, pot să vă ajut cu ceva?

47
 — Nu mă cunoaşteţi, domnule doctor; numele meu este Harry
Erskine şi sunt clarvăzător.
— Ce anume?
— Clarvăzător. Ştiţi – prezicerea soartei, genul ăsta de lucruri.
— Păi, îmi pare rău, domnule Erskine, dar...
— Nu, vă rog, l-am întrerupt eu. Ascultaţi-mă un minut. Ieri
am primit vizita unei paciente de-a dumneavoastră, o fată
numită Karen Tandy.
— Chiar aşa?
— Doctore Hughes, domnişoara Tandy mi-a spus că de când a
simţii prima dată acea tumoare, a început să aibă coşmaruri
care se repetă.
— Nu este ceva neobişnuit, răspunse celălalt impacientat.
Mulţi pacienţi sunt afectaţi în subconştient de către starea lor.
— Dar aici este mai mult decât atât. Coşmarul era foarte
detaliat şi precis – visa o corabie. Şi nu orice fel de corabie
veche. Mi-a desenat-o şi am descoperit că este vorba despre un
tip special: un vas de război olandez datând cam din 1650.
— Domnule Erskine, sunt un om foarte ocupat şi nu cred ca
pot...
— Vă rog, doctore Hughes, ascultaţi-mă doar. În această
dimineaţă m-a vizitat altă clientă de-a mea şi a început să
bolborosească în olandeză despre o corabie. Femeia era genul
care n-ar fi recunoscut un olandez nici dacă l-ar fi văzut încălţat
în saboţi şi venind să-i ofere un braţ de lalele. Clienta a devenii
foarte neliniştită, isterică şi apoi a avut an accident.
— Ce fel de accident?
— Păi, a căzut pe scări. Avea şaptezeci şi cinci de ard. A
murit.
Se lăsă tăcerea.
— Doctore Hughes? Mai sunteţi la aparat?
— Da, mai sunt. Ascultaţi, domnule Erskine, de ce-mi povestiţi
toate astea?
— Deoarece cred că sunt relevante pentru Karen Tandy. Mi ş-
a spus azi dimineaţă că are nişte complicaţii. Acest vis a ucis
deja pe una din clientele mele. Mi-e teamă să nu se întâmple din
nou acelaşi lucru.
Încă o tăcere, mai lungă de această dată. În cele din urmă,
interlocutorul meu spuse:

48
 — Domnule Erskine, este ceva foarte neobişnuit. Nu pretind
nici o clipă că înţeleg ce vreţi să spuneţi, dar păreţi să aveţi un
fel de idee despre starea pacientei mele. Credeţi că aş putea să
vă conving să veniţi la spital ca să stăm de vorbă pe îndelete? S-
ar putea să nu iasă nimic, dar vă spun sincer că suntem într-un
impas total cu Karen Tandy şi absolut orice lucru, cât de mărunt
ar fi, ar putea să ne ajute să înţelegem ce se petrece cu ea.
— Dumneavoastră aţi zis-o. Daţi-mi cincisprezece minute şi
voi fi acolo. E de ajuns să întreb de dumneavoastră?
— Întocmai, răspunse obosit celălalt. E de ajuns să întrebaţi
de mine.

Până ce am ajuns la spital, zăpada topită îngheţase la loc,

străzile devenind alunecoase şi înşelătoare. Am parcat în
subsolul spitalului şi am urcat cu liftul la recepţie. Fata cu
zâmbetul pastei Colgate mă recunoscu:
— Ah, bună ziua, iată-l pe incredibilul Erskine, nu-i aşa?
— Chiar el, i-am răspuns. Am o întâlnire cu doctorul Hughes.
Sună la cabinetul acestuia şi apoi mă îndrumă spre etajul
optsprezece. Am urcat cu liftul încălzit şi silenţios şi am ajuns
într-un coridor acoperit cu covoare groase. Pe tăbliţa uşii din
faţa mea stătea scris „Dr. J.H. Hughes”; am ciocănit şi am intrat
dând cu ochii de un bărbat scund, obosit, care arăta de parcă ar
fi avut neapărat nevoie de un week-end la munte.
— Domnul Erskine? mă întrebă el, strângându-mi moale
mâna. Luaţi loc. O cafea? Sau dacă preferaţi, am ceva mai tare.
— O cafea ar fi grozavă.
Îşi sună secretara pentru cafele, apoi se rezemă din nou de
fotoliul mare şi negru, rotativ, încrucişându-şi mâinile înapoia
capului.
— Mă ocup de tumori de o foarte bună bucată de timp,
domnule Erskine, şi le cunosc pe toate. Sunt considerat expert
în acest domeniu. Dar vă spun drept că n-am mai întâlnit până
acum un caz ca al lui Karen Tandy şi sunt într-adevăr uimit.
Mi-am aprins o ţigară.
— Prin ce-i atât de special?
— Tumoarea aceasta nu este un tip normal. Fără a intra în
prea multe detalii dezagreabile, ea nu prezintă nici una din
caracteristicile obişnuite ale ţesuturilor tumorale. Fata are o
umflătură cu creştere rapidă, alcătuită atât din piele cât şi din
49
oase. În anumite privinţe, tumoarea aproape că se poate descrie
ca fiind un fetus.
— Vreţi să spuneţi... un copil? Adică este însărcinată – la
ceafă? Nu înţeleg.
Celălalt ridică din umeri:
— Nici eu, domnule Erskine. Există mii de cazuri înregistrate
în care fetuşii se dezvoltă unde nu trebuie. De exemplu în
trompe sau în diferitele anexe ale uterului, însă nu există nici un
precedent de fetus dezvoltându-se în zona gâtului; şi sigur nu
există vreun precedent ca un fetus să crească atât de repede ca
acesta.
— N-aţi operat-o dimineaţă? Ştiam că aveţi de gând să i-l
extirpaţi.
Doctorul Hughes clătină din cap.
— Aceasta era intenţia. Am pus-o pe masa de operaţie şi totul
era pregătit pentru intervenţie. Dar de îndată ce chirurgul,
doctorul Snaitn, a început să practice o incizie, pulsul şi ritmul
respirator i-au scăzut atât de drastic, încât a trebuit să ne oprim.
Încă două-trei minute şi ar fi fost moartă A trebuii să ne
mulţumim cu un nou set de radiografii.
— A existat vreun motiv pentru această stare? Vreau să spun,
de ce i-a fost atât de rău?
— Nu ştiu. Am supus-o chiar mai înainte la o serie de noi teste
şi poate că ele ne vor da răspunsul. Dar până acum n-am mai
întâlnit niciodată aşa ceva-şi sunt la fel de dezorientat ca toţi
ceilalţi.
Secretara ne aduse două cafele şi câţiva biscuiţi. Am sorbit în
tăcere un timp şi apoi i-am pus întrebarea de o sută de puncte
ce nu-mi ieşea din minte de o bună bucată de vreme.
— Domnule doctor, credeţi în magia neagră?
El mă privi gânditor:
— Nu. Nu cred.
— Nici eu, i-am replicat. Dar în toată această afacere mă
frapează ceva complet nepământesc. Ştiţi, mătuşa lui Karen –
care este şi ea clienta mea – are exact acelaşi gen de vise; nu la
fel de detaliate, nu la fel de înspăimântătoare – dar sigur acelaşi
gen de vise.
— Şi ce vă sugerează acest lucru dumneavoastră, ca un
clarvăzător ce sunteţi?
Am fixat podeaua.
50
 — Vă mărturisesc aici şi acum, domnule doctor, că nu sunt un
clarvăzător – un ghicitor, dacă preferaţi – adevărat. Pur şi simplu
îmi câştig existenţa, dacă mă înţelegeţi, în mod curent sunt
destul de sceptic în legătură cu spiritele şi cu ocultul. Dar sunt
convins că există o anumită influenţă exterioară responsabilă de
starea lui Karen. Cu alte cuvinte, ceva o face să viseze aceste
„imagini” şi poate că acelaşi lucru îi afectează tumoarea şi
sănătatea.
Doctorul Hughes mă privi neîncrezător.
— Vreţi să-mi spuneţi că e posedată de Diavol? Ca în
Exorcistul1, sau aşa ceva?
— Nu, nu în felul ăsta. Nu cred în acest gen de demon. Dar
cred că o persoană o poate domina pe alia prin intermediul
minţii. Şi bănuiesc că cineva o domină pe Karen Tandy. Cineva îi
transmite un semnal mental, un semnal suficient de puternic
pentru a-i provoca boala.
— Dar atunci, ce-i cu mătuşa ei? Şi cu cealaltă doamnă în
vârstă, clienta dumneavoastră – cea care a căzut pe scări azi
dimineaţă?
Am clătinat din cap.
— Nu cred că acest cineva voia să le facă vreun rău. Dar, ca la
oricare semnal puternic trimis la o distanţă considerabilă, orice
alt receptor aflat în zonă tinde să-l recepţioneze de asemenea.
Doamna Karmann şi doamna Herz se aflau în apropierea lui
Karen Tandy, sau în locuri în care aceasta fusese, şi ele au
captat reflexii ale transmisiei principale.
Doctorul Hughes îşi frecă ochii şi mă privi atent.
— Bine. Să presupunem că cineva îi trimite un semnal lui
Karen Tandy cu intenţia de a o îmbolnăvi. Cine este şi de ce face
asta?
— Cât ştiţi dumneavoastră, atât ştiu şi eu. Dar nu credeţi că
ar fi mai bine s-o întrebăm chiar pe Karen?
Celălalt îşi desfăcu larg braţele.
— Se simte foarte rău. Părinţii ei sosesc diseară cu avionul,
pentru eventualitatea că nu o putem salva, totuşi, nu cred să-i
dăuneze dacă încercăm.
1
The Exorcist, 1973, regia William Friedkin (cu Linda Blair, Max von Sydow),
The Exorcist II: The Heretic, 1977, regia John Boorman (cu Linda Blair, Richard
Burton), The Exorcist: The Legion, 1990, regia William Pater Blatty (cu George
C. Scott, Ed Flanders, Brad Dourif) (n.tr.)
51
 Ridică receptorul şi vorbi cu secretara. Peste câteva minute,
aceasta îl sună şi-i spuse ca aranjase vizita la Karen.
— Mi-e teamă că va trebui să purtaţi mască chirurgicală,
domnule Erskine. Păta este foarte slăbită şi nu dorim să fie
contaminata şi de alte infecţii.
— N-am nimic împotrivă.
Am coborât la etajul zece şi doctorul Hughes m-a condus într-
un vestiar. În timp ce ne puneam halatele chirurgicale verzi şi
măştile, el îmi explică că va fi nevoit să-mi ceară să plec dacă
situaţia pacientei sale s-ar fi înrăutăţit cât de puţin.
— Vă las s-o vedeţi numai pentru că aveţi o teorie, domnule
Erskine şi oricine are o teorie ar putea să ne fie de folos. Dar vă
previn că vizita este total neoficială şi nu vreau să fiu nevoit să
explic cuiva de ce sunteţi aici.
— Înţeleg, i-am răspuns şi l-am urmat pe coridor spre camera
lui Karen Tandy.
Era o rezervă mare de colţ, cu vedere pe două laturi spre
noaptea înzăpezită. Pereţii erau de un vernil spitalicesc, nu
existau flori sau ornamente în afara unui mic tablou cu un peisaj
de toamnă din New Hampshire. Patul lui Karen era înconjurat de
echipamente chirurgicale, iar în antebraţul ei drept era introdus
un perfuzor. Ţinea ochii închişi şi arăta trasă la faţă şi la fel de
albă ca perna pe care zăcea. În jurul ochilor avea cearcăne
negre; cu greu am putut-o recunoaşte pe fata ce venise în seara
precedentă la mine în apartament.
Dar cel mai înfiorător lucru era tumoarea. Se umflase şi
crescuse în jurul gâtului, decolorată, grasă şi împânzită de vene.
Trebuie să fi fost de două ori mai mare decât seara trecută –
aproape că-i atingea umerii la spate. L-am privit pe doctorul
Hughes, dar acesta clătină din cap.
Mi-am tras un scaun lângă pat şi am pus mâna pe braţul fetei.
Era foarte rece. Se mişcă un pic şi întredeschise ochii.
— Karen? am spus uşor. Eu sunt – Harry Erskine.
— Bună, şopti ea. Bună, Harry Erskine.
M-am aplecat spre ea:.
— Karen, am găsit corabia. Am căutat la bibliotecă şi am dat
de ea.
Mă privi tremurător:
— Ai... găsit-o?

52
 — Este o corabie olandeză, Karen. A fost construită pe la
1650.
— Olandeză? întrebă ea stins. Nu-mi dau seama ce ar putea
însemna.
— Karen, eşti sigură? Eşti sigură că n-ai mai întâlnit-o până
acum?
Încercă să dea din cap, dar tumoarea umflată o împiedică. Îi
ieşea proeminentă pe după gât, ca un oribil fruct palid.
Doctorul Hughes îşi puse mâna pe umărul meu:
— Nu cred că ajungem la vreun rezultat, domnule Erskine.
Poate s-ar cuveni să încetăm.
Am strâns mai puternic încheietura mâinii lui Karen.
— Karen, ce-i cu „de boot”? Ce-i cu „de boot, mijnheer”?
— Ce anume? şopti ea.
— „De boot”, Karen, „de boot”?
Închise ochii şi am crezut că adormise din nou, dar apoi ceva
tresări şi se mişcă pe pat. Tumoarea albă, proeminentă, se
zvârcoli deodată, ca şi cum înăuntru s-ar fi aflat ceva viu.
— Oh, Dumnezeule! exclamă doctorul Hughes. Domnule
Erskine, ar fi mai bine să...
— Aaaahhh, gemu Karen. Aaaahhhhh!
Degetele îi erau încleştate de cearşafuri şi încerca să-şi
scuture capul. Tumoarea se răsuci şi se zvârcoli încă un pic. ca
şi cum i-ar fi apucat capul pe la spate şi i l-ar fi strâns.
— A AAAAAAAAAAAHHHHHH! ţipă Karen. DE BOOOTTTTIT!
Îşi rostogoli ochii spre mine şi pentru o clipă – ciudată – părură
cu totul ochii altcuiva – injectaţi de sânge, duri şi distanţi. Dar
doctorul Hughes îşi suna deja asistentele în timp ce pregătea o
seringă cu sedativ, aşa încât eu am fost împins afară pe coridor.
Am rămas acolo, ascultând-o ţipând şi zbătându-se înăuntru şi
m-am simţit mai singur şi neajutorat decât în întreaga mea
viaţă.

53
 Capitolul 3
Printre umbre
Câteva minute mai târziu, doctorul Hughes ieşi din rezerva lui
Karen Tandy, scoţându-şi masca şi mănuşile cu o resemnare
plină de oboseală. M-am îndreptat spre el imediat.
— Îmi pare rău, i-am spus. Pur şi simplu nu mi-am dat seama
că va avea un asemenea efect.
Îşi frecă bărbia.
— Nu este vina dumneavoastră. Nici eu nu mi-am închipuit. I-
am administrat un sedativ uşor care ar trebui s-o calmeze.
54
 Ne-am întors în vestiar şi ne-am scos halatele chirurgicale.
— Ceea ce mă îngrijorează, domnule Erskine, spuse doctorul
Hughes, este reacţia ei atât de violentă la acele cuvinte pe care
le-aţi rostit. Până atunci se prezentase bine – cel puţin atât de
bine pe cât te poţi aştepta de la cineva cu o asemenea tumoare.
Dar se pare că aţi declanşat ceva acolo.
— Aveţi dreptate, l-am aprobat eu. Dar ce anume? De ce să
fie atât de tulburată o fată normală şi inteligentă precum
domnişoara Tandy de ideea unui vechi galion olandez?
Doctorul Hughes îmi deschise uşa şi mă conduse spre lift.
— Nu mă întrebaţi pe mine. Dumneavoastră ar trebui să fiţi
specialistul în cele mistice.
Apăsă butonul pentru etajul optsprezece.
— Ce arătau radiografiile? Cele pe care le-aţi făcut pe masa
de operaţie?
— Nimic clar, declară interlocutorul meu. Am spus că în
tumoare pare să existe un fetus, dar ar fi trebuit să spun că este
ceva asemănător unui fetus, nu un copil în sensul obişnuit al
cuvântului. Se disting o serie de oase şi ţesuturi, asemănătoare
cu cele ale unui copil, dar nu mă pot pronunţa dacă este uman
sau nu. Am chemat un ginecolog, însă nu va reuşi să ajungă aici
decât mâine.
— Dar dacă mâine este prea târziu? Fata arată – ştiţi doar,...
arată ca şi cum va muri.
Celălalt clipi în lumina puternică a liftului.
— Da, aşa arată. Pe toţi dracii, aş vrea să pot face ceva
pentru ea.
Liftul ajunse la etajul optsprezece şi ieşirăm din el. Doctorul
Hughes mă conduse în cabinetul său, se duse direct la dulap şi
scoase o sticlă de whisky. Umplu ochi două pahare mari, ne
aşezarăm şi le băurăm în linişte.
După un timp, îmi spuse:
— Ştiţi ceva, domnule Erskine? Pare ridicol şi nebunesc, dar
cred că visul... coşmarul respectiv, are legătură cu tumoarea.
— În ce fel?
— Păi, cele două par strâns interdependente. Bănuiesc că voi,
spiritualiştii, veţi spune că tumoarea este cauzată de coşmar,
dar eu aş spune că este exact invers – că tumoarea cauzează
coşmarul. Oricum ar fi, mi se pare că dacă putem afla mai multe
despre coşmar, atunci putem afla mai multe despre caz.
55
 Înghiţitura de scotch curat îmi arse gâtul:
— Am făcut tot ce-am putut, domnule doctor. Am localizat
corabia, iar corabia pare să provoace o reacţie foarte severă.
Dar la ce ne ajută această constatare? V-am spus – în ceea ce
priveşte adevăratele lucruri oculte, eu nu sunt decât un
şarlatan. Nu văd ce aş mai putea face.
Doctorul Hughes căzu pe gânduri.
— Ce-ar fi să faceţi ceea ce fac şi eu, domnule Erskine? Ce-ar
fi să apelaţi la asistenţa de specialitate?
— Ce vreţi să spuneţi?
— Ei bine, cu siguranţă că nu toţi clarvăzătorii sunt... şarlatani
ca dumneavoastră. Unii dintre ei trebuie să posede talent real
pentru cercetarea lucrurilor de acest gen.
Am pus paharul jos.
— Domnule doctor, chiar vorbiţi serios, nu-i aşa? Credeţi într-
adevăr că se petrec lucruri oculte?
Doctorul Hughes clătină din cap:
— N-am spus asta, domnule Erskine. Nu fac decât să
investighez toate posibilităţile. Am învăţat de multă vreme că, în
medicină, poate fi fatal să laşi vreo cale neexplorată. Nu ai
dreptul să fii îngust la minte când e în joc o viaţă omenească.
— Aşadar, ce-mi sugeraţi?
— Doar atât, domnule Erskine: dacă vă interesează s-o salvaţi
pe Karen Tandy de sub influenţa a ceea ce i-a provocat boala,
mergeţi şi căutaţi un clarvăzător adevărat care să ne poată
explica ce-i cu afurisita asta de corabie.
M-am gândit un pic şi am aprobat din cap. La urma urmei, n-
aveam nimic de pierdut. Cel puţin, nu-mi închipuiam să am ceva
de pierdut. Şi, cine ştie, poate m-aş alege cu nişte cunoştinţe
reale despre lucrurile oculte.
— O.K., am răspuns, înghiţind ultima picătură de whisky. Am
şi decolat!

Întors în apartament, m-am dus direct la bucătărie şi mi-am

pregătit patru felii de pâine prăjită cu brânză. Nu mâncasem
nimic toată ziua şi mă simţeam rău. Am deschis o cutie de
Schlitz şi mi-am dus mâncarea în sufragerie. Nu m-am putut
abţine să nu adulmec prin cameră pentru a constata dacă
spiritul malefic care o stăpânise pe doamna Herz mai bântuia
56
prin unghere, dar nu exista nici o dovadă că fusese cineva aici.
Bineînţeles că spiritele nu lasă urme de paşi.
Ronţăind pâinea prăjită, i-am telefonat prietenei mele Amelia
Crusoe. Amelia avea un mic magazin de bibelouri în Village;
ştiam că se ocupă serios de spiritism şi lucruri de genul ăsta. Era
înaltă, cu un ten măsliniu, cu par lung castaniu şi ochi
sentimentali; trăia cu un bărbos numit MacArthur, care-şi
câştiga pâinea vânzând carnete de asigurări sociale
contrafăcute.
Răspunse MacArthur.
— Cine-i acolo? întrebă el ţâfnos.
— Harry Erskine. Vreau să vorbesc cu Amelia. Este urgent.
— Incredibilul Erskine! Cum merg afacerile în domeniul de
vârf al jecmănirii babelor?
— Destul de bine! Dar în industria tipăririi carnetelor?
— Acceptabil, replică el. Nu se poate numi o carieră strălucită,
dar iese un ban. Uite, ţi-o dau pe Amelia.
Vocea acesteia era ca de obicei moale şi răguşită.
— Harry! Ce surpriză!
— Este vorba de o problemă serioasă, Amelia. Mă întrebam
dacă ai putea să mă ajuţi.
— O problemă serioasă? Dar de când te ocupi tu de probleme
serioase?
— Lasă sarcasmele, Amelia, este ceva important. Am o clientă
bolnavă, vreau să spun bolnavă cu adevărat, e într-o stare
critică. Are nişte coşmaruri îngrozitoare de o bucată de vreme.
Am vorbit cu doctorii şi ei cred că s-ar putea să fie ceva legat de
spiritism.
Amelia fluieră:
— Doctorii? Nu ştiam că doctorii cred în spiritism.
— Nicidecum, dar fiind complet derutaţi, acceptă să încerce
orice pentru a o salva. Ascultă-mă, trebuie să găsesc pe cineva
care să ştie într-adevăr meserie. Am nevoie de un clarvăzător
adevărat şi priceput. Cunoşti vreunul?
— Harry, asta-i o comandă destul de dificilă. Există sute de
clarvăzători, dar majoritatea lor sunt la fel de buni ca şi tine.
Fără a te jigni, asta înseamnă că sunt nişte cârpaci.
— Nu mă simt deloc jignit, îmi cunosc limitele.

57
 Amelia făcu "hmm" şi "ah" un timp, îşi parcurse agenda cu
adrese, dar după cinci minute de căutări tot nu reuşise să
găsească ceva potrivit. În final se lăsă păgubaşă.
— Harry, nu te pot ajuta. Unii dintre ei se pricep să-ţi
ghicească viitorul, sau să te pună în legătură cu vreun unchi
răposat de mult.. Nu le-aş dat credit însă pentru ceva mai serios
decât atât.
Mi-am muşcat degetul mare.
— Ce-ai zice de tine?
— Eu? Eu nu sunt expertă. Am ceva calităţi de medium. Dar
nu mă pricep la mistere şi lucruri de genul ăsta.
— Amelia, cred că ai fi potrivită. Măcar eşti un medium
autentic, ceea ce nu se poate spune despre mine. Tot ce ai de
făcut este să identifici acest semnal sau coşmar sau ce-o fi el.
Doar să-mi dai un indiciu de unde poate proveni. În rest mă
descurc prin simplă activitate detectivistică.
Amelia oftă.
— Harry, sunt ocupată. În seara asta mă duc la o petrecere,
mâine am promis să plimb copiii lui Janet prin parc, luni trebuie
să deschid magazinul. N-am nici o clipă liberă.
— Amelia, e în joc viaţa unei fete. În momentul ăsta e
internată la Spitalul „Sisters of Jerusalem” şi e pe moarte. Dacă
nu aflăm ce-i cu coşmarurile ei, nu are nici o şansă de
supravieţuire.
— Harry, nu mă pot simţi răspunzătoare pentru orice fată care
moare. Oraşul este mare, tot timpul mor fete.
Am strâns telefonul în pumn, ca şi cum aş fi forţat-o pe amica
mea să mă ajute.
— Dragă, te rog. Doar în seara asta. Doar două ore; este tot
ce-ţi cer.
Acoperi receptorul cu palma ca să discute cu MacArthur.
Mormăiră şi bolborosiră un timp, apoi Amelia îmi spuse:
— Bine, Harry, voi veni. Unde trebuie să ajung?
M-am uitat la ceas.
— Vino mai întâi la mine. Apoi cred că va trebui să mergem la
apartamentul fetei. Se pare că acolo au început visele – şi pe
mătuşa ei o bântuie, dar nu la fel de rău. Amelia, ştiu că te-am
luat repede, dar îţi mulţumesc.
— Ne vedem mai târziu, răspunse ea şi închise.

58
 Următorul pas a fost s-o sun pe doamna Karmann, mătuşa lui
Karen Tandy. Se afla cu siguranţă în preajma telefonului,
aşteptând veşti despre Tandy, căci mi-a răspuns imediat.
— Doamnă Karmann? Aici Harry Erskine.
— Domnule Erskine? Îmi pare rău, crezusem că mă sună de la
spital.
— Ascultaţi, doamnă Karmann, am fost astăzi pe la Karen.
Este încă foarte slăbită, dar doctorii cred că şansele i s-ar
îmbunătăţi dacă ar afla ceva mai multe despre ea.
— Nu înţeleg.
— Vă amintiţi că v-am sunat ieri în legătură cu visul
dumneavoastră, cel despre ţărmul mării. Karen m-a vizitat şi mi-
a povestit că avusese un vis perfect asemănător. Doctorii cred
că este posibil să se găsească ceva în vis – un indiciu sau altui –
care să-i ajute la vindecarea ei.
— Tot nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, domnule Erskine. De
ce nu m-a sunat doctorul Hughes?
— Nu v-a sunat pentru că nu avea cum, i-am explicat eu. El
este specialist în medicină, iar dacă şefii lui ar afla că se
amestecă în spiritism, probabil i-ar face vânt pe loc. Totuşi el
doreşte să încerce absolut orice pentru a o face bine pe Karen.
De aceea trebuie să aflăm mai multe despre visul pe care l-aţi
avut amândouă.
Doamna Karmann păru nedumerită şi îngrijorată.
— Dar cum puteţi face aceasta? Cum poate un vis să
provoace cuiva o tumoare?
— Există nenumărate dovezi referitoare la legătura dintre
mintea omului şi starea sa de sănătate. Nu afirm că tumoarea
nepoatei dumneavoastră este psiho-somatică, dar e posibil ca
atitudinea ei mentală să-i îngreuneze vindecarea. Doctorii nu
îndrăznesc s-o opereze până când nu înţeleg ce-i cu tumoarea şi
de ce o afectează atât de rău.
— Bine, domnule Erskine, răspunse ea uşor, ce doriţi să
faceţi?
— Am luat deja legătura cu o prietenă care este oarecum
medium. Aş vrea să facem o şedinţă de spiritism în
apartamentul dumneavoastră, pentru ca prietena mea să-şi dea
seama dacă sunt vibraţii acolo.
— Vibraţii? Ce fel de vibraţii?

59
 — De orice fel, doamnă Karmann. Absolut de orice fel. Nu
ştim la ce să ne aşteptăm până nu le descoperim.
Doamna Karmann cugetă adânc câteva momente la cele
auzite, apoi declară:
— Păi, domnule Erskine, nu prea ştiu. Nu mi se pare potrivit
să facem aşa ceva când Karen este atât de bolnavă. Nu ştiu ce-
ar zice părinţii ei dacă ar afla...
— Dacă părinţii lui Karen ar şti că faceţi tot ce vă stă în
putinţă pentru a le ajuta fiica, nu văd ce-ar avea de obiectat. Vă
rog, doamnă Karmann, este deosebit de important.
— Atunci... bine, domnule Erskine. La ce oră doriţi să veniţi?
— Peste o oră. Vă mulţumesc, doamnă Karmann. Sunteţi
grozavă!
Doamna Karmann pufni:
— Ştiu asta deja, domnule Erskine. Sper doar că dum-
neavoastră şiiţi ce faceţi.
Nu era singura!

Se făcuse zece şi jumătate când ne-am adunat cu toţii în

apartamentul doamnei Karmann de pe East Eighty-Second. Era
o locuinţă mare, călduroasă, decorată bogat: fotolii şi canapele
capitonate, draperii groase de catifea roşie, mese şi picturi de
epocă. Mirosea a parfum şi a doamne bătrâne.
Doamna Karmann era o femeie cu aspect fragil, cu părul alb,
cu o faţă odinioară frumoasă – acum puţin ridată şi cu o
înclinaţie pentru rochiile lungi de mătase şi şalurile de dantelă
îmi întinse o mână moale şi plină de inele în momentul când am
intrat eu. Amelia şi MacArthur îmi făcu prezentările
— Mă rog ca nu cumva ceea ce facem să-i dăuneze în vreun
fel lui Karen, spuse ea.
MacArthur, cu faţa-i bărboasă şi blugii uzaţi, dădu ocol
apartamentului, pipăind toate scaunele pentru a vedea cât sunt
de moi. Amelia, îmbrăcată de petrecere într-un caftan lung cu
imprimeuri roşii, stătea tăcută şi retrasă. Avea trăsături fine,
triste, ochii mari şi întunecaţi, gura palidă cu buze pline, ceea ce
o făcea să pară că are de gând să izbucnească în plâns dintr-o
clipă în alta.
— Aveţi o masă rotundă, doamnă Karmann? întrebă ea încet.

60
 — Puteţi folosi masa din sufragerie, cu condiţia să n-o zgâriaţi;
este o piesă autentică, veche, din lemn de cireş, răspunse
amfitrioana.
Ne conduse în sufragerie. Masa era neagră şi cu un luciu atât
de profund – ca al unui lac – încât te-ai fi putut scufunda în el.
Deasupra se afla un candelabre cu ţurţuri de cristal. Pereţii erau
acoperiţi cu un tapet imprimat verde-închis, iar de jur-împrejur
atârnau oglinzi aurite şi picturi în ulei.
— Masa este întru totul potrivită, declară Amelia. Cred că ar
trebui să începem imediat.
Ne-am aşezat tuspatru în jurul mesei şi ne-am privit oarecum
stânjeniţi. MacArthur era obişnuit cu spiritismul Ameliei, dar
sceptic ca de obicei, întreba într-una:
— A apărut cineva? A apărut cineva?
— Linişte! spuse Amelia. Harry, micşorează lumina, te rog.
M-am ridicat şi am stins luminile. Sufrageria fu cufundată într-
un întuneric total. M-am întors bâjbâind la loc şi am întins
orbeşte mâinile înspre doamna Karmann şi MacArthur. La
stânga mea, o mână bărbătească, puternică. La dreapta, o
mână uşoară, de bătrână. Întunericul era atât de deplin, încât
aveam senzaţia că pe faţă îmi fusese îndesată o pătură neagră.
— Acum concentraţi-vă, spuse Amelia. Concentraţi-vă minţile
asupra spiritelor din această cameră. Gândiţi-vă la sufletele lor,
rătăcind prin eter. Gândiţi-vă la dorinţele şi regretele lor.
Încercaţi să vi le imaginaţi plutind în jurul nostru, pe traseele lor
spiritiste.
— Ce dracu' este un traseu spiritist? întrebă MacArthur. Vrei
să spui că acolo există şi poştaşi fantomă?
— Linişte, repetă blând Amelia. Ne va fi greu, căci nu ştim cu
cine intrăm în legătură. Încerc să găsesc un spirit binevoitor care
să ne spună ceea ce vrem să aflăm.
Ramaserăm crispaţi, cu mâinile înlănţuite. În timp ce Amelia
murmura o incantaţie lungă. Mă străduiam cu disperare să mă
gândesc la spiritele ce se mişcau prin cameră, dar când nu crezi
cu adevărat în aşa ceva, nu este chiar atât de simplu.
Răsuflarea doamnei Karmann se auzea foarte aproape de mine,
iar mâna lui MacArthur se foia într-a mea. Măcar bine că nu-mi
dădea drumul. Din câte aflasem, este periculos să rupi cercul
după începerea şedinţei.

61
 — Chem orice spirit care ne-ar putea ajuta, spuse Amelia.
Chem orice spirit care ne-ar putea călăuzi.
Treptat, am reuşit să mă concentrez din ce în ce mai mult,
îndreptându-mi mintea spre ideea că într-adevăr exista ceva sau
cineva în preajmă, o vibraţie ce ne va răspunde. Simţeam pulsul
întregului cerc trecându-mi prin mâini, simţeam că ne unim într-
un circuit complet al minţilor şi trupurilor. Părea că de jur-
împrejurul mesei circulă un curent, prin mâinile, prin creierele şi
prin corpurile noastre, creând putere şi tensiune.
— Kalem estradim, ikona purista, şopti Amelia. Venora,
venora, optu luminări.
Întunericul rămase de nepătruns şi nu simţeam nimic în afara
straniei senzaţii care circula prin noi, cei patru, a pulsului care
bătea prin mâinile noastre.
— Spirita halestim, venora suim, respiră slab Amelia. Kalem
estradim, ikon purista venora.
Deodată am avut senzaţia că cineva deschisese o fereastră.
În cameră se făcea simţită o briză rece, suflându-mi în jurul
gleznelor. Nu atât de mult încât să te incomodeze, totuşi se
simţea lămurit că aerul se pusese în mişcare.
— Venora, venora, optu luminări, îşi continuă încet incantaţia
Amelia. Venora, venora, spirita halestim.
Certitudinea că puteam vedea ceva în întuneric sosi atât de
uşor şi treptat, încât la început am crezut că pur şi simplu mi se
adaptaseră ochii în obscuritate. Siluetele întunecate ale lui
MacArthur, Ameliei şi doamnei Karmann prindeau contur în
întuneric şi le zăream ochii strălucindu-le. Între noi, masa părea
un abis fără fund.
Am privit apoi în sus şi mi-am dat seama că străluceşte
candelabrul, într-o lumină palidă, verzuie şi spectrală.
Filamentele becurilor unduiau şi pâlpâiau sub puterea
curentului, ca licuricii în serile de vară. Dar era mai frig decât
vara, iar cu fiecare secundă ce trecea briza invizibilă se făcea
din ce în ce mai rece.
— Ai venit? întrebă Amelia uşor. Îţi văd semnele. Ai venit?
Se auzi un fâsâit ciudat, ca şi cum în cameră se mai afla
cineva, foindu-se şi răsucindu-se. Puteam să jur că auzeam o
răsuflare – profundă, regulată – una care nu aparţinea nici unuia
dintre noi.
— Ai venit? întrebă din nou Amelia. Te aud, acum. Ai venit?
62
 Urmă o lungă tăcere. Candelabrul continua să strălucească
palid. În timp ce răsuflarea se auzea tot mai puternic.
— Vorbeşte, insistă Amelia. Spune-mi cine eşti. Îţi ordon să
vorbeşti.
Răsuflarea păru să se modifice. Deveni mai aspră şi mai
zgomotoasă, iar la fiecare inspiraţie candelabrul pulsa şi sclipea.
Îi zăream reflexia verzuie în abisul întunecat al mesei de cireş.
Doamna Karmann mă strângea puternic de mână, dar aproape
că nu o simţeam. În cameră era o răcoare persistentă şi briza
îmi circula neplăcut de-a lungul picioarelor.
— Vorbeşte, repetă Amelia. Vorbeşte şi spune-ne cine eşti.
— Dumnezeule, rosti MacArthur impacientat, asta este...
— Şşşttt, i-am replicat. Aşteaptă, că vine.
Venea, într-adevăr. Ma uitam înspre mijlocul mesei, unde
ceva părea să tremure în aer la câţiva centimetri de suprafaţă.
Am simţit părul de la ceafă zburlindu-mi-se, în timp ce aerul se
răsuci şi pluti ca un fum pentru ca apoi să alcătuiască o formă.
Răsuflarea era puternică, adâncă şi apropiată, de parcă
cineva îmi sufla în ureche. Lumina palidă a candelabrului se
stinse cu totul, dar şarpele unduitor de aer din faţa noastră avea
o luminescenţă proprie. Sub el, suprafaţa de lemn a mesei
începu să se ridice, formând o umflătură. Mi-am muşcat limba
până ce gustul pregnant ai sângelui îmi umplu gura. Eram
împietrit de frică, nu mă puteam întoarce, dar nu mă puteam
abţine să nu privesc. Puterea cercului ne ţinea, ca un lanţ pe toţi
şi nu puteam face altceva decât să stăm nemişcaţi şi să
urmărim spectacolul terifiant din faţa noastră.
Lemnul negru, strălucitor, din mijlocul mesei luă forma unei
feţe omeneşti, o faţă de bărbat cu ochii închişi, ca o mască
mortuară.
— Dumnezeule, gemu MacArthur, ce-i asta?
— Linişte, şopti Amelia. Îi zăream faţa albă, expresia intensă,
în lumina nenaturală. Lasă-mă pe mine, continuă ea şi se aplecă
înainte, spre faţa de lemn înţepenită.
— Cine eşti? întrebă ea pe un ton aproape linguşitor. Ce vrei
de la Karen Tandy?
Faţa rămase nemişcată. Era o figură cruntă, cu riduri adânci,
faţa unui bărbat puternic de aproape patruzeci de ani, cu nasul
evident acvilin şi buzele mari, pline.
— Ce doreşti? întrebă din nou Amelia. Ce cauţi?
63
 Poate că m-am înşelat, dar mi s-a părut că văd buzele negre
de lemn arcuindu-se într-un zâmbet tăcut, de automulţumire.
Faţa rămase aşa un moment, apoi lemnul păru să curgă şi să se
îndoaie, trăsăturile se topiră şi în curând nu mai rămase nimic
altceva decât masa netedă, lustruită.
Lumina stranie dispăru şi ne regăsirăm în întuneric.
— Harry, aprinde lumina, pentru numele lui Dumnezeu!
Am dat drumul mâinilor lui MacArthur şi doamnei Karmann şi
m-am ridicat. În aceeaşi secundă se auzi un trosnet asurzitor,
izbucni o străfulgerare de lumină albă, strălucitoare, iar
ferestrele se făcură ţăndări într-o explozie ca de bombe care
împrăştie sticlă peste tot. Draperiile se umflară şi fâlfâiră în
vântul îngheţat venit din noaptea înzăpezită de afară, iar
doamna Karmann – cuprinsă de groaza – scoase un ţipăt ascuţit.
M-am îndreptat spre comutator şi am aprins lumina. Toate
lucrurile din sufragerie fuseseră împrăştiate, de parcă un uragan
cumplit bântuise pe acolo. Pe podea zăceau pahare şi carafe,
tablourile atârnau într-o parte, scaunele erau răsturnate. Masa
din lemn de cireş se despicase dintr-o parte în alta.
MacArthur se ridică şi păşi pe covor, puzderia de cioburi
scârţâindu-i sub picioare.
— Mie mi-ajunge, omule. De-acum înainte mă ţin numai de
carnetele de asigurări sociale şi de nimic altceva.
— Harry, strigă Amelia, ajută-mă s-o duc pe doamna Karmann
în salon.
Am cărat-o împreună pe bătrâna doamnă în camera alăturată
şi am întins-o pe canapea. Era albă la faţă şi tremura, dar nu
părea rănită. M-am îndreptat spre barul din perete şi i-am turnat
un pahar mare de coniac; Amelia i-l ţinu să-l soarbă.
— S-a terminat? scânci ea. Ce s-a întâmplat?
— Mi-e teamă că sunt ceva stricăciuni, doamnă Karmann.
Ferestrele s-au spart, iar o parte din sticlăria dumneavoastră
este ţăndări. Mi-e teamă că şi masa s-a crăpat. Dar este o
ruptură dreaptă. S-ar putea repara.
— Dar ce-a fost? Faţa aceea!...
Amelia clătină din cap. MacArthur găsise nişte ţigări într-o
cutie de argint şi-i întinse una. O aprinse cu mâini nesigure şi
suflă un fum lung şi tremurător.
— Nu ştiu, doamnă Karmann. Nu sunt chiar atât de expertă ca
medium. Însă orice ar fi fost, avea foarte multă putere. De
64
obicei, un spirit trebuie să facă ce-i spui. Acesta ne-a arătat doar
că nu dă doi bani pe părerea noastră.
— Amelia, spusei eu, acesta este lucrul care i-a provocat lui
Karen Tandy toate coşmarurile?
Ea aprobă din cap.
— Aşa cred. Este atât de puternic încât trebuie să provoace
nişte vibraţii extraordinare în apartament. Şi probabil că ele au
fost recepţionate de Karen în vise. Când dormi eşti foarte
receptiv la vibraţii, chiar şi la cele slabe, iar acestea sunt mult
mai puternice decât orice am întâlnit eu vreodată. Aici există
ceva posedând o reală forţă magică.
Mi-am aprins şi eu o ţigară şi am cugetat un moment.
— Ai spus „magică”?
— Desigur. Un spirit cu acest gen de autocontrol trebuie să fie
cel al cuiva care a cunoscut lucrurile oculte în timpul vieţii.
Poate fi chiar vorba de o persoană în viaţă şi capabilă să circule
sub formă de spirit în timp ce doarme. S-au mai văzut astfel de
cazuri.
— Mie mi se pare o tâmpenie, declară MacArthur. În locul
doamnei Karmann, i-aş duce plocon tipului masa crăpată şi i-aş
cere despăgubiri.
Am zâmbit. Era plăcut să ai în preajmă un sceptic adevărat,
chiar dacă nu ne era de mare ajutor.
— Amelia, am zis eu, dacă tu crezi că ceea ce am văzut acum
câteva minute era spiritul cuiva dotat cu puteri magice, atunci
există o legătură interesantă. Ieri seară, consultându-mi cărţile
de taroc, am dat într-una peste Magician. Indiferent cum le
distribuiam sau le redistribuiam, la sfârşit apărea aceeaşi carte.
Amelia îşi îndepărtă din ochi cu o mişcare bruscă părul lung şi
castaniu.
— În acest caz, cred că este corectă presupunerea că acela
care a provocat totul, fie el viu sau mort, este magician. Sau
asemănător unui magician.
— Un vrăjitor? sugeră MacArthur.
— Posibil. Ştiţi, arăta ca un fel de african. Nu doar pentru că
lemnul era negru, ci din cauza buzelor, vă amintiţi?
Doamna Karmann se ridică, ţinând încă strâns în mână
paharul de coniac.

65
 — Ei bine, vă spun eu de cine mi-a adus aminte, rosti ea cu o
voce slabă. Mi-a adus aminte de figura indianului de pe cutiile
de trabucuri.
MacArthur pocni din degete.
— Asta-i! Un indian. Nasul coroiat – da... şi buzele şi pomeţii
proeminenţi. Nu este vrăjitor, este un vraci!
Amelia se însenină la faţă.
— Ascultaţi, am destul de multe cărţi despre indieni. Ce-ar fi
să ne întoarcem la mine acasă şi să vedem ce putem afla
despre vraci? Doamnă Karmann, credeţi că vă veţi simţi bine
dacă vă lăsăm singură?
— Oh, puteţi să vă duceţi, răspunse bătrâna doamnă. Voi sta
vizavi la vecina mea, doamna Roulledge; iar mai târziu vor sosi
părinţii iui Karen. Dacă credeţi că ceva din toate acestea o pot
ajuta pe biata mea nepoată, atunci cu cât mai repede porniţi, cu
atât mai bine.
— Doamnă Karmann, spuse Amelia, sunteţi un înger.
— Nu chiar aşa curând, sper! zâmbi doamna Karmann. Nu
chiar aşa curând!

Ajunşi în harababura de apartament al Ameliei din Village,

înconjuraţi de cărţi, reviste, tapiserii, tablouri, pălării vechi şi o
jumătate de bicicletă, am parcurs o duzină de tomuri despre
folclorul indian. În mod surprinzător, nu se pomeneau prea
multe despre vraci, în afară de descântecele de vânătoare,
dansurile aducătoare de ploi şi incantaţiile de război. Nici unul
din cele unsprezece volume răsfoite nu ne oferi vreo indicaţie
despre masca mortuara de lemn de pe masa doamnei Karmann.
— Poate că ne-am înşelat complet, conchise Amelia. Poate că
spiritul este al cuiva care trăieşte. Vreau să spun că nasul
coroiat nu trebuie să aparţină neapărat unui indian. Poate fi şi al
unui evreu.
— Stai puţin, i-am răspuns eu. Nu mai ai şi alte cărţi de
istorie, sau de orice fel, care ar putea conţine trimiteri la indieni
sau vraci?
Amelia răvăşi două teancuri de cărţi şi scoase la iveală o
istorie a începuturilor colonizării Statelor Unite, precum şi tomul
întâi dintr-un studiu în trei volume asupra oraşului New York. Le-
am deschis la index şi am căutat la indieni. Hârţoaga despre
începuturile colonizării nu cuprindea decât generalităţile
66
obişnuite despre civilizaţia indiană. În acele zile de început,
oamenii erau înclinaţi mai degrabă spre acapararea
pământurilor, decât spre studiul culturi specifice a băştinaşilor.
În schimb, cartea despre New York conţinea o ilustraţie care se
dovedi pentru mine cel mai mare pas înainte de când găsisem la
bibliotecă nava coşmarurilor lui Karen Tandy.
Văzusem acea ilustraţie şi înainte – în manuale şcolare, în
cărţi de istorie – dar de-abia în noaptea când am dat peste ea în
apartamentul Ameliei Crusoe, mi-am dat seama ce implicaţii
avea. Gravura reprezenta schiţat un colţ de insulă. Pe ţărm se
aflau o mică îngrămădire de case, o moară de vânt şi un fort
înalt, de forma unei cruci de Lorena1. În larg erau ancorate
corăbii, iar în prim plan se vedeau iole şi canoe.
Cea mai mare dintre corăbii era identică cu vasul din
coşmarul lui Karen Tandy, iar legenda ilustraţiei confirma
legătura: „Cea mai timpurie imagine cunoscută a Noului
Amsterdam, 1651. Directorul-general al lui Dutch West India
Company2 a locuit în această mică dar importantă aşezare.”
I-am întins Ameliei cartea.
— Priveşte aici. Iată exact corabia pe care o visa Karen Tandy
– şi uită-te la acea canoe – sunt vreo jumătate de duzină de
indieni în ea. Aşa arăta New York-ul acum trei sute douăzeci de
ani.
Studie cu atenţie ilustrata.
— Harry, zise ea, s-ar putea. Asta ar putea să fie exact lucrul
căutat. Să presupunem că a existat un vraci indian în New York
– mă rog, în New Amsterdam – prin acele timpuri; şi să mai
presupunem că domnişoara Tandy i-a recepţionat realmente
vibraţiile în acelaşi loc unde locuia el odinioară...
— Ai dreptate, o întrerupse MacArthur, scărpinându-se în
barbă. Trebuie să fi fost vreun sat indian pe undeva pe East
Eighty-Second Street. Dacă căscaţi bine ochii, mi se pare că-l
puteţi vedea şi acum.
M-am ridicat şi m-am întins pentru a-mi dezmorţi spatele.
— În acest caz se potriveşte şi chestia cu „de boot”. Dacă
individul ăsta era vraci în epoca în care olandezii s-au instalat în
Manhattan, atunci singurele cuvinte europene pe care le-ar fi
putut cunoaşte erau cele olandeze. „De boot, mijnheer” era
1
Cruce cu braţe inegale (n.tr.)
2
Compania olandeză a Indiilor de Vest (n.tr )
67
probabil modul în care se exprima el referitor la corabie. Şi
judecând după visul lui Karen, îi era frică de corabie.
Domnişoara Tandy mi-a spus că pentru ea era un fel de navă
străină – ca şi cum ar fi venit de pe Marte. Bănuiesc că aşa
apărea ea unui indian.
Amelia descoperi o ţigară într-un pachet mototolit şi o
aprinse.
— Dar de ce e atât de duşmănos? Şi cum se leagă acest lucru
de tumoarea lui Karen? Şi la urma urmei, ce-i cu tumoarea asta?
MacArthur zise pe neaşteptate:
— Am găsit. Frunzărea de câtăva vreme o enciclopedie
voluminoasă şi prăfuită, şi ajungând la o anumită pagină, îmi
întinse cartea.
— Vracii, am citit eu cu voce tare, erau adesea magicieni
atotputernici despre care se spunea că erau capabili de
extraordinare fapte supranaturale. Se credeau a fi nemuritori,
iar dacă existenţa le era periclitată, se autodistrugeau înghiţind
ulei încins şi renăşteau în orice moment şi loc din viitor sau din
trecut, autodezvoltându-se în corp de bărbat, femeie sau de
animal.
Amelia făcu ochii mari.
— Doar atât scrie despre ei?
— Atât, i-am răspuns eu. Apoi se revine la subiectul dansurilor
aducătoare de ploaie.
— Asta înseamnă că domnişoara Tandy este...
— Însărcinată, am completat eu închizând cartea. Ca să
spunem aşa, este pe punctul de a da naştere unui sălbatic
necioplit.
— Dar Harry, interveni Amelia, ce dracu' am putea face?
MacArthur se ridică să caute nişte bere în frigider.
— Tot ce puteţi face e să aşteptaţi până ce vraciul îşi scoate
capul la lumină ca să-i turnaţi pe gât o duşcă bună de ulei
încins. În felul ăsta îl veţi termina cu totul.
— Imposibil, am zis eu. Până când vraciul cu pricina se va
naşte, Karen va fi deja moartă.
— Ştiu, mormăi ursuz MacArthur, sorbindu-şi berea. Dar nu
văd ce naiba aţi putea face...
M-am îndreptat spre telefon.
— Păi, pentru început am de gând să sun la spital. Poate că
doctorul Hughes are vreo idee. Cel puţin avem o teorie, ceea ce
68
mi se pare mai mult decât necunoscutul în care ne învârteam
acum câteva ore.
Am făcut numărul spitalului şi am cerut să vorbesc cu
doctorul Hughes. Când acesta răspunse, avea o voce ce trăda o
cumplita oboseală. Era aproape unu noaptea – şi probabil fusese
de gardă întreaga zi.
— Doctore Hughes? Sunt Harry Erskine,
— Ce vrei, domnule Erskine? Ai vreo noutate despre năluca
noastră?
— Am găsit un medium şi am ţinut o şedinţă de spiritism în
apartamentul lui Karen. Ceva a apărut – o faţă. Am văzut-o cu
toţii. Am verificat prin nişte cărţi despre istoria şi cultura
indienilor şi acum suntem de părere că ar putea fi vorba despre
un vraci indian din secolul al şaptesprezecelea. După unul din
aceste volume – stai o clipă – aceşti vraci, citez: „dacă existenţa
le era periclitată, se autodistrugeau înghiţind ulei încins şi
renăşteau în orice moment şi loc din viitor sau din trecut,
autodezvoltându-se în corp de bărbat, femeie sau de animal".
Crezi că se potriveşte cazului nostru?
La celălalt capăt al firului urmă o lungă tăcere.
Apoi, doctorul Hughes declară:
— Domnule Erskine, nu ştiu ce să spun. Se potriveşte prea
bine. Ei, dacă totul ar fi adevărat, ce ar putea face cineva pentru
a distruge o astfel de creatura? Astăzi după-amiază, doctorul
Snaith a mai făcut o serie de teste din care rezultă fără nici un
fel de îndoiala că pacienta noastră va muri dacă încercăm să
scoatem sau să ucidem acel fetus. Lucrul ăsta a devenit parte
integrantă a propriului ei sistem nervos.
— Cum se simte Karen? E conştientă?
— Oarecum, dar nu reacţionează prea bine la medica-
mentaţie, Dacă fetusul continuă să crească cu aceeaşi
repeziciune ca până acum, tot ce pot să afirm este că
domnişoara Tandy va muri în două sau trei zile. Doctorul Snaith
crede că acest lucru se va întâmpla marţea viitoare.
— Ce zice ginecologul?
— E la fel de năucit ca şi toţi ceilalţi. A confirmat faptul că
fetusul nu este un copil normal, dar a fost de acord cu mine că
prezintă toate caracteristicile unui parazit cu o dezvoltare
rapidă. Domnule Erskine, dacă dumneata crezi că este vorba de

69
un vraci, atunci această opinie e la fel de validă ca şi celelalte
sugerate până acum.
Amelia se ridică şi apropiindu-se de mine îşi ridică întrebător
sprâncenele. Am acoperit cu mâna receptorul.
— Rău. Doctorii nu cred că va rezista până marţi.
— Dar ce-i cu lucrul ăsta... că vraciul? Sunt ei de părere că el
va creşte... şi va supravieţui? Vreau să spun – Dumnezeule...
— Domnule doctor, am reluat eu convorbirea, prietena mea
mă întreabă ce se va întâmpla cu fetusul. Să presupunem ca va
îi încă în viaţă după ce Karen moare. Ce aveţi de gând să faceţi
cu el?
Doctorul Hughes nu avu nici un moment de ezitare.
— Domnule Erskine, în acest caz vom proceda ca de obicei.
Dacă va fi un copil normal şi sănătos, vom face tot posibilul
pentru a-l salva. Iar dacă va fi un monstru – ei bine, avem o
serie de injecţii care ne vor scăpa de el rapid şi eficient.
— Şi dacă este totuşi un vraci? m-am interesat eu prudent.
Urmă o pauză
— Păi..., dacă e vraci – nu ştiu. Dar nu-mi pot da seama cum
ar putea fi, domnule Erskine. Sunt dispus să cred nişte chestii
referitoare la ocultism, dar cum Dumnezeu poate cineva da
naştere unu; indian de trei sute de ani? Haide, domnule, să fim
serioşi...
— Doctore, dumneata mi-ai sugerai să vedem dacă nu
intervin aici forţe oculte. Şi ai mai afirmat că părerea mea e la
fel de bună ca şi a altora.
— Ştiu, domnule Erskine, zise Hughes oftând. Îmi pare rău.
Dar trebuie să recunoşti că pare o idee nebunească.
— Nebunească sau nu, cred că ar trebui să încercăm să facem
ceva.
— Ce sugerezi? zise încet chirurgul.
— Ceea ce dumneata ai recomandat a mers o dată. Mi-ai
propus să apelez la serviciile unui expert – am făcut acest lucru.
Cred că e momentul să căutăm şi un alt specialist – cineva care
ştie mult mai multe decât noi despre folclorul şi misticismul
indienilor. Lasă-mi câtva timp să caut. Trebuie să fie vreunul
tobă de carte pe la Harvard sau Yale...
— S-ar putea, replică doctorul Hughes. În regulă, domnule
Erskine. Mulţumesc pentru ajutor şi pentru strădania dumitale.
Nu ezita să-mi telefonezi dacă mai vrei să ştii ceva.
70
 Am pus încet jos receptorul. Amelia şi MacArthur stăteau chiar
lângă mine, la fel de istoviţi dar dornici să mă ajute – şi, în
acelaşi timp, extrem de interesaţi de toată această poveste.
Văzuseră şi ei faţa „născută” din lemnul de cireş al mesei –
credeau în existenţa ei. Oricărui spirit ar fi aparţinut ea – fie unui
vraci indian, fie unei fantome plină de duşmănie – cei doi
prieteni doreau să mă ajute să-l înfrunt.
— Dacă vrei să-mi ştii părerea, zise MacArthur, olandezii ar fi
trebuit să-şi ţină în buzunare ce-i douăzeci şi patru de dolari şi
să lase Manhattan-ul indienilor1. Acum se pare că proprietarii
iniţiali doresc să-şi ia revanşa.
M-am aşezat într-un fotoliu şi mi-am frecat ochii.
— Cam aşa se pare, amice. Şi acum să dormim puţin. Avem
multe de făcut mâine.

1
Referire la faptul că Peter Minuit (1580-1638), primul director general al
New Netherland-ului – teritoriu american oferit de Olanda Companiei olandeze
a Indiilor de Vest – a cumpărat în 1626 de la indieni teritoriu! pe care se află
astăzi Manhattan-ul, pentru o serie de obiecte de sticlă şi alte fleacuri fără nici
o valoare reală, obiecte estimate ca valorând 24 de dolari (n.tr.)
71
 Capitolul 4
În obscuritate
Ne-au trebuit patru ore pentru a-i da de urmă docto rului
Ernest Snow. Un prieten de-al Ameliei cunoştea pe cineva la
Universitatea Harvard, acesta – la rândul său – cunoştea pe
cineva adâncit în studiul antropologiei, şi acesta din urmă ne-a
vorbit despre doctorul Snow.
Cartea sa de vizită era impresionantă. Scrisese cinci
monografii despre religia şi ritualurile indienilor, la care se mai
adăuga un volum intitulat Ritualurile şi folclorul indienilor
Hidatsa. Şi ceea ce era mai important, locuia aproape – în
Albany, New York
— Ei bine, mormăi MacArthur căscând de-i trosneau fălcile în
acea dimineaţă întunecată şi glacială de duminică, n-ai de gând
să-i telefonezi odată?
— Ba cred că da, am replicat eu. Dar tocmai mă întrebam
dacă nu cumva am luat-o pe un drum greşit.
— Ce vrei să spui? întrebă Amelia.
— Pai, să ne gândim la toată afacerea asta cu indieni. Nu
avem nici o dovadă palpabilă pe care să ne bazăm. Numai
simplul fapt că mutra aia de pe masa semăna cu cea a unei piei
roşii, nu ne indică adevărate sa identitate.
Amelia ridică din umeri.
— Dar pe ce altceva să ne bazam? Şi toate aceste materiale
referitoare la renaşterea vracilor? Haide, Harry, trebuie să
încercăm.

72
 — În regulă, m-am pus în mişcare, am zis eu şi am ridicat
receptorul. Am format numărul lui Snow şi am ascultat cum
sună la celălalt capăt al firului. Mult i-a mai trebuit pana să
răspundă!
— Snow la telefon, spuse o voce tăioasă şi rapidă.
— Doctore Snow, îmi pare rău să vă deranjez într-o duminică,
dar sper că mă veţi ierta după ce vă voi comunica motivul. Mă
numesc Harry Erskine şi sunt un clarvăzător profesionist.
— Un ce? se răsti el, nepărând câtuşi de puţin amuzat.
— Prezic viitorul. Lucrez în New York.
Urmă o pauză plină de tensiune, după care doctorul Snow
spuse:
— Domnule Erskine, drăguţ din partea dumitale să mă
deranjezi într-o duminică dimineaţă pentru a mă informa despre
aşa ceva. Dar nu înţeleg de ce profesiunea de cititor în stele
necesită atâta urgenţă...
— Domnule doctor, iată despre ce e vorba. Am o clientă care
în acest moment se află internată în spital; e o fată tânără şi
foarte bolnavă. Are un fel de tumoare pe ceafă, iar doctorii sunt
complet nedumeriţi...
— Îmi pare rău să aud aşa ceva, dar nu prea pricep ce
legătură am eu cu toate acestea. Sunt doctor în antropologie, nu
în medicină.
— Tocmai de aceea v-am telefonat. Vedeţi, cred că persoana
respectivă este folosită ca „gazdă” pentru reîncarnarea unui
vraci indian. Bănuiesc că tumoarea este de fapt fetusul unei piei
roşii. Sunteţi la curent cu problema, nu-i aşa? Modul în care
înghiţind ulei încins se renăşteau în trecut sau în viitor.
De data aceasta, pauza a fost mai lungă dar şi mai încordată.
Apoi de la celălalt capăt al firului se auzi:
— Sunteţi serios, domnule... ăăă...
— Erskine.
— Domnule Erskine, vă daţi seama ce spuneţi? Susţineţi că
astăzi există cineva în New York – cineva în viaţă – care e pe
punctul de a da naştere unui vraci reîncarnat?
— Exact.
— E o farsă? Vă bateţi joc de mine? Ştiţi că uneori studenţii
fac astfel de chestii.
— Sunt conştient de acest lucru, domnule. Dar dacă mi-aţi da
ocazia să trec pe la dumneavoastră şi să stăm de vorbă
73
jumătate de oră, cred ca vă veţi da seama că nu glumesc. Dacă
doriţi să mă verificaţi, telefonaţi-i doctorului Hughes la Spitalul
„Sisters of Jerusalem”. Avem aprobarea sa pentru a acţiona în
această situaţie.
— Avem?
— Eu şi doi prieteni. Unul din ei este medium.
Aproape că auzeam cum se învârteau rotiţele în min tea lui
Snow. Amelia şi MacArthur se uitau nervoşi la mine în timp ce
eu aşteptam verdictul profesorului.
— Foarte bine, zise el în cele din urmă. Bănuiesc că vreţi să
veniţi chiar astăzi?
— Cât mai repede posibil. Ştiu că momentul e cam nepotrivit,
dar o fată e pe moarte.
— Nici o problemă. Sora nevestei mele vine în vizită şi cu cât
va trebui s-o văd mai puţin, cu atât mă voi simţi mai bine. Vă
aştept la orice oră.
— Mulţumesc, doctore Snow.
Am pus receptorul în furcă. Ce simplu a fost! Întotdeauna am
fost uimit de uşurinţa şi repeziciunea cu care oamenii acceptă
ocultismul şi supranaturalul de îndată ce le pui dovezile în faţa
ochilor. Snow probabil ca citise cu ani de zile în urmă despre
reîncarnarea vracilor fără a-şi închipui acest lucru câtuşi de
puţin posibil, dar imediat ce cineva îl asigura că faptul s-a
întâmplat cu adevărat, îl credea pe cuvânt fără nici un fel de
rezerve.
Oricum ar fi stat lucrurile, mi-am înşfăcat cheile de la maşină
şi mi-am îmbrăcat haina înspicată.
— Cine merge la Albany? am întrebat eu şi în acelaşi moment
Amelia şi MacArthur s-au şi ridicat în picioare.
— Îmi pare rău s-o spun, declară MacArthur, dar mi se pare o
activitate mult mai interesantă decât vânzarea de carnete
contrafăcute.

Doctorul Snow locuia într-o casă mică de cărămidă, cu perdele

de dantelă îngălbenite de vreme la geamuri, într-o suburbie a
oraşului Albany. Locuinţa era înconjurată de chiparoşi
întunecaţi, cu un aspect funebru. Cerul ameninţător, metalizat,
părea să ne strivească, în timp ce străbăteam aleea plină de
zăpadă mocirloasă; vântul bătea puternic şi tăios din direcţia
nord-est. Înjur domnea o tăcere stranie – asemănătoare cu cea
74
dintr-o clasă unde copiii aşteaptă sosirea unui profesor de care
le este frică tuturor.
Ne-am oprit în faţa uşii bătând din palme pentru a ne pune
sângele în mişcare, iar eu am apăsat pe sonerie. De undeva de
prin cotloanele casei se auzi un ding-dong prelung.
Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru doctorul Snow. Era un
bărbat înalt, adus de spate, cu părul alb, tuns în stil monahal şi
cu ochelari cu ramă aurită. Purta o haină tricotată de lână, de
culoare cafenie, cu nişte buzunare mari, şi era încălţat cu papuci
cadrilaţi de stofă.
— Domnul Erskine? zise el. Poftiţi, vă rog.
Am intrat târşâind picioarele în holul întunecos. Mirosea a
levănţică; o pendulă înaltă ticăia pe un ton obosit într-un colţ.
Ne-am scos paltoanele şi doctorul Snow ne-a condus într-un
salon răcoros. Pereţii erau plini de înspăimântătoare măşti de
indieni ce contrastau evident atât cu delicatele exemplare
împăiate de cânepari1 aflate în vitrine de sticlă, cât şi cu
micuţele Stevengraph-uri2 decolorate de trecerea anilor.
— Luaţi loc. Cred că cel mai bine ar fi să-mi explicaţi pe
îndelete despre ce e vorba. Peste câteva momente soţia mea vă
va aduce cafea. Mă tem că nu există nici un fel de băutură tare
în această casă.
— MacArthur înghiţi în sec auzind ultimele cuvinte ale
amfitrionului nostru. Avea o sticlă de whisky în maşină, dar era
prea politicos pentru a cere permisiunea să se ducă după ea.
Doctorul Snow se aşeză într-un fotoliu mic de trestie şi-şi
încrucişa mâinile pe stomac. Amelia şi cu mine ne-am înghesuit
pe o sofa joasă şi incomodă, în timp ce MacArthur se cocoţă pe
pervazul ferestrei pentru a admira în voie copacii cu crengile
pline de zăpadă.
Succint, i-am explicat doctorului Snow starea în care se afla
Karen Tandy şi rezultatul şedinţei de spiritism din noaptea
precedentă. Gazda noastră mă ascultă extrem de interesat,
întrerupându-mă de câteva ori pentru a mă întreba atât despre
Karen şi mătuşa ei, cât şi despre arătarea pe care o văzusem
întrupându-se din lemnul de cireş al mesei doamnei Karmann.
1
Pasăre cântătoare cu pene roşii pe cap, pe gât şi pe laturile pieptului,
cafenii pe spate si albe pe aripi si pe abdomen (n.tr.)
2
Portret ţesut în mătase (după numele inventatorului, englezul T. Stevens
(n.tr.)
75
 După ce am terminat, a rămas nemişcat o bună bucată de
vreme, chibzuind în tăcere. Apoi spuse:
— Domnule Erskine, din câte mi-aţi povestit, tot ce se
întâmplă cu această nefericită fată pare autentic. Cred că aveţi
dreptate. Se mai cunoaşte doar un singur caz atestat când o
persoană a fost aleasă drept „gazdă” pentru renaşterea unui
vraci; lucrul s-a întâmplat în 1851 în Fort Berihold, Missouri,
printre indienii Hidatsa. O tânără indiană avea o umflătură pe
braţ – aceasta a crescut din ce în ce mai mare până ce fata n-a
mai putut rezista şi a murit. Din umflătura respectivă a apărut
un bărbat matur, perfect dezvoltat, care s-a dovedit a fi un
vrăjitor al tribului respectiv ce trăise cu cincizeci de ani înainte.
Au existat foarte puţine date documentare care să
dovedească adevărul acestei întâmplări, considerată până astăzi
pur şi simplu un mit sau legendă. Chiar eu am numit-o aşa în
cartea mea despre indienii Hidatsa. Dar similitudinile cu starea
domnişoarei Tandy sunt prea mari – nu-mi dau seama ce altceva
ar putea fi. Printre indienii Kiowas circulă o serie de poveşti
referitoare la apariţia unor vraci sub formă de copaci, vraci ce se
adresează membrilor tribului. După cât s-ar părea, copacii –
lemnul în general – au o anumită forţă vitală mistică, exploatată
în scopurile lor proprii de către vraci. Acesta este motivul pentru
care cred în întâmplarea cu masa de cireş. La început am bănuit
că vreţi să vă bateţi joc de mine, dar dovezile despre care mi-aţi
vorbit sunt extrem de convingătoare.
— Aşadar ne credeţi? întrebă Amelia îndepărtându-şi cu o
mişcare bruscă părul din ochi.
— Da, răspunse Snow privind-o cercetător prin ochelari. În
totalitate. Mi-am dat şi osteneala sa vă verific, aşa cum aţi
sugerat. Am vorbit cu doctorul Hughes la Spitalul „Sisters of
Jerusalem”. El mi-a confirmat tot ce mi-aţi spus, adăugând că
domnişoara Tandy se află într-o stare critică, aşa încât orice
ajutor cât de mic din partea oricui, ar putea fi extrem de
important.
— Domnule doctor, am spus eu, există vreun mijloc prin care
putem lupta împotriva acestui vraci? Putem face ceva pentru a-l
distruge înainte ca el s-o omoare pe Karen?
Snow încruntă din sprâncene.
— Ce trebuie să înţelegeţi, domnule Erskine, este faptul că
magia indienilor era foarte puternică şi cu bătaie lungă. Ei nu
76
făceau o distincţie clară între obişnuit şi supranatural, fiecare
considerându-se într-o strânsă legătură cu spiritele care le
conduceau existenţa. De exemplu, indienii preeriiior petreceau
la fel de mult timp cu ceremoniile religioase şi magia cât şi cu
pregătirea vânătorilor. Pentru ei era important să poată vâna
bizonii cu îndemânare şi şiretenie dar, în acelaşi timp,
considerau că numai spiritele erau acelea care le asigurau
rezistenţa şi curajul necesare pentru o vânătoare încununată de
succes. Indienii erau căutători de viziuni şi practicanţi de ritua-
luri. Adepţi ai ceremoniilor care îi puneau în strânsă legătură cu
cosmosul. Ei formau, de fapt, una din marile societăţi magice ale
timpurilor moderne. Multe din cunoştinţele lor secrete s-au
pierdut, dar nu este nici cea mai mică îndoială că ei posedau
puteri reale şi extraordinare.
Amelia îşi ridică privirea.
— Domnule doctor, încercaţi cumva să ne sugeraţi că nici
unul din noi nu are destulă putere magică pentru a putea lupta
împotriva acestui vraci?...
Snow încuviinţă din cap.
— Mă tem că acesta este adevărul. Şi dacă acest vraci are
într-adevăr trei sute de ani, atunci el vine dintr-o epocă în care
magia indienilor era încă excepţional de puternică. Trebuie să fi
fost artă ocultă în stare pură, neamestecată cu prejudecăţi
europene şi neinfluenţată de creştinism. Spiritele oculte ale
Americii de Nord, în acele vremuri ale primilor colonişti, erau de
un milion de ori mai puternice şi mai periculoase decât oricare
diavol sau demon din Europa. Un spirit îşi poate pune în aplicare
puterile magice în lumea oamenilor doar prin intermediul băr-
baţilor şi femeilor care cred în el şi îl înţeleg. Spiritele au o
existenţă independentă, dar ele nu pot avea putere materială în
propria noastră lume reală decât dacă sunt invocate, conştient
sau subconştient. Iar dacă cineva nu crede într-un anume spirit
sau nu este capabil să-l înţeleagă, acesta nu poate fi invocat şi
deci rămâne în Iad. Demonii Europei erau nişte arătări jalnice în
comparaţie cu cei ai pieilor roşii. Toţi erau – sau sunt, dacă încă
mai credeţi în ei – deci erau opusul dogmelor sfinte şi cucernice
ale creştinismului. În Exorcistul apare demonul Pazuzu,
întruchipare a bolilor şi a sănătăţii şubrede. Un astfel de demon
– înspăimântător pentru noi – ar fi fost ridicol pentru un indian –
nu cu mult mai terifiant decât un câine de curte corcit. Întregul
77
concept de viaţă şi sănătate, dar şi înţelesul existenţei fizice, era
inclus în spiritul corespunzător fiecărei piei roşii, fapt care-l
făcea pe acel spirit particular o fiinţă incredibilă cu puteri
monstruoase.
După părerea mea, declinul real al indienilor nu se datorează
în aşa mare măsură trădării şi lăcomiei albilor, cât distrugerii
treptate a puterilor oculte ale vracilor. Când membrii triburilor
au văzut minunile tehnice ale feţelor palide, ei au fost
impresionaţi pe nedrept şi şi-au pierdut credinţa în propria lor
magie. Deşi este îndoielnic faptul că această magie – corect
folosită – i-ar fi salvat.
Amelia îl întrerupse pentru a pune o întrebare.
— Dar ce-i cu vraciul din Karen Tandy? Ce credeţi că făcea?
Adică, de ce să vrea să renască în ea?
Doctorul se scărpina în ureche.
— Greu de spus. Din cele ce mi-aţi povestit despre visul ei în
care apărea corabia olandeză, aş cuteza să afirm că existenţa
vraciului era periclitată de aşezarea olandeză din Manhattan.
Poate că vraciul încercase să-i împiedice pe ceilalţi membri ai
tribului său să vândă insula atât de ieftin. Având în vedere
puterile sale oculte, poate era capabil să vadă ce mare
importanţă avea să joace stăpânirea Manhattan-ului de către
albi în dezvoltarea unei Americi preponderent albe. Mai este de
luat în consideraţie şi faptul că olandezii – calvinişti1 înveteraţi –
considerând că vraciul respectiv avea o influenţă nefastă, să fi
dorit să-l omoare. Orice s-ar fi întâmplat, e limpede că omul
nostru s-a gândit că singurul său mijloc de scăpare era
„părăsirea” existenţei sale reale din secolul al şaptesprezecelea
şi „reapariţia” într-o altă epocă. Nu cred că ales-o pe Karen
Tandy în mod deliberat. Probabil că ea a fost doar un mediu
receptiv pentru reîncarnarea sa, la momentul şi la locul potrivit.
— Domnule doctor, am intervenit eu. Dacă noi nu suntem
pregătiţi pentru a lupta cu acest vraci, atunci aveţi cumva vreo
idee cine ar putea s-o facă? Vreau să spun, poate invoca cineva
suficiente forţe supranaturale pentru a-l distruge pe vecie?
Snow mă privi preocupat.
— Avem de-a face cu o întâmplare atât de extraordinară,
încât ar fi fost de dorit ca viaţa unei tinere fete să nu fi fost
1
Adepţii doctrinei protestante întemeiată în sec. al XVI-lea de John Calvin
(1509-1564), teolog reformator francez (n.tr.)
78
implicată. Gândiţi-vă doar o clipă, domnule Erskine; în două sau
trei zile, am putea întâlni cu adevărat un vraci indian ce a trăit
într-o altă epocă a istoriei Americii. Mi se pare aproape o crimă
să ne gândim a-l distruge.
MacArthur se întoarse spre noi.
— Doctore Snow, cu toţii cunoaştem minunile antropologiei,
dar noi încercăm să salvăm o fiinţă umană. Karen Tandy nu a
cerut ca acest vrăjitor să-i folosească trupul pentru reîncarnare.
Sunt de părere că depinde numai de noi să facem totul pentru a
o salva.
— Ştiu acest lucru, replică gazda noastră. Dar nu este decât o
metodă pe care o putem folosi.
— Care? întrebă Amelia. E dificilă?
— S-ar putea. Şi periculoasă. Vedeţi dumneavoastră, singur?
persoană care poate înfrunta un vraci este un alt vraci. Mai
există câţiva pe ici-pe colo în unele rezervaţii. Dar nici unul nu
va avea măcar pe departe puterea acestui om. S-ar putea să
cunoască unele ritualuri străvechi, dar mă îndoiesc că ar avea
aceeaşi abilitate şi forţă. Şi dacă nu-i vor putea învinge, dacă
nu-i vor distruge pe de-a-ntregul puterile supranaturale, ei vor fi
inevitabil omorâţi.
— O clipă, am intervenit eu. Dar acest vraci e încă pe cale de
a se naşte. N-a ajuns la maturitate, deci nu este încă la fel de
puternic ca în momentul în care va fi refăcut complet. Dacă am
găsi chiar acum un alt vraci, am putea să-l distrugem înainte de
a vedea lumina zilei.
— Ar fi foarte periculos, zise antropologul. Nu numai pentru
vraciul nostru, dar şi pentru fată. Ar putea muri amândoi.
— Doctore, am replicat eu, ea va muri oricum.
— Ei bine, aici ai dreptate. Dar cum vom reuşi să convingem
vreun nenorocit de indian dintr-o oarecare rezervaţie să-şi rişte
propria viaţă pentru a o salva pe aceea a unei fete albe pe care
nici n-o cunoaşte?
— Îl mituim, propuse MacArthur.
— Cu ce? întrebă Amelia.
— Poate ar trebui să vorbim cu părinţii lui Karen, am sugerat
eu. Vor ajunge aici mâine. Evident, sunt oameni bogaţi şi
bănuiesc că vom aranja totul cu câteva mii de dolari. Doctore
Snow, credeţi că aţi putea găsi vreun vraci?
Acesta îşi frecă gânditor bărbia.
79
 — Oh, nu va fi un lucru prea greu. Am un amic în South
Dakota care ar putea descoperi pe cineva. Dar chiar dacă acel
cineva va fi de acord, fără îndoială va trebui să-i plătim avionul
până la New York.
— Cred că-i momentul să stăm puţin de vorbă cu părinţii fetei,
am conchis eu. Ei au dreptul să ştie ce se petrece aici, iar noi
vom avea în mod vădit nevoie de nişte bani gheaţă. Domnule
doctor, puteţi să-mi faceţi o favoare?
— Bineînţeles. Cazul e atât de fascinant încât mă simt onorat
să vă ajut.
— Puteţi să-l sunaţi pe amicul dumneavoastră din South
Dakota şi să-l rugaţi să caute cel mai puternic vraci posibil să fie
găsit în zilele noastre? Astfel va în fi oarecum gata de acţiune
dacă părinţii lui Karen acceptă propunerea noastră. Ce ziceţi, se
poate?
— Cu cea mai mare plăcere.
Am părăsit locuinţa lui Snow pe la ora cinci. Era deja întuneric
şi vântul ne izbi drept în faţă, tăios ca o lamă de brici. Am
străbătut tot acel peisaj îngheţat învăluit într-o stranie lumină
crepusculară, obosiţi şi rebegiţi de frig, dar mai hotărâţi ca
niciodată să o salvăm pe Karen Tandy de acel misterios duşman
ce-i pusese stăpânire pe corp. Primul lucru pe care voiam să-l
fac odată ajuns la New York era să aflu cum se simţea şi cât va
mai putea ea rezista – cel puţin după opinia doctorului Hughes.
Nu avea nici un rost să cheltuieşti atâţia bani aducând un vraci
indian tocmai din South Dakota daca pacienta noastră era deja
moartă sau pe punctul de a-şi da sufletul.
— Ştii ceva, zise MacArthur, întinzându-şi picioarele pe
celălalt loc din spate ai maşinii mele. Cred că există un fel de
justiţie istorică în toată această afacere. Vreau să spun, îmi pare
rău pentru Karen, dar cum îţi aşterni aşa dormi – am dreptate
sau nu?
Amelia se întoarse şi-i surâse blând.
— MacArthur, îmi place barba ta şi-ţi ador corpul, dar filozofia
ta pute de-a binelea.

I-am lăsat pe Amelia şi MacArthur în Village, îndreptându-mă

apoi spre „Sisters of Jerusalem” pentru a constata starea lui
Karen. Eram aproape extenuat în momentul când am ajuns;aşa
încât m-am îndreptat spre toaletă pentru a mă spăla pe faţă şi
80
a-mi pieptăna părul. Privindu-mă în oglindă, mi-am dat seama
cât de obosit şi palid eram, şi am început să mă întreb în sinea
mea cu în naiba urma să adun atâta putere încât să înfrunt un
vraci venit tocmai din timpurile de aur ale magiei indiene.
L-am găsit pe doctorul Hughes în biroul său, citind o serie de
rapoarte la lumina lămpii de pe masă.
— Domnule Erskine, te-ai şi întors!... Cum a fost?
M-am lăsat să cad pe scaunul din faţa lui.
— Bănuiesc că acum ştim despre ce este vorba. Dar dacă vom
fi capabili să luptăm contra lui — ei bine, asta-i cu totul altă
problemă.
Îmi ascultă cu cea mai mare atenţie explicaţiile privind vizita
la doctorul Snow. I-am vorbit şi despre intenţia noastră de a găsi
un vraci rival şi de a-l aduce la New York.
Chirurgul se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre fereastră. O
bucată de vreme privi fix la luminile pâlpâitoare ale circulaţiei
de pe stradă şi la primii fulgi de nea ce pluteau prin aer.,
— Mă rog la Dumnezeu ca nimic din toate acestea să nu
ajungă la urechile ziariştilor. E destul de greu să păstrăm
secretul şi faţă de ceilalţi specialişti şi medici implicaţi în acest
caz. Dar gândeşte-te numai – al doilea sau al treilea specialist al
lumii în tumori trebuie să aducă o piele roşie din câmpiile
Dakotei de Sud – o sperietoare pictată în culorile războiului, cu
desaga plină de ciolane vechi – pentru bunul motiv că el singur
nu-i poate da de capăt respectivei tumori.
— Ştii la fel de bine ca şi mine că aceasta nu-i o tumoare
obişnuită, am replicat eu. Şi nu poţi lupta contra unei tumori
magice cu metode obişnuite. După reuşita operaţiei se cunoaşte
valoarea unui chirurg.
Doctorul Hughes se întoarse de la fereastră.
— Să presupunem că nu se face bine? Ce voi declara eu
atunci? Că am folosit un vraci indian care nu mi-a fost de nici un
ajutor?
— Doctore...
— În regulă, domnule Erskine. Nu am nici un fel de mustrări
de conştiinţă în acest caz. Am văzut destule tumori în viaţa mea
pentru a-mi da seama că aceasta nu este câtuşi de puţin una
obişnuită. Şi am încredere în teoria dumitale referitoare la
indieni. Nu ţi-aş putea spune de ce cred în ea – probabil pentru

81
că nu văd vreo altă explicaţie raţională. Nici unul dintre colegii
mei nu are nici cea mai mică idee despre această afacere.
— Cum se simte? Tumoarea continuă să crească?
— Vrei să vezi cu ochii tăi? Starea i s-a înrăutăţit de când ai
văzut-o ultima dată, ieri.
— Dacă s-ar putea. Voi încerca să n-o obosesc aşa cum am
făcut data trecută.
În tăcere, am luat liftul până la etajul zece. În tăcere, ne-am
pus măştile şi halatele chirurgicale. Şi tot în tăcere am parcurs
coridorul până la rezerva lui Karen şi am deschis uşa.
Era ceva grotesc. Karen Tandy zăcea acum pe burtă, cu faţa
la fel de albă ca cearşaful de pe pat. Pe spatele ei se odihnea
puhavă tumoarea – o băşică plină şi albă din piele umflată. Era
la fel de mare ca o pernă; din când în când părea să se mişte, să
se deformeze şi să pulseze – o excrescenţă cărnoasă cu o viaţă
proprie, malignă.
— Dumnezeule, am zis eu moale. A crescut enorm.
— Şi se măreşte din ce în ce. Vino încoace şi pipăi-o.
M-am apropiat cu grijă de pat. Tumoarea era atât de mare
încât era greu de crezut că făcea într-adevăr parte din corpul
fetei ce zăcea sub ea, purtând-o pe spate ca pe o cocoaşă
dezgustătoare. Cu băgare de seamă am întins degetele şi am
apăsat-o. Părea consistentă şi dilatată, dar am avut impresia că
ceva se rostogolea înăuntru. De fapt, se asemăna exact cu burta
unei femei însărcinate.
— Nu-l puteţi ucide pur şi simplu? l-am întrebat eu pe Hughes.
Trebuie să fie de mărimea unui copil mic. Nu poţi să bagi un
bisturiu în el?
Celălalt clătină din cap.
— Aş dori s-o pot face. Dacă vrei să ştii adevărul, aş dori să-l
ciopârţesc cu satârul de carne. Dar toate radiografiile ne arată
că sistemul nervos al acestei creaturi este inextricabil legat de
sistemul nervos al lui Karen. Orice încercare de a-l îndepărta
prin mijloace chirurgicale ar ucide-o pe loc. Nu mai este vorba
de o legătură normală între mamă şi copil – seamănă mai mult
cu doi gemeni siamezi.
— Poate vorbi?
— N-a mai scos nici o vorbă de câteva ore. Am ridicat-o astăzi
dimineaţă din pat pentru a o cântări şi a rostit câteva cuvinte
atunci, dar nimeni dintre noi n-a înţeles nimic.
82
 — Aţi cântărit-o? E într-o stare atât de critică?
Hughes îşi vârî mâinile în buzunarele halatului şi privi cu
tristeţe în jos la pacienta sa.
— N-a pierdut nimic în greutate – dar nici n-a câştigat. De
orice natură ar fi această tumoare, ea se alimentează direct din
corpul ei. Chiar dacă creşte doar cu o uncie1, o ia de la Karen.
— Aţi luat legătura cu părinţii ei?
— Au sosit astăzi dimineaţă. Mama ei era foarte tulburată. Le-
am spus că vom încerca o operaţie dar, firesc, n-am pomenit
nimic de teoria cu vraciul. Sunt şi aşa destul de furioşi pe mine
că n-am fost încă în stare să intervenim eficient. Dacă aş fi
început să le povestesc despre indienii de odinioară, ar fi crezut
că sunt ţicnit de-a binelea.
Am aruncat o ultimă privire către Karen, zăcând albă la faţă şi
tăcută sub greutatea aceleiaşi cocoaşe scârboase, apoi am
părăsit rezerva şi ne-am reîntors în biroul doctorului Hughes de
la etajul al optsprezecelea.
— Crezi că va fi greu să-i convingem părinţii? am întrebat eu.
Problema este că vom avea nevoie de bani. Va trebui să mituim
vraciul, să plătim biletul de avion şi nota de la hotel, fără a mai
vorbi de posibilitatea a naibii de proastă de a fi rănit în timpul
înfruntării. Aş fi bucuros să contribui eu însumi, dar noi,
clarvăzătorii, nu suntem nici pe departe Rockefelieri. Mă
îndoiesc că aş putea aduna mai mult de trei sau patru sute de
dolari.
Hughes se încruntă.
— În nişte circumstanţe normale, aş putea face rost de bani
de la spital, însă nu aş putea niciodată argumenta cheltuielile
legate de prezenţa unui vraci. Nici vorbă. Sunt de părere că
părinţii ei au dreptul să ştie ce se petrece cu adevărat aici şi să
decidă în consecinţă. La urma urmei, la mijloc este viaţa fiicei
lor.
— Vrei să vorbesc eu cu ei?
— Fireşte, dacă vrei. Stau în apartamentul mătuşii lui Karen;
dacă ai probleme, roagă-i să-mi telefoneze pentru a le confirma
că te bucuri de tot sprijinul meu.
— O.K. Şi acum, ce-ai zice să bem ceva?

1
Unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 28,35 grame (n.tr.)
83
 — Bună idee, replică Hughes şi scoţând sticla de bourbon
turnă câteva degete sănătoase în fiecare pahar. L-am dat pe-al
meu de duşcă, simţind imediat cum îmi revin după obositorul
drum dus şi întors până ia Albany. M-am aşezat confortabil pe
scaun şi doctorul îmi oferi o ţigara.
Am fumat în tăcere o bucată de vreme, apoi am zis:
— Doctore Hughes...
— De ce nu-mi spui Jack? În acest spital suntem suficient de
protocolari. Pacienţii au mai multă încredere în personal dacă
aud toată ziua „doctore” în sus, „docto re” în jos. Dar nu cred că
între noi avem nevoie de aşa ceva.
— O.K., Jack. Eu sunt Harry.
— Aşa-i mai bine. Încântat de cunoştinţă, Harry.
Am mai luat câteva guri din paharul pe care tocmai mi-l
umpluse din nou.
— Jack, ai reflectat atent la ce facem noi aici şi mai cu seamă
de ce? N-o cunosc pe Karen Tandy mai bine decât pe dumneata.
Uneori mă şi gândesc de ce naiba am bătut atâta drum până la
Albany şi înapoi pentru cineva pe care aproape nu-l cunosc de
loc.
Jack Hughes rânji.
— Nu eşti de părere că asta-i o întrebare pe care toţi cei ce-şi
ajută semenii şi-o pun? Eu însumi mi-am pus-o de zece ori pe zi.
Când eşti medic, e ceva de la sine înţeles. Când sunt bolnavi,
oamenii vin la tine şi te cred grozav, dar de îndată ce s-au făcut
din nou bine, încetezi a mai fi interesant pentru ei. Totuşi, unii
pacienţi sunt recunoscători. Unii îmi trimit în fiecare an felicitări
de Crăciun. Dar cei mai mulţi nu m-ar recunoaşte nici dacă m-aş
ciocni de ei pe stradă.
— Bănuiesc că ai dreptate.
— Ştiu că am dreptate, replică Jack. Dar cred că acest caz
este cu totul diferit. El nu mă interesează pentru motivele
obişnuite. Din punctul meu de vedere, „lucrul” dezvoltat în
corpul lui Karen Tandy reprezintă o întreagă problemă medicală
şi culturală.
— Cum adică?
Jack Hughes se ridică şi se apropie de mine, aşezându-se pe
marginea biroului.
— Ia gândeşte-te. Ceea ce este fascinant în legătură cu
America este faptul că s-a considerat întotdeauna a fi o ţară
84
complet nouă, lipsită de opresiune şi de vinovăţie. Dar din
momentul când oamenii albi s-au stabilit aici, ea a devenit o
bombă de vinovăţie cu acţiune întârziată. Există chiar o
încercare de a ascunde această vină în Declaraţia de
Independenţă1 – îţi aminteşti, nu-i aşa? Thomas Jefferson2 scria
despre „nemiloşii şi sălbaticii indieni a căror lege recunoscută a
războiului este o distrugere nediscriminatorie a tuturor epocilor,
sexelor şi condiţiilor”. Chiar de la început, indienii nu au fost
consideraţi ca indivizi înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile. Treptat, vinovăţia pentru ceea ce noi am făcut
indienilor a deformat simţul nostru de posesiune şi apartenenţă
la propria noastră ţară. Harry, acesta nu e teritoriul nostru. Este
teritoriul pe care noi l-am furat. Facem glume pe seama lui Peter
Minuit şi a cumpărării Manhattan-ului pentru douăzeci şi patru
dolari. Dar, în zilele noastre, o astfel de tranzacţie ar fi
considerată pur şi simplu un furt, o adevărată golănie. Apoi s-au
petrecut toate acele fapte de neiertat – Wounded Knee 3 şi
celelalte masacre ale populaţiei indiene. Suntem vinovaţi, Harry.
Nu putem şi nici nu trebuie să facem nimic referitor la trecut,
dar suntem încă vinovaţi.
Nu-l auzisem niciodată pe Jack Hughes vorbind atât de
elocvent. L-am urmărit trăgând cu sete din ţigară şi scuturând
scrumul căzut pe pantalonii săi boţiţi.
— De aceea cazul este atât de interesant – dar şi atât de
înfricoşător, continuă el. Dacă totul este adevărat – vreau să
spun posibilitatea reîncarnării acestui vraci indian atunci pentru
prima dată în decursul existenţei lor, acei oameni albi înzestraţi
cu un sentiment acut al vinovăţiei lor, sunt pe cale de a veni în
contact cu o piele roşie din primii ani ai colonizării. Astăzi noi
avem o cu totul altă concepţie despre indieni. Dar în secolul al
XVII-lea, ei erau consideraţi doar nişte sălbatici ce stăteau în
calea setei noastre de înavuţire şi de acaparare a terenurilor de
care aveam nevoie. Pentru că astăzi avem tot ce dorim, ne

1
Act adoptat la 4 iulie 1776 de delegaţii celor 13 colonii americane prin care
se anunţă separarea de Anglia şi crearea Statelor Unite (n.tr.)
2
Om politic american (1743-1826), principalul artizan al Declaraţiei de
Independenţă, al treilea preşedinte (1801-1809) al S.U.A. (n.tr.)
3
Localitate în Dakota de Sud în care trupele americane au măcelărit aproape
două sute de indieni Sioux (29 decembrie 1890) (n.tr.)

85
putem permite să fim mai toleranţi şi mai maleabili. Ştiu că toţi
am vorbii despre varianta anihilării şi uciderii acestui vraci, dar
nu simţi nici un fel de simpatie pentru ei?
Mi-am strivit ţigara în scrumieră.
— Simt o oarecare simpatie pentru Karen Tandy.
— Da, bineînţeles că da. E pacienta noastră şi viaţa ei este
cumplit de ameninţată. Nu putem uita arest lucru. Dar nu simţi
absolut nimic pentru acest sălbatic venit din trecut?
Straniu, Jack Hughes avea dreptate într-o oarecare măsură.
Simţeam ceva. O mică parte a fiinţei mele dorea ca el să
supravieţuiască. Dacă ar fi existat vreo modalitate ca atât Karen
Tandy cât şi vraciul indian să trăiască, atunci aş fi ales-o fără
nici o şovăire. Eram înfricoşat de el, eram îngrozit de puterile
sale şi de capacitatea lut de a se folosi de ştiinţele oculte, dar în
acelaşi timp părea să fie un erou mitic, legendar, a cărui
distrugere ar fi însemnat distrugerea unei părţi a moştenirii
culturale a Americii. El era un supravieţuitor singuratic al
trecutului ruşinos al ţării noastre şi uciderea sa ar fi fost
asemănătoare cu mistuirea ultimei scânteieri a spiritului
responsabil pentru înfăţişarea atât de colorată şi de mistica a
Statelor Unite. Era ultimul reprezentant al magiei originale
americane.
Chiar în acel moment târâi telefonul. Jack ridică receptorul şi
mormăi:
— Aici Hughes.
Cineva vorbea extrem de surescitat la celălalt capăt al firului.
Hughes se încruntă, apoi dădu din cap şi întrebă:
— Când? Eşti sigur? Ei bine, aţi încercat s-o forţaţi? Cum
adică, nu puteţi?
În cele din urmă, puse jos receptorul.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu ştiu. E vorba de Karen. McEvoy spune că nu pot
deschide uşa. Ceva se întâmplă în rezerva ei, iar uşa nu se
poate deschide.
Am ieşit din birou şi am luat-o la goană pe coridor spre lift.
Am pierdut câteva secunde preţioase ocolind două surori ce
împingeau două cărucioare pline cu tot felul de sticluţe şi
recipiente. Ne-am năpustit în lift şi am apăsat pe butonul pentru
etajul zece.
— Ce dracu' crezi că s-a întâmplat? l-am întrebat eu crispat.
86
 Jack clătină din cap.
— Cine ştie?
— Sper din toată inima că vraciul încă nu este în stare să-şi
folosească puterile supranaturale. În caz contrar, am fi terminaţi
cu toţii.
— Habar n-am, replică Hughes. Haide, am ajuns.
Uşile se deschiseră cu un fâsâit şi ne-am grăbit spre rezerva
lui Karen. În faţa uşii se afla doctorul McEvoy împreună cu doi
infirmieri şi cu Selena, radiologul.
— Ce se petrece? se răsti la ei Jack.
— A fost lăsată singură doar câteva secunde, explică McEvoy.
Infirmierii îşi schimbau tura. Când Michael a încercat să intre, n-
a mai putut deschide uşa. Şi uită-te.
Am privit în cameră prin geamul de sticlă al uşii. Am fost
îngrozit să descopăr că fata nu mai zăcea în pat. Cearşafurile şi
păturile erau mototolite şi aruncate pe jos.
— Uite acolo – în colţ, şopti Jack.
Îndreptându-mi privirea spre locul indicat, am văzut-o pe
Karen Tandy în picioare în colţul cel mai îndepărtat al camerei.
Faţa îi era îngrozitor de albă, iar buzele aflate într-o poziţie
ciudată îi dezgoleau complet dinţii într-un rictus sinistru şi
grotesc. Era aplecată în faţă sub greutatea uriaşei umflături pe
care o purta pe spate, iar cămaşa-i de noapte lungă şi albă era
sfâşiată la umeri, dezgolindu-i sânii căzuţi şi coastele ieşite în
afară.
— Sfinte Dumnezeule, rosti Jack, dansează.
Avea dreptate. Karen ţopăia încet, când pe un picior, când pe
celălalt, în acelaşi ritm lent de vals pe care-l executase şi
doamna Herz. Era ca şi cum ar fi evoluat în sunetele unei tobe
mute şi ale unui flaut tăcut.
— Trebuie să pătrundem înăuntru, dispuse Jack. S-ar putea
omorî singură învârtindu-se în felul acesta.
— Michael, Wolf, zise McEvoy adresându-se celor doi
infirmieri. Credeţi că puteţi sparge uşa?
— Încercăm, domnule doctor, răspunse Wolf, un german tânăr
şi solid cu părul tuns scurt. Îmi pare rău că nu m-am gândit mai
devreme la aşa ceva.
— Fă-o acum, replică Jack.
Cei doi infirmieri se dădură cu câţiva paşi înapoi, apoi se
repeziră în acelaşi timp cu umerii în uşă. Un trosnet, lemnul
87
crăpă iar geamul se sparse. Un curent de aer rece şi neobişnuit
– asemănător cu cel apărut din senin în cursul şedinţei noastre
de spiritism din apartamentul doamnei Karmann – ne izbi în
faţă.
— Încă o dată, urlă Jack.
Michael şi Wolf făcură iarăşi doi paşi înapoi şi se izbiră din nou
în uşă. De data aceasta, sărind din balamale, ea se izbi de
perete. Doctorul Hughes păşi înăuntru şi se îndreptă imediat
spre Karen, care continua să ţopăie şi să se rotească pe covor.
Hidoasa umflătură de pe spatele ei se bălăbănea şi se legăna la
fiecare pas. Mişcarea era atât de obscenă, încât am simţit cum
mi se face rău.
— Haide Karen, zise cu o voce alinătoare Jack. Hai înapoi în
pat.
Karen se întoarse într-un picior şi se holbă la el. Dar... ochii nu
erau ai ei. Păreau sălbatici, neîndurători şi injectaţi.
Jack Hughes se apropie şi mai mult de ea cu mâinile întinse.
Ea bătu încet în retragere, cu aceeaşi sclipire de ură în privire.
Cocoaşa de pe spatele ei se răsucea şi se agita de parcă ar fi
fost o oaie închisă într-un sac.
— El... spune... că... tu... nu... trebuie..., rosti ea întretăiat cu
propria ei voce.
Doctorul Hughes se opri.
— El spune că eu nu trebuie ce, Karen?
Fata îşi linse buzele.
— El... spune... că... tu... nu... trebuie... să-l... atingi.
— Dar, Karen, dacă noi nu avem grijă de tine, nici el nu va
supravieţui. Facem toi ce se poate pentru amândoi. Noi îl
respectăm. Vrem ca el să trăiască.
Continuând să se retragă, domnişoara Tandy răsturnă pe
podea o măsuţă încărcată cu diverse instrumente.
— El... nu... te... crede.
— Dar de ce nu, Karen? N-am făcut noi tot ce am putut pentru
a-l ajuta? Noi nu suntem soldaţi sau războinici. Noi suntem, vraci
ca şi el. Vrem să-l ajutăm.
— El... suferă.
— Suferă? De ce?
— Îl... doare. E... rănit.
— De ce e rănit? Ce l-a rănit? – El... nu... ştie. E... rănit. Era...
lumina.
88
 — Lumina? Ce lumină?
— El... vă... va... ucide... pe... toţi.
Brusc, Karen începu să se balanseze. Apoi scoase un urlet,
apoi încă unul şi căzu în genunchi încercând să-şi sfâşie pielea
de pe spate cu unghiile. Michael şi Wolf se repeziră la ea şi
ridicând-o, o transportară repede în pat. Jack Hughes umplu o
seringă cu un tranchilizant şi fără să ezite înfipse acul în braţul
lui Karen. Treptat, ţipetele ei încetară şi ea se cufundă într-un
somn nervos, zvârcolindu-se, tremurând şi clipind din pleoape.
— Asta aranjează lucrurile, spuse doctorul Hughes.
— Ce lucruri aranjează, Jack? l-am întrebat eu.
— Dumneata şi cu mine mergem acum direct la părinţii ei şi-i
informăm exact ce se întâmplă cu fiica lor. Trebuie să aducem
vraciul acela din South Dakota şi trebuie să ne luptăm eu
această bestie până ce-l vom da gata.
— Nici un fel de sentiment de vinovăţie? l-am tachinat eu. Sau
de simpatie?
— Bineînţeles că mă simt vinovat şi că am o anumită simpatie
pentru el. Şi din cauza acestei simpatii fac ceea ce ţi-am spus.
— Nu te înţeleg.
— Harry, vraciul nostru suferă. Nu poate determina motivul,
dar a spus că vinovată era lumina. Dacă ai cunoaşte câteva
lucruri elementare despre ginecologie, atunci ai şti că singurele
cazuri în care noi facem radiografii ale fetusului sunt acelea în
care îl considerăm deja mort sau ca fiind un real pericol pentru
viaţa mamei sale. De fiecare dată când supunem o fiinţă
omenească la raze X, aceste raze distrug celulele din zona
asupra căreia sunt îndreptate. La un adult lucrul nu are nici o
importanţă pentru că aceste celule sunt complet dezvoltate, iar
pierderea unora dintre ele nu este periculoasă. Dar în cazul unui
mic fetus, o singură celulă distrusă poate însemna că un deget
de la mână sau de la picior, uneori chiar un braţ sau un picior
întreg, nu se va mai dezvolta niciodată.
M-am holbat la el.
— Vrei să spui că...
— Tot ce vreau să spun este că noi am bombardat acest vraci
cu atâtea raze X încât dacă le-am fi îndreptat asupra pereţilor

89
de ia Fort Knox1, am fi putut pătrunde înăuntru nestingheriţi de
nimeni.
Am privit în jos la uriaşa umflătură încorsetată într-o reţea de
vene ce se agita neîncetat pe spatele lui Karen Tandy.
— Cu alte cuvinte, am conchis eu, el este un monstru. Noi i-
am deformat corpul.
Jack Hughes aprobă cu o mişcare a capului. Afară începuse
din nou să ningă.

Capitolul 5
În adâncul întunecat
Nu-mi dau seama cum mă aşteptam să arate un vraci al
timpurilor noastre, dar după aspect Singing Rock putea să fi fost
1
Zona militara din Kentucky unde se afla rezervele d aur ale S.U.A. (n.tr.)
90
orice – de la agent de asigurare la practicant al magiei străvechi
indiene. Când l-am întâlnit în dimineaţa următoare la Aeroportul
La Guardia, după sosirea lui din Sioux Falls, purta o haină gri de
mohair, părul îi era tuns scurt şi strălucea din cauza briantinei
cu care fusese bine uns, în timp ce pe nasul puţin coroiat trona
o pereche de ochelari cu ramă foarte groasă.
Era un tip oacheş, cu ochi negri şi scânteietori, cu o faţă mult
mai ridată decât a unui alb, de aproximativ cincizeci de ani; în
alte privinţe era la fel de simplu şi lumesc ca oricare alt om de
afaceri sosit cu acelaşi avion.
M-am îndreptat spre el şi i-am strâns mâna. Ca statură, îmi
ajungea doar până la umăr.
— Domnul Singing Rock? Mă numesc Harry Erskine.
— Oh, salut. Şi nu-i nevoie să-mi spui domnul Singing Rock.
Singing Rock e de ajuns. Ce călătorie teribilă am mai avut! A
ţinut-o doar într-un viscol. Credeam că vom fi nevoiţi să
aterizăm la Milwaukee.
— Maşina mea e afară, am zis eu.
I-am luat bagajele şi ne-am îndreptat spre parcare. Un soare
cu dinţi topea zăpada mocirloasă. În aer plutea un aer
primăvăratec. De pe acoperişul clădirii căzură câteva picături de
apă, prelingându-mi-se pe după gât.
Am privit în sus.
— Cum se face că nu te-au udat şi pe dumneata?
— Eu sunt vraci, replică politicos Singing Rock. Crezi că vreun
strop de apă ar îndrăzni să mă atingă?
Am pus geamantanele în portbagaj şi ne-am urcat în maşină.
— Cum te împaci cu Cougar-ul? mă întrebă Singing Rock.
— E o maşină destul de bună. Îmi place.
— Am şi eu unul de culoare verde. Îl folosesc doar în week-
end, când mă dus la pescuit. În restul săptămânii folosesc un
Marquis.
— Oh, am făcut eu. Se părea că descântecele şi alte activităţi
de acelaşi gen aveau ceva căutare în rezervaţii chiar în zilele
noastre.
În timp ce ne îndreptam spre Manhattan, l-am întrebat cât de
multe cunoştea despre cazul lui Karen Tandy.
— Mi s-a spus că un oarecare vraci din veacurile trecute e pe
punctul de a se renaşte în corpul ei.
— Şi nu ţi se pare greu de crezut aşa ceva?
91
 — Dar de ce?... Am văzut lucruri şi mai stranii. Eva darea într-
un alt timp necesită vrăji destul de puternice, dar s-au întâlnit
astfel de cazuri. Dacă dumneata spui că-i adevărat şi dacă
doctorul Snow afirmă la fel, atunci înclin şi eu să cred că-i
adevărat.
— Ştii că totul trebuie să fie ţinut secret? l-am întrebat eu în
timp ce depăşeam un camion şi puneam în funcţie ştergătoarele
de parbriz pentru a curăţa mizeria aruncată de roţile
mastodontului.
— Desigur. Oricum nu aş fi intenţionat să-l fac public. Am
nişte afaceri sigure în South Dakota şi nu aş vrea ca toţi clienţii
mei să creadă că m-am reîntors la stadiul de sălbăticie.
— Ştii şi faptul că acest vraci este extrem de puternic?
Singing Rock încuviinţă din cap.
— Orice vraci care se poate teleporta peste trei secole trebuie
să fie extrem de puternic. Am făcut câteva cer cetări ieri şi am
descoperit că, cu cât este mai mare perioada de timp
traversată, cu atât mai puternică trebuie să fie magia sa.
— Ai mai aflat şi alte amănunte?
— Nu prea multe, dar destule pentru a-mi forma o idee clară
despre modul în care trebuie să abordez întreaga afacere. Ai
auzit de Gitche Manitou, Marele Spirit1? Ei bine, noi avem de-a
face aici cu spiritul – sau cu manitou-ul – acestui vraci. Evident,
respectivul e foarte puternic, ceea ce înseamnă că, încă în viaţa
sa anterioară – prin 1650 dacă am reţinut bine – el se afla la a
patra sau a cincea reîncarnare. Vezi dumneata, de câte ori un
manitou trăieşte pe pământ ca o fiinţă omenească, el capătă
mai multă putere şi mai multe cunoştinţe. În momentul când
ajunge la a şaptea sau a opta reîncarnare, el este gata să i se
alăture pentru totdeauna lui Gitche Manitou ca un spirit
permanent. E un fel de promovare la un grad superior.
Am trecut pe altă bandă de circulaţie.
— Un concept similar există în spiritualismul european. Dar
ceea ce vreau să ştiu este cum te aperi împotriva unui astfel de
manitou?
Singing Rock îşi pescui o mică ţigară din buzunar şi o aprinse.
— Nu îndrăznesc să afirm că este uşor. De fapt, întreaga
afacere este extrem de riscantă. Să-ţi explic principiul de bază.
1
Zeul suprem în mitologia triburilor băştinaşe nord-americane, creator a!
lumii (n.tr.)
92
Fiecare vrajă magică poate fi deturnată – în funcţie de puterea
ei. Nu poţi s-o anulezi. Nu poţi s-o opreşti undeva la jumătate.
Ea are propria ei energie spirituală şi a încerca s-o stăvileşti este
ca şi cum ai încerca să stai în faţa unui tren expres. Dar poţi să
deturnezi acest expres şi să-l trimiţi în direcţia de unde a venit.
Ai nevoie doar de o energie suficientă pentru a-i schimba cursul
cu trei sute şaizeci de grade.
— S-ar putea să fie mai uşor decât crezi, l-am asigurat eu.
Doctorii au făcut o serie de radiografii vraciului nostru în
momentul când era doar un fetus şi se pare că l-au deformat
sau rănit.
— Acest lucru nu are nici o importanţă, replică Singing Rock.
Vraja a fost aruncată în momentul când el era în deplinătatea
puterilor sale şi doar acest fapt contează, nimic altceva.
— Chiar poţi să-l determini să părăsească corpul lui Karen
Tandy?
— Sper că da. Nu cred că am destulă putere pentru a-i trimite
înapoi în anii 1650. Pentru aceasta ar fi nevoie de un vraci
foarte puternic şi experimentat cineva mult mai puternic ca
mine. Dar ceea ce pot să fac este să-l scot din corpul ei, să
inversez ritmul lui de creştere şi să-l îndrept asupra altcuiva.
Am simţit cum mă trece un fior.
— Asupra altcuiva? Dar nu poţi să faci aşa ceva! Ce rost are
să salvăm viaţa lui Karen Tandy dacă omorâm pe altcineva?
Singing Rock trase din ţigară.
— Îmi pare rău, domnule Erskine. Credeam că ai înţeles cu ce
probleme ne confruntăm. Nu există nici o altă cale de rezolvare.
— Şi înspre cine se va îndrepta manitou-ul?
— Spre oricine. Trebuie să realizezi faptul că luptând pentru
propria existenţă, va căuta orice „gazdă” slabă şi receptivă.
Am oftat. Brusc m-am simţit extrem de obosit. Nu este deloc
uşor să te baţi împotriva cuiva care nu cunoaşte noţiunea de
oboseală fizică şi care este angajat până la capăt într-o
confruntare acerbă pentru propria sa supravieţuire.
— Singing Rock, dacă tot ceea ce spui este adevărat, atunci ai
putea la fel de bine să te întorci imediat în South Dakota.
Indianul se încruntă.
— Dar nu văd ce ai împotrivă să transfer acest manitou într-o
persoană absolut nefolositoare – un drogat fără nici un fel de
speranţă, un vagabond sau un criminal negru!
93
 — Singing Rock, nici nu vreau să aud de aşa ceva. Totul s-a
întâmplat pentru că o rasă a prejudiciat o altă rasă. Dacă
olandezii nu l-ar fi tratat pe acest vraci în 1650 aşa cum au
făcut-o, el n-ar fi acum aici, ameninţându-ne. Nu văd nici o
justificare pentru a face acelaşi lucru cu o altă minoritate
rasială. N-am face decât să perpetuăm răul.
Vraciul îmbrăcat în haină de mohair mă privi curios.
— Nostim să aud aşa ceva de la un alb. Tatăl meu şi bunicul
meu şi înaintea lor străbunicul meu... toţi simţeau acelaşi lucru
vizavi de omul alb. Diavoli fără nici un fel de scrupule, cu inimi
de piatră. Şi acum, după ce ne-aţi învăţat în cele din urmă să fim
la fel de duri şi intransigenţi ca şi voi, vă arătaţi concilianţi şi
blânzi.
Cougar-ul luă o curbă într-un fluierat de cauciucuri. O rază
palidă şi gălbuie de soare ne lumină o clipă feţele.
— Ei bine, poate ne e mai uşor să fim blânzi astăzi, am
declarat eu. Am obţinut tot ce ne-am dorit şi deci ne putem
permite să fim mărinimoşi. Dar oricare ar fi motivul, nu pot să
aprob transferarea acestui manitou în corpul altcuiva, indiferent
de ce rasă este persoana respectivă sau cât de decăzută şi
ticăloasă este ea. Detest să fac aşa ceva.
— În regulă atunci, zise Singing Rock. Mai există o alternativă.
Dar te previn – este mult mai periculoasă.
— Care-i?
— Aşteptăm până ce vraciul iese din corpul lui Karen Tandy.
— Dar asta o va ucide cu siguranţă.
— Da – dar numai într-un anume sens. Propriul ei manitou –
sau spirit – va continua să trăiască în interiorul vraciului. Aşa
încât nu va fi complet moartă.
Ajunsesem deja în Manhattan. Am încetinit şi am oprit la un
semafor.
— Nu te înţeleg.
— Recunosc că nu-i uşor să o faci. Dar imediat ce acest vraci
s-a născut, vom putea să ne ocupăm de el. Va fi ceva palpabil.
Vom putea să-l „înlănţuim” folosind incantaţii şi amulete. Şi apoi
îl putem cu adevărat obliga să-i redea lui Karen propriul ei
manitou.
— Să-l obligăm? Cum?
— Invocând puterea lui Gitche Manitou. Toate manitou-urile
inferioare sunt supuse influenţei Marelui Spirit.
94
 — Dar n-ar putea el face acelaşi lucru – şi să te ucidă?
Singing Rock trase gânditor şi tacticos din trabuc.
— Bineînţeles că da. Dar e un risc pe care trebuie să mi-l
asum.
— Şi ţi-l asumi?
— Dacă preţul merită...
— Cam cât ar fi acest preţ?
— Douăzeci de mii de dolari.
M-am strâmbat.
— O.K. Nu te învinovăţesc pentru aşa ceva. Dar eu unul aş
dori o sumă cu mult mai mare pentru a-mi pune pielea la bătaie.
— În acest caz, conchise Singing Rock aruncând restul de
trabuc pe fereastra maşinii, să zicem treizeci de mii.

Acum totul depindea de părinţii lui Karen Tandy. Nimeni

altcineva nu ar fi putut plăti suma cerută de Singing Rock şi
nimeni altcineva nu ar fi putut să-i dea acestuia undă verde. L-
am luat pe Singing Rock în apartamentul meu de pe Tenth
Avenue şi în timp ce el făcu un duş şi bău o ceaşcă de cafea, eu
i-am sunat pe părinţii lui Karen. Le-am spus cine eram şi ei mă
invitară la masă. Am sperat din toată inima să nu le rămână
îmbucăturile în gât în momentul când vor auzi propunerile lui
Singing Rock.
Am ajuns la apartamentul doamnei Karmann pe la ora unu.
Geamgiul fusese pe acolo în acea dimineaţă, aşa încât fereastra
făcută ţăndări în cursul şedinţei noastre de spiritism era acum
înlocuită. Înăuntru, cald şi plăcut, în schimb atmosfera era
penibilă şi tensionată.
Jeremy Tandy era un individ imperturbabil, blond, de vreo
cincizeci şi cinci de ani. Purta un costum negru impecabil şi o
cămaşă albă, imaculată. Expresia feţei avea ceva din trăsăturile
de spiriduş ale lui Karen, dar mult mai mature şi dure.
Soţia sa, Erica Tandy, era o femeie delicată, slăbuţă cu păr
castaniu şi ochi mari. Costumul negru – fără îndoială un Dior –
contrasta evident cu bijuteriile simple de aur. Am rămas fascinat
de unghiile ei lungi şi strălucitoare şi de ceasul de aur Piaget,
unul de 5000 de dolari.
Mai era prezentă şi doamna Karmann, învârtindu-se de colo-
colo şi încercând să-i facă pe toţi să se simtă bine. Dar nu
trebuia să se fi deranjat câtuşi de puţin. Toţi eram încordaţi şi
95
neliniştiţi şi nici cele mai interesante subiecte de bârfă nu ar fi
înviorat atmosfera.
— Mă numesc Harry Erskine, am zis eu strângând mâna lui
Jeremy Tandy cât mă ţineau puterile. Şi iată-l pe domnul Singing
Rock din South Dakota.
— Singing Rock e de ajuns, declară indianul.
Ne-am aşezat pe fotolii şi pe sofa, iar Jeremy Tandy ne-a
servit cu ţigări.
— Doctorul Hughes m-a informat că sunteţi interesaţi în cazul
fiicei mele. Dar până acum nu mi-a spus nici cine sunteţi şi nici
cu ce vă ocupaţi. Ce-aţi zice să mă luminaţi şi pe mine în
această problemă?
Am tuşit.
— Domnule Tandy... doamnă Tandy. Multe din cele ce vă voi
spune vi se vor părea trase de păr. Dar pot să vă asigur că la
început – când am aflat despre ce se întâmplă aici – am fost şi
eu la fel de sceptic. Probele sunt însă atât de copleşitoare, încât
oricine cunoaşte cât de cât starea în care se află fiica
dumneavoastră trebuie să admită că probabil – nu pot să zic
categoric – acesta este adevărul.
Încetul cu încetul, le-am explicat despre prima vizită pe care
mi-a făcut-o Karen şi despre visele ei. Le-am spus cum am
descifrat enigma corăbiei olandeze şi cum Amelia a invocat
spiritul vraciului. Le-am vorbit despre reîncarnarea acestor vraci
şi despre vizita noastră la locuinţa din Albany a doctorului Snow.
În cele din urmă, le-am prezentat pe Singing Rock, punându-i în
temă cu propunerea sa şi cu preţul cerut.
Jeremy Tandy mă ascultă impasibil. Din când în când sorbea
câte o înghiţitură de whisky, fumând ţigară de la ţigară fără ca
nici un muşchi al feţei să-i trădeze starea psihică.
După ce am terminat, se lăsă pe spate în fotoliu şi-şi privi
soţia. Aceasta părea buimăcită şi confuză, fapt care mi se părea
de altfel normal în condiţiile date. Spusă sec şi pe şleau,
fantasmagoria asta era cam greu de înghiţit.
Jeremy Tandy se aplecă în faţă şi mă privi drept în ochi.
— Este o escrocherie? întrebă el scrâşnind din dinţi. Dacă
este, spune-mi deschis chiar acum şi voi uita toată întâmplarea.
Am clătinat din cap.
— Domnule Tandy, recunosc că totul pare incredibil, dar dacă
îl sunaţi pe doctorul Hughes, acesta vă va spune aceeaşi
96
poveste. Şi veţi avea o garanţie de netăgăduit că nu-i vorba
deloc de o escrocherie. Nu trebuie să plătiţi nimic până ce Karen
nu se va face bine. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci
Singing Rock a eşuat – eventualitate în care oricum nu va mai
avea nevoie niciodată de bani. Pentru că dacă nu reuşeşte s-ar
putea să moară.
Singing Rock încuviinţă din cap cu un aer grav.
Jeremy Tandy se ridică şi începu să umble ca o pumă într-o
cuşcă.
— Fata mea e bolnavă, izbucni el. Mi s-a spus că e pe moarte.
Că e pe punctul de a da naştere unui vraci indian ce are nu mai
puţin de trei sute de ani. Şi acum aflu că trebuie să angajez un
alt vraci pentru a scăpa de primul – afacere care mă mai şi costă
treizeci de mii de dolari.
Se întoarse spre mine.
— Recunoaşte şi dumneata – nu-i aşa că totul e o mare
vrăjeală, un mare rahat?
Am încercat să nu-mi pierd cumpătul.
— Domnule Tandy, ştiu că totul pare o nebunie. Dar ce-ar fi
să-i telefonaţi totuşi doctorului Hughes? Este expert în tumori,
recunoscut pe plan mondial. Cunoaşte mai multe lucruri despre
tumori decât ştiu eu despre metroul New-York-lui şi călătoresc
cu el de când eram de-o şchioapă. Telefonaţi-i. Vedeţi ce spune.
Dar nu pierdeţi prea mult timp pentru că fiica dumneavoastră e
pe moarte, şi din câte cunoaştem până în acest moment, nu
există decât o singură cale pentru a o salva.
Jeremy Tandy se opri şi se holbă la mine pieziş.
— Chiar vrei să spui că nu glumeşti?
— Nu, domnule Tandy, nu glumesc câtuşi de puţin. Sunt
foarte serios. Întrebaţi-o pe doamna Karmann. A văzut şi ea
acea figură materializându-se din lemnul mesei, nu-i aşa,
doamnă Karmann?
Aceasta aprobă din cap.
— Jerry, e adevărat. Am văzut-o cu proprii mei ochi. Am
încredere în domnul Erskine. Nu minte.
Doamna Tandy se întinse şi-şi apucă soţul de mână.
— Jerry, dragul meu... dacă aceasta e singura cale, atunci
trebuie s-o facem.
Urmă o tăcere îndelungată. Singing Rock scoase o batistă din
buzunar şi-şi suflă zgomotos nasul. Mi s-a părut caraghios – nu
97
mi-aş fi imaginat niciodată că un vraci indian care se respectă ar
fi avut nevoie de batiste.
În cele din urmă, Jeremy Tandy ridică mâinile spre cer.
— În regulă, declară el. Aţi câştigat. Tot ce vreau este să-mi
văd fiica teafără şi nevătămată şi dacă puteţi reuşi aşa ceva,
atunci aţi făcut rost de şaizeci de mii de dolari.
— Treizeci de mii sunt de ajuns, replică Singing Rock – şi în
acel moment am avut impresia că Jeremy Tandy a realizat
definitiv că manitou-ul cu pricina era ceva real.

După ce am luat masa, am plecat împreună cu Singing Rock

spre Spitalul „Sisters of Jerusalem”. Lui Karen i se
administraseră sedative puternice şi un infirmier stătea tot
timpul lângă patul ei. Doctorul Hughes ne conduse în rezerva ei
şi pentru prima dată Singing Rock putu să vadă ce duşman avea
să înfrunte. Rămase la o distantă respectuoasă de manitou,
fixându-l cu o privire neliniştită pe deasupra măştii chirurgicale
de pe faţă.
— Pfui, făcu el încet. Cu adevărat ceva interesant...
Jack Hughes se apropie de el.
— Ce crezi? se interesă el nervos.
— Ca să folosesc o expresie răsuflată dintr-un film vechi cu
cowboy, doctore Hughes, trebuie să stăpâneşti o mulţime de
vrăji... Am întâlnit destule lucruri stranii, dar aşa ceva...
— Haideţi, zise Jack, să ieşim de aici.
Ne-am întors în biroul său şi ne-am aşezat în fotolii. Singing
Rock trase o batistă de hârtie de pe masă şi-şi şterse fruntea.
— Ei bine, întrebă Jack, care-i planul de bătaie?
— Primul lucru necesar să-l ştiţi este că nu mai avem mult
timp la dispoziţie. După rapiditatea cu care se dezvoltă acest
manitou, va trebui să fim gata de acţiune cel mai târziu mâine.
Ceea ce avem de făcut este să trasăm un cerc magic în jurul
patului, aşa încât vraciul nostru să nu poată ieşi din el după ce
se naşte. Vom câştiga astfel un timp preţios pentru a-mi permite
să încerc să-l supun prin propriile mele vrăji. Cel puţin, aşa sper.
Dar s-ar putea să fie destul de puternic pentru a ieşi din orice
cerc pe care sunt eu capabil să-l trasez. Nu ştiu încă – şi nu voi
şti cu certitudine – până nu va ieşi la lumina zilei. Depinde cât
de mult l-au afectat razele X. Vraja iniţială cea de care s-a folosit
pentru reîncarnare – este cea mai puternică pe care a putut-o
98
face în 1650. Vrăjile noi... ar putea fi împiedicate de infirmitatea
pe care i-aţi produs-o.
Pe de altă parte, ar fi posibil ca aceasta să nu-l stingherească
câtuşi de puţin. Nu ne putem baza pe aşa ceva. Din contra,
poate ea l-a făcut mai răzbunător, iar vrăjile sale au devenit mai
periculoase ca niciodată.
Jack Hughes oftă.
— Nu eşti foarte încrezător...
— Cum naiba să fiu? replică Singing Rock. Suntem ca-n
povestea cu David şi Goliat. Dacă-l pot lovi cu o piatră din
anemica mea praştie, s-ar putea să am noroc şi să-l dobor. Dacă
nu-l nimeresc, atunci mă va face una cu pământul.
— Ai nevoie de ceva? l-am întrebat eu. Vreun ajutor ocult?
Singing Rock clătină din cap.
— Am luat cu mine tot ce aveam nevoie. Harry, dacă ai putea
aduce valiza mea cea mică din maşină, încep imediat să trasez
cercul. Cel puţin aşa vom obţine o oarecare protecţie.
Doctorul Hughes ridică receptorul şi chemă un infirmier. Când
acesta sosi, îl trimise în subsol, acolo unde-mi lăsasem maşina,
pentru a aduce valiza.
— Orice aţi face, spuse Singing Rock, nu trebuie să mişcaţi din
loc corpul lui Karen Tandy după ce vraciul l-a părăsit. Şi nu
trebuie nici măcar atins – sub nici un motiv. Dacă o faceţi – chiar
extrem de uşor – atunci şansele ca manitou-ul ei să se poată
întoarce şi să fie reînsufleţit vor fi practic nule.
— Să presupunem că însuşi vraciul îl deplasează..., am
început eu.
Singing Rock făcu o figură nefericită.
— Dacă se va întâmpla aşa ceva, atunci probabil ne pierdem
timpul degeaba.
Jack Hughes întrebă:
— Eu nu înţeleg de ce nu-l putem împuşca pur şi simplu. La
urma urmei, e doar o fiinţă umană în carne şi oase.
— În acest caz vom strica tot ce vrem să facem, răspunse
Singing Rock. Dacă-l împuşcăm, atunci spiritele sale se vor
îndrepta spre ceea ce indienii obişnuiau să numească Veşnicele
Plaiuri ale Vânătorii – Raiul lor. Propriul său spirit, cel al lui Karen
şi toate celelalte obţinute de el în timpul a cine ştie câte vieţi
pământene. Dacă-l ucidem în felul propus de dumneata, atunci
Karen Tandy va fi pierdută pentru totdeauna. Vraciul e cel care-i
99
stăpâneşte manitou-ul şi numai el îl poate elibera. Voluntar sau
de nevoie.
— Şi nu crezi că există vreo posibilitate ca acest lucru să se
întâmple în mod voluntar? întrebă Jack Hughes.
— Nici măcar una singură.
— Atunci care ar putea fi şansele noastre de a-l obliga s-o
facă?
Singing Rock se scărpină în creştetul capului cu un aer
gânditor.
— Trei la sută. Asta dacă am noroc.
Chiar în acel moment intră infirmierul cu valiza. Singing Rock
o luă, o aşeză pe biroul doctorului Hughes şi o deschise. Din
câte mi-am putut da seama era plină de oase, şuviţe de păr şi
pacheţele cu un soi de pulbere.
— O.K., spuse el. Totul e aici. Haideţi să trasăm cercul ăla.
Am coborât din nou şi am intrat în rezerva lui Karen Tandy.
Aceasta zăcea exact în aceeaşi poziţie, cu faţa albă ca varul;
umflătura din spate îi ajungea în prezent până la talie. Singing
Rock nu-i acordă nici o atenţie, fiind preocupat cu alegerea unor
oase şi punguliţe cu prafuri din valiză şi dispunerea lor într-o
anumită ordine pe podea.
Vreau să înţelegeţi că din momentul în care am trasat acest
cerc, el nu trebuie atins în nici un fel. Puteţi să păşiţi peste el,
dar trebuie să fiţi extrem de atenţi pentru a nu întrerupe linia.
Altfel nu mai are nici o putere.
Doctorul Hughes zise:
— În regulă. Mă voi ocupa-personal ca oricine intră aici să
cunoască acest lucru.
Singing Rock se lăsă în patru labe şi trasă o dâră circulară de
praf roşu dintr-un pacheţel de hârtie de jur împrejurul patului.
Apoi, în interiorul acesteia, trasă o altă dâră dintr-un praf alb. La
intervale regulate aşeză o serie de oase umane bine uscate şi
rosti o incantaţie cu o voce moale. În cele din urmă, în jurul
cercului dispuse tot felul de şuviţe de păr omenesc – vechi
scalpuri aparţinând totemului tribului său.
— Gitche Manitou, te rog protejează-mă, se rugă el. Gitche
Manitou, ascultă-mi rugămintea şi protejează-mă!
În timp ce rostea aceste cuvinte, am simţit un curent rece în
spatele meu. Pe pat Karen deschise un ochi şi-l fixă pe Singing
Rock cu o privire rea şi duşmănoasă.
100
 — Singing Rock, i-am atras eu atenţia arătând cu degetul în
direcţia aceea.
Indianul se întoarse şi întâlni privirea încărcată de ură a
singurului ochi deschis.
Lingându-şi buzele cu o mişcare nervoasă, se adresă lui Karen
cu o voce calmă dar nefirească.
— Cine eşti? De unde vii?
Urmă o tăcere, apoi Karen Tandy şopti răguşit:
— EU... sunt... mult... mai puternic... decât tine. Vrăjile...
tale... nu... au... nici... o... influenţă... asupra... mea. Curând...
te... voi... ucide..., fratele meu... mai... tânăr.
— Care-i numele tău? întrebă Singing Rock.
— Numele meu... este... Misquamacus. Curând... te voi...
ucide... fratele meu... mai tânăr... venit... din preerie.
Agitat, Singing Rock făcu un pas înapoi, holbându-se fix la
acel singur ochi. Chiar şi după ce acesta se închise, el continuă
să-şi frece mâinile de halatul alb, pradă unei vizibile emoţii.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu.
— E Misquamacus, şopti el ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-l
audă cineva. E unul dintre cei mai renumiţi şi puternici vraci din
toate timpurile.
— Ai auzit de el?
— Oricine ştie câte ceva despre magia indiană a auzit de el.
Chiar şi Sioux-ii au auzit de el cu mult înainte de venirea omului
alb. Era considerat drept cel mai mare vrăjitor, fiind în legătură
cu manitou-uri şi demoni pe care nici un alt vraci nu ar fi
îndrăznit vreodată să-i invoce.
— Şi ce înseamnă acest lucru? se interesă neliniştit Jack
Hughes. Înseamnă cu nu-l poţi înfrunta?
Singing Rock transpira sub masca chirurgicală.
— Oh, bineînţeles că pot să-l înfrunt. Dar nu am prea multe
şanse de izbândă. Se spune că Misquamacus era capabil să aibă
în puterea sa chiar şi spiritele cele mai răuvoitoare şi mai
străvechi. Există câteva manitou-uri atât de antice şi rele, încât
în momentul când primii albi au ajuns în America, ele erau
cunoscute de către majoritatea triburilor doar din legende şi
poveşti. Dar Misquamacus le invoca adesea pentru propriile sale
scopuri. Dacă acest lucru se va întâmpla şi astăzi, atunci nici nu
pot să mă gândesc ce se va petrece.

101
 — Dar ce poate face un spirit? l-am întrebat eu. Sunt ele în
realitate capabile să facă rău unor oameni care nu cred în
existenţa lor?
— Desigur. Doar pentru că dumneata nu crezi că un tigru e pe
cale să te mănânce, acest lucru nu-l va împiedica s-o facă în
realitate, nu-i aşa? Din momentul în care aceste manitou-uri au
fost chemate în lumea reală, ele au existenţă şi puteri fizice.
— Sfinte Dumnezeule! exclamă doctorul Hughes.
Singing Rock pufni pe nas.
— Nu el te va ajuta. Aceşti demoni nu au nici cea mai mică
legătură cu creştinismul. Poţi lupta contra demonilor creştini cu
ajutorul apei sfinţite şi a crucifixelor, dar în cazul nostru tot ce
vei obţine este ca demonii să-ţi râdă în nas.
— Acest cerc, am zis eu arătând cu degetul spre respec tiva
figură geometrică alcătuită din prafuri şi oase. Crezi că-l va opri?
Singing Rock clătină din cap.
— Nu cred. Oricum, nu mai mult de câteva minute. Dar s-ar
putea să câştig exact timpul necesar pentru a încerca alte vrăji
mai puternice, care să-l întârzie o perioadă mai îndelungată de
timp. Pe de altă parte, Misquamacus era unul din cei mai dibaci
vraci în trasarea unor astfel de cercuri, fiind capabil să oprească
cu ajutorul lor pe cele mai teribile spirite. Acest cerc este cel
mai puternic pe care-l pot eu face, dar el va şti cum să-l
neutralizeze fără nici un fel de greutate.
— Mă tem pentru Karen, zise Jack Hughes. Dacă în această
cameră se va desfăşura o bătălie în toată regula între vrăjitori,
crezi că ea va reuşi să supravieţuiască?
— Doctore Hughes, replică indianul, aceasta va fi o luptă pe
viaţă şi pe moarte. Dacă eu voi câştiga, atunci ea va supravieţui.
Dacă nu, atunci nu vă pot garanta cine va rămâne în viaţă.
Având ca adversar un vraci atât de puternic ca Misquamacus,
putem muri cu toţii. Mi se pare că n-aţi înţeles încă ce sunt
aceste manitou-uri. Când am afirmat că sunt puternice, nu m-
am referit doar la faptul că sunt în stare să omoare un om. În
momentul când scapă din Iad fără ca cineva să le ţină sub
control, ele sunt capabile să şteargă de pe faţa pământului
acest spital, acest cvartal de locuinţe sau chiar întregul oraş.
— Ei haide, domnule, fii serios, râse Jack.

102
 Singing Rock controlă încă o dată cercul şi apoi ne făcu semn
să ieşim din cameră. Odată ajunşi pe coridor, ne-am smuls
măştile de pe feţe şi ne-am descheiat halatele.
— Tot ce pot să vă spun este... aşteptaţi şi veţi vedea,
conchise Singing Rock. Şi acum mi-ar prinde bine o mâncare
caldă şi o bere. Se poate găsi aşa ceva pe aici?
— Haideţi cu mine, zise Jack Hughes. Va fi o noapte lungă,
deci nu strică să ne facem plinul.
M-am uitat la ceas. Cinci şi cinci minute. Mâine pe la această
oră vom şti dacă am câştigat sau nu. Dacă nu, atunci nici nu
voiam să-mi imaginez cum va arăta seara de marţi.
Când ne-am întors de la masă, locotenentul Marino de la
poliţia New York-eză mă aştepta în biroul doctorului Hughes.
Stătea răbdător într-un fotoliu, cu mâinile încrucişate pe stomac
şi cu părul negru tuns perie, asemănător cu cel al lui Mickey
Spillane1 de dinaintea vizitei săptămânale la frizer.
— Ce mai faceţi, domnule Erskine? zise el, ridicându-se pentru
a-mi strânge mâna.
L-am privit circumspect.
— Doreaţi ceva de la mine, domnule locotenent?
— Oh, aşa şi aşa. Dumneavoastră trebuie să fiţi doctorul
Hughes, aşa-i, domnule? Locotenent Marino, se recomandă el
arătându-şi insigna.
— Şi acesta este Singing Rock, am zis eu, prezentându-i-l pe
indian.
— Încântat de cunoştinţă, replică locotenentul. Urmă o serie
generală de strângeri de mâini.
— S-a întâmplat ceva? am zis eu. O nouă problemă?
— I se poate zice şi aşa. Cunoaşteţi două persoane numite
Amelia Crusoe şi Stewart MacArthur?
— Bineînţeles, sunt doi vechi prieteni. Care-l necazul cu ei?
— Sunt morţi. În această dimineaţă a izbucnit un incendiu în
apartamentul lor din Village şi ambii au fost ucişi.
Am început să tremur şi am simţit cum îmi vine rău. Am
bâjbâit după un scaun şi m-am lăsat pe el. Jack scoase sticla de
bourbon şi-mi turnă un pahar din care am tras o duşcă

1
Cunoscut autor de romane poliţiste, născut în 1918, creatorul detectivului
particular Mike Hammer; romanele sale se caracterizează prin violenţă, sadism
şi sex (n.tr.)
103
zdravănă. Locotenentul îmi întinse o ţigară şi mi-o aprinse. Când
am vorbit, vocea îmi era uscată şi răguşită.
— Dumnezeule, dar e cumplit. Cum s-a întâmplat?
— Nu ştim, ridică din umeri Marino. Speram ca dum-
neavoastră, să aveţi, poate, vreo idee în această privinţă.
— Adică cum? Cum te-aş putea lămuri eu, când abia am aflat
despre întâmplare?
Locotenentul se aplecă în faţă cu un aer confidenţial.
— Domnule Erskine, sâmbătă dimineaţă, o doamnă în vârstă
pe nume Herz a căzut pe scări şi a decedat. Astăzi e luni. Un
bărbat şi o femeie sunt cuprinşi de un şuvoi straniu de flăcări în
propriul lor apartament şi mor şi ei. Toate aceste trei persoane
au ceva în comun: sunt prietenii dumitale. Ei bine, sunteţi de
acord că am toate motivele pentru o anchetă de rutină, sau nu?
M-am lăsat pe spătarul scaunului. Mâinile îmi tremurau de
parcă aş fi avut boala lui Parkinson.
— Bănuiesc că ai dreptate. Dar am un martor care poate
depune mărturie în ce loc eram azi dimineaţă. Mă aflam în
aeroportul LaGuardia aşteptându-l pe Singing Rock, aici prezent,
să sosească cu avionul din South Dakota..
— E adevărat? i se adresă locotenentul.
Singing Rock încuviinţă din cap. Părea gânditor şi preocupat şi
mă întrebam ce punea la cale în mintea sa.
— O.K., conchise Marino, ridicându-se. E tot ce doream să
ştiu. Îmi pare rău că a trebuit să vă aduc o veste atât de
proastă.
Tocmai se pregătea să plece când Singing Rock îl apucă de
braţ:
— Locotenente, ştiţi ce s-a întâmplat de fapt cu cei doi?
— Greu de spus. S-ar părea că focul a izbucnit instantaneu –
mai mult un fel de bombă decât un foc. Cei doi au fost
transformaţi pur şi simplu în cenuşă. Căutăm urme de explozibil,
dar neînregistrându-se nici o pagubă materială, nu ştiu dacă
vom găsi ceva. S-ar putea să fi fost vreo defecţiune la vreun
cablu electric sau ceva în genul ăsta.
— În regulă, locotenente, rosti liniştit Singing Rock.
Marino se îndreptă spre uşă.
— Domnule Erskine, v-aş fi recunoscător dacă nu aţi părăsi
oraşul o zi sau două. Aş vrea să ştiu unde vă pot găsi dacă voi
mai avea nevoie de informaţii suplimentare.
104
 Desigur, i-am spus eu cu o voce moale. Pe aici, prin apropiere.
De îndată ce poliţistul plecă, Singing Rock se apropie de mine
şi-şi lăsă o mână pe umărul meu.
— Harry, îmi pare rău. Dar acum ştim exact cu cine luptăm.
— Doar nu crezi că...
— Nu, nu cred, răspunse el, ştiu. Prietenii tăi l-au supărat pe
Misquamacus invocându-l la acea şedinţă de spiritism. Probabil
că a aflat de foarte puţin timp cine sunt cei ce au îndrăznit să-l
cheme de la hotarele Iadului. Misquamacus e fără îndoială
capabil să folosească acest tip de foc. În limbajul nostru, el se
numeşte „trăsnetul-care-vede” pentru că acţionează complet-
selectiv. Loveşte numai pe acei oameni pe care vrăjitorul
doreşte să-i omoare.
Doctorul Hughes se încruntă.
— Dar şi Harry a luat parte la acea şedinţă de spiritism. De ce
Misquamacus nu i-a făcut şi lui acelaşi lucru?
— Din cauza mea, replică Singing Rock. Nu sunt eu cel mai
mare vraci din câţi au existat vreodată, dar sunt protejat contra
vrăjilor simple de amuletele mele, iar cei care-mi sunt prieteni şi
se află în jurul meu sunt şi ei apăraţi la rândul lor. Bănuiesc că
nefiind încă reîncarnat complet, Misquamacus nu este
deocamdată capabil de a-şi folosi întreaga putere. E doar o
părere, desigur.
— Nu-mi vine să cred aşa ceva! rosti Jack Hughes. Trăim într-o
eră a tehnologiei şi iată că o creatură venită de undeva dintr-un
trecut nebulos – trei sute de ani! – poate omori o persoană
aflată la câteva mile depărtare cu o undă de foc. Ce naiba se
întâmplă aici? Despre ce-i vorba?
— Despre magie, răspunse calm Singing Rock. Adevărata
magie este dată de modul cum oamenii se folosesc de mediul în
care trăiesc – roci, copaci, apă, pământ, foc şi cer. Dar şi de
spirite, de manitou-uri. În zilele noastre, toţi am uitat prin ce
mijloace am putea invoca aceste elemente, chemându-le în
ajutor. Am uitat cum să ne folosim de adevărata magie. Dar
lucrul e pe deplin realizabil. Spiritele sunt tot acolo, aşteptând
să fie invocate. Pentru un spirit, un secol nu înseamnă mai mult
decât o milisecundă pentru noi. Ele sunt nemuritoare şi
răbdătoare, însă puternice şi înfometate. Doar un bărbat foarte
viguros şi brav le poate chema din străfundurile Iadului. Şi este

105
nevoie de unul şi mai puternic pentru a le trimite înapoi şi a
sigila poarta prin care au trecut.
— Ştii ceva, Singing Rock? zise doctorul Hughes. Când te aud
vorbind aşa, simt într-adevăr că mă ia cu fiori.
Indianul îl privi cu un aer dogmatic.
— Ai toate motivele să te treacă fiorii. Pentru că acesta e
probabil lucrul cel mai înfiorător întâmplat vreodată.

Capitolul 6
În spatele ceţurilor
Singing Rock şi cu mine am hotărât să facem de gardă cu
schimbul la căpătâiul lui Karen Tandy în acea seară de luni.
Convenisem amândoi că doctorul Hughes trebuia să meargă
acasă pentru un somn de o noapte, căci era absolut necesar să
fie în formă pentru a încerca o re animare urgentă în cazul în
care reuşeam să aducem manitou-ul lui Karen înapoi în corpul
ei.

106
 Am rechiziţionat încăperea aflată chiar lângă cea a lui Karen şi
în timp ce Singing Rock dormea, eu m-am aşezat pe un scaun
tare pe coridor, având tot timpul sub ochi geamul de la uşa bine
închisă a rezervei. Înăuntru, un infirmier stătea lângă pacienta
noastră în caz că ar fi necesitat o îngrijire medicală, dar fusese
prevenit că trebuia să mă cheme imediat ce ar fi observat orice
lucru cât de cât neobişnuit.
Reuşisem să pun mâna pe un exemplar din cartea despre
indienii Hidatsa scrisă de doctorul Snow şi am început să o
citesc la lumina chioară de neon. Mi s-a părut extrem de seacă,
dar fără îndoială foarte bine documentată în ceea ce privea
magia şi vrăjitoria respectivelor triburi.
Pe la două dimineaţa, pleoapele începeau să mi se închidă şi
simţeam ca nu aş fi dorit altceva pe lume decât un duş fierbinte,
o băutură ţeapănă şi zece ore de somn profund. M-am răsucit de
câteva ori în scaun pentru a încerca să mă dezmeticesc puţin,
dar nu trecu multă vreme şi privirea mi se înceţoşă, fiind cuprins
de o moleşeală relaxantă.
Fără să-mi dau seama, am început să moţăi, şi pe măsură ce
somnul îmi devenea profund, am început să visez. Visam că
eram înconjurat de un întuneric cald şi alunecos, dar nu aveam
nici senzaţia de claustrofobie, nici cea de sufocare. Mă simţeam
confortabil – de parcă aş fi fost în pântecele unei femei – şi
faptul acesta îmi dădea putere şi hrană. Mă simţeam de parcă
aş fi aşteptat să se întâmple ceva – de parcă aş fi aşteptat
momentul potrivit. Când acesta ar fi venit, ar fi trebuit să mă
furişez afară din acest loc întunecos şi cald într-unui necunoscut
şi rece. Într-unui înspăimântător şi complet străin.
Mă trezi un sentiment de frică. Cu o privire reflexă, m-am
uitat la ceas pentru a vedea cât timp dormisem. Din câte mi-am
dat seama, nu mai mult de cinci sau zece minute. M-am ridicat
şi m-am apropiat de ferestruică să privesc în camera lui Karen.
Aceasta continua să zacă nemişcată pe pat, acoperită doar cu
un simplu cearşaf care ascundea în cea mai mare parte
umflătura de pe spatele ei. Era încă inconştientă, iar faţa îi era
galbenă şi semăna întru totul cu tigva unei mumii. În jurul
ochilor avea cearcăne purpurii, obrajii erau cumplit de scofâlciţi.
Arăta de parcă ar fi fost în pragul morţii. Numai liniile
pâlpâitoare ale monitoarelor, legate de complicatele aparate

107
aflate în jurul patului, indicau faptul că ceva mai era încă în
viaţă undeva în corpul ei.
Michael, infirmierul de serviciu, stătea cu picioarele
încrucişate sub el, cufundat în lectura unui roman SF – Fata de
pe planeta verde – într-o ediţie broşată. L-as fi schimbat cu
plăcere cu academicul meu volum despre viaţa indienilor
Hidatsa.
M-am întors la scaunul meu incomod şi m-am aşezat. Singing
Rock urma să mă schimbe la orele trei şi eu nu-mi mai găseam
locul de nerăbdare. Mi-am aprins o ţigară şi am început să bat
darabana cu degetele în lemnul tare. La acea oră din noapte
simţeai că întreaga lume e pustie, că te afli singur-singurel într-o
frântură stranie şi secretă de timp – una în care pulsul ţi se
accelerează sau scade, una în care cu fiecare respiraţie te
afunzi tot mai mult într-un vârtej fără fund, plin de vise
monstruoase şi coşmaruri.
Mi-am terminat ţigara, am strivit-o cu vârful pantofului şi m-
am uitat din nou la ceas. Două şi jumătate. Seara trecuse de
mult, iar până dimineaţă mai era încă destulă vreme. Într-un
anume fel, gândul de a-l înfrunta pe Misquamacus în timpul
nopţii era şi mai înfricoşător decât acela de a-i face faţă la
lumina zilei. În timpul nopţii, simţi cum spiritele malefice sunt
mult mai uşor de invocat – şi sunt momente când chiar umbrele,
sau formele ciudate ale hainelor pe care le-ai aruncat pe
speteaza vreunui scaun, pot căpăta o înfăţişare sinistră.
Când eram copil, mă îngrozea ideea de a merge la baie în
puterea nopţii, pentru că însemna să trec pe lângă uşa deschisă
a salonului. Mă înspăimânta gândul că într-o noapte – atunci
când luna avea să-şi trimită razele prin jaluzele ferestrei – urma
să văd oameni stând tăcuţi şi nemişcaţi în fotolii. Fără să
clipească, fără să se mişte şi fără să scoată o vorbă. Foştii
locatari, morţi de mult, relaxându-se ţepeni în fotoliile care le
aparţinuseră odinioară.
Aceeaşi frică o simţeam şi acum. Am început să arunc priviri
furişe de-a lungul coridorului lung şi pustiu, spre a mă încredinţa
că undeva, la o oarecare distanţă, nu apare vreo siluetă
estompată. Am încercat să mă conving că nici o uşă nu se
deschidea singură, încet, încet. Noaptea este domeniul
magicienilor, iar cărţile mele de taroc mă preveniseră, nu o
dată, asupra întunericului, morţii şi acelora capabili de vrăji
108
funeste. Şi în prezent eram pe punctul de a le înfrunta pe toate
trei.
La două patruzeci şi cinci am aprins altă ţigară, lansând
rotocoale de fum în liniştea totală de pe coridor. În acel moment
chiar şi lifturile încetaseră să mai funcţioneze, iar paşii
personalului de serviciu erau înăbuşiţi de covoarele groase de
pluş. Dinspre partea mea, aş fi putut fi complet singur pe lume.
De câte ori îmi schimbam poziţia picioarelor, mă cuprindea frica.
Obosit cum eram, am început să mă întreb dacă întreaga
situaţie era reală sau nu, dacă nu cumva visam sau mi-o
imaginam pur şi simplu. Şi totuşi, dacă Misquamacus nu ar fi
existat, atunci cum de îi cunoşteam numele – şi ce făceam eu
acolo stând singur de veghe pe coridorul unui spital? Am
continuat să fumez şi am încercat să mai citesc câte ceva din
cartea doctorului Snow, însă ochii îmi erau prea obosiţi, aşa
încât am renunţat.
Brusc, un hârşâit uşor de piele pe sticla geamului m-a făcut să
privesc spre uşa rezervei lui Karen. Era un sunet aproape
imperceptibil, ca şi cum cineva ar fi curăţat nişte linguriţe de
argint într-un colţ al casei. Scrââşşştttt... scrââşşşşşş...
Am sărit în sus ca ars cu fierul roşu. O faţă era lipită de
fereastră, o faţă cu nişte trăsături teribil de schimonosite. Ochii
stăteau să-i iasă din orbite, iar dinţii îi erau dezgoliţi într-un
rânjet tăcut şi sadic.
Faţa a rămas acolo preţ doar de o secundă, apoi se auzi un
sunet de lichid împroşcat şi toată suprafaţa sticlei fu mânjită de
sânge. Un şuvoi gros, roşu, izbucni chiar şi prin gaura cheii,,
prelingându-se pe lemnul exterior al uşii.
— Singing ROCCCKKKK! am urlat eu şi m-am năpustit în
camera unde dormea acesta. Am apăsat cu brutalitate pe comu-
tatorul electric şi amicul meu sări brusc în sus, cu o faţă buhăită
de somn şi cu nişte ochi cât cepele de mari din cauza fricii şi a
anticipării a tot ce se putea mai rău.
— Ce s-a întâmplat? izbucni el, rostogolindu-se din pat şi
repezindu-se în coridor.
— O faţă... era la fereastră... doar pentru o clipă. Apoi nu s-a
mai văzut nimic în afară de o mare de sânge.
— A ieşit din corpul lui Karen, zise Singing Rock. Sau aproape
a ieşit. Ceea ce ai văzut la fereastră trebuie să fi fost infirmierul.
— Infirmierul? Dar ce dracu' i-a făcut Misquamacus?
109
 — O veche vrajă indiană. Probabil că a invocat spiritele
corpului şi l-a întors cu interiorul-în-afară.
— Interiorul-în-afară?
Singing Rock mă ignoră. Se întoarse repede în camera sa şi-şi
deschise valiza. Scoase nişte mărgele şi amulete, şi un burduf
din piele plin cu un lichid oarecare. Una din amulete,
reprezentând o faţă fioroasă modelată dintr-o bucată de cupru
verzui şi atârnată de o curea din piele netăbăcită, mi-o trecu pe
după gât. Pe păr şi pe umeri îmi presără o pulbere roşcată şi-mi
atinse pieptul – deasupra inimii – cu capătul unui os lung şi alb.
— Acum eşti destul de bine protejat, zise el. Cel puţin nu vei
păţi acelaşi lucru ca Michael.
— Ascultă-mă, Singing Rock, am protestat eu. Sunt de părere
că trebuie să ne procurăm un pistol. Ştiu că riscăm să o omorâm
şi pe Karen dacă îl împuşcăm pe Misquamacus, dar s-ar putea să
fim nevoiţi s-o facem în ultimă instanţă.
Indianul clătină cu putere din cap.
— Nici vorbă. Dacă-l împuşcăm pe Misquamacus, manitou-ul
său ne va urmări toată viaţa căutând să se răzbune pe noi.
Singurul mijloc de a-l învinge pentru totdeauna este prin magie.
În acest fel nu se va mai întoarce niciodată. De altfel, în orice
gen de vrăjitorie, o armă este mult mai periculoasă pentru
persoana care o foloseşte decât pentru cea asupra căreia se
trage. Haide odată, nu mai avem prea mult timp la dispoziţie.
Mă conduse înapoi spre uşa rezervei lui Karen. Stratul de
sânge de pe ferestruică era în prezent mai subţire, dar nu
puteam distinge înăuntru decât lumina palidă a lămpii de lângă
pat, stacojie din cauza sângelui închegat.
— Gitche Manitou, protejează-ne! Gitche Manitou, protejează-
ne! murmură Singing Rock şi apăsă pe clanţă.
În spatele uşii se afla ceva – un fel de grămadă udă şi
lipicioasă – şi Singing Rock trebui să-şi adune toate forţele
pentru a o da la o parte. În aer plutea un miros greţos de materii
fecale şi alimente vomate, iar picioarele îmi alunecară pe podea
în momentul când am păşit înăuntru. De-abia am aruncat o
privire la ceea ce mai rămăsese din Michael – un morman de
carne de un roşu aprins şi spumos în jurul căruia se încolăceau
vene, intestine şi bucăţi din trahee – şi am simţit cum îmi vine
să dau afară totul din stomac.

110
 Totul era împroşcat cu sânge – pereţii, podeaua şi cearşafurile
de pe pat. În mijlocul acestui spectacol de sânge închegat se
afla Karen Tandy – zvârcolindu-se ca o uriaşă insectă albă ce
încearcă să-şi croiască drum pentru a ieşi din crisalidă.
— Nu mai durează mult, şopti Singing Rock. Karen trebuie să
se fi zbătut şi Michael s-a apropiat pentru a o ajuta. De aceea l-a
omorât Misquamacus.
Încercând să mă abţin de a-mi împrăştia peste tot conţinutul
propriului stomac, am urmărit cu o fascinaţie amestecată cu
groază modul cum umflătura enormă de pe spatele lui Karen
începe să se răsucească şi să se dilate. Devenise atât de mare,
încât corpul fetei părea un fel de stafie de carnaval din hârtie,
iar braţele şi picioarele ei subţiri se ridicau şi coborau în ritmul în
care se mişca bestia înfiorătoare ce era pe punctul de a se naşte
din spatele ei.
— Gitche Manitou, dă-mi putere! Adu-mi în ajutor spiritele
întunericului şi ale puterii. Gitche Manitou, ascultă-mi
rugămintea! Singing Rock începu să execute complicate desene
prin aer cu magicele sale oase lungi, aruncând în acelaşi timp
tot felul de pulberi. Mirosul de ierburi şi flori uscate se amestecă
cu duhoarea persistentă a rămăşiţelor lui Michael şi a sângelui.
Brusc am simţit o înţepătură metalică în cap, însoţită de
aceeaşi senzaţie încercată când inhalam protoxid de azot la
dentist. Întreaga scenă îmi părea extrem de ireală şi mă
simţeam detaşat şi ciudat, ca şi cum aş fi privit, cu ochii mei,
dinspre întunericul unui alt loc. Singing Rock mă apucă de braţ,
moment în care senzaţia începu să se estompeze.
— Face deja vrăji, şopti amicul meu. Ştie că suntem aici şi mai
ştie că vom încerca să-l înfruntăm. Va crea în mintea dumitale
multe lucruri ciudate. Va încerca să-ţi dea senzaţia că nu exişti
în realitate, exact aşa cum a procedat acum câteva secunde. Va
încerca să te facă să-ţi fie frică, să te sinucizi, să te simţi extrem
de singur. Are puterea pentru aşa ceva. Dar toate acestea nu
sunt decât trucuri. Ceea ce trebuie să avem cu adevărat în
vedere sunt manitou-rile pe care le va invoca, pentru că ele sunt
cu adevărat aproape imposibil de oprit.
Corpul lui Karen Tandy era aruncat când într-o parte, când în
cealaltă a patului. M-am gândit că trebuie să fie deja moartă sau
foarte aproape să-şi dea duhul. Gura i se deschidea din când în
când, moment în care scotea un scurt gâfâit, fără îndoială din
111
cauza faptului că vraciul ce i se zvârcolea pe spate, o apăsa pe
plămâni.
Singing Rock mă apucă de braţ.
— Priveşte, zise el cu o voce moale.
Pielea albă de la partea superioară a umflăturii era apăsată
din interior, mişcată parcă de un deget. Acesta acţiona tot mai
puternic şi insistent, încercând să-şi croiască drum cu ghearele
prin ea. Eram incapabil de a face vreo mişcare. Nu-mi mai
simţeam picioarele şi aveam impresia că o să mă prăbuşesc pe
podea în orice moment. Urmăream – aproape fără să văd –
modul în care degetul se răsucea şi se mişca încoace şi încolo,
într-o încercare disperată de a ieşi la lumină.
O unghie lungă străpunse pielea şi un lichid apos şi gălbui, cu
firişoare de sânge în el, ţâşni prin gaură. Ne izbi un miros
puturos şi persistent, asemănător cu cel ai peştelui împuţit.
Punga de pe spatele iui Karen Tandy se dezumfla şi se golea pe
măsură ce lichidul amniotic se scurgea pe cearşafuri.
— Telefonează-i doctorului Hughes – să vină încoace cât de
repede poale, zise Singing Rock.
M-am îndreptat spre aparatul plasat pe un perete, am şters cu
batista sângele de pe el şi am format numărul de interior al
centralei. Când aceasta mi-a răspuns, vocea fetei era atât de
detaşată şi inexpresivă încât părea să vină de pe altă lume.
— Erskine la telefon. Contactaţi-i pe doctorul Hughes. Spuneţi-
i să vină în rezerva domnişoarei Tandy – cât mai repede posibil.
Anunţaţi-l că a început şi că e o urgenţă.
— Da, domnule.
— Telefonaţi-i imediat! Mulţumesc.
— Cu plăcere.
M-am întors să privesc din nou înfruntarea oribilă de pe pat. O
mână negricioasă ieşise deja prin despicătura practicată în
piele, lărgind gaura din ce în ce mai mult, cu un sunet de plastic
sfâşiat.
— Nu poţi să faci ceva acum? am şuierat eu adresându-mă lui
Singing Rock. Nu poţi să arunci o vrajă, asupra lui înainte să iasă
complet de acolo?
— Nu, răspunse acesta. Era foarte calm, dar din tensiunea ce i
se citea pe faţă mi-am dat seama că era şi foarte înfricoşat. Îşi
ţinea pregătite oasele şi pulberile, însă mâinile îi tremurau.

112
 Pe spatele lui Karen apăruse deja o tăietură adâncă de vreo
trei picioare1. Faţa ei – foarte palidă şi asemănătoare cu a unei
moarte – zăcea pe pat acoperită cu sânge coagulat şi lichid
vâscos. Imposibil de crezut că ar mai putea fi vreodată readusă
la viaţă! Părea atât de mutilată şi de plăpândă, iar lucrul care se
năştea din ea atât de puternic şi primejdios...
Din tăietură apăru o altă mână şi pielea se despică şi mai
mult. Încet, încet, un cap şi nişte umeri unsuroşi se iviră din acel
loc şi am simţit cum mă trece un fior pătrunzător prin tot corpul
când am dat ochii cu aceeaşi faţă ce se materializase din lemnul
de cireş al mesei doamnei Karmann. Era Misquamacus,
străvechiul vraci – pe punctul de a renaşte într-o nouă lume!
Părul său lung şi negru era lipit de ţeasta largă cu ulei şi f luid
vâscos. Ochii îi erau complet închişi, iar pielea-i arămie strălucea
din cauza mucozităţilor puturoase ce atârnau pe ea. Pomeţii
erau ieşiţi în afară, iar nasul său puternic coroiat – astupat de
bucăţi de fetus. Cheaguri de mucus atârnau de buze şi de
bărbie.
Singing Rock şi cu mine am urmărit tăcuţi cum Mis quamacus
îndepărta bucăţile flasce din pielea lui Karen de pe torsul său gol
şi unsuros. Apoi vraciul se ridică în mâini şi-şi eliberă şoldurile.
Organele sale genitale erau umflate şi inflamate, ca ale unui
băiat la naştere, dar avea păr pubian, negru, lipit de pântecele
plin de cicatrice.
Misquamacus îşi săltă cu un oarecare efort un picior,
producând un sunet greţos de aspiraţie, ca şi cum ar fi tras o
cizmă de cauciuc dintr-un noroi gros. Apoi urmă celălalt...
Moment în care ne-am dat seama ce malformaţii îi
produseseră expunerea la raze X. În loc de două picioare
musculoase, membrele sale inferioare se terminau exact sub
genunchi în două bonturi împodobite cu degete pipernicite şi
fleşcăite. Tehnologia modernă îl schilodise pe vraci în uterul din
care se născuse!
Cu ochii încă bine închişi, Misquamacus se înălţa încet din
corpul sfâşiat al lui Karen Tandy. Se apucă de bara patului
pentru a-şi susţine propria greutate şi rămase acolo cu
picioruşele sale sfrijite, umplându-şi cu aer plămânii plini de
lichid şi scuipând din gură flegma groasă.

1
Unitate de lungime echivalentă cu 30,48 cm (n.tr.)
113
 Tot ce doream în acel moment era să am o armă în mână
pentru a spulbera în fărâme, pentru totdeauna, această
monstruozitate. Asistasem însă la destule exemplificări ale
puterilor sale oculte pentru a şti că n-aş fi avut absolut nimic de
câştigat. Misquamacus era capabil de a mă hăitui tot restul
vieţii, iar când voi fi murit, manitou-ul său avea să se răzbune pe
mine în cel mai oribil mod posibil.
— Am nevoie de ajutorul tău, îmi spuse încet Singing Rock. De
fiecare dată când rostesc o nouă incantaţie sau vrajă, trebuie să
te concentrezi adânc, gândindu-te doar la succesul ei. Cu
puterile noastre concentrate, s-ar putea să-l oprim în extremis.
Ca şi cum ne-ar fi ascultat conversaţia, schilodul Mis -
quamacus deschise încet un ochi galben, apoi pe celălalt şi ne
fixă cu o privire în care se amestecau curiozitatea, dispreţul şi
ura.
Se uită apoi la podea şi zări cercul magic trasat în jurul
patului, acel cerc format din prafuri roşii şi albe şi din oase.
— Gitche Manitou, rosti cu voce tare Singing Rock. Ascultă-mă
acum şi trimite-ţi forţele pentru a mă ajuta.
Începu să-şi târşâie picioarele şi să danseze făcând tot felul
de semne cabalistice prin aer cu câteva oase. Am încercat să-l
ajut aşa cum mă rugase, concentrându-mă asupra vrăjii. Dar era
greu să-mi desprind privirea de pe creatura rece şi pasivă de pe
pat, ce ne fixa cu o cumplită sete de răzbunare în ochi.
— Gitche Manitou, cânta monoton Singing Rock, trimite-ţi
mesagerii cu chei şi lacăte. Trimite-ţi temnicerii şi paznicii.
Opreşte-l pe acest spirit, întemniţează-l pe Misquamacus.
Ferecă-l cu bare şi lanţuri. Blochează-i mintea şi împiedică-i
vrăjitoriile.
Urmă o lungă incantaţie pe care nu prea am putut s-o
urmăresc, dar am rămas totuşi nemişcat, rugându-mă ca magia
lui să dea roade, iar vraciul de pe pat să fie înlănţuit de forţe
spirituale.
Dar o altă senzaţie ciudată începu să-mi pătrundă în minte –
era ideea că ceea ce făceam noi era inutil şi fără putere, că
lucrul cel mai bun pe care l-am fi putut întreprinde era să-l
lăsăm în pace pe Misquamacus, să-l lăsăm să facă orice ar fi
dorit. El era mult mai puternic decât noi – şi mult mai înţelept.
Mi se părea că era fără rost să continuăm să ne împotrivim lui,

114
pentru că nu avea decât să invoce unul din demonii săi indieni şi
noi ne-am fi găsit un sfârşit oribil.
— Harry, gâfâi Singing Rock. Nu-l lăsa să-ţi pătrundă în minte.
Ajută-mă – am nevoie de sprijinul tău!
Am făcut un efort pentru a-mi aduna gândurile şi a risipi acea
şovăială ce-şi croia drum în creierul meu. M-am întors spre
Singing Rock şi am văzut transpiraţia curgându-i pe obraz,
cutele adâncindu-i-se din ce în ce pe faţă din cauza oboselii şi
încordării nervoase.
— Ajută-mă, Harry, ajută-mă!
M-am holbat la creatura neagră şi hidoasă de pe pat şi mi-am
concentrat orişice fărâmă de voinţă pe care o mai aveam pentru
a-l paraliza. El îmi întoarse privirea, fixându-mă cu ochii săi
galbeni şi sticloşi ca şi cum mă sfida să-l înfrunt. Am încercat să-
mi înving groaza şi să-l ţintuiesc locului cu un suprem efort
mental. Eşti neputincios, mi-am zis eu în sinea mea, nu poţi să
te mişti, nu-ţi poţi duce la bun sfârşit vrăjile.
Şi totuşi, inci după inci, Misquamacus începu să se deplaseze
pe pat. Îşi ţinea tot timpul privirea îndreptată asupra noastră.
Singing Rock uşi împrăştia în continuare prafurile şi-şi agita
oasele lovindu-le unele de altele, dar Misquamacus părea imun
la tot ceea ce făceam noi. Vraciul să lăsă să cadă greoi pe
podea, unde se ghemui în interiorul cercului magic, trăgându-şi
picioruşele diforme sub el. Faţa îi era o mască calmă a urii.
Cu mişcări penibile, folosindu-se de mâini ca o maimuţă,
Misquamacus se apropia de marginea cercului. Dacă acesta nu-l
poate opri, am gândit eu, atunci voi decola prin uşa rezervei
ajungând la jumătatea distanţei dintre New York şi Canada
înainte ca cineva să termine de rostit cuvintele „un laş cu mult
sânge rece”.
Vocea lui Singing Rock devenea tot mai ascuţită.
— Gitche Manitou, ţine-l pe Misquamacus cât mai departe de
mine. Ţine-l în cercul magic! Închide-l şi pune-l în lanţuri!
Misquamacus se opri şi fixă cercul cu o privire distrugătoare.
Pentru o clipă am crezut că era pe punctul de a-l traversa,
aruncându-se asupra noastră. Dar nu – aşezându-se cât putu
mai bine pe podea, îşi închise ochii. Singing Rock şi cu mine am
rămas tăcuţi un moment, apoi amicul meu spuse:
— L-am oprit.
— Adică... nu poate ieşi din cerc?
115
 — Ei, nu – bineînţeles că poate. Dar nu chiar acum. Nu are
destulă putere. Se odihneşte pentru a-şi recăpăta forţele.
— De cât timp are nevoie? Şi cât timp ne rămâne nouă ca să
acţionăm?
Singing Rock aruncă o privire precaută spre corpul gol şi
cocoşat al lui Misquamacus.
— Imposibil de precizat. Poate câteva minute, poate câteva
ore. Oricum, bănuiesc că am invocat destule forţe spirituale
pentru a ne permite treizeci sau patruzeci de minute de linişte.
— Şi acum ce face?
— Aşteptăm. De îndată ce va ajunge aici doctorul Hughes,
cred că va trebui să evacuăm acest etaj al spitalului.
Misquamacus se va trezi nu peste mult timp şi atunci va fi atât
de furios şi răzbunător, încât este aproape imposibil să-i ţinem
piept; nu vreau să-i cadă victimă oameni nevinovaţi.
M-am uitat la ceas.
— Jack trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Ia zi,
chiar crezi că nu trebuie să facem rost de nişte arme?
Singing Rock îşi şterse cu mâna transpiraţia de pe faţă.
— Eşti un american alb tipic. Ai fost crescut la umbra
serialelor western şi poliţiste şi crezi că un pistol e cheia oricărei
probleme. Vrei s-o salvezi pe Karen ori nu?
— Şi tu crezi cu adevărat că mai poate fi salvată? Vreau să
spun... uită-te şi tu la ea.
Corpul nemişcat şi lipsit de orice viaţă a lui Karen Tandy
zăcea într-o poziţie nefirească pe pat. Aproape că n-o mai
recunoşteam pe fata care mă vizitase cu patru zile în urmă,
povestindu-mi despre visele ei pline de corăbii şi ţărmuri
scăldate de lumina lunii.
Singing Rock rosti cu o voce moale:
— După toate legile magiei indiene, ea mai poate fi încă
salvată. Dacă există măcar o singură şansă, trebuie să
încercăm.
— Dumneata eşti vrăjitorul!
În acel moment, doctorul Hughes şi Wolf, celălalt infirmier, se
apropiară tropăind grăbiţi pe coridor. Aruncară o privire la
camera scăldată în sânge şi la forma nemişcată a lui
Misquamacus şi, îngroziţi, făcură un pas înapoi.
— Dumnezeule! exclamă Jack Hughes cu o voce tremurată.
Ce dracu' s-a întâmplat aici?
116
 L-am tras afară din cameră pe coridor.
— L-a ucis pe Michael, am răspuns eu. Stăteam pe scaunul de
acolo când s-a petrecut totul. Prea rapid pentru a putea
interveni. Apoi şi-a croit singur drum din corpul lui Karen.
Singing Rock crede că-l mai putem ţine pe loc o bucată de
vreme cu ajutorul cercului său magic, dar oricum ar fi, avem
puţin timp la dispoziţie.
Doctorul Hughes îşi muşcă buzele.
— Sunt de părere să anunţăm poliţia. Nu mă interesea ză din
ce secol vine creatura asta, dar ea a omorât destui oameni.
Singing Rock interveni energic.
— Dacă chemăm poliţiştii, îi va ucide şi pe ei. Doctore
Hughes, gloanţele nu vor rezolva nimic în acest caz. Am hotărât
să acţionăm într-un anume mod şi aşa vom face. Acum doar
magia ne mai poate ajuta.
— Magie, rosti cu amărăciune în glas Jack. Uite unde am ajuns
– să folosesc magia!
— Singing Rock e de părere că ar trebui să evacuăm tot
etajul, am reluat eu. De îndată ce Misquamacus se va trezi, va
face orice îi stă în putinţă pentru a se răzbuna pe noi.
— Nu e nevoie, replică doctorul. La acest etaj se află doar săli
de operaţie şi de tratament intensiv. Am adus-o pe Karen aici
doar pentru a fi mai uşor de operat în caz de urgenţă. Nu mai
există nici un alt pacient. Tot ce trebuie să facem e să anunţăm
personalul că accesul le este interzis cu desăvârşire.
Am adus mai multe scaune pe coridor şi ne-am aşezat, având
tot timpul sub ochi corpul nemişcat al vrăjitorului. Wolf dădu o
fugă până în biroul şefului său şi se întoarse cu câteva sticle de
bourbon din care ne-am servit fiecare copios. Era de-abia trei şi
patruzeci şi cinci de minute şi ne aştepta o noapte lungă.
— Acum că a renăscut, întrebă doctorul Hughes, cum îi vom
veni de hac? Cum îl vom obliga să renunţe la... ah!... manitou-ul
lui Karen? Din ezitarea sa mi-am dat seama că se jena să
folosească denumirea indiană pentru „spirit”.
— Aşa cum văd eu situaţia, zise Singing Rock, trebuie să-l
convingem într-un fel sau altul că se află într-o situaţie fără
ieşire – ceea ce de fapt e adevărat. Deşi foarte puternic, el este
totuşi un anacronism. Magia şi vrăjitoria pot fi periculoase, dar
într-o lume în care oamenii nu cred în aşa ceva, ele au utilizări
limitate. Chiar dacă Misquamacus ne ucide pe toţi – chiar dacă-i
117
omoară pe toţi cei aflaţi în acest spital – ce va face el în această
lume? Schilodit fizic, e complet neexperimentat în ceea ce pri-
veşte cultura şi ştiinţa contemporană, aşa încât cum-necum va fi
învins. Chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla imediat, mai
devreme sau mai târziu cineva îi va trage un glonţ în cap.
— Şi cum ai de gând să-l convingi de aşa ceva? l-am întrebat
eu.
— Bănuiesc că singura modalitate e de a i-o spune pe şleau,
replică Singing Rock. Unul din voi va trebui să-şi pună mintea la
dispoziţia sa, prezentându-i o imagine mentală a ceea ce
înseamnă cu adevărat lumea modernă.
— Dar nu o va considera o capcană magică? O cacialma? nu
se putu abţine doctorul Hughes.
— Posibil. Dar nu văd ce am putea face altceva.
— Ei, stai aşa, se repezi Jack, întorcându-se spre mine. Mi-a
venit o idee. Harry, îţi aminteşti când mi-ai povestit despre visul
lui Karen – acela despre corabie, ţărm şi toate celelalte?
— Bineînţeles că da.
— Păi ceea ce m-a frapat a fost faptul că acest vis degaja din
el atâta frică. Misquamacus era înfricoşat de ceva. Şi evident că
acel ceva era destul de terifiant ca să-l determine să apeleze la
porcăria aceea de truc cu înghiţirea uleiului încins pentru a se
reîncarna cine ştie când în viitor. De ce crezi că îi era frică?
— Bună întrebare! Ce părere ai, Singing Rock?
— Nu ştiu, răspunse Sioux-ul. S-ar fi putut pur şi simplu să-i fie
frică de moartea venită din mâinile olandezilor. Chiar dacă
manitou-ul unui vraci continuă să trăiască în Iad după moarte,
acest lucru nu înseamnă că ei nu sunt preocupaţi de moarte. Şi
sunt câteva metode de a-i ucide pe vraci astfel ca manitou-urile
să nu li se mai poată întoarce niciodată pe pământ. Poate că
olandezii le cunoşteau şi l-au ameninţat cu aşa ceva.
— Dar n-are nici un sens, replică doctorul Hughes. Am văzut
cu toţii cum se poate apăra Misquamacus. Nici un olandez nu s-
ar fi putut apropia atât de mult de el pentru a-i face vreun rău.
Şi totuşi el era înfricoşat. De ce? Ce puteau avea olandezii în
secolul al şaptesprezecelea care să înspăimânte un vraci de
talia lui Misquamacus?
— Ce-aţi spune de puşti? interveni Wolf. Cu siguranţă că
indienii nu aveau aşa ceva.

118
 — Nu se potriveşte, răspunse Singing Rick. Misquamacus e
destul de puternic pentru a se împotrivi unei arme de foc. Aţi
văzut ce le-a făcut prietenilor lui Harry folosindu-se de
„trăsnetul-care-vede”. Era de ajuns doar să îndrepţi o puşcă
spre el, şi ar fi făcut-o să-ţi explodeze în mână.
— Olandezii erau creştini, am sugerat eu. Crezi că există ceva
în religia creştină în stare să exorcizeze demonii şi manitou-urile
invocate de Misquamacus?
— Nici o şansă. Nimic nu ar fi putut egala puterea străvechilor
spirite indiene.
Doctorul Hughes avea o expresie preocupată, de parcă ar fi
încercat să-şi amintească un lucru de care auzise cu ani şi ani în
urmă. Brusc pocni din degete.
— Acum ştiu. Coloniştii olandezi aveau ceva foarte important,
iar băştinaşii indieni nu – ceva care le ameninţa întreaga
existenţă, ceva ce nu mai întâlniseră până atunci şi deci nu i se
puteau împotrivi.
— Ce anume?
— Bolile, răspunse Jack Hughes. Olandezii au adus cu ei tot
felul de viruşi necunoscuţi pe continentul nord-american. În
special cei de gripă. Triburi întregi au fost şterse de pe faţa
pământului din cauza bolilor europene, deoarece ei neavând
anticorpii necesari, nu rezistau nici la cea mai simplă răceală
sau guturai. Iar vracii nu-i puteau ajuta, necunoscând nici o
vrajă capabilă să funcţioneze împotriva unor lucruri necunos-
cute. Ceva invizibil, mortal şi cu acţiune rapidă. După părerea
mea, de aşa ceva se temea atât de mult Misquamacus.
Olandezii îi exterminau tribul cu un virus pe care nu-l putea
vedea sau înţelege.
Singing Rock părea extrem de surescitat.
— Ai nimerit-o, doctore. Ai dat lovitura!
— Ar mai fi un lucru, am intervenit eu. Nu s-ar putea întâmpla
ca Misquamacus să fie imun astăzi la gripă? Dacă a renăscut în
acelaşi mod în care se naşte un copil normal, ar fi trebuit să
capete anticorpi din sângele lui Karen.
— Nu, nu cred, replică doctorul Hughes. Sistemul său nervos
era împletit cu cel al domnişoarei Tandy, dar vasele lor de sânge
nu erau legate aşa cum sunt cele ale unei mame cu ale
fetusului. Energia căpătată de la ea era doar de natură electrică,
provenind din celulele creierului şi ale sistemului spinal. Aşadar
119
nu se poate pune problema unui amestec real, în sensul fizic al
cuvântului.
— Asta înseamnă, spuse Singing Rock, că am putea să-i
administrăm vraciului nostru un virus al gripei. Sau să-l
ameninţăm că o vom face.
— Bineînţeles, fu de acord doctorul Hughes. Toată treaba nu
durează decât o clipă.
Îndreptându-se spre telefonul din perete, ridică receptorul. Fă-
mi te rog. legătura cu doctorul Winsome, se adresă el
centralistei.
Singing Rock privea în tăcere forma nemişcată a lui
Misquamacus, chircită şi sinistră pe podeaua mânjită de sânge a
rezervei lui Karen Tandy. Într-un anume fel, gândul de a-i
inocula acestei creaturi un virus de gripă nu i se părea o soluţie
prea fericită. Dar în afară de vrăjile sale nu prea mai aveam pe
ce să ne bazăm.
— Doctore Winsome? Jack Hughes. Îmi pare rău că a trebuit
să te trezesc, dar am o problemă urgentă de rezolvat şi am
absolută nevoie de câteva mostre de viruşi.
Urmă o pauză, timp în care doctorul Hughes ascultă ceea ce
mormăia vocea de la celălalt capăt al firului.
— Da, ştiu că este patru dimineaţa, doctore Winsome, dar nu
te-aş fi deranjat dacă nu aş fi fost într-o situaţie disperată. Ai
dreptate. Am nevoie de nişte viruşi de gripă. Ei bine, cât de
repede poţi ajunge aici?
Mai ascultă câteva clipe, apoi agăţă receptorul în furcă.
— Doctorul Winsome vine imediat. Are destui viruşi în
laboratorul lui pentru a îmbolnăvi toată populaţia din Cleveland.
— Poate că ar trebui să încerce şi asta cândva, remarcă
Singing Rock cu un umor neaşteptat.
Era deja patru şi cinci minute şi Misquamacus nu se mişcă de
loc. Deşi aproape extenuaţi, stăteam toţi patru în coridor,
nepierzând din ochi corpul său întunecat, asemănător cu al unui
troll1; mirosul ce emana din rămăşiţele pământeşti ale lui
Michael devenise de nesuportat.
— Cum e vremea afară? l-am întrebat eu pe Jack.
— Rece. Ninge din nou. Sper că doctorul Winsome nu va
întâmpina dificultăţi cu circulaţia.
1
Spiriduş sau pitic înzestrat cu puteri supranaturale în mitologia scandinavă
(n.tr.)
120
 Se mai scurse o jumătate de oră. Curând aveau să se ivească
zorile. Stăteam înghesuiţi unii în alţii, frecându-ne ochii şi
fumând ţigară de la ţigară pentru a rămâne treji. Numai
tensiunea nervoasă mă împiedica să nu moţăi. Nu dormisem de
duminică noaptea – şi atunci doar patru sau cinci ore.
La cinci fără un sfert am auzit un fâsâit în camera lui Karen.
Ne-am ridicat repede privirile. Deşi îşi mai ţinea încă ochii
închişi, Misquamacus părea să se mişte. Singing Rock se ridică
în picioare pregătindu-şi prafurile şi amuletele din oase.
— Am impresia că se trezeşte, zise el. Vocea îi era nesigură.
De data aceasta ştia că străvechiul făcător de minuni îşi
recăpătase aproape toate puterile supranaturale.
Amicul meu păşi precaut în rezervă; noi l-am urmat, stând în
spatele său pentru a-l sprijini la nevoie.
Încet, Misquamacus îşi întinse braţele sale musculoase,
pictate cu semne şi modele magice. Fără a-şi deschide ochii, îşi
înălţă capul şi-şi îndreptă faţa spre noi.
— E treaz? întrebă în şoaptă Jack Hughes.
— Nu ştiu, răspunse Singing Rock. Dar va fi în curând.
Brusc, un sunet asemănător cu răsuflarea unei fiinţe vii se
auzi dinspre pat. Buzele albastre-vineţii ale lui Karen păreau să
se mişte, lăsând aerul să treacă prin ele cu un şuierat sinistru.
— Domnişoara Tandy e încă în viaţă! exclamă Wolf.
— Nu, zise Singing Rock. E Misquamacus. Bănuiesc că are de
gând să ne vorbească prin ea, aşa cum a mai procedat o dată. O
foloseşte ca un microfon pentru a ni se adresa în limba noastră.
— Dar aşa ceva este imposibil, protestă Jack Hughes. Nu este
nici măcar în apropierea ei!
— S-ar putea să fie imposibil din punct de vedere ştiinţific,
replică moale Singing Rock. Dar aici n-avem de-a face cu ştiinţă,
ci cu magie indiană.
Stăteam „smirnă” în timp ce sunetul care ieşea din gâtlejul lui
Karen se amplifica din ce în ce. Apoi ea începu să ne vorbească
în şoaptă, cu o voce cavernoasă şi sleită de puteri, o voce care-
mi îngheţă tot sângele din vine.
— Aţi... încercat... să... mă... înfruntaţi... hiissss, şuieră vocea.
M-aţi... rănit... şi... mă... doare... cumplit... Intenţionez... să...
vă... pedepsesc... pentru... ce... mi-aţi... făcut... ssssssss.
Plămânii ei fără de viaţă îşi pierdură forţele, iar buzele
încetară să-i mai tremure. Ne-am întors să-l privim pe
121
Misquamacus în carne şi oase. Ochii săi galbeni se deschiseră
pe neaşteptate, fixându-ne cu o strălucire de rău augur. Pe chip
i se aşternu acelaşi zâmbet pe care-l arborase în momentul
materializării sale din masa de lemn de cireş.
Singing Rock îşi începu incantaţiile, lovind amuletele din os
unele de altele într-un anume ritm. Dar ne-am dat scama că
vrăjile lui erau nimic în comparaţie cu cele ale lui Misquamacus
de vreme ce lămpile cu neon din rezervă începură să pâlpâie şi
să se stingă unele după altele; peste câteva secunde ne aflam în
cel mai adânc întuneric.
Mi-am întins mâinile încercând să ating braţul unuia din
prietenii mei, dar n-am întâlnit decât vidul. Am îngheţat la
gândul că aş fi putut pune mâna pe faţa încă plină de mucozităţi
a lui Misquamacus.
— Nu vă mişcaţi, şuieră Singing Rock cu o voce înfri coşată.
Nimeni să nu se mişte.
Dar cineva sau ceva se mişca în cameră, târşâindu-şi
picioarele spre noi, încet şi implacabil.

122
 Capitolul 7
Dincolo de crepuscul
Wolf aprinse bricheta şi dând la maxim flacăra galbenă,
lumină camera într-un carusel de umbre hidoase.
Misquamacus, cu un rânjet animalic pe faţa-i lucitoare, stătea
încă chircit în interiorul cercului magic, dar chiar în faţa lui, pe
podea, pulberile roşii şi albe presărate de Singing Rock se
învolburau şi-şi schimbau poziţia ca şi cum ar fi fost pilitură de
fier atrasă de un magnet.
— Rupe cercul! urlă Jack Hughes. Singing Rock – pentru
numele lui Dumnezeu, fă ceva!
Singing Rock făcu un pas înainte, oprindu-se chiar în faţa lui
Misquamacus, doar la câteva picioare depărtare de vraciul
schilod – de care-l despărţea numai dunga pe cale de dispariţie
a cercului magic.
Sioux-ul aruncă încă un pumn de pulbere asupra adversarului
său şi făcu câteva pase prin aer cu oasele ţinute în mână, însă
Misquamacus se mulţumi să schiţeze doar câteva gesturi de
parcă ar fi alungat nişte musculiţe care-l deranjau. Din locul
unde zăcea pe pat Karen Tandy se auzi un râs încet şi oribil,
terminat într-un sâsâit ca cel al unei foaie.
Ultimele urme ale cercului magic dispărură ca prin minune –
între noi şi Misquamacus cel zămislit din Iad nu se mai afla acum
nimic. Nu ştiam dacă să rămân locului sau s-o iau la goană, dar
îmi dădeam seama că Singing Rock avea cumplită nevoie de

123
ajutorul nostru, al tuturor, pentru a-şi duce la bun sfârşit vrăjile,
aşa încât am rămas nemişcat, terorizat de frică.
Gol, Misquamacus se ridică cât de mult fu în stare pe
pipernicitele sale picioare şi-şi întinse larg braţele. De pe
propriile sale buze – cu o voce guturală şi stridentă – izbucni o
lungă incantaţie indiană, încâlcită şi reiterată, însoţită apoi de
un gest brusc al mâinii sale osoase arătând un anume loc din
cameră.
I-am urmărit cu privirea degetul. Era îndreptat spre cadavrul
plin de sânge al lui Michael, infirmierul ucis cu puţin timp
înainte.
Singing Rock făcu rapid un pas înapoi.
— Ieşiţi afară de aici-acum! urlă el şi ne împinse spre uşă.
Chiar în momentul când ieşeam pe coridor, am văzut ceva
care literalmente mi-a făcut să-mi clănţăne toţi dinţii din gură.
Rămăşiţele însângerate ale lui Michael se mişcau: arterele
dezgolite palpitau, nervii dezgoliţi pulsau, iar în plămânii săi
întorşi pe dos ca două baloane de pe care picura apa, aerul
începu din nou să pătrundă.
La lumina gălbuie şi slabă a brichetei lui Wolf, am văzut cum
bucăţile măcelărite şi pline de sânge închegat ce odinioară
constituiseră corpul lui Michael se ridicau tot mai sus. De
undeva din interiorul ţesuturilor sfârtecate ale feţei inversate,
doi ochi apoşi ne ţintuiră cu privirea – doi ochi de calmar,
exemple vii ale unui teribil coşmar submarin.
Apoi, pas cu pas, lăsând după el o urmă zemoasă şi un fel de
membrană vâscoasă, cadavrul lui Michael începu să se
deplaseze în direcţia noastră, mânjind cu sânge tot ce întâlnea
în cale.
— O, Hristoase Dumnezeule, exclamă Jack Hughes cu o voce
disperată şi plină de groază.
Dar Singing Rock nu stătea cu mâinile în sân. Scoţând din
buzunar sticla sa învelită în piele, o destupă şi-şi turnă o parte a
conţinutului în palmă. Cu gesturi largi, semicirculare, aruncă
lichidul magic în aer, peste şi dincolo de rămăşiţele leşului lui
Michael.
— Gitche Manitou, ia viaţa acestei creaturi, murmură el.
Gitche Manitou, răsplăteşte-l pe acest servitor al tău cu moarte.
Cadavrul lui Michael se curbă din mijloc şi căzu în genunchi,
muşchii dezgoliţi scurgându-se în jos pe oasele expuse în
124
prezent privirii noastre. În cele din urmă se prăbuşi – o grămadă
informă lângă uşă.
În interiorul camerei, Misquamacus se pusese din nou pe
lucru. Nu-l mai puteam vedea pentru că flacăra brichetei lui Wolf
se stingea treptat, dar îl puteam auzi cântând şi vorbind,
aruncând în toate părţile oasele şi şuviţele de păr din care
Singing Rock îşi alcătuise cercul magic.
— Wolf, spuse Singing Rock, du-te şi fă rost de câteva
lanterne. Trebuie să fim în stare să vedem ce facem.
Misquamacus poate vedea pe întuneric şi este mai uşor pentru
el să-şi invoce demonii în aceste condiţii. Te rog – grăbeşte-te
cât poţi de mult!
Wolf îmi dădu bricheta fierbinte ce mai pâlpâia încă şi o luă la
fugă de-a lungul coridorului spre lifturi. Aproape că ajunsese la
colţul culoarului când izbucni o dâră de foc alb-albastru,
împrăştiind scântei pe podea şi lăsându-mi o imagine portocalie
pe retină.
— Wolf, strigă Singing Rock. Eşti teafăr?
— Da, domnule! urlă infirmierul. Mă întorc imediat!
— Ce dracu' a fost asta? întrebă Jack Hughes.
— Trăsnetul-care-vede, răspunse Sioux-ul. Harry, aşa au fost
ucişi prietenii tăi. M-am gândit eu că Misquamacus va folosi
acelaşi procedeu de îndată ce Wolf se va îndepărta de mine, aşa
încât l-am deviat.
— Şi totuşi aproape că l-a nimerit, nu se putu abţine Jack.
— De vreme ce a scăpat, nu mai contează, am filozofat eu.
Flacăra brichetei se micşorase între timp atât de mult încât mi-
am încordat ochii pentru a vedea ce se petrece în rezerva lui
Karen Tandy. Era însă imposibil de distins ceva – se auzeau doar
bufnituri şi sunete înfundate.
Întunericul ne învălui din nou. Ne-am pus fiecare mâna pe
umărul vecinului ca să nu ne despărţim şi ca să concentrăm şi
mai mult vraja folosită de Singing Rock. Linţoliul negru care ne
acoperise ochii şi ne împiedica să ne dăm seama ce se întâmpla
în jurul nostru, ne făcu să ne ciulim urechile pentru a prinde şi
cel mai uşor sunet din cameră.
După câteva momente, l-am auzit pe Misquamacus cântând
monoton.
— Ce face? şopti doctorul Hughes.

125
 — Ceva de care îmi era tare frică, răspunse Singing Rock.
Invocă un demon indian.
— Un demon? se miră Jack.
— Nu un demon în sensul european al cuvântului. Dar un
echivalent indian. Unul din cei străvechi.
— Ştii care-i acela? am întrebat eu.
Singing Rock ascultă cât putu mai atent incantaţia guturală.
— Nu ştiu. Foloseşte un nume din limbajul tribului său. Deşi
demonii sunt aceiaşi pe tot continentul nord-american, fiecare
trib are un nume propriu pentru ei. Acesta se numeşte Kahala
sau K'malah – nu sunt prea sigur.
— Cum poţi să lupţi cu el dacă nici nu ştii măcar despre cine
este vorba?
Îmi imaginam în gând faţa lugubră şi trasă de oboseală a
prietenului meu.
— Nu pot. Va trebui să aştept până va apare pentru a-mi da
seama.
Ţinându-ne unul de altul, aşteptam ca străvechiul demon să-şi
facă simţită prezenţa. Prin întuneric distingeam o serie de
luminiţe de un verde pal provenind din rezerva lui Karen, alături
de nişte spirale uşoare de fum.
— A luat foc camera? întrebă doctorul Hughes.
— Nu, răspunse Singing Rock. Manitou-ul se formează din
fum. E ca o ectoplasmă din spiritismul european.
Lumina verde slăbi şi mai multe zgomote se făcură auzite. Era
un sunet asemănător cu cel produs de nişte gheare solzoase
zgâriind podeaua. Apoi Misquamacus începu să vorbească. Dură
cel puţin câteva minute, după care, spre marea mea groază,
cineva îi răspunse. Cineva vorbea cu o voce nepământeană şi
scârţâitoare – una guturală şi plină de cruzime.
— Îi cere demonului să se distrugă, ne lămuri Sioux-ul. Şi
acum, orice aţi face, ţineţi-vă bine unii de alţii şi nu încercaţi să
fugiţi. Altfel veţi ieşi de sub protecţia mea şi demonul vă va
ucide.
Brusc îmi trecură prin minte două versuri din The Rime of the
Ancient Mariner1 referitoare la acel bărbat care, privind o dată
înapoi, nu şi-a mai întors apoi niciodată capul ştiind că „un
duşman înfricoşător / venea tiptil din spate". Zgomotul de
1
Povestea bătrânului marinar (1798), celebru poem romantic al lui S. T.
Coleridge (1772-1834), w. 450-451, ediţia Oxford, 1980, p. 203 (n.tr.)
126
gheare pe podeaua camerei lui Karen începu să se apropie. Prin
obscuritate am început să disting o umbră înaltă şi întunecată
stând în uşă chiar în faţa noastră, dar de cealaltă parte a
coridorului. Era asemănătoare şi totuşi atât de diferită de a unui
om. Privind pe furiş, am văzut ceva ce aducea a gheare şi un fel
de crustă solzoasă.
— Ce es...., şuieră Jack Hughes.
— E demonul numit de noi Şopârla-Arborilor. E manitou-ul rău
al pădurilor, al rezervaţiilor naturale şi al tuturor copacilor.
Bănuiesc că Misquamacus l-a ales special, ştiind că, venind din
preerie, eu am mai puţin control asupra manitou-urilor pădurii.
Fiinţa întunecată din pragul uşii începu să se deplaseze spre
noi scoţând un sunet ascuţit, asemănător cu acela al unei
insecte. Singing Rock aruncă imediat asupra ei o serie de prafuri
şi lichide, agitându-şi în acelaşi timp şi amuletele magice. Mai
erau doar două sau trei picioare între noi şi monstru când acesta
rămase nemişcat.
— Ai reuşit, răsuflă uşurat Jack Hughes. L-ai oprit.
— Nu ne va ucide pentru că vraja mea este prea puternică
pentru el. Dar refuză să se întoarcă de unde a venit fără un
sacrificiu.
— Un sacrificiu? Şi ce dracu' ar dori?
— O mică bucăţică de carne de om – atâta tot.
— Ce? Dar cum putem noi să-i dăm aşa ceva? am exclamat
eu uluit.
— Orice bucăţică e bună, răspunse Singing Rock. De exemplu,
un deget sau o ureche...
— Doar nu vorbeşti serios, l-am întrerupt eu.
— Nu va pleca de aici fără aşa ceva, replică Sioux-ul. Şi eu nu-
i mai pot ţine piept multă vreme. Sau îi dăm ceea ce vrea, sau
vom fi cu toţii sfâşiaţi în bucăţi. Vorbesc foarte serios. Această
creatură are un cioc cumplit, asemănător cu cel al unui
pterodactil sau al unei caracatiţe. Te poate spinteca precum un
sac cu fasole.
— Foarte bine, spuse calm Jack Hughes. Rezolv eu problema.
Singing Rock răsuflă uşurat.
— Mulţumesc, doctore. Totul se va petrece foarte repede.
Întinde-ţi mâna spre el. Degetul mic. Celelalte strânge-le bine.
Voi încerca să-ţi protejez cea mai mare parte a mâinii cu ajutorul
unei vrăji speciale. Imediat ce te-a muşcat, retrage-ţi repede
127
braţul, cât de repede poţi. Altminteri s-ar putea să-l pierzi pe
jumătate.
Am simţit cum doctorul Hughes tremura ca varga în timp ce-şi
întindea mâna spre făptura mătăhăloasă şi întunecată a
Şopârlei-Arborilor. Am auzit scrâşnetul ghearelor tăioase ca
briciul pe podea, pe măsură ce monstrul se apropia tot mai mult
de noi, răsuflând agitat. Un sunet oribil, de excitare maximă şi
ghearele alunecară frenetic pe podea.
Un trosnet de oase frânte cum n-aş mai vrea să aud vreodată.
— Aaaahhhhh, urlă strident doctorul Hughes îndoindu-se
brusc din mijloc şi prăbuşindu-se între noi. În timp ce m-am
aplecat să-l ajut, am simţit cum mă împroaşcă pe mâini şi pe
picioare un şuvoi vâscos de sânge.
— Aaaahh, la naiba, la naiba, aahhh, fir-ar al dracului, zbieră
el. Oh, Dumnezeule mi-a mâncat jumătate din nenorocita asta
de mână! Oh, Hristoase Dumnezeule!!
Am îngenuncheat lângă el şi scoţându-mi batista din buzunar,
i-am legat cât am putut mai bine în întuneric ciotul din care
ţâşnea sângele. Din ceea ce simţeam pe pipăite, ciocul
monstrului zdrobise cel puţin două sau trei degete şi jumătate
din încheietura mâinii. Durerea trebuie să fi fost fără îndoială
cumplită şi Jack Hughes se zvârcolea pe podea în agonie.
Singing Rock îngenunche şi el lângă mine.
— Creatura şi-a luat tălpăşiţa. Pur şi simplu şi-a pierdut
treptat forma şi a dispărut. Dar habar n-am care va fi următorul
spirit invocat de Misquamacus. Acesta a fost doar un monstru
minor. Există manitou-uri mult mai cumplite decât Şopârla-
Arborilor.
— Singing Rock, să-l scoatem pe doctorul Hughes de aici.
— Dar nu-l putem lăsa singur pe Misquamacus. Nu ştiu ce va
face dacă nu rămân lângă el.
— Hughes suferă cumplit. Dacă nu i se acordă de urgenţă
îngrijiri, nu ştiu ce se va întâmpla. Mai degrabă am lăsa-o pe
Karen Tandy să moară decât să-l pierdem pe doctor.
— Nu asta-i problema, replică indianul. Dacă-l lăsăm singur pe
Misquamacus, va distruge tot spitalul. S-ar putea să moară sute
de oameni.
— Oh, Dumnezeule, gemu Jack. Oh, Dumnezeule, mâna mea!
Sfinte Dumnezeule!

128
 — Singing Rock, m-am răstit eu, trebuie să-l scoatem de aici.
Ascultă, crezi că-i poţi face faţă singur lui Misqua macus câteva
minute? Ai putea să ne aperi de acel trăsnet – doar până
ajungem la capătul coridorului? Îl dau în grija unui medic şi mă
întorc imediat înapoi.
— În regulă. Dar nu întârzia prea mult pentru că am nevoie de
cel puţin încă o persoană lângă mine.
L-am ridicat în picioare pe doctorul Hughes şi i-am trecut
mâna rănită după umărul meu. Apoi, pas cu pas, ne-am
îndreptat pe coridor spre lift. Jack gemea la fiecare mişcare şi
auzeam cum picura sângele pe podea. Am simţit cum îmi cresc
puterile şi am zorit pasul.
Nu s-a produs nici un trăsnet şi nici o altă încercare de a ne
opri. Poate că Misquamacus dorea pur şi simplu ca Singing Rock
să rămână singur, ca să se răfuiască numai cu el. Dar din
punctul meu de vedere, nu aveam altă alternativă – doctorul
Hughes era prea grav rănit pentru a rămâne pe acel coridor, şi
cu asta basta!
Am ajuns în cele din urmă la lift. Mica lumină roşie de
deasupra uşii licărea în întuneric şi ani apăsat butonul care
comanda urcarea cabinei. După o pauză interminabilă, liftul se
opri la etajul unde ne aflam, uşile se deschiseră şi noi păşirăm
înăuntru.
Lumina era atât de puternică după întunericul de pe coridor
încât am simţit cum mă dor ochii. L-am aşezat pe doctorul
Hughes pe podea, cu mâna mutilată pe stomac şi m-am
ghemuit lângă el. Peste câteva clipe am ajuns la etajul
optsprezece şi l-am ajutat să iasă din lift.
În faţa biroului său ne aştepta un adevărat „comitet de
primire”. Printre ei, Wolf şi alţi infirmieri, fiecare cu câte o
lanternă în mână. Doi aveau şi arme, ceilalţi răngi şi cuţite. Un
doctor cu o faţă roşie şi un început de chelie, cu ochelari şi cu o
haină albă, stătea alături. Toţi m-au înconjurat imediat şi
ridicându-l uşor pe braţe pe rănit, l-au întins pe o canapea într-
un colţ al biroului. Wolf ceru o trusă de prim ajutor şi nişte
antibiotice, apoi îi administra o doză masivă de novocaină
pentru a-i calma durerile cumplite. Doctorul cu faţa roşie se
apropie de mine şi se prezentă.
— Numele meu e Winsome. Tocmai eram pe punctul de a
coborî pentru a vă ajuta. Ce naiba se întâmplă acolo? Din câte a
129
povestit Wolf, este vorba de un pacient nebun sau ceva în genul
ăsta...
Mi-am şters transpiraţia abundentă de pe frunte. Aici, sub
lumina calmă a dimineţii, tot ce se întâmplase în întunericul
puturos al etajului al zecelea mi se părea complet ireal. Dar
Singing Rock se mai afla încă acolo, singur-singurel, şi eu eram
conştient că trebuie să mă întorc cu un anume ajutor.
— Încântat că aţi putut veni, doctore Winsome. Nu vă pot
explica acum tot ce s-a întâmplat, dar aşa este: jos se află un
pacient foarte periculos. Cu toate acestea nu trebuie să luaţi cu
dumneavoastră pe toţi aceşti oameni înarmaţi...
— De ce nu? Dacă e vorba de un pericol, atunci e nevoie să
ne apărăm, logic, nu?
— Credeţi-mă, doctore Winsome, am spus eu cu o voce
tremurată, dacă coborâţi acolo cu puşti sau alte arme, mulţi
oameni nevinovaţi vor fi răniţi. Am nevoie doar de acel virus de
gripă.
Doctorul Winsome pufăi pe nas.
— Dar e ridicol! Acolo jos e un pacient care şi-a ieşit din minţi,
rănind personalul, şi tot ceea ce vrei dumneata este un virus de
gripă?
— Asta-i tot, am replicat eu. Vă rog, doctore Winsome. Cât
mai repede posibil.
Se holbă la mine cu nişte ochi gata-gata să iasă din orbite.
— Nu-mi amintesc ca dumneata să ai vreo autoritate în acest
spital, domnule. Mi se pare că cea mai bună soluţie pentru mine
şi pentru toţi ceilalţi membri ai personalului este să mergem
imediat acolo şi să-l facem inofensiv pe acel pacient, înainte ca
el să mai muşte şi pe alţii.
— Dar nu înţelegeţi! am urlat eu extenuat. Nu...
— Aici chiar că ai dreptate, mă întrerupse doctorul Winsome.
Nu înţeleg absolut nimic. Wolf, eşti gata cu lanternele acelea?
— Imediat, domnule doctor, răspunse infirmierul.
— Wolf, l-am interpelat eu. Dumneata ai văzut ce s-a
întâmplat acolo. De ce nu le povesteşti?
Infirmierul ridică din umeri.
— Tot ce ştiu este că doctorul Hughes a fost rănit de acest
pacient. Trebuie să mergem şi să rezolvăm problema odată
pentru totdeauna.

130
 Nu mai ştiam ce argumente să aduc. M-am întors văd dacă
mai era cineva căruia i-aş fi putut cere ajutorul, dar toţi cei
prezenţi erau gata pregătiţi pentru un raid în forţă asupra
etajului al zecelea. În acel moment interveni de pe canapea
doctorul Hughes.
— Doctore Winsome, zise el răguşit. Doctore, nu trebuie să te
duci acolo. Crede-mă, nu trebuie! Dă-i doar virusul. Ştie ce are
de făcut cu el. Orice ai face, să nu cobori acolo.
Doctorul Winsome se îndreptă spre locul unde zăcea colegul
său.
— Eşti sigur, doctore Hughes? Vreau să spun, toţi suntem
înarmaţi şi hotărâţi să mergem...
— Doctore Winsome, nu trebuie să faceţi aşa ceva! Dar
grăbeşte-te, te rog. Dă-i virusul şi lasă-l să acţioneze în felul în
care crede de cuviinţă.
Winsome îşi scarpină chelia cărămizie, apoi se întoarse şi se
adresă celorlalţi:
— Pacientul respectiv se află sub îngrijirea doctorului Hughes
şi eu trebuie să ţin seama de părerea lui. Dar vom fi pregătiţi
pentru orice eventualitate.
Îndreptându-se spre birou, scoase dintr-o mică cutiuţă de
lemn un flacon subţire de sticlă şi mi-l întinse.
— Această soluţie conţine un virus de gripă extrem de
agresiv. Manevrează-l cu mare grijă, altfel ne vom trezi cu o
epidemie de toată frumuseţea pe cap.
Am apucat flaconul cu toată gingăşia.
— O.K., doctore Winsome. Am înţeles. Credeţi-mă, aţi făcut
exact ce trebuia.
Aproape că eram tentat să iau cu mine şi o armă, deşi ştiam
că era periculos şi fără nici un rost. Ceva am luat totuşi – o
lanternă. M-am îndreptat în grabă spre lift, am apăsat pe
butonul pentru etajul zece şi m-am cufundat din nou în
întuneric.
Când uşile s-au deschis, am scrutat cu grijă bezna
înconjurătoare.
— Singing Rock? am urlat. Sunt eu, Harry! M-am întors!
Nici un răspuns. Mi-am proptit piciorul în uşa liftului pentru a-l
împiedica să se închidă.
— Singing Rock? am urlat încă o dată. Singing Rock, eşti
acolo?
131
 Am aprins lanterna îndreptând fascicolul de lumină spre hăul
întunecat din faţa mea, dar între locul unde mă aflam eu şi
rezerva lui Karen coridorul făcea un cot, aşa încât n-am văzut
nimic. M-am gândit că Singing Rock nu mă putea auzi din cauza
distanţei relativ mari şi m-am decis să văd eu însumi ce se
întâmplă.
Am îngenuncheat şi scoţându-mi pantofii, am blocat cu ei uşa
liftului împiedicându-l să-şi ia tălpăşiţa. Ultimul lucru pe care l-aş
fi dorit era să aştept sosirea lui simţind în spate paşii uneia din
înspăimântătoarele bestii aflate la ordinele lui Misquamacus.
Ţinând lanterna aprinsă în faţa mea, am pornit cu grijă pe
coridor spre locul înfruntării dintre cei doi vraci. Era o linişte
deplină – nefirească pentru a fi lotul în regulă – aşa încât am
renunţat la ideea de a-mi striga din nou amicul. Aproape că-mi
era teamă că voi obţine un răspuns!
Pe măsură ce mă apropiam de uşa rezervei lui Karen Tandy,
mirosul pătrunzător şi greţos de sânge, măruntaie şi moarte îmi
pătrundea tot mai puternic în nări. Am îndreptat fascicolul de
lumină în profunzimea coridorului, dar nici urmă de Singing
Rock. Poate că se afla în cameră, înfruntându-l faţă în faţă pe
Misquamacus. Poate că nu mai era acolo câtuşi de puţin.
Ultimii paşi i-am făcut în vârful picioarelor, ţinând lanterna
îndreptată spre pragul pătat de sânge închegat al uşii. Auzeam
ceva mişcându-se şi agitându-se înăuntru şi nu voiam nici să mă
gândesc despre ce ar fi putut să fie vorba, atât de înspăimântat
eram. Mă apropiam tot mai mult, mergând pe lângă peretele
opus al coridorului. Apoi, brusc, am făcut un salt înainte şi am
îndreptat lanterna înăuntrul camerei.
Era Singing Rock. Stătea în patru labe pe podea. Am crezut la
început că totul era în regulă, dar când am îndreptat lumina
drept spre el, se întoarse încet spre mine şi astfel am putut să
văd cum îl desfigurase Misquamacus.
Simţind furnicături de groază prin tot corpul, am plimbat
lumina lanternei prin toată camera, dar nici urmă de
Misquamacus. Scăpase şi se afla acum undeva, pe coridoarele
cufundate într-un întuneric complet ale etajului zece. Trebuia să-
l găsim şi să încercăm să-l distrugem – înarmaţi doar cu o
lanternă şi cu un mic flacon de sticlă conţinând un lichid infestat
cu virusul de gripă.

132
 — Harry? şopti Singing Rock. M-am apropiat şi am
îngenuncheat lângă el. Arăta de parcă cineva l-ar fi ples nit peste
faţă cu un bici din şapte fire de sârmă ghimpată. Obrazul îi era
despicat de sus până jos, buzele îi erau crăpate – peste tot
numai sânge. Mi-am scos batista şi am început să-l tamponez
uşor.
— Te doare tare? l-am întrebat eu. Cum s-a întâmplat? Şi
unde-i Misquamacus?
Singing Rock îşi şterse sângele de la gură.
— Am încercat să-l opresc. Am făcut tot ce am ştiut.
— Te-a lovit?
— N-a fost nevoie s-o facă. Mi-a aruncat în faţă un mănunchi
de instrumente chirurgicale. M-ar fi omorât dacă ar fi putut.
Am scotocit prin sertarul de la dulăpiorul aflat lângă pat şi am
găsit câteva pansamente şi bandaje. După ce am şters tot
sângele, faţa nu părea prea afectată. Vraja de auto-apărare
reuşise să devieze cele mai multe din bisturiele şi sondele pe
care Misquamacus le trimisese în zbor în direcţia sa. Câteva
dintre ele se înfipseseră până la mâner în perete.
— Ai adus virusul? Imediat ce opresc sângerarea, mergem
după el.
— E la mine. Cantitatea nu mi se pare prea mare, dar doctorul
Winsome e convins că efectul este de o mie de ori mai puternic
decât pare.
Singing Rock ridică flaconul în sus, privindu-l scrutător.
— Să ne rugăm să aibă efect. Nu cred că mai avem mult timp
la dispoziţie..
Am ridicat lanterna de jos şi ne-am îndreptat fără zgomot spre
uşă, ascultând încordaţi. Nu se auzea nici un sunet cu excepţia
respiraţiilor noastre întretăiate. Coridoarele erau întunecate şi
pustii, dar existau mai mult de o sută de camere unde
Misquamacus ar fi putut să se ascundă.
— Ai văzut pe unde a luat-o? l-am întrebat eu pe Singing
Rock.
— Nu, răspunse acesta. Şi oricum, de atunci au trecut deja
cinci minute. Ar putea fi oriunde.
— E prea multă linişte. Ai idee de ce?
— Nu ştiu. Habar n-am ce are de gând să facă în continuare.
Am tuşit.

133
 — Dar ce ai face tu dacă ai fi în locul lui? Vreau să spun – din
punct de vedere al magiei?
Singing Rock cugetă o bună bucată de vreme, conti nuând să-
şi tamponeze obrazul desfigurat cu o bucată de pânză pătată de
sânge.
— Nu sunt sigur, replică el. Trebuie să priveşti toată afacerea
din punctul de vedere al lui Misquamacus. În mintea sa, el a
părăsit Manhattan-ul anilor 1600 de-abia cu câteva zile în urmă.
Pentru el omul alb este încă un invadator ciudat şi ostil venit de
nicăieri. Misquamacus e foarte puternic – dar evident şi foarte
înspăimântat. Şi ceea ce-i mai important, suferă din cauza
infirmităţii sale fizice, fapt care nu-i ridică moralul câtuşi de
puţin. Bănuiesc că va chema în ajutor toate întăririle pe care le
poate invoca.
Am măturat coridorul cu fasciculul lanternei.
— Întăriri? Adică demoni?
— Desigur. Ceea ce am văzut a fost doar începutul.
— Şi ce putem face?
În lumina reflectată de o oglindă, am observat cum Singing
Rock clatină din cap.
— Doar un singur lucru este de partea noastră. Dacă
Misquamacus doreşte să invoce demonii de dincolo, el va trebui
să pregătească şi porţile prin care să-i aducă în prezent.
— Ce porţi? Ce tot îndrugi acolo?
— Să-ţi explic pe înţelesul tău. Imaginează-ţi că între lumea
spiritelor şi cea fizică există un zid. Dacă Misquamacus vrea ca
demonii să ajungă în lumea noastră, el va trebui să scoată
câteva cărămizi din acest zid pentru a crea o deschizătură pe
unde ei să pătrundă. Apoi trebuie să-i ademenească cu ceva.
Întotdeauna demonii cer un preţ pentru serviciile lor. La fel ca
Şopârla-Arborilor şi îmbucătura sa de carne umană.
— Îmbucătură! am exclamat eu. Sfinte Dumnezeule, halal
îmbucătură!
Singing Rock mă apucă de mână.
— Harry, rosti el simplu, vor fi necesare mult mai multe jertfe
decât astfel de simple îmbucături înainte ca totul să se fi
terminat.
M-am răsucit pe călcâie şi l-am privit. Pentru prima dată mi-
am dat seama în ce capcană intrasem cu toţii şi care era preţul
pe care trebuia să-l plătim pentru a scăpa cu bine din ea.
134
 — În regulă, am zis eu, deşi nu doream deloc să declar aşa
ceva. Şi totuşi nu aveam de ales. Haide să-l găsim.
Am păşit pe coridor privind cu atenţie la stânga şi la dreapta.
Liniştea era atât de apăsătoare încât puteam să aud propria-mi
bătaie a inimii şi afluxul de molecule de aer bombardându-mi
timpanele. Frică nedisimulată de a-l întâlni pe Misquamacus sau
pe unul din demonii săi ne făcea să transpirăm şi să tremurăm
în aşa hal, încât dinţii lui Singing Rock clănţăneau în momentul
când am ajuns în primul coridor. Trecând pe lângă fiecare uşă,
îndreptam fascicolul de lumină al lanternei prin geamul
respectiv să verificăm dacă nu cumva vraciul nostru se
ascundea înăuntru.
— Aceste porţi, am şoptit eu adresându-mă lui Singing Rock în
timp ce dădeam colţul, aceste porţi... cum arată ele?
Prietenul meu ridică din umeri.
— Sunt de mai multe tipuri. De exemplu, pentru a pătrunde în
această lume, un demon precum Şopârla-Arborilor are nevoie
doar de un cerc pe podea şi, bineînţeles, de obligatoriile
promisiuni şi incantaţii. Dar el nu face parte din categoria celor
extrem de puternici, e doar un „protejat” în ierarhia demonilor
pieilor roşii. Dacă ai vrea să invoci un demon precum Paznicul-
Wigwam1 -ului sau Şarpele-de-Apă, va trebui să-i asiguri acea
răsplată necesară care va face ca lumea fizică să i se pară
atractivă.
— Verifică uşa de colo, l-am întrerupt eu. Mi-am îndreptat
lanterna spre locul menţionat şi el privi iscoditor prin ferestruică
în rezervă. Clătină din cap şi spuse:
— Sper din toată inima să mai fie încă la acest etaj. Dacă ne-a
scăpat, suntem într-o mare încurcătură.
— Scările sunt păzite, nu m-am putut eu abţine să-i
reamintesc.
Singing Rock zâmbi strâmb.
— Nimic nu poate fi păzit când e vorba de Misqua macus. Ne-
am continuat precaut drumul de-a lungul coridorului, oprindu-ne
la fiecare câţiva paşi pentru a cerceta camerele, dulapurile şi
ungherele ce ni se păreau dubioase. Nimic însă. Începeam chiar
să mă întreb dacă vrăjitorul nostru existase vreodată cu
adevărat sau dacă totul nu fusese doar o halucinaţie stranie.

1
Cort al pieilor roşii (n.tr.)
135
 — Ai invocat vreodată un spirit? l-am întrebat eu pe Singing
Rock. Vreau să spun... nu putem atrage câţiva de partea
noastră? Dacă Misquamacus recurge la întăriri, de ce n-am face
şi noi la fel?
Singing Rock zâmbi din nou.
— Harry, cred că nu ştii ce vorbeşti. Nu se glumeşte cu aceşti
demoni. Ei nu sunt ca nişte oameni – îi îmbraci într-o haină şi
gata. Cei mai importanţi – ierarhia cea mai de sus a demonilor
indieni – pot lua diverse forme. Unii îşi schimbă înfăţişarea şi
esenţa în mod continuu. Acum devin nişte bizoni înfricoşători,
peste un minut se transformă într-o groapă cu şerpi. Nu au nici
un fel de conştiinţă umană şi nici cea mai mică îndurare. Crezi
că Şopârlei-Arborilor i-a fost milă de Jack când i-a hăpăit o
bucată din mână? Dacă vrei ca aceşti demoni să fie de partea
ta, atunci trebuie să nu ai nici o remuşcare pentru grozăviile ce
vor urma – şi mai trebuie să ignori orice posibilitate ca ceva să
meargă pe dos.
— Adică... toţi sunt răi? l-am întrebat eu în timp ce măturam
cu fascicolul de lumină al lanternei o formă suspicioasă ce
tocmai ne apăruse în cale, şi care până la urmă se dovedi a fi un
simplu coş de hârtii.
— Nici vorbă de aşa ceva. Ei nu sunt răi în sensul înţeles de
noi al cuvântul respectiv. Dar tu trebuie să înţelegi că forţele
naturale de pe această planetă n-au nici un fel de simpatie
pentru oameni. Mama Natură – indiferent ce spunea cartea ta
de catehism ele la şcoala de duminică – nu este milostivă. Noi
doborâm copaci – şi astfel spiritele şi demonii lor sunt izgoniţi.
Săpăm mine şi scoatem piatră din cariere şi deranjăm demonii
stâncilor şi ai solului. De ce crezi că circulă atât de multe poveşti
despre oameni posedaţi de diavol în ferme izolate? Ai umblat
vreodată prin Pennsylvania ca să vezi câte amulete şi
pentagrame magice poartă la gât fermierii pentru a se proteja
contra demonilor? Acei fermieri i-au deranjat pe demonii
copacilor şi ai câmpurilor şi acum trebuie să plătească pentru
faptele lor.
Am dat colţul coridorului. Brusc, am întrebat:
— Ce-i acolo?
Am scrutat cu privirea întunericul. A trebuit să aşteptăm vreo
două sau trei minute până să distingem ceva.

136
 Apoi, din cadrul unei uşi izbucni un fascicol de lumină
albăstruie.
Singing Rock spuse:
— Asta-i. Iată-l şi pe Misquamacus. Nu ştiu ce are de gând,
dar orice ar face, n-o să ne placă deloc.
Am scos din buzunar fiola cu virusul gripei.
— Şi uite aici antidotul, i-am reamintit eu. Orice surpriză ne-ar
rezerva, nu poate fi mai rea decât cea pe care i-o pregătim noi.
Singing Rock pufni pe nas.
— N-aş fi atât de convins Harry. S-ar putea foarte bine ca
Misquamacus să fie imun.
L-am plesnit pe umăr, încercând să fac o glumă.
— Dacă-i aşa, atunci trebuie să-mi ridici moralul. Ce zici?
Totuşi, în timp ce vorbeam, simţeam cum toţi nervii erau pe
punctul de a plesni – şi aş fi dat orice pentru a putea să mă
uşurez chiar acolo pe loc.
Am stins lanterna şi ne-am îndreptat încet-încet spre lumina
tremurătoare. Era ci şi cum cineva ar fi sudat ceva – sau ca şi
cum un fulger îndepărtat s-ar fi reflectat într-o oglindă. Singura
diferenţă era că totul avea un aspect nepământesc, o
glacialitate stranie ce-mi reamintea de stelele privite într-o
seară solitară de iarnă – stele atât de îndepărtate şi distante,
dar care scânteiau cu o lumină atât de rece.
Am ajuns la uşă. Era închisă; lumina albăstruie strălucea prin
mica ferestruică de sus şi prin spaţiul dintre uşă şi toc. Singing
Rock rupse tăcerea:
— Ai de gând să arunci o privire sau vrei s-o fac eu?
M-am cutremurat de parcă cineva ar fi păşit pe propriul meu
mormânt.
— Am s-o fac. Tu ai făcut destul până acum.
Am traversat coridorul şi m-am lipit de perete de o parte a
uşii. Acea porţiune a zidului era ciudat de rece şi când am
aruncat o privire mai atentă în jur, mi-am dat seama că pe geam
erau urme de chiciură. Chiciură – într-un spital încălzit? I-am
arătat şi lui Singing Rock şi acesta a încuviinţat din cap.
Prudent, mi-am apropiat faţa de sticlă şi am privit în cameră.
Şi ceea ce am văzut acolo mi-a făcut pielea ca de găină, iar
părul mi s-a ridicat măciucă în cap. Semănăm cu un porc ţepos
teribil de înspăimântat.

137
 Capitolul 8
Deasupra întunericului
Misquamacus şedea greoi în mijlocul camerei, sprijinindu-şi
corpul diform într-o singură mână. Toate echipamentele din
acea încăpere – probabil o sală de operaţie – fuseseră azvârlite
într-o parte sau în alta de parcă pe acolo ar fi trecut o vijelie
foarte puternică. Podeaua era liberă şi Misquamacus o
însemnase cu cretă. Se vedea un cerc mare, în interiorul căruia
vraciul trăsese duzini de figuri şi simboluri cabalistice.
Magicianul reîncarnat îşi ţinea mâna stângă înălţată deasupra
cercului şi îngâna o anumită melodie cu o voce şoptită şi
hârâită.
Şi totuşi nici cercul şi nici vraja pe care o rostea nu mă
înfricoşau. Era conturul greu de desluşit şi pe jumătate
transparent care apărea şi dispărea în centrul cercului – un
contur format din forme într-o continuă schimbare – totul
scăldat într-o lumină scânteietoare albastră. Protejându-mi ochii,
am distins o formă ciudată, asemănătoare cu o broască-râioasă,
ce părea să se zvârcolească şi să dispară, să se topească şi să-şi
schimbe mereu înfăţişarea.
Singing Rock traversă cu un pas uşor coridorul şi mi se alătură
la fereastră. Aruncă doar o privire şi începu să mormăie:

138
 — Gitche Manitou, protejează-ne, Gitche Manitou, apără-ne de
orice rău, Gitche Manitou, respinge-i pe duşmanii noştri!
— Ce este? am şuierat eu. Ce se întâmplă?
Singing Rock nu-mi răspunse până ce nu-şi termină
incantaţia.
— O, Gitche Manitou, acordă-ne ajutor, O, Gitche Manitou,
salvează-ne de orice vătămare! Dă-ne ajutor – şi mult noroc!
— Singing Rock – ce dracu' se-ntâmplă aici?
Singing Rock arătă cu degetul spre hidoasa formă a lucrului
asemănător cu o broască-râioasă.
— Este Bestia-Stelară, cam aşa ar suna cea mai corectă
traducere posibilă. N-am văzut-o niciodată până acum decât în
desene, iar despre ea am auzit doar de la vechii făcători-de-
minuni. Credeam că nici însuşi Misquamacus nu va avea
îndrăzneala s-o invoce.
— De ce? am şoptit eu. Ce-i atât de periculos la ea?
— Bestia-Stelară nu-i prea periculoasă prin ea însăşi. Te poate
distruge fără nici cel mai mic efort, dar nu este extrem de
puternică. E mai mult un fel de servitor al fiinţelor supreme. Un
intermediar.
— Vrei să spui că Misquamacus o foloseşte ca un curier... ca
să cheme alţi demoni?
— Cam aşa ceva. Îţi spun mai târziu. Iar acum, cred că cel mai
bine e s-o ştergem de aici.
— Dar virusul – ce facem cu el? Singing Rock – trebuie să
încercăm să-l folosim!
Indianul se îndepărtă de uşă.
— Lasă-l baltă de virus. Ideea era bună, dar nu mai are nici o
şansă de izbândă. Oricum, nu acum. Haide odată – să plecăm de
aici!
Am rămas pe loc. Eram îngrozit, dar chiar dacă ar mai fi
existat doar o singură şansă pe lumea asta pentru a-l distruge
pe Misquamacus, eram hotărât să-mi încerc norocul.
— Singing Rock – îl putem ameninţa cu el! Putem să-i spunem
că dacă nu închide poarta de trecere, îl ucidem! Pentru numele
lui Dumnezeu – merită să încercăm!
Prietenul meu se apropie din nou de uşă şi încercă să mă
tragă din acel loc.
— E prea târziu, şopti el. Nu-ţi dai seama ce sunt de fapt
aceşti demoni? Sunt ei înşişi o formă de virus. Bestia-Stelară va
139
râde de virusul tău şi-ţi va pregăti cea mai groaznică moarte la
care te-ai putea gândi.
— Dar Misquamacus...
— Harry, Misquamacus poate fi ameninţat, dar odată ce şi-a
chemat demonii în ajutor, este prea târziu. E mult mai periculos
să-l omori acum ca niciodată. Dacă una din aceste bestii
pătrunde prin poartă şi Misquamacus moare, nu mai există nici
cea mai mică posibilitate de a o trimite înapoi. Gândeşte-te bine,
Harry. Vrei să rişti s-o laşi slobodă să-şi facă mendrele prin
Manhattan? O astfel de fiinţă?
Bestia-Stelară şerpuia şi licărea în propria ei fluorescenţă
cadaverică. În prezent părea cărnoasă şi vâscoasă – peste un
minut părea să nu fi fost alcătuită decât din nori ondulatorii.
Totul emana o indescriptibilă atmosferă de teroare glacială – ca
cea inspirată de un câine turbat şi rău.
— Singing Rock – n-are nici un rost să insişti. Trebuie să
încerc.
— Harry – nu mai am argumente cu care să te conving. Dar
înţelege că totul e în zadar.
Hotărârea mea era deja luată. Am pus mâna pe clanţa rece ca
gheaţa a uşii şi m-am pregătit s-o apăs cu putere.
— Fă-mi o vrajă sau dă-mi ceva care să mă protejeze, am
spus eu.
— Harry – o vrajă nu-i un Colt cu şase focuri. Nu te duce acolo
– asta-i tot!
Preţ de două secunde m-am întrebat ce dracu' căutam eu
acolo şi ce aveam de gând să fac. Nu sunt modelat din acel
material din care sunt plămădiţi de obicei eroii. Dar aveam atât
mijlocul, cât şi prilejul favorabil de a-l distruge pe Misquamacus
şi oricum mi se părea mai uşor şi mai logic să încerc să-l ucid
decât să-l las să scape. Dacă următoarea arătare ar fi fost mai
îngrozitoare decât Bestia-Stelară, nici nu voiam s-o văd, şi
singurul mijloc prin care puteam pune punct unor astfel de
manifestări demonice era să-l şterg de pe faţa pământului pe
acest vraci reîncarnat. Aşa încât am numărat până la trei şi am
dat uşa de perete...
Nu eram deloc pregătit pentru ce se întâmpla în acea cameră.
Era atât de frig încât am crezut că am intrat într-un frigider. Dar
oricum ar fi fost, pe măsură ce încercam să-mi croiesc drum
înainte, picioarele mi se mişcau parcă cu încetinitorul şi am avut
140
impresia că trecuseră minute întregi de când înotam prin aerul
lipicios, cu ochii, larg deschişi, cu mâna ridicată şi încleştată pe
flaconul cu virus.
Şi totuşi cel mai înfiorător lucru era sunetul. Semăna cu cel al
unui teribil crivăţ glacial a cărui intensitate scădea mereu, fără a
coborî însă sub pragul unei rafale monotone şi surde. Cu toate
acestea, nici un fel de vânt nu se simţea în cameră – doar acel
uragan impalpabil ce 'urla şi mugea şi acoperea orice senzaţie
de timp sau spaţiu.
Misquamacus se întoarse încet spre mine – o figură pe care o
visezi adesea într-un coşmar. Nu făcu nici o încercare de a mă
împiedica să mă apropii de el sau de a se apăra. Doar la câţiva
paşi distanţă, în mijlocul porţii acoperită de chiciură, Bestia-
Stelară îşi schimba forma şi se răsucea încontinuu precum
brotacii într-o baltă, ori ca rotocoalele de fum într-un bar.
— Misquamacus! am urlat eu strident. Cuvintele îmi ieşiră din
gură sub formă de picături molatice de ceară topită şi părură că
îngheaţă în aer. Misquamacus!!
M-am oprit doar la două sau trei picioare depărtare de el.
Trebuia să-mi ţin o mână lipită de ureche pentru a încerca să
atenuez mugetul asurzitor al unui vânt care nu era acolo. Dar în
cealaltă mână strângeam din toate puterile flaconul cu virusul
contagios de gripă, ridicându-l deasupra capului de parcă ar fi
fost un crucifix sfinţit.
— Misquamacus – iată acel spirit invizibil care ţi-a nimicit
poporul! îl am aici – în această sticluţă! închide poarta, trimite
înapoi Bestia-Stelară, sau dacă nu, îl las liber!
Undeva în subconştient îl auzeam pe Singing Rock:
— Harry, întoarce-te!
Dar bubuitul uraganului era prea puternic, adrenalina îmi
pulsa prea repede în urechi iar eu eram conştient de faptul că
dacă nu forţam acum lucrurile, împingându-l cu un picior în
groapă pe Misquamacus, s-ar fi putut să nu mai scăpăm
vreodată de invocaţiile sale, sau de demoni, sau de orice altă
moştenire înfricoşătoare venită dintr-un trecut magic.
Nenorocirea consta în faptul că eu eram doar un clarvăzător,
nu şi vraci, iar ceea ce s-a întâmplat în continuare a fost ceva
care m-a depăşit cu totul. Am simţit ceva rece zvârcolindu-mi-se
în palmă. Ridicându-mi privirea spre flacon, am descoperit că
ţineam în mână o lipitoare neagră şi şerpuitoare. Aproape că am
141
aruncat-o cu un gest de dezgust – dar un beculeţ mi se aprinse
de îndată: e o iluzie, un alt truc de-al lui Misquamacus! – aşa
încât am strâns-o şi mai tare. Chiar în acel moment, făcătorul-
de-minuni se arătă a fi mai şmecher. Flaconul păru să explodeze
într-un nimb de flăcări, iar creierul meu nu se dovedi la fel de
prompt pentru a nu ţine seama de reacţiile mele nervoase şi
pentru a mă convinge că de fapt şi aceasta era o iluzie.
Instinctiv am dat drumul flaconului şi el căzu încet pe podea –
nenatural de încet, exact ca o piatră ce se scufundă într-un strat
transparent de ulei.
Înspăimântat, am încercat să mă întorc şi să alerg spre uşă.
Aerul, deşi străveziu, era compact, iar fiecare pas mă sleia de
puteri. L-am văzut pe Singing Rock cu mâinile întinse spre mine
în cadrul uşii... undeva la mile şi mile distanţă, un înger păzitor
aflat pe un ţărm intangibil.
Forma şerpuitoare şi fără de culoare a Bestiei-Stelare exercita
asupra mea o atracţie irezistibilă. M-am simţit pur şi simplu
smuls fizic de lângă uşă şi aspirat spre centrul porţii magice, în
ciuda faptului că îmi puneam la bătaie toate forţele ca să încerc
să scap. Am văzut cum flaconul cu virus îşi schimbă direcţia în
timpul căderii, îndreptându-se prin aer spre Bestia-Stelară,
învârtindu-se şi răsucindu-se ca un satelit scăpat de sub control
în spaţiu.
Un frig intens se abătu asupră-mi şi în vacarmul tânguitor al
acelui uragan fără vânt, mi-am perceput propria-mi respiraţie
transformată în nori de vapori ale căror stele de chiciură îmi
cădeau ulterior pe haină. Flaconul îngheţă într-o mare de
cristale de sticlă şi gheaţă, devenind la fel de nevătămător
pentru Misquamacus ca şi un pistol neîncărcat.
M-am întors – nu m-am putut stăpâni să n-o fac – şi am privit
Bestia-Stelară aflată în spatele meu. Chiar dacă încercam să
traversez camera cât mai departe de poartă, paşii nu mă
duseseră nici cu un centimetru mai aproape de uşă. Picioarele
îmi erau acum doar la câţiva inchi de cercul trasat cu cretă, din
centrul căruia încolăcirea îngrozitoare a curenţilor de aer
constituind Bestia-Stelară mă aspira treptat. Misquamacus, cu
capul plecat şi cu mâna stângă ridicată, intona o incantaţie
lungă şi asurzitoare ce părea să excite din ce în ce mai mult
Bestia-Stelară. Monstrul semăna cu o radiografie neclară a unui

142
stomac surprins în momentul agitaţiilor şi contracţiilor
peristaltismului digestiv.
Fizic luptam pentru a scăpa, dar frigul era atât de intens încât
era dificil să mă gândesc la altceva decât la modul cum puteam
să mă încălzesc. Muşchii îmi înţepeniseră din cauza temperaturii
apropiate de zero grade, iar efortul de a străbate şuierătoarea
furtună şi aerul compact precum uleiul îmi depăşea puterile.
Ştiam că urma probabil să mă predau, acceptând orice ar fi avut
de gând Misquamacus să facă cu mine. Îmi aduc aminte că m-
am prăbuşit în genunchi.
Din cadrul uşii, Singing Rock urlă din răsputeri:
— Harry! Harry! Nu renunţa!
Am încercat să-mi ridic capul să-l privesc. Muşchii gâtului
păreau a-mi fi anchilozaţi, iar chiciura brumată de pe sprâncene
era atât de groasă încât de-abia puteam vedea în jur. Părul îmi
era plin de promoroacă şi în jurul nasului şi al gurii, unde-mi
îngheţase respiraţia, se aşternuse o barbă de ţurţuri. Tot ce
simţeam era o a amorţeală vagă caracteristică celor ce cutreieră
zonele arctice – şi tot ce auzeam erau doar rafalele terifiante ale
acelui vânt.
— Harry! zbieră Singing Rock. Harry – mişcă-te! Harry! Mişcă-
te!
Mi-am ridicat mâna, apoi am încercat să-mi mişc picioarele.
De bine, de rău, am reuşit să mă îndepărtez cu câţiva inci de
poartă, dar Bestia-Stelară era prea puternică pentru mine, iar
farmecele magice ale lui Misquamacus mă înlănţuiseră ca pe un
peşte ce dădea din ce în ce mai încet din aripioare într-o plasă
de pescar.
Pe podea zăcea pe o parte o maşină electrică de scris, cu
tastatura acoperită complet cu gheaţă. Mi-a trecut brusc prin
minte ideea că dacă aş arunca cu un astfel de obiect în
Misquamacus sau chiar în însăşi Bestia-Stelară, aş putea crea o
diversiune de câteva secunde, îndeajuns pentru a mă elibera.
Iată cât de puţin ştiam despre puterile fiinţelor oculte – încă mai
consideram situaţia drept un joc de-a cowboy-ii şi indienii! Mi-
am întins mâinile degerate şi cu un efort imens am ridicat
maşina de scris. Era aproape de două ori mai grea, atât de
multă gheaţă avea pe ea.
M-am întors şi răsucindu-mă, am azvârlit-o spre poarta
magică, în direcţia conturului nedesluşit al Bestiei Stelare. Ca
143
orice alt obiect în ambianţa aceea ocultă, zborul ei se
transformă într-o mişcare înceată şi prelungă, o răsucire
continuă de pe o parte pe alta, una care nu se mai termina,
părând să dureze secole întregi.
Nu ştiam ce urma să se întâmple. Pur şi simplu zăceam acolo,
îngheţat bocnă şi încovrigat precum un fetus, aşteptând
momentul când căzătoarea maşină de scris avea să atingă
Bestia. Cred că am închis şi ochii; se prea poate să fi aţipit
câteva momente. Când eşti aproape congelat, nu te poţi gândi
decât la somn, căldură şi renunţare...
Maşina de scris atinse silueta într-o continuă mişcare u
Bestiei-Stelare – şi în acel moment se întâmplă ceva
extraordinar. Maşina explodă într-un nor strălucitor de bucăţi de
metal şi plastic – şi preţ de o întreagă secundă am văzut ceva în
interiorul acelei explozii. Ceva ce dispăru fără vreo urmă – ceva
ce semăna cu un rânjet provocator – dar imaterial. Nu avea nici
un fel de formă precisă şi totuşi îmi lăsă pe retină o imagine
ştearsă asemănătoare cu cea a unei fotografii făcută pe
întuneric şi fără bliţ.
Bestia-Stelară se făcea tot mai mică. Spiralele sale unduitoare
şi ceţoase se strângeau singure precum cele ale unei anemone
fantomatice. Mugetul vântului crescu brusc, transformându-se
apoi într-un şuierat straniu şi în acea clipă am ştiut că acela era
singurul moment în care aş mai fi putut să scap de acolo – dacă
acest lucru s-ar fi întâmplat vreodată. M-am ridicat din nou cu
greu în picioare, îndreptându-mă împleticit spre uşă. N-am privit
înapoi, dar aproape că m-am ciocnit de Singing Rock. Următorul
lucru de care am fost conştient era că stăteam ca un prost în
mijlocul coridorului, iar uşa din spatele meu fusese bine închisă.
Singing Rock făcea nişte semne cabalistice pe uşă pentru a-l
ţine câteva minute prizonier în cameră pe Misquamacus.
— Eşti nebun! exclamă prietenul meu. Eşti nebun de legat!
Mi-am îndepărtat din păr promoroaca ce începea să se
topească.
— Şi totuşi sunt încă în viaţă. Şi mi-am încercat puterile cu
Misquamacus.
Singing Rock clătină din cap.
— N-aveai nici o şansă. Dacă nu l-aş fi bombardat pe
Misquamacus cu tot felul de vrăji protectoare, ai fi fost pus la
frigare până acum.
144
 Am tuşit şi mi-am ridicat privirea.
— Ştiu asta, Singing Rock; şi-ţi mulţumesc. Dar a trebuit să
încerc. Sfinte Dumnezeule, Bestia aia era atât de rece. Mă simt
de parcă aş fi mers douăzeci de mile printr-o furtună de zăpadă.
Indianul se apropie de uşă şi privi prin ferestruică.
— Misquamacus nu pare să se mişte. Bestia a dispărut. Aşa
încât cred că-i momentul să ne luăm şi noi tălpăşiţa.
— Ce vom face? l-am întrebat eu în timp ce Singing Rock mă
ajuta să mă ridic în picioare. Sau mai precis, ce crezi că va face
Misquamacus?
Singing Rock plimbă câteva clipe lumina lanternei în spatele
nostru pentru a se asigura că nu eram urmăriţi.
— Am o bănuială despre ce are el de gând, şi de aceea cel
mai bun lucru e să plecăm odată de aici. Dacă va face ceea ce
cred eu, atmosfera va deveni extrem de nesănătoasă prin
împrejurimi.
— Dar nu-l putem lăsa aşa pur şi simplu...
— Nu ştiu ce am putea face altceva. Puterile sale magice nu
sunt atât de mari şi persistente cum ar trebui, dar oricum el
rămâne prea puternic pentru a-l înfrunta.
Ne-am îndreptat cu un pas alert de-a lungul coridorului spre
ascensor. Era întuneric şi linişte la acel etaj, iar paşii noştri erau
amortizaţi de parcă am fi mers pe un covor de iarbă moale.
Gâfâiam în momentul când am dat ultimul cot şi am văzut uşa
primitoare şi încă deschisă a liftului. Mi-am recuperat pantofii cu
care o împiedicasem să se închidă şi am apăsat pe butonul
salvator. Ne-am rezemat uşuraţi de perete, simţindu-ne
transportaţi spre un loc sigur.
Când am ajuns la etajul al optsprezecelea – scăldat într-o
lumină strălucitoare – am dat cu ochii de un adevărat furnicar de
oameni. Doctorul Winsome chemase poliţia, aşa încât printre
toţi doctorii şi infirmierele care se înghesuiau pe coridor se aflau
opt sau nouă poliţişti înarmaţi. Era prezentă şi presa, iar
tehnicienii de la CBS1 tocmai îşi instalau camerele de luat
vederi. În momentul când am ieşit din lift, toţi ne-au înconjurat
potopindu-ne cu întrebări şi tot felul exclamaţii, aşa încât am
reuşit cu greu să-mi croiesc drum printre ei.

1
Columbia Broadcast ing System – importantă reţea americană de
televiziune (n.tr.)
145
 Jack Hughes stătea într-un colţ, protejându-şi mâna învelită în
multe bandaje. Era palid şi era evident că nu se simţea bine, dar
refuzase cu înverşunare să părăsească câmpul de luptă. Lângă
el se afla un infirmier.
— Care-i situaţia? mă întrebă el. Ce se întâmplă acolo jos?
Doctorul Winsome, mai roşu la faţă ca niciodată, se îndreptă
spre mine şi spuse:
— Domnule Erskine, am fost nevoit să chem poliţia. Am avut
impresia că era în joc viaţa câtorva persoane, aşa încât a trebuit
s-o fac spre binele lor. Iată-l pe locotenentul Marino care
bănuiesc că vrea să-ţi pună câteva întrebări.
În spatele lui Winsome se distingea faţa – familiară de acum –
a locotenentului Marino cu zâmbetul lui îngheţat pe buze şi cu
părul tuns perie. I-am făcut din mână şi el mi-a răspuns.
— Domnule Erskine, mă salută el apropiindu-se şi mai mult. În
jurul nostru se înghesuiau cinci sau şase reporteri de la diverse
ziare, fiecare agitându-şi carneţelul gata pregătit, în timp ce
tehnicienii de la televiziune tocmai îşi aprindeau reflectoarele
orbitoare. Domnule Erskine, aş vrea să cunosc doar câteva mici
detalii.
— Putem vorbi undeva între patru ochi? l-am întrebat eu. Aici
nu-i locul cel mai potrivit.
Locotenentul ridică din umeri.
Presa va afla oricum mai devreme sau mai târziu. Spune-ne
doar ce se întâmplă. Doctorul Winsome declară că aveţi pe aici
un pacient violent. După câte s-ar părea, a ucis deja un om, a
rănit un doctor şi are de gând să mai ucidă încă câţiva.
Am aprobat din cap.
— E adevărat... într-un anume fel.
— Într-un anume fel? Ce ar trebui să însemne asta?
— Tipul nu-i exact un pacient. Şi nu l-a omorât pe acel om în
sensul obişnuit al cuvântului. Ascultă-mă, e imposibil să-ţi spun
acum. Haide să intrăm într-un birou sau altundeva.
Marino aruncă o privire împrejur spre toţi acei ziarişti,
operatori TV, poliţişti şi doctori, apoi se hotărî brusc:
— În regulă, dacă aşa îţi este mai uşor. Doctore Winsome,
este pe undeva un birou pe care să-l putem folosi?
Ziariştii bombăniră dezamăgiţi argumentându-şi drepturile de
a cunoaşte întregul adevăr, dar locotenentul se dovedi ferm pe
poziţie. L-am strigat pe Singing Rock şi împreună cu Marino şi cu
146
adjunctul său, detectivul Narro, ne-am închis în cămăruţa unui
infirmier. Presa se îngrămădi lângă uşă aşa încât a trebuit să
vorbim în şoaptă şi cât mai rapid posibil ca să nu fim auziţi.
— Locotenente, am început eu, avem de-a face cu o situaţie
dificilă şi nu ştiu cum să ţi-o explic.
Marino îşi ridică picioarele pe birou şi-şi scoase un Lark dintr-
un pachet.
— Încearcă totuşi, declară el, aprinzându-şi ţigara.
— Ei bine, iată despre ce-i vorba. Individul de la etajul zece e
un maniac ucigaş. O piele roşie ce caută să se răzbune pe albi.
Locotenentul tuşi.
— Spune mai departe, zise el răbdător.
— Singura problemă este că nu-i un om normal. Are anumite
puteri şi aptitudini pe care nu le au oamenii obişnuiţi.
— E capabil să sară peste o clădire dintr-un singur salt? Fuge
mai repede decât un glonţ?
Singing Rock râse fără nici un fel de plăcere.
— Locotenente, eşti mai aproape de adevăr decât îţi închipui.
— Dar cine e – Superman, mai bine zis Superpiele Roşie?
M-am ridicat... şi al naibii să fiu dacă n-am încercat să par cât
mai sincer şi credibil.
— Sună ridicol, locotenente, e tocmai ce avem acolo. Indianul
ăla e un vraci care-şi foloseşte puterile-i magice pentru a se
răzbuna. Singing Rock, aici prezent, e şi el un vraci – unul Sioux
– care încearcă să-l înfrunte. A salvat deja câteva vieţi şi cred că
ar trebui cu adevărat să asculţi ce are de spus.
Marino îşi coborî picioarele de pe birou şi se răsuci pentru a-l
privi. Trase câteva clipe din ţigară apoi declară:
— Unor detectivi le plac cazurile ieşite din comun, vreau să
spun că unii din noi fac pe dracu-n patru pentru a rezolva astfel
de mistere excentrice. Ştiţi însă ce-mi plac mie? Crimele clare.
Victimă – motiv – armă – condamnare. Şi cu ce mă procopsesc
întotdeauna? Cu tot felul de chestii ţicnite.
Singing Rock îi arătă obrazul sfâşiat.
— Arată ele cam aşa? rosti el liniştit. Locotenentul nu spuse
nimic dar ridică din umeri.
Indianul continuă:
— O să v-o spun pe şleau deoarece nu avem prea mult timp la
dispoziţie, şi chiar dacă nu mă credeţi acum, o veţi face când se
vor precipita lucrurile. Prietenul meu alb are dreptate. Omul de
147
jos e un vraci al unui trib de piei roşii. N-o să vă pun prea mult la
încercare imaginaţia povestindu-vă cum a ajuns până aici, sau
ce face la etajul zece al unui spital particular, dar pot să vă
confirm că puterile sale sunt extrem de reale şi periculoase.
— E înarmat? întrebă detectivul Narro, un poliţist tânăr şi
îngrijit îmbrăcat într-un costum bleumarin şi o cămaşă albastră
în carouri.
— Nu cu arme obişnuite, replică Singing Rock. N-are nevoie
de aşa ceva. Puterile sale magice sunt mult mai eficace decât
orice armă. Ba mai mult, pistoalele voastre vor fi întru totul
nefolositoare împotriva sa, dar potenţial periculoase pentru voi
înşivă. Dacă nu vă pot convinge de altceva, vă asigur că acesta-i
adevărul-adevărat. Vă rog, fără nici un fel de arme!
Locotenentul Marino ridică din sprâncene.
— Şi ce-ai sugera să folosim în locul lor – arcuri şi săgeţi?
Singing Rock se încruntă.
— Umorul dumitale e puţin cam deplasat, locotenente. Nu-i
nimic caraghios în ceea ce se întâmplă la celălalt etaj şi vei
avea. nevoie de tot ajutorul şi de orice crâmpeie de informaţie
pe care le vei putea obţine.
— Ei bine, atunci spune-mi dumneata ce se întâmplă acolo.
— Nu-i uşor de înţeles. Nici chiar eu nu sunt destul de sigur,
dar lucrurile stau cam aşa. Misquamacus – vraciul cu pricină –
pregăteşte o poartă magica pentru a invoca în ajutorul său
demonii şi spiritele pieilor roşii din cealaltă parte.
— Din cealaltă parte a cui?
— Cealaltă parte a existenţei fizice. Lumea spiritelor. A reuşit
deja să materializeze Bestia-Stelară, servitorul şi mesagerul
celor din ierarhia superioară a demonilor. Domnul Erskine... ei
bine, a văzut Bestia cu proprii săi ochi şi n-a lipsit mult să fie
omorât.
Marino mă întrebă:
— E adevărat, domnule Erskine?
Am încuviinţat din cap.
— E adevărat, jur. Uită-te în ce stare îmi sunt mâinile.
Locotenentul privi cu atenţie petele albastre, pline de
bubuliţe, de pe degetele mele degerate şi nu comentă câtuşi de
puţin.
Singing Rock îşi continuă expunerea.

148
 — Nu e uşor pentru nici un vraci să invoce demoni de dincolo
pentru că ei sunt fără de milă, periculoşi şi puter nici. Cele mai
multe astfel de fiinţe din istoria indienilor sunt ferecate sub vrăji
şi descântece străvechi care au fost aruncate asupra lor înainte
chiar ca omul alb să pună piciorul pe continentul nostru. Vracii
care i-au zăvorât în lumea spiritelor erau mari meşteri în aşa
ceva, iar astăzi nu mai există nici măcar un singur făcător-de-
minuni care să se poată măsura cu ei. De aceea sunt atât de
periculoase aceste manitou-uri. Dacă Misquamacus le dă
drumul, nu mai există nimeni altcineva capabil să le trimită
înapoi. Şi nu sunt prea sigur dacă însuşi Misquamacus ar mai fi
în stare să o facă.
Detectivul Narro era buimăcit, însă reuşi totuşi să îngăime:
— Aceste fiinţe... vreţi să spuneţi că se ascund în clădire?
Singing Rock clătină din cap.
— Ele sunt peste tot în jurul nostru. În aerul pe care-l
respirăm. În păduri, în stânci, în copaci. Orice lucru are spiritul
său – manitou-ul său. Există manitou-uri naturale – ale cerului,
pământului şi ploilor; există manitou-uri în orice lucru creat sau
făcut de om. Fiecare indian îşi are manitou-ul său, fiecare armă
aşişderea. De ce unele săgeţi nimeresc drept în ţintă iar altele o
ratează? Pentru că aceasta depinde de credinţa celui care ţine
în mână arcul şi de simpatia nutrită pentru manitou-ul armei
sale. Iată de ce pistoalele voastre vor fi periculoase – pentru voi!
Un pistol are şi el un manitou potrivit cu orice credinţă ori putere
investită în el; dar oamenii dumneavoastră nu cred în aşa ceva
şi deci manitou-urile propriilor lor arme pot fi cu uşurinţa
întoarse împotriva lor.
Locotenentul Marino continua să asculte, dar arăta din ce în
ce mai nenorocit cu fiecare cuvânt pe care-l rostea Singing
Rock. Narro încerca să priceapă ceva însă era evident că îl
considera pe Misquamacus un fel de criminal maniac aparţinând
de cine ştie ce organizaţie interlopă. În concepţia de viaţă a
detectivului Narro, spiritele sau formele imateriale din alte lumi,
pur şi simplu nu existau. Mă rugam la Dumnezeu ca ele să nu fi
existat nici într-a mea.
Singing Rock continuă:
— Prin poarta pe care tocmai o pregăteşte, bănuiesc că
Misquamacus invocă spiritul cel mai teribil din câte există –
Marele Bătrân.
149
 Locotenentul Marino întrebă:
— Marele Bătrân? Cine-i tipul?
— E echivalentul Diavolului, al Satanei în persoană. Gitche
Manitou este marele spirit al vieţii şi al creaţiei în mitologia
indiană, iar Marele Bătrân este duşmanul său dintotdeauna.
Există multe descrieri ale acestuia în vechile documente
indiene, deşi nici una nu concordă cu alta în ceea ce priveşte
înfăţişarea sa sau modul în care ar putea fi invocat. Unele îl
descriu ca pe o uriaşă broască râioasă, de dimensiunea câtorva
porci, altele susţin că seamănă cu un nor a cărui faţă este în
întregime alcătuită din şerpi.
Marino pufni pe nas.
— Greu să trimiţi un APB1 după aşa o descriere.
Singing Rock încuviinţă din cap.
— Nici n-ai mai apuca s-o faci, locotenente. Marele Bătrân e
cel mai hidos şi nesăţios dintre toţi demonii. L-am asemănat cu
Satana, dar prin comparaţie, diavolul vostru e un gentleman.
Marele Bătrân e o fiinţă de o infinită cruzime şi răutate.
Se lăsă o tăcere prelungită. În cele din urmă, locote nentul
Marino se ridică, potrivindu-şi mai bine pistolul în toc. Detectivul
Narro îşi închise carneţelul şi-şi încheie haina.
— Mulţumim pentru informaţii şi pentru ajutorul dat, zise
Marino. Dar acum cred că trebuie să mergem şi să capturăm noi
înşine un ucigaş.
Narro se mulţumi să zâmbească.
— Poveştile dumitale despre demoni şi alte fiinţe d-astea sunt
pline de fantezie, dar eu am de condus o grupă operativă.
Spitalul ne-a cerut să punem mâna pe un pacient nebun care a
ucis deja un infirmier şi a rănit un doctor, aşa încât este de
datoria noastră să mergem şi să-l capturăm. Viu sau mort
depinde numai şi numai de el. Cum ai zis că-l cheamă? Mickey şi
mai cum?
— Misquamacus, îl corectă calm Singing Rock. Locotenente,
te previn...
— Nu mă previi de loc, replică acesta. De când tot lucrez în
poliţie sunt trecut prin ciur şi prin dârmon, aşa încât ştiu cum
trebuie să procedez în astfel de cazuri. Nu vor fi probleme şi nici

1
All points bulletin – alertă declanşată de poliţie pe o rază largă a teritoriului,
însoţită de descrierea amănunţită a unui criminal pus sub urmărire (n.tr.)
150
un fel de tărăboi. Trebuie doar să vă ţineţi capetele puţin mai jos
până se va termina totul.
Deschise uşa cămăruţei, iar presa şi reporterii TV dădură
năvală înăuntru. Singing Rock şi cu mine am rămas printre ei,
tăcuţi, deprimaţi şi înfricoşaţi, în vreme ce Marino le prezentă în
două minute un rezumat a ceea ce intenţiona să facă.
— Vom închide complet pentru personalul medical întregul
etaj, apoi vom curăţa toate coridoarele cu ajutorul trăgătorilor
de elită şi a grenadelor lacrimogene. O vom face sistematic,
prevenindu-l din când în când pe acest nebun că dacă nu se va
preda de bună voie, va avea necazuri. Voi trimite trei oameni la
lift pentru a-i tăia orice posibilitate de deplasare în acea direcţie.
Reporterii notau cu înverşunare datele planului lui Marino;
după ce acesta termină, îl bombardară cu întrebări.
Locotenentul ridică mâna.
— Nu mai spun nimic altceva pentru moment. Urmăriţi-ne
doar cum îl terminăm pe acest tip şi puteţi să mă pisaţi cu
întrebări după aceea. Oamenii sunt pregătiţi, detective?
— Da, domnule, răspunse Narro.
Disperaţi, am urmărit cum o echipă de opt poliţişti înarmaţi se
îndreptă spre scări şi dispare pe uşă. Locote nentul Marino se
postă lângă lift ţinând în mână aparatul portativ de emisie-
recepţie, urmărind înaintarea forţei sale de şoc către etajul al
zecelea. Trei oameni – doi ofiţeri în uniformă şi detectivul Narro
– aşteptau lângă lift cu pistoalele pregătite, gata să deschidă
focul în orice clipă. După vreo zece minute de aşteptare
încordată, se auzi un bâzâit în radio-telefon.
— Care-i mişcarea pe-acolo? întrebă Marino.
O pârâitură statică, apoi o voce răspunse:
— E întuneric. Nu reuşim să aprindem luminile. Ne-ar trebui
nişte reflectoare.
— Aţi ajuns în coridor? Vedeţi ceva?
— Tocmai am trecut de uşă şi suntem gata să ne desfăşurăm.
Nici o problemă până acum.
Locotenentul ridică degetul şi Narro împreună cu cei doi
colegi intrară în lift şi apăsară pe butonul numerotat cu 10. Nici
eu, nici Singing Rock nu am îndrăznit să ne uităm unul la altul în
timp ce indicatorul de etaj al liftului clipea... 17-16-15-14... La 10
se stinse.
— Cam o duceţi, băieţi?
151
 — Bine, răspunse vocea şefului comandoului. Nimic de
raportat. Intrăm în fiecare cameră, una după alta, şi verificăm
totul.
— Fiţi cu ochii-n patru!
Se auzi vocea lui Narro, deformată de aparat:
— Foarte întuneric într-adevăr. Nici lanternele nu func-
ţionează ca lumea. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu nenorocitele
astea de neoane?
— Am verificat deja, interveni doctorul Winsome. Nici un
deranjament pe care să-l putem detecta.
Locotenentul Marino transmise:
— Mi s-a spus că iluminatul a fost verificat şi că nu se mai
poate face nimic. Nu rămâne deci decât să fiţi atenţi. Ţineţi
lanternele depărtate de corp aşa încât să nu deveniţi o ţintă
prea vizibilă.
— Hristoase, am şoptit eu la urechea lui Singing Rock,
clătinând din cap. Ăştia încă mai cred că au de-a face cu un
terorist nebun.
Amicul meu era grozav de palid.
— Vor afla în curând despre ce-i vorba, rânji el sumbru. Dar
sper să nu fie prea groaznic momentul.
Vocea din radio-telefon se făcu iar auzită:
— Avem o problemă. Dispunerea reală a acestor cori doare nu
pare să fie în concordantă cu planurile pe care le avem noi. Ne-
am învârtit deja de două ori până acum într-un cerc şi suntem
pe cale s-o mai facem încă o dată.
— Iluzii, mormăi încet Singing Rock. Un reporter cu părul
roşcat ridică brusc privirea şi întrebă:
— Ce-ai zis?
— Care-i poziţia acum? se răsti Marino. Care-i camera cea mai
apropiată de voi?
— Camera zece-zero-cinci, domnule.
Locotenentul consultă în grabă harta-i proprie, apoi comunică:
— În acest caz, trebuie să fie o cotitură chiar la stânga ta,
apoi una la dreapta, după care ai ajuns în cealaltă aripă.
O scurtă tăcere apoi vocea răspunse:
— Domnule,... nu există nici o cotitură; vreau să spun, nu-i
nici măcar o deschizătură. Doar un perete gol. Nu văd altceva
nimic.
— Prostii, Petersen. Există o cotitură chiar în faţa ta.
152
 — Nu-i nici una, domnule. Trebuie să se fi făcut nişte
modificări pe aici după ce au fost desenate planurile.
Locotenentul se răsuci spre doctorul Winsome, dar acesta
clătină pur şi simplu din cap. Marino vorbi în microfon:
— Cei de la spital susţin că nu. Eşti sigur că-i zece-zero-cinci?
— Afirmativ, domnule.
Ei bine, atunci mai caută. Pe undeva trebuie să se fi strecurat
vreo greşeală. Poate că suspectul a schimbat tăbliţele cu
numerele camerelor.
— Domnule,...?
— Ei bine, nu ştiu! Cercetează în continuare terenul.
În acel moment interveni pe circuit detectivul Narro.
Vocea îi era ciudat de răguşită şi încordată.
— Mi se pare că am dat de dracu', domnule.
— De ce...?! aproape că urlă Marino. Aţi localizat suspectul?
— Domnule,... avem un fel de...
— Narro? Ai un fel de ce?
— Domnule,... avem...
Un pocnet şi vocea amuţi. Pentru câteva clipe am auzit
şuieratul monoton al vântului care suflă şi nu există. Apoi o
tăcere completă.
Locotenentul apăsă butonul de apel.
— Narro? Detective Narro – mă auzi? Narro, ce se întâmplă
acolo?
Nici un răspuns, în schimb se auzi în loc vocea şefului grupei
de şoc:
— Domnule, mi se pare că am dat de un indiciu. E extrem de
frig aici. Nu cred să mai fi întâlnit pe undeva un frig atât de
intens.
— Frig? Despre ce mama dracului vorbeşti?
— E frig, domnule. Atât de frig! Bănuiesc că va trebui să ne
întoarcem. Lanternele nu mai funcţionează. E o beznă completă
şi extrem de frig. Nu cred să mai rezistăm mult.
Locotenentul îşi înfipse realmente degetul în butonul de apel
şi urlă:
— Staţi acolo! Ce naiba se-ntâmplă cu voi, nenoro ciţilor? Şi ce
naiba se petrece acolo?
Tăcere deplină. Şi, pentru prima dată, aceeaşi tăcere se lăsă
şi în camera plină de reporteri, operatori şi medici. Apoi,
aproape imperceptibil, am simţit cum podeaua se ridică şi
153
revine la loc ca şi cum ar fi trecut un val; luminile clipiră scurt.
Ne cuprinse o senzaţie ciudată, de parcă un nor ar fi acoperit
soarele, şi de undeva am auzit sunetul înfundat şi enervant al
unui vânt funebru.
Marino se apropie de poliţistul în uniformă postat lângă uşa
liftului.
— Adu-l sus, ordonă el încordat. Cobor eu însumi să arunc o
privire.
Subordonatul său apăsă butonul de comandă şi indicatorul se
lumină 10-11-12-13-14. Locotenentul îşi scoase din toc Coltul şi
se rezemă de perete, gata să păşească în cabină de îndată ce
aceasta s-ar fi oprit.
Indicatorul arătă 18. Un bâzâit şi uşile se dădură în lături. Un
gâfâit oribil se auzi din gâtlejurile celor prezenţi...
Interiorul liftului semăna cu un abator. Rămăşiţele hăcuite şi
mutilate ale fiecărui poliţist din echipa de şoc zăceau într-o
grămadă informă şi roşie, acoperite cu brumă. Torsuri, braţe,
picioare, feţe sfârtecate – toate acoperite cu un strat gros de
cristale albe!
Singing Rock se întoarse cu spatele, simţindu-se la fel de
neputincios şi chinuit de remuşcări ca şi mine.

154
 Capitolul 9
Sub nori
O jumătate de oră mai târziu stăteam în biroul lui Jack Hughes
împreună cu locotenentul Marino şi doctorul Winsome, fumând
ţigară de la ţigară şi bând vârtos, încercând să punem la punct
un plan de bătaie pentru a ieşi din acea încurcătură. De data
aceasta, Singing Rock, Jack Hughes şi cu mine nu mai eram
priviţi cu un dezinteres sceptic şi aşa am putut povesti
poliţiştilor şi doctorilor tot ce ştiam despre Misquamacus şi
despre straniile vise ale lui Karen Tandy. Tot nu eram sigur dacă
locotenentul Marino era pregătit să creadă toate faptele cu care-
l bombardam, dar având de rezolvat măcelărirea unei întregi
echipe de poliţişti nu prea se afla în situaţia de a discuta în
contradictoriu.
Luminile pâlpâiau din ce în ce mai des, iar acea mişcare
ciudat de unduitoare a podelei era din ce în ce mai obişnuită.
Marino ceruse de urgenţă întăriri prin radio, dar indiferent de
unde urmau ele să sosească, nu se prea grăbeau să ajungă aici.
Raza de acţiune a radio-telefonului locotenentului se micşorase
vizibil în timp ce toate legăturile telefonice ale spitalului
prezentau pârâituri persistente. Un tânăr poliţist în uniformă
fusese trimis pe jos după ajutor, însă nici de la acesta nu se mai
primise vreo veste.
— În regulă, mormăi acru Marino. Să presupunem că este
vorba de magie. Să presupunem că toată această aiureală e
adevărată. Noi ce facem? Cum arestăm un manitou?
155
 Singing Rock tuşi. Arăta obosit şi încordat şi nu-mi dădeam
seama cât de mult avea să mai reziste. Podeaua se ridica şi
cobora sub noi, iar luminile pâlpâiau cu o stranie culoare
albăstruie. Era ca şi cum ai fi călătorit cu un vapor în timpul unei
hule puternice. La toate acestea se adăuga sunetul monoton şi
îndepărtat al vântului puternic produs de Bestia-Stelară, ceea ce
accentua impresia de călătorie dezolantă pe mări necunoscute.
— Nu ştiu cum îl vom mai putea opri acum pe Misquamacus,
declară Singing Rock. Cu toţii simţiţi aceste vibraţii. Ele
pregătesc apariţia Marelui Bătrân. Conform cu legendele
păstrate până astăzi, el este întotdeauna precedat de furtuni şi
de creaturi hidoase. Doctorul Hughes vă poate spune totul
despre acestea din urmă.
Fără un cuvânt, acesta făcu să circule o fotografie alb-negru a
mâinii sale mutilate. Sculase din somn fotograful spitalului
pentru a i-o developa de urgenţă. Marino o examină fără pic de
emoţie, apoi o dădu mai departe.
— Ce credeţi că ar fi putut cauza astfel de leziuni? întrebă
Jack Hughes. Sunt urme de dinţi ascuţiţi şi înguşti. Un leu?
Leopard? Un aligator?
Locotenentul îşi ridică privirea, dar doctorul continuă:
— Ar fi putut să fie oricare din aceste animale. Dar câţi lei şi
aligatori aţi întâlnit în mijlocul Manhattan-ului?
Marino clătină din cap.
— Nu ştiu şi la urma urmei nici nu-mi pasă. Îmi pare foarte rău
pentru mâna dumneavoastră. Credeţi-mă, regret sincer, dar îmi
pare şi mai rău pentru cei unsprezece poliţişti morţi şi vreau să-i
răzbun pe măsura puterilor piele – prinzând criminalul. Redfern!
Un tânăr zvelt şi cu ochii vioi îşi băgă capul pe uşă.
— Da, domnule?
— Noutăţi despre ajutoarele cerute?
— Am primit un apel prin radio-telefon. Au transmis că au
dificultăţi cu pătrunderea în clădire.
— Au ce?
— Era locotenentul Geoghegan, domnule, de la secţia 17. A
comunicat că va trebui probabil să spargă uşile pentru că nu le
pot deschide.
Am schimbat o privire cu Singing Rock. Era limpede că
Misquamacus izolase complet spitalul de lumea exterioară. Şi
dacă era un lucru pe care nu-l doream câtuşi de puţin, era de a
156
fi prins ca într-o capcană într-un spital tocmai în momentul când
Marele Bătrân urma să-şi facă apariţia. Ar fi fost de preferat să
fiu în New Jersey sau şi mai bine în Ohio. Mi-am scos ultima
ţigară din pachet şi am aprins-o cu mâini tremurătoare. Podeaua
se ridică din nou, iar luminile se micşorară într-atât încât se
văzură filamentele înroşite.
— Cheamă-i din nou, se răsti Marino. Spune-le că suntem într-
o situaţie disperată şi că ar fi mai bine să-şi mişte fundurile
încoace înainte ca întreaga şandrama să sară-n aer.
— 'nţeles, domnule.
Locotenentul se întoarse cu spetele la ceilalţi. Nu-i plăcea
deloc această însărcinare şi nici nu pretindea aşa ceva. Apucă
sticla de bourbon, îşi turnă o porţie serioasă şi o dădu sfidător
de duşcă – doar în scopuri pur medicale! Se şterse la gură cu
dosul palmei şi declară:
— În regulă. Acum vreau să cunosc orice mijloc posibil pentru
a-l distruge pe Marele Bătrân. Toate legendele, toate
pălăvrăgelile legate de el – absolut totul.
Singing Rock clătină din cap.
— Nu vă pot spune aşa ceva.
— Şi de ce nu?
— Pentru că nu-i nimic de spus. Nu există mijloc pentru a-l
distruge pe Marele Bătrân. Dacă ar fi fost unul, ar fi fost anihilat
cu multe secole în urmă de către acei făcători-de-minuni care
erau mult mai pricepuţi în astfel de treburi decât noi. Singurul
lucru pe care l-au reuşit a fost să închidă poarta pe unde
pătrundea în lumea fizică.
— Şi dumneata susţii în continuare că acest individ –
Misquamacus – deschide din nou poarta respectivă?
Singing Rock se mulţumi doar să ridice din umeri.
— Nu simţiţi aceste vibraţii? Ştiţi ce sunt ele de fapt?
— Cutremur? sugeră Marino.
— Nu, locotenente. Nu-i cutremur. E începutul unei uriaşe
acumulări de energie astrală. Presupun că până acum Bestia-
Stelară a negociat termenii înţelegerii dintre Misquamacus şi
Marele Bătrân, şi astfel „legătura” – poarta – este pregătită. Ea e
formată dintr-o cantitate extraordinară de energie şi rămâne
deschisă doar pentru o scurtă perioadă de timp. Şi este
necesară o acumulare echivalentă de energie pentru a-l trimite

157
pe Marele Bătrân înapoi de unde a venit. De fapt, una şi mai
mare pentru că s-ar putea să nu mai aibă chef să plece.
— Sună încurajator, zise sarcastic Marino.
— Dar n-are rost să renunţăm încă. Trebuie să existe o
modalitate de a stăpâni situaţia chiar dacă nu-l putem distruge
complet pe Misquamacus.
Mi-am strivit brusc ţigara într-o scrumieră. Îmi trecuse prin
minte un gând năstruşnic.
— Maşina de scris pe care am aruncat-o în Bestia-Stelară – îţi
mai aduci aminte?
— Bineînţeles, făcu Singing Rock. Ţi-a salvat viaţa.
— Ei bine, atunci când a explodat, când a atins realmente
silueta Beştiei-Stelare... sunt sigur că atunci am perceput ceva.
Nu o faţă adevărată sau o imagine clară a unui astfel de lucru.
Era mai mult un fel de fiinţă fără trup.
Singing Rock încuviinţă din cap.
— Ceea ce ai crezut că ai văzut era spiritul maşinii – propriul
manitou al maşinii de scris. În ciocnirea cu manitou-ul Bestiei-
Stelare el a devenit vizibil momentan, pe măsură ce-şi amplifica
energia conţinută în el. Poţi să fii încredinţat pe deplin că Bestia-
Stelară l-a distrus în întregime.
M-am încruntat.
— Maşina de scris avea un manitou?
— Bineînţeles. Orice lucru are. Un stilou, o ceaşcă, o bucată
de hârtie. Există un spirit mai mare sau mai mic în orice obiect.
— Sunt de părere că ne îndepărtăm de esenţa proble mei,
interveni morocănos Marino. Ceea ce vrem să ştim este cum să
scăpăm de Marele Bătrân, aşa-i?
— Aşteaptă o clipă, nu m-am lăsat eu. S-ar putea să fie ceva
relevant aici. De ce manitou-ul maşinii de scris a intrat în
conflict cu Bestia-Stelară? Ce aveau ei de împărţit?
Singing Rock se strâmbă.
— Nu prea ştiu. Spiritele sunt în conflict unele cu altele, la fel
ca şi oamenii. Spiritele stâncilor sunt în conflict cu cele ale
vânturilor şi copacilor. Bănuiesc că s-ar fi putut să fie ceva legat
de vreo vrăjitorie străveche opusă tehnologiei moderne.
— Ce vrei să insinuezi? întrebă Jack Hughes aplecându-se
brusc în faţă.
— Doar faptul că Bestia-Stelară este un manitou străvechi –
din timpuri imemoriale. Manitou-ul maşinii de scris face parte
158
din manitou-urile tehnologiei electrice ale omului. Sunt obligate
să intre în conflict. Lumea spiritelor reflectă lumea fizică într-o
măsură remarcabilă.
Am cugetat profund câteva minute, apoi am spus:
— Presupunând că avem manitou-urile tehnologiei de partea
noastră? Nu ne-ar ajuta... adică, vor fi mai predispuse să ne
ajute pe noi şi nu pe Misquamacus, nu-i aşa?
— Bănuiesc că da, răspunse Singing Rock. Dar unde vrei să
ajungi?
— Ascultă-mă, dacă există câte un manitou în fiecare maşină
şi în fiecare creaţie a tehnologiei umane, s-ar putea să fim
capabili a găsi un manitou care să ne ajute. Manitou-ul maşinii
de scris era mic şi slab, să presupunem însă că descoperim unul
mare şi puternic...? Oare nu l-ar putea acesta învinge pe Marele
Bătrân?
Locotenentul îşi frecă ochii.
— M-am săturat până peste cap de toată această aiureală,
declară el obosit. Dacă nu i-aş fi văzut cu ochii mei pe cei
unsprezece oameni ai mei măcelăriţi şi îngheţaţi bocnă, v-aş fi
săltat pe toţi şi v-aş fi dus direct la balamuc.
Jack Hughes nu-l luă în seamă.
— Ceea ce vrei tu e o maşină cu o putere imensă. Ceva
copleşitor, nu?
— O centrală electrică hidraulică? am sugerat eu.
Singing Rock clătină din cap.
— Prea riscant. Spiritele apei ar putea să asculte ordinele
Marelui Bătrân şi să întrerupă alimentarea.
— Ce-aţi zice de un avion? Sau un vapor?
— Aceeaşi problemă, replică Singing Rock.
Am reflectat preţ de încă câteva minute. Podeaua începu să
vibreze mult mai violent, iar creioanele şi agrafele de prins hârtii
o luară la plimbare de pe biroul lui Jack, împrăştiindu-se pe
covor. Luminile se micşorară, se stinseră şi se aprinseră din nou.
Podeaua se ridică încă o dată, prilej cu care singurul răvaş de
ziua sfântului Valentin existent pe birou îşi luă zborul de acolo şi
ateriză sub scaunul pe care şedea locotenentul Marino. Am
început iarăşi să aud acel şuierat monoton al vântului – mult mai
distinct de astă dată – iar aerul deveni atât de dens şi lipicios
încât am avut impresia că ne vom sufoca cu toţii. Era foarte
posibil ca instalaţia de aer condiţionat să nu fi funcţionat prea
159
bine nici înainte în acest birou, dar acum atmosfera devenea
insuportabil de fierbinte.
Redfern băgă iar capul pe uşă:
— Încă mai încearcă să pătrundă în clădire, domnule. Am luat
legătura prin radio, încearcă din toate puterile. Locotenentul
Geoghegan spune că întregul spital arată ca şi cum s-ar legăna
încoace şi încolo... sau cam aşa ceva. La etajul nouă sau zece se
văd tot felul de luminiţe stranii, albastre. Să dau ordinul de
evacuare?
— Evacuare? mârâi Marino. Pentru ce?
— Păi, domnule, e cutremur, nu-i aşa? În instrucţiunile
referitoare la astfel de dezastre, se menţionează că orice clădire
înaltă trebuie evacuată de urgenţă.
Marino trânti un pumn în birou.
— Cutremur? zise el cu amărăciune în glas. Pe toţi dracii dacă
n-aş prefera mai bine aşa ceva. Ia doi sau trei băieţi şi vezi dacă
nu-l poţi ajuta pe idiotul ăla de Geoghegan să pătrundă
înăuntru. Coborâţi pe scări şi fiţi atenţi când ajungeţi la etajul
zece.
— 'nţeles. Oh... şi domnule?
— Ce mai vrei, Redfern?
— Detectivul Wisbech mi-a spus să vă anunţ că a rulat prin
Unitrak m.o1-ul pe care i l-aţi trimis şi că n-a obţinut nimic până
acum. Nici un ucigaş cunoscut de noi nu omoară astfel,
domnule. Nu prin îngheţare.
Locotenentul oftă.
— În regulă, Redfern. Întorcându-se apoi spre noi, comentă:
Halal eficacitate poliţienească! Unsprezece oameni ciopârţiţi şi
congelaţi şi noi trebuie să apelăm la un computer pentru a
vedea dacă cineva a mai procedat la fel cine ştie când. Ce
dracu' se întâmplă cu memoria noastră astăzi?
Redfern salută rapid şi ieşi din cameră. Podeaua se mişca din
nou şi tipul părea extrem de mulţumit să fie trimis undeva mai
aproape de nivelul străzii. Mai mult decât atât, şuieratul vântului
se înteţise şi cum naiba să-i explici unui om normal că ceea ce
auzea el acolo nu era un vânt adevărat de furtună, ci unul
produs de o rea-voinţă ocultă?

1
Modus operandi – modul de lucru specific unui anume criminal (n.tr.)
160
 — Numai o clipă, interveni Jack Hughes, cum a intrat
detectivul dumitale în legătură cu ordinatorul?
— Prin telefon, veni răspunsul lui Marino. E disponibil tuturor
forţelor de poliţie din statul New York. Dacă vrei să ştii orice
despre automobile furate, persoane dispărute, modul de
petrecere al crimelor – orice de genul ăsta – poţi afla doar în
câteva secunde.
— E un computer puternic?
— Normal. Unitrak e unui din cele mai puternice de pe toată
coasta estică.
Jack se întoarse spre Singing Rock.
— Cred că am găsii manitou-ul nostru tehnologic. Computerul
Unitrak.
Indianul încuviinţă din capi
— S-ar putea să meargă. Ai numărul de telefon, locotenente?
Acesta păru stânjenit.
— Ei, aşteaptă o clipă. Computerul respectiv e strict numai
pentru personal autorizat al poliţiei. Ai nevoie de un cod pentru
a pătrunde în el.
— Şi ai codul? nu se lăsă Singing Rock.
— Bineînţeles că da, numai că...
— Nici un „numai că”, i-o reteză amicul meu. Dacă vrei să pui
mâna pe lucrul care ţi-a ucis unsprezece oameni, ăsta-i singurul
mijloc de a o face.
— Despre ce tot vorbeşti acolo? se răsti locotenentul Marino.
Încerci să mă faci să cred că poţi izgoni un nenorocit de spirit
utilizând un computer al poliţiei?
— De ce nu? Nu pretind că va fi uşor, dar manitou-ul lui
Unitrak trebuie să fie unul creştin, cu frică de Dumnezeu şi
dedicat cauzei legii şi ordinii publice. Unitrak a fost făcut pentru
aşa ceva. Manitou-ul unei maşini nu se poate opune intenţiei
declarate pentru care a fost concepută aceasta. Dacă-l pot
invoca, va fi o chestie perfectă. Istoria se va repeta din nou.
— Adică cum, istoria se va repeta din nou?
Singing Rock îşi frecă ceafa cu o mişcare obosită.
— Acest continent şi spiritele lui indiene au fost înfrânte
odinioară de manitou-urile albe ale legii şi ale creştinătăţii.
Bănuiesc că vor putea fi învinse încă o dată.
Locotenentul tocmai îşi băgase mâna în buzunar ca să scoată
cartela cu codul respectiv când aerul păru să încremenească
161
brusc. Ne-am uitat unii la alţii plini de nesiguranţă. Podeaua
încetase câteva clipe să se mai mişte dar acum vibra, extrem de
uşor, de parcă cineva şi-ar fi croit drum străpungând betonul şi
pardoseala atâtor etaje. În stradă, undeva departe, am distins
sunetul sirenelor şi al claxoanelor maşinilor de pompieri, însă şi
urletul trist al vântului magic.
Luminile s-au stins dintr-o dată. Marino urlă:
— Nu mişca! Nimeni nu mişcă! Cine o face, e împuşcat pe loc!
Am rămas nemişcaţi precum statuile, ascultând încordaţi şi
aşteptând să fim atacaţi. Simţeam cum broboane de sudoare mi
se scurg de pe faţă sub gulerul cămăşii. Atmosfera din cameră
devenise înăbuşitoare, de nerespirat şi era evident că instalaţia
de aer condiţionat nu mai funcţiona.
Am fost primul care i-am auzit. Precipitându-se şi scurgându-
se în jos pe pereţi – un râu fantomatic. Locotenentul îşi ridică
Coltul dar nu apăsă pe trăgaci, încremeniţi de frică, am scrutat
întunecimea – fosforescentă acum – a biroului... şi i-am văzut.
Erau ca nişte şobolani spectrali – valuri şi valuri de şobolani
spectrali fugari – ce curgeau de pe fiecare perete. Apăreau de
nicăieri şi dispăreau în podea ca şi cum aceasta n-ar fi fost
câtuşi de puţin construită dintr-un material solid şi compact.
Trebuie să fi fost milioane de astfel de lighioane – foşnind,
zvârcolindu-se şi zbenguindu-se peste tot într-un flux hidos de
corpuri îmblănite.
— Ce-i asta? articulă răguşit Marino. Cine-s ăştia?
— Exact ce par a fi, răspunse Singing Rock. Sunt paraziţii
care-l însoţesc pe Marele Bătrân. Într-un sens spiritual, e şi el un
fel de parazit şi aceştia sunt slujitorii săi. Se pare că
Misquamacus foloseşte însăşi clădirea spitalului drept poartă
pentru aducerea pe această lume a Marelui Bătrân – şi de aceea
se scurg ăştia pe pereţi în aşa fel. Bănuiesc că se îndreaptă toţi
spre etajul zece. Apoi – ei bine, cine ştie ce se va mai întâmpla?
Locotenentul nu scoase nici un cuvânt. Pur şi simplu înmână
cartela cu codul lui Singing Rock, arătându-i cu degetul numărul
respectiv. Părea într-o stare de şoc – dar cine dintre noi nu era
în acele momente? Chiar şi reporterii şi tehnicienii TV erau
tăcuţi şi înfricoşaţi! Ne uitam unii la alţii cu ochii bântuiţi de
vedenii ai unor oameni prinşi în capcană într-un submarin pe
cale să se scufunde.

162
 Singing Rock intră într-un oficiu micuţ şi ridică receptorul. Am
rămas lângă el în timp ce forma numărul şi am auzit clar
semnalul de apel urmat de declanşarea automată a robotului.
Privind cu coada ochiului la cartela locotenentului, Singing Rock
citi o înşiruire de numere, apoi aşteptă să fie conectat la
Unitrak.
— Ce ai de gând să faci? l-am întrebat eu. Cum poţi să-i spui
unui computer că ai nevoie de ajutorul manitou-ului său?
Singing Rock îşi aprinse o ţigară scurtă şi trase câteva fumuri.
— Bănuiesc că singura problemă este aceea a găsirii unui
limbaj adecvat. Şi bineînţeles cea a convingerii programatorilor
că nu sunt nebun de legat.
Un alt declic şi o voce seacă tipică pentru un WASP1 răspunse:
— Unitrak. Indicaţi, vă rog, natura intervenţiei dum-
neavoastră?
Singing Rock îşi drese glasul.
— Vorbesc în numele locotenentului Marino, Departamentul
de poliţie New York. Locotenentul ar dori să ştie dacă Unitrak
are o existenţă spirituală.
O lungă tăcere, apoi vocea se auzi din nou:
— Ce anume? Vreţi să repetaţi, vă rog?
— Locotenentul Marino ar dori să cunoască dacă Unitrak are o
existenţă spirituală?
Altă tăcere şi vocea se răsti:
— Ascultă aici – ce-i asta? O glumă sau ce?
— Vă rog, răspundeţi la întrebare!
Urmă un oftat:
— Unitrak nu este programat să răspundă la astfel de
întrebări. Unitrak e un computer cu o capacitate normală de
lucru şi nu poate fi folosit pentru tot felul de programe
universitare aiurite precum cele de compunere automată a
poeziilor. Dacă nu mai aveţi alte probleme...?
— Un moment, interveni rapid Singing Rock. Întrebaţi-l pe
Unitrak ceva foarte important. Întrebaţi-l dacă deţine vreo
informaţie referitoare la Marele Bătrân.
— Marele cum?
— Marele Bătrân. E un... fel de şef de bandă criminală.
— Ce divizie? Fraudă, omucidere, incendiere? Care din ele?

1
White Anglo-Saxon Protestant – protestant anglo-saxon (n.tr.)
163
 Singing Rock reflectă o clipă şi se decise:
— Omucidere.
Din nou tăcere. Vocea reveni:
— Cum scrieţi Marele? Exact ca-n Marele Canion1?
— Corect.
— O.K., nu închideţi, vă rog.
Prin receptor am putut auzi declicuri şi zbârnâituri îndepărtate
în timp ce întrebarea lui Singing Rock era introdusă pe cartele.
Amicul meu fuma, nemaigăsindu-şi nici o clipă de astâmpăr din
cauza zgomotului infernal de fundal, produs de vântul
supranatural. Podeaua se mişcă din nou şi Singing Rock îmi
şopti, acoperind receptorul cu mâna:
— Nu cred că va merge. Nu va mai trece mult şi Marele
Bătrân va pătrunde prin poartă.
— Şi ce altceva am putea face? am şuierat eu. Există vreun
alt mijloc de a-l opri?
— Trebuie să existe o altă modalitate. La urma urmei,
străvechii făcători-de-minuni au fost în stare să-l închidă în
propria sa sferă. Dar chiar dacă aş cunoaşte această metodă, nu
cred să fiu capabil de a o pune în practică.
În timp ce aşteptam răspunsul lui Unitrak, am simţit cum mă
încearcă o senzaţie ciudată de ameţeală. Am crezut la început
că era vorba de o nouă ridicare şi coborâre a pardoselii, dar mi-
am dat seama imediat că era vorba de un miros. Unul puturos şi
greţos – de lucru stricat – ce-mi amintea de un iepure congelat
cumpărat de mine odată şi care s-a dovedit a fi intrat în
putrefacţie. Am tras adânc aerul pe nări, m-am strâmbat şi i-am
aruncat o privire amicului meu.
— Vine, declară acesta fără nici un fel de emoţie evidentă.
Marele Bătrân se apropie.
Am distins nişte strigăte în faţa uşii şi lăsându-l singur la
telefon pe Singing Rock am ieşit să văd despre ce era vorba. O
grămadă de doctori şi infirmieri erau strânşi în jurul unei camere
TV. Mi-am croit drum până la Jack Hughes şi m-am interesat ce
se întâmplase. Doctorul era palid şi părea bolnav – probabil că
mâna îl durea îngrozitor.

1
Joc de cuvinte intraductibil în original (n.tr.)
164
 — Unul din operatori s-a sprijinit brusc de camera sa fiind pe
punctul de a leşina. Tremura de parcă ar fi suportat un şoc
electric, dar nici vorbă de aşa ceva.
M-am îndreptat spre tipul cu pricina. Era tânăr, cu părul
blond-roşcat, îmbrăcat cu o pereche de blugi şi cu un tricou
roşu. Ochii îi erau închişi iar faţa îi era conges tionată şi albă.
Buza inferioară îi tremura fără încetare, schimonosindu-i gura
într-un rânjet straniu. Unul din interni îi ridicase mâneca şi se
pregătea să-i administreze un tranchilizant.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. Are un acces de
epilepsie?
Internul introduse cu grijă acul în braţul operatorului şi apăsă
încet pistonul. După câteva momente, spasmele faciale şi
tremuratul dispărură şi cu excepţia unor convulsii izolate,
tehnicianul începu să se liniştească.
— Nu ştiu ce-i cu el, recunoscu internul, clătinând din cap. Se
vedea că era tânăr şi fără experienţă, cu o faţă rotundă,
proaspăt rasă şi cu părul bine pieptănat. După mine, a suferit un
fel de şoc psihologic puternic. Probabil o reacţie întârziată la
ceea ce am asistat până acum.
— Haideţi să-l scoatem de aici şi să-l instalăm mai confortabil
altundeva, hotărî Winsome. Trei sau patru doctori plecară după
un cărucior, ceilalţi – frustraţi şi înspăimântaţi – se dispersară
într-o tăcere penibilă, fiecare aşteptând următoarea manifestare
supranaturală ce urma să se abată asupra noastră. L-am auzit
pe locotenentul Marino răstindu-se furios la telefon şi mi-am dat
seama că întăririle promise aveau încă probleme cu accesul în
clădire. Amestecate cu gemetele vântului lui Misquamacus, am
auzit sunetele a şi mai multor sirene departe în stradă şi am
distins luminile unor reflectoare portabile licărind prin ferestre.
Peste o oră sau două urma să se lumineze de ziuă – asta dacă
mai trăiam atât pentru a o mai apuca. Duhoarea de putrefacţie
emanată de Marele Bătrân infestase aerul şi doi sau trei oameni
începuseră deja să vomite. Temperatura varia de la o căldură
înăbuşitoare la un frig intens, de parcă întreaga clădire ar fi fost
un pacient suferind de o febră necontrolată şi pustiitoare.
M-am întors la Singing Rock. Acesta mâzgălea o serie de
numere pe colţul unei reviste şi părea pradă unei emoţii
puternice. Am aşteptat până ce a terminat de scris, apoi l-am
întrebat:
165
 — Crezi că ai să reuşeşti?
— Nu-s sigur, dar se pare că am dat peste ceva interesant,
răspunse el pe măsură ce studia cu atenţie şirul de cifre.
Programatorul mi-a comunicat că nu există nici un document
referitor la existenţa cuiva numit Marele Bătrân – şi asta după ce
a verificat orice nume fals, adevărat sau orice poreclă a tuturor
criminalilor cunoscuţi din ultimii zece ani. Dar, cu toate acestea,
Unitrak a răspuns cu un mesaj şi o serie de numere.
— Şi ce-nseamnă ele?
— Păi, tehnicianul mi-a tradus mesajul... "Urmează Imediat
Procedura de Chemare" – apoi am obţinut numerele respective.
Mi-am şters fruntea cu o batistă deja pătată.
— Ne ajută cu ceva? înseamnă ceva pentru tine?
— Aşa cred. Cel puţin Unitrak a răspuns. Şi dacă a făcut-o – ei
bine, poate că ştie ce vrem noi.
I-am arătat numerele cu degetul.
— Vrei să spui că aceste cifre îţi arată cum să invoci manitou-
ul său?
— Foarte posibil. Foarte posibil. Nu vom şti precis până ce nu
vom încerca.
M-am aşezat pe un scaun cu un aer plictisit.
— Singing Rock, mi se pare o cacialma. Ştiu ce am făcut şi
ştiu ce am văzut, dar să nu-mi spui acum că vreun computer
construit cu fonduri publice are de gând să ne indice cum să-i
găsim propriul manitou. Nu e ceva raţional, tu nu te gândeşti?
— Sunt de acord, Harry, spuse el aprobând din cap, şi să nu ai
impresia că eu cred în aşa ceva mai mult decât tine. Tot ce pot
să-ţi confirm e că mesajul de la Unitrak este chiar aici şi că
aceste numere concordă cu ritualul adecvat pentru invocarea
manitou-urilor obiectelor făcute de om. De fapt, e unul din cele
mai uşoare ritualuri. Eu l-am învăţat când aveam vreo
doisprezece ani de la vraciul Sarara din tribul Paiute. Am fost
deprins să chem manitou-urile pantofilor, mănuşilor, cărţilor şi a
tot felul de alte lucruri. Puteam să întorc paginile unei cărţi fără
ca măcar să le ating.
— Ei, o carte e o carte, am filozofat eu, pe când ăsta-i un
computer ce valorează mai multe milioane. E puternic şi deci s-
ar putea dovedi periculos.
Singing Rock aspiră pe nări duhoarea Marelui Bătrân ce
invadase aproape în întregime camera.
166
 — Nimic nu poate fi mai periculos decât ceea ce suntem pe
punctul de a urmări chiar acum. Dacă tot va trebui să murim, cel
puţin s-o facem ca nişte eroi.
— Nu mă interesează câtuşi de puţin să mor ca un erou!
Singing Rock mă apucă de mână.
— Nu prea ai gândit astfel când ai înfruntat Bestia-Stelară de
unul singur.
— Nu, dar o fac acum. De două ori în aceeaşi noapte e prea
mult pentru oricine are capul pe umeri, nu crezi?
— Ce era toată gălăgia de pe culoar? A fost cineva rănit?
schimbă vorba Sioux-ul.
M-am întins să iau o ţigară din pachetul de pe masă.
— Nu cred. Un operator de la CBS. Se pregătea de filmare şi s-
a prăbuşit brusc. Bănuiesc că o fi fost vreo criză de epilepsie sau
ceva asemănător.
Singing Rock se încruntă.
— Filma?
— Exact. Părerea mea e că tocmai filma pe cei aflaţi prin
preajmă. A căzut grămadă de parcă l-ar fi lovit cineva în cap.
Dar n-am asistat la scenă!
Indianul reflectă câteva clipe apoi ieşi glonţ din în căpere
îndreptându-se spre reporterii de la CBS. Toţi – vreo cinci sau
şase – stăteau stingheriţi într-un cerc, fumând şi încercând să-şi
închipuie ce avea să mai urmeze în continuare.
Singing Rock întrebă:
— Prietenul vostru se simte bine?
Unul din reporteri, un tip scund şi îndesat, într-o cămaşă de
culoarea prunei şi cu nişte ochelari enormi răspunse:
— Desigur. Doctorii mai stau încă lângă el, dar părerea este
că se va face bine. Ia ascultă, ştii ce naiba se petrece aici? E
adevărată treaba asta cu spiritele rele?
Singing Rock îi ignoră întrebarea şi puse şi el una:
— Prietenul vostru e predispus cumva la crize de epilepsie?
Reporterul clătină încet din cap.
— Nu l-am văzut să aibă vreodată aşa ceva. Din câte cunosc,
e prima dată când i se întâmplă. N-a spus niciodată că ar fi
epileptic sau ceva de genul ăsta.
Înfăţişarea lui Singing Rock deveni gravă.
— Mai privea cineva prin obiectiv în acelaşi timp cu el?

167
 — Nu, domnule. N-avem decât o singură cameră. Şi, zi-mi şi
mie – de unde provine mirosul ăsta îngrozitor?
Singing Rock zise:
— Se poate? Şi ridică camera portabilă din caseta ei. Avea
nişte zgârieturi produse la căderea din mâna operatorului
leşinat, dar încă mai funcţiona. Unul din tehnicieni – un tip ursuz
într-o haină albastră de doc – îi arătă cum s-o fixeze pe umăr şi
cum să privească prin dispozitivul de vizare.
Podeaua începu să vibreze şi să pulseze ca cineva cuprins de
o frică puternică sau ca un câine ajuns la orgasm. Luminile se
micşorară din nou, iar sunetul înfiorătorului vânt se intensifica
din ce în ce. Un murmur de panicii se ridică din rândurile celor
douăzeci sau treizeci de doctori, poliţişti şi reporteri îngrămădiţi
în cameră, motiv pentru care doctorul Winsome, de o paloare
cadaverică şi scăldat în sudoare de sus până jos, fu obligat să
scoată din funcţiune toate telefoanele interioare. Nici nu
îndrăzneam să ne gândim ce se întâmpla în celelalte secţii şi
oficii, şi chiar dacă am fi vrut să-i contactăm, nici o şansă să mai
facem acest lucru acum. Locotenentul Marino continua să ţină în
mână radiotelefonul sperând să audă noutăţi despre întăririle
cerute, dar figura lui indica clar că îl părăsise orice umbră de
optimism. Fuma ţigară de la ţigară, iar faţa îi era trasă şi
împietrită.
În momentul când spasmul podelei trecu, Singing Rock îşi
apropie ochiul de manşonul de cauciuc negru al dispozitivului de
vizare al camerei TV, îl cuplă şi începu încet să examineze
încăperea, cu mişcări sistematice, neomiţând nici ungherele
cele mai depărtate sau porţiunile din spatele uşilor. Tehnicienii
CBS-ului îl urmăreau neliniştiţi în timp ce el dădea ocol pereţilor,
cu corpul aplecat înainte şi cu toţi muşchii feţei încordaţi.
— Ce dracu' face tipul ăsta? întrebă cu suspiciune în glas unul
din tehnicieni.
— Sssstttt, făcu unul din colegii săi. Poate că încearcă să
determine de unde vine mirosul ăsta groaznic!
După câteva minute de cercetare amănunţită, Singing Rock
puse camera în caseta ei, îmi făcu un semn din deget şi mă
trase într-un colţ, vorbindu-mi grăbit şi pe un ton scăzut ca să nu
fie auzit şi de alţii.
— Bănuiesc că ştiu ce s-a întâmplat. Demonii care-l însoţesc
întotdeauna pe Marele Bătrân au trecut pe aici, îndreptându-se
168
probabil spre etajul zece pentru a se aduna în jurul lui
Misquamacus. Dar cred că operatorul i-a văzut.
— I-a văzut? Cum aşa?
— Cunoşti vechea legendă despre credinţa indienilor că ei nu
trebuie să se lase niciodată fotografiaţi deoarece astfel de
aparate le fură propriile spirite? Ei bine, ca să spunem aşa... e
ceva corect în această treabă. Obiectivul camerei – deşi nu
poate niciodată fura manitou-ul unui om – îl poate percepe. De
aceea există atât de multe fotografii stranii în care fantomele –
nevăzute în momentul când a fost făcută fotografia – au apărut
în chip misterios după developare.
Mi-am dres glasul.
— Vrei să spui că operatorul i-a văzut pe aceşti demoni prin
vizor? De aceea a leşinat?
— Aşa cred. Cel mai bine ar fi să mergem să stăm de vorbă cu
el, cu condiţia să mai fie conştient. Dacă ne-ar spune ce demoni
a văzut, s-ar putea să fim în stare să întreprindem ceva în
momentul când îşi va face apariţia Marele Bătrân.
L-am chemat pe Jack Hughes şi i-am explicat despre ce era
vorba. Nu făcu nici un comentariu, dar aprobă din cap când
Singing Rock îi sugeră să stea de vorbă cu operatorul. Schimbă
câteva cuvinte cu doctorul Winsome, apoi ne făcu semn să
intrăm în salonul de prim ajutor.
Aici era linişte deplină Palid şi scuturat tacă de convulsii,
operatorul zăcea pi un pat în timp ce trei doctori îi
supravegheau cu atenţie evoluţia pulsului şi a altor semne
vitale. Salutându-l pe Jack, cei trei s-au dat deoparte, lăsându-ne
să ne îngrămădim în jurul pacientului.
Nu-l luaţi prea tare, ne sfătui unul din ei. A suferit un şoc
puternic şi nu şi-a revenit aproape deloc.
Singing Rock nu răspunse. Aplecându-se asupra operatorului,
alb încă la faţă, şopti:
— Mă auzi? Auzi ce-ţi spun?
Bolnavul se cutremură. Singing Rock reluă:
— Auzi ce-ţi spun? Îţi dai seama unde eşti?
Nici un răspuns. Internii ridicară din umeri, iar unul din ei
declară:
— Mă tem că e complet inconştient. Ceea ce i s-a întâmplat a
dus la o blocare a minţii şi deocamdată nu reacţionează la

169
întrebările nimănui. E ceva obişnuit în cazurile grave de şoc.
Doar timpul va rezolva problema...
Singing Rock şopti ca pentru sine:
— N-avem timp. Pescui din buzunar un colan făcut din
mărgele pictate într-un mod straniu şi-l aşeză uşor pe capul
operatorului, de parcă ar fi fost un nimb. Unul din interni încercă
să protesteze, însă Jack Hughes îl opri cu o mişcare scurtă a
mâinii.
Ţinându-şi ochii închişi, Singing Rock începu o incantaţie. Nu
puteam distinge toate cuvintele, dar cele pe care le-am auzit
erau în dialectul Sioux. Cel puţin aşa am presupus. Nefiind
lingvist, dinspre partea mea ar fi putut foarte bine să fie şi-n
franceză!
Vraja nu păru să aibă vreun efect la început. Operatorul
rămase tot palid şi nemişcat, degetele-i tresărindu-i din când în
când iar buzele mişcându-i-se fără a scoate vreun sunet. Dar în
momentul când Singing Rock trasă o formă magică în aer
deasupra capului său, ochii i se deschiseră fără nici un fel de
avertisment. Erau sticloşi şi nefocalizaţi, dar erau totuşi deschişi.
— Şi acum, rosti blând indianul, ce ai văzut prin obiectivul
camerei, prietene?
Operatorul se cutremură din tot corpul în timp ce picături de
salivă îi apărură la colţurile gurii. Părea un om atins de turbare
sau în ultimul stadiu de sifilis. Probabil că în memorie i se
impregnase o imagine atât de teribilă încât nimic din ce ar fi
încercat să facă nu i-ar fi exorcizat-o de acolo! Tipul nu putea
nici măcar să moară!!!
— E..., e..., bolborosi el.
— Haide, prietene. Îţi poruncesc să vorbeşti. El nu-ţi va face
nimic pentru că te va proteja Gitche Manitou!
Operatorul îşi închise ochii. Pentru un moment am crezut că
devenise iarăşi inconştient. Dar după câteva secunde, începu să
vorbească – foarte rapid şi aproape neinteligibil – însă cu un
extraordinar debit verbal:
— Înota, înota, venea înot de-a curmezişul camerei şi prin
cameră în acelaşi timp şi am întrezărit ceva doar o clipă, numai
o părticică din el ca un fel de sepie – ca o sepie – cu braţe
unduitoare, unduiau toate, dar era mare, nu-mi dau seama cât
de mare, eram atât de înfricoşat că era ceva înăuntrul capului

170
meu ca şi cum tot creierul mi-ar fi fost furat. Numai preţ de o
clipă, doar o clipă.
Singing Rock continuă să asculte dar pacientul nu mai spuse
nimic. Scoase cu grijă colanul de pe capul celuilalt apoi declară:
— Ei bine, se pare că asta-i tot.
— Totul e bine? l-am întrebat eu. Vreau să spun, e cumva...
— Nu, nu-i mort. Nu cred că va mai fi vreodată normal, dar cel
puţin nu-i mort.
— Sepia... ştii ce era...?
— Da. Acest om a avut privilegiul de a vedea ceva ce a fost
expulzat de pe pământ cu secole în urmă. N-a mai apucat să
vadă şi restul, ceea ce de fapt e mai bine pentru el. Marele
Bătrân s-a întors din nou printre noi.

Capitolul 10
La lumină
L-am însoţit pe Singing Rock pe coridor. Ochii săi negri
scânteiau cu un pic din ardoarea pe care o văzusem stingându-
se treptat în acea lungă şi îngrozitoare noapte.
— Asta-i, Harry. Vii să mă ajuţi?
— Asta-i ce? Ce naiba are să se întâmple?
Singing Rock îşi linse buzele. Vocea îi era întretăiată şi el
arăta de parcă ar fi fost pradă unei cumplite febre.
— Marele Bătrân este aici. O luptă cu Marele Bătrân în
persoană – nu-ţi dai seama ce înseamnă acest lucru pentru un
vraci? E ca şi cum un simplu creştin ar avea şansa să se înfrunte
cu însuşi Satana.
— Singing Rock...
— Trebuie s-o facem. Nu ne-a mai rămas nici un pic de timp.
Trebuie să coborâm acolo jos şi s-o facem.
— Să coborâm unde? Doar nu vrei să spui... înapoi la etajul
zece?
Statura prietenului meu părea să crească treptat de parcă ar
fi fost umflată de un vânt magic. Tremura de emoţie şi
anticipare, dar şi de patima teribilă de a-şi risca viaţa
înfruntându-l pe demonul cel mai neiertător din toată mitologia
171
americană. Văzând că nu mai scot nici un cuvânt, făcu stânga-
mprejur şi se îndreptă cu un pas atât de vioi spre scări, încât de-
abia mă mai puteam ţine după el.
L-am înşfăcat de mânecă şi s-a întors spre mine.
— Singing Rock, l-am implorat eu. Pentru numele lui
Dumnezeu, acolo jos au fost ucişi unsprezece oameni! Ai văzut
şi tu ce s-a întâmplat.
— E prea târziu. Marele Bătrân este aici şi ce se va întâmpla
în curând va fi mult mai cumplit...
— Dar, Singing Rock...
Se smuci din strânsoarea mea, deschise uşa ce ducea spre
scările scufundate în întuneric şi mă-ntrebă:
— Vii? Sau dai bir cu fugiţii?
Răsunând de-a lungul şirurilor de scări, am auzit urle tul
dezgustător al acelui vânt-fără-de-vânt şi părul mi se zbârli pe
ceafă. Duhoarea fetidă a Marelui Bătrân mă lovi în faţă şi de
undeva de jos auzeam zgomote care-mi reaminteau de gravurile
lui Dore1 înfăţişând iadul. Demoni, fiare şi lucruri fără de nume
ce bântuie prin noapte. Animale care te fac să înnebuneşti
privindu-le numai o dată. Lucruri care ţopăie şi se strecoară prin
întunericul unei imaginaţii terifiante.
Am înghiţit în sec. Indiferent cât de înfricoşat eram, nu-l
puteam lăsa singur pe Singing Rock.
— Vin şi eu! Am pus un picior pe treapta de beton. „Acum ori
niciodată”, mi-am zis în sinea mea.
Uşa se închise în urma noastră şi ne-am trezit într-o beznă
sufocantă. Ne ţineam de balustradă, croindu-ne drum pe pipăite.
Fiecare pas îmi dădea fiori reci pe şira spinării şi fiecare târşâit
de picioare sau ecou făcea să-mi sară inima din piept. Puteam
să jur că auzeam paşi nevăzuţi coborând scările chiar în faţa
noastră dar nu mai era timp să ne oprim şi să ascultăm.
— Singing Rock, am şoptit eu. Ce vom face?
— Încerc să chibzuiesc, răspunse acesta calm. Dar nu pot
evalua situaţia până ce nu văd cu ochii mei. Sper doar să pot
invoca spiritul lui Unitrak la momentul potrivit şi în felul potrivit.
1
Gustave Dore (1832-1883), ilustrator, gravor, pictor şi sculptor francez,
renumit în special pentru gravurile sale fantastice, pline de imaginaţie,
realizate pentru aproximativ 120 de cărţi, printre care Infernul lui Dante,
Paradisul pierdut al lui Milton, Don Quijote al lui Cervantes şi Gargantua şi
Pantagruel al lui Rabelais (n.tr.)
172
Şi mai sper că Unitrak nu ni se va arăta la fel de ostil nouă
precum Marele Bătrân. Există întotdeauna un astfel de risc.
Am tuşit.
— Presupunând că ne predăm pur şi simplu? N-am salva oare
mai multe vieţi? Dacă luptăm... Dumnezeu ştie câţi oameni vor
fi cel puţin răniţi.
Singing Rock clătină din cap.
— Aceasta nu-i o luptă în sensul obişnuit al cuvântului. E un
act de răzbunare al unui vrăjitor al pieilor roşii pentru toată
durerea la care a fost supus poporul său din partea oamenilor
albi. Nu te poţi preda unuia ce caută răzbunare. Misquamacus
va fi satisfăcut doar în momentul când vom fi morţi cu toţii, cât
dinspre partea Marelui Bătrân...
— Ce-i cu Marele Bătrân?
Amicul meu se cutremură.
— Habar n-am ce învoială a făcut Misquamacus cu ei, însă
Marele Bătrân este cunoscut în cultura indienilor Pueblo drept
Marele Devorator, iar în cea a Paiuţilor ca Cel-care-se-hrăneşte-
din-Iad. Concluziile le poţi trage şi singur...
Pe măsură ce coboram prin întuneric, geamătul şi tânguirea
vântului care nu era vânt devenea din ce în ce mai puternică şi
mai deprimantă. Începeam să sufăr de o atât de chinuitoare
durere de cap încât de-abia mai puteam vedea clar în faţa
ochilor. Simţeam o mâncărime peste tot şi aveam senzaţia că
prin haine colcăiau păduchii. Dacă aş mai fi avut încă o dată de
ales, aş fi renunţat şi l-aş fi lăsat dracului pe Marele Bătrân, Cel-
care-se-hrăneşte-din-Iad, să-şi facă plinul.,.
— Ne apropiem. De aceea te simţi atât de rău. Uite – ia acest
colan de mărgele. Nu e prea puternic, dar ar trebui să te
protejeze împotriva trucurilor şi iluziilor.
Aproape surzi din cauza urletului vântului, am ajuns la etajul
al zecelea. Scoţând din buzunar bucata de hârtie pe care notase
numerele date de Unitrak, Singing Rock le studie cu atenţie, în
ciuda întunericului înconjurător. Ridică apoi degetul mare în sus1
şi împinse uşor uşa ce ducea spre culoarele unde pândea
Misquamacus şi unde Marele Bătrân, teribilul şi răuvoitorul
manitou venit din secole imemoriale, revenea hidos la viaţă în
prezent.

1
Semn ce indică dorinţa sau speranţa în succes (n.tr.)
173
 Duhoarea era cumplită. Deşi coridoarele erau pustii, de
pretutindeni se auzea un foşnet precum cel produs de
deplasarea a sute de şobolani – un zgomot pe care nu-l putea
acoperi nici chiar şuieratul vântului. Era ca şi cum tot spaţiul ar
fi fost invadat de rozători invizibili, mişunând şi colcăind la
adăpostul mirosului de putrefacţie emanat de Marele Bătrân.
Singing Rock întoarse capul o clipă să se asigure că mai eram
lângă el, apoi se îndreptă spre rezerva lui Karen Tandy – camera
în care îşi făcuse pentru prima dată obscena sa apariţie
Misquamacus.
Tânguitul jalnic al vântului astral produs de Bestia-Stelară mă
irita şi mă storcea de puteri. Pe măsură ce ne apropiam de
camera cu pricina, zgomotul devenea din ce. În ce mai puternic,
până ce intensitatea sa ajunse să-mi
(!) Semn ce indică dorinţa sau speranţa în succes (n.tr.)
pătrundă în simţuri cu durerea ascuţită produsă de o lamă
ruginită. De jur împrejurul nostru se auzea foşnetul şobolanilor
spectrali – o escortă scârboasă de creaturi parazite. Preţ de o
clipă am avut chiar impresia că unul din ei mi-a sărit în spate,
drept pentru care m-am trezit trăgând cu putere de propria-mi
cămaşă, dezgustat şi înfricoşat. >
Singing Rock îşi începu incantaţiile. Invoca spiritele poporului
Sioux pentru a ne proteja de răul devorator al Marelui Bătrân:
manitou-urile aerului, rocilor şi solului – ale demonilor, bolilor şi
molimelor pentru a-l doborî pe Misquamacus. De-abia
distingeam ce spune din cauza asurzitorului vânt nepământean,
dar am simţit o oarecare schimbare de atmosferă: escorta
noastră de şobolani părea să ne trateze cu o oarecare doză de
respect neliniştit.
Am dat colţul şi brusc... coridorul fu inundat de străfulgerări
orbitoare de lumină ce trosneau şi pocneau în jurul nostru.
Singing Rock îşi ridică mâinile cu palmele înspre exterior şi
fascicolele se prelinseră pe lângă ele, sfârşindu-şi drumul
undeva pe podea. Trăsnetul-care-vede – prima indicaţie că
Misquamacus ştia că eram acolo.
Am ajuns într-un punct al coridorului în imediata apropiere a
destinaţiei noastre. Trăsnetul părea să fi dispersat cea mai mare
parte a şobolanilor fantomatici dar urletul vântului continua –
numai că era un vânt adevărat, zgâriindu-ne feţele precum
nisipul mascat. Singing Rock îmi făcu semn să înaintez şi
174
amândoi ne-am croit drum cu greu, mai aproape, tot mai
aproape de inevitabila confruntare cu Misquamacus şi cu Marele
Bătrân. Urletul de nedescris al vântului ne punea în
imposibilitatea de a comunica între noi; prin uşa rezervei lui
Karen vedeam sfârâitoarele izbucniri de lumină astrală –
albastra şi recea energie răspunzătoare de poarta pentru cea
mai puternică şi mai teribilă fiinţă legendară din câte au existat
vreodată.
În cele din urmă – şi în ciuda uraganului hărţuitor – am ajuns
la uşă. Singing Rock aruncă primul o privire înăuntru şi brusc îşi
întoarse capul cu o teroare desăvârşită întipărită pe chip, în timp
ce-şi mişca convulsiv mâna pe faţă exact ca un om scuturat de
spasmele electrocutării. Mi-am băgat şi eu capul pe uşă... şi am
rămas atât de năucit de groază şi de frică încât simţeam că nu
mă voi mai putea desprinde din acel loc niciodată.
Camera era plină de un fum gros aducător de rele ce se ridica
neîncetat din cele doua focuri aprinse de Misquamacus în două
pocale de metal plasate de o parte şi de alta a porţii astrale. Pe
podea era trasat cel mai sinistru şi bizar cerc de figuri ce mi-a
fost dat să-l văd vreodată, toate desenate şi colorate cu ceea ce
părea să fi fost sângele închegat, scurs din cadavrele membrilor
echipei de şoc a locotenentului Marino. Erau reprezentaţi ţapi
stranii şi creaturi hidoase ca nişte enormi melci fără cochilie, dar
şi femei goale cu monştri respingători ieşind direct din utere. Şi
peste tot acest cerc prezida însuşi Misquamacus cu corpu-i
întunecat, deformat şi ghebos învăluit în fum. Dar nu figura sa
oarecum estompată ne-a produs cea mai teribilă teroare ce se
putea imagina... ci ceea ce se zărea prin norii denşi de fum – o
turbulenţă în plină fierbere, o umbră sinistră părând să crească
neîncetat prin acea obscuritate – ceva asemănător cu o sepie
sau cu o adunătură compactă, deşi imprecisă ca formă, de şerpi,
fiare şi monştri.
Ceea ce era şi mai terifiant era faptul că l-am recunoscut pe
Marele Bătrân – şi mi-am dat brusc seama cât de aproape
fusese întotdeauna de mine. El era teama întrupată în formele
stranii şi diverse ale tapetului şi draperiilor; era teroarea feţelor
îngropate în fibrele de lemn ale şifonierelor; era frica ce te
cuprindea în timp ce urcai scările întunecate ale caselor; şi era
groaza reflecţiilor curioase văzute doar pe jumătate în oglinzi şi
ferestre. Aici, în forma aflată într-o continuă zvârcolire a Marelui
175
Bătrân, am descoperit de unde proveneau spaimele şi
frământările îngropate de ani de zile în propriul meu
subconştient. De fiecare dată când auzi noaptea respiraţii fără
de trup în dormitor; de fiecare dată când hainele neglijent
aruncate pe vreun scaun par să ia forma unei sinistre şi
monahale figuri; de fiecare dată când crezi că auzi paşi în
spatele tău pe măsură ce urci vreo scară... de fiecare dată se
află lângă tine prezenţa nefastă a Marelui Bătrân, strecurându-
se cu rea-voinţă prin încuietorile şi sigiliile care-l înlănţuiesc de
cealaltă parte a lumii!
Misquamacus îşi ridică mâna şi scoase un urlet de triumf – un
urlet prelung şi dătător de fiori de gheaţă. Ochii săi satanici, ca
de ţap, păreau luminaţi pe dinăuntru, iar corpul a cărui greutate
era suportată doar de acele picioare pipernicite, strălucea de
sudoare. Degetele – adevărate mănuşi de sânge cu care
sfâşiase corpurile celor unsprezece poliţişti şi trasase cercul şi
figurile de pe podea – îi erau acum nemişcate. În spatele său,
aproape invizibilă prin fumul des, se răsucea şi se zvârcolea
hidoasa şi înfricoşătoarea siluetă a Marelui Bătrân.
— Acum, Harry! urlă Singing Rock. Ajută-mă acum... acum!
Acum!
Îngropându-şi faţa în palme, începu să recite numere şi
cuvinte, invocaţii fără sfârşit adresate atât manitou-urilor şi
spiritelor indiene cât şi marelui spirit al tehnologici albilor. M-am
agăţat de el cu toate puterile, comutându-mi mintea asupra lui
Unitrak, Unitrak. Unitrak. Vântul asurzitor mă împiedica să aud
ce spunea Singing Rock, dar mi-am forţat mintea încercând să-l
sprijin – să îmi arăt dragostea pe care i-o purtam – să-l protejez
în cât de mică măsură, în vreme ce el încerca din răsputeri să-l
învingă pe Misquamacus şi să contracareze prezenţa întunecată
a Celui-care-se-hrăneşte-din-Iad.
Pentru un moment am crezut că Singing Rock va reuşi.
Vorbea cu o viteză anormală, recitând, psalmodind şi dând
mereu din cap, din ce în ce mai repede, de parcă înmagazina în
sine o cât mai mare putere pentru a fi capabil să invoce marele
manitou tehnologic al lui Unitrak. Dar în tot acest timp
Misquamacus cânta şi el agitându-şi cu violenţă mâna în direcţia
noastră, încurajându-l pe Marele Bătrân să ne devoreze. Prin
norul de fum am văzut mişcându-se lucruri – lucruri peste
măsură de înfricoşătoare – forme mult mai oribile şi terifiante
176
decât îmi închipuisem vreodată chiar în cel mai cumplit coşmar.
Vârtejurile de fum începură să prindă conturul unei caracatiţe
ce-şi întindea tentaculele din forma întunecată a Marelui Bătrân.
Mi-am dat seama că mai aveam doar câteva minute de trăit.
Eram atât de încordat încât muşchii mi se blocaseră, iar limba
pe care mi-o muşcasem începuse să sângereze.
Şi brusc, Singing Rock îşi îndoi genunchii apoi căzu grămadă.
Aplecându-mă spre el şi dându-i deoparte părul zburlit de vânt
care-i căzuse în ochi, am urlat la el, implorându-l să nu se dea
bătut. Ridicându-şi privirea spre mine, am citit pe faţa sa o
groază nemărginită.
— Nu pot, ţipă el. Nu-l pot invoca pe Unitrak! N-o pot face! E
manitou-ul unui lucru făcut de albi! Nu vrea să mă asculte!
Nu-mi puteam crede urechilor. Am privit peste umăr şi am
văzut cum Misquamacus ne arăta cu amândouă mâinile în timp
ce şerpi întunecaţi desprinşi din silueta
Marelui Bătrân i se încolăceau în jurul capului... şi mi-am dat
seama că venise sfârşitul. Am smuls bucata mototolită de hârtie
din mâna lui Singing Rock şi am ridicat-o spre pâlpâitoarea
lumină astrală venită din nepământeană şi îngrozitoarea poartă.
— Unitrak, salvează-mă! am ţipat eu. Unitrak, salvează-mă!!
Şi am început să rostesc, urlând cât mă ţinea gura, numerele
salvatoare... o dată... şi încă o dată... şi încă... UNITRAAAKKK!
PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU-UNIIITRAAKKKK!!!
Încă agăţat de braţul meu, Singing Rock gemea înfri coşat.
Misquamacus, cu un rânjet de lup întipărit pe chip, realmente
plutea în aer deasupra mea, cu braţele larg deschise şi cu
picioarele-i deformate bine strânse sub el. De jur împrejur,
formele într-o continuă mişcare ale Marelui Bătrân se apropiau
din ce în ce.
Frica m-a îngheţat pentru o clipă, paralizându-mi orice
mişcare. Apoi – şi asta era tot la ce mă puteam gândi – mi-am
ridicat şi eu mâinile – copiindu-l pe Misquamacus – şi am
încercat, după capul meu, să fac şi eu vrajă.
— Unitrak, trimite-ţi manitou-ul pentru a-l distruge pe acest
făcător-de-minuni. Unitrak, protejează-mă de orice vătămare.
Unitrak, sigilează poarta spre marea lume de dincolo şi trimite-l
înapoi pe acest spirit hidos!
Ca o măsură represivă, Misquamacus, continuând să
plutească cu un aer sinistru prin aer, începu din nou să-l invoce
177
pe Marele Bătrân. Dar cuvintele îi sunau stângace şi confuze –
ca urletele unei fiare răzbunătoare estompate de mugetul
uraganului.
— Unitrak! am zbierat eu ca un apucat. Unitrak, vino la mine!
Vino!
Şi chiar în acel moment Misquamacus aproape că se năpusti
asupra mea. Ochii diavoleşti scânteiau lugubru din mijlocul feţei
sale întunecate şi înecate în sudoare, colţurile gurii îi erau trase
înapoi, dezgolindu-i dinţii într-un rânjet de durere, de efort şi de
răzbunare, în timp ce mâinile trasau diagrame invizibile în jurul
meu pentru a-mi abate asupra capului puterea necurată a
Marelui Bătrân şi a mă supune – prin intermediul vrăjitoriei – la
cea mai hidoasă moarte pe care i-o putea născoci mintea.
— Unitrak, am şoptit eu, aproape neauzit din vuietul furtunii
din cameră. Oh, Dumnezeule, Unitrak!
Se întâmplă atât de violent şi brusc încât nici nu mi-am dat
seama la început. Am crezut că Misquamacus mă ţintise cu
trăsnetul-care-vede sau că întreaga clădire se dezmembrase în
jurul nostru. Un sunet asurzitor se prăbuşi asupra noastră
estompând însuşi vuietul uraganului o pârâitură electrică de
parcă s-ar fi descărcat de undeva din neant milioane şi milioane
de volţi – un bubuit asemănător cu o mie de scurtcircuite.
Camera fu inundată de orbitoare arcuri incandescente îmbinate
în formă de reţea, şiruri după şiruri de „circuite” strălucitoare
formate din scântei albe şi albastre licărind într-o simetrie
perfectă.
Carbonizat, înnegrit şi însângerat, corpul lui Misquamacus se
prăbuşi pe podea precum stârvul unui bou, cu ochii complet
închişi şi cu mâinile încleştate sub el.
Radiind şi pulsând, arcurile de lumină formară un fel de gard
viu între mine şi forma întunecată a Marelui Bătrân. Vedeam
cum demonica fiinţă se răsucea şi se contracta de parcă ar fi
fost derutată sau frustrată. Voltajul dezvoltat de reţeaua de
arcuri era atât de enorm încât îl puteam privi doar cu ochii pe
jumătate închişi, ceea ce nu-mi permitea să disting prea bine ce
se întâmpla cu silueta cuprinsă de spasme a Marelui Bătrân.
În prezent nu mai încăpea nici o îndoială în mintea mea –
această apariţie orbitoare era manitou-ul, spiritul, esenţa
interioară a computerului Unitrak. Vraja pe care o rostisem,

178
invocarea rostită de mine, un alb! – adusese pe această lume un
demon al unei feţe palide.
Marele Bătrân fierbea şi se rostogolea în valuri de întuneric.
Lăsă să-i scape un geamăt torturat care se transformă într-un
urlet de mânie – tot mai puternic şi mai puternic până ce am
simţit cum sunt înghiţit de adâncimile sale asurzitoare şi
vibrante. Era pur şi simplu un tunel de furie pătrunzătoare care
făcea ca pereţii să se zguduie şi podeaua să trepideze.
Reţeaua strălucitoare a manitou-ului lui Unitrak îşi reduse
intensitatea şi clipi pentru câteva momente pentru ca apoi să
devină şi mai orbitoare, aproape arzătoare. Era o explozie
cauterizatoare de putere tehnologică, ştergând complet orice
altă imagine sau sunet. Am simţit cum mă cufund într-un
recipient cu oţel topit, inundat în lumină şi înecat în zgomot.
Am mai auzit un singur lucru. Un sunet pe care nu-l voi uita
niciodată. Unul scos de ceva, sau de cineva, pradă unei cumplite
agonii – un sunet ce se menţinea şi se menţinea pe o durată
atât de mare de timp încât nu-l mai puteam îndura. Era sunetul
unor nervi pe cale de dezgolire, a unor sensibilităţi despicate
până-n străfunduri, a unor suflete dezmembrate fără nici un fel
de menajamente. Sunetul scos de Marele Bătrân! Existenţa sa în
lumea materială era distrusă treptat de puterile nelimitate şi
sofisticate ale lui Unitrak. Teribilul demon era împins înapoi spre
tărâmurile întunecate şi sinistre ale străvechilor plaiuri astrale
de către focul sacru al tehnologiei moderne.
Se auzi un clipocit şi un bolborosit – un zgomot de lichid pe
cale de fierbere – şi marginile porţii pe care
Misquamacus o trasase pe podea începură să se retragă
încet, aspirând spre centrul ei forma întunecată a Marelui
Bătrân. Ca şi cum un aspirator gigant ar fi absorbit fumul! Urmă
o bruscă izbucnire de lumină ce mă lăsă ameţit şi temporar
orbit, apoi camera deveni complet liniştită.
Am rămas locului cinci sau zece minute – incapabil să mă
mişc sau să văd. Când am reuşit, în sfârşit, să mă ridic în
picioare, mai aveam încă întipărite pe retină reţele orbitoare de
lumină şi a trebuit să bâjbâi ca un bătrân, lovindu-mă de pereţi
şi mobilier, până mi-am recăpătat forţele.
În cele din urmă privirea mi s-a limpezit. Nu departe de mine,
Singing Rock zăcea pe podea în mijlocul unor bucăţi de pat şi a
altor mobile sfărâmate; începu să clipească tot mai des pe
179
măsură ce-şi revenea în simţiri. Corpul lui Misquamacus se afla
acolo unde se prăbuşise, calcinat şi încovrigat. Pereţii camerei
arătau de parcă ar fi fost arşi cu aruncătorul de flăcări, iar
jaluzelele de plastic, topite acum, atârnau în şuviţe prelungi.
Şi totuşi nici unul din aceste lucruri nu mă lăsă încremenit
locului cum o făcu acea creatură palidă şi subţirică ce stătea
nemişcată într-un colţ al camerei – o fiinţă trasă la faţă şi albă ca
un linţoliu. O fantomă a unei persoane pe care o cunoscusem
cândva! N-am putut scoate nici un cuvânt, am întins doar
braţele spre ea pentru a-i ura bun venit într-o existenţă pe care
aproape că o pierduse pentru totdeauna.
— Harry, şopti ea. Trăiesc, Harry! Şi locotenentul Marino îşi
găsi tocmai acel moment pentru a năvăli ca un apucat pe uşă cu
pistolul în poziţie de tragere!!
Stăteam cu Singing Rock sub statuia de bronz a lui însuşi
LaGuardia1 din aeroportul care-i poartă numele, delectându-ne
cu o ultimă ţigară înainte ca prietenul meu să urce în avion.
Acest vraci modern arăta la fel de elegant şi fercheş ca şi în
momentul când îl întâlnisem pentru prima dată – cu costumul
său lucios şi ochelarii cu ramă de baga – şi nimic în afară de
bandajul de pe obraz nu lăsa să se ghicească toate peripeţiile
prin care trecuse.
Auzeam avioanele rulând încet pe pistele exterioare şi
murmurul vocilor din sălile de aşteptare, în timp ce soarele
târziu de după amiază strălucea portocaliu pe cerul hibernal.
— Mă simt trist într-un anume fel, zise el.
— Trist? De ce?
— Din cauza lui Misquamacus. Dacă am fi avut măcar şansa
de a-i explica ce s-a întâmplat atunci de mult. Dacă am fi putut
comunica în orice fel cu el...
Am tras un fum prelung din ţigară.
— E cam târziu să ne facem probleme de conştiinţă. Şi adu-ţi
aminte că ne-ar fi ucis la fel de repede şi fără să se gândească
prea mult, aşa cum am fost obligaţi şi noi s-o facem.
Singing Rock aprobă din cap.
— S-ar putea să-l mai întâlnim, în condiţii mai prielnice. Poate
că atunci vom avea prilejul să-i vorbim.
1
Fiorello Henry LaGuardia (1882-1947), primar al New York-ului între 1934-
1945, fost congresman republican, iniţiatorul a numeroase reforme municipale
datorate în special energiei şi curajului său (n.tr.)
180
 — Dar e mort. E mort, nu-i aşa? Adică cum... să-l mai
întâlnim?
Sioux-ul îşi scoase ochelarii de pe nas şi-i şterse cu o batistă
albă şi curată.
— Corpul său a murit, dar nu putem fi siguri dacă şi manitou-
ul său a fost distrus. Poate că a fost transferat pe un plan
superior şi este acum gata să se alăture acelora existente fără
nici un fel de prezenţă fizică. Poate că se va întoarce din nou pe
pământ şi va trăi iarăşi în corpul unui muritor...
M-am încruntat.
— Doar nu vrei să spui că s-ar mai putea întâmpla acest
lucru...
Singing Rock ridică din umeri.
— Cine ştie? Sunt multe mistere în univers despre care noi
habar n-avem. Ceea ce vedem în timpul existenţei noastre fizice
pe pământ este doar un fragment din tot ce se întâmplă... Există
lumi stranii în interiorul lumilor şi lumi şi mai stranii în interiorul
acestora. N-ar trebui să uităm toate acestea, altfel s-ar putea s-
o păţim.
— Şi Marele Bătrân?
Singing Rock îşi apucă bagajul şi se ridică în picioare.
— Marele Bătrân va fi întotdeauna printre noi. Atâta timp cât
vor exista nopţi întunecoase şi terori inexplicabile, Marele
Bătrân va fi întotdeauna acolo.
Atât a spus. Mi-a luat mâna, mi-a strâns-o cu putere şi a
plecat spre avion.
De-abia după vreo trei săptămâni am reuşit să fac un drum
spre New England. Şoseaua, casele de lângă ea şi câmpurile
învecinate erau încă acoperite cu o mantie albă de zăpadă.
Cerul avea culoarea gumei de mestecat, iar soarele portocaliu
se ascundea trist în spatele copacilor.
Am ajuns pe înserat şi mi-am parcat Cougar-ul în faţa casei în
stil colonial ai cărei pereţi fuseseră vopsiţi în alb. Uşa se
deschise şi apăru Jeremy Tandy, la fel de băţos şi sprinten, gata
să mă întâmpine şi să-mi ia bagajele.
— Suntem aşa de bucuroşi că aţi reuşit să veniţi, domnule
Erskine, mi se adresă el cât putu mai cordial. Destul de rece
vremea pentru o călătorie cu maşina.
Mi-am şters picioarele pe rogojina de la intrare.
— N-a fost chiar aşa de rău. Ador condiţiile vitrege.
181
 Înăuntru era cald, atmosfera era plăcută şi focul ardea viu în
cămin. Salonul era prelung şi înţesat de mobile antice: fotolii
adânci şi canapele în stil colonial, lampioane de bronz, o
mulţime de ornamente şi tablouri cu scene rurale.
— Ce-aţi zice de o budincă fierbinte de peşte? mă întrebă
doamna Tandy.
Mai-mai că mi-a venit s-o sărut. M-am aşezat în faţa focului şi
Jeremy Tandy îmi turnă o cantitate apreciabilă de whisky în timp
ce soţia lui se îndreptă spre bucătărie.
— Cum se simte Karen? Starea ei se îmbunătăţeşte?
Jeremy Tandy aprobă din cap.
— Nu poate merge încă pe propriile ei picioare, dar a câştigat
în greutate şi e mult mai voioasă. Puteţi să urcaţi şi s-o vedeţi
mai târziu. Toată săptămâna a aşteptat acest moment...
Am sorbit o înghiţitură din pahar.
— Şi eu la fel, am răspuns, puţin obosit. Nu prea dorm bine de
când cu toate aceste întâmplări.
Jeremy Tandy îşi plecă capul.
— Ei bine... nu... nici noi nu reuşim.
Am mai vorbit vrute şi nevrute pentru o oarecare vreme, apoi
doamna Tandy îmi aduse plăcinta.. Era gustoasă, fierbinte şi
săţioasă şi am mâncat-o cu poftă stând chiar lângă foc.
Mai târziu, am urcat la etaj s-o văd pe Karen. Era palidă şi
trasă la faţă, dar tatăl ei avea dreptate. Se mai întremase puţin
şi urma să se facă complet sănătoasă.
M-am aşezat pe marginea patului din lemn de nuc capitonat
în stil colonial şi am pălăvrăgit despre pasiunile şi despre viitorul
ei – despre orice prostie care ne trecea prin cap, despre orice în
afară de Misquamacus.
— Doctorul Hughes mi-a spus între patru ochi că ai fost foarte
curajos, abordă ea problema după o bucată de vreme. Mi-a spus
că ceea ce s-a întâmplat cu adevărat acolo nu e nici pe departe
ce s-a scris în ziare, pentru bunul motiv că nimeni nu i-ar fi
crezut dacă ar fi relatat adevărul-adevărat.
I-am luat mâna.
— Adevărul n-are nici o importanţă. Nici chiar eu însumi nu-l
pot crede în totalitate.
Îmi zâmbi timid.
— Oricum ar fi, trebuie să-ţi mulţumesc. Îţi datorez viaţa.

182
 — Să nu mai vorbim de acest lucru. S-ar putea ca şi
dumneata să faci acelaşi lucru pentru mine odată şi-o-dată.
M-am ridicat.
— Acum trebuie să cobor. Mama ta mi-a spus să nu te
obosesc prea mult. Cred că vei avea nevoie de foarte multă
linişte şi odihnă pentru a te face bine cât mai repede.
— O.K., râse ea. Mă cam plictisesc toate-aceste cocoloşeli la
care sunt supusă, dar bănuiesc că va trebui să mă obişnuiesc cu
gândul, cel puţin pentru o vreme.
— Dacă ai nevoie de ceva, e de ajuns doar să mă anunţi, am
declarat eu. Cărţi, reviste, fructe. E de ajuns să spui doar un
cuvânt.
Am deschis uşa ca să plec dar Karen rosti brusc:
— De boot, mijnheer.
Am îngheţat, simţind cum două mâini reci mi-au cuprins
ceafa. M-am întors şi am întrebat:
— Ce-ai spus?
Karen continua încă să zâmbească.
— Fii bun, dragul meu. Asta am spus. Fii bun, dragul meu.
Am închis uşa. Pe scări era întuneric şi o tăcere deplină.
Vechea casă colonială scârţâia din toate încheieturile sub
apăsarea zăpezii.
— Aşa mi s-a părut şi mie c-ai spus, mi-am şoptit eu în barbă
şi am coborât la parter.

183
 Addenda

Literatura horror este încă foarte puţin cunoscută – şi implicit

apreciată – în România, colecţiile specializate sunt abia la
început de drum, informaţiile, chiar şi cele mai importante,
lipsesc marelui public. De aceea încercăm să suplinim aceste
carenţe prin DOSAR DAEMON, o addendă în care vom prezenta –
printr-o serie de recenzii – atât activitatea literară a autorului pe
care-l traducem în româneşte cât şi o Serie de opere literare
apropiate ca tematică, mai vechi sau mai noi, datorate unor
edituri specializate din Anglia şi Statele Unite.

Graham Masterton – Charnel House

(Osuarul), Tor Books, New York, 1988, 241 pg.

În multe privinţe, acest roman este o re-creare a lui Manitou,
dar teroarea este mai acută şi mai explicit sugerată. Având
drept motto un vechi cântec al indienilor Navaho, acţiunea se
concentrează în jurul reîncarnării unui străvechi demon
amerindian – Coyote – teribila şi nesătula fiară cu chip de lup.
Reîntors în epoca modernă prin „casa care răsuflă” – „acea
poartă” către lumea de dincolo similară cu oglinda din Mirror
sau cu spitalul din Manitou – şi prin intermediul corpurilor lui
Dan Machin, Bryan Corder şi Seymour Wallis, Coyote este
distrus de John Hyatt, angajat al Serviciului de salubritate din
San
Francisco, care la sfaturile vraciului George-O-Mie-De-Nume
foloseşte în acest scop însuşi scalpul Marelui Monstru, eternul
rival al sângerosului demon. Una din cele mai bune cărţi ale lui
Masterton inspirate din vechile legende ale pieilor roşii.

Stephen Jones,
editor – The Mammoth Book Of Terror

184
 (O antologie a terorii), Robinson Publishing, London, 1991,
587 pg.
Născut în 1953, câştigător al premiilor World Fantasy şi
Bram Stoker, Stephen Jones este unul din cei mai cunoscuţi
critici ai genului, producător şi comentator de film (Hellraiser l-
3, Nightbreed, Night Life, Split Second), editor de antologii
(Gaslight & Ghosts, Now We Are Sick, The Best Horror
From Fantasy Tales, Best New Horror l-4 etc.). Volumul de
faţă – alcătuit pe baza implicaţiilor cuvântului „horror” care
oferă „un mai pur frison al fricii” decât cuvântul „horror” ce
invocă „imaginile unor corpuri în putrefacţie, ale unor maniaci în
mânuirea cuţitului şi ale unor obiecte de pe care se scurge lichid
vâscos” – cuprinde nume de marcă ale genului precum Clive
Barker (The Last Illusion), Ramsey Campbell (Out Of
Copyright), Robert Bloch (The Yugoslaves), F. Paul Wilson
(Buckets), Brian Lumiey (The House Of The Temple) şi
bineînţeles Graham Masterton, a cărui nuvelă, Pig's Dinner
(Ospăţul vierului), a fost scrisă în 1991 special pentru această
antologie. Descrisă de însuşi autorul ei drept o povestire care
după ce o citeşti te determină să nu mai „pui niciodată în gură
un sandwich cu şuncă”, Pig's Dinner relevă un Masterton de un
terifiant umor macabru. Acţiunea se desfăşoară la crescătoria
de porci din Derbyshire a fraţilor Malcolm şi David Bryce. Ajuns
din „pură plăcere” între dinţii maşinii de tocat nutreţuri, Malcolm
devine o delicatesă pentru Old Jeffries, un enorm vier, al cărui
singur ochi galben pare să-l hipnotizeze (să ne reamintim de
simbolul nefast al ochiului din poemele Christabel şi The
Rhyme Of The Ancient Mariner scrise de cel care poate fi
considerat un precursor în poezie al horror-ului, S. T. Coleridge)
pe celălalt frate, determinându-l să încerce şi el "deliciile" unei
călătorii printre dinţii ascuţiţi de oţel. E ca şi cum sufletul răz-
bunător al lui Malcolm s-ar fi reîncarnat în bătrânul său "prieten"
pentru a-i veni de hac propriului frate cu care avusese nesfârşite
certuri de afaceri. O foarte bună povestire caracteristică pentru
stilul alert al autorului, într-o antologie de excepţie datorată unei
edituri specializate.

Stephen Jones,
editor – The Mammoth Book Of Vampires

185
 (Vampirii în literatură, O antologie), Robinson Publishing,
London, 1992, 553 pg.
Volumul ne aduce în faţa ochilor – prin intermediul a douăzeci
şi nouă de povestiri dar şi a unui poem, Vampire Sestina de
Neil Gaiman – o întreagă panoplie a acelora pe care Bram Stoker
îi numeşte „copiii nopţii” („the children of the night”). Deşi în
ultimii ani, vampirul este considerat de scriitori o victimă a
propriilor „slăbiciuni” sau o creatură ce se hrăneşte cu
inteligenţa omenească mai degrabă decât cu sângele victimelor
(deşi aceasta este „viaţă” pentru el), Stephen Jones selectează
în special nuvele clasice şi moderne, dar şi câteva scurte
romane precum Strangella (Hugh B. Cave), Midnight Mass
(F. Paul Wilson) sau Yellow Fog (Les Daniels), una din primele
apariţii ale lui Don Sebastian of Villanueva, eroul ce bântuie de
secole lumea în care trăim. Graham Masterton este inclus în
această antologie cu Laird of Dunair (Moşierul din Dunair).
Stăpânul castelului Dunair – de fapt un vampir bătrân de vreo
două sute de ani îi cere lui Claire, pictoriţă în devenire, să-i facă
portretul. Primul semn că se întâmplă ceva ciudat pe domeniul
Dunair este faptul că faţa nobilului scoţian rămâne pe pânză tot
de aceeaşi paloare cadaverică indiferent cât roşu ar amesteca
Claire în culorile folosite. Până în clipa în care, tăindu-se la deget
din greşeală, sângele tânăr al fetei se amestecă cu culorile de
pe paletă; de-abia acum şi nu pentru multă vreme – obrajii
portretului încep să semene cu cei ai unei fiinţe umane. Claire
se va „sinucide” zilnic, donându-şi de bună voie sângele
„portretului”. Este răzbunată de prietena ei Margot care, sfâşiind
în două tabloul, determină moartea vampirului.

Stephen Jones,
editor – The Mammoth Book Of Zombies

(Zombi: O antologie a groazei), Robinson Publishing, London,

1993, 518 pg.
Deşi „domeniul” de predilecţie al zombilor este filmul, aceşti
„îngeri ai Morţii” cum îi numeşte Bela Lugosi într-o peliculă din
1932, sunt din plin prezenţi şi în literatura secolului nostru.
Monştri ideali pe care nu-i învingi deloc uşor în comparaţie cu

186
vampirii, de exemplu, zombii rămân elementul de bază al
ceremoniilor voodoo din Haiti sau alte insule caraibiene. În
literatură ei se „simt” cel mai bine în nuvele, fapt relevat şi de
această cuprinzătoare antologie de douăzeci şi şase de povestiri
ce descriu o mare varietate de metode de reînviere a morţi lor
„de la tradiţionalele ritualuri caraibiene la procedeele ştiinţei
moderne. Sunt incluse povestiri clasice precum The Facts în
The Case Of Mr. Valdemar (Edgar Allan Poe), Schalken The
Painter (J. Sheridan Le Fanu), povestiri ce au văzut prima dată
lumina tiparului în aşa numitele „pulp magazines” şi care au
avut apoi un mare succes pe ecrane precum Herbert West –
Reanimator (Howard P. Lovecraft), The Dead Don't Die
(Robert Bloch) dar şi lucrări datorate unor maeştri moderni ai
terorii: Clive Barker (Sex, Death and Starshine), Ramsey
Campbell (Rising Generation), Brian Lumley (The Disa-
pproval of Jeremy Cleave), Dennis Etchison (The Blood
Kiss), David Sutton (Clinically Dead) sau Charles L. Grant
(Quietly Now). Graham Masterton este prezent cu o povestire
scrisă special pentru această antologie: The Taking Of Mr.
Bill (Cooptarea domnului Bill). În această combinaţie de mit
străvechi şi fantasy pentru copii, micuţul William este răpit din
Kensington Gardens în timpul unei ploi torenţiale de un bărbat
cu o înfăţişare cadaverică ce emana un miros straniu, bărbat
care în prealabil îi violase mama. Deşi este găsit într-un canal
după şase săptămâni, corpul arăta de parcă ar fi fost mort doar
de o singură zi. Soluţia misterului este oferită de povestirea
unchiului Michael referitoare la crimele unui anume Piotr (Pan),
condamnat la moarte şi spânzurat cu vreo sută de ani în urmă
pentru răpirea şi uciderea unor copii. Aceştia puteau fi aduşi din
nou la viaţă – conform unei credinţe existente în Haiti – numai
prin rugăminţile mamelor lor. Ceea ce face şi mama micuţului
Bill.

David Sutton, Stephen Jones,

editori – Dark Voices 3, 4, 5 The Pan Book Of Horror

(Vocile întunericului, vol. 3, 4, 5), Pan Books, London, 1991,

317 pg.; 1992, 317 pg.; 1993, 381 pg.
Cea mai celebră antologie atât prin longevitatea ei – apare
anual începând din 1959, editată succesiv de Herbert van Thal,
187
Clarence Paget, seria nouă de David Sutton şi Stephen Jones –
cât şi prin selecţia riguroasă a autorilor şi nuvelelor prezentate.
Aceste ultime trei volume cuprind nume reprezentative pentru
noul şi vechiul val al horror-ului contemporan, precum Ramsey
Campbell (The Pattern, 3), Brian Lumley (The Picknickers, 3,
Back Row, 5), Stephen Laws (He Who Laughs, 3), David J.
Schow (Not From Around Here, 3, Pick Me Up, 4, Life
Partner, 5), John Brunner (They Take, 4), Nicholas Royle (The
Last Drop, 4, The Editor, 5), Les Daniels (The Little Green
Ones, 4, Loser, 5), Kim Newman (Week Woman, 4, Where
The Bodies Are Buried, 5) sau Ronald Chetwynd-Hayes (The
Frankenstein Syndrome, 4). Graham Masterton este prezent
în volumele 3 şi 4. Povestirea 5A Bedford Row (Casa din
Bedford Row nr. 5A) este de un insolit aparte, cu puternice
accente erotice, prezentându-ne – prin viziunea eroului David
Moore – pe înspăimântătorul Bristow, prestidigitatorul cu o mie
de chipuri, omul care devenise nemuritor „absorbind” pur şi
simplu vieţile şi caracterele nenumăratelor sale iubite. Un Don
Juan al Apocalipsului! Absence Of Beast (Absenţa fiarei) este
tipică pentru proza lui Masterton, o nuvelă în care „readucerea
la viaţă” a unui personaj are un rol esenţial. Micuţul Robert
locuieşte cu bunicul său într-un vechi conac înconjurat de un
tăcut şi sinistru parc ai cărui copaci par a ascunde printre ramuri
monştri şi spiriduşi, mistreţi şi feline însetate de sânge. Sunt
oare toate acestea închipuiri ale minţii unui copil sau adevărate
încarnări, pentru că fiecare fiinţă sau lucru prezintă şi o „faţă
nevăzută” – o formă negativă (exact ca o fotografie) – sau
„absenţa oricărei forme”? O extrem de inteligentă povestire în
care voinţa şi dorinţa subconştientă de răzbunare a lui Robert
pe amantul mamei sale îl reînvie pe Woolrabunning, teribila
creatură aborigenă de care-i vorbise bunicul său.

Stephen Jones, Kim Newman,

editori – Horror: 100 Best Books

(Cele mai bune o sută cărţi horror), New English Library,

Hodder & Stoughton, London, 1992, 368 pg.
Ediţia revizuită a uneia din cele mai importante cărţi de critică
a fenomenului horror, apărută iniţial în 1988 şi distinsă cu
premiul Brom Stoker acordat de Horror Writers of America
188
în 1989. Beneficiind de o prefaţă a lui Ramsey Campbell,
multiplu laureat al lui British Fantasy şi World Fantasy
Associations, de o pertinentă introducere a celor doi editori,
lucrarea cuprinde eseurile a o sută de reprezentanţi de marcă ai
genurilor science fiction, fantasy şi horror. Datorită viziunilor
proprii ale autorilor, multe lucrări importante nu sunt discutate,
fapt pentru care Stephen Jones şi Kim Newman completează
selecţia cu o listă amănunţită pe ani (perioada 458 î.e.n. – 1991)
dar şi cu o succintă biografie a tuturor colaboratorilor volumului.
La această fascinantă şi unică trecere în revistă a fenomenului
horror, îşi aduc contribuţia scriitori precum Clive Barker (despre
Tragica istorie a doctorului Faust, Christopher Harlowe),
Jack Williamson (despre Dr. Jekyll şi Mr.Hyde, R. L.
Stevenson), Colin Wilson (despre Dracula, Bram Stoker), Peter
Straub (despre Shining, Stephen King), E P. Wilson (despre
Exorcistul, W. Peter Blatty) sau Stephen King (despre Burnt
Offerings, Robert Marasco). Graham Masterton discută – nici
nu se putea altfel! – The Lurker At The Threshold (Iscoada
din pridvor) de Howard P. Lovecraft şi August Derleth. Admirator
declarat al lui Lovecraft din opera căruia foloseşte adesea
motto-uri pentru propriile sale romane, Masterton nu putea
rămâne nepăsător faţă de un volum în care o casă, un turn şi o
stranie fereastră din sticlă colorată (să ne gândim la casa din
Charnel House, la spitalul din Manitou, turnul gotic din Djin,
oglinda din Mirror) sunt doar porţi spre o altă dimensiune, o
altă lume din care apar monstruozităţi de nedescris. De fapt – în
afară de vreo 1200 de cuvinte – această lucrare apărută în 1945
(Lovecraft murise în 1937) este în întregime opera lui August
Derleth, prietenul şi editorul autorizat al autorului Culorii
căzute (lin cer. Plină de momente şi idei memorabile –
documente, scrieri şi jurnale ce descriu renaşterea Demonilor
lipsiţi de formă umană, printre care se remarcă Misquamacus,
făcătorul-de-minuni indian ale cărui ambiguităţi în relaţiile cu
Cei-Mari-De-Odinioară (Azothoth, Yog-Sothoth, Shub-Niggurath
etc.) constituie una din plăcerile înspăimântătoare ale cărţii –
The Lurker At The Threshold rămâne una din etapele de
bază pe care trebuie să le parcurgă cel ce doreşte să cunoască
opera creatorului lui Herbert West: Reanimator.

F. Paul Wilson – The Keep (Fortul),

189
 New English Library, Hodder & Stoughton, London, 1992, 379
pg.
Născut în 1946, medicul american F. Paul Wilson este autorul
unor romane de succes precum ciclul Nightworld (The Keep,
1981, The Tomb, 1984, The Touch, 1986, Reborn, 1990,
Reprisal, 1991, Nightworld, 1992), Black Wind, The Tery.
Acţiunea romanului The Keep se desfăşoară în primăvara
anului 1941 în România, într-un vechi fort ce domină
trecătoarea transilvăneană Dinu, vitală pentru accesul naziştilor
spre câmpurile petrolifere de lângă Ploieşti. Soldaţii din
compania căpitanului Klaus Woerman sunt ucişi într-un chip
misterios în timpul nopţii; nici un fel de urmă sau zgomot. În
ajutorul lor vine comandoul SS comandat de maiorul Erich
Kaempffer dar ucigaşul invizibil nu poate fi oprit. Legendele
Transilvaniei (în special cele referitoare la reîncarnare şi la mitul
lui Dracula) nu însemnau nimic pentru germanii ce invadaseră
teritoriul celui care intrase în pielea vicontelui Radu Molasar,
unul din boierii de încredere al lui Vlad Ţepeş, de fapt Rusalom,
întruchiparea Răului primordial, Satana în persoană. Acestuia i
se opune vechiul său duşman Claeken care, ajutat de Magda
Cuza şi de tatăl ei, un fost profesor evreu de la Universitatea din
Bucureşti, reuşeşte să-l distrugă. Pentru moment doar, deoarece
Rusalom se va reîncarna din nou în următoarele volume ale
ciclului.

James Herbert – Creed

New English Library, Hodder & Stoughton, London, 1991, 364

pg.
Englezul James Herbert este unul din cei mai cunoscuţi
scriitori contemporani, tirajele celor şaptesprezece cărţi ale sale
(ultima, The City, apărută în martie 1994) depăşeşte 30
milioane exemplare. Inaugurată în 1974 cu The Rats, cariera sa
a cunoscut o ascensiune continuă, marcată de mari succese
precum Lair, Domain, The Dark, The Fog sau Sepulchre.
Cel de-al cincisprezecelea roman al său, Creed, îmbină teroarea
cu umorul fin, atât de britanic, dar şi cu un erotism accentuat.
Joseph Creed, un fotograf întotdeauna în căutare de imagini
senzaţionale din viaţa vedetelor, un tip impulsiv şi fără prea
190
multe scrupule, surprinde după înmormântarea unei foste stele
de cinema, Lily Neverless, un bărbat care-i profanează
mormântul. Acest tip semăna izbitor cu un oarecare
Nicholas Mallik, poreclit „contele Nikolai” sau „fiara din
Belgravia”, un ucigaş de copii spânzurat prin 1939. Terifiantele
întâmplări ce se derulează în continuare pun în evidenţă
existenţa unei străvechi secte adoratoare a demonului Belial –
reîncarnat succesiv sub trăsăturile lui Mallik şi ale lui Parmount
(să ne reamintim că şi Masterton îl reîncarnează pe acest zeu
palestinian arhaic în ucigaşul sadic din Black Angel) – ale cărei
membri se autointitulau „îngerii căzuţi ai Europei”. Un roman ca-
racteristic pentru stilul alert al lui Herbert.

Florin Mircea Tudor

Cuprins

Manitou,.......................................................................................2
Modernizarea mitului...................................................................3
Preludiu........................................................................................9
Capitolul 1.................................................................................19
Venind din noapte.....................................................................19
Capitolul 2.................................................................................35
În beznă.....................................................................................35
Capitolul 3.................................................................................54
Printre umbre.............................................................................54
Capitolul 4.................................................................................72
În obscuritate.............................................................................72
Capitolul 5 ................................................................................90
În adâncul întunecat..................................................................90
Capitolul 6...............................................................................106
În spatele ceţurilor...................................................................106
Capitolul 7...............................................................................123
Dincolo de crepuscul...............................................................123
191
Capitolul 8 ..............................................................................138
Deasupra întunericului............................................................138
Capitolul 9...............................................................................155
Sub nori...................................................................................155
Capitolul 10.............................................................................171
La lumină.................................................................................171
Addenda..................................................................................184
Cuprins....................................................................................191

192