POLINOAME IREDUCTIBILE.

CRITERII DE IREDUCTIBILITATE

Nu există nici o deosebire între conceptele de element ireductibil şi element prim într-un

inel euclidian.Totuşi pentru anumite inele euclidiene (ca de exemplu ℤ, ℤ[i],etc) folosim curent

denumirea de element prim, iar pentru alte inele euclidiene (ca de exemplu [X], [X],
[X]) folosim curent denumirea de element ireductibil (în cazul de faţă polinom ireductibil).

Definiţie Orice divizor al polinomului fK[X], care nu este nici inversabil şi nici asociat cu f,
se numeşte divizor propriu al lui f.
Rezultă că dacă g este divizor propriu al lui f, atunci 1≤gr(g)<gr(f).
Într-adevăr, faptul că gïf, înseamnă că există un polinom h astfel încât să putem scrie f=gh; prin
urmare, gr(f)=gr(g)+gr(h). Dar gr(h)≠0, deoarece polinomul g nu este asociat cu f. Aceasta
înseamnă că gr(h)>0; deci gr(g)<gr(f). Deoarece g nu este unitate, gr(g)≥1, de unde rezultă
afirmaţia.
Definiţie Polinomul fK[X] se numeşte polinom ireductibil peste corpul K dacă nu admite
divizori proprii în K[X].
Dacă există două polinoame g,hK[X], astfel încât f =g·h cu gr(f)> gr(g) şi gr(f) > gr(h),
atunci spunem că f este polinom reductibil peste corpul K.
Observaţie
1) Orice polinom de grad 1 din K[X] este ireductibil peste K.
Într-adevăr, fie fK[X] cu gr(f) =1. Atunci f=aX+b, a,bK, a≠0. Presupunem că f este reductibil
peste K. Prin urmare, există, g, hK[X] astfel încât f=g·h, gr(g)<1, gr(h)<1.
Evident, g≠0, h≠0, deci gr(g)=gr(h)=0. Rezultă 1=gr(f)=gr(gh)=gr(g)+gr(h)=0, deci 1=0,
contradicţie. Prin urmare f este ireductibil peste K.
2) Orice polinom fK[X] de gradul 2 sau 3, care nu admite un factor de gradul 1 în
K[X], este ireductibil peste K.
Într-adevăr, dacă presupunem că f este reductibil peste K, atunci există g, hK[X] astfel încât
f=g·h, gr(g)< gr(f), gr(h)<gr(f). Deoarece gr(f)=gr(g)+gr(h), iar gr(f){2,3} rezultă gr(g)=1 sau
gr(h)=1, contradicţie. Prin urmare f este ireductibil peste K.

Exemplu Polinomul f = x2 +3  [X] este ireductibil peste .

Page 1 of 7
 Într-adevăr, din egalitatea (aX+b)(cX+d) rezultă ac=1, ad+bc=0, bd=3. Din prima şi ultima
ecuaţie rezultă că ab≠0. Împărţind cu ab ecuaţia a doua, obţinem d/b = - c/a=u; prin urmare
–a2u= 1, b2u=3, de unde –b2/a2=3, ceea ce este absurd, 3 nefiind un număr negativ. Aşadar
polinomul X2+3 nu are divizori de grad 1; înseamnă că singurii lui divizori în [X] sunt
polinoamele de grad 2, deci asociate, şi cele de grad 0, deci inversabile. Să observăm că acelaşi
polinom se poate scrie f = (X - i 3 )(x + i 3 ), X+i 3  [X], deci f este reductibil peste .
Teoremă Fie f,g,hK[X]. Dacă h este prim cu f şi divide produsul fg, atunci h divide
polinomul g.
Deci, dacă (f, h)=1 şi hïfg  hïg.
Demonstraţie Din (f,g)=1 rezultă că există u, vK[X] astfel încât fu +hv=1.
Înmulţind cu g, obţinem fgu+ ghv =g. Deoarece hïfg()rK[X] astfel încât fg=hr; prin urmare
h(ru+gv)= g, de unde rezultă că hïg.
Corolar Fie f,g1, g2, … , grK[X]; dacă f este ireductibil peste K şi divide produsul
g1g2…gr, atunci cel puţin unul dintre factorii g1, …, gr este divizibil cu f.
Demonstraţia se realizează prin inducţie matematică asupra lui r, folosind teorema
precedentă. Pentru r = 2 suntem în cazul acelei teoreme. Presupunem că afirmaţia este adevărată
pentru produsul de factori în număr mai mic decât r. Împărţind factorii g 1, …,gr în două grupe g1,
…,gs şi gs+1,…,gr, să notăm p=g1 … gs, q= gs+1…gr.
Prin ipoteză f ïpq. Dacă f ïp, concluzia rezultă în baza ipotezei de inducţie; dacă f┼p, atunci f
fiind ireductibil este prim cu p; prin urmare în baza teoremei precedente divide produsul q şi, tot
în baza ipotezei de inducţie, divide unul din factorii gs+1 , …, gr.
Din paragraful precedent ştim că inelul K[X] este euclidian. În particular K[X] este un
inel factorial. Deci şi în K[X] există o teoremă de descompunere în factori primi.
Teoremă Fie fK[X] un polinom de grad mai mare ca 0. Atunci f se descompune într-
un produs finit de polinoame ireductibile peste K; descompunerea fiind unică, abstracţie făcând
de înmulţirea cu elemente inversabile din K[X] şi de ordinea factorilor.
Demonstraţie Demonstraţia primei părţi a afirmaţiei se face prin inducţie
matematică asupra gradului polinoamelor. Fie n= gr(f). Dacă n=1, atunci f este ireductibil peste
K (printre produsele finite acceptăm şi produsele cu un singur factor). Presupunem că n>1 şi că
afirmaţia este adevărată pentru polinoame de grad mai mic ca n. Dacă f este ireductibil atunci
afirmaţia este adevărată. În caz contrar există g, hK[X] care nu sunt nici inversabile nici
asociate cu f, astfel încât f=gh, gr(g)< n, gr(h)<n. Conform ipotezei inducţiei g şi h sunt produse
finite de polinoame ireductibile peste K, deci şi f=gh este un produs finit de polinoame
ireductibile peste K.
Unicitatea: Să presupunem că avem pentru f două descompuneri f=p 1p2…pn=q1q2...qm, pi,
qi, fiind polinoame ireductibile. Să considerăm polinomul p1; produsul q1…qm, este divizibil prin
Page 2 of 7
polinomul ireductibil p1. Conform corolarului IV.2.1, cel puţin unul dintre factorii acestui produs
este divizibil cu p1. Să presupunem că p1│q1. Deoarece q1 este ireductibil, rezultă că p1 şi q1, sunt
asociate, adică putem scrie q1=α1p1 cu αK*. Să împărţim cu p1 în ambele părţi ale semnului de
egalitate; obţinem p2…pn=α1q2…qm. Reluând acum raţionamentul cu p2, vom găsi că printre
factorii q2,…,qm este unul asociat cu p2 şi renumerotându-i, la nevoie, putem presupune că acela
este q2; deci q2=α2p2 cu α2K*. Împărţind cu p2, obţinem p3 … pn=α1 α2 q3…qm. Să presupunem
că n<m. Repetând raţionamentul făcut cu p 1 şi p2 pentru factorii p3,…, pn, şi împărţind succesiv
cu aceşti factori, obţinem 1=α1 α2 … αnqn+1 … qm. O asemenea egalitate nu este posibilă deoarece
gradul unui produs de polinoame este egal cu suma gradelor factorilor. Astfel, ipoteza n<m este
absurdă; în acelaşi mod se poate arăta că inegalitatea n>m nu este cu putinţă; prin urmare, n=m şi
fiecare dintre factorii pi apare în ambele părţi ale semnului de egalitate exact de acelaşi număr de
ori. Deci şi a doua parte a afirmaţiei este demonstrată.
Exemplu 4X7-4X6-4X5+4X4+X3-X2-X+1=(X+1)(X-1)2(2X2+2X+1)(2X2-2X+1)=
=4(X+1)(X-1)2(X2+X-1/2)(X2-X+1/2).
Observaţie Teorema împărţirii cu rest şi teorema lui Bezout sunt utile atunci când dorim
să verificăm dacă un polinom f admite un factor de gradul întâi de forma X – a. Această
verificare este suficientă pentru a proba ireductibilitatea lui f atunci când gradul lui f este 2 sau 3
şi coeficienţii săi sunt într-un corp. În general însă nu dispunem în algebră de criterii generale
care să ne permită să decidem dacă un polinom arbitrar este sau nu este ireductibil. Un criteriu
care constituie o condiţie suficientă pentru ca un polinom să fie ireductibil este criteriul lui
Eisenstein, enunţat în următoarea teoremă:
Teoremă Fie f=a0Xn+a1Xn-1+….+an-1X+an un polinom având coeficienţii într-un inel
factorial A. Presupunem că există un element prim pA astfel încât p│a1, …, p│an, p┼a0 şi p2┼
an. Atunci f este polinom ireductibil în A[X].
Demonstraţie Presupunem că f admite o descompunere într-un produs în care
factorii au gradele strict mai mici decât gradul lui f, deci: a0Xn + a1Xn-1 + … + an-1X +an =(b0Xr +
…+br)(c0Xn-r + …+cn-r), şi în plus, r>0. Reducând modulo p această egalitate şi notând cu â i
clasele modulo p ale coeficienţilor se obţine în (A/pA)[X] egalitatea:
â0Xn =( b̂0 Xr + …+ b̂r )( ĉ 0 Xn-r+…+ cˆ n  r )

Presupunem că b̂r ≠ 0; atunci din b̂r cˆ n  r =0 rezultă cˆ n  r =0 simplificând cu X se obţine:

â0Xn-1= ( b̂0 Xr + …+ b̂r )( ĉ 0 Xn-r-1+…+ cˆ n  r 1 ) .

În continuare se procedează analog şi după n-r paşi se obţine egalitatea:
â0Xr = ĉ 0 ( b̂0 Xr + …+ b̂r ) în care b̂r ≠ 0.

Page 3 of 7
Atunci ĉ 0 =0 şi aceasta implică â0=0, ceea ce este imposibil. Rămâne aşadar că b̂r =0 şi deci

cˆ n  r =0. Trecând în ℤ obţinem că brcn-r=an este divizibil cu p2. Aceasta contrazice ipoteza şi în

consecinţă f este polinom ireductibil.

Exemple
1. Fie polinomul f= X5+15X4+20X3-40X+35. Acest polinom este ireductibil în [X]
deoarece luând numărul prim p=5 sunt îndeplinite condiţiile criteriului lui Eisenstein.
2. Deşi criteriul lui Eisenstein este destul de restrictiv, prin ipotezele sale, el ne permite să
punem în evidenţă o clasă numeroasă de polinoame ireductibile. De exemplu polinoamele X n +

p, unde p este prim, sunt ireductibile. În concluzie, în ℤ[X](deci şi în [X]) există o infinitate
de polinoame ireductibile.
1. Uneori criteriul lui Eisenstein nu se aplică direct, aşa cum se poate vedea din următorul

exemplu clasic: Dacă p este număr natural prim, atunci polinomul f=Xp-1+Xp-2+…+X+1ℤ[X]
este ireductibil în [X]. Sub această formă nu putem aplica criteriul lui Eisenstein, dar
observăm că f este ireductibil dacă polinomul f(X+1) este ireductibil. Considerăm

X p 1
automorfismul j:ℤ[X]ℤ[Y] definit prin j(X) =Y+1. Cum f = obţinem că j(f)=
X 1

(Y  1) p  1 p 1
 C p2Y p  2  ...  C pp  2Y  p
 Y p  C 1p Y p 1  C p2Y p  2  ...  C pp 1 = Y  C p Y
p 1

Y
k
Deoarece p este prim, avem că pï C p , oricare ar fi 1≤k≤p-1 şi deci, conform criteriului lui

Eisenstein, j(f) este un polinom ireductibil în ℤ[X], deci şi în [X].

Aplicaţie
Să se arate că polinomul f= 2̂ X3+ 3̂ X2+ 3̂ X+ 1̂ ℤ4[X] nu are nici o rădăcină în ℤ4,

dar se poate descompune în ℤ4[X].

Soluţie Se verifică prin calcul că f( 0̂ ), f( 1̂ ), f( 2̂ ), f( 3̂ ) 0̂

Punem f=(aX+b)(cX2+dX+e), a,b,c,d,e ℤ4

Dezvoltând în membrul drept şi apoi identificând găsim a= 2̂ , b= 1̂ , c= 1̂ , d= 1̂ , e= 1̂ .

Deci f=( 2̂ X+ 1̂ )(X2+X+ 1̂ ) .
Noţiunea de element ireductibil sau reductibil se defineşte doar pentru domenii de integritate. ℤ4
nu este domeniu de integritate, de aceea folosim formularea “ f se descompune în produsul a
două polinoame”.

Page 4 of 7
Aplicaţie
a) Arataţi că polinomul X2+X+ 1̂ ℤ7[X] este reductibil în ℤ7[X],

b) Demonstraţi că () nεℕ, 2 2 2 n 1  1 este divizibil cu 7.

Soluţie a) Notăm f=X2+X+1̂ . Se observă că f (2̂)  0̂  f ( X  2̂)  f X  5̂

X2+X+ 1̂ X+ 5̂
X2+ 5̂ X X+ 3̂
/ 3̂ X+ 1̂

3̂ X+ 1̂

/ /
Deci X2+X+ 1̂ =(X+ 5̂ )(X+ 3̂ ).
b) Din descompunerea X3- 1̂ =(X- 1̂ )(X2+X+ 1̂ ) adevărată în ℤ7[X] avem 2̂ 3= 1̂ .

Pentru a arăta că () nεℕ avem relaţia 7 2 2 2 n 1  1 este suficient să arătăm că în ℤ7 are loc
2n
2̂ 2 1 = 1̂ .
n 1
 4 n  2 ... 4 1) n 1
 4 n  2 ...1) n 1
= 2̂ ( 41)( 4 ...1)
2n
Aşadar, 2̂ 2 1  2̂ 3( 4  ( 2̂ 3 ) ( 4  1̂ pentru că 2̂ 3  1̂ .

Deci, 7 2 2 2 n 1  1 , () nεℕ.

Aplicaţie
Fie a un număr natural diferit de zero şi polinomul f= X4+aX3+a2X2+a3X-1εℤ[X].

Să se arate că f este ireductibil în inelul ℤ[X].

Soluţie Divizorii termenului liber sunt –1 şi 1.

Calculăm f(1)=a+a2+a3=a(1+a+a2)≠0
f(-1)=-a+a2-a3= -a(a2-a+1)≠0
Rezultă că f nu are rădăcini întregi, deci nu are factori de gradul întâi în ℤ[X].

Presupunem prin absurd că f=gh, unde gr(g)=gr(h)=2.

Putem presupune că g=X2+mX+1, h=X2+nX-1, m,nεℤ

Deoarece f(-a)= -1  g(-a)h(-a)=-1 (a2-am+1)(a2-an-1)=-1

Considerăm următoarele cazuri:
I. a2-am+1=1 si a2-an-1=-1  a(a-m)=0 şi a(a-n)=0, a≠0m=n=a
Dar identitatea (X2+aX+1)(X2+aX-1)=X4+aX3+a2X2+a3X-1 nu este adevarată.
II. a2-am+1=-1 şi a2-an-1=1
Le scădem şi obţinem: -a(m-n)=-4
Le adunăm şi avem 2a2-a(m+n)=0

Page 5 of 7
  2
ïï m  n  4 ïm  a  a
 a  2
ïm  n  2 a ï n  a 
ï  a
2 2 2 2
Atunci f=[X2+(a+ )X+1][X2+(a- )X-1]=X4+2aX3-(a+ )X2-(a- )X-1≠X4+aX3+aX2+aX-1.
a a a a

Deci f nu se descompune în ℤ[X].

Aplicaţie
a)Arătaţi că polinomul 2X5+18X3+30X2-24 este ireductibil peste ;
b)Dacă p este un număr prim şi n natural, n≥2, atunci n p este iraţional.
Soluţie
a) Se aplică criteriul lui Eisenstein unde p = 3.
b) Din criteriul lui Eisenstein rezultă că Xn-p este ireductibil peste şi în consecinţă nu are
rădăcini în . Deci rădăcina n p , a lui Xn-p, este iraţională.

Profesorul trebuie să creeze condiţii favorabile fiecărui elev de a-şi forma şi dezvolta
competenţele într-un ritm individual, de a-şi transfera cunoştinţele acumulate dintr-o zonă de
studiu în alta. Trebuie vizate următoarele aspecte ale învăţării:
- citirea corectă şi conştientă a enunţului unei probleme;
- interpretarea parametrilor unei probleme ca o parte a ipotezei acesteia;
- exprimarea prin simboluri specifice a relaţiilor matematice dintr-o problemă.
- analiza secvenţelor logice în etapele de rezolvare a unei probleme.
- exprimarea rezultatelor rezolvării unei probleme în limbaj matematic.
- compararea, observarea unor asemănări şi deosebiri, folosirea unor criterii de clasificare
pentru descoperirea unor proprietăţi, reguli;
- utilizarea unor repere standard sau a unor formule standard în rezolvarea de probleme.
- formarea obişnuinţei de a verifica dacă o problemă este sau nu determinată;
- exprimarea prin metode specifice a unor clase de probleme; formarea obişnuinţei de a
căuta toate soluţiile sau de a stabili unicitatea soluţiilor; analiza rezultatelor.
- folosirea particularizării, a generalizării, a inducţiei sau analogiei pentru alcătuirea sau
rezolvarea de probleme noi, pornind de la proprietatea sau problema dată;
- iniţierea şi realizarea creativă a unor investigaţii;
- intuirea algoritmului după care este construită o succesiune dată, exprimată verbal sau
simbolic;
- reformularea unei probleme echivalente sau înrudite;
Page 6 of 7
- transferul şi extrapolarea soluţiilor unei probleme pentru rezolvarea altora;
- utilizarea rezultatelor şi a metodelor pentru crearea de strategii de lucru.

Page 7 of 7