Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ALIENS
Misiune de pedeapsă
Doi visători.
Erau aproape asemănători, în ciuda unor diferenţe evidente: unul
mic, celălalt mai mare, sexe diferite. Gura primului visător era dotată
cu un asortimant de canini, incisivi şi molari, fapt ce nu lăsa nici o
îndoială asupra statutului său de omnivor, în timp ce dentiţia celui
de-al doilea nu era concepută decât pentru a muşca şi sfâşia.
Amândoi aparţineau rasei vânătorilor, dar unul învăţase să-şi domine
pornirile atavice, iar celălalt rămăsese o sălbăticiune.
Diferenţele apăreau mai clar în domeniul viselor. Somnul primului
visător era tulburat de amintirea unor terori fără număr care
răbufneau din adâncurile subconştientului său. Femeia s-ar fi agitat
fără încetare, dacă libertatea sa de mişcare nu ar fi fost îngrădită de
pereţii chesonului în care se găsea; mai trebuie adăugat şi faptul că
activitatea musculară era mult redusă în timpul somnului. Acestea
erau motivele pentru care agitaţia sa era mai cu seamă mentală. Ea
nu era conştientă, desigur, de acest fapt. Persoanele adâncite în
hipersomn nu sunt conştiente de nimic.
La intervale regulate, totuşi, o amintire tragică şi înspăimântătoare
se ridica la suprafaţa spiritului, precum apa din canale deasupra
nivelului străzilor unui oraş. Şi, când aceste imagini apăreau pentru
a-i deranja repaosul, ea începea să geamă, iar inima se ambala.
Ordinatorul însărcinat să vegheze asupră-i aidoma unui înger
electronic, înregistra accelerarea activităţii cardiace şi cobora tem-
peratura corporală cu un grad, fără a mări debitul de tranchilizante în
sistemul sangin. Gemetele se întrerupeau. Visătorul se calma şi se
lăsa moale în interiorul chesonului.
Va mai trece un anumit timp până la revenirea coşmarului.
Lângă ea, fiinţa sangunară reacţiona la aceste răbufniri
instinctuale prin mici mişcări convulsive, parcă sub influenţa
neîmpăcatei sale vecine. Apoi se relaxa la rândul său şi visa creaturi
cu sânge cald, cu plăcerea companiei propriei specii şi speranţa de a o
regăsi într-o bună zi. Ştia că se vor trezi împreună odată, ori
niciodată.
Această ultimă posibilitate nu-i tulbura defel odihna. Răbdarea sa
era mult mai mare decât cea a tovarăşei sale, iar concepţia pe care şi-
o făcea despre poziţia sa în cosmos era mai realistă. Se mulţumea să
doarmă, ştiind că dacă s-ar trezi într-o zi, ar putea din nou să vâneze
şi să ucidă. Aşteptând această clipă, se odihnea.
Timpul trece, dar nu şi grozăvia.
*
Nu era nici cea mai plăcută dintre lumi, nici cel mai blând
anotimp. Supuse unor fenomene atmosferice specifice lui Acheron,
vânturile băteau neostoit suprafaţa erodată a planetei. Erau vechi de
când lumea aceasta de piatră, fără de oceane pentru a le domoli, ar fi
netezit relieful cu milenii mai curând dacă forţele în fierbere sub
scoarţa bazaltică nu ar fi împins deasupra mereu alţi munţi şi alte
platouri. Vânturile de pe Acheron duceau o luptă necruţătoare cu
lumea care le-a dat naştere.
Nimeni nu avusese cutezanţa de a le tăgădui stăpânirea întreagă a
văzduhului, de a mai potoli încrâncenarea furtunilor de nisip, de a se
împotrivi vijeliei, până, la venirea oamenilor. Aceştia anexaseră
Acheronul, iar ei nu revendicau această planetă sub forma actuală (o
privelişte infernală de stânci cu forme chinuite şi de nisip, abia vizibile
printr-o atmosferă gălbuie saturată de praf), dar aşa cum va fi să fie
când epuratoarele vor fi desăvârşit lucrarea lor. Aerul era supus unei
metamorfoze lente şi metanul făcea loc deja oxigenului şi azotului.
După aceea vânturile vor fi îmblânzite şi în sfârşit oamenii vor
remodela suprafaţa. Va rezulta un climat plăcut care va stârni la
rându-i ploaie, zăpadă, viaţă.
Aceasta era dispoziţia testamentară a epocii actuale pentru
generaţiile ce vor să vină. Dar, deocamdată, locuitorii lui Acheron
asigurau funcţionarea epuratoarelor şi luptau pentru întruchiparea
unui vis tot hrănindu-se din rezervele lor de dârzenie şi umor,
motivaţi fiind de nişte salarii fabuloase. Nu vor apuca să vadă
Acheronul ca un tărâm al abundenţei. Numai Compania avea o
speranţă de viaţă destul de mare pentru aceasta. Compania era ne-
muritoare, nu şi pionierii.
Simţul umorului, propriu tuturor aventurierilor trăind în condiţii
de existenţă precare era prezent prin întreaga colonie, şi în mod
deosebit pe placa de oţel prinsă între pilonii de beton care se aflau
dincolo de ultima structură integrată:
10
11
12
Ea nu avea de gând să doarmă, doar să se odihnească lângă copil,
la căldură. Dar trupul îşi cunoştea nevoile şi, de cum slăbi controlul
asupra fiinţei sale şi-i oferi prilejul, el luă hotărâri în locul ei,
numaidecât.
Ripley se trezi tresărind şi era cât pe-aci să se dea cu capul de
somiera metalică.
Lumina venind de la laborator ajungea sleită până la blocul
operator. Ripley se uită la ceas şi constată cu stupefacţie că se
scursese o oră. Destul timp pentru ca moartea să le fi vizitat deja, dar
situaţia părea neschimbată. Nu era surprinsă că nu venise nimeni să
o trezească. Ceilalţi aveau alte griji. Şi, într-un fel, era semn bun.
Dacă s-ar fi dat asaltul final, Hicks sau altcineva ar fi venit negreşit să
o cheme.
Se depărtă uşor de Newt care dormea încă, fără habar de obsesiile
adulţilor. Ripley se întoarse pentru a părăsi adăpostul, târându-se.
Atunci ochii îi căzură pe laboratorul medical... şi sângele îi îngheţă în
vine.
Doi dintre cilindrii aliniaţi lângă uşă erau întunecaţi, fapt ce indica
oprirea câmpului lor de stază. Capacele săriseră, tuburile erau goale.
Abia îndrăznind să respire, Ripley scrută toate ungherele
întunecate, se uită sub fiecare pupitru. Paralizată de frică, încerca
frenetic să analizeze situaţia mişcând-o în acelaşi timp cu blândeţe pe
fetiţa care dormea îndărătul ei.
― Newt, murmură ea.
Creaturile simţeau oare undele sonore? Nu păreau să aibă urechi
sau vreun organ aparent de auz, dar cine ar putea spune în ce mod
sesizau ele mediul înconjurător?
― Newt, trezeşte-te.
― Ce? (Copila se răsuci şi-şi frecă ochii somnoroşi.) Ripley. Unde
sunt?
Femeia puse un deget pe buze.
― Sst! Nu mişca. Avem necazuri.
Copilul deschise ochii. Dădu din cap numai, trează şi la fel de
vigilentă ca şi adultul. Ripley nu trebuia să-i spună să tacă. În timpul
coşmarurilor pe care le trăise în adâncul sistemului de aerisire şi a
tunelurilor de întreţinere care străbăteau subsolurile coloniei,
descoperise valoarea tăcerii ca mijloc de supravieţuire. Ripley întinse
un deget pentru a indica tuburile de stază. Newt le văzu şi dădu iar
din cap, fără să geamă măcar.
Stăteau lipite una de alta ciulind urechile şi scrutând tenebrele.
Pândeau foşnete, mici forme redutabile care poate că alergau spre ele
pe podea. Nu auzeau decât bâzâitul caloriferului.
Ripley trase aer în piept, înghiţi, se îndreptă de spate pentru a
prinde lamele somierei metalice şi începu să o depărteze de perete.
Picioarele patului scrijeliră solul, iar scrâşnetul metalic îi păru
asurzitor în liniştea profundă.
Când spaţiul dintre somieră şi perete fu suficient, ea se ridică
grijulie, cu spatele lipit de perete, şi întinse mâna dreaptă spre
vibratorul pe care-l pusese pe saltea. Degetele căutară pe cearşaf şi
cuvertură.
Arma dispăruse.
Femeia se ridică şi se uită. Ea totuşi lăsase puşca pe pat! O
mişcare abia perceptibilă îi reţinu atenţia şi capul se răsuci spre
stânga. Nu se terminase mişcarea şi ceva oribil cu multe picioare şi
ghemuită lângă pat sări asupră-i. Femeia scoase un ţipăt de groază şi
se aruncă în adăpost. Nişte gheare se strânseră în părul ei când crea-
tura scârboasă se lovi cu putere de perete, în locul în care se găsea
capul lui Ripley o secundă mai devreme. Aceea alunecă, căutând să se
agaţe de ceva şi să găsească faţa vulnerabilă care dispăruse.
Cu un gest dement, Ripley îşi vârî degetele între lamele somierei şi
împinse patul. Monstrul fu prins doar la câţiva centimetri de faţa ei.
Picioarele creaturii se zbăteau furioase în timp ce coada sa
musculoasă se lovea de arcuri şi perete ca un piton exasperat. Fiinţa
scoase un sunet ascuţit şi asurzitor, aducând şi cu un urlet şi cu un
şuierat.
Ripley o împinse în faţă pe Newt şi se aruncă sub somieră,
contorsionându-se. Când putu să se ridice, femeia apucă patul şi îl
împinse cu putere peste fiinţa captivă. Calculându-şi cu grijă
mişcările, răsturnă patul în aşa fel încât s-o blocheze sub una din
bare.
Dădu înapoi strângând-o cu putere la piept pe Newt. Privirea i se
muta întruna de la umbre la dulapuri, scruta cele mai mărunte
unghere. Primejdia se putea ascunde oriunde. Băteau în retragere,
când monstrul, dând dovadă de o forţă incredibilă, ţinând cont de
dimensiunile lui reduse împinse patul care-l imobiliza şi alergă să se
refugieze sub un şir de dulapuri. Numeroasele sale picioare nici nu se
vedeau limpede din pricina iuţelii deplasării.
Ripley se retrase spre uşă mergând de-a-ndărătelea, ferindu-se de
pereţi. De cum se lovi cu spatele de uşă, îşi trecu repede mâna peste
comanda murală. Panoul, care trebuia să se dea numaidecât în lături,
nu se clinti. Mânui iarăşi întrerupătorul, apoi îl lovi cu pumnul fără
să-i pese de zgomot. Nimic. Comanda era debranşată, sau în pană.
Vru să facă lumină. La fel. Femeia şi copilul erau captive în
penumbră.
Fără să-şi ia ochii de la sol, izbi cu pumnul în panoul uşii. Dar
izolarea acustică înăbuşea loviturile. Era normal ca un bloc operator
să fie insonorizat. Nu era de dorit ca nişte urlete neaşteptate să
neliniştească vreun colon impresionabil, în trecere pe acolo.
Cu Newt alături se îndepărtă de uşă şi se plasă în spatele
geamului de observare care dădea în culoarul principal. Încumetându-
se să-şi ridice privirea de la sol, se întoarse şi strigă:
― Hei!... hei!
Izbea cu disperare în geam, dar nu apărea nimeni dincolo de sticla
triplă. Să răsuci la loc la auzul unui foşnet. Newt începu să geamă
contaminată de spaima adultului. Deznădăjduită, Ripley înaintă în
câmpul unui securicam şi agită braţele.
― Hicks! Hicks!
Nimic. Camera nu se mişca pentru a o cadra şi difuzo-lul ei
rămase tăcut. Femeia apucă furioasă un scaun metalic şi-l izbi de
geamul de observare. Scaunul sări înapoi fără măcar să zgârie
materialul transparent. O luă de la început.
Îşi irosea energia. Panoul nu se va sparge, iar nimeni nu era
martor al eforturilor ei frenetice. Lăsă scaunul şi-şi plimbă ochii prin
încăpere, controlându-şi cu mare dificultate respiraţia.
Aprinse o mică veioză aflată în apropiere şi plimbă fascicolul
îngust de lumină pe pereţi. Cercul de lumină mătură tuburile de
stază, instalaţiile chirurgicale şi anestezice containerele, dulapurile şi
instrumentele de cercetare. Newt se agăţă de piciorul ei, şi ea simţi
cum tremură.
― Mamă... Mamă...
Disperarea ei o incită pe Ripley să-şi vină în fire. Copila depindea
de ea, iar strigătul ei o făcea să intre în panică. Îndreptă lampa spre
tavan, întoarse fascicolul şi-i veni o idee. Scoţând din buzunar o
brichetă, cocoloşi nişte hârtii găsite pe o etajeră. Apoi o urcă pe Newt
pe masa de operaţie care ocupa spaţiul central, înainte de a urca şi
ea.
― Mi-e frică, mamă... Ripley.
― Ştiu, draga mea. Şi mie.
După ce improviză o torţă cu hârtia, o aprinse cu ajutorul
brichetei. Se înălţă numaidecât o flacără, urcând spre tavan. Femeia
întinse braţul şi ţinu torţa aproape de unul dintre detectoarele de
incendiu ale secţiei medicale. Pe lumile îndepărtate, toate sistemele de
securitate erau alimentate de baterii independente: ceea ce împiedica
uşa şi iluminarea să funcţioneze, nu le putea afecta pe acestea.
Focul consuma rapid hârtia, ameninţându-i mâna. Strânse din
dinţi şi rămase cu torţa în mână. Aceasta lumina slab încăperea şi se
reflecta pe suprafaţa lucioasă a sferei chirurgicale atârnate deasupra
mesei de operaţie.
― Hai, hai!
Temperatura flăcării ajunse în sfârşit destul de însemnată pentru
a declanşa detectorul, al cărui semnal roşu începu să pâlpâie. Imediat
plecă semnalul la toate difuzoarele încastrate în tavan şi un potop
artificial se abătu peste dulapuri şi sol. Simultan, o sirenă prinse a
urla.
În centrul de exploatare, Hicks tresări auzind alarma. Privirea i se
desprinse de consolă zburând spre ecranul ordinatorului central. O
mică zonă a planului acestui etaj pâlpâia. Caporalul se ridică şi se
repezi spre uşă strigând totodată în microfonul individual:
― Vasquez, Hudson, veniţi la secţia medicală. A izbucnit un
incendiu.
Cei doi infanterişti îşi întrerupseră rondul.
Saturate de apă, hainele se lipeau de corpul lui Ripley. Difuzoarele
continuau să stropească sala şi tot ce se găsea acolo. Sirena urla
întruna. Vaietele ei regulate şi plesnetul apei pe mobilele metalice şi
sol acopereau toate celelalte zgomote.
Femeia încercă să distingă ceva prin perdeaua groasă de ploaie
artificială; pentru aceasta trebuia să-şi dea la o parte părul din ochi.
Lovi cu cotul sfera chirurgicală cu cablurile, proiectoarele şi
instrumentele ei, imprimându-i o mişcare de balans. Aruncă o privire
scurtă către cupolă şi apoi studie sala. Remarcase ceva.
Atunci acel ceva îi sări pe faţă.
Tumultul potopului şi al sirenei acoperi urletul femeii care se
împiedică şi căzu de pe masă; se prăbuşi zbătându-se sălbatic. Newt
strigă şi se dădu la o parte când Ripley zvârli cât colo pe atacator.
Creatura se izbi de perete de care se prinse, ca un respingător
păianjen, înainte de a sări din nou asupra victimei sale. Părea împinsă
de un resort puternic.
Ripley se dădea înapoi secerând toiul în preajmă. Căută să ridice o
baricadă înaintea acestei grozăvii, dar aceasta ocolea, se urca şi se
strecura pe sub cel mai mic obstacol întâlnit în cale. Picioarele
articulate se mişcau cu o iuţeală nebună. Nişte gheare se prinseră de
gheata lui Ripley şi porniră în sus pe picior. Femeia înlătură încă o
dată monstrul: contactul cu pielea vâscoasă o îngreţoşă.
Creatura era dotată cu o forţă ieşită din comun. Atunci când
sărise pe ea, de pe sfera chirurgicală, Ripley izbutise s-o azvârle
departe până să-şi asigure priza. Acum, se ţinea strâns de femeia care
încerca să o prindă pentru a o împiedica să înainteze spre faţă. Căci
acesta era ţelul înaintării sale. Newt urlă şi se dădu înapoi până se
pomeni cu spatele la un pupitru, într-un colţ al sălii.
Cu energia disperării, Ripley reuşi să-şi ridice mâinile pentru a-şi
acoperi faţa. Monstrul era aproape. Ea-l împinse cu toate puterile. În
timpul luptei, se împiedică, răsturnă materialele şi instrumentele
chirurgicale. Picioarele îi alunecau pe podeaua udă. Ploaia deluviană
care cădea mereu din tavan inunda încăperea şi o orbea. Chiar dacă
potopul nu-i pria creaturii, picioarele şi corpul i se făcuseră prea
vâscoase ca Ripley s-o poată prinde.
Newt urla întruna, neputând să-şi ia ochii de la această scenă. Ea
nu văzu picioarele de artropod care apărură în vârful pupitrului de
care se rezemase. Dar capacitatea ei de a percepte mişcările devenise
aproape la fel de acută ca şi cea a detectoarelor roboţilor-santinelă. Se
răsuci şi, cu forţele dezlănţuite de teroare, trânti mobila de perete. În-
ţepenită, creatura se contorsiona nebuneşte. Îşi folosea picioarele şi
coada pentru a se degaja, timp în care fetiţa împingea cu toată
greutatea ei pupitrul, gemând:
― Ripley!
Mobila zvâcnea şi se ridica datorită sforţărilor monstrului care-şi
degaja picioarele unul câte unul.
― Ripley!
Dincolo de geamul de observare îşi făcu apariţia o umbră,
indistinctă din cauza aburirii. O mână deschise o lucarnă şi se ivi
figura lui Hicks. Bărbatul căscă ochii descoperind spectacolul din
interiorul blocului operator. Îi era cu neputinţă să separe mecanismul
uşii suficient de repede; se dădu înapoi, ridică ţeava vibratorului.
La impactul proiectilelor, geamul cu trei straturi se făcu ţăndări,
desenând o stea prin care caporalul se aruncă înăuntru. Bărbatul
pătrunse în sală într-o explozie de cioburi: cometă umană cu coadă de
cristal. Se rostogoli pe jos până la femeia care se sufoca. Monstrul
reuşise să-şi înfăşoare coada puternică în jurul gâtului ei şi se apropia
de faţă.
Degetele lui Hicks se încleştară pe picioarele acestuia şi trase.
Eforturile lui, laolaltă cu cele ale lui Ripley, obligară creatura să se
desprindă.
Hudson sosi şi el şi îi ochi pe Ripley şi pe caporal şi apoi o zări pe
Newt încovoiată pe pupitru. O dădu la o parte pe fetiţa care se
rostogoli pe sol. Simultan, ridică arma şi trase în cel de-al doilea
parazit. Acesta nu avusese timp să se degajeze de masa care-l strivea.
Corpul artropodului explodă într-o jerbă de acid care atacă
numaidecât pupitrul, podeaua.
Gorman se aplecă peste Ripley şi prinse capătul cozii monstrului.
Asemenea unui herpetolog în faţa unui boa constrictor încolăcit în
jurul crengii lui favorite, el îndepărtă apendicele caudal de pe gâtul
femeii. Ripley horcăi înghiţind aer şi apă, dar nu eliberă creatura pe
care o ţineau între ei.
Hicks scutură capul pentru a scăpa de apa care-î curgea în ochii
şi-l înclină spre dreapta.
― În colţ! Deodată! Atenţie să nu se agaţe. (Îl privi pe Hudson peste
umăr.) Gata?
Comtehul ridică arma.
― Hai!
Aruncară fiinţa într-un colţ al încăperii. Creatura se retrase
instantaneu şi sări iar spre ei, într-o tresărire de energie uluitoare.
Glontele tras de Hudson o atinse în zbor şi o făcu să explodeze. Ploaia
deluviană care cădea din difuzoarele de apă limită jetul de acid şi
diluă lichidul gălbui care rodea podeaua.
Sufocată, Ripley se prăbuşi. Gâtul îi era străbătut de zgârieturi
roşietice. Se ridică anevoie alături de Hicks şi Hudson. Potopul încetă
şi sirena tăcu. Apa care şiroia pe dulapuri şi instalaţii dispărea în
găurile produse de acid.
Hicks se uită ţintă la cilindrii de stază.
― Cum dracu' au făcut să iasă din cutiile alea? Nu se poate
întrerupe un câmp de stază dinăuntru. Ei, drăcie, eram cu nasul în
ecrane: ar fi trebuit să văd ce s-a întâmplat aici.
Privea acum camerele de supraveghere.
― Burke. Burke a făcut-o.
13
14