Tema şi viziunea despre lume a autorului

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga

Modernismul este miscarea literară aparută la începutul secolului al XX-lea, propunând forme noi de
exprimare artistică, prin reformarea ori prin respingerea tradiţiei. Termenul este folosit la noi de Eugen
Lovinescu, în „Istoria literaturii române contemporane”.Modernismul subsumează toate curentele de
avangardă, tinzând, în forme spontane sau programatice, spre ruperea legăturii cu tradiţia prin atitudini
anticlasice şi antiacademice, apelând uneori la un negativism radical.
De aceea, trăsăturile definitorii ale modernismului ilustrează prezenţa unor categorii negative, ce ţin
de o filozofie cascadă, acăderii: urâtul, depersonalizarea, descompunerea şi deformarea realului, disonanţa,
anihilarea tradiţiei, a dumnezeirii, artificialitatea eului, idealitatea goală, vidul şi fragmentismul.
Înfăţişând o viziune inedită asupra lumii, prin mijloace artistice proprii modernismului de tip
expresionist, prin forţa sugestiei şi a ambiguităţii stilului, poezia blagiană Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii, publicată în anul 1919, în volumul „Poemele lumnii”, surprinde ideea dualităţii cunoaşterii:
paradiziacă şi luciferică. Lucian Blaga dezvăluie o concepţie nuanţată a ideilor expresioniste europene. În
„Trilogia cunoaşterii”, el afirmă imposibilitatea de a accede spre absolut, recunoscând „cenzura
transcendentală a Marelui Anonim.” Astfel, „misterul” se manifestă în sânul realităţii materiale.
Tema operei este reprezentată de modalitatea de cunoaştere a lumii care se poate realiza prin
intermediul iubirii şi al creaţiei, textul având caracter de ars poetica. Viziunea despre lume a autorului se
conturează prin intermediul metaforei revelatorii „corola de minuni a lumii”, ce apare în titlu şi este
reluată în incipitul poemului. Simbol al perfecţiunii, corola reprezintă o sinteză a valorilor universal-umane,
ce reclamă nu doar atitudinea protectoare a fiinţei, ci şi rămânerea sa în apropierea tainelor ce o desăvârşesc.
Eul stihial se cufundă până la contopire în realitatea în care se întâmplă să se fi născut şi să trăiască.
Din punct de vedere structural, imaginarul poetic dezvăluie trei secvenţe lirice, organizate în jurul
unei relaţii de opoziţie: „lumina mea” este un reflex al cunoaşterii luciferice, emanaţie a sensibilităţii şi a
insolitului artistic, iar „lumina altora” relevă parţial misterul existenţei, la care avem acces prin intermediul
raţiunii, prin experienţă, sugerând cunoaşterea paradiziacă.
Prima parte a poeziei exprimă, prin intermediul formei pronominale în poziţie iniţială, „eu”, asociată
cu valoarea de prezent etern al verbelor „nu strivesc” şi „nu ucid” , atitudinea categorică a eului subiectiv, de
protejare a „tainelor” lumii. Recunoaştem o surprinzătoare schimbare de registru prin convertirea durităţii
excesive a verbelor la modul indicativ din primele două versuri în deziderat poetic de ocrotire a fragilităţii
unei lumi ce se dezvăluie treptat.
Enumeraţia ce se regăseşte în prima secvenţă, dar şi în finalul poemului, accentuează palierele
diverse care devin surse ale cunoaşterii: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte.” În acest sens, florile
semnifică frumuseţea inegalabilă a naturii, gingăşia şi puritatea ei, în ciuda fragilităţii acesteia. „Ochii”, ca
organ al vederii, sugerează metonimic privirea întoarsă spre celălalt, dar şi spre sine. Cel de al treilea termen
al enumeraţiei, „buze”, poate înfăţisa forţa logosului, imaginea trecutului şi obligaţia asumării unor valori
deja validate, fiind un avertisment subliminal al dispariţiei, fiindcă totul este, în definitiv, caduc.
„Mormintele” fac referire la thanatos, ca element de graniţă între cele două tărâmuri ale universului.
A doua secvenţă se află în opoziţie cu prima, accentuând contrastul dintre ceea ce ne este cunoscut şi
ceea ce ne rămâne ascuns. „Lumina altora” sugereaza un tip diferit de cunoaştere, care riscă să distrugă
inefabilul lumii. Verbul tranzitiv „sugrumă” exprimă tentativa de anihilare a ceea ce este de neînţeles.
Creatorul ocoteşte şi potenţează misterele lumii: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister.”
Ultima secvenţă insistă asupra rolului poetului de a căuta sensurile lumii şi de a amplifica misterele.
Imaginarul poetic blagian surprinde reflexe expresioniste prin intermediul contrastelor evidente ce
conturează atât la nivel ideatic, cât şi la nivel structural antiteza „lumina mea” – „lumina altora”, ce
relevă opoziţia dintre cunoaşterea luciferică şi cea paradiziacă.
Titlul, sub forma unui enunţ ce exprimă deziderantul protejării tainelor lumii, este o asumare deplină
a unei atitudini poetice tipic moderniste. Sunt de menţionat trei aspecte esenţiale care particularizează titlul:
prezenţa declamativă a pronumelui personal „eu”; verbul la forma negativă „nu strivesc”, sugerând
atitudinea asumată a poetului de apărare a fragilităţii lumii; metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”,
definiţie inedită a poeziei înseşi, simbolizând perfecţiunea lumii.
La nivel lexico-gramatical, observăm preferinţa pentru termeni şi sintagme, având valoarea unor
metafore revelatorii: „corola de minuni a lumii”, „tainele”, „nepătrunsul ascuns” , „sfânt mister”,
„întunecata zare”. Motivul luminii devine simbol al cunoaşterii. Ampla analogie cu lumina lunii antreneză
imaginaţia şi amplifică misterul, spre rune,amintind de: La obârşie, la izvor/Nici-un dor nu se
întoarce/Decât sub chip de nor
În concluzie, arta poetică modernistă, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” surprinde viziunea
tipic blagiană asupra creaţiei şi rolul conştiinţei creatoare. În timp ce cunoaşterea raţională, paradiziacă,
videază din interior umanitatea, cea sentimentală, intuitivă, luciferică, artistică, oferă nu doar promisiunea, ci
şi garanţia recâştigării autenticităţii fiinţei.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”