Serbia și Croația

Identitatea națională este una dintre numeroasele moduri prin care am putea
răspunde la întrebarea „Cine suntem noi și de ce suntem aici?”.1 În „National
histories and national identities among the Serbs and Croats” se vorbește despre
identitatea națională ca fiind cea care a definit viața oamenilor în timpurile moderne,
dar și un fel de conștiință și un sentiment de comunitate națională era de asemenea
regăsită printre colectivitățile din epoca modernă.

Acest simț al comunității se bazează pe niște atribute obiective precum limba

comună, istoria, teritoriul sau religia. Însă acest lucru trebuie să existe în mintea
națiunii, dar și în realitatea concretă.

Așadar, autorul examinează schimbarea conținutului și identitatea națională a

Serbiei și Croației prin mediul teritoriilor naționale și ne zice că „istoria ne spune cine
suntem”2 și „istoria ne spune cine ar trebui să fim”.3 Serbia si Croația oferă un
exemplu instructiv pentru a studia identitatea națională. Aceste două popoare au în
comun origini slave si vorbesc dialecte aproape înrudite.

În vestul Europei, dezvoltarea identității naționale a fost strâns legată de

dezvoltarea simultană a statelor ca întreg, proces ce este descris ca formarea
statului-națiune. În sud-estul Europei identitatea națională a apărut separat și adesea
în opoziție cu imperiile multinaționale ale habsburgilor și otomanilor. Comunitățile
naționale și-au atras trecutul pentru a-și consolida revendicările asupra drepturilor
politice, precum și un sentiment al identității europene. Atât în Serbia, cât și în
Croația, înființarea statelor medievale a pus bazele comunităților și culturilor
naționale. Incorporarea în imperiile străine nu a dus însă la asimilare.

Până în sec. al XVIII-lea, sârbii erau împărțiți în mai multe imperii, care trăiau
în parte în diaspora. Comunitatea sârba din Ungaria de Sud, a fost deschisă
influenței ideilor occidentale, fiind cel mai activ centru intelectual, dar a fost și supusă
unor amenințări la privilegiile sale din partea curții de la Viena, Propaganda unită.

Istoricii secolului al XVIII-lea au adăugat, de asemenea, un nou element

preocupărilor lor cu tradiția statului sârb și cu ortodoxia sârbă, și anume locul sârbilor
în contextul mai larg al slavei, în special al ortodoxului oriental. Opera arhimandritului
Jovan Rajic este un exemplu de acest tip de istorie națională. În lucrarea „Istoria
diferitelor popoare slave și, în special, a bulgarilor, croaților și sârbilor (1794-95)” se
poate observa intenția lui Rajic „de a descrie Serbia cu un stilou imparțial, așa cum
este demn și adecvat, de a le glorifica și de a le elibera din întunericul uitării în lumina
istoriei.”4

1. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.141
2. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.141
3. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.141
4. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.145
 Rajic și-a stabilit istoria în contextul comunității slave. O legătură importantă
care a legat împreună o mare parte a slavilor a fost ortodoxia. Ortodoxia era un semn
al identității pentru sârbii din ținuturile habsburgice, într-un stat care recunoaște
comunitatea religioasă drept baza drepturilor politice și legale. Unitatea slavă
ortodoxă ar putea servi, de asemenea,

în scopul depășirii acelei diviziuni pe care Rajic a văzut-o ca cea care a dus la
căderea sârbilor din gloria imperială. Biserica Ortodoxă a ajutat la răspândirea
numelui sârbesc în zone noi.

Însă ortodoxia i-a lăsat în afară pe croații catolici pe care Rajic i-a inclus și în
istoria sa, apelând la limba și descendența comună, demonstrând comunitatea sud-
slavă. În timp ce ortodoxia ar putea uni sârbii prin religie, un slavem etno-lingvistic ar
putea face o altă cale către unitatea slavă de sud. Ideile lui Rajic de identitate sârbă
preum centralitatea ortodoxiei în definirea serbiei, continuitatea tradiției statului sârb,
dar și relațiile sârbilor cu ceilalți slavi de sud, au implicații politice, deși acestea nu au
fost clar definite.

Opiniile despre o identitate din Serbia bazată pe tradiția și confesiunea statului

au fost contestate în secolul al XIX-lea de un nou concept de identitate, popularizat
printre sârbi de către Vuk Karadzic, un discipol est-european al Herder. Pentru
Karadzic, cea mai adevărată expresie a națiunii stătea în limbajul țărănimii și a fost
limba, și nu religia sau tradiția pilitică, care a fost principalul determinant al identității
naționale.

Definiția etno-lingvistică a lui Karadzic a identității naționale a pus bazele unui

naționalism modern între sârbi: secular, politizat și bazat pe masă.5 Acest naționalism
a legitimat autoritatea unei elite noi, laice și native în cadrul noului stat sârb și a oferit
baza aspirațiilor sale în secolele XIX și XX, în special în ceea ce privește sud-slavii
dincolo de granițele sale. Opinia identității sârbe care a stat la baza acestui
naționalism a fost consolidată prin sistemul educațional al statului independent din
Serbia.

Vukicevic, scriitor prolific de istorii populare spune că slavii, au fost numiți

inițial sârbi, ceea ce presupunea că sârbii erau cel mai vechi trib slav din care au
coborât toți ceilalți. Vukicevic a definit „patria poporului sârb” drept „toate acele țări în
care poporul vorbește limba sârbă”.6

Circumstanțele croaților din secolele XVI și XVII nu erau propice pentru

afirmarea unei identități comune. Țările care alcătuiseră regatul medieval al Croației
au fost împărțite, iar croații s-au regăsit sub șapte jurisdicții politice diferite. Aceste
diviziuni au contribuit la dezvoltarea identităților regionale, întărite de diferențele de
dialect. Cu toate acestea, a persistat conștientizarea tradițiilor comunității croate și a
unei identități comune. Întrebuințarea unei tradiții comune este evidentă în scrierea
istoriilor, care au afirmat antichitatea croaților, urmărindu-și originea încă din
5. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.146
6. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.147
 vremurile biblice, au revendicat o parte din gloria și puterea slavilor și au
povestit istoria statului croat medieval, înainte de a se concentra asupra propriei
regiuni a autorului. Două linii comune persistă pe o perioadă lungă de timp în
construirea unei identități naționale croate.

In urma unor speculații anterioare, Rattakay a urmărit originile tuturor slavilor

în Croația și astfel a structurat dezvoltarea istoriei croate după pierderea unei dinastii
autohtone în jurul instituției Ban numită din partea nobilimii croate, mai degrabă decât
în jurul regilor maghiari sau habsburgici. Într-o perioadă în care nobilii croați se
aliniau din ce în ce mai strâns cu maghiarii în rezistența lor la curtea vieneză,
aceasta era o afirmație semnificativă a unei identități politice croate separate.

Vitezovic, membru al nobilimii minore croate, a devotat ideile unității slave și

tradițiomul politic croat în diferitele sale scrieri istoric.

Vitezovic își dorea în mod cert o „Croația înviată”, însă încercările lui de a
construi o bază pentru dorința sa, folosindu-se de mândria pe care croații o au în
legătură cu trecutul lor remarcabil și descendența puternică a acestuia, nu au fost
suficiente pentru a construi o bază atât de solidă.

Scrierile sale istorice despre instituțiile Regelui, Banului si Dietei, dar și

afirmațiile sale cu privire la granițele și privilegiile croate, au avut drept scop
dovedirea și să susținerea continuității politicii croate în tările coroanei sale. În acest
fel, creând un mit al originilor și o apărare împotriva fricii de asimilare, dar și o
inițiativă pentru viitor.

Sârbii, care aveau drept reprezentanți o elită ecleziastică, le-au oferit o primire
incontestabilă credincioșilor ortodocși. S-a remarcat, însă, în rândul populației croate
nobilimea, „națiunea politică”7, reprezentantă a națiunii în perioada modernă timpurie.
Aceasta a avut în secolul al XVII-lea nenumărate dispute cu regulile habsburgice,
lupta acestora rezumându-se la arme ce țin de domeniul istoricismului.

În secolul al XVIII-lea, nobilimea croată, în mare parte magistrații, au format

alianțe puternice cu echivalențele lor maghiare pentru a combate centralizarea
habsburgică. O altă luptă s-a dezvoltat la începutul secolului al XIX-lea între dorința
de dezvoltare a unei identități naționale moderne a croaților și de a unifica Ilirianismul
și Iugoslavismul, adică contopirea slavilor de Sud.

Între 1839 și 1842, preotul paroh din Pozega, Ivan Svear a dedicat o mare
parte din voluminoasa sa operă în patru volume, „Oglinda lui Illyrium”, croaților.
Potrivit lui Svear, termenul „croat”, care a desemnat în cele dintâi populația de origine
croată, s-a extins apoi si la sârbi și slavi, considerați descendeți ai acestora.

În acest mod, a fost posibil pentru Svear să creeze ideea de unitate și să

adune sub numele unic de „croat” populații a trei teritorii diferite: Croația, Dalmația și
Slavonia . De asemenea, a dedicat o mare importanță problemei apărării drepturilor

7. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.150
croate împotriva naționalismului maghiar, folosind argumentele din domeniul
dreptului de stat, la fel de drept ca drept natural al națiunilor.

Ca urmare, „Oglinda lui Illyrium” aduce în discuție o figură cunoscută a

Croației. Opera lui Swear și mișcarea iliriană au ajutat la definirea unei identități,
care pare mai degrabă croată, decât iliriană sau slavă de sud. Depășind, astfel,
particularismele regionale, diferențele dialectale și diviziunile sociale pentru a uni
poporul croat într-o singură identitate națională și o limbă literară.8

Până în prezent, ideile slave de sud sau iugoslave au fost discutate în

contextul unor istorii și identități naționale mai restrânse. Abia după înființarea
Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a fost publicată o încercare de istorie
iugoslavă modernă, numită „Istoria iugoslavă” a lui V. Čorović (Belgrad, 1933).
Acesta a fost un monument al versiunii unitariste a ideii iugoslave promovate în
Iugoslavia interbelică, înfățișând Iugoslavia drept apoteoza tradiției statului sârb.

O încercare mai concentrată de a oferi o sinteză a istoriei iugoslave a fost

făcută după cel de-al doilea Război Mondial, când Tito le-a dat istoricilor marxiști
sarcina de a „stabili interpretări naționaliste ale realizărilor culturale și moștenirea
trecutului” și de a produce o istorie adecvată. 9

În ceea ce privește Serbia, cartea „Istoriei Iugoslaviei” (Istorija Jugoslavije) de

Ivan Božić, Sima Ćirković, Milorad Ekmečić și Vladimir Dedijer a adus informații
prețioase și de interes pentru critici, care au afirmat că atenția disproporționată
dedicată statalității din Serbia și interpretarea adusă „Iugoslavismului” nu a fost
decât o mantie pentru hegemonia sârbă. Criticii croați au avut, în principal, tendința
de a ignora tradiția statului croat în contrast cu modul statului sârb de a trata aceste
realități. Alții au fost nemulțumiți de cum a fost chestiunea iugoslavă tratată drept
una dintre relațiile sârbo-croate, în timp ce celelalte națiuni au primit o minimă
acoperire. Criticii musulmani, pe de altă parte, au declanșat scurta acțiune dată
musulmanilor bosniaci, văzând în ea o negare a identității lor naționale separate.

Problema nu a fost doar că istoria și identitatea erau strâns legate între ele, ci
că nu exista un acord asupra caracterului pe care ar trebui să-l ia o conștiință
iugoslavă sau o identitate.

La rândul lor, susținând o identitate europeană, croații au avut îndoieli în ceea

ce privește recunoașterea sârbilor ca fiind europeni. Acest lucru a avut la bază
interpretarea istoriei naționale, puternic stabilită în trecutul îndepărtat. Cei care au
văzut esența unei identități croate în patrimoniul său european au subliniat trecutul
catolic și habsburgic al Croației, întrucât Croația a fost chiar în prima linie a Europei.
Afirmațiile croate cu privire la o identitate europeană erau adesea o modalitate de a
nega sârbilor o astfel de identitate. Din această perspectivă, identitatea sârbă fusese
modelată de moștenirea sa bizantină și ortodoxă și moștenirea a cinci sute de ani de
stăpânire otomană.

8. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.152
9. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.155
 Această reprezentare poate fi caracterizată drept „orientalistă” în sensul folosit
de Edward Said, prin faptul că ea caracterizează Orientul ca primitiv, violent și
despotic, contrastând-o cu un Vest modern, rațional și democratic și folosește aceste
dicotomii ca justificare pentru acțiune.10

Forțele istoriei i-au făcut pe sârbi să fie incapabili să accepte democrația

liberală și societatea civilă pe care mișcările democratice croate și slovene le-au
solicitat în 1990 (rezumată în strigătul „Europa acum!”). În schimb, tradițiile bizantine
și ortodoxe au încurajat autoritarismul și instrumentalizarea religiei, în timp ce
stăpânirea otomană îi obișnuise pe sârbi la corupție și cruzime.

Franjo Tudjman, președintele Croației mărturisea faptul că „Croații aparțin

unei alte tranșe - unei civilizații diferite - a sârbilor ... Croații sunt o parte a Europei de
Vest, parte a tradiției mediteraneene. ... Sârbii aparțin Orientului. Biserica lor aparține
Orientului. ... Sunt un popor estic precum turcii și albanezii. Ele aparțin culturii
bizantine. ... Indiferent de asemănările lingvistice, nu putem fi împreună".11

Cu toate că aceste strategii retorice au fost contestate amarnic de sârbi,

discursuri de orientare similare au fost folosite mult mai devreme de sârbi împotriva
albanezilor din Kosovo și, mai recent, împotriva musulmanilor din Bosnia. Ceea ce se
vede este că istoria poate fi folosită pentru a contura o identitate națională atât pentru
„Celălalt”, cât și pentru sine.

Identitățile examinate aici s-au schimbat și s-au adaptat, dar păstrează o

continuitate de recunoscut. Pentru a inspira loialitate, aceste naționalisme trebuiau
percepute ca autentice, fundamentate în experiență. Încercările la o istorie iugoslavă
nu au exprimat însă o experiență împărtășită care ar putea angaja loialitățile tuturor
popoarelor Iugoslaviei într-o identitate generală. De asemenea, nu pare că Europa
poate oferi o identitate comună în care ar putea fi scufundate conflicte particulariste,
atunci când fiecare încercare de includere în Europa aduce cu sine o excludere a
celor percepute a fi „Altele”.

10. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.158
11. Mary Fulbrook, National histories and European history, UCL Press, London, 1993, pag.158