UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LA ”DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE”

”FORMA STATULUI”

1
 FORMA STATULUI

1. Conceptul formei de stat

Termenul de stat provine din cuvântul latin ”status” care înseamnă starea, situaţia
unui lucru, aşezare cu temei.
Statul reprezintă o anumită comunitate de oameni, aparţinând de regulă aceleiaşi
naţiuni, care se organizează politic şi edifică o serie de instituţii proprii, a căror
funcţionalitate ritmică şi eficientă este asigurată prin respectul normelor de drept.
Forma de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul de organizare,
conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri. Forma statului este unul
dintre cele mai vechi concepte rezultate din studierea fenomenului statal în general, a
organizării şi conducerii statale, în special.
În doctrina constituţională, forma de stat este analizată sub trei aspecte: forma
structurii de stat, forma de guvernământ și regimul politic. Deşi distincte, cele trei aspecte
sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele.
Se poate spune că forma statului poate apărea sub o întreită prezentare, în funcţie de
criterii distincte. Aceste trei criterii sunt: modul de organizare şi exercitare a puterii pe
teritoriul statului, caracteristicile şi prerogativele organismului învestit cu funcţiile de şef al
statului și metodele de guvernare. În funcţie de cele trei criterii, statul va căpăta o anumită
formă: stat unitar/stat federal, monarhie/republică și va avea un regim politic democratic
sau autocratic ori autoritar.
Opţiunea pentru o anumită formă de stat este în primul rând o opţiune politică. Dar
nu a statului propriu-zis, reprezentat prin parlament sau prin şeful puterii executive şi cu
atât mai puţin a guvernului. Decizia oricăreia dintre cele trei autorităţi publice menţionate,
prin care s-ar hotărî adoptarea unei forme a statului sau a alteia, echivalează cu un act
politic de guvernare. Opţiunea pentru oricare dintre formele de stat nu poate fi, însă, decât
rezultatul unui referendum popular, mai exact consultarea directă a cetățenilor chemați să
se pronunțe prin vot asupra modului de guvernare a statului. Caracterul real al unei astfel de
opţiuni depinde de gradul de participare a cetăţenilor la referendum, de sinceritatea votului
şi, nu în ultimă instanţă, de faptul că populaţia cu drept de vot are o reprezentarea exactă a
semnificaţiei formei de stat faţă de care își exprimă opinia.

2. Structura de stat
Din punct de vedere conceptual, prin structura de stat se înţelege modul de
organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul statului. Problema structurii de stat
sau a organizării teritoriale a apărut odată cu formarea sau extinderea teritorială a statului.
2
 Este unanim acceptat în doctrina constituţională că din punct de vedere al structurii
de stat, statele pot fi împărţite în două categorii: state unitare sau simple şi state compuse
sau federale. Deosebirea esențială dintre aceste doua forme constă în faptul, că în cazul
formei unitare teritoriul statului este constituit din unități administrative sau unități
politico-administrative. În cazul formei federative unitățile teritoriale ale statului sunt
subiecte federative având competențele lor proprii pe un anumit teritoriu, uneori având și
statut de state în componența statului federativ. Formă structurii de stat nu depinde de
regimul politic, de formă de guvernamînt, de numărul sau densitatea populației ori de
mărimea teritoriului.
2.1. Statul unitar
Statul unitar este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin
care se exercită puterea politică la nivel central şi local. În statul unitar activitatea de
guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică, existând o singură ordine juridică
întemeiată pe o constituţie unică. Locuitorilor unui stat unitar li se acordă o singură
cetăţenie, deși în statele unitare democratice, dacă legile permit, aceștia pot ave mai multe
cetățenii.
Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au caracter eminamente administrativ şi
nu constituie state în interiorul statului. Trebuie menţionat că teoretic, exercitarea puterii
presupune concentrarea acesteia la un centru unic de decizie care o va converti în decizii
obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.
Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele
parlamentului şi ale guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului. De
asemenea, conducerea centralizată presupune dreptul de control al centrului asupra modului
în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt
conforme cu ordinele autorităţilor centrale.
O structură statală unitară concepută pe metode stricte de centralizare nu poate fi pusă
în aplicare în condiţiile statului modern. Aceasta deoarece orice structură unitară rigidă,
foarte centralizată presupune prin definiţie lipsa unor verigi intermediare, parţial
autonome, între puterea centrală şi destinatarii deciziilor luate de guvernanţi. Astfel, în
niciun stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poată ocupa personal
şi nemijlocit desoluţionarea tuturor problemelor guvernării ivite pe întreaga încadrare a
statului. Numai activitatea legislativă se desfăşoară la centru dar de către agenţi, fie
reprezentanţi ai naţiunii, fie ai colectivităţilor locale.
Chiar dacă centralizarea absolută, adică conducerea statală exercitată exclusiv de la
centru ar fi tehnic posibilă, din punct de vedere politic nu ar fi dezirabil să se încredinţeze
atributele guvernării unui singur centru de decizie, deoarece acesta ar putea nesocoti
interesele locale sau s-ar putea chiar să nu le cunoască. Acesta este motivul pentru care în
practică, centralizării i se aduc două corective şi anume deconcentrarea şi descentralizarea.
Centralizarea presupune concentrarea competenţelor administrative şi a resurselor
financiare la un unic centru de comandă, Guvernul, pe când descentralizarea este concepută
3
ca o descongestionare a centrului şi o învestire a unor autorităţi publice reprezentative la
nivel local, cu atribuţii de gestiune administrativă pe principiul autonomiei.
Deconcentrarea ca formă alternată a centralizării, cât şi descentralizarea nu se exclud
reciproc, ambele fiind modalităţi diferite de organizare a puterii în teritoriu. O gestiune
administrativă şi bugetară eficientă presupune stabilirea unui echilibru şi a unei unități
armonioase între centralizare (deconcentrare) și descentralizare. Dacă o centralizare rigidă
afectează interesele comunităţilor sociale şi teritoriale, cu repercusiuni asupra capacităţii
guvernului de a gestiona crize la nivel local, descentralizarea fără limită poate să
ameninţe grav unitatea şi chiar integritatea unui stat. Iată de ce este necesar ca prin lege să
se stabilească cu precizie şi claritate sfera de funcţionare a deconcentrării, precum şi a
descentralizării.
Deconcentrarea constă în diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorităţi
publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii
pe plan local. Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din prerogativele sale,
pe care le distribuie unor autorităţi publice locale. Este vorba, aşadar, de repartizarea puterii
de decizie a guvernului, în favoarea agenţilor locali (prefecţi) repartizaţi/numiţi de guvern
în unităţi administrativ-teritoriale. Prefecţii sunt însărcinați sa transmită și să ia toate
măsurile pentru a asigura respectarea programului guvernului şi, în anumite limite, să
decidă ei înşişi în calitate de împuterniciţi ai guvernului central.
Prin deconcentrare sunt scoase din competenţa puterii centrale anumite probleme de
interes local, ce urmează a fi soluţionate de autorităţile locale înfiinţate în acest scop.
Deconcentrarea nu anulează autoritatea puterii centrale. Dimpotrivă, agenţii locali care
reprezintă puterea centrală în unităţile administrative sunt numiţi de guvern şi sunt plasaţi
sub controlul ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale exercită un control ierarhic asupra
agenţilor locali deconcentraţi, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica
actele emise. De asemenea, pot să emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile
ierarhic inferioare. Controlul se exercită deopotrivă pentru motive de legalitate şi de
oportunitate. Controlul ierarhic nu trebuie să fie prevăzut expres de lege, întrucât este o
consecinţă firească a centralizării.
Principiului centralizării i s-a adus, pe lângă deconcentrare un alt corectiv principal și
anume descentralizarea. Aparent, descentralizarea este o alternativă la centralizarea
excesivă şi constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale de
adopta în anumite domenii sau la nivel territorial anumite acte sau decizii, fără a se
consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia.
Prin descentralizare sunt scoase din competenţa puterii şi autorităţii centrale anumite
servicii publicede interes local sau din domenii speciale de activitate şi transferate în
sarcina unor autorităţi aleadministraţiei publice locale. Aceste autorităţi (primari şi consilii
locale) beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală și acționează în mod
autonom. Independenţa şi autonomia autorităţilor administraţiei publice locale se bazează
pe faptul că aceste organisme sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea centrală. În

4
realitate, descentralizarea este, la fel ca şi centralizarea, o metodă de organizare şi
conducere statală. Aceste două noţiuni nu se exclud una pe alta.
Viaţa practică ilustrează că o centralizare excesivă şi, respectiv, o descentralizare
absolută afectează deopotrivă şi profund substanţa actului de conducere statală.
Descentralizarea are la bază principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine
interesele decât guvernantul central şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce li se
alocă în acest scop.
În practică, descentralizarea poate să cunoască două forme, și anume
descentralizarea teritorială și descentralizarea funcţională.
Potrivit doctrinei de specialitate, descentralizarea presupune înfiinţarea unor subiecte
de drept special care beneficiază de autonomie pe plan local (descentralizare teritorială) sau
cărora li se stabileşte o competenţă materială în anumite domenii.
Autonomia constă în repartizarea puterii de decizie între guvernul central, pe de o
parte, şi agenţii locali, pe de altă parte (primari, consiliile locale) care sunt într-o anumită
măsură independenţi de puterea centrală, adică au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi
cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului central. Relativa independență a autorităților
administraţiei publice locale presupune autonomia administrativă şi mai ales financiară a
acestora. Autorităţile locale nu dispun de guvern, parlament sau instanțe judecătorești
proprii. Autonomia are, prin urmare, un caracter pur administrativ. Prerogativele ce li s-au
conferit sunt limitate, statul păstrând rolul preponderent în conducerea centralizată.
Autorităţile publice locale deţin dreptul de a reglementa de sine stătător şi pe răspundere
proprie, într-un cadru legal prevăzut de lege, problemele comunităţii locale.
Descentralizarea teritorială prezintă în esenţă următoarele caracteristici:
a) autorităţile locale sunt subiecte de drept public;
b) autorităţile publice locale sunt expresia voinţei, exprimată prin vot a colectivităţilor
locale;
c) autorităţile publice elective au o capacitate de decizie proprie;
d) autorităţile publice locale dispun de buget propriu.
În afară de un sistem de organisme locale cu drept de decizie şi autoritate necontestată în
comunităţile sau unităţile administrativ-teritoriale respective, autonomia presupune, de
asemenea, supravegherea exercitată de guvernul central, în condiţiile fixate prin lege
specială asupra autorităţilor respective. Aceasta înseamnă că Guvernul exercită doar un
anumit tip de supraveghere, că nu are puteri discreţionare în unitatea administrativă
respectivă. Acest gen de supraveghere este denumit în doctrina constituţională „control de
tutelă” şi are în vedere atât organele (autorităţile locale), cât şi actele acestora. Controlul de
tutelă, spre deosebire de controlul ierarhic, care este specific, după cum se poate observa,
centralizării, nu permite guvernului central să schimbe după bunul său plac deciziile luate
la nivel local. Acest control privește atât legalitatea actelor, adică conformitatea lor cu
normlele legale, cât şi oportunitatea, adică necesitatea emiterii. Controlul de tutelă trebuie
să fie prevăzut special de lege, care va stabili astfel autorităţile abilitate să controleze,
condiţiile în care se desfăşoară controlul, precum şi actele supuse controlului.
5
 Descentralizarea funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii
publice de a se bucura de o autonomie permanentă în domeniul lor de activitate. Mai exact,
această formă de descentralizare se referă la colectivități publice cu personalitate juridică
care asigură desfășurarea unor activități de interes general, se administrează singure și au
autonomie de gestiune. Această descentralizare ia adesea forma unor așezăminte:
administrative (biblioteci), științifice și tehnologice (universități), indurstirale și comerciale
În general, doctrina constituţională recunoaşte pe lângă valenţele pozitive şi unele
neajunsuri ale descentralizării, Spre exemplu, cele două forme ale descentralizării au ca
rezultat apariţia unui angrenaj birocratic greoi (mulţi funcţionari, formulare complicate,
o specializare îngustă a funcţionarilor ş.a.), agravată de creşterea complexităţii activităţii
statale iar autonomia poate avea ca urmare, săvârşirea unor abuzuri grave de către
funcţionarii cărora li s-au încredinţat prerogative de conducere administrativă pe plan local
şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru.
Statul unitar complex este una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de
„stat unitar”. Statul unitar complex este statul unitar care fără a pierde unitatea sa de
structură, prezintă, în acelaşi timp, mari diversități locale administrative, de legislație,
chiar de jurisdicţie, datorită cărora în interiorul său sunt păstrate enclave istorice având
particularităţi de dezvoltare politică, social-economică, culturală, religioasă şi chiar juridică
În practica constituţională sunt considerate state unitare complexe: uniunea
încorporată, regionalismul și regionalismul politic.
Uniunea încorporată este un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii centrale, în
interiorul căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversități de populații
și teritorii încorporate de către statul unitar într-un lung proces istoric.
Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică,
spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează
pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei
autonomii, de regulă largi, unor colectivităţi regionale.
Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale
unei simple circumscripții administrative care beneficiază de autonimie locală. În acest caz,
unitatea administrativ-teritorială care beneficiază de statutul de „regionalism politic”
deţine, într-un cadru constituţional prestabilit, prerogativa sau puterea de a se autoguverna.
În general, regionalismul politic se justifică din motive de ordin istoric, regiunile
constituind unităţi culturale în sânul statului.
2.2. Statul compus
Spre deosebire de statul unitar, statul compus este format din mai multe entităţi
statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice mai mult sau
mai puţin strânse.
Arhetipul statului compus este statul federal. Statul federal este o asociaţie de state
care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să-şi creeze organe comune, cărora le
conferă o parte din competenţele lor, îndeosebi, în domeniul militar, al diplomaţiei sau
financiar. Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un
6
statut de autonnomie în materie constituțională, lingvistică și judecătorească și se
subordonează acestuia.
În relaţiile internaţionale, numai statul federal are calitatea de subiect de drept.
Legătura de asociere între state este stabilită prin constituţie. Statul federal se prezintă,
aşadar, ca o asociaţie de state care se supun, pe de o parte, unei puteri centrale unice
(puterea federal) și care, pe de altă parte, conservă o largă autonomie constituțională,
administrativă şi jurisdicţională.
Statele componente ale federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în relaţiile
internaţionale. Fiecare stat federat are în mod normal propriul său sistem constituţional,
instituţii guvernamentale, propria legislaţie, sistem de organizare judecătorească. Supleţea
raporturilor între federaţie şi statele member este trăsătura cea mai importantă a federaţiei.
În parlamentul federal, mai exact Camera Superioară sau Camera Reprezentanților sau
Senatul sunt reprezentanții subiectelor federației. Populația federației reprezintă un corp
unitar, persoanele pot avea doua cetățenii, cetățenia statului federativ și cetățenia statului
membru. Statele federative sunt subiecte ale dreptului internațional, iar statele membre sunt
subiecte ale dreptului intern.
Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare respectiv
principiul autonomiei și principiul participării.
Principiul autonomiei este fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului
federal. Potrivit acestuia, statelor membre ale federaţiei li se conferă largi prerogative în
cele mai diverse domenii de la domeniul legislativ la cel jurisdicţional şi economic. Practic,
fiecare stat membru al federaţiei îşi construieşte structurile de guvernare şi îşi stabileşte
raporturile între ele în mod liber, îşi precizează o politică socială proprie, își
stabilește taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură economică şi
infrastructurile necesare acesteia ş.a.
Larga autonomie nu înseamnă însă ruperea legăturilor cu statul federal. Dimpotrivă,
întreaga autonomie de care beneficiază fiecare membru component al federaţiei este pusă în
aplicare în limitele impuse chiar în constituția statului federal și eventual, în legi care
completează prevederile constituţionale. Potrivit principiului autonomiei, se stabileşte o
strictă partajare a competenţelor între statul federal şi statele membre ale federaţiei, desigur,
cu respectarea colaborării între autorităţile centrale şi cele locale. În caz de conflict între
acestea, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul şi de a reface
echilibrul constituţional.
Principiul participării este complementar principiului autonomiei. Fără participarea
statelor componente ale federaţiei la procesul general de guvernare, federaţia ar fi în
realitate un stat unitar complex. Fiecare stat component al federaţiei este, teoretic, egal din
punct de vedere politic şi juridic cu un alt asemenea stat, indiferent de întinderea sa, de
bogăţiile naturale şi de mărimea populaţiei. Îndependență de reprezentanții subiectelor
federației în parlamentele federale întîlnimfederații simetrice și asimetrice.
2.3. Asociațiile de state și ierarhiile de state

7
 Asociațiile de state sunt asemănătoare federațiilor însa ele nu dau naștere unui stat
nou, dar rămîn în asociere.
Principalele forme ale asociațiilor de state sunt: uniunea de state (uniunea personal și
uniunea reală) și confederația.
Confederația reprezintă o uniune de state care păstrează suveranitatea și calitatea de
subiect al dreptului internațional și își unesc eforturile pentru promovarea unor interese
comune (economice, militare, culturale, politice, diplomatice etc.). În scopul realizării
intereselor comune pe plan extern, confederația își constituie un organ comun al asociației
(parlament, adunarea confederală, dieta). Din acest organ fac parte reprezentanții statelor
membre având următoarele caracteristici: confederația nu se bazează pe constituție, ci pe
un pact sau tratat internațional. Confederația este o uniune de drept internațional format pe
principii benevole, în cadrul confederației statele membre își păstrează suveranitatea
soluționînd probleme comune. În cadrul confederației se asigură și se respecta dreptul de a
ieși din asociație cu condiția respectării pactului confederației. Confederația reprezintă o
asociație dirijata de un organ comun constituit din reprezentanții statelor membre. Actele
normative emise de acest organ devin obligatorii după ratificarea (aprobarea) fiecărui stat
membru. Confederația nu devine un stat, nu obține personalitate juridică și nu este subiect
de drept internațional.
Uniunile de state reprezintă forme interstatale constituite prin asocierea a doua sau
mai multe state guvernate de același suveran. Actual aceasta formă a rămas istorică, dar s-a
manifestat în doua aspecte: uniunea personal și uniunea reală.
Uniunea personală este o formă temporară de asociere între doua sau mai multe state
conduse de un singur monarh sau șefi de stat comuni. Uniuni personale au fost: Marea
Britanie și Hanovra, Marele Ducat și Luxemburg.
Uniunea reală reprezintă asocierea a doua sau mai multe state nu doar prin existența
unui sef de stat comun, dar și crearea unui sau a mai multor organe comune. Uniunea reală
se crea printr-un act juridic având reglementate scopurile comune. Exemple de uniune reală
pot fi Principatele Unite și Imperiul Austroungar.
Una din tentativele de unificare a statelor europene a dat naștere Uniunei Europene,
care este o formă specială de confederație. Uniunea Europeană este o entitate politică,
socială şi economică, dezvoltată în Europa și este compusă din 27 ţări. Este considerată a fi
o construcţie ”sui generis” situându-se între federație și confederație, unde statele își impart
o parte din suveranitate pentru a pentru a fi folosită în comun. Statele europene și-au unit
drepturile suverane în domeniu financiar, economic, parțial judiciar și suveranitatea prin
comunitatea Shenghen. Aceasta este înfiinţată pe baza unui acord internaţional, prin care se
determină condiţiile de asociere a statelor şi de funcţionare a acestora.
Uniunuea Europeana nu dispune de pesonalitate juridică, ea fiind mai mai degrabă
un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substitute Comunitățile europene, ci le
înglobează într-un ansamblu mai larg.
3. Forma de guvernământ

8
 Forma de guvernământ este un concept juridic şi deopotrivă politologic care indică
natura organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului, modul în care este desemnat și
felul în care este distribuită puterea între organele centrale.
Funcția de șef al statului poate exercitată de o singură persoană, de un colectiv de
persoane, cum ar fi: preşedinte, monarh, rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, etc.
Primii care au dat o clasificare a formelor de guvernământ au fost istoricul Herodot şi
filosofii Platon şi Aristotel. Fenomenul care a dat naştere acestei expresii a fost „puterea
politică”, iar drept criteriu de clasificare a servit numărul de persoane care deţineau puterea.
După Platon, în lume există următoarele forme de guvernământ:
a) aristocraţia ca formă ideală de guvernământ;
b) timocraţia: guvernământul celor bogaţi şi ambiţioşi care genera din aristocraţie;
c) oligarhia: o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind realizată de cei mai bogaţi;
d) democraţia: admitea accesul poporului la guvernare;
e) tirania: puterea era instituită în urma unei conduceri de o persoană sau un grup de
persoane bazată pe teroare.
Aristotel propunea trei tipuri ale formei de guvernământ:
a) monarhia: concentrarea puterii în mâinele unei singure personae, în opinia celebrului
filosof, monarhia putea deveni uşor tiranie sau dispotism;
b) oligarhia: puterea aparţinea unui grup restrains de persoane sau clasă privilegiată;
c) democraţia: poporul deținea puterea prin organele sale reprezentative.
Forma de guvernământ exprimă modul în care se exercită puterea. Ea este
independentă de structura de stat. Diferite forme de guvernământ pot succede în cadrul
aceleaşi structuri de stat şi invers. În dreptul constituţional prin forma de guvernământ se
înţelege modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme, fiind raportată la
trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare.
Astfel, după modul de constituire a instituției șefului statului și gradul de concentrare a
puteri în mâinile acestuia se disting, ca forme de guvernământ: monarhia şi republica.
În funcție de modul în care este distribuită puterea la nivelul organelor central și are la
bază principiul separației puterilor în stat, se disting: regimul parlamentar, regimul
prezidențial și regimul semiprezidențial.
Monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este monarhul (de la grecescul
”monas” ceea ce înseamnă că puterea aparţine unei singure persoane). Monarhul sau altfel
denumit regele, ţarul, emirul sau domnitorul, de regulă deţine puterea pe viaţă şi o
transmite ereditar. În evoluţia sa, monarhia cunoaşte mai multe forme şi anume monarhia
limitată sau constituţională, în care monarhul are atribuţii restrânse, rolul Parlamentului
fiind foarte important, şi monarhia absolută este aceea în care atribuţiile monarhului sunt
foarte întinse, această formă de guvernământ a fost caracteristică, în special, în evul mediu,
când monarhul avea puteri practic nelimitate.
Monarhia absolută este o formă de guvernămînt în care puterea aparține cu totul
monarhului, el este în același timp și puterea legislativă, executivă și judiciară. Astfel de
forme pot fi în Arabia Saudita și Oman.
9
 Monarhia limitată este o formă de guvernamînt care se caracterizează prin limitarea
puterii monarhului prin legea fundamentală (constituția), fapt pentru care i se mai spune și
constituțională.
Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei constituționale în care puterea
monarhului nu se extinde asupra puterii legislative, guvernul este format în baza majorității
parlamentare și nu răspunde politic în față monarhului. Altfel spus, în acest caz, monarhul
și Parlamentul sunt pe o poziție egală. În monarhia parlamentară monarhul domnește, dar
nu guvernează, fiind un simbol al națiunii. Astfel de monarhii sunt: Marea Britanie, Belgia,
Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, etc.
Republica este acea formă de guvernământ în care organul care îndeplineşte funcţia
de şef al statului este ales, de regulă, pentru o perioadă anumită, guvernământ în care
cetățenii dețin și exercită puterea suverană prin aleșii săi (parlament, președinte, șeful
statului).
Guvernarea republicii este opusă monarhiei, deoarece ea nu este obținută ereditar, în
cazul republicii se organizează alegeri ordinare pe un anumit mandat.
În funcție de modul în care este distribuită puterea la nivelul organelor central și are
la bază principiul separației puterilor în stat, republicile se împart în: prezidențiale,
parlamentare, semiprezidențiale.
Regimul prezidențial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în
stat. Principalele trăsături ale acestui regim sunt:
a) şeful statului este totodată şeful executivului și este ales de către cetățeni ca și
Parlamentul
b) stricta repartiţie a atribuţiilor dintre puterea legislativă şi cea executivă;
c) independenţa celor două puteri, fără să dispună de instrumente de presiune reciprocă
pentru adoptarea deciziilor;
d) Președintele este învestit cu dreptul de veto asupra actelor adoptate deparlament;
e) şeful statului, respectiv şi a guvernului, nu poate fi demis din funcţie de către
parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.
Regimul parlamentar are la bază faptul că organul legislativ şi organul executiv sunt
distincte şi colaborează în exercitarea funcţiilor statului. Ele dispun de mijloace politice
care le permit să se controleze reciproc. Caracteristicile regimului parlamentar sunt:
a) existenţa unui executiv dualist: şeful statului şi guvernul,;
b) şeful statului nu este responsabil politic faţă de parlament;
c) șeful statului este ales de către parlament;
d) guvernul, răspunde în faţa parlamentului;
e) parlamentul poate demite guvernul;
f) guvernul răspunde indirect pentru activitatea şefului statului, actele şefului statului
trebuie contrasemnate de către şeful guvernului;
g) guvernul se formeazăîn baza majorității parlamentare și poartă răspundere în față
parlamentului;
h) guvernul, prin intermediul şefului de stat poate recurge la dizolvarea parlamentului;
10
 i) parlamentul este ales direct de către popor pe un anumit mandate.
Regimul semiprezidențial combină elementele regimului parlamentar ce cele ale
regimului prezidențial. Acesta se caracterizează prin:
a) șeful statului este ales de către popor;
b) executivul este reprezentat de seful statului ales de cetățeni și de către guvern;
c) răspunderea șefului statului în fața parlamentului nu este directă, ci prin intermediul
guvernului;
d) șeful statului îndeplinește diferite atribuții doar cu avizul parlamentului;
Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regimuri politice este
puterea, mai precis modul de organizare a puterii. Totodată se ia în consideraţie natura
raporturilor dintre guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic dintre instituţiile guvernante,
caracterul real al opoziţiei, etc.
Regimul politic exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, care
evocă raporturile dintre componentele sistemului social-politic şi economic.
Pornind de la aceste considerente, prin regim politic se poate întelege modul concret
de organizare și funcționare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în
societate în raport cu cetatenii.
Rezultă din definiție ca regimul politic exprimă un raport între organele de conducere
din societate și cetățeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul
sistem politic. Dacă organele de conducere în societate se constituie și acționeaza prin
consimtamântul cetatenilor, ca expresie a voinței și intereselor lor, regimurile sunt
democratice. Dacă organele de conducere ale societății se constituie și acționează fără
consimtamântul cetățenilor, fără ca aceștia să fie consultați, fără a li se exprima voința și
interesele, regimurile politice sunt dictatoriale. Paleta largă în care se constituie și
evolueaza regimurile politice, de la cele cu caracter democratic la cele totalitare, este în
strânsă legatura cu gradul de oglindire a voinței și intereselor cetățenilor în instituirea
acestor regimuri.
Deseori, acesta constituie una dintre cele mai importante probleme care au facut
obiectul preocupărilor atât ale cetatenilor, cât si ale oamenilor politici si politologilor.
Regimul politic este conceput ca fiind legat de organizarea statului, deoarece statul
reprezinta principala institutie politica, iar organele de stat apar ca principalele organe de
conducere în societate.

11