UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LA ”ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC”

”EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN PERIOADA 1821-1848”

EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN PERIOADA 1821-1848

1. Programul revoluției de la 1821

1
 Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu a avut un dublu caracter, unul social și
unul național. Din desfățurarea revoluției și din actele adoptate în decursul ei rezultă ca
s-a urmărit desființarea dependenței feudale, curmarea abuzurilor, înlăturarea dominației
otomane și revenirea la domniile pământene. Între 28 ianuarie și 27 mai 1821 puterea
politică a fost deținută de către Tudor Vladimirescu și armata revoluționară constituită
în Adunarea poporului. Tudor Vladimirescu a recunoscut Divanul boieresc drept organ al
administrației tării, urmând ca acesta, prin aparatul de care dispunea, să-i aducă la
îndeplinire toate dispozițiile. Această masură a fost considerată ca fiind temporară,
deoarece se preconiza introducerea unui regim constituțional modern.
Programul revoluției de la 1821 a fost consemnat în mai multe acte, și anume:
Proclamația de la Padeș, (cunoscută și sub denumirea de Proclamația de la Tismana,
dată la începutul revoluției), Cererile norodului românesc, Proclamația de la Bolintin,
Proclamația de la București.
Din toate documentele reiese că se urmarea realizarea în etape succesive a unor
măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul
țării la un statut de mai larga independență.
În cadrul Cererilor norodului românesc (“norod” în limba slavonă are înțelesul de
popor), un document care trebuia să devină germenele unei constituții românești), se
proclama ca „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și administrativă
românească, prin eliminarea elementului fanariot.
Constituind un adevarat proiect de constituție, conform căruia statul urma să fie o
monarhie constituțiuonală, în care domnul trebuia să jure că va respecta acest document
cu caracter constituțional, Cererile norodului românesc, prevedeau scopurile Revoluției
de la 1821. Astfel, în dregătoriile de stat și cele bisericești, numirile urmau a se face
numai după merit. Acordarea de către domn a titlurilor nobiliare depindea de exercitarea
unei funcții în cadrul aparatului de stat. Se mai prevedea reorganizarea sistemului
judiciar prin reducerea taxelor și accesul tuturor locuitorilor la instanțele de judecată,
înființarea unei armate naționale, subordonarea bisericii statului și legilor țării, alegerea
mitropolitului de către popor. Învățământul, prin înființarea de școli cu predare în limba
română, trebuia să cuprindă toți tinerii, indiferent de originea socială, și să devină treptat
obligatoriu și gratuit.
Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin
desființarea vămilor din interiorul țării și menținerea doar a celor de la graniță, prin
desființarea privilegiilor și scutirilor acordate negustorilor străini și prin revenirea la
sistemul plății impozitelor în patru rate, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața
economic.
Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu dispunea alungarea din
țara a boierilor vinovați de grave abuzuri, preluarea pământurilor boierilor care s-au
pronunțat împotriva revoluției și faptul că pămâturile dobândite de boieri prin abuz și
înșelăciune urmau a fi înapoiate țăranilor.

2. Domniile pământene

Cea mai importantă urmare a revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, a fost faptul că, în
anul 1822 se numesc la conducerea Ţării Româneşti şi a Moldovei domni proveniţi din
rândurile boierilor români autohtoni. Un obiectiv major al proiectului politic făcut de
2
Tudor Vladimirescu, înlăturarea domniilor fanariote, a fost astfel atins. Începea, prin
urmare, în istoria celor două Principate o perioadă nouă, numită perioada
domniilor pământene (1822 -1828), întrerupte în 1828 de regimul ocupaţiei rusești, ca
urmare a războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829) și a
plângerilor adresate de către boierii români tuturor cancelariilor din Europa, când Turcia
hotărăște în 1822 ca în țările române să se revină la tradiția domniilor pământene.
Au fost numiţi următorii domni: Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828) în Modova şi
Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828) în Ţara Românescă. Această perioadă a fost
începutul emancipării rapide a Principatelor române, desfăşurate în cursul următoarei
jumătăţi de secol. Ideea de emancipare și de modernizare a statului român apăruse foarte
sugestiv la proiectul lui Ionică Tăutu în Moldova, numit “Constituţia cărvunară” (1822),
dar gruparea boierilor mici şi mijlocii, dincare făcea parte el, avea de înfruntat gruparea
marilor boieri ce nu vroiau sa-şi piardă puterea. De aceea, perioada aceasta a fost destul
de lentă în privința modernizării statului, fiind întreruptă de ocuparea Principatelor
Române de către Rusia (1828-1834)
Organizarea de stat a țărilor române a fost stabilită prin Convenția de la
Ackerman din 1826, convenție ce nu a putut fi aplicată datorită noului război ruso-turc.

3. Regulamentele organice

În urma războiului ruso-turc, țările române au fost ocupate de către trupele țăriste
iar sistemul domniilor pământene a fost suspendat în 1828.
Principatele Române se aflau sub suzeranitate otomană şi sub protectorat ţarist, cel
din urmă instituit de jure prin tratatul de la Adrianopol din 1829 (care a încheiat războiul
ruso-turc din 1828-1829). În vreme ce puterea şi influenţa Imperiului Otoman erau
măcinate de criză, Rusia ţaristă se afla în expasiune şi intenţiona să administreze
provinciile române. Aşadar, într-un context internaţional delicat, apare problema
elaborării unor acte legislative care să organizeze viaţa politico-administrativă de pe
teritoriul ţărilor române. Conjunctura devine favorabilă Rusiei după ce, în 1829, în țările
romăne este instituită administraţia lui Kiseleff, cu scopul de a asigura exigenţele
ocupaţiei ruse şi interesele sale politice, pregătind astfel calea unei viitoare anexiuni.
Sub aspect social, realitatea oferea o perspectivă mai degrabă sumbră. Societatea
românească era extrem de polarizată, nivelul de trai al ţăranilor contrastând puternic cu
cel al boierilor. În vreme ce ţăranii erau exploataţi şi supuşi unui sistem de dări abuziv,
boierimea era interesată de menţinerea status-quo-ului social şi politic care îi conferea
numeroase privilegii. Deşi avea şi rol politic, boierimea română era incapabilă să emită
iniţiative de modernizare a societăţii din cauza celor două mari puteri care dominau
Principatele. Condiţiile de trai rudimentare au cauzat numeroase boli şi foamete, iar
sistemul medical era aproape inexistent – doctorii erau accesibili doar acelora care aveau
şi posibilităţile financiare de a-i consulta. Nici în planul securităţii naţionale Principatele
române nu se aflau într-o situaţie mai fericită, întrucât suzeranitatea otomană presupunea
faptul ca acestea să nu deţină o armată proprie.
Astfel, prin Tratatul de pace de la Adrianopol , Rusia a devenit putere protectoare
a Principatelor Române, fiind limitată suzeranitatea otomană, manifestată prin plata
tributului şi confirmarea domnilor. Protectoratul rusesc s-a manifestat spectaculos în
perioada când Principatele Romîne l-au avut guvernator pe generalul Pavel Kiseleff.
3
 Pavel Kiseleff era însărcinatul Rusiei în Principatele Romăne, cu misiunea de a
consolida condominiul ruso-turc şi de a pregăti o viitoare anexare de către Rusia. Totuşi,
trimisul ruşilor a luat o serie de măsuri care au contribuit la modernizarea societăţii şi
ridicarea nivelului de trai. Obiectivul era, fireşte, unul strategic: principatele de la
Dunăre urmau să fie „vitrina” care va arăta lumii beneficiile protectoratului rus. Totuşi,
politica lui Kiseleff s-a înscris pe linia moderaţiei şi a înţelepciunii, a spiritului
reformator, acesta dovedind veleităţi de bun administrator, de politician abil şi receptiv la
ideile timpului. În această perioadă, Pavel Kiseleff modernizează Bucureştiul, Giurgiul,
Brăila și organizează sistemul sanitar.
Problema reorganizării interne a Principatelor Române s-a pus pentru prima dată
într-un document cu caracter internaţional în anul 1826, în urma războiului ruso-turc ce
s-a soldat cu semnarea Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă). Prin intervenţia
Rusiei pe lângă Imperiul Otoman, actul adiţional al Convenţiei cuprindea prevederi ce
confereau Principatelor Române dreptul de a avea reglementări proprii de ordine
interioară şi anulau principiul domniilor fanariote, individualizând astfel chestiunea
românească în relaţiile politice europene.
Între anii 1828 și 1834, Principatele Române s-au aflat sub ocupaţie militară rusă,
timp în care țările române au avut regimul unor protectorate, iar conducerea lor era
exercitată de către un guvernator numit de către țar. În acest timp, două comisii boiereşti
au redactat pentru Ţara Românească şi Moldova primele legi fundamentale cu rol de
Constituţie și anume Regulamentele organice.
Comisia de redactare a Regulamentelor organice a fost alcătuită din două
subcomisii, formate din reprezentanţi ai fiecărui Principat, care au lucrat în paralel, sub
conducerea consulului general al Rusiei, M. L. Minciaky. La rândul lor, subcomisiile
erau compuse din patru membri desemnaţi de Prezidentul Plenipotenţiar şi de Înaltul
Divan: Moldova era reprezentată de către vornicul Mihail Sturdza şi vistiernicul
Constantin Paşcanu-Cantacuzino (numiţi de Minciaky) şi vistiernicul Alexandru Sturdza
şi de Constantin Conachi (numiţi de Divan), iar Ţara Românească de Alexandru Villara
şi Iordache Filipescu, respectiv Emanoil Băleanu şi Ştefan Bălăceanu. Secretarii fiecărei
subcomisii erau aga Gheorghe Asachi pentru Moldova şi Barbu Ştirbey pentru Ţara
Românească.
Odată elaborat, proiectul Regulamentelor Organice a fost trimis la Petersburg
pentru a fi amendat de Consiliul ţarului, înainte de a fi prezentat celor două Adunări
Obşteşti din Principate Române. Textele Regulamentelor Organice au fost adoptate în
ambele ţări române, şi au intrat în vigoare în iulie 1831 în Ţara Românească şi în
ianuarie 1832 în Moldova. Deşi au fost elaborate două corpuri de texte, principiile ce
stau la baza lor sunt identice, în istoriografia românească întâlnindu-se adesea şi
termenul de Regulamentul Organic. Ambele Regulamente sunt alcătuite din 9 capitole,
cel din Ţara Românească cuprinzând 444 de articole, iar cel din Moldova 435 de articole
.
Conform dispozițiilor Convenției de la Ackerman și ale Tratatului de la Arianopol
din 1829, în țările române adoptarea Regulamentelor organice se făcea în scopul
modernizării vieții sociale și de stat.
În doctrina juridică românească s-a afirmat că cele două Regulamentele organice
ar fi adevarate constituții. În realitate, ele sunt acte cu caracter constituțional, care dau o
reglementare unitară organizării statului. Regulamentele organice nu sunt constituții în
4
sens modern, pentru ca au fost adoptate din initiativa unor puteri străine și nu conțin
dispoziții cu privire la drepturile și libertățile cetățenești.
În conformitate cu dispozițiile Regulamentelor organice, domnia era electivă,
nobiliară și viageră. Era astfel deoarece domnul era ales pe viață de către Adunările
obștești extraordinare doar din rândul boierilor. Domnul ales trebuia să fie investit de
Turcia și confirmat de Rusia. Cu toate acestea, s-a hotărât, în mod excepțional, ca primii
domni să fie numiți pe termen de șapte ani prin acordul Turciei și Rusiei.
Dispozițiile Regulamentelor organice, mai prevedeau că domnul exercită
conducerea statului în conformitate cu legile, având atribuții legislative, executive și
judecătorești. În virtutea acestor atribuții, domnul avea initiațivă legislativă, iar legile
votate de Adunarea obștească obișnuită (ordinară) puteau fi aprobate sau respinse de
către domn. Domnul era comandantul armatei naționale. El nu avea dreptul de a judeca,
ci numai de a întări hotărârile judecătorești rămase definitive. Totuși, în Moldova domnul
prezida ședințele instanței supreme, care era Divanul domnesc.
Prin aceleași Regulamente organice, dregatoriile au fost organizate într-un sistem
unitar, pe domenii de activitate, ca o expresie a tendinței către specializarea lor și
a principiului separației puterilor în stat. Astfel, domeniul internelor era condus
de marele țvornic al treburilor din interior. Domeniul justitiei era condus de marele
logofăt al dreptății. Domeniul cultelor era condus de marele logofat al treburilor
bisericești. Domeniul apărarii era condus de marele spătar, cel al finanțelor de marele
vistiernic. Domeniul externelor era condus de către marele postelnic, camara domnească
aflându-se în răspunderea marelui camaras, iar politia avea ca șef pe marele aga.
Marii dregători se reuneau periodic sub președinția domnului și hotărau asupra
mșsurilor administrative și asupra proiectelor de lege pe care domnul intenționa și le
supună aprobarii Adunării obștești obișnuite. Problemele curente ale statului erau
soluționate de cștre Sfatul administrativ, care era asemanator unui Consiliu de minițtri de
astăzi, într-o formă restrânsă, compus din marele vornic, marele vistiernic și marele
postelnic.
Divanul domnesc și-a restrâns treptat atribuțiile legislative, preluate de către
Adunarea obsteasca obisnuita, precum și cele administrative, care au fost preluate de
către Sfatul administrativ. Astfel că în epoca regulamentară, Divanul domnesc exercită
doar atribuții judecătorești în Moldova, în calitate de instanță supremă.
Adunarea obștească extraordinara era formată în majoritate din boieri, dar și din
negustori și meșteșugari. Avea ca atribuții alegerea domnului, iar după alegere solicita
Porții Otomane investirea domnului și Rusiei confirmarea domnului.
Adunarea obștească obișnuită era formată doar din reprezentanți ai boierilor și ai
clerului. Era un parlament în formă embrionară, având ca atribuții adoptarea legilor la
propunerea domnului, adoptarea bugetului, exercitarea controlului asupra veniturilor și
cheltuielilor statului, domnul având obligația de a da socoteală pentru cheltuielile statului
în fața acestuia. Această adunare propunea domnului măsuri necesare în diferite domenii
precum agricultura, industria, comerțul și asigurarea ordinii publice. Dacă între Adunarea
obșteasca obișnuită și domn interveneau divergențe, ele trebuiau să fie soluționate de
către Turcia și Rusia.
În ce privește organizarea armatei, s-a prevăzut necesitatea formării armatei
naționale. Recrutarea ostașilor se facea dintre țărani, cu arcanul, pe șașe ani. S-a renunțat

5
definitiv la sistemul angăjării de mercenari. Comanda supremă asupra armatei aparținea
domnului.
Instanțele de judecată au fost reorganizate și modernizate, pe baza principiilor
ierarhizării și specializării. Sistemul judiciar introdus prin intermediul Regulamentelor
organice era format din tribunalul sătesc, format din preot și din trei reprezentanți ai
țăranilor, ispravnicii județelor și ținuturilor, tribunalele poliției îndreptatoare, tribunalele
județene sau de ținut, divanurile judecatorești, tribunalele apelative de comerț, Înaltul
divan, Divanul domnesc, care exista doar în Moldova și era prezidat de către domn,
și Înalta Curte de Revizie, care funcționa doar în Țara Românească.
În domeniul organizării administrativ-teritoriale, prin Regulamentele organice, s-au
luat măsuri în direcția centralizării puterii de stat. Astfel au fost desființate marile
subdiviziuni administrativ-teritoriale: Țara de sus, Țara de jos. În rest, organizarea
administrativ-teritorială a rămas neschimbată, cu precizarea ca s-au redus numarul
județelor și al ținuturilor.
Regulamentele organice se înscriu pe linia dictată de pretenţiile emise de
necesitatea realizării proiectului politic al statului român modern prin organizarea
aproape identică a instituţiilor de stat, cu precădere a instituţiilor tradiţionale, şi anume
școala şi biserica, contribuind astfel la pregătirea unirii Principatelor Romîne și la un
adevarat proces de modernizare a administraţiei, justiţiei, finanţelor, armatei, şcolii şi
bisericii.

4. Alte reglementări ale regimului juridic

Dezvoltarea economică și intensificarea comerțului în perioada 1821-1848 au

impus noi reglementări în sistemul juridic. În acest scop a fost preluată experiența
legislativă a statelor europene avansate, îndeosebi cea franceză. De asemenea, a fost
organizat învățământul superior juridic românesc și au fost trimiși tineri români la studii
juridice în străinatate. În această perioadă s-au cristalizat ramurile dreptului, caracterizate
prin unitate de principii și diferențierea reglementărilor pe institutii juridice.
Cele mai importante reglementări au intervenit în materia dreptului constituțional, a
dreptului civil, a dreptului comercial, a dreptului penal și a dreptului procesual.
Normele de drept constituțional sunt cuprinse în Regulamentele organice, care au
dat celor două țări române aceeași organizare politică. Dispozițiile privitoare la
organizarea statului din Regulamentele organice au introdus primele principii de drept
constituțional din istoria legislatiei noastre. Dintre acestea se pot menționa: distincția
dintre noțiunea de “stat” și persoana domnului, principiul separației puterilor în stat,
separarea veniturilor statului de cele ale domnului, sistemul contabilității publice și
distinctia dintre dreptul public și dreptul privat.
Regulamentele organice au consacrat un statut juridic unitar pentru românii din
Țara Românească și din Moldova. Aceștia puteau circula liberi dintr-o țara în alta și
puteau dobândi bunuri de orice fel în oricare dintre cele două țări. Din aceste aspecte,
rezultă ca românii erau socotiti cetșțeni ai aceluiași stat.
În domeniul dreptului civil s-au aplicat în continuare Codul Calimah și Legiuirea
Caragea. Regulamentele organice prevedeau ca toate procesele civile vor fi judecate
după cele două coduri. Reglementările de drept civil erau aproape identice în cele două
țări române, întrucât codurile menționate erau în multe privințe asemanatoare. De
6
asemenea, și Regulamentele organice cuprindeau dispoziții de drept civil, care erau
identice. Astfel, Regulamentele organice au consacrat drepturile sfinte ale proprietarilor,
precizare de natură să sublinieze înca odată caracterul sacru și absolut al dreptului de
proprietate. Totodată, s-a generalizat rolul actelor scrise în relațiile civile prin
obligativitatea înregistrarii contractelor de ipoteca și a celor de dotă, precum și a actelor
de stare civilă. S-a subliniat caracterul răspunderii civile personale, fiind abrogate
formele de răspundere colectivă. De asemenea, a fost desfiintat dreptul de protimis, el
urmând a fi aplicat doar la proprietatile devalmașe ale țăranilor.

Dezvoltarea comerțului a impus crearea unei noi ramuri de drept, și anume dreptul
comercial. Răspunzând acestor cerințe, în Moldova, Iacovache Veisa în 1833 și Emanoil
Drăghici în 1841 au tradus Codul comercial francez. În 1840, în Țara Românească, tot pe
baza Codului comercial francez, Simion Marcovici a întocmit un Cod comercial cu
anexele sale, intitulat Condica de comerciu. Acest cod s-a aplicat în practica instanțelor
de judecată din Țara Românească și din Moldova. Codul în cauza cuprindea trei cărti,
care reglementa:
- Cartea I – Actele de comerț în general;
- Cartea a II-a – Falimentul și procedura falimentului;
- Cartea a III-a – Negoțul fluvial și maritim, precum și regimul vaselor maritime.
În relațiile comerciale s-au aplicat în paralel cu acest cod și dispozitii din Codul
Calimah și din Legiuirea Caragea cu privire la concursul creditorilor, precum și cele din
Regulamentele organice cu privire la organizarea comerțului.
În domeniul dreptului penal se remarca apariția în Moldova a unui Cod penal și
de procedură penală sub denumirea de Criminaliceasca condică. Prima parte a acestui
cod a apărut în 1820 și cuprindea un Cod de procedura penală, iar partea a doua în 1826
și cuprindea un Cod penal.
Conform concepției legiuitorului de atunci, toate infracțiunile erau considerate
crime, iar acestea erau împarțite în două mari grupe:
- crime împotriva ordinii obștești – răzvrătirea împotriva autorităților, etc.;
- crime împotriva persoanei și a avutului personal – uciderea, pruncuciderea, rănirea,
violul, plastografia, furtul, tăinuirea, tulburarea stăpanirii moșiei sau a casei.
Pentru unele infracțiuni s-a prevăzut prescripția. Spre exemplu, termenul de
prescripție pentru furt era de 30 de ani, iar pentru adulter de 3 luni.
În 1851 a apărut in Țara Românească Condica criminalicească, identică în
denumire și conținut cu cea din Moldova.
Organizarea armatei naționale a impus adoptarea de codici militare prin care să fie
sancționate abaterile disciplinare și infracțiunile comise de către militari. Astfel, în 1832
s-au adoptat primele Coduri militare: Așezământul ostășesc pentru straja pământească a
Valahiei în Țara Românească și Condica militară în Moldova. Dintre infracțiunile
cuprinse în aceste coduri se pot menționa nesupunerea, care avea drept corespondent în
dreptul modern însubordonarea, fuga de sine și departarea de slujba, care avea drept
corespondent în dreptul modern dezertarea, întrebuințarea soldaților în interes particular,
nepăzirea și sustragerea munițiilor și lucrarilor de război. Infracțiunile erau judecate de
instanțe specializate – judecata cea mare și pedepsite cu destituirea, munca zilnică sau
7
bătaia. Abaterile disciplinare, conform acestor coduri, puteau fi simple sau grave,
fiind judecate de un Consiliu militar format din trei ofiteri și pedepsite cu arest.
În domeniul dreptului procesual a continuat îmbunatățirea
desfășurării proceselor și a organizării judecatoresti prin dispozițiile cu privire la
separarea instanțelor judecatorești de cele administrative, specializarea instanțelor,
organizarea procedurii scrise și organizarea avocaturii. Se mai pot menționa și prevederi
cu privire la procedura apelului și a revizuirii hotărârilor judecătorești, delimitarea
competenței instanțelor civile de cea a instanțelor bisericești, supravegherea acțiunii
penale de către procurer. Garantarea inviolabilității persoanei prin introducerea
mandatului de a arestare și a obligației de a se proceda la cercetarea celui arestat în 24 de
ore de la aducere, reglementarea regimului probelor scrise, al actelor de notariat și al
celor de stare civilă, inamovibilitatea judecătorilor și egalitatea tuturor în fața legilor au
contribuit de asemenea la dezvoltarea dreptului procesual.
Prin Regulamentele organice s-a introdus, pentru prima data în legislatia
românească, principiul autorității lucrului judecat, dar acest principiu se aplica doar
hotărârilor judecătorești pronuntate de către Divanul domnesc și confirmate de către
domn. Deoarece aceste hotărâri erau definitive, nu puteau fi modificate nici de către
domnul care le-a confirmat, nici de către domnii urmatori.

8
BIBLIOGRAFIE

1. Istoria statului şi dreptului românesc, Firoiu Dumitru, Cluj-Napoca, 2004

2. Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848),
Djuvara Neagu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
3. Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Giurescu C.
Constantin, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966
4. Istoria modernă a românilor 1774-1848, vol I, Isar Nicolae, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2005
5.Geneza Regulamentului Organic, Oţetea Andrei, în „Studii şi articole de istorie”, II,
1957
6. O istorie sinceră a poporului român, Constantiniu Florin, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2008
7. Istoria statului si dreptului romanesc, Emil Cernea, Emil Molcut, Editura Press
Mihaela, Bucuresti, 2001
8. Istoria dreptului romanesc, Liviu P. Marcu, Bucuresti, 1997;
9. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-contribuit-rusia-la-
modernizarea-societatii-romanesti-regulamentele-organice-deschid-drumul-spre-
constitutionalism
10. http://istorie-edu.ro/istoria-romanilor/ist_ro_030inc4.html
11. https://www.scribd.com/document/32169514/istoria-statului-si-dreptului-roman
12. https://sites.google.com/site/repereistoriaromaniei/3-tarile-romane-1821-1866