Adevărul credinței creștine este dovedit de desăvârșirea legilor ei, de mulțimea

minunilor, de propovăduirea Apostolilor, de întoarcerea neamurilor, de

mărturisirea până la moarte a mucenicilor, de împânzirea ei fără ajutor
omenesc într-un scurt interval de timp la atâtea popoare necredincioase și
corupte, de izbânda asupra prigoanelor înfricoșătoare și de neînchipuit ale
celor mai cruzi tirani împotriva ei, de schimbarea oamenilor care de la cea mai
de pe urmă răutate au ajuns la înălțimile virtuților. Are încă dovedirea, de
asemenea foarte puternică, în cărțile prorocilor, care sunt tot atâtea trâmbițe care
trâmbițează și adeveresc marea taină a iconomiei întrupării Domnului nostru Iisus
Hristos. Acestea sunt temeliile neclintite ale credinței în Hristos. Acestea sunt
adeverite de Sfintele Evanghelii, acestea sunt adeverite și de celelalte dogme în
care cred creștinii. Dacă va cerceta cineva cărțile sfinților proroci va afla în acestea
rațiunile care conving mintea omului, nu numai că Hristos a înviat din morți, ci și că
sunt adevărate toate câte învață despre El Evangheliile.

Credință să se considere cuvintele despre Dumnezeu. Credință și nu

dovadă. Credință este acea facultate care atrage sufletul la încuviințare mai
presus de metodele logice. Credință este nu cea care vine dintr-o necesitate
geometrică, ci din energiile Duhului. [...] Taina teologiei caută învoirea sufletului din
credința simplă. „Căci trebuie să creadă că Dumnezeu este” (Evrei 11, 6), iar nu să
caute și să se zbuciume că ce este. Și numaidecât, dacă „credința este încredințarea
celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” nu se străduiește să vadă deja
cele ce sunt departe, nici pe cele nădăjduite nu le pune la îndoială pentru faptul că
încă nu le poate atinge prin cunoaștere (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul
115, PG, 104B-105B)

Credința este învoirea fără de îndoire a celor auzite în încredințarea adevărului celor
propovăduite cu harul lui Dumnezeu, pe care a arătat-o Avraam despre care se
mărturisește că „nu s-a îndoit prin necredință de făgăduința lui Dumnezeu, ci s-a
întărit în credință, dând slavă lui Dumnezeu și fiind încredințat că ceea ce i s-a
făgăduit, Dumnezeu are putere să și facă” (Romani 4, 20-21, Sfântul Vasile cel
Mare, Despre credință, 1, PG 31, 677D-680A).

Mai bine este să fii nedumerit, dar să taci și să crezi, decât să nu crezi din pricină că
ești nedumerit. (Sfântul Athanasie cel Mare Împotriva arienilor, Cuvântul al doilea,
36, PG 26, 224B)

Ceea ce este primit prin credință nu trebuie să fie mult cercetat. Căci ceea ce este
cercetat cum mai este încă crezut? (Melissa I, 1, PG 136, 773A)

(Sfântul Nectarie de Eghina, Tezaurul sfintelor și filosoficeștilor cuvinte, traducere

de Laura Enache)