Tema nr.

3
Aliaje
Aliajele sunt materiale metalice, omogene macroscopic obţinute, de obicei
prin solidificarea unei topituri ce conţine speciile atomice ale mai multor elemente
chimice.
Elementele chimice ce intră în alcătuirea unui aliaj se numesc componenţii
aliajului. Orice aliaj are un component de bază care este metal şi unul sau mai
mulţi componenţi de aliere, metalici sau nemetalici.
Totalitatea aliajelor cu aceeaşi componenţi luaţi în diferite proporţii
formează un sistem de aliaje. În funcţie de numărul componenţilor acestea pot fi:
binare, ternare, cuaternare şi polinare.

3.1 Constituţia fizico-chimică şi natura fazelor din aliaje

 Aliajele, privite ca sisteme termodinamice, se află în echilibru dacă
atomii sunt distribuiţi în funcţie de natura forţelor de legătură interatomică sub
formă de faze.
 Fazele sunt părţi ale microstructurii aliajelor, separate de restul
aliajului prin suprafeţe de separaţie, având proprietăţi fizico-chimice şi mecanice
proprii. Natura şi numărul fazelor ce formează structura unui aliaj în condiţii date
de presiune şi temperatură determină constituţia aliajului. În structura aliajelor se
pot întâlni trei tipuri de faze:
 - soluţii solide;
 - compuşi difiniţi (intermetalici);
 - metal pur.
 Apariţia în structura aliajelor a fiecăruia din aceste faze depinde de
raportul dintre forţele de legătură interatomică dintre atomii identici şi atomii
diferiţi.

 3.1.1 Soluţii solide

1
 Atunci când forţele de legătură dintre atomii identici sunt aproximativ
egale cu forţele de legătură dintre atomii diferiţi, există tendinţa ca aceştia să se
distribuie într-o reţea comună cu o repartiţie, de obicei întâmplătoare, formând
soluţii solide.
 Atunci când doi componenţi pot forma soluţii solide indiferent de
proporţia în care se află în aliaj se spune că aceşti componenţi au solubulitate totală
şi formează soluţii solide continue (totale).
 Atunci când soluţiile solide se formează numai în intervale bine
definite ale proporţiei componenţilor se spune că solubilitatea este parţială.
 Componenţii de aliere se pot distribui în reţeaua cristalină a
componentului de bază în două moduri:
 - înlocuind atomii componentului de bază în reţeaua cristalină a
acestuia, formând soluţii solide de substituţie;
 - prin ocuparea interstiţiilor din reţeaua cristalină a acestuia formând
soluţii solide interstiţiale (de pătrundere).
 Având în vedere cele de mai sus, componentul de bază este dizolvant
(solvent), iar componentul de aliere - dizolvat (solut).
 Soluţiile solide de substituţie sunt, în mod obişnuit, soluţii solide dezordonate, dar
în anumite cazuri se pot forma, la temperaturi scăzute soluţii solide ordonate (faze Kurnakov) în
care distribuţia atomilor de solut în reţeaua solventului este ordonată.
 Formarea soluţiilor solide de substituţie, respectiv solubilitatea reciprocă a
componenţilor unui aliaj depinde de următorii factori:
 - izomorfismul componenţilor, condiţie îndeplinită în cazul în care componenţii
au acelaşi tip de reţea cristalină;
 - criteriul electrochimic: vor forma soluţii solide de substituţie elementele
chimice care au electronegativitate (măsură a tendinţei de a accepta electroni) apropiată.
Respectă această condiţie metalele care ocupă locuri apropiate în tabelul periodic.
 - factorul geometric: razele atomice apropiate. Această condiţie poate fi exprimată
cu ajutorul diferenţei relative a razelor atomice a componenţilor A şi B, definită astfel:
R a , B  R a ,A
 d
max( R a ,B , R a ,A )
 100 [%]

 Dacă d  8% există tendinţa formării de soluţii solide de substituţie continue, iar

pentru d  15% nu există solubilitate în stare solidă în componenţii A şi B.
 - concentraţia electronică (raportul dintre numărul electronilor de valenţă şi
numărul de atomi) redusă.
 Toate condiţiile de mai sus sunt greu de îndeplinit astfel că din cele aproximativ
1400 de sisteme binare cunoscute aproximativ 60 sunt sisteme cu solubilitate totală.

2

 Pentru a se forma soluţii solide interstiţiale este necesar ca atomii
elementului dizolvat să aibă raze atomice suficient de mici pentru a pătrunde în
interstiţiile reţelei cristaline a solventului.
Această condiţie este îndeplinită numai de nemetale (N2, O2, H2, C, B, etc.).
Deoarece razele atomice ale elementelor de aliere sunt mai mari decât dimensiunile
interstiţiilor, soluţiile solide interstiţiale sunt soluţii solide parţiale.

3.1.2 Compuşi definiţi (intermetalici)

Compuşii definiţi (intermetalici) se formează în situaţia în care forţele de

legătură dintre atomii diferiţi sunt mai mari decât forţele de legătură dintre atomii
de acelaşi fel.
În cazul în care se formează la un raport fix al concentraţiei componenţilor
poartă numele de faze Daltonide, iar în cazul în care raportul concentraţiei
componenţilor este variabil (în limite restrânse)-faze Bertholide. Unii compuşi
definiţi sunt foarte stabili, având puncte de topire mult mai ridicate decât ale
componenţilor. Aceştia au o topire congruentă (sunt stabili până la temperatura de
topire, aici comportându-se ca un metal pur) şi cristalizează direct din topitură.
Alţi compuşi definiţi au stabilitate mică şi se descompun la topire (compuşi
definiţi cu topire incongruenă). Formarea are loc în urma unei reacţii peritectice
(vezi paragraful 3.4).

Tipul structurii cristaline şi tipul legăturilor interatomice ale compuşilor definiţi depind
de aceeaşi factori analizaţi în cazul soluţiilor solide, cu excepţia izomorfismului. Ca urmare,
după cum predomină unul sau altul din cei trei factori, compuşii definiţi sunt:
- compuşi electrochimici;
- compuşi de tip geometric;
- compuşi de tip electronic.
În cazul formării compuşilor electrochimici factorul principal este afinitatea
electrochimică. Aceştia au reţele cristaline simple (cubice sau hexagonale), iar legăturile
interatomice sunt de tip ionic sau covalent ( Exemple: NaCl, CaF2, ZnS, NiAs, etc.).
Compuşii de tip geometric sunt rezultatul acţiunii preponderente a criteriului geometric.
Când diferenţa relativă a razelor componenţilor este mare se formează compuşi interstiţiali
(Fe3C, Fe4N, etc.), iar când dimensiunile atomice sunt apropiate se formează faze Laves (MgCu2,
MgZn2, etc.) sau faze  (FeCr, FeV, etc.).

3
 În cazul unor compuşi ca: CuZn, Cu31Sn8 etc., criteriul principal de formare îl constituie
concentraţia electronică.

3.1.3 Metal pur

În cazul în care forţele de legătură dintre atomii de acelaşi fel sunt mult mai
mari decât forţele de legătură dintre atomii diferiţi, există tendinţa separării
componenţilor aliajului sub formă de faze distincte.

3.2 Legea fazelor

Numărul factorilor externi şi interni ale căror valori se pot modifica fără a
afecta numărul de faze aflate în echilibru în structura unui aliaj se numeşte
varianţa sistemului sau numărul gradelor de libertate.
Factorii externi sunt presiunea şi temperatura (e2), iar factorul intern este
concentraţia.
Între numărul gradelor de libertate al sistemului (V-varianţa), numărul
componenţilor ce formează aliajul (k) şi numărul de faze (f) aflate în echilibru în
condiţiile date, există legătura: Vk-fe denumită legea fazelor sau regula lui
Gibbs.
În cazul în care V0 sistemul este invariant, adică nu se poate modifica
nici-un factor intern sau extern fără a se modifica numărul de faze aflate în
echilibru.
Pentru sisteme condensate (fără faze gazoase) în care influenţa presiunii este
neglijabilă (e1, temperatura), legea fazelor devine: Vk-f1.
Deoarece V  0 rezultă f  k1, adică numărul de faze aflate în echilibru
este mai mic sau egal cu numărul de componenţi plus unu.
Considerând cazul cristalizării primare (f2, lichid şi solid) a unui metal pur
(k1) rezultă că sistemul este invariant, transformarea decurgând la temperatură
constantă. În mod similar cristalizarea secundară a unui metal care prezintă

4
modificaţii se va realiza la temperatură constantă (De exemplu transformarea
polimorfă a Fe la temperatura de 912C, k1, f2, Fe şi Fe).
3.3 Difuzia şi autodifuzia în metale şi aliaje

3.3.1 Definiţii. Tipuri de difuzie

Prin difuzie se înţelege modificarea poziţiilor atomilor (ionilor) din corpurile

gazoase, lichide sau solide. Deplasarea prin difuzie a atomilor se face pe distanţe
foarte mari în raport cu distanţele interatomice. Difuzia este determinată de agitaţia
termică a atomilor, la creşterea temperaturii mărindu-se viteza de difuzie.
Considerând un aliaj oarecare, difuzia se produce deci ca rezultat al mişcării
atomilor individuali, excitarea termică constituind sursa energiei de activare a
procesului de difuzie. Un atom, când are energia de excitare termică suficient de
mare, “sare” din poziţia de echilibru într-o poziţie atomică vecină. Direcţiile de
mişcare sunt absolut întâmplătoare astfel încât atomul în mişcarea sa descrie un
drum în zigzag. Dacă există însă un gradient al concentraţiei, numărul atomilor
dizolvaţi fiind mai mare într-o anumită parte a corpului, chiar dacă fiecare
deplasare în parte este întâmplătoare, se formează un flux stabil care tinde să
egaleze compoziţia chimică adică, să se anuleze gradientul de concentraţie. Este
necesar să se precizeze că prin difuzie se înţelege nu deplasarea atomilor
individuali ci fluxul macroscopic de atomi determinat de aceste depalsări.
Difuzia se poate produce şi în lipsa unei diferenţe de concentraţie chimică.
Procesul de difuzie nelegat de variaţia de concentraţie se numeşte autodifuzie.
Difuzia este un proces de mare însemnătate stând la baza celor mai
importante transformări care se produc în metale şi aliaje : solidificări, transformări
de fază, recristalizări etc. Toate transformările care presupun modificări de
compoziţie chimică cum sunt tratamentele termice şi termochimice, sinterizarea
etc., nu ar putea fi imaginate fără difuzie.

3.3.2 Mecanismele difuziei şi autodifuziei

5
 Difuzia şi autodifuzia se realizează deci prin salturi atomice care au ca efect crearea unor
fluxuri macroscopice de atomi dintr-o parte în alta a corpului. Difuzia atomică în metale şi aliaje
se poate realiza prin diferite mecanisme.
În cazul soluţiilor solide de substituţie sau al autodifuziei se pot imagina următoarele
mecanisme :
- schimbarea reciprocă de locuri între doi atomi vecini, figura 3.1 a;
- difuzia prin internoduri, figura 3.1 b;
- difuzia prin deplasare ciclică a unor grupări de trei- patru atomi, figura 3.1 c;
- difuzia prin intermediul vacanţelor, figura 3.1 d.
Cel mai probabil mecanism de autodifuzie şi difuzie în soluţii solide de substituţie este
difuzia prin intermediul vacanţelor; el constă în trecerea unui atom aflat într-un nod al reţelei
intr-un alt nod vacant, vecin. În nodul din care a plecat atomul se formează o vacanţă care poate
fi ocupată de atomul vecin şi aşa mai departe. În acest mod se realizează o deplasare continuă a
vacanţelor.
În soliţiile solide interstiţiale de atomi B în reţeaua cristalină a solventului A, atomii
dizolvaţi care difuzează sunt cu diametrul atomic foarte mic, ocupând interstiţiile reţelei
cristaline a componentului de bază. În acest mod atomii de B pot migra cu uşurinţă dintr-o
poziţie în alta, difuzia realizându-se prin internoduri (figura 3.2).

3.3.3 Legile difuziei (legile lui Fick)

Coeficientul de difuzie Di al unei particule din componentul i aflată în amestec sau în

soluţie într-un solvent este definit de legea I a lui Fick :
j i   D i  c i
sau pentru direcţia x:
c
j i ,x   D i  i
x
unde ji este fluxul sau curentul de difuzie care trece prin unitatea de suprafaţă a solventului, în
unitatea de timp; ci este concentraţia componentului i (măsurată în aceleaşi unităţi de masă ca şi
ji). Coeficientul de difuzie are dimensiunile L2 T-1, de obicei cm2/s.
Modificarea concentraţiei în timp este descrisă de legea a II a lui Fick :
c i
  D i c i 

sau pentru difuzia în direcţia x :
c i   c i 
  D 
x x  x 
iar pentru D independent de concentraţie:
c i 2ci
 D 2
 x
Valoarea coeficienţilor de difuzie este influenţată de temperatură, de natura elementului
dizolvat şi a solventului, de concentraţia în soluţie şi de prezenţa imperfecţiunilor în reţeaua
cristalină. În metalele şi aliajele solide coeficienţii de difuzie au valori de ordinul 10-10 cm2/s, în
timp ce în metalele lichide valorile sunt de ordinul 10 -5 cm2/s . Variaţia cu tempeartura a
coeficienţilor de difuzie este exponenţială, de tip Arrhenius:
E

D  D0 e RT

unde R este constanta universală a gazelor, T - temperatura absolută, E - energia de activare şi D0

- factorul de frecvenţă. Factorul de frecvenţă are aceaşi dimensiune ca şi coeficientul de difuzie

6
D, este independent de temperatură şi pentru metale şi aliaje solide este cuprins între limitele
0.1 ... 10 cm2/s.

a b c d

Fig. 3.1 Mecanisme de difuzie posibile în soluţii solide de substituţie sau la autodifuzie
a - schimbarea reciprocă de locuri între doi atomi vecini; b - difuzia prin internoduri; c - difuzia
ciclică;
d - difuzia prin vacanţe.

3.3.4 Difuzia la suprafaţa, la limitele şi în volumul cristalelor

Într-un monocristal difuzia poate avea loc numai prin interiorul reţelei cristaline sau pe
suprafaţa cristalului.
În materialele metalice policristaline este în plus posibilă difuzia prin limita de grăunte,
figura 3.3. Din datele comparative ale coeficienţilor de difuzie în volum (D v), prin limita de
grăunte (DL) şi pe suprafaţa materialului (DS) rezultă că : DV DL Dv.
În unele cazuri difuzia prin limitele de grăunte poate fi mult mai mare decât difuzia prin
interiorul reţelei cristaline, mai ales la temperaturi joase.

Fig. 3.2 Difuzia într-o soluţie solidă Fig. 3.3 Posibilităţile de difuzie
interstiţială în materialele metalice policristaline

3.4 Diagrame de echilibru pentru sisteme binare de aliaje

Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje sunt reprezentări grafice în

coordonate temperatură - concentraţie a domeniilor de stabilitate a fazelor.

7
 Pentru reprezentarea lor sunt necesare k axe de coordonate, o axă pentru
temperatură şi k-1 axe pentru concentraţiile componenţilor.
Rezultă că diagramele de ehilibru ale sistemelor binare au reprezentări
grafice în plan,iar cele ale sistemelor ternare, spaţiale.
Pe diagramele de echilibru ale sistemelor binare domeniile de stabilitate a
fazelor sunt separate prin linii de transformare fazică ce corespund transformărilor
lichid-solid, sau transformărilor în stare solidă (transformări alotropice ale
componenţilor, modificări ale solubilităţii funcţie de temperatură, ordonări ale
soluţiilor solide, transformări invariante).
Trasarea diagramelor de echilibru se poate face pe cale experimentală prin
determinarea punctelor critice (de transformare) ale aliajelor din sistemul respectiv
prin analiză termică, dilatometrică, magnetică, röentgenografică, etc.
Pentru analiza aliajelor dintr-un sistem binar se aplică următoarele reguli
generale:
 - o verticală în diagrama de echilibru reprezintă un aliaj cu evoluţia sa
structurală în funcţie de temperatură;
 - în zona în care verticala unui aliaj trece printr-un domeniu
monofazic structura este formată din faza respectivă având compoziţia identică cu
aliajul considerat;
 - o izotermă dusă printr-un domeniu bifazic al unei diagrame de
echilibru taie liniile de transformare cele mai apropiate în puncte ale căror abscise
corespund cu compoziţiile fazelor ce formează structura la temperatura izotermei
respective;
 - pe liniile de transformare ale diagramei de echilibru coexistă în
echilibru toate fazele din domeniile adiacente liniei respective.
Funcţie de solubilitatea componenţilor în stare lichidă şi solidă, de
capacitatea de a forma compuşi intermetalici şi de influenţa transformărilor
polimorfe, diagramele sistemelor reale de aliaje sunt, de obicei, complexe, ele
putându-se analiza dacă se descompun în diagrame de echilibru simple de tipul
celor prezentate în continuare.

8
 3.4.1. Diagrama de echilibru a sistemelor binare cu componenţii complet
solubili în stare lichidă şi solidă

În acest caz sunt îndeplinite condiţiile formării unor soluţii solide de

substituţie continue, din această categorie făcând parte sistemele binare: Cu-Ni, Bi-
Sb, Ag-Au, Mo-W, Ti-Nb, etc.
Forma diagramei de echilibru, prezentată în figura 3.4 a, pentru un caz
general în care componenţii s-au notat cu A şi B, indică faptul că liniile liquidus şi
solidus o împart în trei subdomenii: două monofazice (unde sunt stabile soluţia
solidă , respectiv lichidul L, subdomenii în care sistemul este bivariant, V2) şi
unul bifazic (în care este stabil amestecul de lichid şi soluţie solidă , subdomeniu
în care sistemul este monovariant).
Pe liniile de transformare sistemul este monovariant.
Studiul transformărilor la răcire se face utilizând curba de răcire pentru care
temperaturile critice se obţin la intersecţia verticalei aliajului cu liniile diagramei
(v. fig. 3.4 b).
Se constată că solidificarea are loc în intervalul de temperaturi tt-temperatura
de topire, ts-temperatura de solidificare. În acest interval curba de răcire îşi
modifică curbura datorită degajării căldurii de cristalizare a fazei .
Pentru orice temperatură t(tt,ts) se poate determina procentul de fază  (şi
de lichid L), astfel:
- la temperatura t (v. fig. 3.4) în conformitate cu legea izotermei lichidul va
avea concentraţia bL %B, iar faza  concentraţia bs %B;
- sunt evidente relaţiile:

G L  b L  G s  b s  G  b

G L  G s  G

9
 unde: GL este masa de lichid;
GS - masa de fază  cristalizată;
G - masa de aliaj.
- prin rezolvarea corespunzătoare a sistemului de mai sus se obţine:

 b  bL
 %    100
 b s  b L

% L  b s  b  100
 bs  bL

a b

Fig. 3.4
a - Diagrama de echilibru pentru sistemele binare cu componenţii complet solubili în
stare lichidă şi în stare solidă; b - curba de răcire pentru aliajul cu b % B.

Aceste rezultate conduc la următoarea analogie, denumită regula pârghiei:

- se duce o orizontală în diagrama de echilibru, la temperatura la care se
calculează procentul fazelor, până când intersectează liniile de transformare cele
mai apropiate;
- se consideră <pârghia> cu lungimea exprimată în procente component B, la
capetele căreia acţionează greutăţile fazelor, iar în punctul corespunzător aliajului
acţionează greutatea aliajului (v. fig. 3.4).
- din ecuaţiile de echilibru ale pârghiei se obţine sistemul de mai sus.

10
 La sfârşitul cristalizării se obţin cristale echiaxiale de soluţie solidă
omogenă , dacă sunt îndeplinite condiţiile de echilibru termodinamic în orice
moment. Acest lucru este realizabil numai în cazul răcirilor foarte lente.
Aplicând regula izotermei se constată că:
- la temperatura tt, germenele cristalin va avea concentraţia bs1 % B;
- la temperatura t2, faza solidă  depusă are concentraţia bs2 %B, figura 3.5.
În condiţii de echilibru omogenizarea prin difuzie va conduce la
omogenizarea fazei  solidificate între tt şi t2 la valoarea bs2 (concentraţia fazei
solide în component B variază după linia solidus şi similar pentru lichid - după
linia liquidus).
În realitate însă, această omogenizare nu se produce complet astfel încât
concentraţia medie a fazei solide formate va fi bs2’  bs2. Raţionalizând analog se
constată că la temperatura ts rămâne o cantitate de lichid netransformată (ce se
poate determina cu regula pârghiei) care va cristaliza la temperaturi inferioare
temperaturii ts, rezultând faza  cu concentraţii în B mai mici de b, astfel încât la
sfârşitul cristalizării compoziţia medie a cristalului să fie cea a aliajului considerat.
Rezultă deci, că în condiţii reale, cristalul (dendrita) este neomogen, axa lui
fiind mai bogată în componentul mai greu fuzibil, iar zonele interdendritice bogate
în elementul mai uşor fuzibil, fenomen denumit segregaţie interdendritică, iar o
astfel de soluţie solidă-soluţie solidă neomogenă.
Înfăşurătoarea tuturor curbelor de variaţie reală a concentraţiei fazei solide
bs', se numeşte curba solidus neomogen - curba de sfârşit de solidificare în condiţii
reale.

Fig. 3.5 Explicarea segragaţiei interdendritice şi a liniei solidus neomogen

11
 3.4.2. Diagrame de echilibru ale sistemelor binare, cu componenţii
complet solubili în stare lichidă şi parţiali solubili în stare solidă

În această categorie se încadrează trei mari grupe de diagrame de echilibru

(sisteme de aliaje).
- sisteme cu transformare eutectică;
- sisteme cu transformare peritectică;
- sisteme fără transformare eutectică sau peritectică.
A. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje cu componenţii complet
solubili în stare lichidă şi parţial solubili în stare solidă care prezintă
transformare eutectică este prezentată în figura 3.6 a.
Un astfel de tip de diagramă de echilibru prezintă sistemele binare: Ag-Cu,
Al-şi, Cr-Ni, Pb-Sn, Pb-Sb, Al-Cu, Pt-Cr, etc.
Fazele sistemului sunt: soluţia solidă  de B în A; soluţia solidă  de A în B;
Liniile diagramei sunt linii de transformare fazică: linia liquidus: t t(As) e t t(Bs) ;
linia solidus: t t(As) d 1 e d 2 t t(Bs) ; linia d1c1 de variaţie cu temperatura a concentraţiei în B
a soluţiei solide  şi similar pentru soluţia solidă  -linia d2c2. Liniile diagramei
delimitează trei domenii bifazice (în care sistemul este monovariant) şi trei
domenii monofazice (în care sistemul este bivariant). Pe linia d 1ed2 se găsesc în
echilibru trei faze: L, , , deci sistemul este invariant.
Aliajele care au concentraţie cuprinsă între d1 şi d2 suferă, la răcire,
transformarea eutectică: lichidul cu concentraţia punctului e se transformă în
amestecul mecanic de soluţie solidă  cu concentraţia punctului d1 şi soluţie solidă
 cu concentraţia punctului d2; pe toată durata transformării temperatura rămâne
constantă, pe curba de răcire apărând un palier.
Structura la temperatura ambiantă se stabileşte studiind, după regulile
prezentate anterior, transformările la răcire ale aliajelor.

12
 a) aliajele cu concentraţii mai mici decât c1, respectiv mai mari decât c2, se
transformă la răcire ca şi aliajele din sistemul tratat în paragraful 3.4.1. având la
temperatura ambiantă structura formată din soluţie solidă , respectiv .
b) pentru aliajele cu concentraţie cuprinsă între c1 şi d1, respectiv d2 şi c2 (v.
fig. 3.6.b.) cristalizarea primară decurge similar celor de la punctul a). În stare
solidă, la intersecţia curbei de solubilitate variabilă cu temperatura are loc
separarea fazei secundare >, respectiv >.
c) aliajele cu concentraţia cuprinsă între d1 şi e, respectiv e şi d2 (v.fig. 3.6.c)
suferă transformarea eutectică,preeutectic separându-se soluţie , respectiv .
Fazele preeutectice ca şi cele din amestecul mecanic vor avea solubilitate variabilă
cu temperatura. La temperatura ambiantă constituent va apare faza secundară
separată din faza preeutectică respectivă.
d) aliajul cu concentraţia e va prezenta la temperatura ambiantă numai
amestecul mecanic eutectic.

13
 Fig. 3.6
a- Diagrama de echilibru a sistemului cu componenţii complet solubili în stare lichidă şi parţiali solubili în
stare solidă, cu transformare eutectică; b, c - curbe de răcire; d - diagrama structurală Tammann pentru faze; e -
diagrama structurală pentru constituienţi

14
 Figura 3.7
a -Diagrama de echilibru a sistemelor în care componenţii sunt complet solubili stare lichidă şi parţial
solubili în stare solidă cu transformare peritectică; b - curbă de răcire; c - diagrama structurală Tammann
pentru faze; d - diagrama structurală Tammann pentru contituienţi

Procentul fazelor şi al constituenţilor metalografici se poate determina la

orice temperatură folosind regula pârghiei. Având în vedere variaţia liniară a
acestora se pot construi diagrame structurale de tipul celor din figura 3.6 d şi e,
denumite diagrame Tamman.
B. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare cu componenţii
complet solubili în stare lichidă şi parţiali solubili în stare solidă care prezintă
transformare peritectică este prezentetată în figura 3.7.a.
Un astfel de tip de diagramă de echilibru prezintă sistemele binare: Co-Os,
Co-Re, Co-Rn, In-Ti, etc.
Interpretarea diagramei şi a notaţiilor din figura 3.7. este similară cazului
anterior, cu precizarea că reacţia peritectică constă în transformarea la răcire a
amestecului format din lichid cu concentraţia punctului p şi soluţie solidă  cu
concentraţia punctului d2 în soluţie solidă  cu concentraţia punctului d1. Reacţia
peritectică denumită şi reacţie de perete (vezi şi capitolul3) durează până când se
consumă una dintre fazele ce participă la reacţie (faza  la aliajele cu concentraţie
între p şi d2, respectiv faza  la aliajele cu concentraţia între d1 şi d2).
C. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare cu componenţii
complet solubili în stare lichidă şi parţiali solubili în stare solidă care nu
prezintă nici transformare eutectică, nici transformare peritectică este prezentată
în figura 3.8. Se constată că această diagramă se caracterizează prin faptul că
liniile c1d1 şi c2d2 nu mai întâlnesc liniile solidus şi liquidus.

3.4.3. Diagrame de echilibru ale sistemelor binare cu componenţii complet

solubili în stare lichidă şi insolubili în stare solidă

În această categorie se încadrează sistemele cu transformare eutectică

prezentate în figura 3.9. a şi cu eutectic pierdut , figura 3.9.b.

15
 3.4.4. Diagrame de echilibru ale sistemelor binare în care apar compuşi
definiţi

A. Diagrame de echilibru a sistemelor de aliaje în care componenţii

formează compuşi definiţi cu topire congruentă poate avea una din formele
prezentate în figura 3.10. şi anume:

Fig. 3.8 Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare cu componenţii complet

solubili în stare lichidă şi parţiali solubili în stare solidă care nu prezintă
nici transformare eutectică, nici transformare peritectică

- în figura 3.10.a. se prezintă cazul formării fazei DALTONIDE A mBn (la

concentraţie constantă c %B). Se constată că diagrama se poate descompune în
două diagrame de tipul prezentat în paragraful 3.4.3. pentru care componenţii sunt
A şi AmBn, respectiv AmBn şi B.
- în figura 3.10.b. se prezintă cazul formării fazei BERTHOLIDE . Se
constată că diagrama se poate descompune în două diagrame de tipul prezentat în
paragraful 3.4.2. punctul A.

B. Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje în care componenţii

formează compuşi definiţi cu topire incongruentă (cu reacţie peritectică) poate
avea forma prezentată în figura 3.11 a, pentru cazul formării fazei DALTONIDE

16
AmBn în urma reacţiei peritectice Ld  B  Am Bn sau cea din figura 3.11 b, pentru
1

cazul formării fazei BERTHOLIDE  în urma reacţiei peritectice  d  Ld   p . 1 2

3.4.5. Diagrame de echilibru binare în care componenţii prezintă

transformări polimorfe

A. Diagrama de echilibru a sistemelor binare în care ambii componenţi prezintă două

forme alotropice A şi A, respectiv B şi B care formează soluţii solide continue este
prezentată în figura 3.12.
Fazele indicate pe diagramă sunt:  soluţia solidă continuă a formelor alotropice A  şi B
stabile la temperaturi superioare lui tA1, respectiv tB1 (punctele critice ale componenţilor A şi B);
 soluţia solidă continuă a formelor alotropice A şi B stabile la temperaturi inferioare lui tA1,
respectiv tB1.
B. În cazul în care componenţii sunt complet solubili în stare lichidă, formele
alotropice A şi B sunt izomorfe, iar formele alotropice A şi B sunt parţial solubile;
diagrama de echilibru poate fi cu transformare eutectoidă, figura 3.13 a sau cu transformare
peritectoidă, figura 3.13 b.
Fazele 1 şi 2 sunt soluţii solide de B în A, respectiv A în B, care au solubilitate
variabilă cu temperatura după liniile c1d1, respectiv c2d2.

Transformarea eutectoidă constă în formarea, la răcire, din soluţia solidă  cu

concentraţia e %B a unui amestec mecanic de soluţii solide 1 şi 2. (Evident, transformarea are
loc la temperatură constantă).

Transformarea peritectoidă constă în formarea, la răcire, din amestecul de soluţie solidă

1 cu concentraţia d1 %B şi soluţie solidă  cu concentraţia p %B a soluţiei solide 2 cu
concentraţia d2 %B (şi această reacţie are loc la temperatură constantă).

17
Fig. 3.9 Diagrame de echilibru ale sistemelor binare cu componenţii complet solubili în stare
lichidă şi insolubili în stare solidă

a b

Fig. 3.10 Diagrame de echilibru a sistemelor de aliaje în care componenţii formează

compuşi definiţi cu topire congruentă

18
 a b

Fig. 3.11 Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje în care componenţii formează

compuşi definiţi cu topire incongruentă (cu reacţie peritectică)

Fig. 3.12 Diagrama de echilibru a sistemelor binare în care ambii componenţi prezintă două
forme alotropice A şi A, respectiv B şi B care formează soluţii solide continue

a. b.

19
 Fig. 3.13 Diagrame de echilibru ale şistemelor în care componenţii sunt complet solubili
în stare lichidă, formele alotropice A şi B sunt izomorfe,
iar formele alotropice A şi B sunt parţial solubile

3.7 DEPENDENŢA ÎNTRE PROPRIETĂŢILE ALIAJELOR

ŞI DIAGRAMELE DE ECHILIBRU

A. Proprietăţi fizice
Proprietăţile aliajelor depind de natura fazelor în echilibru şi de proporţia lor în structură.
Prezenţa soluţiilor solide influenţează în special proprietăţile fizice, iar cea a compuşilor definiţi,
pe cele mecanice.
În funcţie de concentraţie se pot reprezenta proprietăţi care depind puţin de mărimea
grăunţilor: greutatea specifică, coeficientul de dilatare liniară etc. sau proprietăţi care se iau -
pentru comparaţie - corespunzătoare stării cu grăunţi mari: duritatea şi alte caracteristici
mecanice, conductibilitatea electrică etc.
În figura 3.14 este prezentată variaţia acestor proprietăţi pentru o serie de tipuri
elementare de diagrame de echilibru. Pentru a se face legătura între structură şi proprietăţi,
trebuie cunoscute proprietăţile componenţilor şi constitenţilor. Variaţia proprietăţilor decurge
după următoarele legi:
- la amestecuri de faze (domenii bifazice) proprietăţile variază după o dreaptă (liniar,
aditiv);
- la soluţii solide (domenii monofazice), proprietăţile variază după o curbă. Astfel, de
exemplu, rezistenţa electrică poate diferii foarte mult de a componenţilor (aliaje Cu - Ni). De
aceea, descompunerea soluţiei solide face să scadă rezistenţa electrică;
- un compus definit prezintă un maxim sau un minim al proprietăţilor fizice (punct
singular).

Fig. 3.14 Dependenţa între proprietăţile fizice şi diagramele de echilibru:

a - duritate, rezistenţă mecanică etc. ;
b - conductivitate electrică, coeficient de temperatură al rezistenţei electrice etc.

B. Proprietăţile tehnologice
Există de asemenea o corelaţie între diagrama de echilibru şi proprietăţile tehnologice ,
de prelucrare, ale aliajelor. Aliajele se împart în deformabile şi de turnătorie. Limita dintre ele
este saturarea soluţiei soluţiei solide (figura 3.15). Se constată că aliajele deformabile sunt aliaje
monofazice iar cele pentru turnătorie sunt aliajele care conţin eutectic.

20
 Plasticitatea la cald este ridicată la aliajele monofazice, scăzând mult în domeniul
bifazic.
Fluiditatea prezintă valori mai ridicate la aliajele care solidifică la o temperatură
constantă (metale pure sau aliaje eutectice) sau în interval foarte redus de temperatură.
Contracţia la solidificare este deasemenea minimă în cazul aliajelor eutectice şi în plus în acest
caz se obţine o retasură concentrată. În cazul aliajelor cu interval mare de solidificare, pe lângă
efectul nefavorabil al segregaţiei interdendritice se suprapune tendinţa de formare a
micoretasurilor (porozităţi).

Observaţie
Proprietăţile metalelor şi aliajelor sunt puternic influienţate de forma şi dimensiunea
grăunţilor cristalini, de distribuţia şi gradul de dispersie al fazelor. Prin prelucrări tehnologice -
deformare plastică, tratamente termice etc., acestea pot fi modificate in limite foarte largi
obţinându-se, deci, o variaţie mare a proprietăţilor unui material metalic dat. De exemplu,
influenţa formei , modului de distribuţie şi gradului de dispersie al fazelor se manifestă pregnant
în cazul aliajelor bifazice având structura formată dintr-o fază secundară dură şi fragilă,
distribuită într-o matrice (fază) de bază moale şi tenace. Dacă faza secundară este distribuită sub
formă de particule aciculare, aliajele prezintă fragilitate accentuată. Dacă faza secundară este
dispersată în matrice sub formă de particule lamelare sau globulare, fragilitatea aliajelor este
mult diminuată; cele mai tenace structuri de acest tip sunt cele având faza secundară globulară şi
uniform distribuită în matrice. Aliajele bifazice având structuri cu grade mari de dispersie şi
distribuţie uniformă a fazei secundare globulare se caracterizează printr-o asociere optimă a
proprietăţilor de rezistenţă mecanică şi plasticitate.

21
 Fig. 3.15 Dependenţa între proprietăţile tehnologice şi diagrama de echilibru

Addenda
 component;
 component de bază;
 sistem de aliaje;
 faze;
 soluţie solidă (de substituţie, interstiţială);
 compus definit (intermetalic);
 varianţă;
 legea fazelor;
 sistem invariant;
 difuzie;
 legile difuziei;
 diagramă de echilibru;
 linii de transformare fazică;
 regula pârghiei;
 soluţie solidă neomogenă;
 curba solidus neomogen;
 transformare eutectică;
 aliaje hipoeutectice, eutectice, hipereutectice;
 transformare peritectică;
 transformare eutectoidă;
 transformare peritectoidă;

22
23