MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPTUL TRATATELOR INTERNAŢIONALE
(Ciclul I)

AUTOR:
Stela Litra
mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

1
 Cuprins

Introducere …………………………………………………………… 3

Tema1. Consideraţii generale privind

dreptul tratatelor internaţionale……………………………………. 5
Tema 2. Evoluţia istorică şi codificarea
tratatelor internaţionale………………………………………………. 10
Tema 3. Clasificarea şi conţinutul tratatelor internaţionale............. 13
Tema 4. Încheierea şi intrarea în vigoare a
tratatelor internaţionale………………………………………………. 15
Tema 5. Negocierile pentru încheierea tratatelor internaţionale...... 17
Tema 6. Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale.............. 21
Tema 7. Modul de exprimare a consimţămîntului
de a se lega printr-un tratat.................................................................. 28
Tema 8. Rezervele la tratatele internaţionale..................................... 39
Tema 9. Efectele tratatelor internaţionale.......................................... 41
Tema 10. Modificarea tratatelor multilateral……………………….. 47
Tema 11. Încetarea tratatelor internaţionale .................................... 48
Tema 12. Interpretarea tratatelor internaţionale.............................. 57
Tema 13. Tratatele internaţionale la care
sunt părţi organizaţiile internaţionale................................................. 62

Referinţe bibliografice……………………………………………….... 70

2
 INTRODUCERE
În prezent, complexitatea relaţiilor internaţionale şi dezvoltarea intensă a
cooperării dintre state impun ca soluţionarea problemelor importante să se facă pe
baza principiilor şi normelor dreptului internaţional, cu participarea tuturor statelor.
Mutaţiile survenite pe plan politic, economic, social şi tehnico-ştiinţific au făcut ca
activitatea de cooperare să reprezinte o necesitate stringentă a înfăptuirii relaţiilor
dintre state. Toate acestea definesc rolul fundamental al tratatelor ca mijloc juridic
unic prin care se finalizează raporturile interstatale.
În condiţiile dinamicii fără precedent a relaţiilor internaţionale actuale,
tratatul constituie instrumentul juridic şi politic cel mai important, la care recurg
statele, pentru aşi reglementa relaţiile reciproce, precum şi pentru a stabili norme
de drept cu caracter general. Tratatele îndeplinesc acest rol numai în măsura în care
se bazează pe acordul liber de voinţă al statelor, sînt îndeplinite cu bună credinţă şi
nu contravin legalităţii internaţionale.
O urmare firească a unei asemenea realităţi a fost acţiunea de codificare
întreprinsă de Organizaţia Naţiunilor Unite, care s-a finalizat prin adoptarea
Convenţiei de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor. Această Convenţie asigură
cadrul juridic normal de desfăşurare a multiplelor şi complexelor raporturi
interstatale, conferind tratatelor rolul de instrumente principale în promovarea
cooperării păcii şi securităţii în lume.
Scopul disciplinei este de a familiariza studenţii cu cadrul juridic
internaţional şi naţional al activităţii statului şi instituţiilor sale în relaţiile externe,
precum şi cu întreaga problematică a tratatelor internaţionale.
Sunt analizate concepţiile şi teoriile privind tratatele internaţionale,
caracteristicile şi fazele de încheiere a tratatelor internaţionale, capacitatea statelor
de a încheia tratate internaţionale, validitatea, menţinerea în vigoare a tratatelor,
rezervele la tratatele internaţionale, schimbul instrumentelor de ratificare, regulile
de drept internaţional privind interpretarea tratatelor internaţionale.

3
 Un rol important îl are analiza tratatelor internaţionale ca instrumente
juridice ale relaţiilor dintre state, practica statelor în materia tratatelor
internaţionale, principiile de drept internaţional privind respectarea tratatelor
internaţionale, efectele juridice ale tratelor faţă de statele terţe, şi faţă de părţile
contractante, asigurarea condiţiilor pentru executarea tratatelor internaţionale,
caracteristicile nulităţii tratatelor internaţionale, precum şi caracterul ilicit, viciile
de consimţămînt şi cauzele de încetare sau suspendare a tratatelor internaţionale.
Fără cunoştinţe profunde în domeniul dat, astăzi, nu poate fi conceput un
specialist în domeniul dreptului internaţional, pentru aceste raţiuni considerăm că
disciplina Dreptul Tratatelor Internaţionale are un caracter important şi după
complexitatea sa poate forma obiectul unui curs universitar.

4
 REZUMATUL TEMELOR
TEMA 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL
TRATATELOR INTERNAŢIONALE.
În societatea - internaţională, formată, în principal, din state suverane şi
organizaţii internaţionale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol
fundamental, în sensul că entităţile care formează societatea internaţională sunt
ţinute să respecte în raporturile dintre ele, dispoziţiile tratatelor la care sunt părţi.
Pentru înţelegerea problemelor complexe pe care practica diplomatică şi politică
le-a ridicat în decursul timpului în legătură cu încheierea, aplicarea interpretarea,
modificarea, încetarea tratatelor, se impune, mai întоi, clarificarea următoarelor
probleme: definiţii, clasificări şi denumiri, armonizarea dreptului tratatelor.
Ansamblul de norme juridice internaţionale, pe baza cărora se formează
tratatele în virtutea cărora ele există, constituie dreptul tratatelor, iar expresia de
„drept al tratatelor" este folosită, aproape în mod constant, pentru a desemna acea
ramură a dreptului internaţional care se ocupă de tratate1.
Instituţia dreptului tratatelor, în sensul cel mai larg, vizează ansamblul
normelor care reglementează formarea (încheierea) şi perfectarea înţelegerilor
internaţionale, precum şi dinamica existenţei şi încetării lor.
Pe de altă parte, regulile care se aplică în domeniul dreptului tratatelor, au în
vedere categoria largă a celor mai variate înţelegeri internaţionale şi оşi propun
drept finalitate, asigurarea securităţii juridice a raporturilor convenţionale între
subiectele ordinii juridice internaţionale, favorizînd o continuă şi armonioasă
dezvoltare. Pe verticală, regulile dreptului tratatelor se ocupă de toate fazele
existenţei unui tratat, de la apariţie, pînă la încetare, iar pe plan orizontal, sfera de
aplicare a normelor dreptului tratatelor se extinde la orice categorie de tratate
internaţionale în accepţiunea lor cea mai largă, indiferent de denumirea, obiectul şi
natura lor.

1
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1997, p. 219
5
 Dreptul tratatelor cuprinde două tipuri de norme: „Un ansamblu de reguli cu
caracter material, adică acele norme prin care se reglementează aspectele de
substanţă legate de formare şi existenţa juridică a tratatelor internaţionale (reguli
privind condiţiile de validitate a tratatelor, efectelor lor, cauzele de încetare etc)”,
„Regulile cu caracter procedural, adică normele care guvernează formele privind
fazele de încheiere (procedurile prin care se elaborează textul tratatului, se încheie,
se modifică etc.) sau procedurile prin care relaţiile respective se stabilesc şi о şi
ating finalitatea”. Cât priveşte locul dreptului tratatelor în cadrul dreptului
internaţional, este de notat că el ocupă o poziţie centrală şi joacă un rol esenţial în
existenţa ca atare a acestuia. Prin tratat, se stabilesc normele şi regulile dreptului
internaţional, el constituie sursa şi geneza dreptului internaţional.
Tratatul reprezintă modalitatea principală de creare şi dezvoltare a dreptului
internaţional, indiferent de ramura sau de domeniul pe care оl reglementează2.
Tratatul este un act juridic încheiat de state sau de alte subiecte de drept
internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice
internaţionale. În prezent mai ales, cînd tratatul este cea mai importantă sursă a
dreptului internaţional, el constituie calea principală de apariţie şi dezvoltare a
dreptului, sursa şi forma sub care apar normele şi regulile pentru toate ramurile de
drept internaţional. Tratatul le înlesneşte apariţia şi conferă forma de exprimare, le
menţine existenţa şi dezvoltarea lor şi tot în dreptul tratatelor, regăsim mecanismul
care asigură efectivitatea acestor norme. Prin aceasta, dreptul tratatelor, nu numai
că se află la originea şi în centrul dreptului internaţional, dar şi într-o strînsă relaţie
de influenţare (cauzală) a celorlalte ramuri; constituie o faţetă a fiecăruia dintre ele,
regăsindu-se în toate. Tratatul este considerat inerent relaţiilor internaţionale.3
Ele au fost încheiate din cele mai vechi timpuri. Astfel, de exemplu, în 1975
a fost descoperit un tratat de circa 2500 ani, încheiat între regatul Elba (Siria de
Nord) şi regatul Abousal (Eufratul Central).4

2
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL, Bucureşti
1997, p. 260-261
3
Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100
4
Ion Diaconii, op.cit, p.100
6
 Subiectele dreptului tratatelor sunt entităţile cărora regulile acestui sistem
normativ li se adresează pentru a le atribui drepturi, facultăţi şi competenţe juridice
şi, respectiv, spre a le impune, totodată, obligaţii conexe cu formarea, validitatea şi
stingerea acordurilor internaţionale.5 Prin urmare, subiecte ale dreptului tratatelor
sunt părţile la tratatul internaţional sau cele faţă de care tratatele internaţionale
produc efecte. Dreptul tratatelor, nefiind decât o ramură a dreptului internaţional,
calitatea de subiect al normelor dreptului tratatelor se identifică, în consecinţă, cu
aceea de subiect de drept internaţional, adică de persoană juridică internaţională.
Subiectele dreptului tratatelor ca şi cele ale dreptului internaţional, sunt
variate şi pot fi clasificate după următoarele criterii:
- Din punctul de vedere al structurii pot fi:
a)subiecte care au o bază teritorială (în mod tipic acestea sunt statele) şi,
b) subiecte care nu au o bază teritorială (organizaţiile internaţionale, Sfîntul
Scaun şi Ordinul Suveran de Malta). Aceasta apare ca distincţia dintre: -
subiectele primare (statele) şi - cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi
organizaţiile internaţionale), între care există o serie de deosebiri care se exprimă
pe planul calităţii lor de subiecte ale dreptului tratatelor.
- Din punctul de vedere al duratei lor istorice pot fi:
a) subiecte a căror formare istorică se identifică cu originea comunităţii
internaţionale (Sfîntul Scaun),
b) subiecte care s-au format în decursul istoriei, dar au drept caracteristică,
elementul definitiv (statele),
c) subiecte a căror personalitate internaţională este în mod necesar temporară
(organizaţiile internaţionale) sau provizorie (mişcările insurecţionale).
- Din punctul de vedere al fundamentului legal al capacităţii juridice pot fi:
a) subiecte originare, a căror existenţă decurge, de la origine, dintr-un proces
de factor independent de orice decizie a subiectelor preexistente (statele,
insurgenţii şi popoarele care au o organizaţie reprezentativă);

5
Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 75
7
 b) subiecte ne-tipice de drept internaţional, printre care figurează Sfîntul
Scaun, organizaţiile internaţionale, iar după unele opinii, şi individul.6
În teoria pozitivistă, expusă de Heilborn şi susţinută de o parte din
jurisprudenţa guvernamentală, numai statele pot să se angajeze prin tratat şi
exercita drepturile lor internaţionale. Indivizilor ni li s-a recunoscut niciodată
capacitatea de a încheia tratatele, nici cu statele şi nici cu alte subiecte de drept
internaţional. Alături de state, se află insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională.
Naţiunile sau popoarele care luptă pentru independenţă pot deveni, la un moment
dat, titulare ale unor drepturi şi obligaţii de drept internaţional în nume propriu.
Autorii se referă adesea la mişcările de eliberare naţională; ori, acestea sunt
expresia organizată a luptei unui popor pentru independenţă, reprezentanţi ai
popoarelor care nu sunt încă constituite ca state.7
Insurgenţii ca subiect de drept al tratatelor оşi găsesc raţiunea de a fi
recunoscuţi întrucât ei duc lupta contra guvernului statului căruia оri aparţin.
Deoarece apar ca un fenomen contrar situaţiei normale şi legitime - guvernele, nu
sunt admişi de comunitatea internaţională, decât în măsura în care pot să facă
dovada exercitării unora dintre drepturile suverane care sunt în mod tipic, statele.
Insurgenţii se impun prin forţă şi dobîndesc un statut internaţional, în raport cu
puterea lor efectivă. Concepţia de popor care luptă pentru independenţă a apărut
odată cu percepţia contradicţiei între afirmarea libertăţii şi independenţei şi
dominaţia străină asupra unui popor, exercitată de un imperiu, un stat multinaţional
sau o putere colonială.8
În literatura de specialitate, s-a arătat că expresia „surse ale dreptului
internaţional” reprezintă un termen larg care acoperă trei elemente distincte: -
procesul creator (cum devine o normă de conduită, regulă de drept);
- factorii de creare (instituţiile şi mecanismele de formare a dreptului internaţional);
- produsul final al factorilor de creare care acţionează prin intermediul procesului

6
Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 143-146
7
Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor voi. I, p. 76
8
Ion Diaconu, op.cit., p.474
8
creator (adică regula de drept ea însăşi). Problema care sunt izvoarele dreptului
internaţional este controversată. Ca punct de plecare în studiul izvoarelor de drept
internaţional este de obicei prezentat articolul 38 din Statutul Curţii Internationale
de Justiţie, anexă la Carta ONU din 1945 şi care a reluat în esenţă articolul 38 al
Statutului Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920.
Acest text prevede că, în rezolvarea diferendelor internaţionale care оi vor fi
supuse, Curtea, care are misiunea de a soluţiona „în conformitate cu dreptul
internaţional” diferendele ce-i sunt supuse, va aplica:
- convenţiile internaţionale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres
recunoscute de statele în diferend;
- cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca fiind
dreptul;
- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
- deciziile judecătoreşti (potrivit articolului 59 din Statut, deciziile Curţii au
valoare obligatorie numai pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv) şi doctrina
celor mai calificaţi publicişti ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare pentru
determinarea normelor de drept.
Chiar dacă prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie a
O.N.U. nu constituie propriu-zis o enumerare a izvoarelor dreptului internaţional şi
în consecinţă nici a dreptului tratatelor, ele au din caza autorităţii documentului în
care se află cuprinse, o valoare indicativă în această privinţă. Formele în care se
exprimă normele de drept internaţional (izvoarele) constituie, în mod necesar şi
elementele pe baza cărora C.I.J. trebuie să rezolve diferendele internaţionale, cu
toate acestea nu toate elementele enumerate în acest articol au valoarea de izvor de
drept internaţional.
Comunitatea internaţională s-a aflat încă într-o epocă de tranziţie între două
sisteme de ordine publică. Epoca relaţiilor internaţionale, caracterizată prin:
bipolaritate, cu două blocuri sau alianţe politico-militare simetrice a luat sfоrşit,
deşi nu se întrevăd destul de clar contururile şi orientările noii ordini mondiale care
lise va substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul

9
procesului de reaşezare în funcţii a noilor actori. In orice caz, în dreptul
internaţional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept
existente şi un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferinţă pentru un
izvor sau altul de drept.
Cutuma internaţională, constînd în reiterarea constantă a aceloraşi
comportamente sociale şi în convingerea de a se supune unei obligaţii juridice,
constituie un izvor important de drept. Cutuma este nelimitată, cât priveşte
capacitatea sa de a genera norme de drept. Această capacitate are pe de o parte, o
latură obiectivă, care apare şi ca un element pozitiv (în sensul că poate crea norme
juridice care ţin seama de orice aspect al vieţii internaţionale), iar pe de altă parte, o
latură subiectivă, care este criticabilă (în măsura în care normele cutumiare vizează
nu numai statele care au contribuit la formarea lor, ci şi pe acelea care, ne existînd
în epoca istorică respectivă de creare a ei (cutumei), nu au contribuit la acest
proces).

TEMA 2. EVOLUŢIA ISTORICĂ ŞI CODIFICAREA TRATATELOR

INTERNAŢIONALE.
Comunitatea internaţională s-a aflat încă într-o epocă de tranziţie între două
sisteme de ordine publică. Epoca relaţiilor internaţionale, caracterizată prin:
bipolaritate, cu două blocuri sau alianţe politico-militare simetrice a luat sfоrşit,
deşi nu se întrevăd destul de clar contururile şi orientările noii ordini mondiale care
lise va substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul
procesului de reaşezare în funcţii a noilor actori. În orice caz, în dreptul
internaţional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept
existente şi un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferinţă pentru un
izvor sau altul de drept.
Noţiune de tratat internaţional în sensul larg al cuvîntului ,,tratatul este un
acord de voinţă între subiecte de drept internaţional, supus normelor dreptului
internaţional”.9

9
Raluca Miga-Beşteliu, op.cit., p. 261
10
 Ca operaţie juridică (negotium iuris) tratatul este un act juridic, definit, în
general, a fi o înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se
determină drepturile şi obligaţiunile lor reciproce şi se stabilesc norme de conduită
prin care ele se obligă să le respecte. Tratat internaţional înseamnă orice fel de
angajament consensual, făcut în baza dreptului internaţional şi constituie unul
dintre mijloacele prin care subiectele de drept internaţional dobîndesc şi оşi asumă,
unul faţă de altul, obligaţii prin acre se leagă în conformitate cu dreptul
internaţional.10
Convenţia de al Viena din 1969 privind codificarea tratatelor defineşte
tratatul ca fiind un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi
guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie
în două sau mai multe instrumente conexe oricare i-ar fi denumirea sa particulară.
Dicţionarul enciclopedic defineşte tratatul ca fiind o ,,înţelegere scrisă
încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării, într-un anumit
domeniu, a drepturilor şi a bligaţiunilor părţilor contractante sau în scopul stabilirii
unor norme juridice: acord internaţional, convenţie internaţională”.11
Autorul francez David Ruzie sugerează că ,,prin natural or convenţională,
născute din acordul de voinţă a două sau mai multe state (la negocium), cum ar fi
prin caracterul lor scris (l'instrument), tratatele oferă un cadru exact al
angajamentelor lor internaţionale”. Această aparentă securitate juridică a formei
scrise este la originea eforturilor de codificare întreprinse de la conferinţele de la
Haga din 1899 şi 1907 este un secol de transformare a normelor cutumiare-nescrise
şi adesea incerte în reguli convenţionale.
Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova defineşte
tratatul internaţional ca orice acord încheiat în scris de către Republica Moldova,
destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional,
perfectat fie într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe,
oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact,

10
Convienţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969
11
Dicţionar enciclopedic, "Cartier", Bucureşti 2001, p. 973
11
memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi,
aranjament etc. toate avînd valoare juridică egală)12
Indiferent de diversitatea definiţiilor din literatura de specialitate şi, a
definiţiilor legale din diferite ţări, toate acestea au ca punct de pornire, după
părerea mea, definiţia dată de Convenţia de la Viena 1969.
Sintetizînd putem spune că ceea ce deosebeşte tratatul de celelalte acte
internaţionale sunt elementele sale definitorii:
• Tratatul este un act juridic de drept internaţional public;
• Este încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internaţional. Ca părţi
contractante ale unui tratat internaţional apar statele, organizaţiile internaţionale
guvernamentale şi în anumite condiţii mişcările de eliberare ale unor
popoare;
Tratatul este încheiat în scopul de a produce efecte juridice între părţile
contractante, prin el se creează, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii ale
părţilor contractante şi se stabilesc norme de conduită obligatorie pentru părţile
sale;
Tratatul internaţional poate fi constituit dintr-un singur instrument sau din
mai multe instrumente, inclusiv anexele sale care au aceeaşi valoare juridică fiind
deopotrivă obligatoriu pentru părţile contractante.13
Denumirea de tratat se atribuie de regulă, documentelor care reglementează
domenii importante ale relaţiilor internaţionale sau economice; tratate de pace,
prietenie, neagresiune, comerţ şi navigaţie etc.
Pactul este denumirea dată unor înţelegeri care, în general, au un caracter
solemn şi reglementează probleme politice: Pactul Ligii Naţiunilor (1919), Pactul
Briand-Kellogg (1928), Pactul de la Bogota (1948).14

12
Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul Oficial
lR.M.nr.24-26 din 02.03.2000, art. 2
13
Dumitra Popescu, Adrian Nâstase, op.cit, p. 219
14
Ion Diaconu, op.cit., p. 102
12
 Acordul este termenul aplicabil unor înţelegeri care intervin în cele mai
variate domenii, în general, precis determinate (economic, financiar, comercial,
cultural).
Protocolul indică, cel mai adesea, documente accesorii la un tratat, în scopul
completării, modificării, sau prelungirii acestuia. Protocolul poate fi însă şi un
tratat de sine stătător.
Statutul poate desemna uneori actul constitutiv al unei organizaţii
internaţionale sau care se referă la un anumit regim juridic (Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, Statutul Dunării din 1921).
Alte denumiri folosite în practica diplomatică care desemnează tratate
internaţionale sunt: schimbul de note, prin care se reglementează expeditiv o
problemă specifică; modus vivendi, care asigură o soluţionare provizorie, pînă la
convenirea unui acord ulterior; gentelmen's agreement care consemnează acorduri
orale.15
Tratatul prin care două sau mai multe state încredinţează soluţionarea unor
litigii instanţelor arbitrare sau juridice internaţionale poartă denumirea de
compromis.

TEMA 3. CLASIFICAREA ŞI CONŢINUTUL TRATATELOR

INTERNAŢIONALE.
Clasificarea tratatelor internaţionale Varietatea şi numărul mare de tratate
internaţionale care sunt încheiate şi există au făcut necesară clasificarea lor după
anumite criterii:
a) După numărul părţilor contractante, tratatele internaţionale se clasifică în:
• tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizaţii internaţionale);
• tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept
internaţional). În Actul final al Conferinţei de la Viena (1969) cu privire la dreptul
tratatelor, tratatele multilaterale generale sunt definite ca tratate care se referă la

15
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., p.222
13
codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi al căror obiect şi
scop interesează comunitatea internaţională a statelor în întreg ansamblul său.
b) După durata valabilităţii lor, tratatele internaţionale se оmpart în16:
• tratate cu termen (prevăzut în textul lor: 5, 10, 20 ani etc);
• tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare
teritorială, convenţiile universale şi regionale privind codificarea şi dezvoltarea
progresivă a dreptului internaţional, tratatele de dezarmare). Tratatele cu termen,
însă, au posibilitatea prelungirii lor automate prin tacită reconducţiune, dacă o parte
nu оl denunţă într-un termen stabilit prin acesta.
c) După posibilitatea de aderare la tratatul internaţional, ele se оmpart în:
• tratate deschise, care permit statelor să adere la ele şi,
• tratate închise, care nu permit statelor să adere la ele.
d) După calitatea părţilor:
• tratate internaţionale încheiate între state;
• tratate internaţionale încheiate între state şi organizaţii internaţionale;
• tratate încheiate între organizaţii internaţionale;
e) După obiectul pe care оl reglementează:
• tratate politice (reglementează relaţii esenţiale politice) - tratate de Dace şi tratate
privind relaţiile diplomatice, tratate de alianţă, tratate de prietenie şi bună
vecinătate, tratate de garanţie, tratate pentru soluţionarea pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale, tratate pentru limitarea armamentelor, tratate pentru
ielimitarea frontierelor, tratate privind cedarea de teritorii (cu titlul de schimb,
râizare sau compensare) şi, tratate prin care se creează în favoarea unui stat irepturi
speciale referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă, redarea cu
titlu de sancţiune sau garanţie); tratate prin care se creează obligaţii internaţionale
care rămîn strict legate de teritoriu - neutralizarea unor anumite teritorii sau
instituirea unor servituti internaţionale; tratate prin care se creează drepturi în
favoarea cetăţenilor proprii (referitor la minorităţi, drepturile omului).
16
O.Balan, E.Serbenco, op.cit., p.232

14
• tratate economice - tratate de comerţ; acorduri comerciale; tratate de navigaţie
aeriană; acorduri de colaborare şi cooperare economică; acorduri financiare; de
plăţi şi de credit; acorduri de asistenţă tehnică;
• tratate speciale - acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim, fluvial,
aerian şi de tranzit); acorduri în domeniul comunicaţiilor (telegraf, telefonie,
poştale, privind poşta diplomatică şi serviciul de curieri etc); acorduri în domeniul
ocrotirii sănătăţii; acorduri culturale şi de colaborare tehnico-ştiinţifică (acorduri de
colaborare culturală şi schimburi culturale, acorduri privind deschiderea de centre
culturale, biblioteci, institute etc, acorduri privind schimbul de specialişti); acorduri
în materie juridică (convenţii consulare, acorduri privind asistenţa juridică în
materie civilă, familială şi penală, acorduri privind recunoaşterea hotărоrilor
judecătoreşti, transmitere de acte, extrădare, acorduri de cooperare în domeniul
social etc).
f) Din punct de vedere al conţinutului lor material avem:
• tratate legi mai sunt denumite şi tratate normative, această denumire desemnează
tratatele care conţin reguli generale de comportament, susceptibile, prin conţinutul
lor, să fie aplicate de un număr mare de state, dacă nu chiar de ansamblul
comunităţii statelor.
• tratate - contract sînt considerate cele care intervin între două sau un număr redus
de state şi al căror obiect оl formează o serie de prestaţii reciproce la care se obligă
părţile şi care, după unii autori, оşi încetează efectele de îndată ce prestaţiile
respective au fost îndeplinite.
În concluzie, putem spune, că tratatul este actul juridic încheiat de state sau
alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting;
raporturi juridice internaţionale. Tratatul este considerat inerent relaţiilor
internaţionale.
Aceste încercări de clasificare sunt însă relative şi au numai un caracter
metodologic. Ele nu creează ierarhii sau diferenţe de valoare între tratate şi nu pot
afecta unitatea fundamentală a regimului juridic al tratatelor.

15
 TEMA 4. ÎNCHEIEREA ŞI INTRAREA ÎN VIGOARE A TRATATELOR
INTERNAŢIONALE
Prin încheierea tratatului se înţelege ansamblul de activităţi desfăşurate, de
proceduri care trebuie să fie îndeplinite şi de reguli care trebuie să fie observate,
pentru ca tratatul să se formeze, să se perfecteze şi să devină obligatoriu pentru
părţi, să intre în vigoare şi să existe deci, ca act valabil în conformitate cu dreptul
internaţional.
Tratatele internaţionale se încheie, de regulă, în formă scrisă. Un tratat
cuprinde: un titlu, în care se anunţă pe scurt domeniul reglementat şi părţile; un
preambul, care enunţă obiectivele urmărite de părţi, precum şi contextul politic în
care ele plasează tratatul; prevederile sau clauzele de fond, care enunţă normele
stabilite, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor; clauzele finale, care prevăd
modul de intrare în vigoare a tratatului, data şi locul semnării şi cuprind
semnăturile reprezentanţilor părţilor. Un tratat poate avea şi anumite anexe (părţi la
tratatele de pace, declaraţii de interpretare, protocoale, schimburi de scrisori).
Tratatele bilaterale se elaborează, de regulă în limbile celor două ţări sau, mai rar,
într-o singură limbă de circulaţie internaţională, sau în trei limbi, adăugind la cele
două limbi ale părţilor o limbă de circulaţie internaţională. Tratatele multilaterale
se încheie în mai multe limbi de circulaţie internaţională.
Ca instituţie politico-juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui
stat de a acţiona în relaţiile internaţionale, negocierile constituind esenţa însăşi a
diplomaţiei ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine
textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat.17
Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul
cărora organele competente, împuternicite a două sau a mai multe state, se
întоlnesc, într-un loc şi la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuţie,
iar în urma dialogului, rezultă înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.
Negocierea reprezintă una din cele mai extinse faze în procesul încheierii tratatului,
în cadrul căruia se succed şi se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului

17
Aurel Preda-Mătăsaru, op.cit., p.226
16
putînd suferi modificări, în anumite .situaţii, chiar în cursul adoptării, iar textul
rămîne definitiv numai după autentificarea sa. În cadrul ei se elaborează textul
(conţinutul pe articole) al tratatului.
Ele se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor, special abilitaţi în acest sens,
abilitate ce trebuie să rezulte din documente care emană de la autorităţile
competente ale fiecărui stat în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei sau a altor
legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline puteri. In Convenţia de
la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel „documentul emanînd de la
autoritatea competentă a unui stat şi desemnînd una sau mai multe persoane
оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul statului de a fi legat printr-un
tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.”18
Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),
deplinele puteri franceze conţin promisiunea „de a îndeplini şi executa tot ceea ce
plenipotenţiarul va stipula şi semna în numele guvernului R. Franceze”,19 fără ca
vreodată să contravină la acestea şi nici să permită să fie contravenit la aceasta
direct sau indirect pentru orice cauză şi în orice mod sub rezerva scrisorilor de
ratificare, care vor fi admise în bună şi cuvenită formă pentru a fi schimbate la
termenul ce va fi cuvenit.
Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puţin important
în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea şi semnarea, tratatul
devenind definitiv, numai prin ratificare.

TEMA 5. NEGOCIERILE PENTRU ÎNCHEIEREA TRATATELOR

INTERNAŢIONALE
Negocierea. În dreptul internaţional, negocierea este privită din mai multe
puncte de vedere, avînd multiple înţelesuri: fază în procesul de încheiere a
tratatelor, mijloc principal de soluţionare a diferendelor internaţionale, formă de

18
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.7
19
Marcel Sincondo, op.cit., p.16
17
lucru în vederea adoptării unei hotărоri sau recomandări, precum şi a deciziilor în
cadrul organizaţiilor internaţionale sau una din funcţiile misiunilor diplomatice.20
Ca instituţie politico-juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui
stat de a acţiona în relaţiile internaţionale, negocierile constituind esenţa însăşi a
diplomaţiei ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine
textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat.21
Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul
cărora organele competente, împuternicite a două sa a mai multe state, se întоlnesc,
într-un loc şi la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuţie, iar în urma
dialogului, rezultă înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional. Negocierea
reprezintă una din cele mai extinse faze în procesul încheierii tratatului, în cadrul
căruia se succed şi se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului putînd suferi
modificări, în anumite situaţii, chiar în cursul adoptării, iar textul rămîne definitiv
numai după autentificarea sa. În cadrul ei se elaborează textul (conţinutul pe
articole) al tratatului. Ele se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor, special
abilitaţi în acest sens, abilitate ce trebuie să rezulte din documente care emană de la
autorităţile competente ale fiecărui stat în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei
sau a altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline puteri. În
Convenţia de la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel „documentul
emanînd de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnînd una sau mai multe
persoane оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul statului de a fi
legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.”22
Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),
deplinele puteri franceze conţin promisiunea „de a îndeplini şi executa tot ceea ce
plenipotenţiarul va stipula şi semna în numele guvernului R.Franceze”,23 fără ca
vreodată să contravină la acestea şi nici să permită să fie contravenit la aceasta
direct sau indirect pentru orice cauză şi în orice mod sub rezerva scrisorilor de

20
Marcel Sincondo, op.cit, p. 16
21
Aurel Preda-Mătăsaru, op.cit., p.226
22
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.7
23
Marcel Sincondo, op.cit., p.16
18
ratificare, care vor fi admise în bună şi cuvenită formă pentru a fi schimbate la
termenul ce va fi cuvenit.
Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puţin important
în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea şi semnarea, tratatul
devenind definitiv, numai prin ratificare.
Organele care negociază. Negocierile se duc între statele care urmează să
devină părţi la tratat (state negociatoare), prin reprezentanţii lor оmputerniciţi în
acest scop - plenipotenţiarii. Aceştia sunt numiţi, în acest scop, plenipotenţiari,
pentru că guvernele lor le eliberează aşa-numitele depline puteri.24
Procedura clasică de încheiere a tratatelor rezultă din uzanţe şi este aplicată
în primul rînd, tratatelor bilaterale. Procedura tradiţională cuprinde negocierea (în
sensul restrîns), semnarea şi ratificarea.
Negocierea se face direct între reprezentanţii părţilor interesate şi comportă o
suită de propuneri prezentate de reprezentanţii statelor în prezenţa cărora acordul
trebuie să se realizeze; uneori, un proiect complet este prezentat de o delegaţie şi
sunt discutate contra-propunerile celorlalte delegaţii, pînă se ajunge la convenirea
textului comun de tratat.25
În trecut, negocierile se făceau în mod frecvent, de către şefii de stat.
Dezvoltarea şi diversificarea raporturilor dintre state, mutaţiile care au avut loc în
sfera relaţiilor internaţionale, între care sporirea numărului statelor, apariţia şi
dezvoltarea organizaţiilor internaţionale, multiplicarea obiectivelor ce stau în faţa
comunităţii internaţionale, au determinat schimbări semnificative şi asupra
formelor sau căilor de desfăşurare a negocierilor, ca şi asupra organelor de stat şi
ale organizaţiilor internaţionale, оmputernicite să negocieze în vederea încheierii
tratatelor.
În prezent, organele supreme de stat (şefii de stat) negociază tratatele, numai
în cazuri excepţionale. În această privinţă însă, constituţiile şi legile speciale
privind încheierea tratatelor, existente într-o serie de ţări, cuprind anumite

24
Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ, Paris 2000, p. 246-247
25
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura BECK, Bucureştii 2000, p.26-27
19
dispoziţii în ceea ce priveşte organele de stat competente şi atribuţiile lor la acest
domeniu.26
Potrivit practicii convenţionale actuale, negocierile pentru încheierea de
tratate internaţionale pot avea loc între state, între state şi organizaţii internaţionale
sau numai între organizaţii internaţionale (negocieri instituţionalizate).
În funcţie de caracterul bi- sau multilateral (restrîns sau general) al
negocierilor, negocierile se pot desfăşura într-una din următoarele variante:
• Căi diplomatice obişnuite ori alte căi asupra cărora părţile s-au pus de acord;
această formă este folosită în special, pentru încheierea unor tratate bilaterale sau
cu un număr restrîns de părţi.
• Reuniuni restrînse ale reprezentanţilor statelor (Consiliul Miniştrilor
Afacerilor Externe).
• Conferinţe şi congrese internaţionale - practică folosită în trecut mai ales,
pentru încheierea tratatelor de pace şi care, în condiţiile actuale, a dobîndit o mare
extindere.
• Organizaţiile internaţionale, în primul rînd ONU, organizaţiile specializate.27
Conform Legii RM privind tratatele internaţionale ale RM, art.2, prin negociere se
înţelege fază a procesului de încheiere a tratatului internaţional, pe parcursul căreia
părţile purced la discutarea elementelor de fond şi de formă ale acestuia, în vederea
elaborării textului final.
Conform legislaţiei RM propunerile cu privire la iniţierea negocierilor în
verdure încheierii unui tratat internaţional se prezintă:
a) Preşedintelui Republicii Moldova - în cazul tratatelor care urmează a fi
încheiate în numele Republicii Moldova;
b) Guvernului Republicii Moldova - în cazul celorlalte tratate.
Preşedintele Republicii Moldova sau Guvernul Republicii Moldova adoptă
decizia cu privire la iniţierea negocierilor. În cazul tratatelor internaţionale

26
în acest sens vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul
Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000; art.2
27
A.Bolintineanu Vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din
24.09.1999, Monitorul Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000; art. 11 alin 1., A.Năstase, B Aurescu, op.cit, p. 27
20
specificate de legislaţie28, adoptarea deciziei cu privire la iniţierea negocierilor,
precum şi semnarea, după finalizarea negocierilor, a acestor tratate sînt precedate
de consultarea Comisiei parlamentare pentru politica externă. În continuare
propunerea cu privire la iniţierea negocierilor este prezentată de către organul
responsabil pentru încheierea tratatului internaţional, de comun acord cu şi prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Propunerea
trebuie să conţină argumentarea necesităţii încheierii tratatului, cu specificarea
eventualelor consecinţe de ordin politic, fmanciar-economic sau de altă natură, pe
care le implică încheierea tratatului, proiectul acestuia, avizele ministerelor şi
departamentelor de resort. Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova prezintă
avizul privind compatibilitatea proiectului tratatului cu legislaţia internă. Iniţierea
negocierii unui tratat internaţional se efectuează prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al Republicii Moldova, în baza decretului Preşedintelui
Republicii Moldova sau a hotărоrii Guvernului Republicii Moldova.

TEMA 6. CONDIŢIILE DE VALIDITATE A TRATATELOR

INTERNAŢIONALE
În comunitatea internaţională, formată din state suverane, cuprinzînd de
asemenea, organizaţii internaţionale formate din state, din care fiecare are un
obiectiv propriu, „rolul tratatelor estre fundamental”. Tratatele, „arhive ale
naţiunilor” - cum au fost denumite - „cuprind titlurile tuturor popoarelor,
angajamentele reciproce care le leagă, legile care şi le-au impus, drepturile pe care
le-au dobîndit sau pierdut”.29
Tratatele internaţionale acoperă orice aspect al relaţiilor internaţionale, în
sensul că acordurile internaţionale reglementează, în prezent, relaţiile politice,
sociale, economice şi juridice ale statelor membre, ale unei comunităţi
internaţionale lărgite, iar întrucât dreptul internaţional operează prin încorporarea

28
29
Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ.Paris 2000, p.245

21
sau aplicarea sa în dreptul intern, regulile sale afectează, indirect, drepturile şi
obligaţiile indivizilor, precum şi relaţiile între state ca entităţi; participarea de state
în activitatea organizaţiilor internaţionale, în continuă creştere, produce efectele
sale în ordinea juridică naţională, în raport cu constituţia, legislaţia şi sistemul
judecătoresc.
Tratatul prezintă un procedeu normal de limitare a puterii statale. Fiind o
exprimare formală a puterii statului, tratatul ajunge să o limiteze pe aceasta.
Caracterul de act implică o tranzacţie între părţile contractante - ceea ce are ca
rezultat cel puţin, o limitare reciprocă a puterilor .
În sfоrşit, tratatele sunt mijloacele care au făcut posibilă modificarea şi
ajustarea dreptului internaţional, dintr-un set de reguli în primul rînd prohibitorii,
într-un sistem legal care, inter partes, reglementează modalităţi ale unei active şi
constructive cooperări internaţionale. Aşadar, tratatele au oferit cadrul
constituţional şi tehnic pentru transformare dintr-o societate internaţională
neorganizată, într-una, cel puţin parţial, organizată şi să facă posibil un nivel
superior de integrare organică a societăţii internaţionale.
Dacă am face o listă a funcţiilor tratatelor internaţionale ar rezulta
următoarele:
1) De a permite părţilor contractante să rezolve pe această cale
diferendele dintre ele.
2) Să dea posibilitatea părţilor contractante să modifice sau să completeze
normele cutumiare.
3) Contribuie la organizarea societăţii internaţionale sub aspectul
integrării ei.
4) Dă naştere, şi contribuie la recunoaşterea instituţiilor internaţionale
(organizaţiile internaţionale guvernamentale).
5) Permite adaptarea dreptului internaţional la noile realităţi din relaţiile
internaţionale şi dezvoltarea lui inclusiv, la codificarea acestui drept
Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale. Elementele esenţiale ale
tratatului, sunt aceleaşi, ca şi cele pentru contractul de drept intern: capacitatea

22
părţilor, consimţămîntul părţilor exprimat în mod valabil, obiectul şi scopul
tratatului.30
a) Capacitatea părţilor de a încheia un tratat constituie un element esenţial
pentru că, în lipsa acesteia actul respectiv nu are valoare juridică.
Părţile contractante ale tratatului internaţional trebuie să aibă calitatea de
subiecte ale dreptului internaţional public şi acestea sînt statele, organizaţiile
internaţionale, nterguvernamentale sau alte entităţi cărora să le fie recunoscută
calitatea de subiect de drept internaţional, ca de exemplu: Sfîntul Scaun are
capacitatea de a încheia tratate, fie în interesul bisericii şi în scopuri spirituale
concordate, fie în domeniul temporal; confederaţiile de state; uniunea personală,
uniunea reală de state, statele dependente( statele sub protecţie, statele vasale) şi
popoarele. Problema subiectelor dreptului tratatelor a fost examinată pe larg în
primul pargraf al acestei lucrări.
b) Consimţămîntul părţilor exprimat în mod valabil. Consimţămîntul părţilor
contractante trebuie să fie exprimat de ele în mod liber şi fără vicii de
consimţămînt. Consimţămîntul părţilor înseamnă că părţile şi-au adus, în mod
reciproc, la cunoştinţă, hotărоrea de a se obliga juridiceşte, dar el mai are şi sensul
de acord de voinţă, de voinţe concordante.
Tratatul internaţional apare ca un act consensual, ca un contract, fiind, deci,
un acord de voinţe ale statelor, consimţămîntul reciproc al părţilor este
indispensabil pentru crearea de raporturi convenţionale.
Convenţia de la Viena din 1969, cuprinde reglementări privind viciile de
consimţămînt, care atrag, după sine, nulitatea tratatului internaţional. Ea a reţinut
următoarele vicii de consimţămînt:
1. Eroarea constituie o falsă părere pe care o are un stat contractant despre
unul dintre elementele contractului, o reprezentare inexactă a realităţii.31
Convenţiile de codificare a dreptului tratatelor descriu următoarea regulă:
eroarea poate fi invocată într-un tratat ca viciu de consimţămînt, dacă această
eroare poartă asupra unui fapt sau a unei situaţii pe care statul o presupunea că

30
Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p. 265
31
Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura fundaţiei „România de Mоine", Bucureşti 1999, p. 154
23
există în momentul încheierii tratatului şi care constituia o bază esenţială a
consimtămîntului dat.
Eroarea trebuie să fi surprins statul, prin reprezentarea total diferită a
situaţiei, imaginea falsă creată fiind cea care a condus la darea consimtămîntului şi
în acelaşi timp, să fie esenţială determinantă. Eroarea poate fi invocată ca viciu de
consimţămînt dacă:
a) este o eroare de fapt (de exemplu în cazul tratatelor de delimitare a
frontierelor statelor, în ce priveşte părţile topografice, care se referă la baza -
esenţială a consimtămîntului părţii care o invocă).
b) această parte contractantă să nu fi contribuit la producerea erorii
c) deşi partea contractantă respectivă a avut posibilitatea să o cunoască, ea n-a
ţinut seama de ea. Eroarea materială, respectiv greşelile din textul tratatului nu
afectează valabilitatea sa.
2. Dolul tratatului nu afectează valabilitatea sa. Comisia de Drept
Internaţional a optat pentru tratarea dolului şi erorii în două articole separate, pe
motiv că dolul atacă rădăcina însăşi a unui acord de o manieră destul de diferită, de
ceea ce fac falsa reprezentare şi o eroare neintenţionată şi nu numai că dolul tinde
să vicieze consimţămîntul celeilalte părţi asupra tratatului, dar distruge orice bază a
încrederii mutuale a părţilor32.
Problema dolului se pune rar în practică, pentru că un diplomat care
semnează tratatul se poate înşela sau poate fi surprins de un doi, dar şi acţiunea sa
este supusă supravegherii statului său, iar procedura ratificării ocazionează, în mod
necesar, examinarea înainte ca tratatul să fi devenit definitiv. Organele de stat care
intervin în negocieri sau în ratificare nu se lasă surprinse de manevre dolosive.
Convenţiile de codificare a dreptului diplomatic reglementează dolul astfel:
„Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a
unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al

32
Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 290

24
consimtămîntului său de a se lega prin tratat”.33 Eroarea dolosivă trebuie să fie
opera unei părţi la tratat şi să fie esenţială pentru a fi admisă şi sancţionată.
Dolul poate оmbrăca formele unei declaraţii false, reprezentări false sau alte
procedee înşelătoare. Tratatul dolosiv este ilicit.
Victima dolului poate să menţină în vigoare o parte din clauzele tratatului,
dacă ele sunt pasibile să fie separate de celelalte articole ale sale sau să ceară
nulitatea tratatului în întregime ceea ce constituie o sancţiune оmpotriva părţii
vinovate.
3. Coruperea reprezentantului unui stat Prin coruperea acestuia, statul pe
care оl reprezintă este indus în eroare şi smulgerea consimtămîntului are loc printr-
o fraudă. Coruperea nu poate fi asemănată cu folosirea constrîngerii şi nici
confundată cu dolul 34.
Această situaţie este reglementată prin convenţiile de codificare: ,,Dacă
exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinută
prin coruperea reprezentantului său, prin acţiunea directă sau indirectă a unui alt
stat care a participat la negociere, statul poate invoca coruperea ca viciu al
consimtămîntului său de a se lega prin tratat”.
Expresia dură de ,,corupere” a fost folosită în scopul de a preciza că, numai
actele vizînd a cîntări greu asupra voinţei reprezentantului de a încheia tratatul pot
fi invocate ca motiv de viciere a exprimării unui pretins consimţămînt dat de acest
reprezentant în numele statului său. Un simplu gest de curtuazie sau o favoare
minimă, de care un reprezentant ar fi beneficiat cu prilejul încheierii tratatului, nu
poate fi invocat ca un pretext pentru a anula tratatul.
4. Constrîngerea exercitată asupra reprezentantului unui stat şi constrîngerea
exercitată asupra unui stat prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei.
În mai multe rînduri, s-a invocat la ONU faptul că tratatele au fost impuse
unei părţi prin constrîngere35. Astfel, cu ocazia discutării în Adunare a trasării
frontierelor dintre Libia şi Egipt cu referire la tratatul de pace cu Italia, Egiptul a

33
Convienţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 49
34
Ion Diaconu, op.cit, p. 112
35
Raluca Miga-Beşteliu, op.cit., p. 290
25
declarat că a fost forţat să cedeze anumite teritorii Italiei, din cauza presiunii
exercitate Regatului Unit (Egiptul a susţinut că acordul din 1925 cu Italia nu era
valid pe acest motiv, iar ca dovadă a reţinerii sale de a semna acordul, a arătat că a
refuzat să ratifice acordul timp de 10 ani).
Prezentîndu-şi cazul în Adunarea generală cu privire la Tiolul de Sud,
Austria a susţinut acelaşi lucru (afirmînd că nu era liberă în timpul cînd a încheiat
Acordul de la Paris din 1946 cu Italia, pentru că ţara era ocupată în acel timp de
cele patru Puteri Aliate).
Principalele cazuri în care doctrina a fost, dacă nu consacrată, cel puţin
invocată de una din părţile contractante sunt: ratificarea obţinută prin violentă a
ptatelor din 1773 şi 1793, prin care se consacră оmpărţirea Poloniei; încheierea
tratatului din 1905 şi stabilirea protectoratului japonez asupra Coreii, obţinută după
ocuparea palatului imperial din Seul de trupele nipone şi în urma ameninţărilor
directe contra оmpăratului Coreii şi a miniştrilor lui; Convenţia din 1915, prin care
se instituia controlul financiar al SUA asupra Haiti, impus în urma ocupării
instituţiilor vamale de către trupele americane.
5. Sunt lovite de nulitate şi tratatele internaţionale care sunt contrare
normelor imperative ale dreptului internaţional public existente în momentul
оcheierii lor sau care au apărut după acest moment.
Cu privire la viciile de consimţămînt, Convenţia de la Viena din 1969
prevede: ,,Faptul că consimţămîntul unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost
exprimat ca violarea unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa
de a încheia tratate, nu poate fi invocată de acest stat ca viciu de consimţămînt,
oferă numai dacă această violare n-a fost vădită şi nu priveşte o regulă de
importanţă fundamentală a dreptului său intern”.36
Obiectul şi scopul tratatului. Tratatul internaţional trebuie să aibă un obiect,
acordul de voinţă al statelor fixîndu-se asupra a ceea ce părţile s-au angajat să facă.
în fond, obiectul tratatului reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a acestuia,
rezolvarea problemelor avute în vedere de părţi constituind motivul angajării lor.

36
Convienţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 46
26
Obiectul unui tratat îl constituie, întotdeauna, una sau mai multe obligaţii pe care şi
le asumă părţile sau numai una dintre ele. Obiectul unui tratat poate viza orice
domeniu de interes al statelor. Obiectul tratatului trebuie să fie real, posibil şi licit;
el trebuie să aibă un conţinut obligatoriu.
Scopul reprezintă rezultatul urmărit de autorul unui act juridic; scopul unui
act juridic internaţional poate consta în reprimarea unei activităţi imorale şi ilicite
(interzicerea comerţului cu sclavi, a publicaţiilor obscene ş.a.), constituirea unei
alianţe, organizarea unei reglementări paşnice etc.
Scopul trebuie să fie licit, să nu fie contrar dreptului pozitiv. Scopul trebuie să
fie posibil aplicîndu-se oricărui domeniu juridic. Elementele accesorii ale tratatelor
sunt:
a) Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în 11
vigoare sau expedierea unui tratat. Termenul la оmplinirea căruia intră în vigoare
un tratat se numeşte termen suspensiv; termenul la оmplinirea căruia încetează un
tratat se numeşte rezolutoriu.
b) Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau
încetarea executării obligaţiilor prevăzute de un tratat; condiţia poate fi suspensivă
sau rezolutorie.
Elementele accesorii ale tratatului au un rol important în ceea ce priveşte
intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor sale.
În concluzie, putem conchide că, astăzi, tratatul este instrumentul privilegiat
al raporturilor internaţionale, la care statele recurg în toate domeniile. Aceasta
decurge din nevoia de reglementare rapidă, determinată de noile tehnologii şi
cerinţe, din nevoia de reglementare precisă şi clară, pe care tratatul o oferă faţă de
alte moduri de formare a normelor, dar şi din dorinţa noilor state de a participa ele
însele, în condiţii de egalitate cu alte state, la formarea normelor care să stabilească
drepturile şi obligaţiile lor.
Ceea ce ţine de viciile de consimţămînt, probleme dificile se ridică cu privire
la tratatele de pace, deoarece acestea sunt adesea impuse statelor învinse. Pornind
de la faptul că folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa sunt interzise, se poate

27
susţine că tratatele de pace impuse unui stat agresor sunt valabile, dar tratatele de
pace impuse de un stat agresor unui stat victimă trebuie considerate nule. În
practică, însă, nu întotdeauna agresiunea a fost declarată sa recunoscută ca atare,
iar consecinţele ei, inclusiv tratate impuse, nu au fost anulate, ori au încetat ca efect
al altor evoluţii.

TEMA 7. MODUL DE EXPRIMARE A CONSIMŢĂMÎNTULUI

DE A SE LEGA PRINTR-UN TRATAT
Semnarea tratatelor. Prin semnarea tratatelor se înţelege actul prin care
reprezentantul unui stat, оmputernicit în modul cuvenit, semnează tratatul din
partea acelui stat, pune semnătura pe textul acestuia.
După ce s-a realizat înţelegerea dintre părţi, ca urmare a negocierilor care au
avut loc între reprezentanţii lor, tratatul astfel redactat, este semnat. Semnarea
tratatului deţine un loc central în cadrul procedurii de încheiere a tratatului
internaţional. Rezultatul pozitiv al negocierilor îl constituie adoptarea şi
autentificarea textului cuvenit. Semnarea are, ca una dintre funcţiile sale, pe aceea
de a autentifica. Un text de tratat poate fi însă autentificat şi în alte moduri: de
exemplu prin încorporarea lui la actul final al conferinţei la care s-a adoptat sau
prin sigilarea textelor.
Ca regulă generală, au dreptul de a semna un tratat, în primul rînd, statele
care au participat la negocieri; dar există în prezent şi tratate deschise semnării
pentru toate statele (inclusiv, cele care nu au participat). Semnarea tratatului se face
de către reprezentanţii statelor în acest scop - plenipotenţiarii. Această calitate o au
şefii de stat, şefii de guvern, miniştrii afacerilor externe, şeful unei misiuni
diplomatice, orice alt agent diplomatic autorizat în acest scop.
În Belgia, Constituţia (art.68) prevede că Regele încheie tratate, dar cu toate
acestea Regele nu semnează niciodată tratatele personal, ci dă depline puteri
ministrului relaţiilor externe şi şefilor de misiuni diplomatice să semneze.37

37
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, Vol.I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti 1999, p. 373
28
 Semnarea unui tratat poate fi examinată ca o procedură de autentificare a
textului unui tratat sau ca un mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat
printr-un tratat. Semnarea are valoarea unei constatări de fapt, adică constituie actul
de închidere a fazei negocierilor, în cursul cărora instrumentul diplomatic a fost
examinat sub toate aspectele sale, convenit şi redactat în formă definitivă.
Consecinţă firească a actului semnării o constituie ratificarea; în acest caz,
semnarea autentifică, în mod automat, textul tratatului însuşi.
Autentificarea va da textului unui tratat un caracter definitiv; el nu va mai
putea fi modificat, decât cu consimţămîntul părţilor sau pe calea corectării acestui
text. Semnarea reprezintă şi procedura, prin care se exprimă consimţămîntul de a fi
legat juridic prin tratat. In acest caz, tratatul poate să fie obligatoriu şi să producă
efecte de la data semnării, fără a mai aştepta ratificarea care intervine ulterior sau
niciodată. Exemple de acorduri care au intrat în vigoare, pe data semnării, sunt
numeroase (Pactul de neagresiune ruso-german din 1939, cele mai multe tratate de
prietenie şi asistenţă mutuală încheiate între fostele ţări socialiste etc).
Pe de altă parte, există o practică răspîndită ca atunci cînd acordul este
semnat de părţi la date diferite şi chiar în locuri diferite, să intre în vigoare la data
ultimei semnături puse pe tratat38.
Convenţiile de codificare a dreptului tratatelor consacră semnarea tratatului
ca mod de exprimare a consimtămîntului39. Consimţămîntul unui stat de a fi legat
printr-un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat:
a) cînd tratatul prevede că semnarea va avea acest efect.
b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele care au participat la negociere
conveniseră că semnarea va avea acest efect.
c) cînd intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele
puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
Legea Republicii Moldova privind tratatele, prevede că prin semnare se
înţelege actul de autentificare a textului tratatului internaţional, efectuat de către
оmputerniciţii statelor, sau modul de exprimare a consimtămîntului Republicii

38
Marcel Sincondo, op.cit., p.18
39
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.l 1
29
Moldova de a fi legată prin tratat. Totodată, legea respectivă dă noţiunea tratatelor
în formă simplificată - tratat internaţional la care Republica Moldova a devenit
parte prin simplul fapt al semnării, menţionînd că încheierea tratatelor
internaţionale în forma simplificată are caracter de excepţie şi este autorizată în
cazul:68
a) tratatelor a căror realizare revine Ministerului Afacerilor Externe al
Republicii Moldova;
b) tratatelor încheiate în vederea realizării unor tratate deja intrate în vigoare;
c) tratatelor încheiate pe un termen de pînă la un an şi care nu implică un
angajament financiar.
Este intezisă prin lege încheierea altor tratate internaţionale în forma
simplificată, decit cele specificate. Semnarea tratatelor internaţionale specificate la
lit.b) şi c) necesită оmputerniciri exprese din partea Preşedintelui Republicii
Moldova sau a Prim-ministrului Republicii Moldova, în forma de depline puteri,
pentru exprimarea definitivă a consimtămîntului Republicii Moldova de a fi legată
printr-un tratat prin simplul fapt al semnării.
Parafarea. Constituie procedura cu care se încheie negocierile, textul parafat
fiind concluzia negocierilor; între parafare şi data semnării, este, de regulă, un
interval de săptămîni; în practică însă, s-au văzut cazuri în care, de la parafare pînă
la semnare, s-au scurs şi termene mai lungi.
Parafarea constă în aplicarea, pe textul tratatului, a semnăturilor prescurtate -
a iniţialelor plenipotenţiarilor care l-au negociat. Procedura parafării intervine în
cazul în care unele state nu au prezentat deplinele puteri pentru semnarea tratatului
sau în situaţia cînd subzistă incertitudini sau ezitări, în ceea ce priveşte acceptarea
definitivă a textului convenit.40
Chiar dacă ambele proceduri au, pe un plan general, aceleaşi efecte -
autentificarea textului, folosirea şi semnificaţiile fiecăruia, sunt mai specifice;
parafarea se face de către toate părţile şi оşi propune să ateste textul convenit,
semnarea urmînd să aibă loc ulterior; semnarea ad referendum se face de o

40
A. Bolintineanu ş.a., op.cit., p.27.
30
delegaţie (nu de toate) care nu au оmputernicirile necesare sau care ezită să apară
că ar fi semnat (acceptat) textul.
Exprimarea consimtămîntului - constă în exprimarea consimtămîntului
statelor de a deveni părţi la tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit
autentic şi definitiv, statele semnatare urmează să-şi exprime consimţămîntul de a
deveni părţi la tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute de legislaţia
lor internă.
Consimţămîntul exprimat prin ratificare. Prin simpla participare la
negocierea şi semnarea unui tratat statele nu se consideră obligate juridic de
dispoziţiile acestuia. Pentru ca un stat să fie definitiv angajat juridic prin
dispoziţiile tratatului este necesar să intervină un act intern, prin intermediul căruia
organe special abilitate, de regulă, parlamentele naţionale, analizează dispoziţiile
acestuia şi decid asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.
Ratificarea tratatelor internaţionale este o instituţie a dreptului intern al
statelor (dreptul lor constituţional). Charles Rousseau41 defineşte ratificarea ca fiind
„aprobarea dată unui tratat de către organele interne competente pentru angajarea
internaţională a statului; aprobarea şi însuşirea de către organul competent - de
drept public intern, a tratatului negociat şi semnat; ca procedură definitivă prin care
le dă tratatelor validate; actul prin care voinţa statelor este confirmată de către
autoritatea competentă în scopul de a-i da forţă de lege”. În dicţionarul juridic se
arată că ratificarea este „actul juridic prin care un stat оşi exprimă consimţămîntul,
prin intermediul organelor sale competente, de a fi legat de un tratat internaţional,
semnat de plenipotenţiarii săi”42.
La baza ratificării tratatelor internaţionale de către state stau următoarele
considerente:
• Sunt supuse ratificării tratatele care prezintă importanţă datorită obiectului lor. De
aceea, nu toate tratatele internaţionale sunt supuse procedurii ratificării.

41
Chales Rousseau, Droit internaţional public, 1970, p.79
42
V.Hanga, Mic dicţionar juridic, Lumina Lex, Bucureşti 1993; p.158
31
• Un alt considerent este dorinţa părţilor contractante de a se evita eventuala
controversă privind depăşirea competenţelor de către agenţii care au negociat şi
semnat tratatul.
Ratificarea a dobîndit în prezent valenţe deosebite, întrucât în relaţiile
internaţionale moderne dreptul de a încheia tratate cade sub incidenţa organelor
caracteristice regimului prezent activ, ce trebuie consultat înainte, de o angajare
definitivă. Competenţa în această privinţă este оmpărţită în majoritatea statelor
între şeful statului şi adunările legislative.
Practica ratificării tratatelor internaţionale exprimă influenţa crescîndă a
parlamentelor statelor în materia încheierii tratatelor internaţionale. Ratificarea
unui tratat internaţional de către un stat, dă forţă juridică tratatului respectiv pentru
organele sale.
Dreptul tratatelor nu cunoaşte un termen pînă la care părţile contractante ale
unui tratat trebuie să-l ratifice. Ratificarea este un act de suveranitate a statului. De
acea, în practica relaţiilor internaţionale, multe tratate n-au intrat în vigoare, din
cauză că n-au fost ratificate de către părţile contractante.
De la regula că, ratificarea tratatelor internaţionale nu este condiţionată în
timp, prin termen, fac excepţie acordurile sau convenţiile încheiate în cadrul unor
organizaţii internaţionale (de exemplu: Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau
Organizaţia Internaţională a Muncii).
Cu ocazia ratificării tratatului internaţional de către organul competent al
statului se adoptă „instrumente de ratificare”. Instrumentele de ratificare cuprind
declaraţia organului care a ratificat tratatul internaţional că a luat cunoştinţă de
textul tratatului. De asemenea, ele cuprind eventualele rezerve sau declaraţii
interpretative, pe care le face statul respectiv faţă de unele articole şi angajamentul
statului de a respecta şi aplica tratatul ratificat.43
Din punct de vedere a dreptului internaţional (a dreptului tratatelor) intrarea
în vigoare a unui tratat internaţional supus procedurii ratificării sale de către statele
părţii diferă. în cazul tratatelor bilaterale, ele intră în vigoare din momentul

43
O. Balan, E. Serbenco, op.cit, p.241
32
schimbului instrumentelor de ratificare între cele două părţi contractante. Sunt
cazuri cînd unele tratate bilaterale intră în vigoare după scurgerea unui termen din
momentul schimbului instrumentelor de ratificare.
În cazul tratatelor multilaterale ele intră în vigoare în momentul cînd sunt
depuse un anumit număr de instrumente de ratificare sau toate aceste instrumente,
la depozitarul lor. Depozitarul instrumentelor de ratificare ale unui tratat
multilateral poate fi: statul pe a cărui teritoriu a fost semnat acel tratat; un grup de
state sau Secretariatul general al ONU etc.
În ceea ce priveşte caracterele juridice ale ratificării, subliniem faptul că
aceasta este un act pozitiv, explicit, în sensul că organul competent trebuie să-şi
exprime voinţa, printr-un act decizional de a lega statul printr-un tratat. Rezultă că
ratificarea:
• este un act scris şi se referă la ansamblul textului tratatului.
• se notifică de un stat, altui stat sub forma unui document.
Ratificarea, ca act de voinţă pentru exprimarea consimtămîntului unui stat de
a deveni parte la un tratat, se face cu îndeplinirea anumitor forme şi proceduri care
sunt cerute, atât pe plan intern, cât şi internaţional, iar între aceste proceduri, pe de
o parte şi actul de voinţă, pe de altă parte, există o strînsă legătură; actul ratificării
nu se poate realiza, decât cu efectuarea cumulativă a acestor proceduri.
Pe planul dreptului intern, pentru ratificare sau cumulare, intervin acte ale
organelor competente, în formele prevăzute prin dispoziţiile constituţionale sau alte
acte normative ale statului respectiv 44.
În ceea ce priveşte procedurile de drept internaţional ale ratificării sau
aderării, reţin atenţia forma actului folosit şi procedurile cerute pentru ca acest act
să producă efect.Exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr-un
tratat, prin ratificare are loc:
a) cînd tratatul prevede că acest consimţămînt se exprimă prin ratificare.
b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negociere conveniseră
asupra cerinţei ratificării.

44
Vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul
Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000; art.12
33
c) cînd reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării
d) cînd intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din
deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
Ratificarea constituie un act liber, neexistînd o obligaţie juridică pentru un
stat de a ratifica tratatul semnat de reprezentantul său, afară dacă, aşa cum se
întоmplă uneori s-a angajat printr-un anumit tratat, să semneze ori să ratifice un
anumit tratat sau categorie de tratate.
Ca idee generală, însă reţinem: cu cât este mai formal tipul de instrument
adoptat, cu atât mai probabilă este necesitatea ratificării; din moment ce nu există
în dreptul internaţional o regulă generală care să stabilească, în ce cazuri statele
trebuie să-şi exprime consimţămîntul de a deveni părţi la un tratat prin ratificare,
rezultă că în această problemă, statele respective au latitudinea să stabilească dacă
un tratat este supus ratificării.
Reglementarea în dreptul intern a ratificării.
Ratificarea implică două acte procedurale distincte şi succesive: primul este
actul organului competent al statului şi poate fi calificat ratificare în sensul
constituţional, avînd loc exclusiv în ordinea juridică internă; al doilea este
procedura internaţională care perfectează şi pune un tratat în vigoare, printr-un
schimb sau prin depunerea formală a instrumentelor de ratificare, operaţiune care
se consumă în sfera relaţiilor internaţionale.
Condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale, din punctul de vedere
intern, sunt stabilite în constituţiile sau în alte reglementări de drept intern şi
variază, în funcţie de sistemul juridic şi forma de guvernămînt din fiecare stat. In
determinarea autorităţii competente a face ratificarea, se ţine seama de prevederile
dreptului public naţional şi fiind vorba de însuşi consimţămîntul statului, se admite
că autoritatea constituţională cea mai înaltă să intervină. In toate cazurile, cel care
ratifică este parlamentul, în statele autoritare sau cu sistem prezidenţial, şeful de
stat sau organul executiv ratifică singur, iar parlamentul, dacă intervine, o face
ulterior pentru a-şi da aprobarea.

34
 În sistemul în care ratificarea constituie opera ce cade în competenţa
executivă a Executivului, şeful statului este cel care ratifică singur tratatele. Acest
sistem, altădată propriu monarhiilor absolute, corespunde regimului monarhic şi a
apărut în epoca contemporană ca o practică temporară, în regimurile autoritare,
bazate pe primordialitatea juridică şi politică a Executivului: în Italia fascistă şi
Germania nazistă.
În sistemul competenţei exclusive a Legislativului ratificarea tratatului se
face de organul legislativ şi este caracteristic statelor care practică guvernarea prin
parlament (acesta a fost sistemul Turciei în perioada 1924-1960, Marea Adunare
Naţională de la Ankara fiind singura competenţă pentru a încheia tratate
internaţionale).
Sistemul оmpărţirii competenţei Executivului şi Legislativului constituie
regula generală, în cele mai multe state45. În această privinţă, trebuie făcută
distincţie între statele europene, rămase în ansamblu fidele regimului parlamentar
şi statele americane, în care se practică regimul prezidenţial. Un loc special este
rezervat pentru regimul elveţian care oferă o rezolvare considerată originală.
Regimul parlamentar, cunoscut în ţările cu regim parlamentar, din care şi
Republica Moldova, urmează formula franco-belgiană, care, оşi regăseşte originea
în art. 68 din Constituţia belgiană din 1831, text care a constituit un model pentru
multe constituţii europene. In general, actul ratificării emană de la executiv, dar se
prevede obligaţia de a se obţine autorizarea parlamentului pentru ratificare.
Guvernul trebuie să depună proiectul de lege care autorizează ratificarea sau
aprobarea şi numai după votarea legii, poate interveni ratificarea de către
preşedintele republicii sau aprobarea de către guvern. Regimul se prezintă sub două
variante: una care implică intervenţia obligatorie a parlamentului, fie pentru toate
tratatele (sistem introdus în 1922 în Olanda şi în 1963 în Turcia), fie numai pentru
unele dintre ele, considerate ca deosebit de importante. Cealaltă, aplicată în Franţa
şi Anglia, este mai răspîndită. Aprobarea parlamentului este necesară pentru
tratatele a căror aplicare cere o modificare sau extrădare, pentru tratatele impunînd

45
0. Balan, E. Serbenco, op.cit, p.241.
35
o obligaţie financiară şi pentru tratatele imlicînd cedarea de teritoriu. Practica
contemporană, aşa cum a fost instaurată în 1924, a dus la generalizarea intervenţiei
parlamentare cu privire la cea mai mare parte a tratatelor importante din punct de
vedere politic (fiind depuse la parlament în decurs de 3 săptămîni de la data
semnării).
În Constituţia americană se prevede votarea cu majoritatea de 2/3 a Senatului
pentru ratificarea tratatelor. Această dispoziţie face ratificarea nesigură, atunci cînd
compoziţia Senatului SUA este astfel că o majoritate de 2/3 este greu de întrunit.
De aceea, s-au introdus în practică procedurile de acceptare sau aprobare, care sunt
la dispoziţia şefului statului, uneori cu participarea adunărilor politice, care scapă,
în orice caz, prescripţiilor foarte stricte cu privire la ratificare, conţinute în
Constituţie.
În sistemul francez, art. 53 din Constituţia de la 4 octombrie 1958 prevede:
„tratatele de pace, tratatele de comerţ, tratatele sau acordurile referitoare la
organizaţii internaţionale, cele prin care se angajează finanţele şi cele prin care se
modifică dispoziţiile de natură legislativă, cele referitoare la starea persoanelor,
cele care comportă cedare, schimb sau adjuncţiuni de teritoriu, nu pot fi ratificate
sau aprobate decât în virtutea unei legi”46.
Regimul Elveţian. Originalitatea sistemului elveţian constă în faptul că, după
modificarea din 1921 a Constituţiei, tratatele încheiate pe o durată nedeterminată
sau mai mare de 15 ani, pot fi supuse adoptării sau respingerii poporului, dacă
cererea pentru această procedură este făcută de 30000 cetăţeni sau de 8 cantoane.
Pînă acum, au fost supuse referendumului 2 tratate (Convenţia franco-elveţiană din
1921, prin care se desfiinţau zonele libere - respinsă, şi Convenţia italiano-
elvetiană din 1957 referitor la utilizarea forţei hidraulice - aprobată).
Ratificarea, odată efectuată, declanşează multiple consecinţe. Primul şi cel
mai important efect оl constituie încheierea tratatului. Ca urmare a faptului că este
un mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat printr-un tratat, ratificarea

46
David Ruzie, op.cit., p. 21-25.
36
produce angajarea subiectului respectiv de drept internaţional, devine stat
contractant şi chiar parte (dacă tratatul a intrat în vigoare).47
Consimţămîntul exprimat prin aprobare sau acceptare. în conformitate cu
legile interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern,
tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la domenii
esenţiale ale exercitării suveranităţii statelor.
Acceptarea sau aprobarea tratatului internaţional sunt proceduri simplificate
de ratificare a acelui tratat, deoarece între ratificare şi acceptare (aprobare) a unui
tratat nu există deosebiri de fond. In general, acceptarea tratatelor internaţionale
sunt de competenţa guvernelor statelor părţi la ele.
Deci „aprobarea” şi „acceptarea” sunt alte moduri de exprimare a
consimtămîntului de a fi legat printr-un tratat.
Adoptarea denumirii de acceptare este menită să asigure un instrument cu un
caracter mai puţin formal, decât ratificarea şi astfel, să dea posibilitatea guvernelor
să concilieze procedurile complicate prescrise de dreptul intern al unor state; în
aceste condiţii, acceptarea nu permite că nu presupune un nou principiu, dar cu
greu poate fi descrisă ca o procedură distinctă.
Aderarea sau accesiunea la un tratat internaţional - este actul unilateral al
unui stat, de drept intern, prin care el оşi exprimă dorinţa şi consimţămîntul de a
deveni parte la un tratat, pe care nu 1-a semnat. Ea este o modalitate de drept
internaţional de a asigura universalitatea tratatelor internaţionale importante.
Aderarea produce aceleaşi efecte juridice ca şi ratificarea unui tratat.
Convenţia privind dreptul tratatelor, din anul 1969, stabileşte că un stat poate
adera la un tratat internaţional, dacă tratatul admite acest lucru (cuprinde clauza de
aderare) sau părţile contractante ale tratatului au consimţămînt asupra posibilităţii
de aderare, sub o altă formă. Aderarea la un tratat internaţional poate fi
condiţionată de acceptarea ei de către părţile contractante ale tratatului la tratatele
care admit aderarea în mod limitat. Aderarea la tratate se referă numai la tratatele
multilaterale şi intervine în cazurile în care un stat nu a participat la negocierea şi

47
A. Bolintineanu ş.a., op.cit., p. 30
37
semnarea tratatului dar decide, ulterior să devină parte la acesta. O categorie
specială de tratate o constituie cele care nu prevăd expres clauza de aderare, dar
nici nu interzic aderarea la ele. In acest caz se consideră că este permisă aderarea la
aceste tratate internaţionale (ex.: Carta ONU).
Actul de aderare a unui stat la un tratat internaţional poate оmbrăca forma
„instrumentului de aderare” (cea mai des folosită) a unei declaraţii de aderare a
unei note de aderare. Aceste acte pot fо comunicate statului depozitar al tratatului
multilateral de primul ministru, de ministrul de externe al statului care aderă sau de
şeful misiunii sale diplomatice din statul depozitar.
Procedeul aderării are şi denumirea de accesiune, trebuie însă subliniat că
termenii de aderare şi accesiune sunt sinonimi, practica diplomatică consacrînd, la
Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, echivalenţa lor.
În funcţie de natura tratatului, aderarea se realizează prin procedura
ratificării sau aprobării.
Considerăm că nu se poate da o definiţie rigidă, în raport de care
consimţămîntul exprimat de un stat de a deveni parte la un tratat, să poată fi
calificat, cînd ratificare, cînd aderare. Esenţială ni se pare decizia părţilor
contractante şi nu conceptul prestabilit, potrivit căruia să socotim o aderare ca fiind
ratificare sau invers. Statele sunt libere să convină modul în care se poate face
participarea la un tratat, iar ceea ce ele stabilesc prin tratat, nu poate fi calificat, în
funcţie de modelul elaborat în doctrină pentru conceptul de „ratificare” sau
„aderare”. Forma de participare este stabilită de părţi, iar modalitatea fixată de
părţile originare la tratat rămîne decisivă. Modul în care se leagă prin tratate o
organizaţie internaţională.
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii
internaţionale sau între aceleaşi mijloace de exprimare a consimtămîntului:
semnarea, schimbul de instrumente constituind un tratat, actul de confirmare
formală, acceptarea, aprobarea sau aderarea, sau oricare alt mijloc convenit,
singura diferenţă se reduce la faptul că, în loc de ratificare, se foloseşte denumirea
de confirmare formală.

38
 Deci, statele pot deveni părţi la tratate:
1. prin simpla semnare;
2. semnare, sub rezerva acceptării, urmată de acceptare;
3. acceptarea (depunerea unui instrument formal la Secretariatul ONU). Acordurile
încheiate de organizaţiile internaţionale sunt, în mod frecvent, supuse aprobării
organelor plenare sau altor organe, după caz.

TEMA 8. REZERVELE LA TRATATELE INTERNAŢIONALE

Rezervele la tratatele internaţionale. Convenţia de la Viena din 1969
defineşte rezerva la un tratat ca „o declaraţie unilaterală, indiferent de cum este
redactată sau denumită, făcută de către un stat atunci cînd semnează, ratifică,
acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să
modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului în aplicarea lor acelui
stat”48.
Rezerva pe care un stat o formulează la un tratat multilateral la care
doreşte să participe reprezintă deci o particularitate pe care acel stat оşi propune să
o introducă faţă de regimul juridic general pe care tratatul respectiv оl creează între
statele părţi. Deci, dacă un stat este satisfăcut de majoritatea prevederilor tratatului,
dar nu este satisfăcut de una sau mai multe dintre clauze, poate să refuze să fie
legat de aceste clauze, consimţind la restul acordului.
Rezervele reprezintă un mecanism convenţional aplicabil doar în cadrul
tratatelor multilaterale. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei „rezerve”,
deci a intenţiei unei părţi de a exclude sau modifica efectul juridic al unor
dispoziţii, asupra cărora se convenise, echivalează cu o revenire asupra textului
tratatului stabilit deja între cele două părţi şi deci cu o iniţiativă implicită de a relua
negocierile.
Statele pot face nu numai rezerve la un tratat internaţional, ci şi „declaraţii
interpretative” nu modifică aplicarea tratatului internaţional, în întregime, între

48
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 15, art.2.
39
părţile contractante. Între rezerva la un tratat internaţional şi o declaraţie
interpretativă există următoarele deosebiri: rezerva modifică aplicarea prevederilor
tratatului, între statul rezervator şi o altă parte contractantă, care a acceptat rezerva.
Declaraţia interpretativă nu modifică aplicarea tratatului internaţional între părţile
contractante. Rezerva оşi produce efectul numai în cazul cînd ea este acceptată de
o altă parte contractantă la acel tratat. Declaraţia interpretativă nu trebuie acceptată
de o altă parte contractantă, deoarece ea nu produce efecte juridice referitoare la
aplicarea tratatului respectiv.
În ceea ce priveşte categoriile de rezerve, clasificările au în vedere, fie
criteriul momentului cînd se face rezerva, fie acela al categoriei de tratate la care
această se referă.
Din prevederile art. 23 al Convenţiei de la Viena 1969 rezultă următoarele
condiţii cu privire la formularea rezervelor: rezervele să fie exprimate în scris şi să
fie comunicate statelor contractante şi altor state care au dreptul să devină părţi a
tratatului. în cazul în care rezerva a fost formulată la semnarea tratatului, supus
ulterior ratificării, acceptării ori aprobării, această rezervă trebuie să fie
reconfirmată în mod formal de statul rezervatar, atunci cînd acesta оşi exprimă
consimţămîntul de a fi legat prin tratat.
Referitor la rezervele la tratate făcute de Republica Moldova, atunci trebuie
de menţionat că cu ocazia aderării la Convenţia europeană a drepturilor omului,
Republica Moldova nu şi-a asumat obligaţii privind aplicarea Convenţiei pe
teritoriul Transnistriei.
În concluzie, putem menţiona că încheierea tratatelor implică unele activităţi
şi proceduri care trebuie îndeplinite, într-o anumită succesiune şi coerenţă:
stabilirea celui care are calitatea de a încheia tratatul (de a negocia şi semna) şi care
sunt organele prin care se realizează acordul de voinţă al părţilor; condiţiile de fond
şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic respectiv; modul în care
se exprimă consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat; fazele prin care trece
această operaţie de încheiere a tratatelor - negocierea şi parafarea textului,
elaborarea şi autentificarea acestuia, ratificarea (aprobarea), procedura de intrare în

40
vigoare şi de înregistrare a tratatelor. Aceste proceduri au în vedere o suită de
activităţi succesive care au loc: de negociere a tratatului, de exprimare a
consimtămîntului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat şi de intrare în
vigoare a tratatului.

TEMA 9. EFECTELE TRATATELOR INTERNAŢIONALE

Intrarea în vigoare a tratatelor. Schimbul, respectiv, depunerea instrumentelor
de ratificare, de acceptare, aprobare sau de aderare constituie un moment decisiv,
în cadrul procedurii de încheiere a tratatelor, atunci cînd exprimarea
consimtămîntului de a fi legat printr-un tratat se face pe calea ratificării, acceptării,
aprobării sau aderării, deoarece decizia, luată de către organul competent într-un
stat de a angaja statul respectiv, trebuie să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi
contractante; în acest moment, se întоlnesc voinţele concordante şi are loc
încheierea tratatului.
Exprimarea consimtămîntului se realizează în două faze: în prima fază,
parlamentul sau alt organ competent decide ratificarea; în cea de-a doua fază,
această decizie se aduce la cunoştinţa celeilalte părţi contractante şi de fapt, în
acest moment se produce întоlnirea celor două voinţe contractante şi se realizează
tratatul.
Schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare este foarte important,
această procedură constituind punctul de plecare al încheierii şi al intrării în
vigoare a tratatului, precum şi momentul de la care se calculează durata sa de
valabilitate. Aducerea la cunoştinţă a actului de ratificare fie că este vorba de
tratate bilaterale sau multilaterale - are loc printr-o operaţie, care se numeşte
procedura de schimb (depunere) a instrumentelor de ratificare.
Legea RM49 prevede că tratatele internaţionale intră în vigoare, pentru
Republica Moldova, în conformitate cu modul şi termenele stabilite de tratat sau cu
acordul comun al părţilor. Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova
notifică celeilalte părţi contractante sau depozitarului tratatului internaţional

49
A se vedea Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din
24.09.1999,Monitorul Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000, art. 18.
41
îndeplinirea condiţiilor necesare intrării în vigoare a tratatului, efectuează schimbul
de documente corespunzătoare sau le transmite depozitarului.
Efectele tratatelor în ordinea internă. Tratatele prevăd obligaţii pentru state.
Cu toate acestea majoritatea tratatelor sunt destinate să producă efecte pentru
persoanele fizice şi juridice ale acestor state. Pentru a produce asemenea efecte, s-a
pus problema transformării tratatelor în norme de drept intern, aplicabile
persoanelor fizice şi juridice, mai ales în cazul în care tratatele nu sunt, potrivit
modului în care sunt redactate, direct aplicabile în dreptul intern. în teorie, această
problemă este tratată în cadrul tezelor moniste şi al celor dualiste privind
raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.
Greutăţi considerabile în această privinţă (raportul dintre dreptul intern şi
respectarea tratatelor) se observa în statele Americii Latine, Africii ş.a., care la
timpul lor au fost nevoite să suporte condiţiile de inegalitate a tratatelor încheiate
cu marile puteri.
Referitor la efectele tratatelor asupra statelor terţe, în doctrina internaţională,
în general, persistă părerea negativă, menţionînd că tratatele internaţionale obligă
doar acele state, care au participat nemijlocit la tratat.
În practică, însă, fiecare stat rezolvă problema aplicării tratatelor, în dreptul
său intern, potrivit dispoziţiilor sale constituţionale. Astfel, în unele state tratatele
sunt încorporate în dreptul intern în mod implicit, prin ratificarea lor, respectiv prin
legea de ratificare. Ele dobîndesc valoare egală legilor interne sau superioară
acestora. In alte state, tratatele nu sunt încorporate în dreptul intern prin ratificare;
pentru a face parte din dreptul intern, este necesară adoptarea unei legi care să
transpună clauzele tratatului în norme de drept intern.
În Republica Moldova, am putea menţiona că aceste criterii sunt combinate.
Conform legislaţiei Republicii Moldova dispoziţiile tratatelor internaţionale care,
după modul formulării, sînt susceptibile de a se aplica în raporturile de drept fără
adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct
aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar ale Republicii Moldova. Pentru

42
realizarea celorlalte dispoziţii ale tratatelor, se adoptă acte normative
corespunzătoare.
Potrivit Convenţiei de la Viena, un stat parte nu poate invoca prevederile
dreptului său intern pentru a justifica neîndeplinirea unui tratat.98 De aceea, fiecare
stat are obligaţia de a lua măsuri pentru a pune legislaţia sa în conformitate cu
tratatul. În practică, unele state care nu adoptă principiul încorporării implicite a
tratatelor, pînă la adoptarea de legi exprese de încorporare, aplică prezumţia
concordanţei, conform căreia parlamentul ţării nu adoptă legi care să contravină
tratatelor internaţionale ratificate de statul respectiv, ceea ce în esenţă duce tot la
interpretarea legii în conformitate cu tratatul. Interpretarea conformă cu tratatul şi
prezumţia că nu se adoptă legi contrare tratatului pot permite temporar şi parţial
evitarea unor neconcordanţe între tratat şi aplicarea legilor. Ele vizează mai ales
tratatele existente la data adoptării legii sau a aplicării ei. Este dificil a aplica
interpretarea concordantă sau prezumţia concordanţei pentru legi sau prevederi ale
lor, care conţin clauze exprese dificil de conciliat cu tratatul. În acest caz, pentru
statele care nu adoptă principiul încorporării implicite a tratatelor, singura soluţie
rămîne adoptarea de legi sau dispoziţii conforme cu tratatul”.
În ceea ce priveşte efectele tratatelor încheiate de Republica Moldova,
potrivit Constituţiei statul moldovean se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele
la care este parte. În domeniul drepturilor omului, se merge mai departe,
prevăzîndu-se că în caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile
ei interne, prioritate au reglementările internaţionale. Totodată Constituţia prevede
că intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare
Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia.50
Respectare cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul
internaţional. Este unul din principiile de drept internaţional cele mai vechi şi mai
importante pentru dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate între state.51

50
Constituţia R.M., art.4, 8.
51
Ion Diaconu, op.cit.,p.317; A. Burian, Principiul egalităţii suverane în sistemul relaţiilor internaţionale, Legea şi
Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, Nr. 4, 2004, p. 5-6
43
 Printre documentele de drept internaţional care au consacrat acest principiu,
menţionăm Protocolul de la Londra din 17 ianuarie 1871, conform căruia
reprezentanţii puterilor participante „recunosc că există un principiu esenţial al
dreptului internaţional potrivit căruia nici o putere nu se poate dezlega de
angajamentele unui Tratat, nici nu-i poate modifica stipulaţiile, decât în urma
asentimentului părţilor contractante, printr-o înţelegere amicală”. Conform
preambulului la Pactul Ligii Naţiunilor, părţile contractante afirmau că „este
necesar să fie respectate riguros prescripţiile dreptului internaţional şi să fie
respectate cu scrupulozitate obligaţiile convenţionale”. Carta Naţiunilor Unite se
referă în preambulul său la crearea condiţiilor necesare pentru „respectarea
obligaţiilor născute din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional” şi prevede
în art.2 paragraf. 2 că „membrii Organizaţiei trebuie să îndeplinească cu bună
credinţă obligaţiile pe care le-au asumat în virtutea prezentei Carte”.
În documentele adoptate în cadrul ONU, menţionăm includerea acestui
principiu în Declaraţia din 1970 asupra principiilor dreptului internaţional privind
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei ONU.
Este recunoscută în primul rînd, norma pacta sunt servanda, care se referă la
îndatorirea de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile decurgînd din tratatele
internaţionale. în legătură cu aceasta Convenţia de la Viena 1969 prevede că „Orice
tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credinţă”.52
De asemenea, Convenţia prevede că un stat nu poate să invoce prevederile
dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această prevedere
trebuie pusă şi în legătură cu raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional,
pe care multe sisteme de drept оl soluţionează în sensul priorităţii reglementărilor
internaţionale, precum şi Republica Moldova, după cum s-a menţionat anterior.
Numeroase alte prevederi ale Convenţiei din 1969 reflectă principiul respectării cu
bună credinţă a tratatelor. Este vorba, desigur, de tratatele care sunt licite, respectiv
care sunt conforme cu principiile şi normele general-recunoscute ca norme
imperative ale dreptului internaţional.

52 104
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 26.
44
 Neretroactivitatea şi aplicarea concurentă a tratatelor. În domeniul aplicării
tratatelor, regula generală constă în faptul că dispoziţiile unui tratat nu leagă un stat
parte cu privire la un act sau fapt anterior datei de intrare în vigoare a tratatului.
Mai exact, principiul neretroactivităţii se aplică şi tratatelor, exceptînd cazurile în
care statele atribuie un efect retroactiv tratatului în cauză.53
Încheierea unui număr tot mai mare de tratate creează posibilităţi sporite de
apariţie a unor conflicte între tratatele succesive avînd acelaşi obiect şi cu un
conţinut diferit. Astfel de conflicte sunt mai frecvente la tratatele multilaterale, dar
ele pot apărea şi la cele bilaterale. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, practica
convenţională conţine uneori prevederi de reglementare a raporturilor între tratatele
succesive. Astfel, în această privinţă, tratatele mai importante prevăd că în caz de
conflict între prevederile ce le instituie şi acelea ale unui alt tratat vor prevala
dispoziţiile sale.54
Alte tratate inserează clauze care declară tratatul compatibil cu tratatele
încheiate anterior sau cu cele ce se vor încheia în viitor. De exemplu Convenţia
asupra mării libere 1958, prevede că dispoziţiile convenţiei nu aduc atingere
convenţiilor sau altor acorduri internaţionale în vigoare în raporturile între statele
părţi la aceste convenţii sau acorduri 55.
Avînd în vedere practica internaţională, Convenţia din 1969 în art.30 a
consacrat unele reguli generale privind aplicarea tratatelor succesive. Astfel, la
baza soluţiilor adoptate de art.30 sunt situate anumite criterii printre care:
a) prioritatea relativă a normelor contradictorii;
b) distincţia între tratate multilaterale care vizează relaţiile bilaterale şi cele
de tip „integral” sau „independent”
c) regulile stabilite în Convenţie au un caracter supletiv, în sensul că se aplică
numai dacă tratatele în cauză nu conţin reguli de rezolvare a conflictului dintre ele.
Convenţia din 1969 în art.30 proclamînd preeminenţa art. 103 din Carta ONU
asupra obligaţiilor statelor membre asumate prin alte tratate, stabileşte două reguli

53
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, oop.cit., p.237
54
Carta ONU, art. 103
55
Convenţia asupra mării libere, 1958, art. 30.
45
principale: 1. cînd un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau
posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt, dispoziţiile
acestuia se vor aplica cu precădere; 2. cînd toate părţile la tratatul anterior sunt
părţi şi la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat sau ca aplicarea sa să fi
fost suspendată, tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile
sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior.
Aplicarea tratatelor asupra teritoriului statelor-părţi la tratatul internaţional. In
principiu, un tratat se aplică pe teritoriul sau cu privire la teritoriul părţilor
contractate. în alte cazuri însă, se poate aplica, numai pe o parte a teritoriului lor
sau poate avea chiar o aplicare „ultra teritorială”, adică să se aplice asupra
teritoriului unor state terţe (Tratatul de la Versailles 1919, art. 109-114). Ca regulă
generală, tratatul internaţional produce efecte pe ansamblul teritoriului supus
suveranităţii sale de stat. Există, prin urmare, o coincidenţă totală între sfera de
aplicare în spaţiu a tratatului şi întinderea teritorială asupra căreia un stat оşi
exercită suveranitatea, jurisdicţia sa teritorială.
Aceasta este o consecinţă a ideii că, în lipsa unei stipulaţii contrare, un
angajament are efect asupra întregii ordini juridice care este delimitată, în cazul
unui stat, de teritoriul pe care el оşi exercită jurisdicţia, iar în cazul unei organizaţii
internaţionale, în raport de organele şi activităţile acesteia. Există o categorie de
tratate, pentru care problema efectelor în spaţiu nu se pune, deoarece, din cauza
obiectului lor, nu sunt, prin natura lor, destinate aplicării teritoriale (un tratat de
conciliaţiune); dar cea mai mare parte a tratatelor se aplică totuşi, prin raportarea la
teritoriu şi atunci, în măsura în care nu s-a stabilit, se pune problema de a şti care
este cоmpul de aplicaţiune.
O întreagă categorie de tratate au ca obiect specific însuşi teritoriul, pentru
diferitele scopuri: definirea sferei teritoriale a suveranităţii statului (tratatele de
pace, cu clauzele lor teritoriale), reglementarea activităţilor în zona de frontieră
(convenţiile privind traficul de frontieră, circulaţia peste frontieră), stabilirea unei
condiţii juridice speciale pentru teritoriul respectiv (demilitarizare, neutralizare,
servitute internaţională).

46
 Tratatul poate conţine clauze limitînd aplicarea teritorială şi lasă statului -
parte la tratat, dreptul de a determina, el, teritoriile care vor fi supuse tratatului
(clauza colonială) ori subordonează extinderea tratatului consimtămîntului dat de
autorităţile locale care posedă competenţe în domeniul tratatului (clauza
federală).56
Prin urmare, aplicarea teritorială, chiar dacă constituie principiul, aceasta nu
are un caracter absolut şi comportă unele excepţii.
Este posibil ca sfera de aplicare a unui tratat să exceadă teritoriul de stat sau
teritoriul metropolitan al statelor contractante, înglobînd teritorii nesupuse
suveranităţii acelui stat (cazul Franţei şi a Principatului Monaco).
În cazul teritoriilor de peste mare, este posibil ca tratatul să nu se aplice
dependenţelor insulare ale statului, chiar dacă acestea nu sunt dependenţe coloniale
(Tratatul de la Versailles - Peace Treaty Act 1919, nu a fost extins la insulele
anglo-normande, decât în 1935, cu ocazia aplicării sancţiunilor economice contra
Italiei).
În concluzie, am putea spune că, în trecut, problema aplicării teritoriale a
tratatelor prezenta un interes practic evident, căci de obicei tratatele conţineau aşa
numita clauză colonială, potrivit căreia tratatul nu se plică pe teritoriul coloniilor
decât dacă statul parte metropolă făcea o declaraţie expresă în acest sens. In
prezent, chiar dacă textele unor tratate nu conţin asemenea clauze, unele state
formulează la ratificare declaraţii cu privire la neasumarea de obligaţii privind părţi
ale teritoriului lor care nu se află sub controlul guvernului central. Este cazul
Ciprului cu privire la Ciprul de Nord şi al Republicii Moldova cu privire la
Transnistria, cu ocazia aderării la Convenţia Europeană a drepturilor omului.

TEMA 10. MODIFICAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE.

După intrarea în vigoare a unui tratat, pot interveni evenimente de natură să
modifice întinderea aplicării lui, în forma în care a fost încheiat, ori chiar să ducă la
încetarea efectelor lui. încetarea unui tratat, spre deosebire de nulitate, înseamnă că,

56
A.Bolintineanu, A.Năstase, BAurescu, op.cit, p. 38-35.
47
de la data la care tratatul respectiv nu mai este în vigoare, el nu mai produce efecte.
Efectele care s-au produs anterior încetării tratatului, s-au produs în virtutea
acestuia şi nu sunt puse în discuţie, dar pentru viitor, aceste efecte nu se mai pot
produce, pentru că temeiul lor juridic a încetat să mai existe. Nulitatea înseamnă
lipsă de validitate şi aceasta exclude producerea de efecte57.
Modificarea sau amendarea tratatelor Astfel, un tratat poate fi modificat prin
acord între părţi; în ceea ce priveşte tratatele bilaterale , este vorba practic de un
nou tratat, încheiat între aceleaşi părţi contractante, care este supus normelor
privind încheierea tratatelor, dacă tratatul modificat nu prevede norme speciale de
modificare. In general, este urmată o procedură paralelă celei parcurse pentru
încheierea tratatului modificat, cerinţă impusă de normele dreptului constituţional
al fiecărui stat parte. Statele pot însă recurge la forme simplificate de încheiere a
acordului de modificare, mai ales dacă prevederile supuse modificării au caracter
procedural ori sunt de mai mică importanţă.
În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, Convenţia de la Viena cuprinde
norme mai detaliate, care vizează mai ales egalitatea statelor părţi în procesul de
examinare şi adoptare a acordului de modificare a tratatului multilateral. Astfel,
Convenţia prevede că orice propunere care tinde să amendeze un tratat multilateral
în relaţiile dintre toate statele părţi - pentru acest caz Convenţia foloseşte noţiunea
de amendament - trebuie să fie notificată tuturor statelor contractante şi fiecare din
ele are dreptul să ia parte la decizia cu privire la propunerea respectivă, ca şi la
negocierea şi la încheierea oricărui acord care are ca scop amendarea tratatului.
Dacă totuşi un stat parte la tratatul multilateral nu acceptă amendamentul, el nu
este obligat prin acesta; între el şi celelalte state părţi la tratatul multilateral, acest
tratat rămâne în vigoare în forma sa neamendată.58

TEMA 11. ÎNCETAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

Orice stat poate deveni parte la tratatul multilateral, în forma sa amendată,
statul respectiv este considerat parte la tratatul modificat faţă de statele părţi la

57
Ioan M. Anghel, Dreptul tratatelor, voi. II, p.919
58
A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, op.cit, p. 44
48
acesta şi parte la tratat în forma sa iniţială, faţă de statele părţi care nu au acceptat
amendamentul, dacă în momentul ratificării acesta nu şi-a exprimat o altă
intenţie.59
Este încă o aplicare a normelor de bază privind autonomia de voinţă a
părţilor şi relativitatea tratatelor. Convenţia de la Viena din 1969 foloseşte noţiunea
de modificare, pentru cazul în care două sau mai multe state părţi la un tratat
multilateral încheie un acord pentru a modifica tratatul multilateral numai în
raporturile dintre ele. Convenţia tratează însă în mod restrictiv această posibilitate.
O asemenea modificare poate interveni, potrivit articolului 41 din Convenţie, dacă
tratatul însuşi prevede în mod expres o asemenea posibilitate. Dacă tratatul nu o
interzice, ea poate interveni cu condiţia de a nu aduce atingere nici exercitării de
alte state părţi a drepturilor decurgând pentru ele din tratat, nici executării
obligaţiilor lor şi de a nu viza o prevedere a tratatului multilateral de la care
derogarea ar fi incompatibilă cu realizarea efectivă a obiectului şi scopului
tratatului luat în ansamblu. Fără a nega în întregime asemenea modificări,
Convenţia de la Viena urmăreşte să protejeze drepturile şi obligaţiile create pentru
toate statele părţi prin tratatul multilateral, în acest scop, se prevede notificarea, de
către statele părţi care doresc să modifice tratatul multilateral în relaţiile dintre ele,
a celorlalte state părţi asupra intenţiei lor de a încheia acordul de modificare şi a
modificărilor pe care acesta le-ar aduce tratatului. In acest context se situează şi
revizuirea tratatelor125, care de regulă duce la încheierea unui nou tratat. Noul tratat
poate modifica parţial tratatul anterior sau оl poate înlocui în întregime, deci duce
la încetarea lui.
Procedura revizuirii poate fi prevăzută în tratat sau poate să intervină la
iniţiativa unui stat parte. De regulă, presupune acordul tuturor părţilor. Se pot
încheia însă noi tratate numai între unele părţi, cu condiţia să nu fie incompatibile
cu realizarea efectivă a obiectului şi scopului primului tratat şi să nu aducă atingere
drepturilor celorlalte state părţi. în domeniul tratatelor multilaterale, se ajunge

59
Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Editura ALL BECK, Bucureşti 2002, p. 74
49
adesea la tratate succesive, fiecare stat parte rămânând legat faţă de celelalte state
printr-unul din aceste tratate, la care şi ele sunt părţi.
Suspendarea aplicării tratatelor. Aplicarea unui tratat poate fi suspendată în
conformitate cu prevederile sale sau prin consimţământul părţilor. Suspendarea
poate interveni faţă de toate statele părţi sau faţă de un anumit stat parte.60
Suspendarea poate avea loc şi printr-un tratat ulterior, dacă acesta prevede în
mod expres suspendarea tratatului anterior sau se stabileşte că aceasta a fost
intenţia părţilor.
Pentru ca tratatul să fie suspendat faţă de toate statele părţi, este necesar
consimţământul tuturor, în ceea ce priveşte suspendarea faţă de un stat parte,
aceasta poate avea loc potrivit prevederilor tratatului sau cu acordul tuturor statelor
părţi, inclusiv al celui în cauză. în acelaşi timp, însă, două sau mai multe state părţi
la un tratat multilateral pot să încheie un acord, pentru a suspenda temporar între
ele aplicarea prevederilor tratatului, dacă acesta prevede posibilitatea unei
asemenea suspendări. în cazul în care suspendarea nu este interzisă, un asemenea
acord poate fi încheiat cu condiţia ca suspendarea în cauză să nu aducă atingere
nici exercitării de alte state a drepturilor decurgând pentru ele din tratat, nici
executării obligaţiilor lor şi să nu fie incompatibilă cu scopul şi obiectul tratatului.
Ca şi în cazul modificării clauzelor unui tratat multilateral printr-un acord
interese, statele părţi care doresc să suspende aplicarea dispoziţiilor unui tratat
trebuie să notifice celorlalte state părţi intenţia lor. 61
Suspendarea aplicării unui tratat liberează părţile între care aplicarea este
suspendată de obligaţia de a executa tratatul în relaţiile dintre ele, pe perioada
suspendării, fără a afecta în alt mod relaţiile juridice stabilite între părţi prin tratat.
Pe perioada suspendării, părţile trebuie să se abţină de la orice acte care ar crea
obstacole în calea reluării aplicării tratatului.
Un tratat poate să înceteze în primul rând conform prevederilor sale. Aceasta
poate să fie la un termen prestabilit, dar tratatul poate prevede şi alte оmprejurări.
Tratatul poate să înceteze şi prin executarea obiectului său, de exemplu construirea

60
Pierre-Marie Dupuy, op.cit., p. 291-292
61
Stelian Scăunaş, op.cit, p. 76
50
unui obiectiv industrial şi efectuarea tuturor prestaţiilor prevăzute. În aceeaşi
ordine de idei, retragerea unui stat parte dintr-un tratat, deci stingerea tratatului faţă
de acesta - poate avea loc conform prevederilor tratatului. Atât stingerea tratatului
faţă de toate statele părţi, cât şi retragerea unui stat parte, pot avea loc oricând, prin
consimţământul tuturor statelor părţi.
În legătură cu retragerea anumitor state părţi dintr-un tratat multilateral, s-a
pus problema dacă, prin scăderea numărului statelor părţi sub numărul necesar
pentru intrarea în vigoare a acestui tratat, acesta оşi încetează valabilitatea. Soluţia
dată de Convenţia de la Viena este una de eficienţă practică, în sensul că tratatul nu
încetează decât dacă el prevede în mod expres acest lucru62.
Un tratat poate înceta şi prin încheierea de către toate statele părţi a unui alt
tratat care reglementează aceeaşi materie, dacă din tratatul ulterior sau din intenţia
părţilor rezultă că materia respectivă trebuie să fie reglementată prin noul tratat sau
dacă prevederile noului tratat sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior, într-
o asemenea măsură, încât este imposibilă aplicarea simultană a ambelor tratate.
Stingerea unui tratat liberează părţile de obligaţia de a continua executarea
lui, fără a aduce atingere unui drept, unei obligaţii sau unei situaţii juridice ale
părţilor create prin executarea tratatului înainte ca acesta să înceteze. Stingerea
unui tratat poate să aibă loc şi prin anulare132. Anularea unui tratat poate să
intervină ca urmare a apariţiei unei noi norme imperative a dreptului internaţional,
în acest caz, obiectul tratatului încetează de a mai fi licit şi tratatul este lovit de
nulitate. Potrivit normelor dreptului internaţional, tratatele al căror obiect este, în
momentul încheierii lor, contrar unei norme imperative, sunt nule ab initio. In cazul
unui tratat care devine nul şi încetează ca urmare a apariţiei unei noi norme
imperative, cu care este în conflict, încetarea tratatului liberează părţile de obligaţia
de a continua executarea lui, dar nu aduce atingere nici unui drept, nici unei
obligaţii ori situaţii juridice a părţilor, create prin executarea tratatului înaintea
încetării lui; asemenea drepturi, obligaţii şi situaţii nu pot să fie însă menţinute în
continuare, în măsura în care însăşi menţinerea lor este în contradicţie cu noua

62
Convienţia de la Viena 1969, art. 55
51
normă imperativă. Dreptul internaţional combină, în acest caz, protecţia valorilor
importante ai căror expresie sunt normele imperative de la care nici o derogare nu
este posibilă, chiar dacă este vorba de tratate încheiate anterior formării unei noi
norme imperative, şi neretroactivitatea aplicării normelor dreptului internaţional.
De asemenea, anularea unui tratat poate interveni ca urmare a constatării
unui viciu de consimţământ, conform prevederilor Convenţiei de la Viena
(încălcarea competenţei de a încheia tratate în numele unui stat, eroarea, dolul,
coruperea reprezentantului statului, constrângerea asupra reprezentantului statului
ori asupra statului ca atare). In aceste cazuri, nulitatea tratatului este stabilită prin
procedura de pretenţii şi răspunsuri între state, conform articolului 65 al Convenţiei
de la Viena sau potrivit unei proceduri de conciliere, prevăzută în articolul 66 (b) şi
în anexa la Convenţie. Constatarea nulităţii unui tratat în aceste cazuri are ca efect
încetarea valabilităţii acestuia.
Constatăm că unele din cauzele de nulitate a tratatelor sunt şi acte ilicite
internaţionale - doi, corupţie, diversele forme de constrângere exercitate asupra
statului sau a reprezentantului său, ca şi includerea în tratat a unor prevederi
contrare unei norme imperative. Instituţia nulităţii tratatelor încheiate în aceste
condiţii este, de aceea, şi o formă a sancţiunii decurgând din răspunderea
internaţională pentru acte ilicite, o expresie a normei potrivit căreia un act contrar
dreptului internaţional nu trebuie să producă efecte juridice.
Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate - absolută şi relativă -
având regimuri juridice distincte,
a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui consimţământ a
fost viciat şi poate fi acoperită ulterior prin confirmare de către acelaşi stat. Se
sancţionează cu nulitate relativă viciile de consimţământ rezultând din: încălcarea
dispoziţiilor dreptului intern al statului privind competenţa de a încheia tratate, din
eroare, doi, sau coruperea reprezentantului statului.
b) Nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din
constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului său şi tratatele
contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice

52
parte la tratat şi chiar din oficiu, de către o instanţă internaţională. Nulitatea
absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Suspendarea sau încetarea tratatului poate săfie consecinţa voinţei părţilor
sau poate să independent de voinţa acestora.
Încetarea unui tratat ca urmare a voinţei părţilor poate să ntervină ca efect al
următoarelor cauze:
a) dacă a fost încheiat pe durată determinată;
b) ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a uneia din părţi, prin denunţare
sau retragere, dacă aceste modalităţi sunt expres prevăzute în textul tratatului sau
sunt acceptate de către toate celelalte părţi;
c) în mod tacit, ca urmare a încheierii între aceleaşi părţi a unui nou tratat având
acelaşi obiect şi care este incompatibil cu tratatul anterior.
Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voinţa părţilor intervine
în situaţii care fac imposibilă executarea lor:
a) ca urmare a dispariţiei totale şi permanente a obiectului său, a părţilor
tratatului, ca subiecte de drept internaţional (caducitatea tratatului),
b) ca efect al schimbării fundamentale a оmprejurărilor, care au determinat
încheierea tratatului, dacă aceasta afectează în mod esenţial baza consimţământului
statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea tratatului).
c) ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare şi războiul (încetare sau
suspendare); în cazul ruperii relaţiilor diplomatice, relaţiile consulare între părţile
beligerante pot continua.;
d) constatarea nulităţii unui tratat (încetarea tratatelor).
Imposibilitatea executării tratatului
Un tratat poate să înceteze ca urmare a dispariţiei ori a distragerii definitive
a unui obiect indispensabil executării lui; în acest caz, executarea devine
imposibilă. Dacă imposibilitatea este temporară, ea are ca urmare suspendarea
aplicării tratatului pe perioada respectivă.
Imposibilitatea executării trebuie să fie invocată de unul din statele părţi; un
stat parte nu poate însă invoca imposibilitatea de executare, dacă aceasta rezultă

53
dintr-o încălcare de către el a unei obligaţii decurgând din tratat sau dintr-o altă
obligaţie internaţională faţă de orice altă parte la tratat.
Şi în acest caz, constatarea imposibilităţii executării tratatului este supusă
procedurii de comunicări între părţi si, în caz de dezacord, procedurii de conciliere
prevăzută în Convenţia de la Viena din 1969.
Schimbarea fundamentală a оmprejurărilor (rebus sic stantibus). O altă cauză care
poate fi invocată pentru încetarea efectelor unui tratat este schimbarea
fundamentală a оmprejurărilor, denumită adesea în doctrină rebus sic stantibus136
Este vorba de o schimbare fundamentală a оmprejurărilor faţă de cele care existau
în momentul încheierii tratatului şi care nu a fost prevăzută de părţi.
Un stat poate invoca o asemenea schimbare fundamentală a оmprejurărilor
numai dacă existenţa acestor оmprejurări a constituit o bază esenţială a
consimţământului părţilor de a se angaja prin acest tratat şi dacă această schimbare
modifică radical obligaţiile care rămân de executat conform tratatului. O asemenea
schimbare fundamentală nu poate fi invocată pentru a înceta un tratat ori a se
retrage din acesta, dacă este vorba de un tratat de frontieră sau dacă schimbarea
rezultă dintr-o încălcare, de către partea care o invocă, a unei obligaţii decurgând
din tratat ori a unei alte obligaţii internaţionale faţă de o altă parte la tratat.
În doctrină, rebus sic stantibus a fost mult timp considerată o clauză tacită,
care ar fi implicită în toate tratatele. În prezent, ea este acceptată ca o normă
cutumiară a dreptului internaţional.
Prevederile Convenţiei de la Viena sunt foarte prudente în ceea ce priveşte
condiţiile invocării schimbării fundamentale a оmprejurărilor, pentru a înceta un
tratat sau a suspenda aplicarea lui. Ele оmbină preocuparea pentru stabilitatea
raporturilor convenţionale, respectarea principiului pacta sunt servanda, pentru
stabilitatea frontierelor existente, ca şi pentru respectarea integrităţii consimţămân-
tului statelor părţi şi respectarea principiului bunei credinţe, încălcarea substanţială
a tratatului.63

63
Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 287
54
 Prin încălcare substanţială a unui tratat , denumită şi excepţie de neexecutare,
se înţelege o respingere a întregului tratat, neautorizată conform normelor dreptului
internaţional, sau o încălcare a unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea obiectului
şi scopului tratatului.
O parte poate să invoce încălcarea substanţială a unui tratat bilateral de către
cealaltă parte, ca motiv pentru încetarea tratatului sau suspendarea aplicării lui, în
totalitate sau în parte.
În ceea ce priveşte tratatele multilaterale, încălcarea unei prevederi esenţiale
de către un stat parte îndreptăţeşte celelalte state părţi, acţionând prin acord
unanim, să înceteze tratatul ori să-i suspende aplicarea în totalitate sau parţial, fie
în relaţiile între ele şi statul care a comis încălcarea, fie între toate statele părţi. De
asemenea, într-un asemenea caz, un stat parte special afectat prin încălcare poate să
o invoce ca motiv pentru suspendarea aplicării tratatului în întregime sau parţial în
raporturile dintre el şi statul autor al încălcării. Orice stat parte la tratat, altul decât
statul care 1-a încălcat, poate să invoce încălcarea ca motiv pentru a suspenda
aplicarea tratatului în ceea ce-1 priveşte, în totalitate sau parţial, dacă prin natura
acestui tratat o încălcare substanţială a prevederilor sale de, către o parte modifică
în mod radical situaţia fiecăreia din părţi cu privire la executarea ulterioară a
obligaţiilor decurgând din tratat.
Desigur, aceste norme au un caracter general; fiecare tratat poate să conţină
norme specifice pentru cazul încălcării prevederilor sale; aceste norme au
prioritate, fiind lex specialis a părţilor.
Normele referitoare la suspendarea în totalitate sau în parte, ori încetarea
unui tratat multilateral, faţă de statul care a produs o încălcare substanţială, nu se
aplică în cazul tratatelor şi prevederilor acestora cu caracter umanitar, mai ales al
celor care exclud orice formă de represalii faţă de persoanele protejate prin aceste
tratate. Acest text pare să se refere numai la tratatele privind protecţia victimelor
conflictelor armate. Acelaşi raţionament este valabil însă şi pentru tratatele privind
drepturile şi libertăţile, fundamentale ale omului, deoarece, ca şi tratatele cu
caracter umanitar, ele conţin obligaţii în favoarea persoanei umane şi nu sunt

55
supuse condiţiei reciprocităţii; încălcarea de către un stat parte a unui astfel de
tratat faţă de un număr de persoane, cetăţeni ai săi ori ai altui stat parte, nu justifică
încălcarea de către un alt stat parte a tratatului, deci nerespectarea drepturilor
lomului faţă de alte persoane.
În ceea ce priveşte alte tratate, suspendarea sau încetarea lor, ca urmare a
(unei încălcări substanţiale, acţionează ca sancţiune faţă de statul care a produs
încălcarea substanţială. Este sancţiunea specifică dreptului tratatelor, care nu
înlătură răspunderea internaţională pentru actul ilicit comis, conform normelor
specifice acestei instituţii. Este şi o aplicare a principiului general al reciprocităţii,
liberând statul victimă a încălcării substanţiale de obligaţia de a respecta obligaţiile
convenţionale faţă de statul vinovat de încălcare.
Alte cauze de încetare a tratatelor. Denunţarea unui tratat este actul unilateral
prin care un stat pune capăt unui tratat, declarând că nu se mai consideră legat prin
acesta.140
Dacă un tratat nu conţine prevederi referitoare la stingerea sa şi nu prevede
posibilitatea denunţării, el poate fi denunţat numai dacă ,se stabileşte că a fost
intenţia statelor părţi să admită posibilitatea unei denunţări sau dacă dreptul de
denunţare poate fi dedus din natura tratatului.
Denunţarea unui tratat bilateral de către un stat parte are ca efect stingerea
tratatului.141 Denunţarea unui tratat multilateral are ca efect retragerea statului care-
1 denunţă din rândul statelor părţi, tratatul rămânând în vigoare între statele care nu
1-au denunţat.142 Pentru a proteja drepturile celorlalte state părţi, Convenţia de la
Viena cere statului care doreşte să denunţe un tratat să notifice intenţia sa de a
denunţa cu cel puţin 12 luni înainte. In cazul denunţării unui tratat multilateral sau
al retragerii din acesta a unui stat, de la data când denunţarea ori retragerea sunt
efective, statul respectiv şi celelalte state părţi sunt liberate de obligaţia de a
continua aplicarea tratatului în relaţiile acestui stat cu celelalte state părţi, fără a se
aduce atingere unui drept, unei obligaţii sau unei situaţii juridice create prin
executarea tratatului, înainte de denunţare sau retragere. Ruperea relaţiilor
diplomatice sau consulare între statele părţi la un tratat nu are efecte asupra

56
relaţiilor juridice stabilite între părţi prin tratat, deci nu determină încetarea
acestuia, decât în măsura în care existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare este
indispensabilă pentru aplicarea tratatului.143 încetarea calităţii de subiect de drept
internaţional a uneia din părţi poate să ducă la încetarea valabilităţii unor tratate,
conform normelor succesiunii statelor; este vorba îndeosebi de tratatele politice, pe
care noile state de regulă nu le preiau. 64
Războiul duce la încetarea marii majorităţi a tratatelor (cu excepţia celor
privind protecţia victimelor conflictelor armate); unele tratate pot fi suspendate pe
perioada războiului, ca de exemplu cele din domeniul poştei, transporturilor
feroviare, telecomunicaţiilor. După război, statele în cauză decid ce tratate rămân
în vigoare.
În concluzie, am putea spune că, cauzele de încetare a tratatelor
internaţionale le constituie diversele evenimente sau оmprejurări, politice sau
juridice, care fac ca angajamentelor pe care aceste tratate le conţin, efectelor pe
care le produc, să li se pună capăt, fie în baza tratatelor înseşi, fie pe calea anumitor
proceduri, admise şi reglementate de dreptul internaţional. Stabilitatea tratatelor
este esenţială pentru asigurarea securităţii internaţionale. Dar, nefiind imuabile cu
orice preţ, tratatele pot fi anulate, modificate sau abrogate, însă nu într-un mod
arbitrar, cu încălcarea normelor imperative ale dreptului internaţional sau a
procedurii convenite de părţi. Pentru a avea loc anularea, modificară, încetarea sau
suspendarea unui tratat, trebuie să survină оmprejurări bine justificate, recunoscute
ca temei în dreptul internaţional.

TEMA 12. INTERPRETAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire
a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluţionării
unor cauze. Problematica interpretării dreptului este deosebit de complexă şi ea
cuprinde întrebări ca: în ce ipoteze ale normelor juridice se încadrează o situaţie de
fapt? Care este sensul deplin al voinţei legiuitorului exprimată în norma juridică?

64
Ion M. Anghel, Subiectele de drept internaţional. Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 276-277
57
Ce înţeles au termenii şi expresiile folosite de legiuitor? Sunt acestea aplicabile sau
nu unor оmprejurări de fapt stabilite într-o cauză?, etc. 65
Interpretarea tratatelor internaţionale, în cazul nostru, potrivit doctrinei de
specialitate şi practicii statelor, constă în a stabili sensul şi conţinutul exact al
acestora, în scopul aplicării depline a tratatelor. Cuvântul însuşi de interpretare
înseamnă, printre altele, a risipi îndoielile cu privire la sensul, înţelesul pe care оl
are textul tratatului sau unele din clauzele sale66.
Aşa cum remarca M. Djuvara interpretarea este într-un anumit fel o „alterare"
care poate fi neânsemnată în unele cazuri şi violentă, chiar, în alte cazuri.67
în cazul interpretării tratatelor, în funcţie de scopul ei ea poate fi făcută a stabili
intenţia celor care au convenit textul tratatului;
- a găsi sensul unui text fară a cerceta intenţia reală a autorilor;
- a stabili consecinţele care decurg dintr-un text pentru un caz individual;
- a stabili o regulă pentru un caz care nu a fost avut în vedere de autori;
- a restrânge sau extinde întinderea unui text de tratat.
Date fiind structura societăţii internaţinale şi specificul dreptului
internaţional, ca drept creat de statele suverane, rolul hotărâtor оl are interpretarea
tratatului de către statele părţi la tratat, ea având o forţă superioară faţă de alte
interpretări, şi poartă denumirea de interpretare autentică.68
Poate fi interpretare juridică internaţională, în cazul în care părţile supun un
litigiu unei jurisdicţii internaţionale, ea fiind obligatorie numai pentru părţile în
litigiu şi pentru speţa respectivă. De asemenea unele organizaţii internaţionale pot
interpreta actele lor constitutive sau convenţii din domeniul lor de activitate,
asemena interpretări având, de regulă, caracter de recomandare.

65
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti 1993, p.97
66
Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, voi. II, p. 1169
67
V.Mărgineanu, Iu. Savu, Demersul filosofic al lui Mircea Djuvara privind interpretaea dreptului, Revista
Naţională de Drept, .N-8, 2001
68
Mihai Ion Corj, Diplomaţia lui Otto von Bismarck în unificarea Germaniei & Dreptul tratatelor, Institutul de
Filosofоe, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei Institutul Nistrean de Economie şi Drept,
Chişinău 2005, p. 199
58
 Desigur, şi organele interne ale unui stat, inclusiv cele judecătoreşti, pot să
interpreteze un tratat, asemenea interpretare având valoare limitată la statul
respectiv şi în funcţie de competenţa organului care face interpretarea.
În doctrină s-a argumentat mult în scopul enunţării unor norme generale şi a
unor metode riguroase de interpretare. S-au confruntat tezele privind voinţa
declarată a părţilor, aşa cum rezultă din înseşi dispoziţiile tratatului, şi „voinţa
reală” a părţilor, care trebuie să fie căutată în contextul general al tratatului, la
nevoie în lucrările pregătitoare.69
Convenţia de la Viena a stabilit o serie de norme generale, a căror trăsătură
esenţială este unitatea de interpretare. Conform normei de bază, un tratat trebuie să
fie interpretat cu bună credinţă urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului,
în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului lui.
Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-
credinţă, potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în
contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului tratatului.
Regula interpretării tratatelor cu bună-credinţă rezultă din principiul general
al aplicării cu bună-credinţă a tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda)5.
În primul rând, trebuie să se dea termenilor unui tratat sensul lor natural şi
obişnuit. Dacă aceasta conduce la rezultate clare şi care au sens în contextul dat, nu
trebuie să se recurgă la alte mijloace. Dacă însă termenii în sensul lor natural şi
obişnuit sunt ambigui sau duc la un rezultat nerezonabil, se recurge la alte metode
de interpretare. Obiectul şi scopul tratatului joacă, de asemenea, un rol central în
interpretarea acestuia. Ele creează relaţia logică, substanţială între diferite părţi ale
tratatului şi, în acelaşi timp, conferă o dimensiune dinamică interpretării tratatului,
prin orientarea generală dată acestuia.
Termenii tratatului se interpretează potrivit sensului lor curent, uzual; un
termen va fi înţeles într-un sens special numai dacă se stabileşte că aceasta a fost
intenţia părţilor.116

69
A.Bolintineanu, A.Năstase, BAurescu, op.cit, p. 40-41.
59
 În ceea ce priveşte contextul interpretării, Convenţia prevede că acesta
include, în afara textului, preambulului şi anexelor, orice acord care are legătură cu
tratatul intervenit între toate părţile cu ocazia încheierii tratatului şi orice
instrument stabilit de una sau mai multe părţi cu ocazia încheierii tratatului şi
acceptat de celelalte părţi ca fiind în legătură cu acesta. O prevedere a tratatului nu
poate fi astfel interpretată în mod izolat, separată de celelalte prevederi.
Convenţia prevede că, în afară de context, se va ţine seama de orice acord
ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului şi aplicarea
prevederilor sale, de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care
se stabileşte un acord al părţilor cu privire la interpretare, ca şi de orice normă
pertinentă a dreptului internaţional aplicabilă în relaţiile dintre părţi.
În ceea ce priveşte normele pertinente ale dreptului internaţional aplicabile
între părţi, nu este vorba numai de normele în vigoare la momentul încheierii
tratatului, ci şi de evoluţia normelor de drept în domeniul respectiv.
Convenţia prevede şi posibilitatea de a recurge la mijloace complementare de
interpretare, mai ales la lucrările pregătitoare şi la оmprejurările în care tratatul a
fost încheiat, fie pentru a confirma interpretarea obţinută conform textului tratatului
şi contextului în care a fost încheiat, fie pentru a determina sensul exact, atunci
când textul tratatului şi contextul încheierii acestuia conduc la un sens ambiguu sau
obscur ori conduc la un rezultat în mod evident absurd sau nerezonabil.
În legătură cu mijloacele complementare, experienţa arată că recurgerea la
lucrările pregătitoare este dificilă, având în vedere caracterul adesea contradictoriu
şi confuz al negocierilor; în timp, recurgerea la оmprejurările în care a fost
negociat acordul poate să permită stabilirea intenţiei părţilor şi a scopului
tratatului.70
În mod evident, Convenţia stabileşte o prioritate în favoarea textului
tratatului, căci acesta reprezintă expresia autentică a consimţământului părţilor,
rezultatul negocierii lor.

70
Pierre-Marie Dupuy, op.cit, p. 300-301
60
 În doctrină şi în practica internaţională sunt menţionate ca reguli şi: unitatea
de interpretare a tratatului, în sensul de a evita interpretări divergente între
diferitele prevederi; principiul efectului util, astfel încât tratatul să fie interpretat
într-un sens care să ducă la aplicarea lui; interpretarea axiologică, potrivit scopului
urmărit de părţi.
Ca metode practice de interpretare, sunt cunoscute:71
- interpretarea literală, atribuind cuvintelor sensul lor obişnuit, dacă un alt
sens nu este în mod evident urmărit sau nu rezultă din context, şi acordând
prioritate textului în limba în care a fost negociat tratatul;
- interpretarea logică, pornind de la textul tratatului în ansamblu, de la
articolele legate direct de prevederea care face obiectul interpretării, de la
preambulul tratatului, astfel încât sensul dat să se armonizeze cu al celorlalte
prevederi;
- interpretarea sistematică, prin compararea unui tratat cu altele încheiate de
aceleaşi părţi între ele sau cu alte state terţe;
- interpretarea istorică, ţinând seama de condiţiile istorice concrete ale
încheierii tratatului;
- interpretarea restrictivă sau extensivă; atunci când sensul unei prevederi
nu poate fi lămurit prin celelalte metode, în practică se tinde să i se dea o
interpretare restrictivă, pentru a evita riscul lărgirii obligaţiilor statelor peste cele
pe care şi le-au asumat.
Probleme de interpretare de un alt tip pot să apară în cazul în care un tratat a
fost redactat în mai multe limbi, fiecare versiune fiind declarată autentică.
Convenţia de la Viena, pornind de la preocuparea pentru unitatea de interpretare a
tratatelor, postulează în primul rând prezumţia că termenii unui tratat au acelaşi
sens în diferitele texte autentice. In situaţia în care din comparaţia textelor autentice
rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea
mai mare măsură obiectului şi scopului tratatului.

71
Davide Ruzie, op.cit, p. 53; A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, cp. cit, p. 43-44.
61
 TEMA 13. TRATATELE INTERNAŢIONALE LA CARE SUNT PĂRŢI
ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE
Unul din faptele marcante ale epocii contemporane оl constituie larga
dezvoltare a tratatelor încheiate de organizaţiile internaţionale. Organizaţiile
internaţionale sunt considerate subiecte „auxiliare” sau „derivate” ale dreptului
internaţional, pentru că ele nu reprezintă decât instrumente în serviciul statelor şi
vor înceta să existe din punct de vedere internaţional, în ziua cînd grupul de state
care le-au creat vor decide să renunţe la ele. Capacitatea organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate internaţionale a fost confirmată în Convenţia de
la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între
organizaţii internaţionale (1986): „capacitatea unei organizaţii internaţionale de a
încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii” (art. 6).
Organizaţia internaţională este, în primul rând, o asociaţie de state, acţionând
ca o entitate distinctă, independentă de statele care o compun. Cu alte cuvinte, ea
este titulară de drepturi şi obligaţii pe care le dobândeşte prin voinţa statelor.
Atunci când creează o organizaţie internaţională, statele transferă acestei entităţi
unele din puterile lor, în baza cărora organizaţia va promova interesele colective
ale membrilor săi. Pentru realizarea acestui scop, organizaţiile internaţionale
urmează să realizeze o seamă de funcţii publice în virtutea cărora trebuie să intre în
contact cu alte entităţi ale ordinii internaţionale, în primul rând cu statele şi nu în
ultimul rând şi cu alte organizaţii. Manifestându-se ca atare, ele dobândesc o
personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor care le compun şi
opozabilă erga omnes. Această teză este consacrată în Convenţia Naţiunilor Unite
asupra reprezentării statelor în organizaţiile internaţionale interguvernamentale, din
1975, unde se prevede (în art.1) că: „prin expresia organizaţii internaţionale se
înţelege o asociaţie de state, constituită prin tratat, dotată cu o constituţie (act
constitutiv) şi organe comune, şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea
a statelor membre”. Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale se
manifestă atât în ordinea internaţională cât şi în ordinea juridică internă a statelor.

62
 Pentru definirea acestei noţiuni, care exprimă calitatea organizaţiilor
internaţionale ca subiect de drept internaţional, se impun anumite clasificări în
legătură cu fundamentul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale,
întinderea şi opozabilitatea acesteia şi cu formele sale de manifestare.
Temeiul personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. Într-o
interpretare restrictivă, ar părea că numai statele, care beneficiază de teritoriu,
populaţie şi guvern, pot avea personalitate juridică internaţională, pot fi subiecte de
drept internaţional. Dar statele, prin voinţă proprie, pot crea entităţi distincte, în
speţă organizaţii interguvemamentale, pe care le învestesc cu anumite funcţii şi
competenţe, cu scopul realizării unor interese comune.
În 1949, Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), în avizul său consultativ dat
la crearea Adunării Generale a ONU asupra reparării daunelor suferite în serviciul
ONU, arată că „cincizeci de state reprezentând o largă majoritate a membrilor
comunităţii internaţionale (în 1946) au puterea, conform dreptului internaţional, de
a crea o entitate posedând o personalitate internaţională obiectivă şi nu numai una
recunoscută doar de ele”, în alţi termeni, fundamentul personalităţii internaţionale
al Organizaţiei Naţiunilor Unite îl constituie acordul de voinţă al statelor. Prin
analogie teza a fost considerată ca aplicându-se organizaţiilor interguvemamentale,
în general.
Voinţa statelor este materializată în actul constitutiv al organizaţiilor
internaţionale, în care se stabilesc scopurile şi principiile de funcţionare, domeniul
de activitate, organele de desfăşurare a acesteia şi competenţele acestor organe.
Actul constitutiv delimitează astfel domeniul în care se manifestă personalitatea
juridică internaţională a oricărei organizaţii internaţionale. Actele constitutive ale
unor organizaţii internaţionale, cum este cazul Tratatului de la Roma instituind
Comunitatea Economică Europeană (CEE), prevăd expres că organizaţiile
respective au personalitate juridică în dreptul internaţional.
Constituţiile marii majorităţi a organizaţiilor internaţionale, între care chiar
Carta ONU, nu conţin însă o asemenea prevedere. Se consideră că, din moment ce
statele împuternicesc organizaţiile internaţionale să încheie tratate, să pregătească

63
textele unor convenţii ori, în situaţia ONU, să mobilizeze forţe pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, o prevedere referitoare la personalitatea lor
juridică internaţională apare ca superfluă.
Prin atribuţiile şi funcţiile cu care sunt învestite prin actul constitutiv,
organizaţiile internaţionale sunt astfel împuternicite să acţioneze pe plan
internaţional, ca entităţi distincte, în conformitate cu reguli guvernate de dreptul
internaţional. Personalitatea lor juridică internaţională apare ca implicită. Din acest
punct de vedere, actul constitutiv are valoare nu numai prin ceea ce prevede în mod
expres dar şi prin ceea ce el presupune. De fapt, această poziţie a fost exprimată de
CIJ în avizul consultativ din 1949, atunci când arată că: „După părerea Curţii,
Organizaţia ONU este destinată să exercite funcţiuni şi să se bucure de drepturi - şi,
ea o face. Acestea nu pot să se explice decât dacă Organizaţia posedă într-o mare
măsură personalitate internaţională şi capacităţi de a acţiona pe plan internaţional”.
Avizul din 1949 al Curţii, priveşte numai Organizaţia Naţiunilor Unite, tipul
cel mai complex de organizaţie internaţională, dar el poate avea aplicabilitate în
cazul tuturor organizaţiilor internaţionale care, prin actul constitutiv, sunt învestite
cu funcţiuni şi capacitatea de a acţiona pe plan internaţional. Desigur că, în
comparaţie cu ONU, domeniul de manifestare a personalităţii juridice a altor
organizaţii internaţionale este diferit. El este, în primul rând, mai puţin cuprinzător.
Limitele personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor. Personalitatea
juridică internaţională a diferitelor subiecte de drept internaţional nu este identică.
Ea diferă în funcţie de calitatea subiectului, state sau organizaţii internaţionale, iar
în cazul acestora din urmă, de natura competenţelor fixate prin actul constitutiv,
din cuprinsul căruia poate să rezulte o întindere mai mare sau mai mică a
personalităţii lor juridice internaţionale, înainte de toate, organizaţiile sunt subiecte
derivate de drept internaţional fiind create de state, prin voinţa acestora, ele nu pot
avea o personalitate juridică identică cu cea a statelor.
Considerate separat, fiecare organizaţie internaţională a fost creată pentru a
îndeplini funcţii bine determinate. Dacă aceste funcţii ca şi scopurile organizaţiilor
internaţionale sunt diferite, nici drepturile şi obligaţiile acestora nu pot fi aceleaşi.

64
Altfel spus, întinderea personalităţii juridice internaţionale a acestor organizaţii
diferă de la o organizaţie la alta, în funcţie de actele lor constitutive.
Opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale. Atunci
când, în 1949, CIJ a motivat personalitatea juridică internaţională a ONU, a ţinut
seama, din punctul de vedere al opozabilităţii acesteia, de două aspecte:
opozabilitatea faţă de statele membre şi opozabilitatea faţă de celelalte state
(nemembre).
În acceptarea personalităţii internaţionale a ONU şi opozabilitatea acesteia
faţă de ţările membre, Curtea a avut în vedere că aceasta decurge din:
1) necesitatea îndeplinirii scopurilor pentru care ONU a fost creată;
2) faptul că dispune de organe cu sarcini speciale pentru îndeplinirea acestor
scopuri;
3) membrii organizaţiei se angajează, prin Cartă, să-i acorde sprijin în
realizarea obiectivelor sale iar, în cazuri speciale, cum ar fi hotărârile Consiliului
de Securitate în aplicarea prevederilor Temei VII din Cartă, se obligă să le accepte
şi să le pună în aplicare.
Prin analogie, acest gen de raţionament poate fi susţinut şi în ceea ce priveşte
alte organizaţii internaţionale, a căror personalitate juridică internaţională poale fi
mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de obligaţiile asumate de ţările membre prin
actul constitutiv, domeniul în care ele operează şi natura organizaţiei - universală
sau regională. Astfel, în cazul organizaţiilor regionale, personalitatea lor juridică se
manifestă în raporturile cu statele care le compun. Aceasta nu afectează însă
capacitatea lor de a acţiona pe plan extern, în conformitate cu normele de drept
internaţional, în raporturi cu state din afara organizaţiei, sau alte organizaţii.
În privinţa opozabilităţii personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale
faţă de statele terţe, nemembre ale respectivei organizaţii, potrivit unei reguli
cutumiare a dreptului internaţional enunţată şi în articolul 34 al Convenţiei de la
Viena privind dreptul tratatelor, un acord nu creează prin el însuşi nici obligaţii şi
nici drepturi pentru un stat terţ, fără consimţământul acestuia. Ar părea, deci, că
opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, în raporturile

65
acestora cu terţii, ar depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. Dar
personalitatea organizaţiilor internaţionale nu este, după cum se exprimă Curtea
referindu-se la ONU, „pur şi simplu” o personalitate recunoscută doar de statele
membre, ci „o personalitate internaţională obiectivă”, cu alte cuvinte opozabilă
erga omnes.
Organizaţiile internaţionale îşi desfăşoară activităţile pentru realizarea
scopurilor pentru care au fost constituite în teritoriul unor state. Ele intră astfel, în
mod necesar, în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern,
din aceste state. Pentru aceasta se impune ca ele să aibă capacitatea de a fi titulare
de drepturi şi obligaţii în raporturi de drept intern pe teritoriul oricăruia din statele
membre şi, după caz, pe teritoriul unor state nemembre.
În practică, exercitarea personalităţii de drept intern a organizaţiilor
internaţionale priveşte o situaţie de ordin special, rezultând din raporturile
organizaţiei cu statul pe teritoriul căruia aceasta îşi are sediul şi una de ordin
general, reflectând tratamentul aplicat organizaţiilor internaţionale, de către toate
ţările membre, pe propriul lor teritoriu, în prima situaţie, între organizaţie şi statul
de sediu se încheie un acord special, în cuprinsul căruia se precizează întinderea şi
conţinutul prerogativelor respectivei organizaţii decurgând din actul său
constitutiv, precum şi regimul raporturilor juridice pe care organizaţia le încheie cu
persoane fizice sau juridice din statul de sediu pentru cumpărarea de bunuri,
închirierea unor localuri, prestarea de servicii etc.
Fundamentul legal în virtutea căruia organizaţiile internaţionale se bucură pe
teritoriul fiecărui stat membru de capacitatea juridică necesară pentru atingerea
scopului şi exercitării funcţiilor lor, îl constituie actul lor constitutiv. Articolul 104
al Cartei Naţiunilor Unite prevede că: „Organizaţia se bucură, pe teritoriul fiecăruia
din membrii săi, de capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea
funcţiilor şi atingerea scopurilor sale”. După modelul ONU, marea majoritate a
actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale conţin prevederi similare. Prin
actele constitutive, acceptate şi ratificate de statele membre, se permite
organizaţiilor internaţionale de a acţiona ca persoane juridice în dreptul intern al

66
fiecărui stat membru. Subliniem însă că recunoaşterea personalităţii de drept intern
a organizaţiilor internaţionale, în fiecare din statele membre, nu echivalează cu
asimilarea acestor organizaţii cu subiectele de drept intern din aceste e state:
organizaţiile internaţionale dispun de privilegii şi imunităţi derogatorii de la dreptul
comun.
Pentru instituţiile specializate din sistemul ONU, ale căror acte constitutive
nu conţin prevederi exprese privind personalitatea lor juridică de drept intern,
temeiul juridic al acestei personalităţi se află în Convenţia asupra privilegiilor şi
imunităților instituţiilor specializate, adoptată în 1947, recomandată spre semnare
de Adunarea Generală a ONU tuturor statelor membre ale acestei organizaţii. Dar
şi în situaţia în care nu se poate face apel la prevederile exprese ale unui act
constitutiv sau la o convenţie internaţională pentru recunoaşterea personalităţii
juridice de drept intern a organizaţiilor internaţionale, în mod logic, se poate
presupune că atunci când un stat, care a participat la constituirea unei organizaţii
internaţionale a admis implicit ca aceasta să acţioneze pe teritoriul său şi, prin
aceasta a recunoscut, tacit, acestei organizaţii şi o anumită personalitate juridică de
drept intern.
Opozabilitatea. Personalitatea juridică de drept intern a organizaţiilor
internaţionale, decurgând din actul lor constitutiv, este opozabilă tuturor statelor
membre în calitatea lor de părţi ale acestui tratat multilateral. Fiecare stat poate să
recunoască această personalitate aşa cum este ea prevăzută în actul constitutiv, dar
poate şi s-o lărgească sau s-o restrângă, fie în baza unui acord internaţional, fie în
baza unei legi interne. Unele state, cum ar fi SUA, Marea Britanie sau Canada, au
emis legi speciale prin care acordă personalitate juridică internă organizaţiilor
internaţionale la care sunt membre şi precizează natura, întinderea şi aplicabilitatea
imunităţilor şi privilegiilor acordate, în lipsa unor asemenea legi, sau a unor
prevederi exprese în actele constitutive, ca regulă generală, organizaţiilor
internaţionale nu li se pot aplica, în statele membre, reguli de drept intern care ar
putea prejudicia funcţionarea sau îndeplinirea scopurilor pentru care au fost
constituite. Fiind compuse din state suverane care, în baza normelor cutumiare ale

67
dreptului internaţional, se bucură de imunitate de jurisdicţie, organizaţiile
internaţionale nu pot fi supuse unui regim defavorizat.
Aria de manifestare a personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale.
Pentru determinarea naturii specifice a personalităţii juridice a organizaţiilor
internaţionale, o trecere în revistă a principalelor competenţe exercitate de acestea,
în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional, apare ca un demers necesar, în
calitatea lor de entităţi independente în ordinea internaţională, distincte de statele
care le compun, organizaţiile internaţionale intră în raporturi cu statele membre, cu
alte organizaţii internaţionale şi, în anumite condiţii, cu statele nemembre sau alţi
participanţi la viaţa internaţională.
Forme de manifestare a personalităţii juridice. Manifestarea personalităţii
juridice a organizaţiilor internaţionale, în calitatea lor de subiecte de drept
internaţional, presupune exprimarea acestei calităţi prin acte distincte, proprii
subiectelor de drept internaţional, cum ar fi încheierea de acorduri internaţionale,
reprezentarea pe lângă alte subiecte de drept internaţional sau recunoaşterea
acestora, asumarea de obligaţii şi răspunderea internaţională.
Înainte de a aborda analiza aspectelor concrete ale participării la activităţile
organizaţiilor internaţionale - dobândirea sau pierderea calităţii de membru,
entităţile participante, situaţiile speciale de participare la activităţi, fără dobândirea
statutului de parte contractantă - se impune o prezentare generală a felului în care
acest proces se înscrie în normele generale de drept internaţional.
În principiu, organizaţiile internaţionale sunt entităţi compuse din state
suverane. Exerciţiul atributelor suveranităţii statale, ca temei al participării la
activitatea organizaţiilor internaţionale, nu mai este astăzi un criteriu unic şi
absolut al acestei participări. După cum dreptul internaţional a consfinţit, sub
imperativele evoluţiilor din societatea internaţională, recunoaşterea calităţii de
subiect de drept internaţional unor entităţi nestatale, tot astfel asistăm la admiterea
acestor entităţi - organizaţii internaţionale, state în formare sau mişcări de eliberare
naţională - ca participanţi, alături de state, la activităţile unor organizaţii
internaţionale interguvernamentale. După cum vom vedea însă în cele ce urmează,

68
o asemenea participare nu este, în general, identică, prin conţinutul drepturilor şi
obligaţiilor pe care le implică, cu aceea a statelor.
Spre deosebire de state, organizaţiile internaţionale nu sunt subiecte ale
ordinii internaţionale dotate cu depline competenţe politice şi juridice. Ele sunt o
creaţie a statelor iar înfiinţarea lor răspunde necesităţii realizării unor obiective,
fixate în mod convenţional. Având o personalitate convenţională, şi derivată,
calitatea de membru la o organizaţie internaţională trebuie să corespundă, în
consecinţă, unor criterii de acelaşi ordin, în alţi termeni, adeziunea unui stat la o
organizaţie internaţională depinde de măsura în care acesta poate să-şi asume
obligaţiile rezultând din actul constitutiv şi poate contribui la realizarea
obiectivelor organizaţiei.
Ca o consecinţă a calităţii principalilor participanţi - statele suverane - şi a
caracterului convenţional al modalităţii de constituire a organizaţiilor
internaţionale, rezultă natura, prin esenţă voluntaristă, a acestei forme de cooperare
instituţionalizată. Nici un stat nu este obligat de a adera la o organizaţie, şi nici de a
rămâne membru al acesteia, dacă interesele sale nu o impun. Statele nu pot fi
constrânse să facă parte dintr-o organizaţie ale cărei obiective nu le acceptă. De
altfel, adeziunea definitivă a unui stat la tratatul de constituire a unei organizaţii
internaţionale şi asumarea obligaţiilor decurgând din aplicarea acestui tratat sunt
urmarea unor acte interne ale organelor special împuternicite, potrivit prevederilor
constituţionale ale fiecărui stat, de a-1 angaja, în calitate de membru al unei
asemenea entităţi.

69
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
1. Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Lumina Lex,
Bucureşti 2002;
2. A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan,
Editura BECK, Bucureştii 2000;
3. A. Burian, Principiul egalităţii suverane în sistemul relaţiilor internaţionale,
Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, N2 4, 2004;
4. Cristina Martîniuc, Naţiunile către luptă pentru eliberare - subiecte de drept
internaţional public contemporan, Revista Naţională de Drept, N 23, 2005;
5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa,
Bucureşti 1997;
6. Dicţionar enciclopedic, "Cartier", Bucureşti 2001;
7. Dicţionar de sinonime, Gh. Bulgăr, Editura Palmyra, Bucureşti 2000;
8. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura
ALL, Bucureşti 1993;
9. Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti
2002;
10. Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adăugită, voi. I, II,
Lumina Lex, Bucureşti 2000;
11. Ion M. Anghel, Tratatul internaţional şi dreptul intern, Lumina Lex,
Bucureşti 1999;
12. Ion M. Anghel, Subiectele de drept internaţional, Lumina Lex, Bucureşti 1998,
13. Ilie Mămăligă, Evoluţia cutumei în dreptul internaţional, Legea şi Viaţa,
Publicaţie periodică şi ştiinţifico-practică, decembrie 2004;
14. Ilie Mămăligă, Opozabilitatea normelor jus cogens în dreptul internaţional
contemporan, Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, Nr 4, 2005;

70
15. Mihai Ion Corj, Diplomaţia lui Otto von Bismarck în unificarea Germaniei &
Dreptul tratatelor, Institutul de Filosofic, Sociologie şi Drept al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei Institutul Nistrean de Economie şi Drept, Chişinău 2001;
16. Balan, E. Serbenco, Drept internaюional public, Editura „Reclama",
17. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional
public, Editura ALL, Bucureşti 1997;
18. Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Editura ALL BECK, Bucureşti
2002;
19. V.Mărgineanu, Iu.Savu, Demersul filosofic al lui Mircea Djuvara privind
interpretaea dreptului, Revista Naţională de Drept, N28, 2001;
20. Vuc, D.Popa, Rolul tratatului ca instrument juridic în realizarea cooperării
internaţionale, Legea şi Viaţa, Publicaţie ştiinţifico-practică, N2 9, 2004;
21. V. Hanga, Mic dicţionar juridic, Lumina Lex, Bucureşti 1993;
22. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept
constituţional comparat, Vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999;
23. Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura fundaţiei „România de
Mоine", Bucureşti 1999;
24. David Ruzie, Droit internaţional public, DOLLOZ, Paris 2002;
25. E.Allan Franswerth, Introduction au Sistem Juridique des Etâts-Urrts, traduit de
1'americain par Bruno Baron-Renault, Paris 1986;
26. Chales Rousseau, Droit internaţional public, Paris, 1970;
27. Julio A.Barberis, Nouvelles questions concernant la personalite juridique
internaţionale, în RCADI, 1983 (I);
28. Marcel Sincondo, Droit internaţional public, Ellipses, Paris 1999;
29. Philippe Cahier, Chengements et continuite du droit internaţional, 1985;
30. Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ, Paris 2000.

71