Univ.

Vasile Alecsandri, Bacau

Facultatea de Stiinte Economice

MK ID anul 1, Grupa 5 ID 11.

2017

Forme de manifestare a
concurentei in Romania

1
 Dupa cum s-a putut deduce din analiza diferitelor tipuri de piata, elementul
care leaga modelul teoretic al pietei cu diferite piete reale il constituie concurenta.
Acest fenomen are in vedere situatia economica rezultata din interactiunea
intreprinderilor rivale, pe o piata data, in cumpararea si vanzarea unor marfuri
identice sau substituibile, care raspund acelorasi nevoi. Implicand agentii
economici si interferentele lor – cumparari si vanzari de produse, substitutii de
bunuri si servicii, pretul si relatiile de pret – fenomenul respectiv trebuie avut in
vedere sub toate aspectele sale, el avand un rol deosebit in evolutia de ansamblu a
economiei de piata.
Pentru ca mecanismul de piata sa poata functiona trebuie sa existe
concurenta intre ofertanti si competitie intre cumparatori. Si ca un corolar al
acestor doua fenomene, intre ofertanti si cumparatori trebuie asigurata o
confruntare reala. Concurenta si competitia apar deci ca osatura a pietei, fara ele
preturile neputand sa joace rolul de regulator permanent al potrivirii intre
cantitatile oferite si cantitatile cerute. La baza confruntarii loiale dintre ofertanti si
cumparatori se afla legile cererii si ofertei. Teoretic, campul de actiune al acestor
legi este cvasinelimitat.
Totusi, pentru aplicarea lor sunt necesare o serie de conditii, care, de altfel,
sunt considerate axiome ale concurentei pure si perfecte. Specialistii in probleme
de piata disting trei grupe de astfel de axiome.
 Prima grupa se refera la axiomele concurentei perfecte si are in vedere:
 perfecta transparenta a pietei, aspect potrivit caruia fiecare
comparator este perfect informat asupra conditiilor de piata, permitandu-
i-se astfel cunoasterea preturilor, tipurilor si cantitatilor de produse
realizate si propuse de catre ofertanti. Astfel informati, cumparatorii
respectivi vor avea posibilitatea de a ierarhiza produsele necesare si de a
cumpara la nivelul celui mai avantajos pret, facand astfel, ca si ofertantii
(producatori sau comercianti) sa se orienteze spre a fixa preturi apropiate
si, in marea majoritate a cazurilor, preturi identice.
 perfecta mobilitate a factorilor de productie, ipoteza potrivit careia
capitalul si munca pot fi transferate fara obstacole si fara termene dintr-o
zona de activitate in alta (unitate, ramura, piata etc.).

 Cea de a doua grupa cuprinde axiomele concurentei pure, respectiv:

 atomicitatea pietei, fenomen care semnifica faptul ca atat ofertantii
cat si cumparatorii, care intervin pe o anumita piata, sunt comparabili cu
o multime de atomi. Fiind numerosi ei nu au posibilitatea de a exercita,
fiecare luat individual, o influienta semnificativa asupra pretului pietei
sau asupra cantitatilor oferite si cerute. Decizia unui agent economic
prezent in cadrul pietei, de a vinde sau cumpara sub pretul pietei nu are

2
 nici o influienta asupra mecanismului pietei, fiind infinitezimala in raport
cu oferta si cererea globala.
 omogenitatea produselor, ipoteza potrivit careia produsele avand
aceleasi caracteristici si aceleasi performante trebuie sa fie omogene, in
asa fel incat consumatorul sa aiba posibilitatea sa aleaga doar in functie
de pret.
 libertatea pentru ofertanti de a actiona pe orice piata doresc, ceea
ce presupune excluderea oricarui tip de bariere tehnice, financiare sau
juridice care ar putea impiedica patrunderea vreunui produs pe o anumita
piata. O asemenea conditie este fundamentala pentru orice economie de
piata deoarece, pe de o parte, asigura posibilitatea migrarii fluide a
capitalurilor si investitiilor in functie de profiturile pe care ofertantii si le
doresc, iar pe de alta parte, stimuleaza concurenta in sensul scaderii
preturilor. Fenomenul trebuie avut in vedere si sub aspectul retragerii de
pe piata, toate productiile inutile sau nevandabile putand fi asfel
eliminate fara risipa sau consecinte comerciale.
 A treia grupa are in vedere axiomele de comportament ale celor doi parteneri
din cadrul pietei, respectiv:
 existenta unei functii de utilitate pentru consumator.
 existenta unui obiectiv de maximizare a profitului pentru
producator.
Cele trei grupe de axiome definesc un model teoretic, vizand o piata
bazata pe concurenta pura si perfecta, existenta mai mult in conceptia
neoclasica de tip liberal, imbracand astfel un aspect metodologic. Celor
care isi desfasoara activitatea in cadrul pietei, in actuala etapa a
dezvoltarii economice, axiomele respective nu le ofera decat elemente de
referinta, ele marcand si indicand doar decalajul dintre modelul de piata
ideal, concurential si pietele reale, cu imperfectiunile lor concurentiale,
obstacolele si restrictiile care intervin.
Din cercetarea axiomelor modelului teoretic al concurentei pure si perfecte
reiese ca in conditiile asigurarii necesare manifestarii legii cererii si ofertei,
concurenta exercita o presiune permanenta, prin intermediul preturilor, asupra
gestiunii costurilor de productie si comprimarii preturilor. In acelasi timp, ea
contribuie la largirea pietei, deoarece cantitatea ceruta de consumatori este cu atat
mai mare, cu cat pretul este mai scazut. Concurenta reprezinta in acelasi timp o
libertate a preturilor, ceea ce permite consumatorilor de a repera furnizorii cei mai
avantajosi, iar producatorilor sa caute o crestere a clientelei, printr-o comprimare
continua a preturilor. Orice blocaj al preturilor, introdus in economie, provoaca
multiple si puternice dezechilibre. Concomitent, trebuie avut in vedere si faptul ca

3
libertatea pretului nu este o libertate a cresterilor abuzive, cel mai bun mijloc de
contracarare a unor abuzuri de acest gen fiind, in mod precis, tot concurenta.
Concurenta nu este insa spontana, iar pentru asigurarea respectarii
mecanismului concurential fiecare tara isi pune la punct propriile reglementari,
care sanctioneaza strict infractiunile economice cautand, in acelasi timp, a domina
influienta anumitor intelegeri si concentrari monopoliste sau oligopoliste care
impiedica functionarea normala a mecanismului de piata.
Practica de pretutindeni demonstreaza ca omul de afaceri autonom, desi – în
principiu – recunoaste rolul pozitiv al concurentei si este adeptul liberei initiative,
în strategiile comerciale care le promoveaza este tentat adesea, si uneori reuseste,
sa limiteze concurenta în domeniul sau, motivat fiind de faptul ca lipsa concurentei
reale pe piata pe care opereaza îi simplifica problemele cu care se poate confrunta
sau, cel putin, faciliteaza solutionarea lor.
Aceasta constatare evidentiaza necesitatea indubitabila a existentei unui
cadru normativ adecvat care, prin continut si modalitati de actiune, sa garanteze
libera initiativa a întreprinzatorilor, autonomia reala a acestora si desfasurarea
nestingherita a concurentei.
În tara noastra cadrul juridic de reglementare a concurentei, armonizat deplin
cu normele comunitare în domeniu, este asigurat de Legea concurentei nr. 21/1996,
cu completarile si modificarile ulterioare, republicata în Monitorul Oficial nr. 742
din 16 august 2005, precum si legislatia secundara (regulamente si instructiuni)
emisa în aplicarea acesteia.
Totodata, în România, ca tara membra a Uniunii Europene, sunt întrutotul si
pe deplin aplicabile si reglementarile comunitare în domeniu, între care mentionam
doar prevederile Tratatelor de instituire si, respectiv, functionare a Uniunii
Europene, care reprezinta legislatia primara precum si „Regulamentul Consiliului
(CE) nr. 1/2003 de punere în aplicare a regulilor de concurenta prevazute de art. 81
si 82 din Tratat”.
Facem precizarea ca în materia concurentei legislatia comunitara este
prevalenta în raport cu legislatia nationala precum si faptul ca, prin Regulamentul
susmentionat, autoritatile de concurenta nationale ale statelor membre au fost
învestite cu competenta necesara pentru aplicarea prevederilor specifice din Tratat.
Toate politicile de dezvoltare trebuie să ţină seama de imperativul
promovării concurenţei corecte. Articolul 135 alin. (1) din Constituţie o spune clar:
România este economie de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă şi concurenţă.
Prin prisma rapoartelor internaţionale, liberalizarea şi normalizarea
comportamentelor în economia românească a parcurs un drum lent şi sinuos.
Pornind de la percepţia mediului de afaceri asupra laxităţii şi eficienţei promovării
reale a concurenţei pe piaţă, Forumul Economic Mondial plasează România abia
pe locul 67 în lume (din 125 de ţări, Global Competitiveness Report 2007). În

4
pofida experienţei noastre de 10 ani în reglementarea practicilor anticoncurenţiale,
a reformulărilor legislative la standarde europene, a diminuării semnificative a
deficienţelor instituţionale în ultimii 3 ani, în ciuda chiar şi a dinamicii economice
pozitive din ultimii 7 ani, eficienţa implementării legii concurenţei se dovedeşte
relativ scăzută. Topul mondial este dominat de patru ţări europene:
 Finlanda (1),
 Germania (2),
 Olanda (3),
 Marea Britanie (4),
De exemplu, gradul de intensitate a concurenţei interne ne poziţionează ceva
mai bine, şi anume pe locul 59. Distorsiunile concurenţiale induse de taxe şi
subvenţii sunt însă mult mai îngrijorătoare. Ele ne plasează pe un ruşinos loc 117.
La rândul lor, specialiştii BERD percep letargia transpunerii politicii concurenţei
de pe hârtie în economia reală (Transition Report 2007). De la intrarea sa în
vigoare în anul 1996 şi până în 2005, implementarea legii concurenţei pare că nu a
cunoscut nici o îmbunătăţire relativă faţă de standardul economiilor dezvoltate.
Abia în 2006 reuşim un salt infim, cu o treime de punct, atingând nivelul de
2,67 a indicelui politicii concurenţiale în România (scalarea se face între 1, ceea ce
înseamnă că nu există nici legislaţie concurenţială şi nici instituţie regulatoare, şi
4+, ceea ce înseamnă că standardele sunt similare cu cele ale economiilor
dezvoltate, iar intrarea pe majoritatea pieţelor este nerestricţionată), pe baza
opiniilor experţilor economişti din fiecare oficiu naţional de reprezentare a BERD.
Ne plasăm peste media celor 29 de economii ex-comuniste analizate, dar în
urma tuturor statelor noi membre ale UE.
Sau o estimarea a acestui indice se impune ca parte componentă a reformelor
structurale.
Alte analize anuale, precum cele ale Băncii Mondiale sau ale Fundaţiei
Heritage, se asociază rapoartelor precedente. Ele surprind mai degrabă
caracteristicile mediilor de afaceri performante în sens larg, decât efectele
eficienţei implementării politicilor concurenţiale în sens restrâns.
Relaxările semnificative ale reglementărilor mediului de afaceri au condus la
îmbunătăţirea semnificativă a poziţiei în clasamentul uşurinţei de a derula afaceri
în România, de la locul 71 în 2005, la locul 49 în 2006 (din 175 de ţări). Banca
Mondială clasifică ţările lumii în funcţie de piedicile birocratice puse deschiderii,
operării sau închiderii unei afaceri – evaluate ca timp, cost şi număr de operaţiuni
necesare. Cum se reflectă ele în oglinda concurenţei? Pe de o parte, reglementarea
strictă a barierelor la intrarea pe o piaţă se justifică, în opinia unora, dacă serveşte
unui interes public şi este asociat cu bunuri de calitate superioară, mai puţine
externalităţi negative şi concurenţă mai puternică. Pe de altă parte, teoria alegerilor

5
publice asociază stricteţea reglementărilor cu o concurenţă mai slabă, cu prezenţa
economiei subterane şi a corupţiei.
Realitatea a dovedit că distribuirea productivă a rentelor este favorizată de
teoria alegerilor publice, şi nu de cea a interesului public. Nici Fundaţia Heritage
nu face referire expresă la politicile concurenţiale sau la eficienţa implementării
lor, ci la efectul agregat al intervenţiilor publice şi private asupra libertăţii
economice. Timp de 10 ani, între 1997 şi 2006, mediul românesc nu a reuşit să
depăşească stadiul de restrictivitate generalizată a libertăţii economice, în pofida
evoluţiei sale pozitive după 2002. Indicele libertăţii economice a României
depăşeşte foarte uşor, pentru prima dată, media mondială a celor 161 de ţări
analizate abia în anul 2007. Plasaţi pe locul 67 în lume, continuăm să fim totuşi
depăşişi de ţări precum Albania, Peru, Bulgaria, Uganda sau
Africa de Sud. Autorii definesc libertatea economică ca find “acea componentă a
libertăţii care vizează autonomia materială a individului în relaţia sa cu statul şi alte
grupuri organizate”; un individ este, aşadar, liber economic dacă dispune
neîngrădit de controlul muncii şi proprietăţii sale. Scorul final e obţinut prin
ponderarea egală a zece libertăţi individuale: libertatea derulării afacerilor,
comercială, monetară, libertatea faţă de guvern, fiscală, a drepturilor de proprietate,
investiţională (în special străină), libertatea raportată la corupţie şi libertatea
muncii. Avansul României este cauzat în principal de dinamica libertăţii fiscale.
Totuşi, plasarea la baza scalei libertăţii economice moderate se justifică, în mare
parte, prin succesul relativ mai slab, faţă de celelalte state analizate aici, în
combaterea corupţiei, garantarea drepturilor de proprietate, asigurarea libertăţii
monetare (chiar dacă decalajul este mai mic, el rămâne semnificativ) şi a
promovării libertăţii muncii.
În ciuda limitelor metodologice şi a percepţiilor fundamental subiective
prezentate de rapoartele internaţionale, justificările nu sunt greu de găsit în
realitatea românească. Să ne amintim, de exemplu, de atenţionările adresate de
Comsia Europeană cu privire la clauza «de aur» a statului român în contractul de
privatizare a companiei Petrom şi la dezacordul privind taxa de înmatriculare auto.
Apoi, să nu uităm că procesul privatizării şi al retrocedării proprietăţilor în
România devine « perpetuu». Problema insolvenţei, care măcina economia
românească la începutul anilor 2000 în proporţie de aproxaimativ 40% din PIB, a
scăzut la circa 15% în prezent. Autorităţile au înţeles, într-un final, că ea trebuie
rezolvată pe baza unei legi solide a falimentului, apărute abia în 2006, şi nu prin
alocarea perpetuă de ajutoare de stat pentru restructurare şi salvare.Concurenţii de
pe piaţa energetică, imobiliară, a cimentului, telecomunicaţiilor, ţigărilor,
produselor farmaceutice, asigurărilor sau apei minerale, afectaţi de practicile
exclusive ale actorilor pe piaţă - fie ele rezultatul înţelegerilor restrictive de
stabilire a preţurilor sau împărţire a pieţelor, de ploia de acte normative care a

6
favorizat anumite practici anticoncurenţiale, de achiziţiile publice şi corupţia care
le tapează - resimt cel mai bine eficienţa reală a implementării legii concurenţei.
De asemenea, consumatorii care călătoresc în străinătate ştiu foarte bine că
bunurile de larg consum sau insulina sunt mult mai scumpe la noi decât pe alte
pieţe europene şi că nu reuşim să controlăm fenomenul preţurilor excesive.
Ştim că politica concurenţială are un rol important în garantarea funcţionării
normale a economiilor de piaţă. Corelaţii pozitive şi semnificative se găsesc, în
special, între implementarea eficientă a politicii concurenţiale şi expansiunea
firmelor private eficiente. Dacă aruncăm o privire la dinamica topului celor mai
puternice 100 de companii din România - care determină regulile concurenţiale ale
pieţei - vom remarca ritmurile actuale de creştere a cifrelor de afaceri cu două cifre
în multe sectoare ale economiei. Principiul cărămidei la care adăugăm una şi
obţinem o creştere de 100% funcţionează aici din plin. Şi asta pentru că în 2001,
aşa cum semnala profesorul C. Mereuţă, în acest top 100, rata medie a profiturilor
era negativă. În 2002, cifra de afaceri a companiilor majoritar private o depăşea
pentru prima dată pe cea a companiilor deţinute majoritar de stat. Apoi, abia în
anul 2004, marii jucători ai pieţei au răsturnat balanţele veniturilor în favoarea
profiturilor, cu toate că încă 21 de firme din top 100 înregistrau încă pierderi. Nu în
ultimul rând, abia în anul 2005, companiile multinaţionale au început să domine
topul 100 cu o pondere de 58% în cifra lor de afaceri. Concurenţa corectă se
cristalizează şi se radicalizează, însă până să devină o ideologie va mai trece ceva
timp.
Deşi metodologiile aplicate sunt adesea criticate, monitorizarea rapoartelor
şi a clasamentelor internaţionale are menirea de a contura o imagine mai clară
asupra poziţiei României în sistemul economic global în funcţie de eficienţa
implementării politicii concurenţiale şi a efectelor generate asupra performanţelor
mediului de afaceri. Obstacolele în realizarea unor astfel de comparaţii nu sunt
puţine: conţinutul eterogen al politicilor concurenţiale, mecanismele diferite de
implementare, tipul practicilor anticoncurenţiale reglementate, listele de excepţii
particulare etc. Cu atât mai grea se dovedeşte evaluarea eficienţei combaterii
practicilor anticoncurenţiale, strâns dependentă de experienţa legiferării, de
realităţile economice şi politice ale fiecărui stat în parte. Studiile de caz surprind cu
mai multă acurateţe eficienţa implementării legii concurenţei. Însă diversitatea lor
face imposibilă o apreciere exhaustivă şi plauzibilă a normalităţii şi corectitudinii
mediului concurenţial. Astfel, instituţiile internaţionale creează un sistem de
indicatori agregaţi de percepţie, pornind de la chestionare adresate mediului de
afaceri şi specialiştilor, şi de la ponderarea lor cu nivele de încredere specifice. Ele
permit, în final, efectuarea comparaţiilor pe un grup vast de ţări.
Alături de variabilele direct dependente, nesurprinse în rapoartele de mai sus
- claritatea conţinutului legislaţiei concurenţiale, gradul de independenţă formală şi

7
reală a autorităţilor de concurenţă, bugetul alocat autorităţilor de concurenţă,
numărul şi gradul de calificare a personalului şi număr de cazuri analizate - se
regăseşte şi o paletă vastă de alţi factori macroeconomici explicativi. Rezultatele
analizelor empirice sugerează că percepţia eficienţei implementării legislaţiei
concurenţiale, mai degrabă decât eficienţa sa reală, depinde în mod semnificativ
de: nivelul dezvoltării economice (+), dimensiunea economică (-), deschiderea
comercială (+), nivelul corupţiei (-) şi experienţa legislativă în domeniu (+).Nivelul
dezvoltării economice explică semnificativ şi pozitiv eficienţa sistemelor
concurenţiale, însă îşi pierde din relevanţă pe măsură ce ţările au o experienţă mai
mare de legiferare a concurenţei. Cu alte cuvinte, curba învăţării instituţionale
primează pe termen lung în faţa PIB-ului pe locuitor. Aşa se poate explica
poziţionarea eficienţei concurenţiale a României în urma multor ţări mai slab
dezvoltate, cu excepţia Indonesiei (prima lege a concurenţei apare în 1999),
Iordaniei (2000), Marocului (2000) sau Barbadosului (2003).
Intuitiv, pare rezonabilă concluzia că, cu cât nivelul perceput al corupţiei este mai
mare, cu atât eficienţa implementării legislaţiei concurenţei este mai scăzută. Însă
unele analize evidenţiază contrariul. Interpretarea celor două rezultate devine
interesantă. Pe de o parte, grupurile de interese sunt cele care pot sprijini
introducerea unei legislaţii concurenţiale. Pe de altă parte, implementarea sa
efectivă poate fi împietată de alte grupuri de interese. O posibilă explicaţie constă,
aşadar, în ideea că legislaţia concurenţei este subsumată intereselor specifice ale
unor grupuri, politicieni sau întreprinderi, şi nu funcţionează ca un mecanism real
de promovare a concurenţei pe o piaţă. Cert este că legislaţia concurenţei nu
constituie un remediu împotriva corupţiei, aşa cum sugerează uneori literatura de
specialitate, ci reforma juridică şi, în cazul nostru, buna funcţionare a Agenţiei
Naţionale de Integritate. Riscul cel mai mare rămâne ca legislaţia concurenţei să fie
captată de anumite grupuri de interese, în opoziţie cu principiul fundamental al
apărării concurenţei şi nu al concurenţilor.
Consiliul Concurentei – garantul economiei de piata functionale
Existenta unor reglementari în domeniul concurentei, oricât de riguroase si
cuprinzatoare ar fi acestea, nu pot garanta prin sine însasi functionalitatea
economiei de piata, prevenind orice manifestare care ar putea avea drept scop sau
efect împiedicarea, restrictionarea sau distorsionarea concurentei si afectarea
climatului concurential. Prin urmare, se impune cu necesitate existenta unei
institutii, a unei autoritati învestite prin lege pentru a veghea la respectarea
regulilor specifice.
În România acest rol revine Consiliului Concurentei, conceput sa
functioneze ca autoritate administrativa autonoma în domeniul concurentei. Modul
de organizare, obiectivele, competentele, atributiile si procedurile sale de lucru,
inclusiv masurile pe care le poate dispune si sanctiunile pe care le poate aplica

8
celor vinovati de încalcarea prevederilor legislatiei în domeniul de competenta sunt
precizate în Legea concurentei nr. 21/1996, republicata (Capitolele IV – VI, art. 16-
62) si legislatia secundara emisa în aplicarea acesteia.
Consiliul Concurentei reprezinta o institutie care, prin misiunea si rolul
specific, se situeaza în rândul autoritatilor nationale de prim rang, fiind chemata sa
asigure buna functionare a mecanismelor pietei. În acest scop, Consiliul
Concurentei:
– vegheaza la respectarea „regulilor jocului pe piata”;
– sanctioneaza devierile de la un comportament concurential normal;
– promoveaza cultura concurentei;
– îsi consolideaza pozitia „de arbitru” fata de toti actorii mediului economic.
Actiunile desfasurate de Consiliul Concurentei în exercitarea rolului sau
specific au o dubla dimensiune: una preventiva si una corectiva.
Dimensiunea preventiva consta în monitorizarea pietelor si supravegherea
comportamentului agentilor economici astfel încât prin interventiile sale sa evite
denaturarea în mod semnificativ a concurentei pe piata si în implicarea activa în
procesul legislativ putându-se opune adoptarii oricaror reglementari juridice care
contin prevederi anticoncurentiale.
Dimensiunea corectiva este data de masurile adoptate pentru restabilirea si
mentinerea unui mediu concurential eficient, atât prin înlaturarea practicilor care
prejudiciaza concurenta promovate de unii agenti economici, asociatii de agenti
economici si/sau autoritati cât si prin identificarea prevederilor din actele
normative si/sau administrative care au sau pot avea efecte negative asupra
competitiei si interventia directa pentru corectarea sau eliminarea lor.
În calitatea sa de autoritate administrativa autonoma, Consiliul Concurentei
exercita numeroase atributii, stabilite prin Legea nr. 21/1996 (republicata) între
care mentionam:
a) identificarea practicilor anticoncurentiale si investigarea acestora, din proprie
initiativa sau ca urmare a unor plângeri, sesizari sau notificari si dispunerea
masurilor pentru înlaturarea lor si sanctionarea celor vinovati;
b) reglementarea comportamentului agentilor economici în raport cu necesitatea
functionarii normale a competitiei si promovarea intereselor consumatorilor fara a
leza interesele legitime ale mediului de afaceri;
c) efectuarea unor studii utile pentru cunoasterea pietei si fundamentarea masurilor
necesare pentru îmbunatatirea competitivitatii;
d) sesizarea Guvernului în cazurile de imixtiune a organelor administratiei publice
(centrale si locale) în aplicarea legislatiei concurentei si recomandarea masurilor
pentru a facilita dezvoltarea pietelor si a concurentei;
e) emiterea avizelor „conform” pentru proiectele de acte normative care pot avea
impact anticoncurential si propunerea modificarii acelora care au un astfel de efect;

9
f) reprezentarea României si promovarea intereselor tarii noastre în domeniul
concurentei, în raporturile cu organismele internationale sau alte state, precum si în
cadrul ECN (Reteaua Europeana de Concurenta).
Totodata, importante atributii revin Consiliului Concurentei în domeniul
ajutorului de stat. Aceasta autoritate reprezinta un partener competent al
furnizorilor de ajutor de stat, asigurându-le consultanta de specialitate necesara
pentru a identifica tipurile de ajutor de stat potrivite, aferente fiecarei masuri de
sprijin initiata în conformitate cu reglementarile comunitare, precum si pentru
elaborarea, proiectelor de scheme de ajutor de stat care sa raspunda necesitatilor
prioritare la nivel national, în vederea notificarii catre Comisia Europeana pentru a
fi autorizate.
Corespunzator complexitatii si importantei atributiilor pe care trebuie sa le
îndeplineasca, potrivit actului normativ prin care a fost înfiintat, Consiliul
Concurentei a fost consacrat ca autoritate administrativa autonoma în domeniul
concurentei, plenul sau fiind format din 7 membri: un presedinte, 2 vicepresedinti
si 4 consilieri de concurenta. Numirea membrilor plenului se realizeaza de catre
presedintele României, la propunerea Guvernului.
Fiintând ca institutie publica autonoma, Consiliul Concurentei cuprinde si
structurile de specialitate, centrale si teritoriale, prin care acesta îsi îndeplineste
rolul si îsi exercita atributiile si competentele specifice în aplicarea actelor
normative pe care le administreaza. Componenta teritoriala a structurii Consiliului
Concurentei este formata din inspectoratele regionale (pe regiuni de dezvoltare) si
judetene, concepute ca unitati fara personalitate juridica.
În întreaga activitate Consiliul Concurentei reprezinta un „arbitru
echidistant”, în sensul ca aplica legea în mod unitar atât firmelor românesti cât si
celor straine, indiferent de natura capitalului social: privat, de stat sau mixt.
Expunerea succinta a rolului, competentelor si atributiilor Consiliului
Concurentei evidentiaza fara echivoc faptul ca acesta nu este o autoritate de control
în sensul consacrat al cuvântului, nu reprezinta un factor de presiune asupra
activitatii întreprinzatorilor. Dimpotriva, prin întreaga sa activitate autoritatea
prezentata se constituie într-un vector al mecanismelor specifice functionarii
economiei de piata, asigurând conditiile necesare pentru ca „motorul” acesteia –
concurenta – sa functioneze ireprosabil, sprijinind mediul de afaceri pentru
integrarea eficienta în structurile pietei europene unice si asimilarea mecanismelor
de functionare ale acesteia.cu
care se p
SURSA:
1. Economie comerciala, Dumitru Patriche, Editura Economica, 1998
2. http://documents.tips/documents/concurenta-si-manifestarea-acesteia-in-
economia-de-piata.html

10