Rolul predării în echipă în integrarea copiilor cu cerințe educative speciale

Dizabilităţile pot fi cauzate de deficienţe(fizice, senzoriale, intelectuale), de condiţii de

sănătate(boli mintale/neuropsihice)sau de mediu.

În sport, termenul de dizabilitate are în general o altă conotaţie decât în societate sau viaţa de
zi cu zi.

În practica sportivă, o persoană cu dizabilitate reprezintă un individ care manifestă o

incapacitate temporară fizică încadrat într-o lista cu dizabilităţi.Totuşi, dizabilitatea poate avea
şi alte sensuri când ne referim la sport.Termenul vizează persoanele cu dizabilităţi permanente,
ce le restricţionează anumite capacităţi fizice sau mentale, ori participarea la numite tipuri de
activităţi dar nu neapărat implicarea în sport.

Dizabilităţile, ca şi deficienţele, pot fi vizibile sau invizibile, permanente şi temporare,

progresive ori regresive.

Utilizarea termenului incapacitate a fost evitată pe bună dreptate, în literatura română de

specialitate.1

La noi s-a preferat fie folosirea termenului de deficienţă fie a celui de handicap (intrat în
Constituţia ţării sau în alte legi sub formă,,persoană cu handicap”), formulă considerată mai
puţin stigmatizantă.

Relativ recent a apărut tendinţa de a se utiliza în literatură roamână de specialitate, ca şi în

legislaţia mai nouă (de după 2000), termenul,,dizabilitate”, care poate să redea mai exact
conţinutul termenului echivalent din terminologia folosită pe plan internaţional..Handicapul
este dezavantajul social rezultat din pierderea ori limitarea şanselor unei persoane urmarea
existenţei unei deficienţe ori dizabilităţi(incapacităţi)- de a lua parte la viaţă unei comunităţi, la
un nivel echivalent cu ceilalţi membrii ai acesteia.

1
Traian Vrășmas,,Incluziunea socială a copiilor cu CES” Editura Vanemonde, București 2000, pag.26-27

1
 Sensul acestui termen este de a concentra atenţia asupra disfuncţionalităţilor din mediul
înconjurător, a unor acţiuni organizate de societate, că de pildă informaţiile, comunicarea şi
educaţia, care împiedică persoanele cu dizabilităţi să participe în condiţii de egalitate la viaţa
societăţii.2

Aceste judecaţi discreditante conduc la încadrarea lor într-o categorie minoritară, cu un statut
aparte, stigmatizată de către societate.3

Psihopedagogia specială este printre puţinele ştiinţe care vehiculează o terminologie extrem de
variată şi adeseori disputată de specialişti.

Această provine din marea diversitate a persoanelor ce sunt luate în studiu şi din obiectivele
domeniului de a depăşi câmpul interpretării fenomenelor limitate la anumite particularităţi de
conjunctură.

Termenii folosiţi se raportează cel mai adesea la conceptul de ,,normalitate.

Sunt considerate că fiind normale, acele persoane care au o dezvoltare medie şi manifestă
capacitate de adaptare echilibrată la condiţiile mediului înconjurător .4

Trebuie subliniat, în acelaşi timp, că strict ştiinţific, deficienţa se referă la afecţiunea fizică sau
organică ce determina o stare critică în plan psihologic, iar handicapul, fără a exclude asemenea
destructurări, accentuează consecinţele, dificultăţile de adaptare la mediu şi ia în considerare şi
stările critice ce apar prin educaţia deficitară şi condiţiile de mediu5.

În literatura de specialitate a ultimului deceniu,unii autori au încercat să elimine complet

folosirea termenului de ,,handicapat”, propunând să substitute cu sintagma,,persoană cu nevoi
speciale” sau ,,persoană cu cerinţe speciale”.

Integrarea copiilor cu C.E.S. semnifică:

a. Educarea copiilor în şcoli obişnuite, alături de copiii normali;

2
Ibidem
3
Ilona Ilinca,,Sportul adaptat persoanelor cu dizabilități”-Editura Universitaria Craiova, 2010, pag.23

4
E. Verza, Psihopedagogie specială, Ed. Didactică și Pedagogică București 1993, pag.11
5
Ibidem

2
b. Accesul copiilor la programul şi resursele şcolii obişnuite-biblioteca, teren de sport;

c. Educarea copiilor pentru înţelegerea şi accepatrea diferenţelor dintre ei;

d. Asigurarea de programe de sprijin individualizate pentru copii cu CES;

e. A ţine cont de problemele şi opiniile părinţilor, încurajându-i să se implice în viaţa şcolii;

f. A asigura servicii de specialitate(recuperare, terapie educaţională,consiliere; şcolară,

asistenţă in scoala respectivă.6

Prin intregarea copiilor cu dizabilităţi atât pe plan naţional cât şi internaţional se urmăreşte
dezvoltarea unor capacităţi fizice şi psihice care să-i aproprie cât mai mult de copiii normali, a
introducerii unor programe cu caracter corectiv-recuperator, crearea climatului afectiv pentru
formarea motivaţiei pentru activitate şi învăţare, stimularea potenţialului restant, formarea unor
abilităţi de socializare şi relaţionare cu cei din jur, a unor deprinderi cu caracter profesional şi de
exercitare a unor activităţi cotidiene etc. care să faciliteze normalizarea lor deplină.

Scopul primordial al abordării integrării educative a copiilor cu CES este cel al egalizării
şanselor pentru toţi copiii şi asigurarea demnităţii personale, vizând îndeosebi asigurarea
posibilităţii de desfăşurare a activităţii în mediile şi colectivităţile cele mai favorbile dezvoltării

În România, prin sistemul învăţământului special, pregătirea copiilor cu CES este realizată
punându-se accent pe dezvoltarea abilităţilor interactive, pe însuşirea operaţiilor instrumentale cu
semnificaţii în stimularea potenţialului psihic restant, încercând a se determina comportamente
relativ asemănătoare cu cele ale normalului, evitându-se astfel marginalizarea lor faţă de
societate.

Sistemul de învăţământ-şcoală trebuie să participle şi să sprijine înţelegerea şi accepatea

temerilor, miturilor şi concepţiilor greşite privind calitatea umană a acestor personae. Sistemul de
învăţământ trebuie să deţină un rol cheie pentru a asigura dezvoltarea individuală şi incluziunea
socială, care să permită copiilor cu CES să atingă cel mai înalt grad posibil de autonomie şi
independenţă.7

6
Constantin Cucos,,Pedagogie”, Editura Polirom, pag 147
7
Ibidem

3
Astfel, „concepţia românească cu privire la integrare a impus prioritar idea de recuperare,
instrucţie şi educaţie, care să valorifice maximal potenţialul psiho-fizic al persoanelor cu
deficienţe şi să-i pregătească pentru o inserţie social- profesională deplină” (E.Verzea).

Activităţile cuprinse în educaţie fizică şi sport duc la creşterea coordonării motorii fine şi
grosiere, la îmbunătăţirea concentrării, a aptitudinilor de ascultare, a stimei de sine, a încrederii,
capacitatea de a se juca şi comunica cu ceilalţi.

Unii elevi cu dificultăţi de învăţare severe, au abilităţi motrice bune, ei pot lucra independent.Alţi
elevi pot avea nevoie de asistenţă specială în timpul orelor de educaţie fizică.

În şcolile speciale din ţară noastră, profesorii de educaţie fizică colaborează cu ceialalţi factori
implicați în educaţie-kinetoterapeut, părinţi,logoped,asistent medical .

Drept urmare,limbajul şi activităţile trebuie să fie diferite faţă de cele impuse elevilor din şcolile
de masă, programa şcolară fiind adaptată şcolilor cu acest specific.

Şcolarizarea copiilor cu CES se desfăşoară în instituţii ale învăţământului special, dar şi în

instituţii ale învăţământului de baza, prin clase speciale sau prin includerea acestora în clase
obişnuite, condiţionată fiind de posibilitatea de a le asigura asistenţă psihopedagogică.

Bibliografie

1.Cucoș C.,,Pedagogie”, Editura Polirom,2006

2.Ilinca I.,,Sportul adaptat persoanelor cu dizabilități”, Editura Universitaria, Craiova,2010

3.Verza E.,,Psihopedagogie specială,, Editura Didactică și Pedagogică București,1993

4.Vrășmas T.,,Incluziunea socială a copiilor cu CES,Editura Vanemonde, Bucuresti,2000