ELEMENTE DE METEOROLOGIE

1. Notiuni introductive

Meteorologia este stiinta care se ocupa cu cercetarea tuturor

fenomenelor fizice care se petrec in atmosfera terestra, precum si cu
studiul interdependentei lor.

Multimea acestor fenomene si punctul de vedere diferit din care

ele pot fi abordate, a dus la impartirea meteorologiei in patru mari
ramuri:

 Meteorologia generala – se ocupa cu studiul analitic al fiecarui

fenomen in parte indicand conditiile in care acesta apare si legile dupa
care el variaza.

 Meteorologia sinaptica (sinoptica) – al carui scop este prevederea

starilor de timp viitoare.

 Climatologia – se ocupa cu studiul sintetic al starilor de timp si cu

precizarea conditiilor de clima ce se intalnesc pe intreaga suprafata a
Pamantului.

 Aerologia – abordeaza fenomenele ce se petrec in straturile

superioare ale atmosferei, straturi in care
influenta suprafetei subiacente (suprafata activa a Pamantului aflata
imediat sub atmosfera) nu se mai resimte si care constituie asa-
numita atmosfera inalta.

2. Atmosfera

Atmosfera este invelisul gazos al Terrei. Ea nu are propriu-zis o

limita, ea devine din ce in ce mai rara pe masura ce departarea fata de
Pamant creste si tinde ca la inaltimi mari, printr-o tranzitie lenta, sa se
confunde cu vidul interplanetar.

Atmosfera este mentinuta in jurul Pamantului datorita fortei de

atractie newtoniana exercitata de masa acestuia. Moleculele gazului ce
constituie atmosfera se afla intr-o miscare continua, se ciocnesc intre ele,
isi schimba directia, iar la inaltimi mari unde parcursul liber mijlociu al
moleculelor devine de ordinul zecilor de kilometri, ele ating viteze atat de
mari incat pot scapa din sfera de atractie a Pamantului si se pot pierde in
spatiul cosmic sau pot reveni in atmosfera terestra dupa ce au parcurs
traiectorii eliptice foarte alungite. Acest lucru se petrece la aproximativ
2500 km, nivel la care atmosfera terestra se afla intr-o stare de disipatie
atat de inaintata, incat nu mai apar fenomene meteorologice. Aceasta
regiune a fost denumita franj atmosferic sau exosfera.

1
 2.1. Structura atmosferei

Din punct de vedere fizic atmosfera este un mediu neomogen.

Daca se ia in considerare distributia temperaturii cu inaltimea, atmosfera
poate fi impartita in urmatoarele straturi (fig.1.):

Fig.1. Structura verticala a atmosferei

1. Troposfera – este stratul din imediata apropiere a Pamantului,

grosimea ei atingand 16-18 km la ecuator, 10-11 km la latitudini
mijlocii si 6-8 km la poli. Trecerea spre stratul superior se face prin
intermediul tropopauzei.

2. Stratosfera - se intinde de la tropopauza pana la o inaltime medie

de 32 km si se caracterizeaza printr-o constanta a temperaturii de –
56,5 0C. Tranzitia spre stratul superior se face prin stratopauza.

3. Mezosfera – este stratul de la 32-80 km. Aici apare fenomenul de

inversiune termica, adica temperatura pana la 50 km creste atingand
valori in jur de 60 – 70 0C, iar apoi scade pana la –80 0C sau chiar mai
mult.

4. Termosfera – se intinde pana catre 1000 km. Intre 200-500 km se

intalnesc straturi puternic ionizate, care constituie ionosfera. Ionosfera
reprezinta patura pe care se reflecta undele radio si in care se
formeaza aurorele polare. Tranzitia spre stratul superior se face prin
intermediul termopauzei.

5. Exosfera – este ultimul strat al atmosferei, intinzandu-se pana la

aproximativ 3000 km. Densitatea acestui strat este extrem de mica,
apropiindu-se de cea a materiei interstelare. Gazele care mai persista
la aceste inaltimi se gasesc sub forma de atomi, ioni si molecule,
existand chiar si a patra stare de agregare a materiei – plasma.

2.2. Masa si compozitia atmosferei

2
 Prin calcule masa atmosferei a fost stabilita la 5,26 1015 tone,
valoare care comparativ cu masa Pamantului de 5,98 1021 tone,
reprezinta aproximativ a milioana parte din masa Terrei.

Masa atmosferei nu este uniform distribuita pe verticala, astfel 50

% din ea se gaseste intre sol si primii 5 km inaltime, 75% intre sol si 10
km, 95% in primii 20 km si numai restul la inaltimi mai mari. Din acest
motiv si densitatea aerului scade cu inaltimea.

Aerul uscat din atmosfera este constituit din gaze care se gasesc in
permanenta, unele in proportii apreciabile si constante (N2 – 78,09%,
O2 – 20,95%, Ar – 0,93%), iar altele in proportii extrem de mici (Ne –
1,810-3 %, He – 5,210-4%, H2 -510-5,CH4 –2, 210-5, N2O - 510-5,
NO2 - 210-6 etc).

Un aer perfect uscat nu exista, el contine apa sub toate cele trei
forme: vapori, picaturi, cristale de gheataa. In medie vaporii de apa
reprezinta 5% din intregul volum al aerului si se gasesc in special in
partea inferioara a troposferei, unde dau nastere la nori si precipitatii.

3. Factori genetici ai climei

3.1. Radiatia solara

Soarele reprezinta cea mai insemnata sursa de energie de care

dispune Pamantul, energia solara propagandu-se sub forma de radiatii.
Radiatiile solare sunt rezultatul reactiilor termonucleare, in primul rand al
sintezei de heliu. Soarele emite doua tipuri de radiatii:

a) Radiatii electromagnetice – pot fi produse de miscarile oscilatorii ale

unor sarcini electrice, care determina aparitia unui camp electromagnetic
de intensitate E variabila si a unui camp magnetic de inductie B, de
asemenea variabila, orintat perpendicular pe E. Spectrul radiatiilor
electromagnetice este foarte larg, avand lungimea de unda, , cuprinsa
intre 104 m si 10-18 m. Radiatiile cu   100 nm cuprind doua tipuri de
radiatii:  care provin din nucleul atomic si X care isi au sorgintea in
paturile profunde ale unui atom excitat.

b) Radiatiile corpusculare – constituite din particule de dimensiuni

subatomice: protoni, neutroni, ioni, particule  si . Aceste radiatii nu
ajung pana la suprafata Pamantului, ele fiind dirijate de campul
magnetic terestru catre zonele polare, unde la inaltimi de peste 100
km dau nastere la fenomene de ionizare ale aerului si de formare a
aurorelor polare.

3
 Din spatiul cosmic si nu de la Soare, in atmosfera mai ajunge pana
la troposfera inferioara, o radiatie foarte patrunzatoare, numita radiatie
cosmica. Ea este alcatuita din diferite particule si antiparticule, inclusiv
radiatii .

3.2. Radiatia terestra si atmosferica

Absorbind o parte din energia solara, Pamantul se incalzeste si

devine capabil sa emita la randul lui anumite radiatii, numite radiatii
terestre. Acestea sunt radiatii termice a caror energie depinde de natura
si temperatura suprafetei terestre care le emite.

Tinand cont ca temperatura Pamantului variaza intre –60 0C si

+50 0C, rezulta ca Pamantul emite numai radiatii infrarosii cu
4 m    120 m. Considerand temperatura medie a Pamantului de
+15 0C, conform cu legea lui Wien, maximul de radiatii corespunde unei
radiatii cu   10m, iar valoarea intensitatii terestre fiind de ~ 0,5
langley/ minut.

Din energia termica radiata de Pamant, o parte se pierde in

spatiul cosmic, cealalta parte este absorbita de atmosfera, absorbtia
exercitandu-se in special pe vaporii de apa. Absorbind pe langa radiatiile
solare (cu  mic) si pe cele terestre (cu  mare), atmosfera se incalzeste
si devine la randul ei capabila sa emita o radiatie tot cu  mare,
numita radiatie atmosferica.

In general, atmosfera lasand sa treaca radiatiile luminoase de la

Soare, dar absorbind pe cele obscure emise de Pamant, impiedica
pierderea caldurii si exercita un efect de sera. Radiatia atmosferica se
propaga in toate directiile si implicit spre Pamant.

3.3. Bilantul radiatiilor

Bilantul radiativ rezulta din ansamblul tuturor radiatiilor intalnite

la suprafata Pamantului, fiind dat de relatia:

Q=S+D–R+A–r–
T (1)

unde S – radiatia solara directa, D – radiatia solara difuza, R – partea

reflectata din radiatia globala, A - radiatia atmosferica, r – partea
reflectata din radiatia atmosferica, T – radiatia terestra.

Pe timp acoperit, radiatia solara directa este nula, astfel bilantul

devine:

Q’ = D – R + A – r –
T (2)

4
Relatie din care se poate constata importanta radiatiei difuze pentru
sistemele biologice, cand cerul este total acoperit de nori.

In timpul noptii bilantul radiativ se reduce la:

Q” = A – r – T (3)

Cum T in valoare absoluta este mai mare decat A, rezulta un flux de

radiatie indreptat dinspre sol spre troposfera, flux ce constituie radiatia
nocturna.

4. Elemente meteorologice

4.1. Temperatura solului si a aerului

Energia radianta solara este absorbita in proportie de peste 80%

de suprafata Pamantului si transformata in energie termica. Astfel,
suprafata solului dispune de o anumita cantitate de caldura pe care o
transmite o parte straturilor din adancime si alta parte straturilor de aer
de deasupra sa. Transmiterea in sol se face numai prin conductivitate, iar
in aer prin conductivitate si in special prin convectie si radiatie.

O parte din caldura primita se consuma in procesele fizice,

chimice si biologice care se desfasoara la suprafata si in interiorul solului,
cum ar fi: evaporare, dizolvare, asimilarea substantelor nutritive etc.

Aerul avand o conductibilitate termica redusa nu retine decat intr-

o mica masura energia solara. El se incalzeste prin intermediul suprafetei
subiacente care transmite straturilor de aer o parte din caldura primita
printr-o serie de procese cum ar fi: conductibilitate termomoleculara,
procese radiative, convectie termica, turbulenta atmosferica, transformari
de faza, curenti de advectie etc.

4.2. Umiditatea solului si a aerului

In natura apa se poate gasi sub cele trei forme de agregare:

gazoasa, lichida si solida, numite faze si care se deosebesc intre ele prin
proprietatile lor fizice. Apa sub forma de vapori, este singurul din
constituientii atmosferici care sub actiunea temperaturii poate trece dintr-
o faza in alta. Datorita agitatiei moleculare, sistemul va suferi un
transport permanent, starea de echilibru fiind atinsa cand inceteaza
schimburile sau acestea se compenseaza reciproc.

Riguros, prin umiditatea solului trebuie sa se inteleaga apa in

stare de vapori ce se gaseste in sol. Acest lucru este insa greu de
precizat, deorece apa din sol aflata in stare de vapori este de obicei in
contact cu cea in stare lichida, prezenta fie sub forma de apa
higroscopica, fie sub forma de apa capilara. De aceea, prin umiditatea

5
solului trebuie sa se inteleaga continutul de apa de care acesta dispune,
indiferent de forma sub care se gaseste apa.

Vaporii de apa ajung in atmosfera datorita fenomenului de

evaporare a apelor de pe suprafata Pamantului, a evaporarii apei din sol,
transpiratiei plantelor si animalelor etc. Difuzia vaporilor de apa de la
sursa de vaporizare este favorizata de curentii de advectie si convectie si
de schimbul turbulent. Vaporii de apa se pot raspandi in toata troposfera,
uneori putand sa ajunga pana in partea inferioara a stratosferei.

Umiditatea aerului exercita o influenta puternica asupra

proceselor fiziologice, afectand in special procesele de termoreglare.
Vaporii de apa din atmosfera absorb radiatiile infrarosii mentinand
incalzirea atmosferei.

4.3. Produse de condensare ale vaporilor de apa din

atmosfera. Precipitatii atmosferice

Condensarea vaporilor de apa din atmosfera devine posibila cand aerul

este saturat. Saturatia se poate atinge fie prin cresterea cantitatii de
vapori de apa, fie prin racirea aerului pana la temperatura punctului de
roua. Daca temperatura scade sub valoarea punctului de roua, la aceeasi
cantitate de vapori, aerul se suprasatureaza, si excesul de vapori se
condenseaza. Pentru ca procesul de condensare sa decurga normal este
necesara existenta nucleelor sau a centrilor de condensare, care sunt
particule higroscopice cu dimensiuni de aproximativ 10-5 m.

Ceata este un produs de condensare a vaporilor de apa din

straturile inferioare ale troposferei. Ea se formeaza in imediata vecinatate
a Pamantului, cu care vine in contact. Ceata reduce vizibilitatea, ea are
aceasi structura ca norii, diametrul picaturilor de ceata variaza intre 510-
3 mm si 10-2 mm.

Norii sunt produse de condensare formate in straturile mai inalte

mai din atmosfera libera, fara sa depaseasca inaltimea tropopauzei.

Folosind drept criterii de baza cel morfologic, de altitudine si

genetic, Organizatia Meteorologica Mondiala a clasificat norii in patru
familii:

1. Familia norilor superiori: - Cirrus

- Cirrocumulus

6
 - Cirrostratus

2. Familia norilor mijlocii: - Altocumulus

- Altostratus

3. Familia norilor inferiori: - Stratocumulus

- Stratus

- Nimbostratus

4. Familia norilor cu dezvoltare verticala: - Cumulus

- Cumulonimbus

Nebulozitatea este gradul de acoperire al cerului cu nori.

Nebulozitatea se determina pe o scara de la 1 la 10, considerand intreaga
bolta cereasca pana la orizont. Cifra 0 indica cer senin, iar 10 cer complet
acoperit. Cifrele intermediare exprima cate zecimi din suprafata totala a
boltii ceresti sunt acoperite cu nori.

4.4. Miscarile orizontale ale aerului – vanturile

Diferitele regiuni ale Pamantului se incalzesc in mod diferit, iar

presiunea in zonele reci este mai ricata decat in cele calde. Din acest
motiv, aerul are tendinta sa se deplaseze din regiunile cu presiune ridicata
in cele cu presiune mica. Aceste miscari pe orizontala ale aerului formeaza
vanturile.

Miscarea aerului pe orizontala este influentata de exitenta a patru

forte: forta de gradient baric care influenteaza intensitatea vantului, forta
Coriolis care deviaza masele de aer, forta centrifuga si forta de frecare.
Miscarea maselor de aer se face dupa rezultanta acestor forte.

Clasificarea vanturilor se poate face dupa mai multe criterii.

10 Din punct de vedere al curgerii aerului vanturile sunt:

- laminare – in care straturile de aer aluneca unele pe celelalte,

traiectoriile fiind paralele;

- turbulente – straturile de aer se intrepatrund, aparand o stare de

turbulenta;

- in rafale – traiectoriile straturilor de aer sunt diferite, iar viteza

vantului are un caracter pulsatoriu, neregulat.

7
20 Dupa caracterul lor:

- vanturi constante, permanente - bat tot timpul anului. Din aceasta

categorie fac parte alizeele, care bat la suprafata Pamantului de la
tropice la Ecuator, si contraalizeele care bat la inaltime de la Ecuator
spre tropice;

- vanturi periodice - bat numai in anumite perioade (musonii, brizele).

Musonii sunt vanturi periodice stabile, a caror directie dominanta se
inverseaza de la un sezon la altul. Ele sunt specifice Indiei si
Indochinei. Brizele sunt vanturi periodice cu intensitate, care ziua bat
dinspre mare spre uscat, iar noaptea in directie inversa. Ele apar
datorita incalzirii neuniforme a marii si a uscatului.

- vanturi neregulate – care bat fara nici o regula. Din aceasta categorie
fac parte vijeliile, care include tornadele si uraganele. Tornadele sunt
vanturi foarte violente, devastatoare, insa cu arie de actiune restransa,
insotite de ploi torentiale. In centrul tornadei viteza vantului este de
300 km/h. Uraganele sunt vanturi care se desfasoara pe suprafete
mari cu viteze foarte mari, de circa 200 km/h, fiind insotite de
descarcari electrice si ploi violente.

- vanturi locale – apar doar in anumite regiuni ale suprafetei terestre.

In tara noastra, sub influenta anticiclonilor azoric si siberian, vara

predomina vanturile oceanice de vest si nord-vest, iar iarna cele
continentale de nord si nord-est. Trecerea de la regimul oceanic la cel
continental se produce in perioada septembrie-octombrie, iar de la
regimul continental la cel oceanic in mai-iunie.

In functie de tipul reliefului , in diferite regiuni ale tarii se intalnesc

urmatoarele vanturi cu caracter local:

 Crivatul – bate in special iarna din N-E fiind un vant rece si cu

intensitate mare, determinand viscole puternice. Sufla in Moldova,
Dobrogea si Campia Dunarii.

 Nemira – este o continuare a Crivatului, patrunzand prin trecatorile

Carpatilor Orientali in partea de est a Transilvaniei, in zona Ciucului.
Este un vant rece, aducand viscole.

 Austrul – sufla in Campia Dunarii. Este un vant uscat, vara cald si

secetos, iar iarna deosebit de rece.

 Cosova – este un vant uscat, care bate in sudul Banatului din

septembrie pana in aprilie.

8
 Vantul Negru – bate vara in sudul Dobrogei si al Baraganului, fiind
cald si uscat.

 Vantul Mare – este cald si uscat, sufland in Depresiunea Fagarasului

si provocand primavara topirea rapida a zapezii.

 Baltaretul – vant cald si umed, care bate primavara si vara in

Muntenia dinspre S-E.

 Zefirul – vant caldut, bate din sud, usor, primavara.

 Föhnul – vant cald care apare apare pe versantul opus curentului

aerian, incalzirea lui producandu-se prin comprimare adiabatica La noi
in tara bate pe Valea Oltului, in Tara Barsei si aproape in toata
Transilvania.

 Brizele de mare si de munte – bat jumatate de zi dintr-o directie si

cealalta jumatate din directia opusa. Brizele de mare bat vara pe
litoral, ziua de la mare spre uscat si noaptea in sens invers. Brizele de
munte sufla de-a lungul pantelor, ziua din vale spre varf si noaptea
spre vale.