Anul XI ePaper

Seria a III-a 28 de pagini

Nr. 13 (569)
Apare s`pt`m#nal
joi
30 martie Se distribuie
2017 gratuit

DIRECTOR: AUGUSTIN BUZURA

www.revistacultura.ro
ANGELA MARTIN
Exasperarea
ca șansă
Dacă vrem să rămânem în civilizația
pe care și-o dorea, bunăoară, Unamuno
– producătoare de cultură și cultura
producătoare de oameni – va trebui să
ne recuperăm forțele și luciditatea. /
pagina 3

IOAN BOLOVAN
Dosar Ioan
Slavici. Între
loialismul
prohabsburgic
şi devotamentul
naţional
Comportamentul filohabsburgic al lui
Ioan Slavici se înscrie în tradiția loia-
lismului manifestat de românii transil-
văneni în epoca modernă. / paginile
13-17

ANDREI MARGA
Etică practică
Cât de avenită este acum etica practică
ne dăm seama aruncând o privire în
scrierile ei. / pagina 11

NICU ILIE
Boom-ul
demografic și
istoria recentă
Toate statele dezvoltate au avut posibili-
tatea să-și compenseze „iarna demogra-
fică” prin acceptarea unor imigrații ma-
sive, transparente sau netransparente.
Fenomenul, cum era și firesc, este pre-
dominant unul urban, iar scara crește
proporțional cu magnitudinea urbană.
Efectul advers al acestei migrații a fost
unul cultural. / paginile 8-9
  sumar
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017

COPERTA: OSKAR SCHLEMMER // (1888–1943) /

Artist pluridisciplinar (sculptor, muralist, pictor, ilus-
trator, designer, scenograf, coregraf, regizor dramatic,
fotograf, gravor) din prima parte a secolului al XX-lea,
Schlemmer a fost apropiat de mai multe grupări mo-
derniste, iar operele sale aderă astfel la multe dintre
formele de manifestare post-dadaiste: constructivism,
Bauhaus, suprematism. Este unul dintre artiștii cata-
logați de naziști ca reprezentanți ai „artei degenerate”
care nu a reușit să părăsească Germania după insta-
larea totalitarismului, iar în ultimul deceniu de viață
nu a mai reușit să creeze și să expună. Tema cea mai www.revistacultura.ro
frecventă în creațiile lui Schlemmer, de la artă plas-
tică la coregrafie, a fost (concordantă cu principiile
Bauhaus) căutarea geometricității în figurile umane, Publicaţie editată de
în acțiunile și relațiile interumane. Deși abstracte, Fundaţia Culturală Română
operele sale păstrează un antropocentrism definitoriu,
care depășește funcționalitatea radicală a lui Gropius
și altor reprezentanți Bauhaus și consolidează funda- Președinte:
mentul ideatic al mișcărilor moderniste: supremația AUGUSTIN BUZURA
gândirii asupra empiricului, a formei asupra acciden-
tului, a culturii asupra naturii. După cum în coregrafie
Schlemmer s-a inspirat din scrima spaniolă, cu mișcări Redacția
puternic geometrizate (având la bază cercul), în gra-
fică și în plastică păstrează aceeași preferință pentru
formele nerectangulare – volută, cerc, parabolă – ca Redactor-şef:
expresie a dinamicii și a lichidității conceptelor, a pu-
CULTURA LITERARĂ terii lor de a se transforma, de a transmigra semantic ANGELA MARTIN
prin acțiunea unor dinamici interioare. Dintre figuri-
DAN BURCEA le rectilinii, Schlem­mer preferă progresia și treptele,
singurele figuri ungiulare ce ilustrează dinamismul. Secretar general de redacție:
Corespondenţă de la Paris // Salonul Cărții, (N.I.) / Pe copertă: Scară Bauhaus (1932, MoMA). CARMEN CORBU
o sărbătoare a ochiului şi a spiritului / 23 ILUSTRAȚIA EDIȚIEI: Scări monumentale.
Echipa redacțională:
ȘTEFAN BAGHIU
EDITORIAL CULTURA IDEILOR ȘTEFAN BAGHIU COSMIN BORZA
ANGELA MARTIN DAVID ILINA Perspective // NICU ILIE
Exasperarea ca șansă / Gânditorul – schiță de Specialistă în
3-4 introspecţie / 19 Redactori asociați:
portret / 10 ALEX GOLDIȘ
CULTURA POLITICĂ ANDREI MARGA ANCUȚA BORA VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCU
„Oameni căzând VALENTIN PROTOPOPESCU
Etică practică / 11
GEORGE APOSTOIU ION SIMUȚ
înăuntru” / 20
Cronica diplomatică // CULTURA ISTORIEI
Neîncrezători, dar încă VICTOR MARIAN BUCIU Assistant Manager:
uniți / 5 IOAN-AUREL POP VALERIA PAVEL
Voinţa poetică / 21
Elogiu latinităţii //
RODICA GRIGORE Layout & Digital Publishing:
Românii „îi întreabă SC VIZUAL GRAFICANTE
pe străini dacă știu să Maeștri și discipoli / 22 PUNCT RO
vorbească romana” / 12 VALENTIN
Adresa:
DOSAR IOAN SLAVICI PROTOPOPESCU CALEA 13 SEPTEMBRIE NR. 13,
// Între loialismul Prin oglindă // Crime şi SECTOR 5, BUCUREȘTI
prohabsburgic şi alchimie / 24
E-mail:
devotamentul naţional culturafcr@gmail.com
De IOAN BOLOVAN / CULTURA SPORTULUI
13-17 MĂDĂLINA FIRĂNESCU ISSN 2285 – 5629
CULTURA ECONOMICĂ ISSN-L 1584 – 2894
In corpore sano // Hoții
TEODOR BRATEŞ și proștii / 25 Revista CULTURA
Pragul de alertă. Gâștele
promovează diversitatea de opinii,
Capitoliului în variantă CULTURA ANTROPOLOGICĂ iar responsabilitatea afirmațiilor
actualizată / 6
LILIANA BURLACU fãcute în cuprinsul ei
CULTURĂ ŞI SOCIETATE Despre lux și alte nimicuri. aparține autorilor articolelor.
MONICA SĂVULESCU O „Cronică de mode
pariziene” de la 1863 / PARTENERI
VOUDOURI
România din diaspora // 26-27
Din experiența grecească VIRGIL ŞTEFAN
a unei colaborări / 7 NIŢULESCU
NICU ILIE CULTURA LITERARĂ Arhipelagul muzeelor //
Boom-ul demografic și ANDREEA MIRONESCU De la muzeele Neamțului
istoria recentă / 8-9 Scriitorul ca mixator / 18 la muzeele țării / 28

Scările Operei pariziene. Foto: Benh Liue Song, CC
Reşedinţă din Londra. Desen de William Kent (circa 1740)
Scările Palatului de Justiţie din Viena (1881).
Foto: CC Wikimedia
Scări din marmură de Carrara în Palatul Primăriei
din Glasgow. Foto: CC Wikimedia
editorial 
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Exasperarea ca șansă
ANGELA MARTIN informațională și curățarea locului. Dar, dacă așa va
fi să fie în cele din urmă – să nu mai rămână piatră
pe piatră –, această ruinare culturală și umană, cu
Cum s-ar spune, istoria se repetă – marile în- alte cuvinte, curățarea locului, ne va îngropa pe toți,
cu tot cu demolatori. Un singur lucru mai lipsește
grijorări ale omului au fost în toate timpuri- ca să se cheme că ne purtăm ca niște barbari – să-l
le legate de imprevizibilitatea perspectivelor presărăm tot noi cu sare, ca pe o cartagină înfrântă,
în viitor. Deși știm bine că lucrurile pentru a-l lăsa în urma noastră pe veci
neroditor.
stau astfel de când lumea, nouă, ce- Să fi ajuns, într-adevăr, la sfârșitul is-
lor de azi, ni se pare că suntem cei toriei, al civilizației, așa cum susțin un
mai năpăstuiți. Că, ajunși la capătul 8 Dar, practic, Fukuyama, un Hawking? Dar lumea a
fost dintotdeauna plină de profeții sinis-
unei civilizații, suntem sortiți celor unde suntem
tre, de victimizări și lamentări și, totuși,
mai devastatoare experiențe exis- durează de secole și e încă vie. Starea
tențiale. Că suntem, de-acum, obo- noi? Fără aceasta de asediu continuu instituită de
siți, terminați. Că nu vom face față îndoială, în nerăbdarea timpurilor noi, prin ceața că-
reia discernem deocamdată mai curând
unor noi provocări. spectrul ruinei decât luminișul unei în-
interiorul
D
floriri, nu este tocmai necunoscută, așa
ar sunt acestea, toate, îngrijo- cum spuneam. După cum nici angoase-
rări reale? Sunt – unele – exa-
unei civilizații le incertitudinii și insecurității. Au fost
gerări, firește, iar apetența încă viabile; trăite de omenire în mod repetat și con-
noastră pentru catastrofism semnate în toate etapele istoriei sale, ca
nu ne va feri în niciun caz de produse și frământări prevestitoare de „prăbușiri”.
pericole. Ceea ce trebuie, așadar, să ne După ele au urmat, mai exact din ele au
preocupe – înainte de a ne panica – este întreținute încolțit, renașterea, (re)înnoirea. Una-
cum anticipăm provocările. Și, mai ales, muno scria la sfârșitul secolului al XIX-lea,
cum le gestionăm. Pentru că, pe de o par- însă de oameni în „Civilizație și cultură” (1896), că aces-
te, suntem fataliști, pesimiști, negati- tea sunt determinate de un proces de
viști ori resemnați, pe de alta, din cauza cu conștiința dezintegrare socială într-un moment în
exasperării, probabil, agitați, exaltați în care „instituțiile înăbușă obiceiurile, le-
toată puterea cuvântului. Și în primul încărcată, gea sufocă sentimentul pe care l-a incar-
rând, atât de temători, încât la adăpos- nat”1. Dar sunt, în același timp, și zbateri
tul vechilor principii respingem de plano suprasaturați ale unei culturi de a se despovăra de în-
ideile noi – când nu le acceptăm, adesea săși civilizația care a creat-o. Pentru că,
fără judecată. Dar manifestări similare –
de nimicurile după sforțări omenești, de secole, care
chiar dacă nu sincrone –, derute, confuzii
actualității au contribuit la construcția unei anumi-
prefigurând întotdeauna răstimpuri de te civilizații, cultura se simte oprimată
regres și decadență, au existat, bineînțe- și mistuiți de propria „matrice”, dă să se rupă, să se
les, periodic, la răscruci, în toate societă- dezlege de ea, se revoltă pentru a-și des-
țile și culturile aferente. Acum, bunăoară, de refuzul și cătușa energiile creatoare. Peste ruinele
ne lăsăm târâți de curente contradictorii, vechii civilizații, odată cu lumea nouă, ia
drept pentru care și susținem cu ridico- de măsluirea naștere un alt tip uman, iar acest „om cu
lă fermitate tot soiul de arbitrarietăți. adevărat nou înseamnă reînnoirea tutu-
Cultura nu mai face pereche cu educa- propriei naturi ror oamenilor, căci toți și-ar răscumpăra
ția, ambele dezorganizate de politici ne- spiritul; un om nou înseamnă o treaptă
înțelese, iar, odată cu ieșirea forțată din – și făpturi – , mai sus – în greul urcuș al omenirii în-
rutină, marile frământări ale lumii, la spre supraumanitate. Toate civilizațiile
care tehnologiile informației ne fac înde- biologice și servesc numai spre a produce culturi, iar
aproape părtași, ne sporesc sentimentul culturile spre a produce oameni. Scopul
apocalipsei: suntem martori neputincioși culturale. civilizației este să cultive oameni; omul
ai focarelor de conflict și ai războaielor este supremul produs al omenirii, faptul
militare, comerciale și mediatice, ai ata- etern al istoriei”2.
curilor cibernetice, ai revoltelor din pia- Invocăm aici, iată, o teorie, în fun-
ța publică și ai agresiunilor îndârjit demolatoare, de damentele ei adevărată. Dar, practic, unde sun-
parcă unii dintre liderii lumii, chipurile clarvăzători, tem noi? Fără îndoială, în interiorul unei civili-
ar crede că prima și ultima condiție a salvării noastre zații încă viabile; produse și întreținute însă de
este vidarea socio-culturală, mascată de ancrasarea oameni cu conștiința încărcată, suprasaturați de
  editorial
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
nimicurile actualității și mistuiți de
refuzul și de măsluirea propriei naturi
– și făpturi – , biologice și culturale. A
făcut, de pildă, carieră, în cultură, în
artă, și continuă să facă și astăzi, în
diferite moduri, „cultul corpului” – la
noi, potrivit obiceiului, cu un mare de-
calaj temporal –, cult despre care, să ne
amintim, Ortega y Gasset afirma încă
în „Dezumanizarea artei” că este „simp-
tom de inspirație puerilă”, avertizând
că „Europa intră într-o etapă de copilă-
rie”. La fel, în societate, îndemnul „să
te simți bine în pielea ta”, rod al unei
imaginații creatoare rudimentare – în
fapt un bun instrument de exploatare
psihologică, socială, comercială a unei
slăbiciuni –, care a început să facă mai
târziu înconjurul lumii, a fost, se vede,
atât de convingător, încât a declanșat o
eliberare masivă de sub presiunea câ-
torva reguli de viață, unele numite mai
nou „prejudecăți”. Dar asta nu a fost de
ajuns să ne scoată dintr-o stare din ce
în ce mai proastă de spirit. Un mal être,
i-ar spune francezii, și un dezgust de
sine nesfârșit. Și-atunci, ce aspirații să
mai nutrească depresia, fie și cu ajuto-
rul vreunui tratament medicamentos?
Ori cu al spa-urilor, călătoriilor exotice,
chirurgiei și remodelărilor estetice? Și
totuși, dacă vrem să rămânem în civili-
zația pe care și-o dorea, bunăoară, Una-
muno – producătoare de cultură și cul-
tura producătoare de oameni – va trebui
să ne recuperăm forțele și luciditatea.
Unii sociologi susțin că reglementări-
le introduse în societățile noastre prin
fenomenul globalizant, bunăoară stan-
dardizarea la care ne sunt aduse „stilu-
rile de viață”, mentalitățile, ne cer un
efort de adaptare. Și că el ne dă dreptul
la unele concesii compensatorii privind
anumite libertăți. În urma cărora se
dovedește însă că mai mult pierdem. Și
pierdem catastrofal, pentru că pierdem
valori până mai ieri comune. Printre ele
– cu siguranță cel mai prețios –, edu-
cația. Potrivit Testărilor Pisa, program
inițiat de Organizația pentru Coope-
rare și Dezvoltare Economică (OCDE),
mult clamatele reforme continuă să
aibă drept consecință sisteme educative
„mediocre”. Cea mai recentă Testare de
acest fel, pentru materii fundamentale
– citirea, matematica, științele –, rapor-
tată la un număr de 70 de țări, aduce
România pe ultima poziție. Și e posibil
ca genul de reformă care se practică la
noi – mai mult prin voință politică decât
din convingere pedagogică – să menți-
nă încă mult timp de aici înainte ace-
lași rezultat. Cauzele locale se cunosc,
cele general valabile se regăsesc ana-
lizate în numeroase studii de educație
comparată. Majoritatea dintre acestea
menționează cel puțin două dezechili-
bre majore: între educație și autoritate,
între educație și cultură. Să mai adău-
găm, referindu-ne din nou la România,
condițiile și atmosfera în care se des-
fășoară procesul educativ. Polemicile
care inflamează spiritele și gonflează
problemele educaționale, începând cu
schimbările de conținut curriculare și
manualele școlare, până la predarea
religiei în școli sau oportunitatea intro-
8 ducerii uniformei, nu fac decât să repro-
ducă neînțelegerile grave și scindările
Într-un mediu din societatea noastră. Într-un mediu
tulburat, discordant, ostil, postulatele
tulburat, pedagogice par rupte de realitate. Căci
una li se cere copiilor să învețe în școală
discordant, și altceva prizează ei în societatea sub-
minată de corupția morală și inundată
ostil, de abjecțiile evacuate de presă. Desigur,
un alt gen de duplicitate și de perversi-
postulatele une decât în comunism, când una se șu-
șotea în familie și alta se tăcea la școa-
pedagogice lă, dar o formă, totuși, de imoralitate
care le poate produce tinerilor tulburări
par rupte de conștiință, alterări de personalitate.
Fără îndoială că ambele tipuri de socie-
de realitate. tate – dacă, pentru a forța comparația, o
reînviem pe cea comunistă – sunt noci-
Căci una li se ve în felul lor, având deopotrivă asupra
elevilor și profesorilor un efect puternic
cere copiilor perturbator. Nu este de mirare că, as-
tăzi, prezența psihologilor se dovedește
să învețe indispensabilă în școală, ca și a camere-
lor video sau a agenților de pază, pen-
în școală tru a-i supraveghea pe elevi. Măsuri,
însă, ineficiente, din păcate, pentru a
și altceva preveni și stopa flagelul suicidar.
Să observăm și sentimentul de nepu-
prizează ei tință și zădărnicie, dominant, în prezent,
în școală, creat de comunicarea defectu-
în societatea oasă între profesori și elevi. O dată pen-
tru că, încă din momentul în care încep
subminată școala, copiii contrazic așteptările profe-
sorilor, adică vin de acasă, educați de pă-
de corupția rinți în așa fel încât nu concep să nu li se
permită orice – adică totul; la rândul lor,
morală și nici profesorii nu sunt pe gustul copiilor,
pentru simplul motiv că un mare număr
inundată dintre ei au fost educați în comunism, în
cu totul alt fel de societate, școală, fami-
de abjecțiile lie. Prin urmare, având această dublă
experiență, de viață și de educație, des-
evacuate de tul de mulți mai cred, și adesea cu temei,
că fostul sistem de educație, așa comu-
presă. nist cum era, părea mai sănătos. Fie și
numai pentru faptul că profesorul avea
asupra elevului autoritate – ceea ce-i
sporea puterea de convingere –, și se bu-
cura de un statut socio-profesional mai
demn.
Până una-alta, să nu uităm, vorbind
despre reformă, cât de importantă este,
dincolo de domeniul circumscris, mate-
ria umană asupra căreia lucrează re-
forma și/sau căreia îi servește ea. Și să
ne punem cu sinceritate întrebarea: ce
dorim în fond? Să ținem seamă de expe-
riența existențială? Să adoptăm, adică,
o reformă pragmatică, destinată acestei
materii umane, la ora actuală mai mult
sau mai puțin similară celei din țările
din Est, dar diferită deocamdată de cea
din țările occidentale? Sau să forțăm
materia umană – încă nu îndeajuns de
pregătită – să se adapteze unui sistem
copiat tale quale după alte sisteme, occi-
dentale? Care nici ele nu sunt toate con-
venabile, dacă nu cumva chiar declarate
în criză. Dovadă că, potrivit celor mai
recente estimări, 69% dintre francezi
consideră că sistemul lor de învățământ
funcționează foarte prost. Spania, ca
să mai dăm un exemplu, se confruntă
cel mai dramatic cu abandonul școlar,
fenomen care, de altfel, atinge în pre-
zent cote inadmisibile în UE: potrivit
celor mai optimiste previziuni, el va
scădea până la 10% abia în 2020. Sigur
că directivele UE pentru modernizarea
învățământului trebuie respectate, dar
credem că e o greșeală faptul că reori-
entarea, la noi, nu ține seama și de spe-
cificitatea problemelor școlii românești.
Dar să ne oprim, în fine, și asupra
unei calități, care, deși esențială, pare
că a dispărut din orizontul pedagogiei
noastre: sensibilitatea culturală. O mai
cultivă, cum trebuie, școala, de vreme ce
programele pentru clasele V-VIII sunt
orientate preponderent spre dezvolta-
rea abilităților de comunicare, în loc să
fie centrate pe deprinderea cunoștințe-
lor literare? Sunt oare aceste programe
îndeajuns de formatoare de oameni și
de conștiințe, spre a nu spune direct de-
formatoare? Își poate cineva închipui că
atât caracterul, cât și identitatea indi-
viduală și națională, aptitudinea critică
și cea creatoare, vocația morală se vor
putea dezvolta și manifesta – într-un
mediu atât de schimbător precum cel
de azi – printr-o comunicare redusă și
găunoasă? Sau poate vrem ca viitorii
cetățeni ai României să fie doar comu-
nicatori? Inexpresivi și goi pe dinlăun-
tru, lipsiți total de substanță culturală?
Firește că avem nevoie de competență și
responsabilitate pentru a evita astfel de
pericole.
În plus, avem nevoie măcar de un
dram de speranță. De unde o vom lua?
„Din disperare” – ne încurajează tot
Unamuno. n
Note:
1. V. „Eseiști spanioli”, Antologie, studiu
introductiv, note și traducere de Ovidiu
Drîmba, Editura Univers, București, 1982,
p. 203.
2. Idem, p. 202.

Neîncrezători, dar încă uniți
GEORGE APOSTOIU
Pentru sărbătorirea nunții de
diamant a Uniunii Europene, cei
27 de șefi de stat și de guvern nu
puteau să aibă un decor mai potri-
vit decât cel pe care îl oferă Roma:
vârstă istorică venerabilă, glorie
imperială antică, înțelepciunea
și splendoarea Iluminismului și
Renașterii. Prozaic vorbind, iniți-
al, darul de nuntă, un document
politic pregătit de funcționarii de
la Bruxelles, nu a fost pe placul
multora (scenarii de dezvoltare în
cercuri concentrice, viteze diferi-
te), așa încât liderii europeni l-au
dres și l-au ambalat frumos, ca
pentru o astfel de ocazie. În final,
diavolul detaliilor alungat, înalții
dregători au semnat o Declarație
politică bucuroși precum liceenii
încrezători în norocul pe care se
bizuie la bacalaureat.
Ave Caesar!
Reuniunile la vârf ale Uniunii Europe-
ne seamănă tot mai mult cu balurile cu
parfum medieval organizate pentru împă-
rații Europei după victoriile în războaie:
mult fast, suspiciuni, nemulțumiri, rezul-
tate incerte. Visteriile statelor sunt greu
încercate de cheltuielile pentru conclavele
pletorei de președinți, prim-miniștri, mi-
niștri, consilieri, oameni de gardă. O în-
treagă tevatură, aeroporturi și bulevarde
blocate, localnici iritați de perturbarea
vieții lor cotidiene.
În acest an aniversar – se împlinesc
șase decenii de la semnarea Tratatului
fondator al Uniunii – reuniunea Consiliu-
lui European a fost găzduită într-un palat
renascentist aflat pe Capitoliu, în Anti-
chitate centrul religios al Cetății eterne.
De acolo, privirii i se deschide o uimitoa-
re panoramă a Romei cezarilor: forumuri,
arcuri de triumf, columne, bazilici, Colo-
seumul; în apropiere, ruinele palatului
Domus Aurea ridicat pentru Nero pe o co-
lină apropiată de unde împăratul privea
amuzat la deșertăciunile lumii. Legenda
spune că, atunci când galii au vrut să ia
cu asalt Roma, un cârd de gâște s-a ridicat
de pe Capitoliu pentru a vesti locuitorilor
pericolul. Tot în acele vremuri, înainte de
cultura politică 
CRONICA DIPLOMATICĂ
spectacolele sângeroase în care erau sa-
crificați creștinii, din Coloseum se auzeau
uralele cu care gladiatorii își întâmpinau
împăratul în Coloseum: „Ave Caesar, mo-
rituri te salutant!” Acum, oaspeții Romei
aud în piețele apropiate lozincile demon-
stranților dezamăgiți de cursul pe care l-a
luat politica în Europa comunitară.
De la cercuri și viteze, la ritmuri și
intensități diferite
La negocierea documentului final al re-
uniunii Consiliului European bătălia s-a
dus pentru schimbarea direcției ce părea
să fie imprimată Europei în așezarea ei
în ,,cercuri concentrice”, ceea ce presupu-
nea ,,viteze diferite” de deplasare, adică
de progres. Opoziția unor state care au in-
tuit pericolul ridicării unei noi cortine de
fier a condus la o cosmetizare lingvistică,
,,cercurile” și ,,vitezele” fiind înlocuite cu
,,ritmuri și intensități diferite” și astfel
Declarația politică a putut fi semnată de
toți participanții. O ușurare pentru pre-
mierul italian, Paolo Gentiloni, care, în
calitate de gazdă, nu ar fi fost bucuros ca
reuniunea să se încheie fără un document.
O eliberare și pentru președintele Consi-
liului European, polonezul Donald Tusk,
care a declarat după semnare: ,,Dovediți
astăzi că sunteți liderii Uniunii, că puteți
avea grijă de moștenirea pe care ne-au în-
credințat-o eroii integrării europene acum
60 de ani”. Tusk disimula în cuvinte diplo-
matice existența pericolului unei posibile
scindări a Europei și așezarea acesteia în
,,cercuri concentrice”, ceea ce ar fi condus
în final la marginalizarea, dacă nu chiar
la abandonarea fostelor state comuniste.
De altfel, cu puțin timp înainte de deschi-
derea reuniunii aniversare, președintele
Comisiei Europene, Jean Claude Juncker,
se pronunțase deschis pentru o Europă
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Sursa foto: Preşedinţia cu mai multe viteze, sugerând străveziu
României această perspectivă: ,,Nu este timpul să ne
mai imaginăm că toți vom putem să facem
același lucru”.
La Judecata de Apoi
De undeva, cineva are grijă de suflete-
8 Opoziția le noastre. Suveranul Pontif i-a invitat pe
liderii europeni la Palatul Papal și i-a în-
unor state demnat să-și amintească de idealurile pă-
rinților fondatori ai Europei unite: solida-
care au intuit ritate, libertate, prosperitate pentru toți.
,,Europa poate să-și regăsească speranța
pericolul când se va deschide spre lume; când le va
oferi tinerilor perspective adevărate de
ridicării unei educație, posibilități reale de muncă; când
va investi în familie, prima și fundamen-
noi cortine tala celulă a societății; când va respecta
conștiința și idealurile cetățenilor; când va
de fier a garanta posibilitatea de a avea copii fără
teama că părinții nu-i pot întreține; când
condus la o va apăra viața în deplina ei sacralitate. O
astfel de Europă merită să fie construită”.
cosmetizare La o analiză atentă a discursului vom se-
siza că Suveranul Pontif revine la ideea
lingvistică, Europei de la Urali la Atlantic, așa cum o
gândea cândva Charles de Gaulle. În fața
,,cercurile” înalților demnitari invitați, Papa Francisc
a vorbit de moștenirea unui patrimoniu
și ,,vitezele” unic de idealuri și spiritualitate care poate
aduce prospețime în construcția viitorului
fiind înlocuite continentului: o Europă socială în centrul
căreia trebuie să fie așezat Omul.
cu ,,ritmuri Cea mai pilduitoare lecție pe care Papa
a oferit-o oaspeților s-a produs când i-a in-
și intensități vitat în Capela Sixtină și i-a îndemnat să
facă o fotografie de familie pe fundalul ce-
diferite”. lebrei fresce a lui Michelangelo, „Judecata
de Apoi”. Ce vor fi gândit, în acele împre-
jurări, cei în mâna cărora se află destinele
noastre? Deocamdată, au acceptat, proba-
bil neîncrezători, să semneze o declarație
de bune intenții pentru a rămâne uniți! n
  cultura economică
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Pragul de alertă
Gâștele Capitoliului în variantă
actualizată
TEODOR BRATEȘ
Legenda antică se cere evocată,
măcar în esența ei, deoarece – și în
prezent, în anul de grație 2017 – vin
semnale de mai peste tot (aseme-
nea salvatoarelor gâște din Roma)
că economia românească este pân-
dită de mari primejdii, mai ales din
pricina actualei politici fiscal-bu-
getare. Evident, ar fi o greșeală de
neiertat să ne „astupăm urechile”
la astfel de alerte.
De la „prea târziu” și „prea puțin” la
„prea devreme” și „prea mult”
În cazul în care ne limităm la percepția
publică influențată de tot felul de semnale
contradictorii, ar fi de dorit să se joace ex-
clusiv „cu cărțile pe față și pe masă”. Ținta
principală a criticilor (s-o spunem pe cea
dreaptă, fără ocolișuri) este capitolul de
cheltuieli bugetare de natură socială (sa-
lariile din sectorul public, pensiile, ajutoa-
rele de toate felurile). Fără îndoială, se im-
pun discuții serioase pe aceste teme, mai
cu seamă că, tot în percepția publică, au
apărut și se amplifică nedumeriri și chiar
îngrijorări față de unele măsuri considera-
te drept populiste, cum ar fi discriminări
privind unele categorii socio-profesionale,
gratuități pe calea ferată pentru toți stu-
denții, un număr exagerat de tichete de
vacanță și alte „privilegii”. Discuțiile însă
nu se centrează pe aceste aspecte concrete,
iar explicația e simplă: politicienii nu vor
„să se pună rău” cu potențialii votanți din
segmentele vizate; din acest motiv, comen-
tariile se mențin la generalități privind
ansamblul politicilor publice.
Este contextul în care se evocă, în cei
mai dramatici termeni posibili, execuția
bugetară pe primele două luni din 2017,
recurgându-se doar la comparații cu peri-
oade similare din 2016. Or, dacă în ianua-
rie a.c., nivelul încasărilor era cu peste 5
procente mai mic decât în ianuarie 2016,
în februarie a.c. s-a recuperat o parte, ast-
fel încât, pe două luni, minusul cumulat
este sub un procent. Se constată diferențe
consistente în plus sau în minus pe anu-
mite tipuri de taxe și impozite, ceea ce, de
asemenea, impune analize detaliate. Dar,
deocamdată, pe total, „dracul nu este atât
de negru pe cât pare”.
Rosturi și resorturi
Când lucrurile se discută exclusiv „pe
bucăți”, operându-se o selecție deloc nevi-
novată, se pierde esențialul, iar anumita
percepție publică este grav deformată. Bu-
năoară, se semnalează pericolul dezechili-
brării puternice a balanței de plăți, ceea ce
ar urma să afecteze cheltuielile populației,
fie și numai la bunurile de bază aduse din
import, mai scumpe și ca efect al deterioră-
rii cursului de schimb. În condițiile în care
unii se pronunță numai pe baza rezulta-
telor de la începutul anului, de ce această
„metodă” să nu fie aplicată în toate cazu-
rile? Or, în ianuarie 2017, producția indus-
trială a crescut cu 5,8%, s-a înregistrat un
reviriment în domeniul construcțiilor (s-a
dublat volumul lucrărilor la noile clădiri
rezidențiale), iar la contul curent al balan-
ței de plăți avem de-a face cu un excedent
de 416 milioane euro. E adevărat, în do-
meniul bunurilor, deficitul este de aproape
600 milioane euro, în schimb, la transpor-
turi și alte servicii excedentul depășește
un miliard de euro. Firește, nu este bine că
la exportul și importul de bunuri deficitul
tinde să se cronicizeze, dar nu este normal
– când ne dăm cu părerea – să ignorăm
capitolele unde stăm relativ bine.
Aceleași remarci se impun și în privința
datoriei externe, inclusiv la cea pe termen
lung, concretizată la datoria publică. S-au
consemnat la toate aceste capitole scăderi
față de finalul anului 2016, iar gradul de
acoperire a importurilor a fost, la 31 ianu-
arie 2017, de 6,7 luni comparativ cu 6,4
luni la 31 decembrie 2016. Nu sunt dife-
8 Recent, rențe pozitive mari, dar ele există și, ori-
cum, trebuie să repet: avem de-a face doar
Comitetul cu bilanțul la scara unei singure luni.
Național Rata de necunoaștere
şi de credulitate
pentru Cel mai mare rău îl fac părerologii care,
din varii motive, omit să prezinte date
Stabilitatea esențiale și/sau profită de necunoașterea
unor domenii de către publicul larg. Așa,
Financiară de exemplu, o lege recent promulgată re-
feritoare la macroprudențialitate a fost
s-a reunit, comentată în cei mai alarmanți termeni.
Chiar așa: ce vrea să însemne „macropru-
a examinat dențialitatea”? Nu este greu de intuit că se
pornește de la noțiunea bine cunoscută de
situația și toată lumea: prudența. Ei bine, fără „sub-
tilități” de ordin științific, se poate spune
a conchis că că macroprudențialitatea privește acti-
vitatea complexă de influențare în sens
evoluțiile dezirabil a vulnerabilităților, a riscurilor
la adresa stabilității financiare a întregii
macroecono- economii românești. Cum este mai bine?
Să fim prudenți, aplicând mecanisme le-
mice se gale (consonante cu regulile din UE) sau
să lăsăm lucrurile „în plata Domnului”?
mențin Recent, Comitetul Național pentru
Stabilitatea Financiară s-a reunit, a exa-
„sub pragul de minat situația și a conchis că evoluțiile
macroeconomice se mențin „sub pragul
alertă”. de alertă”. Poți să nesocotești o asemenea
concluzie, dar îți asumi și imensul risc de
a închide ochii în fața realităților.
Mai amintesc, rapid, că pentru atin-
gerea obiectivelor propuse se acționează
asupra a cinci categorii de „amortizoare”.
Exemplific cu doar două dintre ele, de
fapt, cele mai importante: „amortizorul
anticiclic de capital” (adică, de preveni-
re a crizelor), care este menținut la 0%,
și „amortizorul de risc sistemic”, care s-a
dezactivat de la 1 martie 2017.
Şi, pentru a încheia într-o notă ceva
mai destinsă (cred că datele prezentate
îndreptățesc un asemenea respiro), să ne
amintim de poezia „Indignare reciprocă”
în care autorii, Dimitrie Anghel și Şt. O.
Iosif solicitau unei gâște așa-numita pană
a poeților:
„– Măcar o pană dă-mi, te rog, confrate!
Salvează-mă! Acesta-ți este rolul!
– Las’ c-am salvat odată Capitoliul
Noi, gâștele, – și tot am fost mânca-
Scările Spaniole din Roma te!...”. n

Trepte din Santorini. Foto: Klearchos Kapoutsis, CC
Casă grecească. Foto: Maxpixel, CC
Scara Lalelor din Greenwich. Foto: Tony Hisgett, CC
Drum în trepte în Peloponez. Foto: Wikimedia, CC
cultură şi societate 
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
ROMÂNIA DIN DIASPORA
Din experiența grecească
a unei colaborări
MONICA SĂVULESCU VOUDOURI Fac aceste precizări, pentru a demonstra cum am
reușit, într-o perioadă scurtă de timp, inserția unei
A
formații românești în peisajul cultural al altei țări, lu-
flu din presa din România despre o scri- cru pe care l-au subliniat și semnatarii scrisorii mai
soare pe care au semnat-o câțiva intelec- sus amintite, aducând argumente din viața culturală
tuali români de certă notorietate din Fran- franceză. Studioul de Teatru Profesionist din Diaspo-
ța pentru a susține rămânerea domnului ra de la Atena are public (și, dacă ar fi să considerăm
Radu Boroianu la președinția ICR. Și mă în medie 50 de spectatori pe spectacol, în cele 60 de
alătur lor, aducând ca argument experiența noastră în reprezentații susținute de noi, ar însemna că drama-
colaborarea cu ICR-ul din ultimii ani. Mai bine spus, turgia română a fost adusă la cunoștința a câți spec-
experiența Societății Culturale Balkania Contempora- tatori?). Studioul este consemnat în presa culturală a
nă din Atena. În cadrul acestei societăți – o inițiativă Greciei, este localizat într-un teatru cu bun nume în
românească – a fost înființat Teatrul Pro- peisajul artistic al Capitalei, unde se joacă
fesionist din Diaspora. Ulterior, această în limba română pentru diaspora româ-
formațiune și-a dobândit statut juridic de nească (și asta înseamnă trei generații)
sine stătător. și li se face cunoscută grecilor literatura
Studioul de Teatru Profesionist din dramatică românească, tradusă și jucată
Diaspora este o experiență culturală inedi- 8 Am și în limba lor. Un grup de actori care să
tă. Actorii – care fac parte din familii mix- mânuiască pe scenă replicile în spectaco-
te – au studii teatrale și susțin stagiuni în reușit, într-o le consecutive în două limbi pe parcursul
limba română și greacă. Dramaturgia pe perioadă unei întregi stagiuni – iată o experiență
care o promovăm este însă cea româneas- culturală fără precedent. Studioul repre-
că. Suntem la cea de a treia stagiune, după scurtă zintă cultura română în festivaluri nați-
un Caragiale, un Vișniec și un Mihail Se- onale și internaționale și se manifestă în
bastian. Pregătim pentru stagiunea vii- de timp, cadrul unor evenimente cu tradiție în cul-
toare „Tache, Ianche și Cadâr” de Victor tura Greciei.
Ion Popa. Traducerile se fac în cadrul unui inserția unei Toată această participare se bazează pe
atelier de traduceri literare afiliat studio- proiectele aprobate de ICR. Fără sprijinul
ului. Textul tradus se publică și se distri- formațiuni ICR nu s-ar fi putut niciodată închiria o
buie secretariatelor literare din Grecia. românești sală de teatru pentru reprezentații și nu
Studioul și-a creat publicul lui și aceeași s-ar fi putut susține financiar participarea
piesă se joacă în română și în greacă. Pen- în peisajul actorilor. Proiectele noastre au fost trimise
tru reprezentații închiriem o sală de tea- domnului Radu Boroianu, iar colaborarea
tru, înscriindu-ne astfel printre instituțiile cultural al altei noastră cu echipa domniei sale de la ICR a
culturale ale capitalei grecești. Spectacole- fost, an de an, excelentă. Am mizat pe fap-
le noastre sunt anunțate în presa cultura- țări. tul că un om de cultură de talia domnului
lă a Atenei. Profesori de la școala de teatru Radu Boroianu ne va înțelege strădania și
ai căror foști studenți lucrează în echipa va recunoaște imediat oportunitatea efor-
noastră vin să-și vadă învățăceii, iar spec- tului nostru. Fără această înțelegere, orice
tacolele sunt promovate în revistele gre- încercare ar fi fost zadarnică. Fără această
cești. Primul spectacol, cu un text de Cara- înțelegere, niciodată nu s-ar fi putut ajun-
giale, a fost filmat și difuzat de televiziunea română. ge unde s-a ajuns.
Spectacolul după Vișniec poate fi văzut pe youtube. Personal trebuie să recunosc că nu l-am mai întâl-
Și, la terminarea stagiunii, va putea fi urmărit pe in- nit pe domnul Radu Boroianu de aproape 40 de ani,
ternet și spectacolul „Steaua fără nume”, după Mihail de pe vremea când făceam amândoi parte din lumea
Sebastian. La început, în colectiv am fost patru oa- teatrală românească. Faptul că am găsit înțelegere cu
meni și în a doua stagiune ni s-au alăturat, la cererea proiectul nostru la dânsul mi-a dat dovada că parcur-
lor, alții trei. Acum suntem nouă membri în echipă, sesem de fapt același drum și că eram pe calea cea
cu scenograf și regizor, iar în stagiunea viitoare vom bună. În numele meu personal și în numele colecti-
avea încă doi actori noi. Spectacolele noastre au fost vului Studioului de Teatru Profesionist din Diaspora,
doi ani consecutiv în programul Institutelor France- ne exprimăm, alături de oamenii români de cultură
ze din Atena și Salonic în cadrul Zilelor Francofoniei. din Franța, susținerea, respectul și recunoștința față
Anul trecut am participat la Festivalul Internațional de domnul Radu Boroianu. Care, în deplin acord cu
de teatru de la Katerini, iar anul acesta spectacolul funcția de președinte, are experiența și capacitatea de
nostru a fost vizionat de o comisie de specialiști în ca- a recunoaște importanța și greutățile realizării unui
drul unui festival al Teatrelor din Balkani. demers cultural pe scară internațională. n
  cultură şi societate
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Boom-ul demografic și istoria recentă
Dinamica generațiilor, o cheie
în explicarea ascensiunii radicalismului
Nicu Ilie
Toate statele lumii au întâmpinat
probleme sociale grave la intra-
rea și la ieșirea din piața muncii
a generațiilor „baby boom”. În
România, cea mai numeroasă
generație din toate timpurile a
fost (și probabil va rămâne) cea
a „decrețeilor”, anii 1967-1982,
imediat după intrarea în vigoare a
decretului 770/1966, care interzi-
cea avorturile și descuraja contra-
cepția. Rata fertilității, prin măsuri
administrative, a fost crescută de
la 1,9 copii pe familie la 3,7 copii pe
familie (1), cu un număr de 2 mi-
lioane de nou-născuți în perioada
1967-1972, când a fost atins vârful
sporului demografic.
Î
n România, generația „boomerșilor”
a fost mai târzie cu 30 de ani decât
în țările occidentale, unde fenome-
nul s-a manifestat natural, fără a fi
forțat administrativ, imediat după
război, în anii 1948-1955. În Vest, aceas-
tă generație a ajuns la maturitate în anii
1960-1970, de aici și amploarea și forța
protestelor antiestablishment din 1968 și
anii care au urmat. Caracteristice unei
generații boom sunt efectele economice,
culturale și sociale radical diferite de ge-
nerațiile precedente și succesoare (2). Pur
și simplu, cadrele preexistente ale nive-
lului pieței muncii (dar și ale pieței ideo-
logice), calibrate pentru societăți stabile,
cu intrări/ieșiri echilibrate, se dovedesc
insuficient de elastice pentru generați-
ile supranumerice, iar acest fapt duce la
reechilibrări catastrofice, cu salturi bruște
și comprimări ale timpului tehnologic și
ideologic, care se concretizează în mișcări
sociale și politice ample. Acest efect de dis-
torsiune a mediului prin amplificarea lui
forțată, care ia accente dramatice în politi-
că, este mai ușor de analizat în economie,
unde creșterea demografică, raportată la
un bazin non-elastic de resurse, a dus la o
inflație structurală, la una financiară, la
dispariția etalonării metalice a monedelor
(3), la redefinirea randamentului prin creș-
tere, la noi reguli de distribuție, la stan-
dardizarea produselor, echipamentelor și
chiar a proceselor sociale, în contextul în
care accelerația timpului public a produs o
diversificare a paradigmelor și modelelor.
Constrânse să intre în canoane inadapta-
te, generațiile supranumerice provoacă un
spor de competitivitate, dar duc și la acce-
lerări browniene (pe care științele politice
le numesc mobilitate economico-socială),
concretizate (printr-o altă abstracțiune din
fizică) în creșterea „temperaturii” sociale,
ceea ce accelerează, suplimentar, vitezele
indivizilor.
Sporul brusc de competitivitate și dina-
mică este însă greu absorbit de generați-
ile precedente, obișnuite cu evoluții lente
și cadre stabile, ceea ce provoacă fricțiuni
și sfârșește prin a opune aceste generații,
care dețin establishment-ul, și cele dinami-
ce, care au nevoie de un alt establishment,
dispus el însuși la viteze superioare. Acest
conflict e inerent și duce la diverse grade
de violență socială pe care niciun stat n-a
știut să le evite sau n-a avut puterea să o
facă (4).
După „veri tumultuoase”, „iarna
demografică”
Nici ieșirea generațiilor boom din piața
societății active nu este lipsită de grade de
violență. De această dată, accentul pică pe
sustenabilitatea sistemelor publice. Sis-
temul de pensii, o instituție iluministă de
secol XIX, s-a bazat constant pe extinderea
populației, respectiv pe intrarea mai mul-
tor contributori în piața muncii decât ies
din aceasta. Pe același model s-au fondat
și celelalte sisteme de asigurări sociale (5).
Problema specifică a generațiilor supra-
numerice este că sunt succedate de gene-
rații mult mai reduse cantitativ, deci ra-
portul între pensionari și cei activi social
tinde spre unu la unu, ceea ce ar însemna
că unui pensionar îi revine contribuția la
fondul de pensii plătită de un salariat. În
România fenomenul este observabil și se
va agrava radical începând cu 2030.
Scăderea natalității, care urmează bo-
omerșilor, este etichetată, cu o metaforă
agricolă, „iarna demografică”. Acest feno-
men a fost descris după 2000, începând cu
țări ca Franța, statele nordice (unde s-a și
impus expresia), Marea Britanie, Olanda.
În toate acestea, fenomenul baby boom s-a
manifestat începând cu 1946.
8 Problema Un indicator cheie în această analiză a
efectelor este gradul de dependență, con-
specifică a cept ce exprimă raportul dintre grupele
de vârstă inactive economic (sub vârsta
generațiilor de muncă și peste vârsta de pensionare) și
grupele de vârstă active. La nivelul Uni-
supranumeri- unii Europene, cea mai mare rată de de-
ce este că sunt pendență este în Franța, de 60%, în condi-
țiile în care vârsta medie este de 41,2 ani.
succedate În urmă cu aproape un deceniu, Franța a
pornit o politică de susținere și stimulare
a natalității, una dintre cele mai bune la
de generații
nivel UE, care dă rezultate și a dus rata
mult mai natalității peste cea a mortalității, permi-
țând, în circa 20 de ani, înlocuirea natu-
reduse rală a populației, inclusiv în activitățile
sociale. Alte țări europene care au o rată a
dependenței de peste 50% sunt Marea Bri-
cantitativ,
tanie (55%), Italia (56%), Spania (50,8%),
deci raportul Germania (52%), Grecia (56%). În toate
aceste țări vârsta medie tinde spre 50 de
între ani. Începând cu 2015, Statele Unite intră
și ele pe listă, fenomenul baby boom fiind
pensionari mai întârziat cu un deceniu peste Ocean
față de Europa Occidentală.
și cei activi Stimularea natalității este una dintre
măsurile posibile. Dintre țările cu o de-
social tinde mografie precară, politicile de acest tip au
prins în Franța, Regatul Unit și statele
spre unu la nordice, dar nu și în cele mediteraneene.
Chiar și acolo unde a avut succes, rata na-
unu, ceea ce ar talității este mai mică în populațiile majo-
ritare decât în cele minoritare.
însemna Toate aceste state dezvoltate au avut
posibilitatea să-și compenseze „iarna de-
că unui mografică” prin acceptarea unor imigrațiii
masive, transparente sau netransparente.
pensionar Fenomenul, cum era și firesc, este predo-
minant unul urban, iar scara crește pro-
îi revine porțional cu magnitudinea urbană. Efectul
advers al acestei migrații a fost unul cul-
contribuția tural. Nou-veniții, a căror origine este în
state sărace și foarte sărace, unele aflate
la fondul încă în Evul Mediu, altele la începuturile
modernității, au creat hiatusuri în mode-
de pensii lul cultural majoritar și au provocat intra-
rea acestuia în defensivă. Fenomenul fu-
plătită de sese compensat, în perioada de dinaintea
recentei crize economice, prin mecanisme
un salariat. patrimoniale (financiare și imobiliare) ce
ofereau o poziție superioară deținătorilor

de active, care erau localnicii, în fața
nou-veniților.
Deprecierea acestui patrimoniu și sta-
bilizarea lui la valori net inferioare a ru-
inat în bună măsură privilegiul economic
al localnicilor și i-a coborât pe aceștia la
același grad de concurență cu nou-veniții.
Aceasta este cheia unor fenomene politice
precum Brexit-ul, ascensiunea suprema-
tismului american, a naționalismului și
a antiunionismului în Europa. Domeniul
politic a rămas ultimul privilegiu al nati-
vilor în fața celor nou-veniți; iar populații-
le cu drepturi politice, care sunt cele nati-
ve, îl folosesc (fără prea multe preocupări
pentru echilibrele macro ale economiilor)
în scop vindicativ. Din nou, în aceste fe-
nomene, este vorba de o proastă calibrare
între cadrele și conținuturile sociale, de
această dată cadrele fiind prea ample și
conținuturile alterate.
Contrafazele românești
În România, boom-ul (pe piața activă)
și „iarna demografică” s-au instalat si-
multan. Revoluția română a coincis cu in-
trarea pe piața socială a generației baby
boom. Ea nu a fost însă succedată de re-
formarea cadrelor economico-sociale, ci de
un colaps al lor. Politicienii care au venit
la putere în deceniile următoare au fost
incapabili să înțeleagă noile orizonturi și
să găsească un mix echilibrat între patri-
moniu și noile valori cultural-politice. La
aceasta s-au adăugat (ca și în cazul Revo-
luției) cauze externe, ale căror dinamică și
orizont de stabilitate au fost, și ele, greșit
interpretate. Răspunsul economico-social
nu a fost, așadar, convertibilitatea struc-
turilor economice și sociale, ci degradarea
și pulverizarea lor până la stadiul preca-
pitalist și reconstrucția de acolo: demola-
rea întreprinderilor, pensionarea forțată a
muncitorilor de vârsta doua, disoluția pro-
prietăților agricole la stadiul de microex-
ploatații, ruralizarea populației proaspăt
urbanizate, construcția capitalului prin
micul trafic de frontieră și prin parazita-
rea vechilor întreprinderi de stat, favori-
zarea unor jocuri piramidale care să acce-
lereze concentrarea de capital, utilizarea
în același scop a falimentului bancar.
Generația supranumerică nu a avut
astfel cadre economico-sociale pe care să
le forjeze, ca în alte state, ci a fost nevoită
să fugă în întâmpinarea și în evitarea di-
verselor colapsuri sectoriale. A fost, deci,
prima favorizată de debușeul apărut prin
deschiderea granițelor și posibilitatea de a
munci (transparent sau netransparent) în
străinătate. În prezent, cu puține excepții
regionale și sectoriale, cea mai mare parte
a boomerșilor români sunt plecați în stră-
inătate sau au fost plecați și s-au întors.
Dacă statul român a avut prea puțin de
profitat de pe urma accelerării timpului
cultură şi societate 
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
social (fenomen caracteristic ascensiune
generațiilor supranumerice), a avut, în
schimb, de pierdut prin dezactivarea ca-
tegoriilor sociale de vârsta a doua și prin
8 Reflexul dezurbanizarea lor. Deși la vârste active
în practica generală economico-socială,
cultural-po- aceste generații au fost expulzate în pasi-
vul societal, necesitând pentru a subzista
litic al acestei întreținere din partea statului sau auto-
definirea unor mecanisme economice arti-
treceri în pasiv zanale. Reflexul cultural-politic al acestei
treceri în pasiv a acelei generații este mul-
a acelei tistratificarea culturală a societății autoh-
tone, definită generic sub eticheta inter-
generații este belică a „celor două Românii” (exprimând
acum un alt conținut ideatic), generaliza-
multistratifi- rea disonanțelor etice și radicalizarea dis-
parităților de timp cultural între variile
carea culturală secvențe societale.
Dinamica generațiilor este un factor
a societății fundamental al evoluției societăților. Ală- Palatul Federal din Elveția, sursa foto: wikimedia.org
turi de alte fenomene de un calibru simi-
autohtone, lar – precum creșterea lichidității tuturor
formelor de patrimoniu mobil (cu sau fără
definită suport fizic) prin intermediul convertibi-
lității comerțului internațional și al in-
generic sub tertraductibilității; triumful mașinilor, cu
mutarea ocupării din sectoarele primare
eticheta în cel terțiar; apariția tehnologiilor pos-
tindustriale (polimerii, reciclarea, ciber-
interbelică a netica), având ca efect creșterea ferestrei
de resurse naturale utilizabile – dinamica
„celor două generațiilor dă una dintre cheile majore
ale ciclurilor culturale, economice și ide-
Românii” ologice actuale, de la globalizare la radi-
calizare. n
(exprimând
Note:
acum un alt 1) În limbajul statisticii perioadei comunis-
te, rata fertilității este exprimată în număr de
conținut copii pe femeie (!), nu pe familie, întrucât, din
motive ideologice și cutumiare, comuniștii nu
ideatic), puteau accepta familia monoparentală ca for- Minneapolis, sursa foto: wikimedia.org
mă licită de familie.
generalizarea 2) Există diferite încercări, originare în pshi-
hosociologie, care tind să descrie generațiile pe
disonanțelor axe comportamentale, ca și cum ar exista un
psihism al acestora, nu un șir de reacții com-
etice și portamentale – răspuns adaptativ la presiuni-
le mediului economic și ale celui tehnologic.
radicalizarea 3) Ca expresie a disparității între lumea fizi-
că, exprimată prin etalon, și lumea trans-fizică,
disparităților exprimată prin constructe culturale și politice.
4) O excepție poate fi considerată China,
de timp unde există două generații boomers, una ajun-
să la 50 de ani, cealaltă apropiindu-se de 30.
cultural Pentru ambele intrarea pe piața muncii a fost
scutită de „revoluții culturale”, explicația pro-
între variile babilă fiind instrumentalizarea de către stat
a avântului competitiv al acestora și conver-
secvențe tirea lui într-un comerț internațional agresiv.
De reținut că a doua generație încă nu și-a
societale. epuizat potențialul de a produce distorsiuni
cultural-politice.
5) Schema nu diferă, în esență, de cea a jocu-
rilor piramidale. Odessa, sursa foto: wikimedia.org
  cultura ideilor
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Gânditorul – schiță de portret
David Ilina
Gânditorul trebuie să fi fost un
personaj distinct în peisajul social
de vreme ce imaginarul colectiv
i-a rezervat o reprezentare du-
rabilă, cu elemente comune în
toate epocile, până azi. Mărturie
stau artefactele aduse la lumină
de paleoarheologie, precum și
lucrările pe care unii artiști mo-
derni le-au consacrat temei. Am
în vedere celebrele piese ceramice
din perioada neoliticului precum
„Gânditorul de la Hamangia” ori,
recent descoperit, „Gânditorul din
Yehud” (Israel). Dintre întruchi-
pările datorate artei plastice din
vremuri mai apropiate nouă rețin
atenția „Filosof meditând”, tablou
pictat de Rembrandt în 1632, și
„Gânditorul” („Le Penseur”), sculp-
tură în bronz (1880) aparținând
lui Auguste Rodin.
R
ăpindu-și răgazul cuvenit,
stând așezat, de regulă într-un
loc retras, cu privirea ațintită în
jos, pentru a o feri de perturbări
accidentale, gânditorul e cufun-
dat în meditație, acaparat de o încordare
lăuntrică. Se „rupe” de lumea materială
pentru a se „muta” într-o altă lume, im-
palpabilă, urmând parcă îndemnul din
glosa eminesciană: „Te întreabă și socoa-
te/ Ce e rău și ce bine”. De obicei, această
reprezentare a gânditorului exploatează
simbolic o anumită gestică: mână dusă la
tâmplă sau la frunte, bărbie sprijinită în
pumn, obraji cuprinși în căușul palmelor.
Oricum, într-un fel sau altul, mâna atin-
ge proteguitor capul, acea parte a corpu-
lui unde se presupune că se petrece com-
bustia miraculoasă a gândirii. Alături de
privirea ațintită, mâinile par să aibă aici
un rol esențial. Aflate în repaus, elibera-
te de servitutea muncii fizice, ele trec în
plan secund, cedând loc, timp și energie
pentru o altfel de activitate, impercepti-
bilă, dar de o mare intensitate. În „Elo-
giul mâinii”, Henri Focillon scria: „Mâna
înseamnă acțiune: ea apucă, ea creează,
iar uneori s-ar spune că gândește”. Ceea
ce e sigur e faptul că, uneori, își suspendă
funcția utilitară pentru a deschide cale li-
beră gândirii.
În „Filosof meditând”, Rembrandt înfă-
țișează o cameră înaltă, întunecoasă, tra-
versată vertical de spirala strânsă a unei
scări impetuoase. La baza scării, în colțul
din stânga al încăperii, zărim un bătrân
cu barbă generoasă, corpolent, înveșmân-
tat în haine lungi ca niște odăjdii, așezat
într-un jilț, învăluit de lumina naturală
ce răzbate, dintr-o parte, prin fereastră.
Sprijinite de brațele jilțului, despovărate
de propria greutate, cu degetele împreu-
nate, mâinile bătrânului sugerează o ati-
tudine de abandon, tihnă și reculegere.
8De regulă, Privirea fixată în podea întărește suges-
tia cufundării în meditație. În colțul opus,
pe artiști
înghițită de obscuritatea locului, o femeie
și literați, stă aplecată peste vatra unui șemineu,
agitând jarul cu un vătrai, astfel că doar
categorie chipul îi e luminat de focul întețit. Sim-
bolurile sunt evidente: lumina „de sus” și
lumina „de jos”, departele și aproapele,
importantă
contemplația și grija mundană, spiritul și
a creatorilor materia.
Expusă în 1880, faimoasa sculptură a
pe tărâm lui Rodin înfățișează un bărbat gol, stând
pe o piatră. Adus de spate, cu privirea
îndreptată în jos, bărbatul absorbit de
spiritual,
gânduri își sprijină ambele mâini de ge-
publicul nunchiul stâng: în timp ce mâna stângă e
relaxată, mâna dreaptă e flexată de la cot,
nu-i plasează astfel că palma, și ea flexată și întoarsă
spre corp, reazemă bărbia. Degetele de la
în tabăra picioare sunt ușor chircite, contribuind la
sugestia de ansamblu a mobilizării ener-
gânditorilor. giilor interioare, a concentrării mentale.
Dar merită să ne întrebăm: aces-
La fel stau te imagini redau realmente condiția
gânditorului sau mai degrabă pe cea a
lucrurile chiar îngânduratului?
În vorbirea curentă folosim cuvântul
și cu oamenii „gânditor” ca adjectiv, dar și ca substan-
tiv. Ne interesează această din urmă uti-
de știință, fie lizare. E limpede, simplul fapt de a gân-
di nu te transformă în gânditor. Ce face
ei cercetători dintr-o ființă cugetătoare, adică dintr-un
om obișnuit, un gânditor? Ce înțeles se
aplicați ori atribuie termenului în propoziția „Platon
e unul dintre cei mai importanți gânditori
creatori ai lumii”? Ce calități, respectiv ce fel de
performanțe îndreptățesc o asemenea de-
de teorii. rutantă denominațiune? După ce criterii
i-am putea diferenția valoric pe gândi-
tori? Se știe că în nomenclatorul ocupa-
țiunilor cu recunoaștere socială nu este
înscrisă profesia de „gânditor”. Totuși,
termenul este deseori folosit, ceea ce în-
seamnă că se bucură cel puțin de legiti-
mitate culturală.
De regulă, pe artiști și literați, cate-
gorie importantă a creatorilor pe tărâm
spiritual, publicul nu-i plasează în tabăra
gânditorilor. La fel stau lucrurile chiar
și cu oamenii de știință, fie ei cercetă-
tori aplicați ori creatori de teorii. Evi-
dent, nimeni nu cade în naivitatea (sau
neghiobia) de a crede că activitatea și
performanțele acestora ar fi fost posibi-
le fără intervenția gândirii. Dincolo de
secvențele rutiniere, automatizate ale
unora dintre comportamentele noastre,
în sfera largă a creativității umane, gân-
direa e permanent activă, uneori chiar în
mod hotărâtor. Nu te poți „descurca” fără
gândire.
În mod tradițional, filosoful a dobân-
dit aura de prestigiu a gânditorului, de-
venind figura lui emblematică. Așa se
face că discuția despre gânditori conduce
inevitabil la una despre filosofi. Dar ce
i-ar putea înălța pe filosofi la rangul de
gânditori? Oare dau ei gândirii o folosire
aparte? Pun ei în joc resurse intelectu-
ale pe care alții nu le posedă? „A gândi
– aprecia C. Noica în «Scrisori despre lo-
gica lui Hermes» – nu înseamnă a înlăn-
țui gânduri, ci a reveni asupra unuia”. În
exercițiul comun al gândirii omul ajunge
cel mult să formuleze opinii sau judecăți.
Gânditorul, cel care reflectează revenind
la unul sau altul dintre gânduri, adân-
cind un gând, întorcându-l pe mai multe
fețe, ajunge la treapta ideii.
A „cădea pe gânduri” pentru a ajunge
la rădăcina lucrurilor, pentru a desluși
sensul celor trăite ori pentru a clarifi-
ca modul în care funcționează limbajul:
acesta pare să fie pariul filosofiei cu viața
și, totodată, motivul „adjudecării” de că-
tre filosof a statutului de gânditor. n
Amfiteatrul roman din Plovdiv, sursa foto: wikimedia.org

Andrei Marga
Cât de mare poate fi distanța din-
tre conceptualizări și ceea ce tră-
iesc oamenii? Această întrebare
trebuie pusă mereu dacă este vorba
ca elaborările intelectuale – indi-
ferent de domeniu – să-și păstreze
sensul.
Î
ntrebarea a fost pusă de cei care lu-
crează astăzi la elaborarea nu doar
a eticii, care, de la „Etica nicomahi-
că” a lui Aristotel, lămurește în ce
constă binele, nu doar a moralei,
care vrea să capteze reguli de comporta-
ment, ci și a „eticii practice”. Ea acoperă
nevoia de a lega cele două cu ceea ce se tră-
iește zi de zi.
Această nevoie a devenit mai mare în
epoca formalizărilor și specializărilor cu-
noașterii, care au mărit distanța amintită.
Prea des preocupările de etică și morală
iau alură de cabinet și se îndepărtează de
viața trăită. Se poate spune că, dacă eti-
ca s-ar fi dezvoltat în direcția vieții trăi-
te, nici nu era loc pentru etica practică,
după cum managementul, despre care se
discută mult astăzi, și-ar fi găsit cu greu
loc dacă teoria acțiunii ar fi mers până la
capăt.
Cât de avenită este acum etica practică
ne dăm seama aruncând o privire în scrie-
rile ei. Aduc în față, ca ilustrări, trei dintre
acestea.
În „The Life You Can Save” [„Viața pe
care o poți salva”] (Picador, New York,
2009), Peter Singer argumenta oportun
pentru ca fiecare om să se gândească și
la „obligația față de cei căzuți în sărăcie
extremă”, încât să fie gata „să doneze mai
mult din propriul venit pentru a-l ajuta pe
cel sărac”. Argumentele sale sunt convin-
gătoare. În definitiv, fiecare cheltuim și pe
lucruri nenecesare și, mai mult, dincolo
de toate considerațiile eticii, ajutorarea cu
oricât de puțin a celui sărac face diferența
în favoarea umanității fiecăruia dintre noi.
Spre a încuraja ajutorarea, Peter Sin-
ger amintește gestul americanului Wesley
Autry. Acesta nu a ezitat să se arunce în
fața unui tren al metroului pentru a aco-
peri cu trupul său o persoană căzută între
șine și a izbutit să rămână, cu răni ușoare,
la pământ până după trecerea vagoanelor,
salvând respectiva persoană. Justificarea?
„Nu am făcut ceva spectaculos. Doar că
am văzut că cineva are nevoie de ajutor.
Am făcut ceea am simțit că este de dato-
ria mea”. Pe bună dreptate, a fost omagiat
public.
cultura ideilor 
Etică practică
În prelegeri, Donald Trump aborda eti-
ca practică pe o altă direcție („Your First
90 Days on the Path to Prosperity” [„Pri-
mele 90 de zile pe calea spre prosperita-
te”],Trump University Press, 2007). El a
apărat devize extrase din viața celui care
și-a construit firma și proprii zgârie nori
în mijlocul New York-ului: să pui pasiune
în ceea ce faci, să fii tenace, să ai planuri
mari, să te informezi și să folosești cunoș-
tințele, să fii meticulos, să acționezi, să
asumi riscuri la nevoie, să înveți cum să
negociezi, să-i cunoști pe cei din jur, să-ți
asculți intuiția, să te bucuri că ai concu-
renți, să te bazezi pe propriile puteri. Aces-
te devize țin acum de etica întreprinzăto-
rului și îi încurajează pe cei care inițiază.
O altă scriere a eticii practice a lărgit
orizontul în direcția „vieții examinate”
(„examined life”). Os Guinness („Unspea-
kable. Facing up to Evil in an Age of Ge-
nocide and Terror” [„Inexprimabil. Înfrun-
tând răul în era genocidului și a terorii”],
Harper, San Francisco, 2005) pleacă de la
premisa potrivit căreia contează că trăim,
dar contează și cum trăim, și de la con-
statarea amplorii pe care „răul” („evil”)
a câștigat-o în lume. În cursul istoriei, o
seamă de evenimente au schimbat trăirile
oamenilor: cutremurul de la Lisabona, din
1755, a zdruncinat încrederea în teodicee,
genocidul de la Auschwitz a zdruncinat
încrederea oamenilor în omul însuși, dis-
trugerea de către teroriști a turnurilor ge-
mene, în 2011, a zdruncinat încrederea în
Iluminism. Numai că teroarea și genocidul
din secolul al douăzecilea au transformat
„răul” într-o prezență curentă. Modernita-
tea târzie și globalizarea l-au răspândit și
internalizat. „Oroarea deplină și magnitu-
dinea răului modern este neimaginabilă și
copleșitoare, iar o consecință neprevăzută
a globalizării a fost manufacturarea de
conspirații, inamici și monștri suplimen-
tari” (p. 5). Răul a devenit, în orice caz,
problemă crucială a reflecției.
Desigur că mulți alți oameni comit răul,
dar, fiind din aceeași specie cu noi, și noi
înșine, fiecare, suntem implicați oarecum
inevitabil. Nu ne putem asuma răspunde-
rea pentru ceea ce fac alții, dar pasivitatea
nu are justificare. Așa stând lucrurile, ne
mai rămâne, spre a evita comiterea rău-
lui, soluția acelei etici personale care ne
sustrage de la comiterea răului și ne pune
în opoziție cu răspândirea lui. Este etica
ce se lasă condusă de două maxime care
pot fi ilustrate cu exemple. Prima este ma-
xima unor hughenoți din Franța ocupată
de naziști care, în fața strângerii de copii
evrei, pentru a fi duși la exterminare au
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
acționat: „totdeauna sunt gata să ajut!”. A
doua este maxima exprimată de Soljeniţîn
la primirea premiului Nobel: „niciodată
prin mine!” – niciodată prin mine să nu
treacă acea minciună care permite violen-
ță față de altul.
Blaise Pascal are mereu dreptate cu ob-
8Ne mai servarea „fragilității” omului: este o tres-
tie, dar, desigur, o trestie gânditoare. Os
rămâne, Guinness apără ideea că „nicio credință
sau filosofie ce ignoră acest fapt nu este
spre a evita demnă de viața examinată” (p. 23). De aici
plecând trebuie distins între „rău” și „sufe-
comiterea rință”: răul este făcut cu intenție de cineva
din lumea noastră, suferința este altceva.
răului, soluția El amintește situația celebrei Iris Mur-
doch, ființă de rară inteligență, lovită de
acelei etici Alzheimer, care, foarte probabil conștienti-
za, în anumite momente, scăderea drama-
personale care tică a forței intelectuale proprii și sugera
că este ca și cum „ai înota în întuneric”.
ne sustrage de Vulnerabilitatea corpului nostru ne amin-
tește de nevoia de a menține distincția, dar
la comiterea aceasta nu înlătură faptul că unii oameni
ajung să sufere atât de mult, încât văd în
răului și suferința lor întregul rău de pe lume.
Etica practică poate contribui la a lămu-
ne pune în ri ce este de făcut pentru viața izbutită. Ea
poate prezenta ceea ce rezultă din exami-
opoziție cu narea vieții trăite: ansamblul de situații
care afectează viața unui om și, cel puțin
răspândirea parțial, scapă eticii și moralei. Începând
cu boala redutabilă și celelalte patologii
lui. ale naturii și încheind cu sărăcia, umilin-
ța, exploatarea, condiționarea, manipu-
larea, umilirea, privarea de demnitate și
celelalte patologii ale vieții sociale. Multe
dintre acestea par să fi depășit etica și mo-
rala moștenite. De aceea, etica practică își
află locul și are sens. n
Muzeul din Vatican, sursa foto: wikimedia.org
  cultura istoriei
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
ELOGIU LATINITĂȚII
Românii „îi întreabă pe străini
dacă știu să vorbească romana”
Ioan-Aurel Pop
Nicolaus Machinensis (cca.
1427-1480), episcop de Modrusa
(în Dalmația, azi în Bosnia-
Herțegovina), legatul lui Pius al
II-lea în Ungaria și colaboratorul
marelui umanist încoronat papă,
i-a descris și el pe români în opera
sa. Trimisul pontifical a discutat la
Buda cu martori oculari legați de
români, inclusiv cu umanistul Ioan
Vitez, episcop de Oradea, sau chiar
cu români de vază, cum a fost Vlad
Drăgulea (Țepeș), deținut de Matia
Corvin în capitala Ungariei. În „De
bellis Gothorum” scrie: „Vlahii
aduc ca argument al originii lor
faptul că, deși se folosesc cu toții de
limba moesică, care e ilirică, totuși
vorbesc de la origine o limbă po-
pulară, care e latina, al cărei uz nu
l-au părăsit deloc; și când se întâl-
nesc cu străinii cu care încearcă să
intre în vorbă îi întreabă dacă știu
să vorbească romana”.
A
utorul este primul care face de-
osebirea între funcția limbii ro-
mâne ca limbă vorbită de popor
(loquuntur = ei vorbesc) și cea
a limbii slave, folosită ca mod
de exprimare a culturii scrise (utantur =
ei folosesc). De asemenea, când arată că
românii îi întrebau pe străini dacă știau
să vorbească romana, referirea se făcea la
limba română, numai că numele românei
în latinește nu se poate reda decât în for-
ma lingua romana. Pe de altă parte, cele
două nume ale limbilor romană (latină) și
română erau atât de apropiate sub aspect
fonetic încât se confundau, iar autorii ita-
lieni nu remarcau doar latinitatea limbii
române, ci și denumirea identică a latinei
dunărene cu a limbii romanilor din an-
tichitate. Nicolaus de Modrusa este pri-
mul umanist care îi plasează pe români
în marea familie a popoarelor romanice:
„Prin care cuvânt (Valahi) se denumesc
nu numai ei (românii), ci chiar toate nați-
unile de astăzi asemănătoare italienilor”.
El are respect pentru teoria superiorului
său (despre Flaccus etc.), dar exprimă in-
direct ideea corectă că vlah este numele
general al latinofonilor români, italieni și
al celorlalți romanici.
Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis
și Callimachus (1438-1496), italian ajuns
consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut
direct pe români. El constată că polonii îi
numesc pe români cu același termen ca
și pe italieni (primul istoric italian care a
8 Românii remarcat aceasta), doar cu o mică schim-
bare de accent, ceea ce dovedește originea
comună – spune el – a celor două popoa-
se revendicau
re. Pe Callimachus (care scria aceasta
prin limbă, prin 1479-1480) îl precedă menționatul
Nicolae de Modrusa, care scria înainte de
prin origine 1473 și care observa că numele de vlahi
este dat de popoarele vecine (slavii și un-
gurii) nu doar românilor, ci și italienilor.
și prin nume
Se făcea astfel un pas important spre
de la Roma, semantica reală a etnonimului vlah, de-
rivat în epocă, în general, de la numele
adică din de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă
descendența romană a românilor, ates-
Occident, tată prin limbă. Cele mai multe detalii
despre români apar la Buonaccorsi Calli-
dar prin machus în lucrarea „Vita et mores Sbig-
nei Cardinalis”, scrisă în 1479-1480. În
credința această biografie închinată cardinalului
Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia,
bizantină, Callimachus îi asociază pe români italie-
nilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia
prin limba ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu
același nume cu care îi numeau pe ceilalți
cultului și locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt
accent”. Și cronicarul polon Jan Długosz
a culturii (1415-1480) vorbește despre originea ro-
mană a românilor, dar leagă (în mod ero-
se apropiau nat) numele de valah (vloh) de cel al vols-
cilor (unul dintre cele mai vechi neamuri
de Orient. din Italia). Toți autorii poloni îi numesc
pe moldoveni vlahi, iar Moldova este pen-
tru ei Valahia, fiindcă prima țară româ-
nească pe care au cunoscut-o direct nu a
fost cea de la sud de Carpați, consacrată
ulterior cu acest nume.
Petrus Ransanus sau Pietro Ransano
(1428-1492), sicilian cu misiuni diploma-
tice la curtea lui Matia Corvin, a scris
„Annales omnium temporum”, din care
cărțile 43 și 44 au fost publicate sub titlul
„Epitome rerum Hungaricarum”. Primul
editor a fost Ioan Sambucus (umanist
maghiar), care a eliminat intenționat din
ediția sa capitolul referitor la originea
romană a românilor și a Hunedoreștilor,
intitulat „Ioannes Blanci patria, genus,
virtus”. Aici se spune că patria lui Ian-
cu de Hunedoara este Valacchia, care în
Antichitate se chema Dacia (și cuprindea
Transilvania, Țara Românească, Mol-
dova), că locuitorii ei se chemau în An-
tichitate daci și că italienii și străinii îi
numeau mai nou valahi; numele acesta
ar veni de la Flaccus, fiind corupt prin
pronunțarea diferită. Pasajele care inte-
resează aici sunt legate de românii care
se consideră pe sine urmașii italicilor și
de confirmarea acestui fapt prin limba
lor, care are foarte multe asemănări cu a
italicilor. Mai mult, eroul cruciadei târzii,
Iancu de Hunedoara, este prezentat el
însuși drept român din acea regiune, cu
strămoși faimoși din rândul romanilor. Se
vede și aici caracterul autohton al conști-
inței romanității românilor.
Autorii umaniști remarcă fără excepție
romanitatea românilor și latinitatea lim-
bii lor, nu fără să se oprească și asupra
particularităților acestei enclave latine
la porțile Orientului. Una dintre aceste
particularități este folosirea slavonei ca
limbă a bisericii, a culturii scrise și a can-
celariilor. Românii se revendicau prin lim-
bă, prin origine și prin nume de la Roma,
adică din Occident, dar prin credința bi-
zantină, prin limba cultului și a culturii
se apropiau de Orient. Limba aceasta
bisericească și cultă o știau abia câteva
procente din populație, majoritatea ro-
mânilor trăindu-și viața spirituală cu
dorurile și doinele lor, cu versul popular
(de sorginte latină), cu hore și strigături,
cu descântece și cântece, cu ornamentele
vaselor de lut ars și cu scrijelirile în lem-
nul pridvoarelor. Românii sunt singurul
popor romanic care a avut ca limbă a cul-
turii medievale slavona și care a folosit al-
fabetul chirilic (pentru o limbă romanică)
până în secolul al XIX-lea. De aceea, ei nu
au putut beneficia – precum confrații lor
din Europa Apuseană – de îmbogățirea
limbii române prin latinisme livrești, lu-
ate din limba cultului și a culturii. În ro-
mâna medievală, dimpotrivă, au pătruns
slavisme arhaice și bisericești, folosite în
biserică, în lucrări scrise și în documen-
tele de cancelarie. Și totuși, savoarea de
latinitate a limbii noastre nu s-a pierdut
nicio clipă, fiind remarcată îndată de că-
tre toți cunoscătorii. n
 cultura istoriei 3
CULTURA / seria a III-a / nr. 3 / 30 martie 207

DOSARELE REVISTEI CULTURA

Ioan Slavici
Între loialismul prohabsburgic
și devotamentul național
Dosar de Ioan Bolovan
Este binecunoscut dar și de ne-
contestat rolul lui Ioan Slavici
în crearea, apărarea și promo-
varea culturii naţionale româ-
nești din Transilvania în timpul
dualismului austro-ungar. Cu
toate acestea, în ultimul secol,
lui Slavici i s-a pus de câteva ori
eticheta de „trădător” al intere-
selor neamului, iar între 1914 și
1918 chiar și aceea de „spion” al
Germaniei și Austro-Ungariei.
Să fi suferit cumva cunoscutul
scriitor de bipolarism sau apre-
cierile diverse, încadrabile unui
spectru larg, care variază între
„trădător” și patriot, derivă din
interpretarea într-o cheie unila-
terală a biografiei sale?
Fără a avea pretenţia de a da un
verdict definitiv, vom încerca în
cele ce urmează – în prima din-
tre cele două părţi ale dosarului
găzduit de revista „Cultura” – să
analizăm câteva dintre opţiu-
nile și faptele lui Ioan Slavici
într-un context mai larg, istoric
și istoriografic.

P
rimul care îl acuză clar pe scri-
itorul arădean de trădare este
ilustrul poet Octavian Goga care
i-a dedicat lui Slavici un poem
intitulat „Unui scriitor vândut”1.
Formula „soarele pentru toți românii la
București răsare”, pe care, începând cu
1884, Slavici a impus-o pe frontispiciul
ziarului „Tribuna” de la Sibiu, a fost una
dintre mostrele crezului său cultural-na-
țional. Convingerile sale politice, îndeo-
sebi înainte, dar și în anii primei confla-
grații mondiale, au fost însă în esența lor
filoaustriece și filogermane, ceea ce i-a
adus numeroase prejudicii la începutul,
pe parcursul și după încheierea Primului
Război Mondial.
Dimitrie Vatamaniuc, unul dintre pri-
mii specialiști care i-au dedicat lui Sla-
vici o monografie consistentă, se ocupă în
capitolul 6 al respectivei lucrări (suges-
tiv intitulată „Trădările”) de descifrarea
opțiunilor autorului „Marei”: „Există în
viața și activitatea lui Slavici o epocă –
1914-1918 – peste care istoricii literari
trec repede, deși în acești ani au loc eve-
nimente de mare însemnătate în isto-
ria poporului român. Stă, în prim-plan,
cum se știe, desăvârșirea unității sta-
tului român. Multă lume mai este însă
încredințată că Slavici a trădat interese-
8 Slavici le poporului român și judecă din perspec-
tiva unor opinii încetățenite, adevărat,
se relevă pe de mult, dar nu îndeajuns susținute de
cercetarea documentelor. Slavici se rele-
parcursul mai vă pe parcursul mai multor decenii un
luptător cu o structură rectilinie și, dacă
multor decenii vederile sale politice sunt contrazise de
desfășurarea vertiginoasă a evenimente-
un luptător lor, nu înseamnă neapărat că a «trădat».
Alături de Slavici stau, pe de altă parte,
cu o structură și alți scriitori ai noștri, și rămâne de ne-
înțeles de ce numai el «trădează»”2. Ră-
rectilinie... mâne meritorie tentativa de acum câteva
decenii a lui D. Vatamaniuc de a înțelege
  cultura istoriei
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
DOSARELE REVISTEI CULTURA
Ioan Slavici: între loialismul prohabsburgic şi devotamentul naţional
un scriitor, dar și un om complex care s-a
angajat fără rezerve în slujba intereselor
neamului său, crezând în propriile opți-
uni și asumându-și prin statornicia con-
vingerilor consecințe nu dintre cele mai
plăcute.
Slavici filohabsburgic și filogerman. Contextul istoric și cultural
Comportamentul filohabsburgic al lui
Ioan Slavici se înscrie în tradiția loialis-
mului manifestat de românii transilvă-
neni în epoca modernă, fenomen despre
care istoricul Liviu Maior a publicat în
2006 o carte de referință4. Românii din
Transilvania au datorat Habsburgilor –
prin unirea cu Biserica Romei, prin for-
marea graniței militare și prin măsurile
economice și politice luate de împărații
de la Viena – șansa ridicării unei elite
ecleziastice, dar și laice, care a generat
în a doua jumătate a secolului al XVI-
II-lea mișcarea de emancipare națională.
Faptul că soldaţii români din armata ce-
zaro-regească probează acest loialism cu
o consecvenţă remarcabilă timp de aproa-
pe un secol şi jumătate, până la destră-
marea monarhiei austro-ungare în 1918,
demonstrează cu prisosinţă că românii nu
au fost ingraţi faţă de Curtea de la Viena
care a contribuit din plin la modificarea
statutului lor economic, social, politic şi
cultural. Odată depunând jurământul de
credinţă faţă de împărat, românii – şi ne
referim aici în primul rând la cei mulţi,
oameni simpli, dar şi la elitele militare,
administrative etc. – au rămas fideli aces-
tui jurământ. În timp, această loialitate
faţă de împăratul de la Viena, dovedită
prin jurământul de credinţă depus de toţi
cei care au fost încorporaţi în oastea îm-
păratului, a lăsat urme adânci şi durabile
în comportamentul românilor, înainte de
toate în starea lor mentală. Un jurământ
Câteva decenii mai târziu, academici-
anul Eugen Simion s-a aplecat cu multă
empatie asupra scriitorului arădean și a
reușit să-i încadreze convingerile și acți- 8 În epoca
unile într-o sferă mai largă, nuanțând lu-
cruri doar enunțate de Vatamaniuc, care, sa, și chiar
în anii regimului trecut, a trebuit să fie
extrem de atent la vigilența cenzurii. Ast- mai târziu,
fel, Eugen Simion reevaluează „credințe-
le acestui încăpățânat ardelean, care, va inflexibilul,
spune într-un rând chiar el, refuză să fie
«copil de cor», adică să-și adapteze ideile seriosul
în funcție de opinia majorității. Obstinat,
el vrea să gândească și să judece cu capul Slavici nu
lui. Ceea ce face, greșind deseori. Caz ati-
pic de statornicie în lumea publicisticii ro-
poate fi
mânești, unde actorii își schimbă deseori
opiniile de la un sezon la altul. În epoca
comparat, din
sa, și chiar mai târziu, inflexibilul, serio-
sul Slavici nu poate fi comparat, din acest
acest punct de
punct de vedere, decât cu Eminescu, greu
de scos, cum se știe, din fantasmele și con-
vedere, decât
vingerile sale. El are o unică idee în ceea
ce privește statutul românilor din Tran-
cu Eminescu
silvania și, în cadrul ei, își desfășoară în
sute, mii de articole toate argumentele, cu
odată depus era sacru şi irepetabil, loia-
litatea fiind un sentiment mai presus de
propria viaţă, iar românii ardeleni au de-
monstrat că ştiu să onoreze demnitatea
şi loialitatea. Or, Slavici a ajuns la Viena
8 Slavici a la studii, unde l-a întâlnit pe Eminescu,
și, ca soldat cu termen redus, a trecut
ajuns la Viena prin ceremonialul depunerii jurământu-
la studii, unde lui de credință față de împărat. Acest as-
pect aparent minor trebuie luat în calcul
l-a întâlnit pe atunci când evaluăm comportamentul lo-
ialist, filoaustriac al lui Slavici!
Eminescu, și, Scriitorul mărturisește elocvent acest
loialism, oarecum visceral pentru majo-
ca soldat cu ritatea românilor din Transilvania: „Sunt
născut la Şiria, unde Românii din împre-
termen redus, giurimi s-au adunat la 1848, ca să se ri-
dice împreună asupra celor răzvrătiţi îm-
a trecut prin potriva Împăratului şi eram trecut de un
an şi jumătate, la 13 august 1849, când
ceremonialul oştirile maghiare au capitulat în faţa ge-
neralului rusesc Paschievici. Pot dar să
depunerii zic, că am supt oarecum cu laptele ma-
mei simţământul de devotament faţă cu
jurământului Împăratul”5.
Într-adevăr, în timpul Revoluției de la
de credință 1848, românii transilvăneni au procla-
mat ruptura față de guvernul maghiar și
față de s-au îndreptat spre o alianţă cu Austria
liberală şi constituţională, demonstrând
împărat. fidelitate Curții de la Viena. În memo-
riul redactat la a treia adunare naţională
de la Blaj din septembrie 1848 şi trimis
Parlamentului austriac, s-a avansat ideea
constituirii unui stat românesc autonom
o impresionantă tenacitate și meticulozi-
tate...; el scrisese în mai multe rânduri că,
pentru toți românii, soarele de la Bucu-
rești răsare și va milita pentru solidarita-
te națională. O solidaritate și o unire cul-
turală, nu politică, statală... Publicistica
lui merge în această direcție și, exceptând
federalismul său – susținut, de altfel, și de
alți intelectuali ardeleni (Aurel C. Popovici
este numele cel mai reputat) – ea oferă,
judecată în sine, probe de curaj moral, de
talent jurnalistic și de cunoștințe solide în
domeniul economic și juridic. Ioan Slavici
este, din acest punct de vedere, un spirit
ardelean exemplar: aplicat, tenace, ordo-
nat în judecăți, procedural, spirit polemic
neîmblânzit când îi este atinsă moralita-
tea și simte că ideile sale sunt mistifica-
te sau minimalizate...”3. Aceste aprecieri
profunde sunt relevante pentru avataru-
rile prin care a trecut scriitorul arădean
în anii Marelui Război, însă rămân nume-
roase aspecte controversate care merită să
fie cunoscute în lumina unor documente și
informații mai puțin exploatate de critica
istoriografică în ultimele decenii.
în cadrul Austriei, prin unirea Transil-
vaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti.
Memoriul din 16/28 septembrie 1848
constituie punctul culminant al colabo-
rării dintre revoluţionarii români din
Transilvania, Ţara Românească, Moldo-
va şi Bucovina, fiind dovada unei acţiuni
concertate, menite să salveze statutul
politico-juridic al Ţărilor Române, aflate
sub dublă ocupaţie străină: turcă și rusă.
Regimul politic instaurat după înfrânge-
rea revoluţiei din Ţara Românească era o
evidentă încălcare a autonomiei, mai ales
de către Rusia țaristă, iar soluţia preco-
nizată de memoriul transilvănenilor, deşi
propunea crearea unui stat românesc sub
egida Austriei, era în mod evident un pas
înainte faţă de situaţia existentă în cele
două state româneşti de peste Carpaţi6.
Acest document a contribuit, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, pentru
mulți lideri transilvăneni, la conturarea
ideii că principalul pericol pentru româ-
nii de peste Carpați, din Moldova și Țara
Românească (după 1859 a României)
este Rusia, teză care a devenit și mai so-
lidă după Războiul de Independență, la
sfârșitul căruia relațiile româno-ruse au
cunoscut o acutizare vecină cu iminența
unui conflict militar. De aceea, Slavici și
mulți alți transilvăneni, dar și lideri din
Vechiul Regat, au privit Austria și mai
apoi Germania ca pe singurele capabile
să stăvilească tendințele expansioniste
ale Rusiei țariste.

Angajamentul profesional și opțiunile geopolitice
Ioan Slavici a fost un promotor al bu-
nei conviețuiri cu maghiarii și germanii,
în general al toleranței, respectului în-
tre toate etniile, de aici derivând și unele
ironii din partea prietenilor săi, printre
care și Mihai Eminescu. Scriitorul ară-
dean a publicat în deceniile premergă-
toare Primului Război Mondial zeci de
articole în care elogia Casa de Habsburg,
exprimându-și admirația nedisimulată
față de cultura germană și, în general,
față de forța germanității pentru stopa-
rea panslavismului și agresivității Rusi-
ei țariste. De foarte multe ori a criticat
stările de lucruri din Ungaria dualistă, a
condamnat abuzurile guvernelor maghia-
re de la Budapesta față de români, me-
najând însă Curtea de la Viena. Așa cum
remarca și academicianul Eugen Simion,
Slavici „se ceartă, altfel zis, cu zbirii im-
periului, asupritorii minorităților, cu ad-
ministratorii maghiari abuzivi, dar nu se
atinge niciun moment de autoritatea de
la Viena, chezășie, după el, a statorniciei
statului poliglot... Nu-i plac nici «pribegii
ușuratici», de felul lui Goga și V. Lucaciu,
care s-au lăsat amăgiți de ideea, susținu-
tă de București, despre unirea românilor
de pretutindeni într-un singur stat. Sla-
vici vine, la acest punct, cu argumentul
primejdiei rusești (argumentul vechi al
junimiștilor). «Teroarea moscovită», scrie
el, nu se poate combate decât prin alianța
cu Austria. Aceasta înseamnă: confede-
rațiune, autonomie, respect față de legile
imperiului, unitate culturală, nu politică,
rezistență pasivă, răbdare, așteptare, pe
scurt: autonomie cu acțiune pașnică, me-
morandistă”7. Și-a făcut majoritatea stu-
diilor universitare la Viena, fapt care i-a
potențat admirația pentru o capitală im-
perială impozantă, pentru o cultură și o
administrație performante și corecte. Pri-
etenia cu bănățeanul Aurel C. Popovici,
cunoscutul adept al ideii federalizării Im-
periului Austro-Ungar, văzută ca o soluție
rezonabilă pentru ameliorarea statutului
românilor din Transilvania, a contribuit
la fortificarea convingerilor loialiste ale
lui Slavici.
Pe măsură ce ne apropiem de Primul
Război Mondial legăturile administrati-
ve și culturale ale lui Slavici cu mediile
austriece și germane se intensifică. Din
septembrie 1910, după o perioadă destul
de lungă în care trăise fără vreo slujbă
stabilă, Slavici a fost angajat ca învăță-
tor principal la Școala evanghelică din
București, adică într-o instituție unde
spiritul, dar și spiritualitatea germane
erau la ele acasă. Apoi, după izbucnirea
Primului Război Mondial în vara anului
cultura istoriei 
DOSARELE REVISTEI CULTURA
Ioan Slavici: între loialismul prohabsburgic şi devotamentul naţional
1914, Slavici a participat la înființarea,
în București, a ziarului „Ziua”, cu fonduri
germane și austro-ungare, și pentru un
timp a ocupat funcția de director, publi-
când mai multe articole în care pleda cel
puțin pentru neutralitatea României, dar
și pentru orientarea politicii sale externe
spre Germania și Austro-Ungaria, pentru
a contracara pericolul rusesc. După un
an, în iulie 1915, intrând în contradicție
cu patronul ziarului, Ottokar Schlawe,
care i-ar fi pretins o atitudine mai radica-
lă8. Ioan Slavici se retrage însă din redac-
ția ziarului.
Să nu uităm că înainte de intrarea Ro-
mâniei în război, în vara anului 1916,
scriitorul arădean fusese luat în evidența
Direcției Poliției și Siguranței Generale.
Dat fiind că și Ioan Slavici avea pașa-
port austro-ungar, ca de altfel mai mulți
transilvăneni ce activau și trăiau în Ve-
chiul Regat, autoritățile de la București
l-au inclus la poziția 20 dintr-o listă de
94 de suspecți posibili spioni în slujba
Austro-Ungariei, cu mențiunea că „sunt
cunoscute sentimentele publicistului Sla-
vici, care, încă de la începutul războiului
European, prin scris și în cercul cunos-
cuților săi, a căutat să facă o asiduă pro-
pagandă și politică maghiarofilă. Acum
scrie la ziarul «Ziua», cunoscut că serveș-
te interesele austro-germane, și e văzut
în continuu contact cu persoane cunoscu-
te ca dușmani ai aspirațiunilor noastre”9.
În consecință, în noaptea de 14/27–15/28
august 1916, la domiciliul lui Ioan Slavici
s-au prezentat un inspector și doi jan-
darmi, care l-au arestat, confiscându-i
mai multe manuscrise și scrisori. Iată
cum relatează scriitorul acest eveniment:
„Cam pe la zece eram culcat, dar nu dor-
meam încă. Soția mea veni să-mi spună
că comisarul de poliție a venit să mă pof-
tească la secție, ca să-i dau oarecare in-
formații... L-am găsit pe comisar, un oa-
recare Tătaru, pare-mi-se, însoțit de doi
sergenți și de un agent de la «siguranță»,
care aduna hârtiile ce se aflau pe masă și
prin sertare”10. Dus a doua zi de la poliție
la fortul Domnești și, după o lună la ho-
telul Luvru din București, pentru încă o
lună de detenție, Slavici a trăit o perioadă
traumatizantă din cauza condițiilor de în-
carcerare și mai ales din cauză că fusese
arestat pe nedrept.
Desigur, reacția autorităților româ-
nești de a-i ridica în noaptea intrării Ro-
mâniei în Marele Război pe toți potenția-
lii și adevărații spioni ai taberei adverse
nu a fost unică în Europa vremii, la fel
au procedat și Puterile Centrale, bunăoa-
ră, la izbucnirea războiului. Încă de la
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
începutul secolului XX, în Austro-Unga-
ria s-au elaborat regulamente pentru a
prevedea ce se întâmplă cu administraţia
civilă, cu populaţia în timp de război, în
primul rând în teritoriile care s-ar afla în
proximitatea frontului11. În 1912 guver-
nul maghiar a trecut Legea LXIII „Des-
pre măsurile excepţionale de urgenţă care
să fie luate în caz de război”, în care se
accepta ca în împrejurări excepţionale
să se poată delega autorităţilor militare
anumite atribuţii prevăzute prin lege. În
noiembrie 1912, un codicil secret marcat
„Cs-1” a fost introdus în regulamentul de
funcţionare al jandarmeriei din Ungaria,
8 Și-a făcut articolul 11 prevăzând ca persoanele sus-
pecte de spionaj să fie reţinute în ziua
majoritatea mobilizării. Suspiciunea de spionaj pu-
tea fi aruncată asupra multor persoane
studiilor aparţinând naţionalităţilor şi care trăiau
în apropierea frontierei. Astfel, arestările
universitare au început la 25 iulie 1914 cu o aşa am-
ploare, încât, la 2 august, Ministerul de
la Viena, Interne a modificat articolul 11 al Codi-
cilului, în sensul că numai acele persoa-
fapt care ne să fie arestate care în mod real au o
influenţă negativă asupra pregătirilor
i-a potențat de război, ceilalţi suspecţi fiind raportaţi
poliţiei, supravegheaţi, dar nu şi reţinuţi.
admirația Arestările în masă au continuat însă, iar
internările în lagăre s-au extins12.
pentru o Cam așa s-au derulat lucrurile și în
România, în București precum și în toa-
capitală tă țara, fiind arestați mai mulți cetățeni
străini provenind din țări ale Puterilor
imperială Centrale, suspectați că ar putea face ser-
vicii de informații în folosul țărilor lor. La
impozantă, 28 septembrie 1916, Ioan Slavici a fost
pus în libertate, întrucât, conform notei
pentru o Siguranței, pe parcursul anchetării, scri-
itorul arădean nu a putut fi încadrat în
cultură și o prevederile legii spionajului, iar din ac-
tele de urmărire penală efectuate nu re-
administrație zultase nimic compromițător pentru el13.
performante După retragerea, în noiembrie 1916, în
Moldova, a Guvernului României, a Par-
și corecte. lamentului și a Monarhiei, Slavici a ră-
mas la București în timpul ocupației ger-
mane, unde a fost redactor al „Gazetei
Bucureștilor”, altă publicație editată cu
fonduri de proveniență germană și nu de
puține ori a criticat panslavismul, dar și
pe aliații francezi și englezi ai țării noas-
tre. O recunoaște el însuși în amintirile
sale: „Îmi aduceam aminte de câte ori am
grăit de rău oștirea română spunând că
ea nu e pregătită de-ajuns de război. Am
grăit de rău fruntașii țării spunând că ei,
care au adus la stare de părăginire statul
român... Încă mai greu am păcătuit spu-
nând că rușii și sârbii, bunii aliați ai țării,
sunt cei mai primejdioși dintre dușmanii
  cultura istoriei
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
DOSARELE REVISTEI CULTURA
Ioan Slavici: între loialismul prohabsburgic şi devotamentul naţional
neamului românesc, iar pe Franța și An-
glia nu avem să ne rezămăm, căci ele au
în vedere numai propriile lor interese și
au să ne sacrifice, dacă așa cer acestea”14.
Ioan Slavici a fost dezamăgit de starea
jalnică în care a ajuns România la câte-
va luni după intrarea în război împotriva
Puterilor Centrale: mai bine de jumătate
din țară ocupată de armatele germane,
bulgare și austro-ungare, zeci de mii de
oameni morți, răniți, sute de mii de oa-
meni refugiați, numeroase distrugeri de
bunuri materiale etc. A încercat să iden-
tifice vinovații pentru această stare de
lucruri și nu a evitat să arate cu degetul
nu numai spre clasa politică, dar chiar și
spre monarhie. Despre regele Ferdinand
I a scris că ar avea drept sfătuitori doar
„Minciuna, Clevetirea și Prostia”: „Cu ast-
fel de sfătuitori, urmașul primului nostru
rege a dus țara la pierzanie”15. De altfel,
și fostei regine Elisabeta i-a mărturisit
ceva asemănător cu multe decenii înainte
când a fost primit într-o audiență privată
la palatul Peleș: „Nu mă simțeam deloc
bine în mijlocul lumii de care dânșii erau
înconjurați, și chiar cu prima audiență pe
care mi-a acordat-o Elisabeta Doamna nu
m-am sfiit să mărturisesc aceasta. Ea a
râs cu multă poftă, cum numai puține fe-
mei știu să râdă, și m-a întrebat de ce.
I-am spus că ,după cum mi se pare mie,
oamenii sunt fățarnici, se mint și se amă-
gesc unii pe alții, își râd și se măgulesc în
față, iar în dos se grăiesc de rău și-și dau
silința de a se surpa. Totul e spoială la
dânșii; fiecare își dă silința să pară ceea
ce în adevăr nu este”16.
Firește că nu i-a menajat nici pe poli-
ticienii din fruntea guvernului, astfel că
în 19 martie 1917 a publicat un articol
unde scria „că sunt vrednici de cea mai
aspră osândă oamenii politici care au
încălcat tradiția de secole de alianță cu
Curtea de la Viena și Imperiul german”17.
Desigur, Slavici a mai publicat la „Gaze-
ta Bucureștilor” în 1917-1918 multe alte
articole condamnând gestul României din
vara anului 1916 când a intrat în război
împotriva Austro-Ungariei și Germaniei,
singurele puteri ce ar fi putut să se opună
tendințelor agresive și expansioniste ale
Rusiei. Cu siguranță că lui Ion I. C. Bră-
tianu și altor lideri politici nu le-au conve-
nit aceste atacuri ale lui Slavici la adresa
deciziei din vara anului 1916, ceea ce a
atârnat cu greu în evoluția evenimentelor
legate de acesta în anul 1919.
Prima arestare a lui Slavici din august
1916 a fost nu doar o experiență carce-
rală traumatizantă pentru scriitor, dar
a însemnat și pierderea definitivă, cum
se va vedea mai târziu, a unor scrisori
personale și, mai grav, a două creații li-
terare și științifice. Mai multe documente
inedite provenind din Arhivele Naţionale,
Arhivele Istorice Centrale București,
Fond „Direcţia Generală a Poliţiei”, dosar
16/1918, pun în lumină amănunte legate
atât de confiscarea manuscriselor lui Sla-
vici, cât și de eforturile acestuia de a-și
recupera creațiile pierdute. Tentativele
scriitorului de a reintra în posesia pro-
priilor lucrări s-au întins pe parcursul
mai multor ani, inclusiv după moartea
autorului. Prima încercare de recuperare
a manuscriselor confiscate o face Slavici
la 6 iulie 1918, adresându-se primului
Ministru al României, Alexandru Mar-
ghiloman: „În urma unor presupuneri
al căror rost n-am ajuns nici până acum
să-l înţeleg, am fost arestat în noaptea zi-
lei în care s-a pornit nenorocitul război,
prin care am trecut, şi tot atunci poliţia
a confiscat manuscriptele ce se aflau pe
masa mea de lucru şi în sertarele ei, în-
tre altele un roman intitulat «Musculiţa»
şi partea a II-a a gramaticii mele, «Sin-
taxa», pentru care am adunat timp de
zece ani material. Constatându-se după
vreo două luni că rău au făcut cei ce m-au
arestat, am fost pus în libertate, dar ma-
nuscriptele nu mi-au fost încă restituite.
Îmi iau deci voia a mă adresa la D-voas-
tră, ca purtător de grije pentru bunul
mers al vieţii noastre culturale, şi Vă rog
să binevoiţi a-mi veni într-ajutor ca să-mi
pot căpăta manuscriptele, rodul îndelun-
gatei, grelei şi, gândul meu, folositoarei
mele lucrări”18. Această primă încercare
de recuperare a pierderilor „materiale” de
la începutul lunii iulie 1918 nu este de-
loc întâmplătoare, România nu mai era
în stare de beligeranță fiindcă încheiase
cu Puterile Centrale umilitoarea pace de
la Buftea-București. Slavici a considerat
că, dată fiind starea de normalitate – atât
cât putea fi de firească atmosfera în care
se afla țara după aproape 2 ani de război
–, a sosit momentul potrivit pentru a tre-
ce la operațiunea de recuperare a manus-
criselor. Scriitorul a primit răspunsul de
la Ministrul Cultelor şi Instrucţiunei că
manuscrisele şi celelalte acte ce i-au fost
confiscate la data arestării nu erau la Iaşi
unde se afla guvernul.
Fără a abandona căutarea lucrărilor
confiscate, la mijlocul lunii august 1918,
Slavici revine: „Domnule Prim-Ministru,
pentru cuvinte asupra cărora nici până în
ziua de azi n-am ajuns să mă dumiresc, am
fost ridicat în timpul nopţii din pat, dus
sub paza poliţiei la Prefectură şi de acolo
la fortul Domneşti, unde am fost închis în
rând cu făcătorii de rele timp de peste o
lună de zile, suferind multe şi mari umi-
lieri şi asprimi... În noaptea în care am
fost dus la Domneşti, mi s-au confiscat
apoi manuscriptele, numai scrieri de ca-
racter curat literar între care mai ales un
roman intitulat «Musculiţă» şi partea [a]
II[-a] («Sintaxa») din «Gramatica limbii
române», la care am lucrat timp de peste
zece ani. Eată că se împlinesc în curând
doi ani de zile de atunci şi nu numai că
nu mi s-a dat nici o satisfacţiune pentru
nedreptatea ce mi s-a făcut mie şi famili-
ei mele numeroase şi pentru suferinţele
de tot felul pe care le-am avut pe urma
acestei nedreptăţi, nu numai că nu mi s-a
[î]ncuviinţat nici o despăgubire pentru
perderile ce le-am avut, dar nu mi s-au
înapoiat nici manuscriptele greu muncite
de mine, pe care le văzusem în urmă pe
masa d-lui Inspector Romulus Voinescu,
care m-a încredinţat că-mi stau la dispo-
ziţiune. Vă rog deci să binevoiţi a dispune
să mi se [î]napoieze manuscriptele care
sunt avutul meu greu muncit”19. Pe scrii-
8 „Am tor nu îl satisfăcuse răspunsul laconic pri-
mit după prima cerere și a sperat că prin
împlinit vârsta perseverență va determina autoritățile să
treacă peste rutina de a răspunde solici-
de şaptezeci tării sale cu ușurință. Știa, bănuia că în
împrejurările de după starea de război,
de ani şi am când țara avea de trecut printr-o situație
economică, socială și politică deloc como-
muncit timp dă, funcționarii însărcinați cu căutarea
manuscriselor lui nu aveau să arate prea
de cincizeci de mare stăruință și spera că îi va îndupleca
pe cei responsabili să caute cu mai mul-
ani aproape tă atenție. La 12 septembrie a primit de
la Prefectura Capitalei un răspuns care,
cu cea mai evident, nu l-a mulțumit: i se aducea la
cunoștință că lucrările revendicate au fost
deplină pierdute în toamna anului 1916 în timpul
evacuării guvernului și a arhivelor minis-
dezinteresare terelor de la București la Iași.
Consecvent personalității sale, la 24
pentru septembrie 1918 Ioan Slavici i se adre-
sează din nou premierului României, so-
ridicarea licitând, dacă nu restituirea manuscrise-
lor, atunci măcar despăgubiri financiare
nivelului pentru compensarea pierderii lucrărilor
nepublicate, confiscate în seara arestă-
intelectual rii: „Am împlinit vârsta de şaptezeci de
ani şi am muncit timp de cincizeci de ani
şi moral al aproape cu cea mai deplină dezinteresa-
re pentru ridicarea nivelului intelectual
poporului şi moral al poporului românesc. Deoare-
ce însă în ajunul războiului am susţinut
românesc...” cu hotărâre, cu inima deschisă şi fără de
şovăire convingerile, asupra cărora am
stăruit întreaga mea viaţa alăturea cu
cei mai vrednici fruntaşi ai Românilor,
oameni de încredere ai Ministerului de
Interne m-au calomniat, m-au prigonit în
fel de fel de chipuri, m-au ridicat în cele
din urmă noaptea din culcuş şi m-au tâ-
rât ca pe cel mai urgisit făcător de rele la
poliţie, sechestrând toate manuscriptele
pe care le-au găsit pe masa mea de lucru.
Deşi sunt Român din neam în neam şi
nu numai cetăţean al statului român, ci
totodată şi unul dintre cei mai neobosiţi
muncitori literari, am fost dus dimpreună
cu străinii de tot felul la fortul Domneşti,
unde m-au ţinut în cazamatele mucegăite,
 cultura istoriei 
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017

DOSARELE REVISTEI CULTURA

în care a trebuit să dorm pe rogojini în
rând cu criminali, să mă hrănesc ca vai
de mine şi să sufăr fel de fel de jigniri şi
umiliri. Cei ce mi-au făcut toate aceste
nedreptăţi au fost apoi în cele din urmă
nevoiţi să-mi recunoască nevinovăţia şi
să mă pună în libertate. Chiar şi mai îna-
inte de a fi făcut aceasta trebuiau să-mi
înapoieze manuscriptele, care erau cu de-
săvârşire inofensive, un roman, partea a
doua a unei gramatici şi mai multe amă-
nunte de caracter literar, vreo o mie de
pagini de tipar la un loc. N-am ajuns însă
să le primesc nici după punerea mea [î]n
libertate, deşi în mai multe rânduri am
trecut pe la direcţiunea serviciului de Si-
guranţă ca să le cer. Manuscriptele aceste
sunt însă nu numai rodul unei munci gre-
le şi îndelungate, ci totodată şi o însem-
nată şi mie preţioasă parte din singurul
meu avut, din singurul izvor de venituri
pentru zilele de bătrâneţe şi din singura
moştenire ce pot să las numeroasei mele
familii… Fac deci apel la cumpănirea ce-
tăţenească şi la simţământul de dreptate
al D. Voastre şi Vă rog să binevoiţi a lua
măsuri ca Ministerul de Interne, ai cărui
oameni de [î]ncredere m-au nedreptăţit,
să-mi dea despăgubirea cuvenită”20. Din
păcate, nici această solicitare nu a adus
rezultatele așteptate de Slavici, respec-
tiv restituirea manuscriselor sau fixarea
unor despăgubiri materiale pentru pier-
derile suferite prin nepublicarea celor
două lucrări confiscate.
Toamna anului 1918 a însemnat pentru
România o perioadă agitată, dar și fastă
în același timp – românii s-au regăsit,
din fericire, cu toții, după Adunarea de la
Alba Iulia din 1 Decembrie, în cadrul Ro-
mâniei Mari. Au urmat pregătirile pen-
tru recunoașterea internațională a unirii
Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu
Ioan Slavici: între loialismul prohabsburgic şi devotamentul naţional
România, iar viața politică internă din
statul român a fost complexă, zbuciuma-
tă și marcată de avatarurile întoarcerii
la o viață normală după sfârșitul războ-
iului. Revenirea în fruntea guvernului a
8 „Împlineam lui Ion I.C. Brătianu a însemnat pentru
Ioan Slavici începutul unui nou calvar. El
deci la 18 a fost arestat în ianuarie 1919, judecat
pentru trădare națională și condamnat
ianuarie la cinci ani de închisoare, dar a fost eli-
berat la 19 decembrie 1919. Despre acest
1919 vârsta nou episod carceral va scrie în memoriile
de 71 de ani. sale: „Împlineam deci la 18 ianuarie 1919
vârsta de 71 de ani. Tocmai în ziua aceas-
Tocmai în ziua ta, drept felicitare de ziua nașterii mele,
am fost citat la Curtea Marțială. Era fără
aceasta, drept îndoială o întâmplare, dar pentru mine
foarte supărătoare”21. Închis la Văcărești,
felicitare de Slavici acceptă cu greu să semneze cere-
rea de eliberare până la proces: „Colegii
ziua nașterii stăruiau cu toate acestea să subscriu, căci
tocmai subscrierea mea are să fie hotărâ-
mele, am fost toare. M-am supus, dar cu condiția ca nu
în frunte, ci la coadă să-mi pun iscălitura,
citat la Curtea ba chiar și aceasta făcându-mi rezervele.
Am scris deci sub iscăliturile celorlați: Mă
Marțială. unesc cu cererile de mai sus făcând rezer- Tudor Arghezi, alt „germanofil” condam-
va că sunt gata și să mor aici, dacă marile nat în același lot. Astfel, Arghezi își amin-
Era fără interese ale neamului românesc o vor fi tește despre această experiență carcerală
cerând aceasta. Ioan Slavici». Am rămas de la hotel: „Ca să ne consoleze de o ares-
îndoială la Văcărești. Am mai subscris în urmă tare sângerată după spusele unuia din mi-
chiar fără rezervă și în frunte fel de fel de niștrii care venea din când în când să ne
o întâmplare, petiții, căci după fiecare petiție oamenii vadă din afară, stăpânirea, conștientă de
prindeau nădejde și se înviorau, iar eu mă actul ei excesiv, închidea ochii și ne lăsa
dar pentru bucuram, căci voia bună e cel mai prețios să lipsim câte două, trei zile din caricatu-
dar în timpul trecerii noastre prin lumea rala ei închisoare. Ba o dată ne-a oferit și
mine foarte aceasta”22. pașapoarte cu sfatul de a evada in corpore,
Această etapă din detenție din anul în Bulgaria. Iritat, moșul nostru Slavici,
supărătoare...” 1919 s-a consumat nu doar la Văcărești cu care simpatia noastră era în toate îm-
dar, pentru o perioadă de timp și la hotelul prejurările solidară, a strigat în numele
Modern din București. Despre demnitatea deținuților că preferă să fie împușcat și că
lui Slavici și, în general, despre comporta- el nu-și părăsește țara”23. Tipic pentru un
mentul lui ne-a lăsat rânduri memorabile Slavici corect. n

Note:
1. Eugen Simion, „Prefață”, în
vol. Ioan Slavici, „Opere. IX. Publi-
cistică social-politică”. «Tribuna» și
epoca sa”, ediție critică de Dimitrie
Vatamaniuc, prefață de Eugen Si-
mion, Academia Română, Fundația
Națională pentru Știință și Artă,
București, 2010, p. XI.
2. Dimitrie Vatamaniuc, „Ioan
Slavici și lumea prin care a trecut”,
Editura Academiei RSR, București,
1968, p. 450.
3. Eugen Simion, op. cit., pp. VI
sqq.
4. Liviu Maior, „Habsburgi şi ro-
mâni. De la loialitatea dinastică la
identitate naţională”, Editura En-
ciclopedică, Bucureşti, 2006.
5. Arhivele Naţionale Bucureşti,
Arhivele Istorice Centrale, Fond
„Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Ge-
nerale”, dosar 1138/1916, ff. 20-22.
6. Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan,
„Istoria Transilvaniei”, Editura
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2017, p. 218.
7. Eugen Simion, op. cit., p. IX.
8. Lucian Boia, „«Germanofi-
lii». Elita intelectuală românească
în anii Primului Război Mondial”,
Editura Humanitas, București,
2010, p. 308.
9. Ibidem, p. 308 sq.
10. Ioan Slavici, „Închisorile
mele”, Editura ALLFA, f.l., 1996,
pag. 42.
11. Hermann J.W. Kuprian,
„Flüchtlinge, Evakuierte und die
staatliche Fürsorge”, în K. Eiste-
rer, Rolf Steiniger (coord.), „Tirol
und der Erste Weltkrieg”, Inns-
bruck-Viena-Bozen, Studien-Ver-
lag, 1995, p. 279.
12. József Galántai, „Hungary
in the First World War”, Akademi-
ai Kiado, Budapesta, 1989, p. 95.
Ioan Bolovan, „Primul Război Mon-
dial şi realităţile demografice din
Transilvania. Familie, moralitate
şi raporturi de gen”, Editura Școa-
la Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p.
39 sqq.
13. Lucian Boia, op. cit., p. 310.
14. Ioan Slavici, op. cit., p. 80.
15. Lucian Boia, op. cit., p. 310.
16. Ioan Slavici, op. cit., p. 36.
17. Lucian Boia, op. cit., p. 310.
18. ANB, AIC, Fond „DGP”, do-
sar 16/1918, f. 5.
19. ANB, AIC, Fond „DGP”, f.
4R-v.
20. ANB, AIC, Fond „DGP”, do-
sar 16/1918, f. 8 r-v.
21. Ioan Slavici, op. cit., p. 92.
22. Ibidem, p. 111.
23. Tudor Arghezi, „Opere. X.
Publicistică (1951-1967). Postume.
Cutia de poștă. Anchete și intervi-
uri. Prefețe”, ediție îngrijită și note
bibliografice de Mitzura Arghezi și
Traian Radu, prefață de Eugen Si-
mion, Academia Română, Fundația
Națională pentru Știință și Artă,
București, 2011, p. 65sq.
  cultura literară
CULTURA / seria a III-a / nr. 3 / 30 martie 07
Scriitorul ca mixator
anDreea Mironescu
Vă întrebaţi ce este un mixator?
Ei bine, în cazul de faţă mixatorul
e un bucătar, Silică, care face sen-
zaţie în Bucureștiul sfârșitului de
secol XVIII gătind după „Cartea
bucatelor rele”, un fel de opera
occulta a ordinului Satorinilor,
de care aparţin, aflăm în cele din
urmă, cam toate personajele ce se
învârt în cel mai recent roman al
Doinei Ruști. O răpire (a bucăta-
rului, de către principele fanariot
Costas), o serie de crime (căro-
ra le cad victime Cuviosul Zăval,
Maxima Tutilina, dar și o boieroai-
că locală, Greceanca), mai multe
evadări neverosimile (a căror eroi-
nă este Pâtca, naratoarea întregii
povești), conspiraţii universale și
comploturi politice dejucate când
magistral, când prin artificii facile,
o doză bună de sentimentalism,
dar și destulă ironie – acestea sunt
ingredientele epice din „Mâţa
Vinerii”, o carte care stârnește încă
de la titlu emoţii amestecate.
S
igur că, în fața unui roman construit în
jurul unui hipotext culinar, tentația de
a face analogii între rețete de bucătă-
rie și formule literare, ingrediente și
laitmotive, gust și simț estetic ș.a.m.d.
este mare. Dar în cazul Doinei Ruști, una dintre
cele mai prolifice prozatoare din postcomunism,
care a publicat 9 cărți de proză între 2004 și
2017, discuțiile despre „rețeta” scrierilor ei sunt
mai vechi, iscate odată cu apariția „Fantomei din
moară” în 2008 și resuscitate periodic. De altfel,
autoarea a avut parte de o receptare contradicto-
rie: succesul ei, și nu doar unul de public, ci și
de critică, a fost contrapunctat de recenzii vehe-
ment negative, cel puțin câte una pentru fieca-
re volum. Punctul de plecare al acestei dispute
interpretative a fost tocmai felul în care Ruști
remixează câteva teme identitare personale (des-
cendența „exotică”, din sânge amestecat, copi-
lăria mitizată, trauma pierderii tatălui la fatidica
vârstă de 11 ani) cu strategii literare (fantasticul
când folcloric, când postmodern, contra-ficțiu-
nea istorică, proza actualității imediate) și for-
me culturale, precum simbologia. Un teren de
dispută a fost și stilul eclectic al autoarei, cu
Doina Ruști
Mâța Vinerii
Editura Polirom
Iași
2017
stângăcii ostentativ asumate chiar și în titluri, ca
„Mămica la două albăstrele” (2013) sau, de ce să
8 Într-o n-o spunem, „Mâța Vinerii”.
Până la această ultimă carte, Doina Ruști
lume în care mai făcuse incursiuni în secolul fanariot româ-
nesc fie în roman, fie în proza scurtă. „Zogru”
duhul suprem (2006) include în periplul lui prin istorie un am-
plu episod care se petrece în 1794. O povestire
„nu e nimic” din „Cămașa în carouri” (2010), posibil proto-
text al romanului de față, înscenează călătoria
[...], scriitorul unei fete cool în Bucureștii de secol XVIII, unde
un spițer îi prepară droguri după rețete secrete.
nu mai poate Odată cu „Manuscrisul fanariot” (2015), Ruști
abandonează dualismul narativ care leagă istoria
fi nici el un veche de cea mai strictă contemporaneitate (sau
viceversa) în favoarea unui epos istoric stilizat.
„făuritor În sfârșit, cu „Mâța Vinerii”, autoarea calcă pe
acest teren gata pregătit, schimbând însă regis-
al istoriei”, trul, de la senzualismul liric al „Manuscrisu-
lui...” la o narațiune cu fir polițist.
ci doar un Structural, romanul, care se citește cu mare
curiozitate mai ales în prima lui parte, mizează
„mixator” al pe un epic alert, construit din secvențe scurte,
după metoda din „Manuscrisul fanariot”. Simili-
ei, ca robul tudinile între cele două scrieri nu se opresc aici:
cronica publicată de Cosmin Borza în numărul
bucătar care din 23 martie al „Culturii” analizează paralelis-
mele între operele autoarei la nivelul persona-
găteşte – doar jelor și al motivelor funcționale. Originalitatea
pentru a vedea cărții de față nu stă nici în ceea ce numim în ge-
neral atmosferă; de altfel, nici romanul anterior
ce se întâmplă nu era unul „de atmosferă”, cu tot parfumul de
epocă emanat prin porii narațiunii. La o compa-
– reţete ale rație cu Simona Sora din „Hotel Universal” sau
chiar cu Filip Florian din „Zilele regelui”, reiese
căror puteri nu cu destulă claritate că Doina Ruști nu scrie astfel
de romane. Așadar, ceea ce mi se pare a fi ele-
le cunoaşte. mentul de noutate din „Mâța Vinerii” e tocmai
intriga polițistă, care ar fi putut dubla în mod
fericit planul fantastic care întretaie povestea
eroinei Pâtca, descendentă a unei familii de ini-
țiați care îi lasă o moștenire misterioasă. O bună
parte a romanului urmărește elucidarea uciderii
Cuviosului Zăval, „moșicul” sub a cărui protec-
ție ar fi trebuit să rămână Pâtca, autoarea lucrând
inclusiv cu indicii, ca în narațiunea polițistă cla-
sică. Numai că acestea sunt fie prea vizibile, fie
uitate în vâltoarea unui epic aglutinant. Așa cum
Pâtca uită sacaua în care transporta cadavrul lui
Zăval în Piața Lipscani, fiindcă zărește „clon-
dirul cu dop roșu în formă de nas”, unul dintre
indicii, care va reapărea misterios dincolo de ju-
mătatea romanului, cu prilejul otrăvirii unui alt
personaj principal, Greceanca. O bună sursă de
inspirație ar fi fost aici metoda lui Orhan Pamuk
din „Mă numesc Roșu”, anume pluriperspec-
tivismul. Fiecare dintre personaje – bucătarul
răpit, popa Ogaru, spiritistul Perticari, Maxima
Tutilina, francezul Dubois, ba chiar și clondirul
cu dop roșu în formă de nas ar fi meritat să aibă
nu doar o voce, ci și o conștiință. Ruști optează
în schimb pentru o perspectivă unică și îndepăr-
tată: povestea este spusă de Pâtca după 30 de
ani, atunci când sunt dezlegate, aproape deodată,
și celelalte mistere, fără să se înțeleagă prea bine
de ce autoarea a simțit nevoia unei atât de largi
acolade temporale.
Angajamentul ironic față de personajele sale
și, implicit, față de instanța auctorială, rămâne
unul dintre punctele forte ale romanului, deși e
adevărat că și în scrierile anterioare Ruști sub-
mina fantasticul oferind o explicație „rațională”,
mai mult sau mai puțin izbutită. Puterea rețetelor
din „Cartea bucatelor rele”, a practicilor obscure
sau a calităților individuale neobișnuite (Pâtca e
convinsă că dinții ei strâmbi au un efect aparte
asupra celor din jur) este mai mereu dejucată, ca
și pretențiile personajelor de a anticipa sau influ-
ența istoria. Cea care are de fiecare dată revelația
eșecului este chiar Pâtca, naratoarea și, mai mult
decât atât, artizana întregii povești. Mesajul im-
plicit pe care îl transmite Doina Ruști este unul
al dezvrăjirii: într-o lume în care duhul suprem
„nu e nimic” (Sator e doar „un cal de povară, o
muscă purtată de vânt”), scriitorul nu mai poate
fi nici el un „făuritor al istoriei”, ci doar un „mi-
xator” al ei, ca robul bucătar care gătește – doar
pentru a vedea ce se întâmplă – rețete ale căror
puteri nu le cunoaște.
Cred că acestui roman i s-ar fi potrivit mai
bine titlul „Cartea bucatelor rele”, și asta nu doar
din pricina locului special pe care îl ocupă rețe-
tele închipuite, cu nume latinești. Ca într-o carte
de bucate, ingredientele sunt toate acolo, la fel
și pașii care trebuie urmați pentru a transforma
rețeta într-un ademenitor fel de mâncare. Dar,
cu toată schimbarea de paradigmă instaurată de
postmodernism, căruia metafora „mixatorului”
îi vine mănușă, e posibil ca un roman cu adevă-
rat bun să aibă totuși nevoie de un „făuritor de
lumi”. n

ŞteFan BaGHiu
„Cât de ciudat să descoperi că pe
dinăuntru corpul tău lucrează fără
tine”, își spune la un moment dat
Cristina, tânăra protagonistă și na-
ratoarea romanului „Interior zero”.
La fel cum, apelând la o metaforă,
întreaga carte e despre o persona-
litate refugiată în observaţia pro-
priului interior afectiv: tranșant,
aproape fără milă prin autocritică,
autoexpunere sau reproș. Cine s-a
săturat de autoficţiunile minima-
liste românești și ar fi pus pariu că
acest tip de scriitură trebuie înlocu-
ită cu proza maximalistă, s-ar fi în-
șelat: romanul Laviniei Braniște din
2017 demonstrează tocmai faptul
că acest gen de scriitură poate deve-
ni, prin subtilitatea caracteristică,
mai maximalist decât romanul de
construcţie.
M
ediul generează tezele: tezis-
mul de care a fost acuzată
autoarea este, în mare mă-
sură, rezultatul natural al
unor situaţii concrete de co-
tidian. Spre exemplu, în momentul în care
şefa îi spune să fie aplicată în traducere, să
nu facă poveşti (bănuind că o traducătoa-
re de literatură va stiliza limbajul şablo-
nard al documentelor), teza e flancată de
implicarea naratorului în poveste: adică,
prin angajarea plenară în proiectul firmei
a personajului principal, interesat până la
ultimele consecinţe de viaţa corporaţiei,
scena rămâne o tehnică de construcţie a al-
tui personaj (şefa) şi nu vizează neapărat
o dezbatere în subsol despre administrativ
vs. creativ (sau, dacă o face, o face în măsu-
ra în care fiecare acţiune într-un astfel de
mediu, fiind aleasă inteligent în economia
romanului, dă seama de probleme generale
ale fundalului). La fel cum, fără a postula
un feminism tranşant, romanul antrenează
permanent o polemică la adresa situaţiei fe-
meii, fie că o face direct sau prin atitudinea
personajului principal: dacă şefa e „mândră
că e femeie într-o lume a bărbaţilor”, pro-
tagonista lucrează în contrast („un şantier
e un loc unde simţi înainte de toate că eşti
femeie”). Aş spune chiar că, apropiate de
scenele lui M. Duţescu din „Uranus Park”
(un roman în care mediul imobiliarelor şi
proiectelor arhitecturale, ca personaj peri-
feric, decide intenţia scriiturii), aceste ca-
dre de şantier ale Laviniei Branişte setează
cultura literară 
Specialistă în introspecţie
un spaţiu nou în proza noastră, generator
de profiluri insolite cărora noroaiele, mun-
ca, discuţiile la ţigară le conturează profilul
prin câteva tuşe decisive. Astfel, din prime-
le pagini avem în faţă teze sociale şi gender
însă, din fericire, nu avem tezism.
Occident-România
Două relaţii mă interesează în mod spe-
cial în roman, deşi ele pot părea secundare
atât în raport cu arcanele amoroase în ju-
rul cărora se învârt zilele protagonistei, cât
şi cu drama de la finalul cărţii. În primul
rând, e vorba de relaţia cu mama, plecată
în Spania, cu care se creează un soi de re-
laţie „dragoste şi ură”: de fiecare dată ges-
turile de apropiere devin, în discuţii uşor
iritate, momente de introspecţie: „Aştept
de la ea de ani de zile să mă-nveţe ceva
despre viaţă. Aştept să deschidă gura şi să-
mi spună ceva solid, de nezdruncinat. Cu-
tare chestie e aşa şi nu altfel. Sau măcar
să-mi sună că tot ce mi-a zis în copilărie
despre «când o să fii mare» a fost complet
greşit. Poate că eu am învăţat în treizeci
de ani ce-a învăţat ea în cincizeci şi suntem
amândouă încă foarte departe de orice cer-
titudine utilă”. Dacă scena asta porneşte
de la o chestiune măruntă (alegerea unei
cafele, un compliment pe care Cristina îl
face mamei referitor la cerceii acesteia şi
care o determină pe mamă să insiste incon-
trolabil să îi primească în dar), alte situa-
ţii devin piloni narativi pentru desfacerea
unor discuţii subtile despre România tran-
ziţiei: „Mama lucrează în Spania de atât de
mult timp, încât am impresia că dintotdea-
una. Lucrează în turism, la malul mării, şi
vine acasă o dată pe an, în extrasezon. Îşi
aranjează în aşa fel încât să prindă sărbă-
torile de iarnă. De ani de zile, ea n-a mai
văzut România cu frunze şi flori, vine me-
reu pe noroaie, pe lume înfofolită şi cenuşie
şi are impresia că aici e un tărâm trist […]
Acum ne-am rezervat o zi întreagă pentru
o tură prin Berceni, pe la blocurile noi. Să
vedem ce-i pe-acolo, că i-am tot trimis lin-
kuri la blocuri noi, dacă mă hotărăsc să fac
credit, avansul mi-l dă ea”. De altfel, nu de
puţine ori, scenariile propuse în roman se
îndreaptă către explicări ale unor alegeri
de muncă: fie de a rămâne în România, fie
de a intra în domeniul umanist şi de a nu
urma o carieră pe filieră reală (mult mai
bine remunerată). Mama este – din acest
punct de vedere – un barometru esenţial al
tezei decalajelor Occident-România. Pen-
tru că acceptă orice decizie a fetei, chiar
dacă priveşte puţin circumspect anumite
exagerări (faptul că ea va locui într-o zonă
periferică).
CULTURA / seria a III-a / nr. 3 / 30 martie 07
PERSPECTIVE
Antropologie narativă
Al doilea personaj important este, dacă
nu şefa, măcar cel colectiv: firma. „Interi-
or zero” e poate romanul care tratează cel
mai bine un mediu de acest gen dintre cele
care au avut astfel de tentative în ultimii
ani. Spre exemplu, M. Duţescu, deşi era un
cunoscător al domeniului arhitecturii, pro-
punea un personaj mai mereu pe fugă, care
nu se implica foarte tare în subsolurile pro-
iectelor în desfăşurare. La fel, Dorin Mure-
şan alegea, în „Gestul animalului mort”, să
pună în faţa frescei imobiliare un narator
Lavinia puţin prea preocupat de natura acţiunilor
Braniște sale. Lavinia Branişte face proză de mediu
poate la fel de bună ca aceea pe care o re-
aliza Ioana Bradea în „Băgău”. Adică redă
Interior zero relaţiile dintre colegi atât prin absurdul şi
comicul care amintesc de serialul „The Of-
editura fice”, unde nişte angajaţi dezvoltă în jurul
Polirom unui xerox întregi reţele de activităţi cone-
iași xe, cât şi prin refractarea acestor relaţii cu
ajutorul introspecţiei. Pariul e câştigat mai
2016
ales în momentele în care şefa apare drept
cel mai credibil personaj din „Interior zero”
(căci niciodată nu e accentuată caricatura,
ci mereu se lucrează ca şi cum ea ar fi de
faţă la scrierea romanului – în cel mai bun
sens, căci acest lucru dă senzaţia unei lip-
8 Fără a se de intenţie vădită: iată, din nou, unde e
tezismul?). Mai mult, este analizată întrea-
postula un ga firmă din această perspectivă a detalii-
lor mărunte (cum reacţionează la costumul
feminism de la balul mascat colegii etc.), poate la fel
cum Houellebecq o făcea în „Extinderea do-
tranşant, meniului luptei” (un roman european reper
pentru observaţia corporate). Plus că aceste
romanul scheme vor fi puse la lucru în cadrul poveş-
tilor de dragoste, în momentul în care per-
antrenează sonajul are anumite nemulţumiri/se simte
nevoit să îşi explice obiceiurile: „Îi spun că
permanent da, ieşim, deşi mă înnebuneşte cu mânca-
tul în oraş, chestia asta mă stoarce de nişte
o polemică bani pe care nu-i am sau cel puţin nu pen-
tru asta. Omletă pot să-mi fac şi eu acasă.
la adresa Dar nu vreau să creez o impresie proastă, nu
vreau să fiu mai puţin mişto decât se aşteap-
situaţiei tă el să fiu, aşa că merg pe propunerile lui”.
Cinică şi fragilă, Cristina este o resemna-
femeii, tă. Dar una din tagma ciudaţilor, care, ori-
cât de mult îşi vor confirma că orice gest de
fie că o face apropiere obligă şi supraexpune, vor conti-
nua să le facă pe toate de dragul unui joc pe
direct sau care îl privesc parcă din exterior, deşi se află
prin atitudinea în mijlocul lui. Romanul „Interior zero” este,
din aceste motive – şi nu numai – una dintre
personajului marile reuşite ale prozei româneşti recen-
te, care pare că a descoperit la ce foloseşte
principal. minimalismul autoficţional după decenii de
experimente. n
 0 cultura literară
CULTURA / seria a III-a / nr. 3 / 30 martie 07
ancuȚa Bora
Registrul grotesc, irizat de reflexe
sarcastice, agresive, din „Sevraj”
și radiografierea traumei în
„Asperger” i-au adus scriiturii Ritei
Chirian eticheta de „poezie viri-
lă”. În schimb, receptarea aproape
unanimă a noului volum drept poe-
zie „feminină” vine ca un contra-
punct relativ simptomatic pentru
discuţiile din ultimii ani. Apărut
anul trecut la Casa de Editură Max
Blecher, „Casa fleacurilor” e un
exerciţiu de echilibristică între
disiparea umanităţii, trăsătură ca-
racteristică formulei minimaliste,
și semnul de rezistenţă al afectării,
mărturisind o „repliere dezabu-
zată” (O. Soviany). Poeta recurge,
de această dată, la un imaginar
domestic, adesea sincopat, scurt-
circuitat de reminiscenţele unei
explozii temperamentale care iner-
vează textele.
D
econstruirea la nivelul sintaxei
deschide o plajă largă a inter-
pretărilor, însă are drept con-
secinţă o anumită incoerenţă
la nivelul imaginarului, care se
poate salva în turnúri suprarealiste („aerul
e mocirlos în jur, dar tu eşti un scafandru
încercat, inima kitsch & porn din care tot
ce vrei sunt musculiţe şi copci”) sau rămâ-
ne o suprapunere de imagini, melanj de
lucruri şi stări: „încolonarea în dragoste
e o mină de aur aproape de nesuportat,
semnul ferestrelor deschise înspre copaci,
un exerciţiu versat împotriva nenorociri-
lor”. Această discontinuitate a discursu-
lui liric, ca efect al unei vorbiri interioare
opuse unei gândiri raţionale, epicizante,
reconfigurează integrarea într-un plan on-
tologic care repudiază subiectul. De pildă,
în „dominique” respingerea e sugerată de
secvenţele care se situează prin coordonare
în acelaşi plan al anxietăţii, fiind înlănţui-
te prin artificiul tehnic al adversităţii: „dar
nu/ marele edificiu/ de linişte/ şi confort/
n-are nicio/ fisură/ şi nimeni nu-/ ncurcă/
limbile/ de dragul/ nostru/ pune-mi ceva în
palmă/ ceva/ de salvat”.
Vocea poetică se dizolvă într-o pulveru-
lenţă obiectuală care trădează, de fapt,
o căutare a umanităţii. Această questa a
umanului e materializată în imagini vizu-
ale cu rezonanţe neoexpresioniste: „limba
„Oameni căzând înăuntru”
noastră încurcată în lucruri” („crab”); „şi
tu eşti un mort din care cresc rădă-
cini”(„staub”); „noi organe externe, frumos
învelite în foiţă de aluminiu” („dansul în
plasă”); „mâinile noastre văzute de foar-
te de sus sunt şoareci obezi, împerechin-
du-se” („risipă”); dar şi surprinsă grafic
de ilustraţia copertei, realizată de Ilinca
Pop (după conceptul Anei Toma), în care
realitatea se însăilează organic prin ima-
ginea şuviţei de păr (apendice al organi-
cului, element la limita dintre anatomic şi
obiectual).
Fractalic, datorită tehnicismului uneori
excesiv prin care poeta alege să-şi constru-
iască imaginarul, Rita Chirian dovedeşte
o conştiinţă a reificării a cărei miză este
căutarea „căldurii animale” a subiectului,
atât la nivel macrotextual (carte-obiect),
cât şi în structura internă a textelor. Ilus-
trativ în acest sens este poemul „îmblânzi-
re”, în care expresiile percutant neoexpre-
sioniste sunt grupate conform unei logici a
ciclicităţii după recurenţa enunţurilor sin-
tetizatoare: „ziua începe aşa:”; „aşa începe
ziua:” etc.
Resortul acestei atenţii pentru construc-
ţie este Idealtypus-ul de frumuseţe (cuvân-
tul „frumos” fiind reluat în majoritatea poe-
melor din volum), denunţând ironic tocmai
mizerabilismul tematic şi lipsa de consis-
tenţă în tabloul social, aflat sub amenin-
ţarea continuă a morţii: „şi cât de frumos/
urcă apele morţii/ în hipocamp” („fotogra-
fie mişcată”). Privirea poetică operează în
real („partea decupată a fotografiei când
lucrurile singure devin alte lucruri”), iar
fisurile lumii sunt denunţate printr-o fil-
trare livrescă a amintirii („aminteşte-ţi că
trebuie să te întorci ca să vezi casa în flă-
cări. aminteşte-ţi că ai crezut, dar nu vrei
să fii, laudă lumii mutilate”). Recuperarea
frumuseţii convulsive mai ales în poeziile
Rita Chirian aluvionare – obsesia frumuseţii subsumân-
du-se, de fapt, dorinţei de resemantizare a
Casa fleacurilor raportului dintre subiectul depersonalizat
(„trebuie să te uiţi la oameni ca la nişte linii
casa de editură şi protuberanţe”) şi lumea percepută ca dis-
tribuire aleatorie şi angoasantă a obiectelor
Max Blecher
(„lucrurile pe care le-am scoate din loc nu
Bistriţa le-am mai putea împinge nicăieri în lume”)
2016 – devine un semn de rezistenţă a pulsiunii
antiumane, despre care teoretizează Radu
Vancu în a sa „Elegie pentru uman”. Cău-
tarea frumuseţii e exprimată uneori ironic:
„totul trebuie să fie derulat cu încetinito-
rul, de vreme ce viaţa e frumoasă” („mise
en place”); „golul e frumos” („staub”); „când
totul e frumos & amar, iar ceilalţi foarte
îngăduitori” („kitsch & porn”). Alteori, alu-
ziv: „tandreţea e bucata de carne crescută
în/ mijlocul măselei” („black Friday”), „ca-
davre prinse în dantele” („panic update”).
Iar, în câteva versuri, strategia ajustării
proporţiilor induce impresia de candoare:
8 Rita Chirian „paturile noastre sunt mici, cât să încapă
teritoriile calmului, imensă e întinderea de
dovedeşte apă, mai lat imperiul nostru” („încolona-
re”). Tot sub semnul frumuseţii stă şi re-
o conştiinţă configurarea realului potrivit unei logici a
hipersensibilităţii, ordonare obţinută prin
a reificării folosirea mecanică şi repetată a unor proce-
dee de construcţie. De exemplu, în poemul
a cărei miză „imitaţia carnivorelor”, formulele concesive
– „oricât (de frumoase)”, „în ciuda (tuturor
este căutarea lucrurilor)” – revelează teroarea şi presiu-
nea aparenţelor.
„căldurii Dacă am remarcat insistenţa asupra
unor tropi de construcţie care clarifică,
animale” uneori peste măsură, jocul semnificaţiilor,
o altă scădere a volumului este utilizarea,
a subiectului, pe alocuri, a unui ton sentenţios, exerciţiul
de deconceptualizare îmbrăcând formele
atât la nivel unor aforisme: „frumuseţea e disperarea
noastră umilă” („abendphantasie”), „fru-
macrotextual museţea ta o să placă, dar cu iubire ade-
vărată sau falsă” („imitaţia carnivorelor”),
(carte-obiect), „mizeria e plină de minuni” („casa fleacu-
rilor”). Poetica de implozie se conturează
cât şi în manierist prin uzajul (şi abuzul) de notaţii
fulgurante care riscă să disemineze sensul
structura poemelor, acest artificiu tehnic fiind me-
nit să susţină acelaşi „melodramatism de
internă fond” pe care îl observa Al. Cistelecan în
cronica sa la „poker face”.
a textelor. Demascând fisurile de existenţă, „Casa
fleacurilor” se singularizează între apari-
ţiile recente prin traducerea unei aclima-
tizări tensionate în contact cu obiectele şi,
prin extensie, cu alteritatea. n

Marian Victor Buciu
Ileana Mălăncioiu1 are voinţa fermă,
dar delicată. Se vede clar, de la modul ver-
bului, din poezia care îi exprimă sintetic,
dacă pot spune astfel, „teleologia existen-
ţială”, „Aş vrea” („Peste zona interzisă”,
1979): este condiţionalul-optativ, însoţit şi
întărit de conjunctiv. Cu orientarea către
viitor. Poeta aceasta pare că nu are altă
putere în afara celei de a voi.
Neapărat de reţinut integral acest text.
El nu poate fi identificat în grabă ca fiind
unul despre unele dintre temele şi motive-
le sale poetice repetate: spaţiu, lume, me-
morie, nume, înţeles, plâns, frică, pe scurt,
viaţă, în care este asimilată şi moartea.
De aceea îl reproduc pe de-a-ntregul, şi fac
acest lucru pentru prima şi ultima oară
în acest studiu analitic, de lectură exten-
siv-intensivă o operei sale poetice. Să (re)
citim: „Aş vrea să mă duc undeva să nu
ştiu nimic/ să mă întorc atunci când voi fi
uitat tot/ să-mi amintesc cu greu cum mă
cheamă şi cine sunt/ şi să învăţ ce mai pot//
să aflu spre a trăi până la capăt/ şi a mă
bucura că sunt încă vie./ Aş vrea să ajung
undeva unde nu ştie nimeni/ nimic din tot
ce se ştie// şi din ce se inventă încă/ fără
niciun fel de pretenţii/ împotriva mea şi-a
tuturor/ în lumea asta plină de invenţii.//
Dar unde e locul acela senin mă întreb/ şi
plâng în tăcere şi nimeni nu ştie/ mi-e frică
de tot şi de toate şi-aş vrea/ să mă bucur
din nou că sunt încă vie.”
Iată o poezie scrisă într-un stil radical
„clasic”, fără tropi evidenţiaţi. Un text pe
cât de denotativ, pe atât de declarativ, în
enunţarea şi confesiunea care-l alcătuiesc.
Trei fraze în patru fragmente, despărţite
aleatoriu, fără o motivare de comunicare.
Text liber de orice, într-un anume sens
liber chiar şi de „poezie”. De trei ori este
prezent verbul reluat din titlu, de două ori
la început de frază, o dată mai spre sfârşit.
Fraza 1. Prima voinţă expusă de emi-
tentă este de plecare, într-un loc necu-
noscut, pentru a se despărţi de cunoaşte-
re, una presupus apăsătoare. Iar dacă ne
gândim la condiţia locutoarei de martor şi
mărturisitor, nu ipotetic, dar cert, această
cunoaştere apare chiar împovărătoare. E o
mare vină să ştie, o vină a unei grele da-
torii. Soluţia aleasă pentru începere, pen-
tru iniţiere, soluţia sperată, este uitarea
aproape totală, până la aceea de sine, de
nume şi fiinţă.2 Cu scopul de a trăi, dar al-
tfel.3 Aşadar, a trăi: n-au dreptate cei care
i-au detectat poetei o voinţă morbidă. Cum
se poate vedea, atât de falsă. Ea caută ca-
lea vieţii, a celei care chiar este viaţă. Se
simte încă vie, este vie, ceea ce nu apare,
însă, suficient. Supravieţuirea o apasă.
Calea vieţii, aşa cum devine voită, rezidă
în forţa, atât cât e, paideică. Temelia îi e
cultura literară 
Voinţa poetică
învăţătura. Prin ea se cade atinsă limita
neştiută a vieţii proprii. Modul de a fi, de
a trăi, este bucuria. Bucuria vieţii. Viaţa
în bucurie. Viaţa şi bucuria sunt aici sub-
stantivele substanţiale şi indisolubil lega-
te, imbricate. Cale, adevăr, viaţă, bucurie
– deşi inaparent, substratul religios, creş-
tin, există aici.
Fraza 2. Remodulează sau reaccentu-
ează voinţa emitentei, insistând asupra
locului de refugiu care ar fi şi punctul de
întoarcere. Sunt aici câteva determinări
ale voinţei condiţional-opţionale. Despre
locul dorit. Cu referire, acum, nu la sine,
dar la alţii, la toţi ceilalţi. Ei ar trebui să
fie, ca şi emitenta, cu totul străini de ace-
eaşi cunoaştere vinovată, apăsătoare. O
nouă cunoaştere este voită printr-o pregă-
titoare logică împotrivitoare, aparent ani-
hilantă4 ori alienantă, în serviciul vieţii/
renaşterii. (Ca la St. Lupasco şi Basarab
Nicolaescu, o altă logică, a contradicto-
riului, a terţului inclus, conducând spre o
revoluţie a cunoaşterii existenţei şi exis-
tentului.) Ileana Mălăncioiu, ca bună tra-
diţionalistă, trăieşte despărţită de lumea
care inventează, dar aproape de lumea
care descoperă. În confruntare cu realul
ori realitatea, ea este o desfăcătoare, nu
o făcătoare. Verbul „a fi”, înclină să crea-
dă, este sufocat de „a face”. „A fi” se cere
reînsufleţit. Şi clarificat, sustras obscu-
rităţii. Emitenta e neputincioasă, ca toţi
ceilalţi, cum (se) dezvăluie, dezarmată de
o adevărată ştiinţă descoperitoare, într-o
lume aproape omorâtă de inventivitate
(tehnologie).
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Fraza 3. Locul de refugiu, totodată
punct de revenire, „senin”, cum îl descrie,
rămâne necunoscut. Iar ea ajunge pradă
plânsului şi fricii, dar fără a abandona vo-
inţa – să reiau aici ultimul vers, liber, ca
tot textul poetic – „să mă bucur din nou că
sunt încă vie”.
Acestei voinţe limpezi îi este credincioa-
să poeta Ileana Mălăncioiu. n
8 Ileana (Din studiul „Ileana Mălăncioiu: o voinţă poetică”)
Mălăncioiu, Note:
1. A fost numită de N. Steinhardt, pen-
ca bună tru vitejia morală, „Antigonă cu suflet de
Electră (şi de Ecaterina Teodoroiu).” („365
tradiţionalistă, de întrebări incomode adresate lui Nicolae
Steinhardt de Zaharia Sângeorzan”)
trăieşte 2. Lucian Raicu („Poezia Ilenei Mălăn-
cioiu”, prefaţă la vol. „Cele mai frumoase
despărţită de poezii”, Ed. Albatros, București, 1980) con-
stată că poeta ajunge la extrema experienţă,
lumea care „pierderea fiinţei”, după „Experienţa […] de
«amintire din copilărie»” în unele poezii, o
inventează, „experienţă a recuperării sufletului”, menţi-
onând că „experienţe nu numai inedite, dar
dar aproape şi parţial inaccesibile, domină de altfel toată
poezia Ilenei Mălăncioiu”.
de lumea care 3. „Īn ultimul deceniu totalitar, „po-eti-
ca” acestei autoare este angajata patetic,
descoperă. solitar, autentic, într-o poezie filosofica de
rezistență a speciei umane” (Marian Vic-
tor Buciu, „Panorama literaturii române
din secolul XX. Vol. I. Poezia”, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 2003.)
4. „Poezia sa spera astfel sa devina a
propedeutică a mortii, nu doar de uz perso-
nal, dar si general.” (Marian Victor Buciu,
op. cit.)
Fontevraud Abbey (Franța), sursa foto: wikimedia.org
  cultura literară
CULTURA / seria a III-a / nr. 3 / 30 martie 07
Maeștri și discipoli
roDica GriGore
C
omparat cu Kafka pentru vizi-
unea de coşmar care îi domină
numeroase pagini, pus alături
de Canetti sau Sebald pe teme-
iul atitudinii asemănătoare pe
care au demonstrat-o toţi trei faţă de re-
alităţile care au urmat celui de-al Doilea
Război Mondial, raportat la lirismul lui
Georg Trakl, austriacul Thomas Bernhard
(1931 – 1989) pare a avea, oricât ar putea
să pară de ciudat, cea mai sumbră imagi-
naţie dintre aceştia.
O viziune întunecată
„Frig”, primul roman publicat al auto-
rului, apărut în 1963 (şi de curând în tra-
ducerea românească semnată de Gabriela
Danţiş, excelentă versiune a unei tulbură-
toare cărţi, la fel ca şi alte creaţii ale lui
Bernhard, precum „Extincţie” sau „Vechi
maeştri”, tălmăcite pentru cititorul român
de aceeaşi inspirată şi atentă traducătoa-
re!) demonstrează nu doar înrudirea de
substanţă cu întreaga operă a scriitorului,
ci oferă şi surpriza unei reluări a câtorva
teme majore impuse de Thomas Mann, în
„Muntele vrăjit”. Pe care, desigur, Thomas
Bernhard le tratează în maniera sa pro-
prie, îmbrăcând totul în viziunea întune-
cată ce-i e caracteristică, demonstrându-şi,
astfel, capacitatea de recontextualizare şi
de actualizare a marilor modele literare.
Pretextul narativ e reprezentat de în-
sărcinarea pe care o primeşte un tânăr,
student medicinist, care e trimis de către
asistentul Strauch, unul dintre superiorii
săi, să ţină sub observaţie activităţile pic-
torului Strauch, excentricul frate al şefu-
lui lui. Dezgustat de lumea în care trăise,
în salvarea sau capacitatea de ameliorare
a căreia nu mai avea nicio încredere, aces-
ta părăsise Viena şi se stabilise la Weng,
un sat din Alpii austrieci, unde locuia la
un han (unde pereţii sunt atât de subţiri,
încât poţi auzi gândurile oamenilor, după
cum afirmă el!), evitând, în principiu, le-
găturile cu ceilalţi. Tonul general al căr-
ţii, ca şi atmosfera acesteia sunt sugerate
(şi stabilite!) încă din primele pagini: „Un
stagiu de medicină nu înseamnă doar un
loc unde să înveţi să diseci şi să coşi, să
faci ligaturi şi să rezişti. Un stagiu de me-
dicină trebuie să ţină seama şi de fapte şi
posibilităţi din afara corpului. Misiunea
mea [...] mă obligă să mă confrunt cu astfel
de fapte şi de posibilităţi extracorporale.
Să explorez lucruri inexplorabile. Să îm-
ping observaţia până la un grad oarecum
Thomas Bernhard
Frig
traducere și prefaţă
de Gabriela Danţiș
editura art
București
2016
surprinzător al posibilităţilor. Ca şi cum
ai descoperi o conspiraţie”. Căci, evident,
naratorul nu trebuie să reţină doar ceea
ce se vede din existenţa pictorului, ci mai
ales ceea ce pentru majoritatea oamenilor
ar rămâne necunoscut şi ascuns.
Lecturi iniţiat(ic)e
8 Pentru Prin urmare, romanul va consta în dia-
logurile celor doi şi mai cu seamă în înre-
că, în fond, gistrarea atentă a lungilor monologuri ale
lui Strauch, în cadrul cărora acesta îşi de-
şi „Frig”, în fineşte concepţiile despre tragic şi absurd,
despre existenţa umană şi despre marile
ciuda tuturor mistere ale vieţii, aceste secvenţe trimi-
ţându-ne nu o dată cu gândul la elaborate-
aparenţelor, le confruntări de idei ale lui Naphta şi Set-
tembrini, personajele din „Muntele vrăjit”
este un roman care ghidau şi mijloceau iniţierea lui Hans
Castorp. Pentru că, în fond, şi „Frig”, în
de formare, ciuda tuturor aparenţelor, este un roman
de formare, atâta doar că schemele consa-
atâta doar crate nu mai sunt respectate. Însă finali-
tatea demersului acestui narator implică,
că schemele fundamental, ideea de iniţiere, esenţial fi-
ind, în cazul lui Bernhard, faptul că avem
consacrate de-a face în primul rând cu o experienţă de
formare ce implică cititorul şi care are în
nu mai sunt vedere actul lecturii. Aceasta nu mai poate
rămâne, ca în proza tradiţională (sau chiar
respectate. ca în unele dintre marile romane ale înce-
putului modernismului) la un nivel exteri-
or, fiind în permanenţă nevoie de implica-
rea activă în decodificarea sensurilor unui
astfel de text.
Deloc întâmplător va fi, deci, că pictorul
Strauch nu vrea să spună mai nimic des-
pre concepţia sa privitoare la artă şi la ro-
lul şi locul ei în societatea contemporană.
Cu atât mai mult, el nu a mai creat nici
un tablou de multă vreme, iar atunci când
se decide, totuşi, să lucreze, o face în în-
tuneric. Tehnica aceasta a umbrei şi a di-
luării contururilor este, de altfel, adoptată
de Bernhard însuşi în această carte, per-
sonajele ori spaţiile fiind rareori descrise
(şi niciodată în detaliu), având doar carac-
teristici sugerate, ca pentru a compune o
frescă simbolică, valabilă în multe locuri,
nu doar în Austria, cea faţă de care au-
torul nu poate simţi nicio apropiere ori
apreciere... Evident că miza lui Bernhard
este şi aici, la fel cum se va întâmpla şi în
textele sale ulterioare, să ofere cititorului
prilejul unei sumbre meditaţii cu privire
la condiţia umană, pe care el o descrie în
maniera ce-i e caracteristică.
A trăi și a citi
Strauch, asemenea celorlalţi protago-
nişti ai lui Bernhard, se îndoieşte de tot,
de ţara sa în primul rând, şi nu are încre-
dere în femei, se fereşte de compania oa-
menilor şi evită să apară în societate, lă-
sându-şi tânărul interlocutor de multe ori
de-a dreptul năucit, cu toate că simte faţă
de el un veritabil sentiment de prietenie,
care-l umanizează în mod neaşteptat. Poa-
te tocmai de aceea formarea naratorului
pare atât de dificilă, cu atât mai mult cu
cât, în afara lecţiilor lui Strauch, acesta
citeşte, de-a lungul întregii naraţiuni din
„Frig”, un roman al lui Henry James, al
cărui titlu nu este dezvăluit – şi pe care
aproape îl termină spre finalul textului lui
Bernhard.
Critica literară a făcut diverse specula-
ţii cu privire la această lectură, unii exe-
geţi concluzionând că ar putea fi vorba
despre „Ambasadorii”, unde, într-un mod
oarecum asemănător, cititorul e marto-
rul unei relaţii între maestru şi discipol
şi deopotrivă al unei călătorii menite să
stabilească adevărul cu privire la o serie
de fapte şi de personaje. Numai că, spre
deosebire de naraţiunea limpede şi atât
de elaborată a lui James, Bernhard întu-
necă în mod intenţionat perspectivele şi
îngroaşă contururile, una dintre lecţiile
acestei sumbre cărţi fiind neîncrederea în
existenţă, în general, adică tocmai opusul
convingerii lui Strether, conform căreia
viaţa merită trăită întotdeauna din plin.
Mai degrabă un arhitect al conştiinţei de-
cât un artist aflat în căutarea unui stil
aparte, digresiv şi eseistic în cel mai com-
plet sens al cuvântului, Thomas Bernhard
demonstrează prin acest roman o artă a
naraţiunii ce uimeşte şi convinge, chiar
dacă, în primă instanţă, îşi pune cititorul
în încurcătură, la fel cum este pus în în-
curcătură şi tânărul narator din „Frig” de
reacţiile neaşteptate ale unui pictor soli-
tar şi de realităţile unei lumi a cărei exis-
tenţă nu o bănuise niciodată. n

Salonul Cărții, o sărbătoare a spiritului
Dan Burcea
S
alonul Cărții, Paris (24-27 martie),
ediţia 2017, păstrează caracterul
de inconfundabilă sărbătoare popu-
lară prin accesul marelui public la
realitatea concretă a lumii editori-
lor, librarilor şi autorilor, care, la rândul lor,
savurează întâlnirea cu cititorii. Este sufi-
cient să-ţi apleci urechea la discuţiile celor
care – mulţi dintre ei foarte tineri – aşteaptă
un autograf şi înțelegi că toţi cunosc aproa-
pe integral opera scrisă de autorii lor pre-
feraţi. Numărul mare al celor care parcurg
aleile salonului nu pare să incomodeze pe
nimeni, într-atât braţele deschise ale stan-
durilor ispitesc ochii şi atrag atenţia asu-
pra diversităţii ofertei bogate de noi titluri.
La acest capitol al inventivităţii, al atrac-
tivităţii standurilor, să precizăm că, graţie
creativităţii arhitectului şi ilustratorului
Răzvan Luscov, România se poate mândri
cu locul întâi în clasamentul stabilit de re-
vista „Actualitté”. Tot în acest domeniu, să
vorbim aici despre standul Marocului, ţara
invitată anul acesta. Structura din lemn
imaginată de o agenţie pariziană conţine
o mulţime de căsuţe în care sunt puse la
dispoziţia vizitatorilor pagini volante din
poeme, fabule, extrase din romane, pe care
vizitatorii le pot desprinde după bunul plac.
În spatele acestui decor festiv se ascund,
fireşte, realităţi mult mai prozaice. Prima
ţine de grija organizatorilor de a oferi o largă
tribună tuturor celor implicaţi în ceea ce se
poate numi în limbaj specializat „industria
de carte”. Ea se ilustrează prin programul
bogat al manifestaţiilor cuprinzând dezba-
teri, întâlniri, expoziţii, ateliere la care nu-
mărul auditoriului este şi el impresionant.
Să cităm aici mai multe dintre ele, cum ar fi
cea pedagogică, dedicată, vineri, 24 martie,
grupurilor de elevi prezenţi în număr im-
presionant şi numită „Le métier dʼéditeur
expliqué au lycéens” [„Meseria de editor ex-
plicată liceenilor”], dar şi pe cea intitulată
„Dis-moi un poème” [„Spune-mi un poem”],
organizată şi ea în dimineaţa de vineri de
asociaţia „Printemps de poètes” [„Primăva-
ra poeţilor”]. Interesantă pentru jurnalişti
şi critici literari este dezbaterea „Un pre-
mier roman et après?” [„Un prim roman şi
după aceea?”] cu participarea unor scriitori
din orizonturi diverse, cum ar fi cel al scri-
itorului haitian Néhémy Pierre-Dahomey.
Ziua de sâmbătă a consacrat evenimen-
te ale ţării invitate, pe teme diverse legate
de aspecte ale polifoniei poetice marocane
(cu Abdellatif Laâbi, Mohammed Bennis şi
Mohhamed Achaari), de statutul femeii ca
scriitor (la care moderatoarea, remarcabila
cultura literară 
CORESPONDENȚĂ DE LA PARIS
scriitoare Alice Zeniter, a ştiut să incite
la discuţie trei dintre autoarele tinere de
limba franceză). Tot la pavilionul Marocu-
lui, parfumat de delicatesele de patiserie
şi de aroma ceaiului de mentă, prestaţia
vedetă a constitui-o intervenţia renumitei
chef Fatema Hal, proprietara restaurantu-
lui „Le Mansouria” din Paris. Pe lângă alţi
prestigioşi chefi, au participat şi specialiști
în sociologie şi etnologie, care au abordat
importanţa legăturilor interculturale în
societatea contemporană. Punctul culmi-
nant l-a reprezentat întâlnirea de sâmbă-
tă după-amiaza cu cei patru câştigători ai
premiului Goncourt de origine marocană,
Tahar Ben Jelloun, laureat în 1987 pentru
romanul „La nuit sacrée” [„Noaptea sacră”],
Fouaf Laroui, Goncourt 2013 pentru volu-
mul de nuvele „L’étrange affaire du panta-
lon de Dassoukine” [„Strania afacere a pan-
talonilor lui Dassoukine”], Abdellatif Laâbi,
premiul Goncourt pentru poezie, 2009, şi
Leïla Slimani, Goncourt 2016 pentru roma-
nul „Chanson douce” [„Cântec de leagăn”].
Şi ziua de duminică, cu număr maxim de
vizitatori, a inclus manifestaţii la înălţime
cu subiecte multiple cu accent pe aspecte te-
matice de public larg. Sofrologia, unul dintre
subiectele abordate, a fost axat pe tematica
fericirii în viaţa cotidiană. Tot la standul Ma-
rocului, a avut loc dezbaterea asupra unui
subiect legat de „Écrire des histoires, écrire
lʼHistoire” [„A scrie povestiri, a scrie Istoria”],
cu participarea unui panel reprezentativ de
scriitori marocani implicaţi în medierea in-
terculturală euro-mediteraneană: Zakya
Daoud, Hassan Najmi, Mohamed Berrada şi
Youssef Fadel. Cum era de aşteptat, subiec-
tul relaţiei dintre filosofie şi religie în lumea
de azi a atras atenția în cadrul dialogului
dintre cunoscutul filosof senegalez Souley-
mane Bachir, profesor la Columbia Univer-
sity, şi renumitul profesor de la Science Po
de la Paris, Ali Benmakhlouf, dialog axat pe
tema prezenţei spiritului Luminilor în cultu-
ra islamică, văzută ca unică barieră împotri-
va fundamentalismului religios.
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Să mai amintim un eveniment conex
acestei manifestaţii pe care l-am împărtă-
8 Unicitatea şit în discuţia pe care am avut-o cu scri-
acestei itorul şi prietenul meu Yasmina Khadra.
Este vorba de concursul francofon de po-
manifestări ezie, lansat cu ocazia Salonului de carte
constă, în şi care se adresează tuturor talentelor din
lumea francofonă de pe toate continente-
primul rând, le. Cei care doresc să participe sunt invi-
în caracterul taţi să trimită textele pe adresa site-ului:
http://fipf.org/actualite/concours-les-je-
ei simbolic, unes-plumes-francophones-2016-2017.
Puteţi afla aici toate amănuntele legate de
francezii fiind participarea la acest concurs internaţional
foarte ataşaţi de poezie.
Desigur, este prea devreme pentru ora
de prezenţa bilanţului definitiv, atât în ce priveşte nu-
şi contactul mărul vizitatorilor, cât şi al exemplarelor
de carte vândute. Să spunem, în concluzie,
cu figurile că unicitatea acestei manifestări constă,
culturale, în primul rând, în caracterul ei simbolic,
francezii fiind foarte ataşaţi de prezenţa
având un şi contactul cu figurile culturale, având
adevărat un adevărat cult pentru scriitori pe care-i
aşază pe un postament aparte, sinonim
cult pentru aproape cu veneraţia, autorii jubilând de
prezenţa celor care-i urmăresc cu fideli-
scriitori pe tate. Ancorarea în problematica actuală a
care-i aşază pe lumii editoriale este un alt fapt revelator.
Subiecte care mai ieri erau considerate
un postament tabu, cum ar fi ebook-urile sau măsurile
aparte, de subvenționare a librăriilor particulare
confruntate cu marile grupuri de distribu-
sinonim ţie sunt acum discutate cu mai multă se-
aproape cu renitate şi, deci, cu mai multe şanse de a li
se găsi soluţiile necesare.
veneraţia, Revenind la caracterul festiv-popular,
autorii să mai spunem că francezii sunt ataşaţi
într-o măsură surprinzătoare de acest tip
jubilând de de sărbători care reduc urbanismul şi hi-
perconcentrarea populaţiei la o manifes-
prezenţa tare de talie aproape rurală, convivială şi
celor care-i intimă. Astfel, standurile devin cartiere,
mesele pline de cărţi sunt adevărate invi-
urmăresc cu taţii la delectarea ochiului şi spiritului, iar
fidelitate. autorii – persoane accesibile, devenite din-
tr-o dată mult mai familiare. n
  cultura literară
CULTURA / seria a III-a / nr. 3 / 30 martie 07
PRIN OGLINDĂ
Crime și alchimie
Valentin ProtoPoPescu
Ne putem despărţi cât privește
detaliile, dar suntem solidari asu-
pra perspectivei generale, iată un
autentic crez intelectual. Nu e o
dramă că gândim diferit, este o bi-
nefacere că putem cădea de acord
asupra unei chestiuni de principiu.
Cam așa aș defini acordul intelec-
tual onest... ceea ce înseamnă, în
opinia, un adevărat program de
viaţă.
C
riticul literar scoţian Manda
Scott, între altele şi un exce-
lent romancier pe teme isto-
rico-medievale, afirmă despre
romanul lui Jon Fasman, „Bi-
blioteca geografului”, că se încadrează
perfect în categoria thriller-ului intelec-
tual, putând concura foarte bine un best-
seller precum „Codul lui Da Vinci” de Dan
Brown. Ei bine, pornind de la observaţia
metodologică de mai sus, îmi permit să nu
fiu de acord cu reputatul cronicar, ceea ce
nu înseamnă că nu rezonez la judecăţile
de valoare entuziaste pe care acesta le
formulează relativ la cartea lui Fasman.
Şi pentru că am amintit de romanul ame-
ricanului, trebuie spus că excelenta va-
riantă românească o datorăm lui Mircea
Pricăjan şi Editurii Polirom de la Iaşi.
Dezacordul meu cu optica Mandei Scott
se referă la genul în care este încadrabil
romanul „Biblioteca geografului”, altfel,
cum subliniam, o naraţiune excelent con-
struită, cu o dinamică multiplană, cu
flash-uri bine dozate şi riguros distribu-
ite în masa textului literar.
Scrierea lui Jon Fasman este mai cu-
rând un fabulos roman poliţist, trecerea
ritmată între episodul prezent şi cele ţi-
nând de trecut conservând la cote înalte
şi foarte intense curiozitatea cititorului.
Descrierile cromatizate şi atenţia acorda-
tă detaliului fin, arta de a construi un di-
alog ideal adaptat profilului psiho-social
al personajelor şi ştiinţa de a surprinde
la fiecare pas prin promovarea unor solu-
ţii literare deloc previzibile fac din cartea
citată o performanţă ficţională în sine.
Dacă adăugăm şi finalul complet deschis,
unul care ne lasă un gust amar, căci iu-
birea între personajele centrale nu se
finalizează, iar explicaţiile evoluţiei taini-
ce ale diferitelor acţiuni şi caractere nu ne
sunt revelate, atunci este clar că ne aflăm
în prezenţa unui roman ce candidează la
statutul de certă reuşită a genului.
În esenţă, naraţiunea are ca miză pro-
movarea unei viziuni alchimice cu privire
la istorie şi umanitate. Totul începe cu
moartea aparent banală a unui profesor
de istorie baltică de la Universitatea din
Wickenden, Jaan Pühapäev. Paul Tomm,
jurnalist la obscurul „Lincoln Carrier”, e
însărcinat să scrie un necrolog în urma
evenimentului. Dintr-un subiect cenuşiu,
odată cu decesul medicului legist în con-
diţii suspecte, lucrurile se complică infi-
8 Părăsind nit, căci tânărul Tomm descoperă tot felul
de bizarerii legate de viaţa misteriosului
planul prezent, universitar emigrat din Estonia sovieti-
că. El interacţionează cu fermecătoarea
unul ritmic profesoară de muzică Hannah Rowe, cea
care îl îngrijea pe Jaan Pühapäev, tână-
intersectat ră misterioasă, cu ingenuităţi nu lipsite
de perversitate, dar având şi un compor-
cu cel al tament foarte puţin tipic zilelor noastre.
Jurnalistul se îndrăgosteşte ca un nebun
trecutului, de acest personaj complicat şi fluid, deo-
potrivă atractiv şi rezistent.
suntem poftiţi În iţele poliţiste ale romanului intervin
profesorul universitar Jadid, fost dascăl
de autor într-o al lui Paul Tomm, precum şi nepotul său,
Joseph, un detectiv entuziast şi inteligent,
călătorie dar destul de rebarbativ cât priveşte res-
pectarea regulilor impuse de sistem. De
episodică ce este nevoie de un poliţist cu experienţă
şi fler? „Inocentul” Pühapäev avea ante-
prin diferite cedente penale, trăgea cu arma la miezul
epoci istorice nopţii, era apărat de cel mai mare avocat
al interlopilor din zonă şi fusese ameste-
şi spaţii cat într-un furt al unor bijuterii aduse din
Europa într-o expoziţie itinerantă.
geografice. Părăsind planul prezent, unul ritmic
intersectat cu cel al trecutului, suntem
poftiţi de autor într-o călătorie episodică
prin diferite epoci istorice şi spaţii geo-
grafice. Sunt 15 asemenea volute în care
ni se povesteşte despre diferite obiecte, de
la un flaut din argint la antice monede ar-
meneşti, de la noduri de sfoară şi până la
un alambic metalic etc., toate aparţinân-
du-i legendarului geograf, medic, botanist
şi cartograf al-Idrisi din Bagdad, mult
timp bibliotecar al regelui normand al Si-
ciliei Roger al II-lea. (Pentru cine nu ştie
sau a uitat, Sicilia reprezenta în veacul al
XIII-lea un mediu cosmopolit, unul care
anunţa creativitatea artistică şi toleranţa
politică din Florenţa Renaşterii.) Obiecte
fără valoare în sine, ele făceau parte din-
tr-un inventar alchimic de cea mai mare
importanţă, căci pe baza lor putea fi func-
ţionalizată cunoscuta Tablă de Smarald
atribuită lui Hermes Trismegistul, un fi-
losof neoplatonic dedat la arta Kabbalei
şi iniţiat în iudaismul mistic al lui Filon
Alexandrinul. Potrivit unor comentatori
antici, „Tabula Smaragdina” ar fi aparţi-
nut patriarhului Avraam şi ar fi conţinut
formulele tainice ale transmutaţiei mate-
riei şi spiritului. Pe scurt, cine o posedă
rămâne veşnic tânăr, ideal clasic şi reper
fundamental în alchimie. Miza fiind una
enormă, crimele petrecute în diferite spa-
ţii sovietice din Extremul Orient, dar şi
la Londra sau la New York, devin cumva
inteligibile, o străveche confrerie secretă
fiind extrem de interesată de redobândi-
rea preţiosului artefact.
În urma unor presiuni şi ameninţări
foarte serioase, executate de la un nivel
extrem de înalt, cercetarea lui Paul nu se
concretizează în niciun articol de jurnal,
iar ancheta poliţistă este închisă. Şanta-
jul şi ameninţările se dovedesc eficiente,
iar cutezătorii sunt rapid reduşi la tăcere.
Hannah Rowe dispare misterios, lăsând
în urmă un amor neconsumat şi foarte
multe întrebări legate de identitatea şi
vârsta ei reală.
Roman enigmistic de foarte bună factu-
ră, „Biblioteca geografului” nu-şi asumă
cine ştie ce miză esoterică, urzeala mis-
tică fiind destul de şubredă, dar compen-
sează în registrul poliţist, fiind o reuşită
de marcă la acest capitol. n

Mădălina Firănescu
Î
n disputele adolescentine exista
acum câțiva ani o replică șmeche-
rească cu care orice puștan îi în-
chidea gura rivalului: „S-a întâlnit
hoțul cu prostul. Eu sunt hoțul, tu
alege”. Nimeni n-ar fi bănuit că, peste de-
cenii, un celebru fost sportiv român, azi
afacerist, va recurge cam la același tip de
argument pentru a-și susține opțiunile.
„Corupție există în toată lumea și la ni-
vele de o mie de ori mai mari, nu la nivele
de cârnat. Eu, între un hoț și un prost,
prefer hoțul. După hoț mai rămâne ceva.
După prost nu mai rămâne nimic”. Au-
torul stupefiantei ziceri este Ion Țiriac,
omul care, prin reușitele sale sportive,
dar și manageriale, ar fi putut reprezenta
un model. Asta, desigur, sărind peste epi-
sodul din anii ’90, când tenismenul Boris
Becker, de a cărui carieră se ocupa, a fost
acuzat de evaziune fiscală în Germania.
Opunând „hoțul” descurcăreț și întreprin-
zător „prostului” cinstit și limitat, Țiriac
pune semnul egalității între abilitatea de
a fenta legile și inteligență, „măiestrie”
de pe urma căreia câștigă, chipurile, și
societatea ceva. O mulțime de exemple
din lumea sportului vin totuși să-l con-
trazică. Chiar zilele trecute, un raport al
Tribunalului de Conturi din statul Rio de
Janeiro (TCE) a demonstrat că renovarea
stadionului Maracana – templul fotbalu-
lui brazilian și gazda ceremoniilor olim-
pice de anul trecut – s-a făcut cu facturi
umflate și costuri suplimentare de 211
milioane reali (aproape 90 de milioane
dolari), cimentul ajungând să coste în
acte de trei ori mai mult, iar acoperișul
– de cinci ori cât modelul arenei Soccer
City din Johannesburg, stadionul finalei
Cupei Mondiale din 2010. Drept urmare,
Parchetul din Rio a cerut companiilor im-
plicate să ramburseze aproximativ 200
milioane reali. Sigur, în logica antonimi-
ei hoț-prost, se poate spune că brazilienii
s-au ales totuși cu un stadion frumos de
pe urma malversațiilor, deci n-ar trebui
să fie nemulțumiți. Numai că Maracana
a rămas după Olimpiadă abandonat, cu
curentul tăiat, scaunele și ecranele fu-
rate și gazonul jerpelit, din cauza unei
dispute dintre concesionar și comitetul
organizator al Jocurilor Olimpice. Așa că,
în final, banii publici investiți s-au cam
dus pe apa Sâmbetei. Sau a Amazonului.
Tot peste țara cafelei s-au abătut și
suspiciunile de corupție privind modul
cum a obținut Rio de Janeiro dreptul de
a găzdui JO 2016. Ziarul „Le Monde” a
dezvăluit că o societate legată de un foar-
te bogat om de afaceri brazilian a virat,
cultura sportului 
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
IN CORPORE SANO
Hoții și proștii
cu trei zile înainte de alegerea orașului pus eșecul țării sale în obținerea CM 2018
gazdă, 1,5 milioane de dolari fiului lui 8 În logica pe seama faptului că i s-au cerut diverse
Lamine Diack, pe atunci președintele foloase în schimbul votului: delegatul din
influentei Federații internaționale de antonimiei Trinidad Tobago ar fi pretins 2,84 milioa-
atletism (IAAF) și membru al Comitetu- ne de euro, paraguayanul Nicolas Leoz a
lui Internațional Olimpic (CIO). Franța hoț-prost, se solicitat un titlu de noblețe (!), iar brazi-
ancheta deja corupția de la vârful IAAF, lianul Ricardo Teixeira l-a întrebat ce ar
iar pretins-mituitul Papa Massata Diack poate spune putea face Anglia pentru el… Doar că bri-
avea un istoric pătat. Așa că magistrații tanicii au preferat să joace cinstit, adică
francezi au temei să creadă că s-a încer- că brazilienii prost, în logica deja pomenită. Însă, dacă
cat cumpărarea voturilor unor membri ai n-ar fi „proștii”, „deștepții” ar muri de foa-
CIO cu ocazia desemnării gazdei olimpi- s-au ales me. Asta n-a mai spus-o Ţiriac, ci Camil
ce. De altfel, potrivit „Le Monde”, fostul Petrescu. n
mare atlet namibian Frankie Fredericks totuși cu un
(pe atunci responsabil cu buna desfășura-
re a alegerilor, iar azi președintele comi-
stadion frumos
siei de evaluare a Jocurilor 2024) a primit
299.300 de dolari în ziua votării, prin in-
de pe urma
termediul firmei sale din Seychelles. Ofi-
cialii brazilieni susțin că Rio a câștigat pe
malversațiilor,
merit bătălia cu Madrid, Chicago și Tokyo
și că 6 voturi CIO, investigate acum, n-ar
deci n-ar
fi putut schimba rezultatul. Însă peisajul trebui să fie
dezolant lăsat în urmă de JO 2016 arată
că Brazilia, o țară măcinată de probleme nemulțumiți.
financiare, n-ar fi avut nevoie de o chel-
tuială faraonică doar pentru a-și lustrui Numai că
imaginea. Culmea e că și Tokyo, oraș care
și-a adjudecat JO 2020 în detrimentul Maracana a
Madridului și Istanbulului, este bănuit
că a câștigat competiția tot prin manevre rămas după
dubioase. Doi judecători francezi de in-
strucție anchetează cum au primit japo- Olimpiadă
nezii următoarele Jocuri, pornind tot de
la viramentele suspecte în contul firmei abandonat, cu
deținute de Papa Massata Diack.
Iar Olimpiadele nu sunt singurele eve- curentul tăiat,
nimente bănoase pentru care se dau lup-
te aprige și mite uriașe. Însuși legenda- scaunele și
rul Franz Beckenbauer a fost acuzat de
fostul director de Finanțe al FIFA, Mar- ecranele furate
kus Kattner, că a primit – împreună cu
asociații săi – plăți suspecte într-un cont și gazonul
din Gibraltar pentru... consiliere în le-
gătură cu Cupa Mondială de fotbal din jerpelit.
Africa de Sud. Potrivit lui Kattner, FIFA
a achitat cel puțin 1,7 milioane de euro
în acest scop. „Kaiser”-ul ar fi suspectat,
alături de oficiali ai Federației Germane
de Fotbal (DFB), și de încercare de a cum-
păra voturi pentru ca Germaniei să-i fie
atribuită organizarea Mondialului 2006.
„Der Spiegel” a scris că patru membri din
Asia ai Comitetului Executiv al FIFA ar
fi primit 6,7 milioane euro pentru a vota
cu nemții. Nici viitorul Mondial din Rusia
n-a scăpat de acuzații. Audiat în Parla-
mentul Britanic, fostul președinte al fe-
derației de la Londra, David Triesman, a Cefalù (Italia) sursa foto: wikimedia.org
  cultura antropologică
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
Despre lux și alte nimicuri
O „Cronică de mode pariziene” de la 1863
Liliana Burlacu
Lectura unei cronici de mode din
1863 oferă, dincolo de intuitiva sa-
voare a unei panoplii vestimentare
devenite istorie, sentimentul re-
confortant al continuității. Astfel,
delicata dantelă de Chantilly repre-
zintă o marcă a eleganței și pen-
tru toaleta fiicei lordului Cowley,
ambasador al Marii Britanii la
Paris, subiect „monden” în pagi-
nile „Amicului familiei” acum un
secol și jumătate, și pentru vesti-
mentația ducesei de Cambridge,
Catherine, din iconica revistă con-
temporană „Vogue”.
P
entru Constanța Dunca (Con-
stanția de Dunca), directoarea
și proprietara „Amicului fami-
liei” (1863–1865, 1868), moda e
doar parte dintr-o paletă diver-
să de preocupări, pe care „Cronica Bu-
cureștilor” le dezvăluie. Printre acestea
se numără modernizarea sistemului de
canalizare, organizarea de expoziții de
manufacturi, exploatarea zăcămintelor
subterane, reglementarea prețului pos-
tavului, un amendament la gratificația
pentru opere utile ș.a. „Proiectul pre-
sentat Domnitorului și camerei asupra
educațiunii populare a fetelor în Româ-
nia” este una dintre realizările cel mai
des invocate ale autoarei.
Cei care au afiliat-o pe Constanța
Dunca feminismului din România înce-
putului de veac XIX, au nesocotit spiri-
tul reformator al cronicii sale dedicate
modei, considerând eleganța drept uni-
ca ei miză. Prezența acesteia încă din
primul număr (15 martie 1863), carac-
terul permanent, semnătura ce se sub-
stituie tradiționalelor inițiale cu pre-
nume feminine sugestive, toate denotă
importanța pe care titulara i-a acor-
dat-o în economia publicației.
Indubitabil, punctul forte îl reprezintă
corespondența cu două dintre casele de
modă pariziene – cea a lui Henry Mon-
couet, respectiv aceea a d-nei Maugat.
Cu toate că postumitatea n-a reținut
niciunul dintre aceste nume, clientela
lor selectă, respectiv cartierele cărora le
aparțin – St. Germain și St. Honoré – ne
îndreptățesc să le considerăm adevărate
maison de haute-couture.
8 Asociat Cronica domnișoarei Dunca nu concu-
rează revistele de specialitate existente
modei, luxul în epocă („Petit courrier des dames”, „La
Mode”, „Le Moniteur de la mode”, „La
rămâne o Mode illustrée”), dar pentru un studiu
istoric al modelor pariziene și, în ega-
necesitate, lă măsură, al mentalităților românești
raportate la fenomen ori la comporta-
iar prin mentul aferent al publicului feminin, ea
poate fi profitabilă în informații.
extensiune, Modalității prin care titulara mar-
chează două dintre mărcile genului –
oferind locuri bunul-gust și noutatea – nu-i lipsește
originalitatea. Lexicală, în primul rând,
de muncă, abundența terminologiei derivate din
corespondența în limba modei, france-
o caritate. za („ruche”, „barburi”, „bride”, „parură”,
„rotundă”, „a adorna”, „corsage suisse-
se” ș.a.), făcând anevoioasă valorifica-
rea actuală, dar reflectând o realitate
autohtonă care, la mijloc de veac XIX
– cel puțin în privința toaletelor de bal
și a pălăriilor de damă – e pronunțat
îndatorată Franței. Doar reiterata reco-
mandare a „Casei Alexianu” – „lipscan
de mode” autohton – se încadrează pro-
gramului de generos patriotism al sem-
natarei.
Luxul – o necesitate
În plin proces de democratizare a mo-
dei franceze, precizările liminare ale
cronicii românești abordează, deloc în-
tâmplător, caracterul civilizator și pro-
gresist al luxului, fără a insista asupra
modului în care acesta „înalță artele”
sau „inspiră sufletul uman”, ci idealizân-
du-l, în maniera lui Voltaire, ca sursă a
progresului industrial, stimulând econo-
mia și forțele de producție. Asociat mo-
dei, luxul rămâne o necesitate, iar prin
extensiune, oferind locuri de muncă, o
caritate. Apelul adresat de către D-ra
Dunca elegantelor bogate trebuie privit
în acest context: „Adornă-te nobilă avută
cu dantelele cele mai grele, cu pietrele
cele mai scumpe, cu stofele cele mai noi
și fii mândră de dânsele; prin ast mod
faci cea mai generoasă caritate”.
Binomul lux-realitate guvernează im-
perativele decenței impuse de semnata-
ră. Exhibările fastului sunt condamna-
te fără drept de apel.
Delimitările primesc un plus de preg-
nanță când e vizată vestimentația, ba-
rometru social major în epocă. Segmen-
tului căruia îi este destinată cronica
– acela al „femeilor oneste și filielor de
familie” – nu-i lipsește determinarea de
a nu se lăsa confundat cu oricare altă
categorie, îndeosebi cea a „femeii echi-
voce”. Constanța Dunca amendează
inadvertențe precum excentricitatea
(pălării „de o înălțime monstruoasă”),
inadecvarea la momentul zilei sau la
eveniment („rochii cu coadă d-un cot
pentru strade și grădine” sau „ornate cu
Bruxelles și Chantilly pentru toate zi-
lele”), stridența („culori vii ca magență,
solferino, paille, verde Isly”) sau acce-
sorizarea inadecvată („diamante, pene,
catifele, în profusio la fiecare ocazie”).
Din același capitol al exagerărilor,
cronicara decupează grotescul ținutei
de plimbare a româncelor și modul lor
impropriu de a investi unde distinc-
ția este reprezentată de simplitate. În
 cultura antropologică 
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017

timp ce tabloul „preumblării la Șosea Constanța Dunca (y compris valoarea în vedere roșul, cititoarele fiind „conse-
„își păstrează savoarea, sentința rămâ-
8 Inventarul nominală declarată a fiecărei piese) este iate” pentru prudență: „nu puneți mult
ne categorică: „Acele rochii roz de taf- complet al constituit din: rochie de tafta neagră la roșu...”.
ta cu tunice, acele volane de dantelă, 22 de galbeni, mantelă neagră la 14, Totuși, două luni mai târziu, ciorapii
acele piepturi nude, acele morele albe unei ținute capelă neagră la 6, pelerină și manșon roșii de mătase sau de bumbac, dimpre-
broșate cu aur și albastru, acele rochii de hermină la 12 galbeni, botine la 2 și ună cu cizmulițele de piele naturală –
netârabile de greutatea atlasului, bizo- feminine brand mănuși la 7... sfanți. Cost întreg toaletă incompatibile, în accepția cronicarei, „cu
nului, panglicelor, dantelelor, franjuri- Constanța completă: 56 de galbeni și 7 sfanți. Cu grația, cu delicatețea, cu eleganța unei
lor, volanelor ce amestecate la un loc, le precizarea că negrul îi asigură sobrie- femei de distincțio” – ajung să se insi-
adornă [împodobește] de sus până jos; Dunca tatea, iar taftaua și hermina, eleganța. nueze în modă. Elegantele vor fi nevoite
cu aceste sulimanuri roz, alb, negru și La polul cromatic opus, rochia albă cu să aștepte până în martie 1864, când
stacojiu ce acoperă fețele, aceste toate (y compris corsaj rotund și mâneci jumătate largi, „Cronica de mode pariziene” va anun-
țin de sălbăticie”. Cronicarul valorifi- trenă mică brodată cu dantelă neagră – ța, pentru frumoasele „vecine ale Ori-
că valențele moralizatoare ale textu- valoarea cum se vedea în unica poză recuperată entului, amatoare de căldură, animare,
lui: „Eleganța, bunul gust nu constă în nominală și autentificată de către Raluca Bratu veselie, strălucire”, că printre „bunele
scumpetea, în bogăția veșmintelor; a ști (în articolul „Constanța Dunca între nuvele” se regăsesc culori „aprinse” ca:
a se îmbrăca este a ști în ce ocazii, ce declarată a primele reprezentate ale mișcării femi- roșu, galben, roșu de China sau albas-
veșminte se poartă”. niste din țările române”, în „Țara Bâr- tru Napoleon.
fiecărei piese) sei”, nr. 11-12, 2012-2013 ) –, emană tot Întreaga paletă de tonuri în vogă,
Costul eleganței eleganță și bun gust. Tiara, medalionul precum și „onomastica” stofelor, dar nu
Nu în promovarea obstinată a unui
este constituit și evantaiul le desăvârșesc. mai puțin accesoriile epocii, toate meri-
ideal de frumusețe și de bun-gust re- din: rochie de Pentru cea din urmă ținută, cităm tă a fi redescoperite, în cronica neobosi-
zidă noutatea și dificultatea, totodată, din cronica datată 15 mai-1 iunie 1863: tei Constanța Dunca.
redactării cronicii de mode pentru Con- tafta neagră „Albul e iarăși culoare la ordinea zilei: Intențiile de publicare a unor „plan-
stanța Dunca, cât în descoperirea mij- rochiile albe sunt unicele ce se mai gar- șete de modă” sau a unor broderii exe-
loacelor prin care acesta poate fi atins la 22 de gal- nisesc, ordinarmente cusătoresele aris- cutate la Paris, grija pentru promova-
în mod diferențiat. „Elegante avute” – beni, mantelă tocratice din Paris adornă josul rochiei rea bunului-gust și a decenței în modă
„elegante neavute”, iată termenii ecu- cu dantelă neagră și înguste catifeluțe”. – cu recomandări despre armonizarea
ației dilematice a d-nei Meugas, speci- neagră la 14, Opțiunile cromatice denotă maximă re- culorilor, adecvarea și accesorizarea co-
alistul la a cărui autoritate cronicara ținere. Urmărirea dinamicii tonurilor rectă a ținutei la momentul zilei–, toa-
face apel. Epistolarul celor două reve- capelă neagră în vogă pe parcursul primei jumătăți a te vădesc preocuparea editoarei pentru
lează aceeași preocupare: „Dois-je vous aceluiași an 1863, dezvăluie faptul că, sporirea calității și utilității revistei pe
mettre au courant de ce que porte la
la 6, pelerină dacă în martie se purtau nuanțele pu- care o îngrijește.
femme à cent mille livres de rente et ce și manșon de ternice de „violet, lilas, verde gris”, în Departe de a fi reprezentat o cuminte
que porte aussi celle qui vit de six, huit, mai-iunie, „culorile dominante” devin aliniere la tendințele modei pariziene
dix ou quinze mille francs d’appointe- hermină la 12 mai puțin vii – e cazul „havanei (cafea a vremii, „Cronica” acestei distinse ro-
ments de son mari?” [...] „– Dites, dites, cu lapte) de toate tonurile și nouriu, de mânce s-a constituit, de-a lungul celor
Madame, comment peut-on se rendre galbeni, botine la cel mai închis până la cel ce s-apro- mai bine de doi ani de existență, într-un
tout aussi belle avec une toilette de cent la 2 și mănuși pie mai mult de alb”, cum notează d-ra precursor al „Codului toaletei civile”,
fr., que si l’on en portait une de dix mi- Dunca. Unica reticență coloristică are apărut abia în 1870. n
lle” („Voiești d-ta să știi ce poartă feme- la 7... sfanți.
ia cea cu 100 [de] mii livre (300 000 lei)
venit și aceea ce viețuiește cu șase, opt,
zece sau cincisprezece mii [de] franci,
salariul bărbatului său? [...] – Doamna
mea, spune, ce poate purta femeia care
nu voiește a cheltui decât o sută [de]
franci pe un veșmânt și să fie atât de
belă ca și cea cu veșminte de zece mii
[de] franci?”).
Totuși, cronica de modă a „Amicului
familiei” se pliază pe realitățile locale.
Autoarea abordează toalete autohtone
ce surclasează prin modestie pe acelea
pariziene: de la cinci sute de galbeni, la
cincizeci, cincisprezece, cinci sau chiar
„mai puțin”. Printre rarele piese vesti-
mentare „promovate” se află „rotonde
de cașmir regal brodate cu mătase” – la
15-18 lei; o „gentilă rochie de museli-
nă” hand made, cu eșarfă – la 2-3 lei;
niște „grațioase și comode pungușoa-
re”, indispensabile la orice toaletă, în
afara celei de bal, la același preț, cum
ne asigură autoarea. Astfel, inventarul
complet al unei ținute feminine brand
  cultura antropologică
CULTURA / seria a III-a / nr. 13 / 30 martie 2017
ARHIPELAGUL MUZEELOR
Virgil Ştefan Niţulescu
În urmă cu vreo doi ani, atrăgeam
atenția, în paginile acestei reviste,
asupra unei mocnite nemulțumiri
în rândul specialiștilor din muzeele
României. Timpul trecut de atunci
încoace nu a adus nicio schimbare
de fond: haosul legislativ este la fel
de pregnant, subfinanțarea este
cronică, muzeele se cantonează
într-o zonă a indolenței și a rutinei.
Toate aceste lucruri au fost discu-
tate recent la Piatra Neamț, într-o
conferință care, inițial, nu anunța
nimic neobișnuit, fiind una dintre
multele reuniuni colegiale anuale,
organizate de muzeele județene.
C
omplexul Muzeal Județean
Neamț are în componența sa
16 unități muzeale. Unele din-
tre ele, celebre, cum ar fi Muze-
ul Memorial „Ion Creangă” sau
Muzeul Cetatea Neamț, sunt printre cele
mai vizitate din țară și asigură, prin nu-
mărul lor mare de vizitatori, supraviețui-
rea altora, precum muzeul de Istorie și cel
de Artă din Roman, sau chiar a superbului
– dar prea puțin cunoscutului – Muzeu de
Artă Eneolitică Cucuteni.
Eforturile administrației locale, în ulti-
mul deceniu, au fost, adeseori, lăudabile.
După ce a scăpat de amenințarea pierderii
sediului central din capitala județului, în
favoarea unei iluzorii universități, muzeul
nemțean s-a putut concentra asupra resta-
urării cetății din Târgu Neamț. Cele trei
milioane de euro alocate au fost cheltuite,
însă, nesăbuit, pentru că autoritatea loca-
lă nu a ținut cont de expertiza muzeografi-
lor, astfel încât, la doar șase ani după ter-
minarea lucrărilor, cetatea ar avea nevoie
de o nouă restaurare, pentru înlăturarea
ciupercilor și a umezelii.
N-aș spune că tabloul general al com-
plexului muzeal nemțean este cu mult
diferit față de ce se întâmplă în restul ță-
rii. Întâmplarea a făcut ca o conferință la
care noua conducere a Complexului a in-
vitat mai toate muzeele importante din
România să capete o turnură deosebită.
Majoritatea celor prezenți la conferință a
fost formată din manageri cu experiență
– oameni trecuți prin diverse guvernări și
peste multiple obstacole administrative.
Ceea ce se dorea a fi, la început, un simplu
schimb de experiență între specialiști a de-
venit, foarte repede, momentul declanșării
De la muzeele Neamțului
la muzeele țării
8 Ne dorim
să celebrăm
unei atitudini decise de protest a specia-
Centenarul liștilor din muzee față de situația actuală.
Să ne înțelegem foarte bine: această
Marii Uniri atitudine nu constituie un atac politic la
adresa guvernului actual. Pentru cei care
nu doar prin lucrează în muzee, situația acestora nu s-a
schimbat în bine în ultimii 10 ani, indife-
evenimente de rent cine a fost la guvernare. După valul
de entuziasm început încă de prin anii
paradă, tăieri 1999-2000 și după consolidarea unei ati-
tudini de încredere și speranță, în urmă-
de panglici și torii opt ani, muzeele au început să simtă
efectele stagnării și ale lipsei de soluții po-
concursuri litice. Legislația a pierdut pasul cu reali-
tățile, sistemul salarial a rămas unul înve-
școlare de chit și generator de frustrări între colegi,
iar nivelul investițiilor în muzee a scăzut
poezii, ci prin drastic, cu fiecare an. Muzeografii sunt, în
cele mai multe dintre cazuri, oameni care
manifestări își cunosc meseria și care știu că instituții-
le în care lucrează trebuie să se afle în ser-
de substanță, viciul publicului. Dar ei nu pot trece peste
impedimentele administrative pentru a-și
care să aibă îndeplini sarcinile morale și profesionale.
Conferința s-a încheiat cu redactarea
semnificație unei scrisori deschise, adresate Prim-Mi-
pentru cultura nistrului Sorin Grindeanu și ministrului
Culturii și Identității Naționale Ionuț Vul-
română. pescu, prin care semnatarii (inițial, au fost
29 de instituții, la ora la care scriu sunt
32) solicită Guvernului deslușirea atât a
cadrului legislativ în care muzeele funcți-
onează, ca proteguitoare ale patrimoniului
cultural național, cât și a sistemului de
salarizare, aruncat în haos, în anul 2016.
Probabil, însă, că partea cea mai emoțio-
nantă a scrisorii o constituie solicitarea
muzeelor de a se scoate din adormire de-
partamentul guvernamental care ar tre-
bui să se ocupe de celebrarea Centenaru-
lui Marii Uniri în anul 2018. De la Muzeul
Național de Istorie a României și Muze-
ul Național Brukenthal, până la Muzeul
„Casa Mureșenilor” din Brașov și Muzeul
„Tarisnyás Márton” din Gheorgheni, toate
aceste muzee și-au manifestat îngrijorarea
față de lipsa de acțiune a Guvernului în
raport cu ceea ce ne dorim să facem. Anul
1918 a fost unul fondator al națiunii româ-
ne, într-un șir început în secolul al XIX-
lea. Ne dorim să celebrăm evenimentul
nu doar prin evenimente de paradă, tăieri
de panglici și concursuri școlare de poezii,
ci prin manifestări de substanță, care să
aibă semnificație pentru cultura română.
Scrisoarea deschisă adresată celor doi
demnitari ar trebui să aibă urmări favora-
bile muzeelor. Ar trebui. Încă nu știm ce se
va întâmpla. Dar este nevoie de o reluare
a discuțiilor la nivel public, în societatea
românească, despre ce vrem să facem în
cultura noastră. Există, de exemplu, două
documente strategice adoptate de miniștrii
Daniel Barbu și, respectiv, Corina Șuteu,
care ar trebui să jaloneze dezvoltarea cul-
turii naționale în următorii ani. Nici unul
dintre ele nu a fost adoptat de Guvern. S-au
pierdut mii de ore de muncă, ale unor sute
de cercetători în domeniu, pentru a umple
mii de pagini cu vorbe. Și constatăm, acum,
că nu știm încotro ne îndreptăm.
Nu peste multă vreme, muzeele româ-
nești vor marca evenimentul Nopții Euro-
pene a Muzeelor. S-ar putea să atingem un
nou record de vizitare. Este suficient acest
lucru? Dincolo de recorduri care ne aduc,
pentru o zi, în lumina reflectoarelor pre-
sei, nu credeți că este nevoie de o muncă
așezată, asiduă și organizată pentru ca
muzeele României să fie acele instituții
culturale de care România are nevoie? Aș-
tept răspunsurile dumneavoastră. n