Luceafărul

Mihai Eminescu

-eseu -caracterul romantic al unui poem eminescian;

-problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea
-deţinui omului de geniu într-o lume mărginită.

1.Date despre autor si operă

Conceput în timpul studiilor de la Berlin, poemul Luceafărul a fost publicat, în forma sa
definitivă, în aprilie 1883 în "Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună" de
la Viena , în august 1883 în "Convorbiri literare" iar în decembrie , acelaşi an, în unicul volum al
lui Eminescu publicat antum Poesii.
Poemul a fost conceput în cinci variante, iar forma definitivă are 98 de strofe.Ca surse de
Inspiraţie Eminescu a folosit basmul cules de Richard Kunisch- "Fata în grădina de aur", basmul
"Miron şi frumoasa fără corp", mitul zburătorului dar şi izvoare filosofice (filozofia greacă a (ui
Platon, Hesiod, filozofia indiană-Poemele Vedelor, filozofia lui Schopenhauer).

2.Titlul
In sens propriu, Luceafărul este numele popular al palnetei Venus, prima stea ce apare pe
bolta cerească odată cu înserarea. în poem el întruchipează omul de geniu, solitar, nefericit şi
neînţeles.

3.Tema
Tema poemului este romantică-meditaţia filosofică asupra destinului omului de geniu,
într-o lume mărginită, incapabilă să-l înţeleagă.Eminescu însuşi explica sensul alegoric al
Luceafărului într-o însemnare a sa pe marginea unui manuscris:"În descrierea unui voiaj în
ţările române, germanul Kunisch povesteşte legenda luceafărului. Aceasta e povestea, iar
înţelesul alegoric ce i-am dat-o este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă
de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil
de-a fi fericit El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din
poveste seamănă midt cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric. "

4.Structura textului poetic

La nivel structural se poate observa simetria realizată prin alternarea planului cosmic
(tabloul întâi şi tabloul al treilea) cu cel terestru (tabloului al doilea şî tabloul al patrulea).
Poemul conţine 392 de versuri, grupate în 98 de catrene structurate în patru părţi şi două
planuri(terestru-uman, cosrnic-universal). Partea I-strofele 1-43 Partea a Il-a strofele 44-64.

Partea a III-a strofele 65-85

Partea a IV-a strofele 86-98.
De remarcat în ceea ce priveşte structura pommlm, ar ti prezenţa elementelor care unesc
toate cele trei genuri literare:» (prezenţa eultu liric, intensitate emolţională), epic (naraţiune, fir
epic, personaje) şi dramatic (conflicte, dialoguri).
Tabloul I
Incipitul poemului, strofele 1-7, este specific basmelor respectând formula clasică:"A
fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată"la fel ca în basme, timpul este
neprecizat "odată" dar şi unic "ca niciodată'MJnică este şi fata de împărat ,"preafrumoasă" şi
"mândră-n toate cele", comparabilă cu luna. Aparţinând spaţiului terestru ea este, totuşi, limitată
dai* tinde spre înălţimile astrale.Astfel, atrasă de frumuseţea Luceafărului, fata se îndrăgosteşte,
în vis, (motiv romantic) de acesta, într-un timp relativ scurt, asemeni oamenilor;"îl vede azi, îl
vede mâni/Astfel dorinţa-i gata".Sentimentul este împărtăşit şi de Luceafăr, însă, spre deosebire
de fiinţa umană, acesta are nevoie de mai mult timp pentru a o mdrăgi:"El iar privind de
săptămâni/îi cade dragă fata."Cadrul iubiri este unul romantic alcătuit din elememte cosmice şi
terestre:luceafarul apare "sara" iar fata este "din rude mari, împărăteşti" şi locuieşte într-un
"negru castel".
Cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite şi au aspiraţii , de asemenea, diferite:fata
tinde spre înălţimi, iar Luceafărul -iubirea,
în plan oniric se naşte iubirea celor două fiinţe;! ucealarul şi fata de împărat :"Şi când în
pat se-ntinde drept/Copila să se culce,/I-atinge mâinile pe piept,/I-nchide geana dulce."
Fascinată de strălucirea Luceafărului, fata îl cheamă, în două rândurLPrima chemare
("O, duice-al nopţii mele domn,/De ce nu vii tu?Vină!") are ca rezultat apariţia astrului într-o
ipostază angelică, asemeni personajelor romantice, născut din mdîn cer" şi "mare" :"Părea un
tânăr voievod/Cu păr de aur moale,/Lin vînăt giulgi se-ncheie nod/Pe umerele goale." Cu toată
strălucirea ochilor ce "sctnteie-n afară" (simbol al vieţii interioare), paloarea feţei este
interpretată de fată ca semn al morţii şi, deşi acesta mărturiseşte că "Din sfera mea venii cu
greu/Ca să-ţi urmez chemarea..." fata nu-1 urmează.("O, eşti frumos cum numa-n vis/Un înger
se arată,/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată,"
Deşi refuză să-1 urmeze, fata nu-1 uită chemându-1 din nou:"Cobori în jos , luceafăr
blând,/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă şi în gând/Şi viaţa-mi luminează!" Cea de-a doua
apariţie a luceafărului, deşi, tot romantică,("Pe negre viţele-i de păr/Coroana-î arde pare,/.„Din
negru giulgi se desfăşor/Marmoreele braţe,,/Ef vine trist şi gânditor/Şi palid e la faţă.") este
demonică ("O, eşti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arată"),Pentru a doua oară, paloarea
feţei şî lucirea ochilor ("Par ochii mari şi minunaţi/Lucesc adânc himeric,/Ca două patimi iţiră
saţ/Şi pline de-ntuneric."), semne ale aspiraţiei spre absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale
morţii.
Astfel fata, simbol al omului comun, nu se poate înălţa ia condiţia nemuritoare pe când
Luceafărul, simbol ai omului de geniu, este capabil, din iubire şi din dorinţa de cunoaştere
absolută, să coboare la condiţia de muritor:"Da, mă voi naşte din păcat/primind o altă lege;./Cu
vecinşcia sunt legat,/Ci voi să mă dezlege".

Tabloul al II-lea

În partea a doua este prezentată o altă ipostază a iubirii:iubirea terestră, banală a celor
două personaje umane :"băiatul din flori şi de pripas", Cătălin, şi fata de împărat, care îşi pierde
farmecul şi primeşte un nume comun-Cătălina. Similitudinea celor două nume indică
asemănarea dintre cei doi dar şi mediocritatea lor pământeană. Personajul Cătălin este prezentat
într-un limbaj simplu al registrului popular, semn al rolului său neînsemnat, în opoziţie cu
portretul Luceafărului, realizat în registrul literar şi prezentat mult mai complex:"In vremea asta
, Cătălin,/Viclean copil de casă...Un paj ce pQartă pas cu pas/A-mpărătesîi rochii/Băiat din flori
şi de pripas,/Dar îndrăzneţ cu ochii,/Cu obrăjei ca doi bujori/De rumeni, bată-i vina..."
Cu toată atracţia pământească şi instinctuală, Cătălina aspiră, încă la dragostea Luceafărului
mărturisind acest lucru în faţa lui Cătălin:"Q, de luceafărul din cer/M-a prins un dor de
moarte".Neimpresionat de această dorinţă de "copilă"" ("tu eşti copilă, asta e") Cătălin nu
renunţă oferindu-i fericirea palpabilă, knediată-"Hai, ş-om fugi în lume",Dacă între Luceafăr şi
fata de împărat iubirea nu era posibilă din cauza condiţiei limitate a fiinţei umane, între Cătălin
şi Cătălin există impedimentul diferenţei de statut social.Cu toate acestea Cătălin îi propune o
alternativă banală, pe măsura condiţiei lor de muritori, oferindu-i posibilitatea unei împliniri
sufleteşti imediate:" Hai ş-om fagi în lume,/Doar ni s-or pierde urmele/Şt nu ne-or şti de
nume/Căci amândoi vom fi cuminţi,/Vom fi voioşi şi teferi,/Vei pierde dorul de părinţi/Şi visul
de luceferi."

Tabloul al III-lea
Partea a treia ilustrează planul cosmic, capacitatea omului de geniu de sacrificiu suprem
în numele iubirii.în opoziţie cu iubirea pasageră a fiinţei umane, Luceafărul călătoreşte spre
Demiurg şi îl roagă să fie eliberat de nemurire pentru a fî acceptat de fiinţa iubită.
Călătoria atemporală îl poartă pe Luceafăr până la cele dintâi zile ale Creaţie:"Şi din a
chaosului văi,/Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/Cum izvorau lumine;",
Parcurgerea acestui drum îl aduce în faţa Demiurgului cu care are un dialog Luceafărul-
Hyperion(gr.=cel care merge deasupra), aşa cum îl numeşte Demiurgul Omniscient (Homer
susţinea că Hyperion este Soarele iar Hesiod -divinitate simbolică) îi cere dezlegarea de
nemurire pentru a cunoaşte iubirea:" Reia-mi al nemuririi nimb/Şi focul din privire,/Şi pentru
toate dă-mi în schimb/O oră de iubire..."Dispariţia sa pentru eternitate este numită metaforic
"sete de repaos" însă Demiurgul nu îi împlineşte rugăciunea arătându-i consecinţele pe care le-ar
suporta ca om.Astfe! acesta îi expune, în antiteză, cele două condiţii lumană, pasageră şi de
nemuritor:" Ei doar au stele cu noroc/Şi prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc/Şi
nu cunoaştem moarte."
I se propun alternaţive: înţelepciunea ("Cere-mi cuvântul meu dentâi /- Să-ţi dau
înţelepciune? "),caliăţi artistice ("Vrei să dau glas acelei guri,/Ca dup-a ei cântare/Să se ia munţii
cu păduri/Şi insuiele-n mare?"),vitejia, puterea universală ("Vrei poate-n faptă să arăţi/Dreptate
şi tărie?/Ţi-aş da pământul în bueăţi/Să-1 faci împărăţie."), "Dar moartea nu se poate..."
Ca ultim argument, Demiurgul îi arată infidelitatea fetei.

În tabloul al IV-lea se revine la planul terestru, într-un cadru romantic, unde cei doi
îndrăgostiţi, Cătălin şi Cătălina îşi trăiesc povestea de iubire , departe de iume, într- un spaţiu
specific eminescian:" Şi umple cu-ale ei scântei/Cărările din crânguri./Sub şirul lung de mândri
tei/Şedeau doi tineri singuri.'' Îmbătată de amor fata îi adresează cea de-a treia chemare
Luceafărului, de data aceasta pentru a-i lumina norocul:"Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând
pe-o rază,/Pătrunde-n codru şi în gând,/Norocu-mi luminează!"

Cea care fusese numită iniţial "odor nespus" devine "chip de lut" iar Luceafărul,
conştient de existenţa sa eternă, refuză să o asculte alegând nemurirea : "Trăind în cercul
vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece.!"
Antiteza din stofa final, geniu-muritor, are caracter conclusîvfTrâînd în cercul vostru
strâmt/Norocul vă petrece-/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece."

5. Nivelul fonetic

La nivel fonetic se remarcă schimbarea tonaîîtăţii(când meditativ, când grav)în acord

cu ideile şi sentimentele transmise precum şi particularităţile prozodice:măsura versurilor de
7-8 silabe, ritmul iambic şi rima încrucişată.

6.Nivelul morfologic

La nivel morfologic registrul popular ("se făcu", "să râzi") şî ceî arhaic ("Şi apa unde-
au fost căzut") conferă poemului o notă fabuloasă, specifică basmului