inte viaţa-mi lipsită de noroc. ani îmi pare în lume c-am trăit, rân ca iarna, că tu vei fi murit. minte pe suflet cad în picuri, nd în faţă-mi trecutele nimicuri; e-i vântul loveşte în fereşti, n gându-mi firul duioaselor poveşti, dinainte-mi prin ceaţă parcă treci, ari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci; amândouă de gâtul meu te-anini rea a-mi spune ceva... apoi suspini... a piept averea-mi de-amor şi frumuseţi, unim noi sărmanele vieţi... mintirii rămâie pururi mut, eci norocul ce-o clipă l-am avut, dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult... n şi singur, vei fi murit de mult!