B.F.

Skinner - Condiţionarea operantă

Teoria lui Skinner se subsumează behaviorismului, asemenea celei a lui Watson, ca

urmare psihologia ar trebui să se dedice studiului comportamentului manifest, observabil,
măsurabil şi să nu mai facă referiri la stările mentale intangibile (scopuri, dorinţe, idealuri). El
admitea că omul vine pe lume cu anumite înzestrări genetice, dar a fost preocupat în primul rând,
de modul în care mediul influenţează comportamentul.
Deşi ca formare teoretică a preluat o parte din conceptele teoriei pavloviene Skinner critica
modul în care Pavlov şi-a ales stimulii, în cadrul experimentelor sale, considerând că aceştia tind
să inducă un anumit răspuns. Altfel spus, răspunsurile obţinute de Pavlov sunt de fapt declanşate
automat de stimuli cunoscuţi. Spre exemplu, ingerarea hranei declanşează automat salivarea
precum un zgomot puternic declanşează automat ca răspuns tresărirea. Majoritatea acestor
răspunsuri sunt cel mai probabil simple reflexe, iar acest comportament a fost numit de Skinner
„comportament respondent” (Skinner, 1953).
Skinner se ocupă de comportamentele operante. Design-ul experimental utilizat în studiul
acestora diferă de modelul utilizat de Pavlov şi ceilalţi subiecţii, animale se mişcă liber şi
operează asupra mediului, spre deosebire de câinele lui Pavlov care era legat. Pentru a studia
condiţionarea operantă, Skinner a construit un dispozitiv cunoscut sub denumirea de “cutia lui
Skinner“. Acesta constă într-o cutie relativ mică, în care animalul este liber să se mişte. La unul
din capetele cutiei se afla o bară care, prin apăsare eliberează în mod automat o cantitate de hrană
sau apă. Animalul, de exemplu un şobolan, se plimba întâi în voie peste tot, până când din
întâmplare, apăsa bara care elibera hrana - recompensă. Treptat animalul va apăsa bara tot mai
frecvent. Astfel de comportamente se vor manifesta cu o probabilitate mai mare în viitor,
deoarece au generat consecinţe favorabile. În opinia lui Skinner (1938), comportamentul care a
condus la o reuşită va fi urmat de stimuli de întărire, care vor contribui la consolidarea sa
viitoare. Experimente de acest gen i-au permis să susţină că frecvenţa răspunsurilor este
importantă pentru învăţare. Astfel, dacă răspunsurile sunt întărite, va creşte frecvenţa apariţiei
comportamentului respectiv. În acest studiu apăsările barei erau automat înregistrate pe un grafic,
astfel încât experimentatorul nu trebuia să fie prezent întotdeauna. Datele erau prezentate sub
forma unei curbe a învăţării.
În opinia lui Skinner, aceste comportamente operante joacă un rol mult mai mare în viaţa
oamenilor în comparaţie cu cele respondente. Atunci când ne spălăm pe dinţi, conducem maşina
sau citim o carte, comportamentul nostru nu este declanşat automat de un stimul specific. Simpla
vedere a unei cărţi nu declanşează cititul aşa cum o lumină puternică declanşează automat
clipitul. Citirea sau nu a cărţii este o opţiune condiţionată de consecinţele asociate în trecut
acestui comportament. Dacă cititul cărţilor ne-a adus recompense, cum ar fi note mari la şcoală, e
foarte probabil să cumpărăm şi să citim cărţi, dacă nu, nu. Prin urmare, comportamentul este
determinat de consecinţele sale (Munn, Fernald & Fernald, 1974).
Învăţarea prin condiţionarea operantă presupune o serie de principii, anume:
Principiul întăririi şi stingerii. Adepţii lui Skinner au desfăşurat numeroase
experimente,demonstrând că încă din copilăria timpurie, comportamentul uman poate fi controlat
prin stimuli întăritori. Spre exemplu, la copiii mici creştea frecvenţa suptului atunci când în urma
acestei activităţi obţineau un lichid dulce în opoziţie cu un lichid acru (Lipsitt, 1975).
Similar,poate creşte frecvenţa zâmbetelor şi a vocalizării copiilor mici dacă aceste
comportamente sunt recompensate prin zâmbet, mângâiere şi atenţie. Recompensele utilizate în
cadrul acestor experimente au fost complet diferite.
Recompense precum hrana şi îndepărtarea imediată a durerii sunt numite recompense primare,
acestea având proprietăţi recompensatorii „naturale”. Alţi stimuli recompensatori cum sunt
zâmbetul adultului, lauda sau atenţia acestuia sunt probabil recompense condiţionate, eficienţa
lor provine din frecventa lor asociere cu recompensele primare (Skinner, 1953).
Comportamentul operant, asemenea celui respondent este supus stingerii. Spre exemplu,
deoarece copii fac anumite lucruri sau manifestă unele comportamente numai pentru a capta
atenţia, comportamentele nedorite (plânsul excesiv, etc.) pot fi eliminate prin retragerea atenţiei
la apariţia acestora. Comportamentul operant care, în aparenţă a fost înlăturat, poate să aibă
o revenire spontană. Un băieţel ale cărui crize de plâns nejustificate au fost înlăturate prin
retragerea atenţiei a început să le aibă din nou când s-a aflat într-o situaţie nouă (Williams,
1959).
Principiul întăririi imediate. Skinner (1953) a descoperit că putea să obţină răspunsuri cu
frecvenţe mai ridicate atunci când acestea erau recompensate imediat Un şobolan apasă mult mai
frecvent bara dacă primit prompt o porţie de hrană de fiecare dată când a acţionat-o în trecut. Se
pare că acest principiu este important şi în creşterea copiilor. Dacă un tată îşi exprimă bucuria
imediat ce fiul său îi aduce ziarul, băiatul va fi motivat să repete comportamentul seara
următoare. Dacă în schimb, tatăl a fost preocupat de alte lucruri şi a întârziat întărirea
comportamentului fiului său timp de câteva minute, comportamentul băiatului nu va fi întărit.
Este important de reţinut că va fi consolidat exact acel comportament pe care-l manifestă copilul
în momentul întăririi. Dacă un copil realizează o construcţie din cuburi în acel moment, aceasta
este activitatea ce va fi întărită şi nu aducerea ziarului.

După cum am menţionat anterior, condiţionarea operantă poate fi descrisă fără vreo
referinţă la un stimul declanşato, dar aceşti stimuli nu sunt deloc lipsiţi de importanţă. Stimulii
care preced răspunsurile pot avea un control considerabil asupra lor. Spre exemplu, Skinner
(1953) a recompensat un porumbel de fiecare dată când acesta şi-a întins gâtul. În acest moment,
Skinner nu cunoştea vreun stimul iniţial, el a aşteptat pur şi simplu ca porumbelul să emită
răspunsul şi apoi l-a recompensat. Ulterior, a recompensat răspunsul numai la apariţia unui
semnal luminos. După câteva încercări, porumbelul îşi întindea gâtul mult mai frecvent la
apariţia semnalului luminos decât în lipsa acestuia. Semnalul luminos a
devenit stimul discriminativ, lumina controla comportamentul deoarece semnala momentul în
care comportamentul fusese recompensat.
Skinner (1953) a exemplificat în nenumărate rânduri cum comportamentul de zi cu zi se poate
asocia cu anumiţi stimuli discriminativi. Într-o livadă în care merele roşii sunt dulci şi toate
celelalte sunt acre, roşeaţa merelor devine un stimul ce indică momentul în care culesul şi
mâncatul fructului va produce rezultate favorabile.
Cu toate că stimulii discriminativi exercită un control considerabil, trebuie subliniat faptul că
acest control nu este unul automat ca în cazul condiţionării respondente. În experimentele lui
Pavlov de exemplu, stimulii anteriori declanşează automat răspunsuri, pe când în condiţionarea
operantă, astfel de stimuli doar măresc probabilitatea apariţiei răspunsurilor. În cazul
condiţionării operante precum şi în cazul condiţionării respondente, putem vorbi de un proces de
generalizare a stimulilor (1953). Presupunem că o fetiţă a fost recompensată pentru vocalizarea
“Da, da“ atunci când îl privea pe tatăl ei dar nu şi atunci când o privea pe mamă sau pe alţi
membrii ai familiei. Tatăl devine astfel un stimul discriminativ. pe de altă parte, nu este ceva
neobişnuit ca fetiţa să rostească silabele “Da, da” la vederea unui alt bărbat, a unui străin de pe
stradă. În acest caz, spunem că stimulul s-a generalizat. Părinţii vor trebui s-o înveţe acum o
discriminare mai atentă. Ei ar putea spune “Aşa este“ când ea rosteşte “Da, da“ în prezenţa
tatălui ei dar nu şi atunci când se adresează altor bărbaţi.
S-a dovedit că atunci când copiii sunt recompensaţi pentru utilizarea unei părţi de vorbire,cum ar
fi pluralul substantivelor, ei vor începe să folosească noi plurale, chiar dacă nu au fost
recompensaţi pentru acele cuvinte în mod particular. Recompensele influenţează nu doar
răspunsuri particulare ci şi pe cele ce aparţin aceleiaşi clase generale.

Comportamentul operant nu funcţionează după principiul „totul sau nimic”, ci se învaţă

de obicei, în mod gradat, puţin câte puţin. Dacă punem un porumbel într-o cutie şi aşteptăm ca
acesta să lovească cu ciocul locul dorit s-ar putea să aşteptăm zile în şir sau chiar săptămâni.
O mare parte din timp, porumbelul nici nu se apropie de locul respectiv, prin urmare va fi nevoie
să-i modelăm comportamentul. Mai întâi, îl vom hrăni atunci când se întoarce în direcţia dorită,
intensificând astfel frecvenţa acestui comportament. Apoi vom amâna hrănirea până când
pasărea va face o mişcare cât de mică în direcţia dorită. În faza următoare, vom recompensa
poziţii tot mai apropiate de locul dorit până când pasărea se va afla faţă în faţă cu acel loc. Acum
putem recompensa mişcări ale capului, la început oferind hrană pentru orice mişcare de înaintare
a capului, şi în cele din urmă recompensând pasărea numai atunci când loveşte cu ciocul locul
respectiv. Prin această procedură modelăm treptat răspunsul dorit.
Modelarea se mai numeşte”metoda aproximărilor”, recompensa fiind oferită la
aproximări din ce în ce mai apropiate de răspunsul dorit. Probabil şi învăţarea multor activităţi
umane se realizează printr-un proces similar de modelare pas cu pas (Skinner, 1953). Deşi
comportamentul poate fi modelat pas cu pas el se dezvoltă şi în înlănţuiri mai lungi de răspunsuri
integrate numite înlănţuiri comportamentale. Spre exemplu, învăţarea unui dans.
Skinner a observat că, în general comportamentul nostru cotidian este întărit intermitent şi nu
continuu. Skinner fost interesat astfel de efectele diferitelor
programe de recompensare intermitentă. Recompensarea intermitentă se poate realiza după un
program cu intervale fixe astfel încât organismul să primească o recompensă pentru primul
răspuns după o perioadă specifică de timp. Spre exemplu, un porumbel primeşte hrana după
lovirea cu ciocul a unui disc, dar va trebui să aştepte trei minute înainte să-i fie recompensată
următoarea lovitură, apoi încă trei minute, ş.a.m.d. În general, după un program de acest gen, rata
răspunsurilor este destul de scăzută. Programele cu raţie fixă produc rate mai crescute, ca şi când
porumbelul primeşte hrană la fiecare a cincia lovitură. Conform ambelor programe există totuşi o
perioadă de confuzie înaintea răspunsurilor recompensate. E ca şi cum organismul ştie că mai are
multe de făcut înaintea următoarei recompense.
O descoperire foarte importantă a lui Skinner se referă la constatarea conform căreia
comportamentul recompensat intermitent este mult mai dificil de stins în comparaţie cu cel
recompensat continuu. Aşa se explică faptul că multe dintre comportamentele nedorite ale
copiilor noştri sunt atât de greu de oprit. Dacă dorim să iniţiem învăţarea unei forme dorite de
comportament este de dorit să începem cu recompensa continuă, aceasta s-a dovedit modalitatea
cea mai eficientă pentru iniţierea unui comportamentului. Însă, dacă dorim să asigurăm
durabilitatea comportamentului am putea la un moment dat să trecem la recompensa intermitentă
(Crain, 2004).
Recompensa înseamnă întărirea unui răspuns, creşterea frecvenţeiacestuia, iar
recompensele pozitive întăresc răspunsurile prin adăugarea consecinţelor pozitive, cum sunt
hrană, laudă sau atenţie. Răspunsurile pot fi întărite însă şi prin răspunsurile negative, prin
îndepărtarea unor stimuli neplăcuţi sau aversivi, astfel întărim tendinţa de a scăpa de aceşti
stimuli.
În mod ciudat, atunci când aplicăm o pedeapsă, nu încercăm să întărim un comportament ci să-l
eliminăm. În opinia lui Skinner, pedeapsa este “cea mai comună tehnică de control în viaţa
modernă”. Însă, pedeapsa nu funcţionează întotdeauna. Într-unul din primele sale experimente,
Skinner(1938) a descoperit că, pedepsind şobolanii pentru apăsarea unei bare printr-un mecanism
de lovire a lăbuţelor el a oprit răspunsul doar temporar. În timp, pedeapsa nu a eliminat răspunsul
mai repede decât stingerea, alte studii au obţinut rezultate similare iar descoperirile se
conformează experienţei zilnice. Părinţii care îşi lovesc copiii reuşesc să obţină un anumit
comportament o vreme dar vor descoperi că acel comportament neadecvat reapare ulterior.
Skinner (1953) a obiectat împotriva pedepsei, în opinia sa aceasta produce efecte secundare
nedorite. Un copil pedepsit în şcoală poate în curând să apară inhibat şi complexat. După
Skinner, în unele situaţii, pedeapsa poate elimina orice răspuns, mai ales atunci când pedeapsa
este extrem de dureroasă. De asemenea pedeapsa poate fi eficientă atunci când este administrată
prompt, iar organismul poate produce răspunsuri alternative ce sunt recompensate. Cu toate
acestea, efectele pedepsei sunt adesea bulversante şi nedorite.
Skinner a recomandat să înlocuim pedeapsa cu stingerea. Skinnerienii sugerează adesea
combinarea stingerii comportamentului nedorit cu întărirea pozitivă pentru comportamentul
dorit. Într-un studiu, profesorii iau ignorat pur şi simplu pe copiii unei grădiniţe de câte ori erau
agresivi şi au fost lăudaţi, li s-a acordat atenţie de fiecare dată când erau liniştiţi şi cooperanţi. În
cele din urmă, s-a ajuns la o grădiniţă de copii mai cuminţi.

Aplicaţiile teoriei condiţionării operante sunt foarte ample şi în aproape toate domeniile.
Deexemplu, utilizarea tehnicilor operante pentru a corecta problemele comportamentale
constituie o ramură importantă în domeniul sănătăţii mintale unde au fost folosite tehnici
operante pentru a trata o varietate de probleme, de la enurezis la fobii şi timiditate. Un exemplu
impresionant este munca lui Lovaas cu copiii autişti (1973,1977). Copiii autişti sunt extrem de
izolaţi şi se angajează în comportamente bizare cum ar fi autostimularea. Mulţi sunt muţi iar alţii
ecolalici, ei reprezintă un fel de ecou a ceea ce vorbesc ceilalţi, iar alţii se angajează în
comportamente auto-mutilante.
Lovaas (1977) a folosit tehnici operante pentru a controla comportamentul copiilor cu
scopul de a-l schimba. El a încearcat să elimine comportamentele social inadecvate şi să
întărească comportamentele social acceptate. Dacă un copil se angajează în ecolalie ,
autostimulare sau comportament auto-mutilant, Lovaas îl pedepseşte sau îl ignoră. Dacă copilul
adoptă un comportament mai adecvat, cum ar fi vorbeşte corect, Lovaas îi oferă o recompensă.
La nivel verbal, copiii autişti se caracterizează prin vocabularul lor restrâns şi evitarea vorbirii,
prin urmare acest comportament va trebui modelat treptat. La început, vor fi recompensaţi pentru
sunete foarte puţin asemănătoare cu cuvintele iar apoi pentru aproximări din ce în ce mai reuşite.
Învăţarea programată are la bază o serie de principii ale teoriei învăţării operante,Skinner a
inventat dispozitive de învăţare şi instrucţie programată. Dispozitivul de învăţare era un aparat
simplu care permitea citirea unui paragraf scurt, răspunderea la câteva întrebări şi apoi, prin
răsucirea unui buton, oferea un feedback privind corectitudinea răspunsurilor. De fapt,
dispozitivul în sine era mai puţin important în raport cu materialul programat pe care îl conţinea,
material prezentat în zilele noastre într-o broşură simplă sau instalat într-un computer. Skinner
(1969) descoperă că cea mai bună metodă pentru iniţierea unui comportament nou este
modelarea treptată a acestuia. În al doilea rând, cel ce învaţă trebuie să fie activ, să dispună de
libertate de acţiune, aceasta fiind condiţia naturală a organismelor. În al treilea rând, feedback-ul
trebuie să fie imediat, Skinner descoperind că învăţarea mai rapidă este cea întărită prompt. În
instrucţia programată, elevii lucrează independent şi în ritmul propriu.
Capitolele de instrucţie sunt astfel programate încât să permită fiecărui elev să înceapă
la un nivel pe care îl poate rezolva cu uşurinţă. Nu se doreşte ca studentul să facă multe greşeli la
început pentru ca acestuia să nu îi lipsească întăritorul pozitiv în procesul de învăţare. Aşa cum
se întâmplă în cadrul modelării, se începe cu întărirea răspunsurilor care se află în repertoriul
comportamental al studentului pentru ca apoi să crească gradat din acel punct. La nivel tehnic,
instrucţia programată a întâmpinat unele dificultăţi. De exemplu, uneori studenţii se grăbesc să
parcurgă programele fără a-şi însuşi materialul.
Cu siguranţă, prin rezultatele obţinute, Skinner a stârnit controverse pe mai multe
fronturi.
Pentru unii, munca sa se pretează la practici autoritare, pentru că sugerează modalităţi de control,
de manipulare şi de programare a comportamentului altora. Răspunsul lui Skinner a fost acela că
mediile sunt cele care controlează de fapt comportamentul şi depinde de noi cum folosim
cunoaşterea acestui fapt. Putem crea medii care servesc scopurilor umane sau putem crea medii
care nu se potrivesc acestor scopuri (Crain, 2004).
Teoreticienii dezvoltării, la rândul lor, intră adesea în dezbateri cu skinnerienii. Dintr-o
perspectivă mai obiectivă, putem discuta despre trei aspecte esenţiale în privinţa cărora
skinnerienii şi teoreticienii dezvoltării sunt în dezacord. În primul rând, teoreticienii
developmentalişti discută adesea despre evenimentele interne. Piaget a descoperit structuri
mentale complexe chiar dacă nu se aştepta să descopere dovezi directe pentru toate acestea în
nici unul din cazuri în mod individual. Freudienii discută evenimentele interne cum ar fi
fanteziile inconştiente pe care nu le putem observa direct. În opinia lui Skinner, astfel de
concepte ne abat de la progresul ştiinţific pe care îl facem atunci când ne dedicăm măsurării
răspunsurilor evidente şi a stimulilor din mediu. Din această perspectivă, Skinner este considerat
un extremist. După anul 1960, a existat un interes dramatic pentru cogniţie şi chiar un număr
crescând de teoreticieni ai învăţării au început să ia în considerare evenimentele interne,
cognitive chiar dacă acestea nu pot fi măsurate în mod direct (Crain, 2004).
În al doilea rând, teoreticienii dezvoltării şi skinnerienii au opinii diferite în privinţa
semnificaţiei şi importanţei stadiilor dezvoltării, perioade în care copiii organizează experienţe în
moduri foarte diferite. În teoria lui Piaget, spre exemplu, stadiul unui copil este o variabilă
crucială, este un predictor al experienţei din care poate învăţa copilul. Un copil aflat în stadiul
senzorio-motor nu va învăţa abilităţi ce implică limbajul, tot aşa cum un copil care începe să
dobândească operaţii concrete nu va învăţa prea mult din lecturile referitoare la teorie abstractă.
În al treilea rând, şi cel mai important, principiul care îi desparte pe skinnerieni de teoreticienii
dezvoltării este legat de sursa schimbării comportamentului. Teoreticienii dezvoltării susţin că, în
momente cruciale, gândurile, sentimentele şi acţiunile emerg spontan din interior.
Comportamentul nu este modelat exclusiv din exterior, de mediu. Gesell, spre exemplu,
considera că maturizarea interioară este responsabilă pentru comportamentele copiilor, precum;
statul în picioare, mersul, vorbirea.
Teoreticienii dezvoltării încearcă să conceptualizeze modul în care copiii cresc şi învaţă pe cont
propriu. În acelaşi timp, nimeni nu poate faptul că mediul întăreşte şi controlează
comportamentul într-o măsură considerabilă şi, adesea în modurile descrise de Skinner.

Studiu de caz (preluare http://www.dppd.utcluj.ro/tut2/tutorial2.htm)

În clasă este un baiat M. de 16 ani, care are potențial intelectual, adică ia uneori note maxime, iar
deseori note medii și mici, și care creează unele probleme.

La ora unui profesor, el intră în clasă după el, chiar dacă s-a sunat de cinci minute. De multe ori
nu este prezent la oră din cauză că stă într-un bar din apropierea liceului, împreună cu câțiva amici.
Când este prezent la oră, nu pierde ocazia să nu parafrazeze în sens comic spusele profesorului sau ale
altor colegi, spre distracția colegilor din clasă.

Profesorul se supără pe reacția lui comică și încearcă tot felul de pedepse: ignorare, scoaterea la
tablă, acordarea unei note mici în cazul în care răspunde greșit la o singură întrebare; alteori profesorul se
distrează de remarcile lui comice, continuându-i gluma și acordându-i atenție.

Materia de la care lipsește este una de profil, la care uneori nu se descurcă. Vine din când în când
la aceasta oră pentru că a fost anterior mustrat personal de către profesor, amenințat cu neîncheierea
mediilor, prezentarea la directorat sau profesorul i-a promis să îl asculte ora următoare pentru a avea și el
note de trecere, iar uneori este convins de către alți colegi să vină la oră sau, alteori, vine din proprie
inițiativă.

În momentul în care intârzie la oră, câteodată profesorul se uită la el atent când intră și face o
remarcă ironică la adresa lui sau nu face nici o remarcă, iar alteori îl ignoră. Uneori profesorul îl intreabă
de ce a întârziat, iar el găsește întotdeauna motive, chiar dacă nu sunt adevărate. De obicei, profesorul, în
prima parte a orei evaluează elevii, iar în a doua parte predă în continuare materia. Elevul M. cunoaște
acest obicei al profesorului și, de aceea, intră uneori mai târziu la clasă, în speranța că nu va fi ascultat.
Chiar dacă este pus absent, M. știe că i se va motiva absența pe motiv de întârziere.

Sarcini de lucru:

Imaginați-vă că, din anumite motive, înlocuiți acest profesor pentru o perioadă
de timp mai îndelungată. Încercați să rezolvați problema cu acest elev, în condițiile în
care ați primit datele de mai sus de la profesorul respectiv. În acest sens propuneti un
program de modificare comportamentală pentru cazul acestui elev, având în vedere
teoria condiționării operante a lui B. F. Skinner. Puteți avea în vedere următoarele
repere:
 Care sunt comportamentele ce trebuie eliminate?
 Care sunt întăririle pozitive ce însoțesc comportamentele vizate (identificați-le în
cazul prezentat)?
 Care este comportamentul care trebuie dezvoltat în locul celui care va fi
eliminat?
 Care sunt recompensele ce vor fi acordate în urma desfășurarii noului
comportament și care este modalitatea de acordare a acestora?

BIBLIOGRAFIE:
1.Larousse – Marele dictionar al psihologiei, Editura TREI, Bucuresti, 2006
2.Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip, S., & Dindelegan, C. (2009). Introducere în Psihologia
personalităţii (ed. a II-a). Oradea: Editura Universităţii din Oradea. ISBN 978- 973-759-899-8