TÂRZIU, CÂND ZĂPEZILE SUNT ALBASTRE

După Fănuș Neagu

Era februarie, ninsese o zi şi o noapte — acum zăpezile acopereau geamul

până la două palme distanţă de marginea de sus a cercevelelor şi ei şedeau în
odaie — Bănică în pat, iar căţelul era lângă uşă, vârât într-un ciorap de lână. Acesta
fusese prins de două ori cu botul într-o cratiţă şi primise porecla Tocănel.
Soba frigea — ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină — şi undeva,
într-o spărtură a peretelui cânta un greier, parcă bătându-şi joc de vântul care gonea
pe sub streşini.
— Tocănel, zise Bănică, ţinând ochii închişi, moleşit de căldură, spune-i ticălosului
ăluia să tacă!
— Eh, dac-aş şti unde e, făcu Tocănel.
— Până una-alta degeră cocoşul de lemn din stâlpul porţii. Şi nici albinele n-o duc
mai bine. Ai vreo idee cum să le salvăm?
— Da, zise Bănică, intră sub pat şi dă-mi roţile de la căruţ.
Tocănel se strecură sub pat şi rostogoli roţile în mijlocul odăii.
— Greierul e aici, se auzi vocea lui, ce fac, îl plesnesc?
— Lasă-l, răspunse băiatul, ne răfuim noi cu el mai târziu.
— Măcar să-i cârpesc o lăbuţă, ceru Tocănel.
— Lasă-l, domnule, când îţi spun şi ieşi afară!
Tocănel se supuse.
— Apucă roţile, zise Bănică. Eu ridic soba şi tu fixezi roţile dedesubt. Bănică ţinu
soba în braţe şi Tocănel îi puse roţile. Când sfârşiră, băiatul era roşu de atâta chin,
iar Tocănel se trase lângă perete şi căscă gura .
Bănică împingea soba spre livadă, şi-n urma lui rămânea o cărare adâncă, pe care
venea Tocănel fluturând din coadă. Ajunse la stupi şi-i încălzi pe toţi.
De la livadă trecură pe la staulul oilor şi se îndreptară spre poartă. Din trupul
cocoşului de lemn ieşea în lumină numai creasta. Băiatul îngenunche şi răscoli
jarul din vatră. Valul de căldură care se revărsă făcu să cadă gheaţa de pe stâlpi.
Liberat din strânsoare, cocoşul desfăcu aripile, le plesni puternic pe trup şi cântă
cocoşeşte. Din lungul uliţei îi răspunse, cu glasul gros, bătrânesc, cocoşul lui Lache
Petcu.
Bănică se întoarse în odaie, ducând şi soba cu el.
Îi desfăcu roţile şi, obosit, se culcă. Târziu, când se trezi, Tocănel moţăia după uşă,
sub mătură, iar greieruI cânta sub pat. Privi pe fereastră şi văzu o ninsoare deasă,
bătând în albastru — şi sub perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă,
şi cocoşul de lemn care se rotea într-un picior.
Se ridică în coate şi se răsti la căţel:
— Tocănel! Trezeşte-te, trebuie să ieşim cu sania.