BAZELE TEORETICE ŞI METODICE ALE KINETOTERAPIEI

LEGILE CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII.

Creşterea este un proces de acumulări cantitative, prin care organismul îşi măreşte
greutatea, volumul şi dimensiunile. Creşterea se apreciază printr-o serie de măsurători: înălţime,
greutate, lungime a segmentelor, diametre, perimetre, pentru care se folosesc următoarele
calificative valorice: înalt-scund, greu-uşor, lung-scurt, mare-mic.
Dezvoltarea este un proces calitativ de diferenţiere celulară, care se exprimă prin
modificări funcţionale şi optimizări calitative ce marchează perfecţionarea, specializarea şi
adaptarea aparatelor şi sistemelor din organism, evoluţia complexă şi integrarea lor coordonată
într-un întreg; este un proces de proporţionalitate care produce apariţia unor relaţii noi între
segmente şi părţi. Aprecierea dezvoltării se realizează prin calificative valorice generale (foarte
bună, bună, satisfăcătoare etc.) şi specifice (unităţi de măsură, formule, indici etc.).
Armonia dezvoltării fizice se stabileşte prin valoarea şi relaţia unor măsurători
antropometrice (indici de proporţionalitate), dar aprecierea diferă în funcţie de epocă, domeniu
de activitate, autor etc..

Legile creşterii şi dezvoltării (primele 5) au fost concepute de Adrian N. Ionescu,

părintele Culturii Fizice Medicale româneşti (precursoare a kinetoterapiei de azi). Ulterior,
specialiştii domeniului au adăugat şi altele. Acestea sînt:
 legea alternanţei;
 legea proporţiilor;
 legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor;
 legea maturaţiei pubertare;
 legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare;
 legea diferenţierii şi integrării;
 legea direcţiei cranio-caudale şi proximo-distale a dezvoltării.

Legea alternanţei
Această lege subliniază faptul că procesele de creştere şi dezvoltare nu se desfăşoară
concomitent, ci alternativ. Astfel, în perioadele de creştere, care constau în acumulări
cantitative importante, în special ale taliei şi ale greutăţii, dezvoltarea organelor şi, implicit, a
funcţiei acestora este lentă, iar vulnerabilitatea creşte. dezvoltarea fiecărui organ sau ţesut este
corelată cu creşterea celorlalte.
După fiecare perioadă de creştere, urmează o pauză, o perioadă de stagnare sau
diminuare a acestui proces; în schimb dezvoltarea organelor şi a funcţiilor acestora devine
dominantă.
Legea alternanţei este evidentă chiar în cazul procesului de creştere. Astfel, parametrii
înălţime şi greutate (specifici acumulărilor cantitative, deci creşterii) nu cresc concomitent, ci
alternativ.
Perioadele de creştere fiziologică în greutate sînt cunoscute în literatură sub denumirea de
perioade „rotunde” sau de “împlinire”. S-au delimitat 3 perioade de “împlinire”, care alternează
cu perioadele de “întindere”, respectiv de creştere în înălţime.

1
 Alternanţa creşterii în greutate şi în înălţime,
la diferite perioade de vârstă

Vârstă Perioadă Greutate Înălţime

1-4 ani I X
5-7 ani I X
8-10 ani II X
11-15 ani II X
15-20 ani III X
18-22 ani III X

Creşterea corpului în înălţime alternează cu creşterea în lăţime şi grosime. Astfel, osul

lung se alungeşte şi se îngroaşă alternativ; pauzele dintre creşterile în lungime sînt utilizate
pentru creşterea în grosime şi invers.
La nivelul membrelor se produce creşterea alternativă a segmentelor. Creşterea în
lungime a humerusului alternează cu antebraţul, iar femurul cu gamba. Cînd un segment creşte
în lungime, celălalt creşte în grosime.
Cea mai importantă alternanţă se produce la pubertate între creşterea membrelor
inferioare în lungime şi creşterea bustului. În literatura de specialitată aceasta poartă denumirea
de „marea alternanţă a lui Godin”.

Legea proporţiilor
Ritmul alternativ de creştere, specific fiecărui segment sau organ, atrage în permanenţă
modificări ale proporţiilor dintre diferitele părţi componente ale organismului. În perioada
intrauterină, ritmul de creştere este accelerat pentru cap şi trunchi şi încetinit pentru membre.
La 2 luni de viaţă intrauterină, capul reprezintă 50% din lungimea corpului, apoi raportul scade
treptat, iar la naştere atinge 25% din lungimea corpului.
În timpul vieţii intrauterine membrele superioare sînt mai lungi decît cele inferioare, după
naştere lungimile devin egale, iar după 10 ani membrele inferioare sînt mai lungi decît cele
superioare.
Nou-născutul nu este un adult în miniatură deoarece proporţiile lui comparativ cu adultul
sînt următoarele: capul reprezintă 61,60%, trunchiul 35,50% şi membrele 24,20% din
dimensiunile adultului. Creierul atinge la 2 ani 80%, iar la 5 ani 95% din dimensiunile
creierului adultului.
După naştere, membrele cresc mai mult decît trunchiul, iar membrele inferioare mai mult
decît cele superioare.
Şi pe sexe au fost evidenţiate ritmuri diferite de creştere a trunchiului şi membrelor
inferioare. Astfel, cea mai mare disproporţie dintre aceste segmente se înregistrează la vîrsta de
3 ani, cînd la fete diferenţa este de 17cm, iar la băieţi de 20cm, în favoarea trunchiului.
Între 10 şi 12 ani diferenţa se reduce la fete, iar la băieţi în jurul vârstei de 14 ani, când
trunchiul depăşeşte lungimea membrelor inferioare cu 8cm, respectiv 6cm. Între 13 şi 18 ani
apare la fete o nouă accelerare a creşterii trunchiului, pentru ca la finele acestui interval,
diferenţa să fie cu 12cm mai mare faţă de membrele inferioare. Între 15 şi 18 ani ritmul de
creştere a toracelui este lent, diferenţa dintre lungimea lui şi cea a membrelor inferioare fiind de
doar 8cm.

2
 Pe baza măsurătorilor lungimii trunchiului şi membrelor inferioare, se calculează indicele
scheletic (I.S.):
IS = lungimea trunchiului/lungimea membrelor inferioare
În funcţie de acest raport, se diferenţiază tipurile constituţionale:
 trunchi mai lung decît membrele inferioare (majoritatea indivizilor);
 trunchi şi membre inferioare cu lungime egală;
 trunchi mai scurt decît membrele inferioare (membrele inferioare lungi, specific
sportivilor care practică volei, atletism probe de viteză etc.)

Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor

Fiecare organ sau ţesut are ritmul său de creştere. Sistemul nervos creşte foarte mult în
perioada prenatală, iar de la naştere la maturitate creşte de 4 ori. În primul an de viaţă, ochiul şi
urechea internă ajung la dimensiuni şi proporţii apropiate de cele definitive. De la naştere la
maturitate, ficatul creşte de 9 ori, splina de 13 ori, plămînul de 17 ori, inima de 20 ori, rinichiul
de 14 ori, iar intestinul de 30 ori.
Creierul are propria curbă de creştere şi dezvoltare: creşte rapid în primii 2 ani de viaţă,
cînd atinge aproape dimensiunilor creierului adult, nu însă şi maturizarea. La naştere
majoritatea neuronilor sînt prezenţi, dar funcţionarea lor este ineficientă, deoarece conexiunile
dintre ei nu sînt încă stabilite.
Inegalitatea în creştere şi dezvoltare a ţesuturilor şi organelor păstrează un anumit
echilibru, care nu tulbură prea mult armonia formei şi funcţiilor.
Între cele două jumătăţi verticale ale corpului se produc asimetrii, astfel între segmentele
pereche există o simetrie morfologică fiziologică datorată monodextriei subiectului. Membrul
suprior utilizat preponderent este mai lung, mai gros şi are umărul mai coborît.

Legea maturaţiei pubertare

Conform acestei legi, pubertatea determină creşterea diferenţiată pe sexe, de aceea este
denumită în lucrări mai noi „legea creşterii diferite pe sexe”. Fetele au o dezvoltare mai rapidă
în prima fază a pubertăţii, iar băieţii în a doua parte. Pubertatea este perioada care face tranziţia
între copilărie şi viaţa adultă, marchează maturizarea sexuală.

Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare

Legea subiliază că procesele de creştere şi dezvoltare sunt specifice fiecărui organ sau
ţesut. Ratele diferite de creştere pot produce „discordanţe şi chiar disociaţii fiziologice între
diferitele părţi ale corpului”. Astfel, de la naştere pînă la maturitate capul creşte de 2 ori,
membrele superioare de 4 ori şi trunchiul de 3 ori.

Legea diferenţierii şi integrării

Legea demonstrează că reacţiile motorii globale, necoordonate şi nespecifice ale nou-
născutului, exteriorizate în scheme de mişcări stereotipe primare, se transformă treptat în
mişcări coordonate, precise, specifice. Orice nouă achiziţie motorie este înglobată structurilor
anterioare pe care le consolidează, dar le şi restructurează.

3
Legea direcţiei cranio-caudale şi proximo-distale a dezvoltării
De la naştere pînă la maturitate, segmentele corpului au ritmuri variate de creştere,
realizînd un ciclu de schimbări, care formează aşa-numita „direcţie de dezvoltare”. Sensul
dezvoltării controlului motor este cranio-caudal şi proximo-distal.
Schimbările apar iniţial în regiunea cefalică (cranial) şi progresează în sens caudal (spre
torace). În cazul membrelor, sensul este proximo-distal. Astfel, pentru membrul superior,
controlul motor se realizează în următoarea succesiune: umăr, cot, pumn şi mînă, iar pentru
membrul inferior: şold, genunchi, gleznă.
Molcianov a emis 4 legi generale ale creşterii:
 ritmul de creştere scade odată cu înaintarea în vârstă;
 ritmul de creştere este accelerat în primii 2 ani de viaţă, apoi scade, se accentuează
prepubertar şi scade odată cu maturitatea sexuală;
 creşterea şi dezvoltarea nu se desfăşoară simultan în aceleaşi proporţii în întreg
organismul; diferitele segmente cresc în mod inegal;
 variaţiile de creştere oscilează în cadrul unor limite fiziologice, fiind condiţionate pe de-o
parte de substratul ereditar, iar pe de altă parte de influenţa factorilor de mediu.