Referat 1.

Conţinutul şi structura monitoringului mediului

Definitie: Monitoringul mediului reprezintă un ansamblu de operaţiuni privind

supravegherea, evaluarea, prognozarea şi avertizarea în legătură cu evoluţia sistemelor
naturale – mediul biotic şi mediul abiotic –, cu scopul intervenţiei în timp util pentru
menţinerea stării de echilibru al mediului.

Scopurile Sistemului de monitoring integrat al mediului sunt:

Fig. 1. Scopurile monitoringului de mediu

Generarea fluxului informaţional prin sistemul de monitorizare a calităţii mediului are loc
pe măsură ce se desfăşoară activităţile de prelevare şi analiză a probelor, crearea bazei de date
şi analiza datelor, întocmirea rapoartelor şi distribuirea acestora (figura 2.).
 Categoriile de activităţi menţionate cuprind:
 prelevarea probelor:
- stabilirea numărului punctelor de prelevare a probelor şi/sau efectuare a măsurătorilor,
precum şi localizarea acestora,
- definirea tehnicilor de prelevare a probelor şi/sau efectuare a măsurătorilor,
- conservarea probelor,
- transportul probelor,
 analiza probelor:
- verificarea funcţionalităţii instalaţiilor, aparaturii de laborator,
- organizarea activităţii de laborator,
- definirea procedurilor de efectuare a analizelor,
- înregistrarea datelor rezultate în urma efectuării analizelor;

 crearea bazei de date:

- transcrierea, verificarea şi stocarea datelor pe suporturi magnetice,
- elaborarea şi stocarea produselor - program pentru gestionarea bazei de date;

 analiza datelor:
- elaborarea şi testarea modelelor statistico-matematice de analiză a datelor,
- elaborarea şi testarea modelelor de simulare a conexiunilor dintre diferite categorii de
date;
 întocmirea rapoartelor:
- stabilirea termenilor de referinţă: conţinut, formă de prezentare, frecvenţa elaborării
rapoartelor,
- stabilirea responsabilităţilor;
 distribuirea rapoartelor:
- precizarea beneficiarilor (instituţii politice, publice, administrative, tehnice etc.),
- definirea condiţiilor de distribuire.

Principiile de realizare a monitoringului sunt de 3 tipuri:

1. științifice: constituie baza, fundamentarea ştiinţifică a activităţii de protecţia mediului;
ele definesc monitoringul ca activitate ştiinţifică, desfăşurată de către specialişti din
diverse domenii;
2. operaționale: ghidează modul concret de lucru în activitatea de monitorizare;
 3. instituționale: vizează activitatea instituţiilor care sunt abilitate să organizeze şi să
desfăşoare activităţi de monitoring integrat.

Fig 2.
Fluxul informaţional în cadrul sistemului de monitoring
al calităţii mediului
Referat 3. Structura sistemului de monitoring se proiectează la nivel naţional şi local, pe
factori de mediu şi forma de poluare (figura 1).

Figura 1. Structura sistemului de monitoring

Modificările spaţiale şi temporale care pot să intervină în planul structurii

monitoringului mediului depind de natura priorităţilor, cadrul legislativ, sistemul instituţional
implicat, condiţiile ecologice şi caracteristicile poluării etc.
Corespunzător conţinutului şi structurii, monitoringul mediului poate fi evaluat pe
baza următorilor parametri de funcţionare:
- mărimea şi structura eşantionului zonelor şi punctelor de prelevare a probelor şi/sau
efectuare a măsurătorilor,
- frecvenţa prelevărilor şi/sau măsurătorilor,
- indicatorii urmăriţi,
- respectarea priorităţilor,
- flexibilitatea monitoringului mediului,
- gradul de standardizare,
- corelarea datelor cantitative cu cele calitative,
- numărul instituţiilor cu atribuţii în generarea şi valorificarea fluxului informaţional a
monitoringului mediului.
Dimensiunea reţelelor de prelevare a probelor şi/sau efectuare a măsurătorilor, frecvenţa,
indicatorii urmăriţi trebuie să se încadreze în cerinţele eficientizării activităţii de monitoring,
să asigure respectarea corelaţiei din efortul pe care-l presupun şi volumul pagubelor ce pot fi
evitate, precum şi cel al economiilor de cheltuieli pe care unele grupe-ţintă le înregistrează
mai ales prin raţionalizarea consumurilor specifice şi recuperarea, reciclarea deşurilor.

Parametrii urmăriți în monitoringul integrat al mediului sunt specifici pentru următoarele

domenii:
 clima şi calitatea aerului;
 hidrologie;
 hidrobiologie;
 calitatea apei;
 calitatea solului;
 biodiversitatea;
 resurse naturale;
 activităţi economice;
 populaţia umană.
Pentru fiecare dintre aceste domenii se identifică parametrii cheie care trebuie monitorizaţi
astfel încât să permită obţinerea informaţiilor dorite cu maximum de eficienţă:
 Domeniile grupate pe criteriul „fizico-chimic” includ parametrii care descriu
structura ecosistemelor şi care pot reflecta o posibilă evoluţie a mediului.
 Criteriul „biologic” include parametri care indică nivelul productivităţii mediului,
 Criteriul „socio-economic” grupează parametri care indică nivelul presiunii
antropice.
Parametrii se monitorizează în scopul:
 descrierii condiţiilor climatice şi a modificărilor în timp a acestor factori;
 pentru a putea diferenţia fenomenele naturale de perturbaţiile antropice;
 identificării răspunsului ecosistemelor la modificările factorilor climatici, a calităţii
aerului şi precipitaţiilor.
Parametrii care caracterizează factorii climatici, calitatea aerului şi precipitaţiile sunt:
  fizici: temperatura, viteza vântului, direcţia vântului, umiditatea aerului, presiunea
atmosferică, precipitaţiile, radioactivitatea globală, a radioactivității α, β și γ, a
cantităților de tritium și radon.
 chimici: aer (SO2, NO2, NH3, pulberi în suspensie, pulberi sedimentabile);
precipitații (pH, conductivitate, aciditate, Na, K, NH3, NH4).
Parametri care caracterizează hidrologia sunt:
 niveluri,

 debite (lichide, solide),

 viteza de curgere,
 suspensii solide.
 Referat 4 Monitoringul integrat al mediului (M.I.M.)
3.2.1. Definiţie, necesitate, obiective

Monitoringul integrat al mediului constă într-un ansamblu de operaţiuni prin care se

asigură cunoaşterea şi explicarea evoluţiei spaţio-temporale a parametrilor cantitativi şi
calitativi ai mediului în corelaţie cu factorii de impact asupra acesteia.
Necesitatea promovării monitoringului integrat decurge din următoarele aspecte:
a. evaluarea cantitativă şi calitativă a mediului într-un context socioeconomic,
b. asigurarea preponderenţei acţiunilor preventive în managementul mediului, în condiţiile
creşterii posibilităţilor de previzionare a impactelor de mediu;
c. cuplarea mai eficientă a fluxului informaţional al monitoringului la fluxul informaţional
general al societăţii;
d. asigurarea compatibilităţii informaţiilor privind mediul la nivel regional, continental şi
global, în concordanţă cu acordurile şi convenţiile din domeniu, la care fiecare ţară este
parte;
e. scurtarea duratei de reacţie a factorilor decizionali în cazul unor riscuri ecologice majore;
f. creşterea eficienţei utilizării resurselor pentru realizarea unor proiecte în domeniul
protecţiei mediului şi/sau a reconstrucţiei ecologice.
Ţinând cont de conţinutul şi necesitatea M.I.M., principalele sale obiective sunt
următoarele:
a. integrarea sistemelor informaţionale sectoriale (pentru apă, aer, sol, floră etc.), în flux
rapid şi lent, privind calitatea factorilor de mediu;
b. îmbunătăţirea structurii datelor şi informaţiilor în sensul facilitării unei caracterizări
cât mai complete a factorilor de mediu şi a interdependenţelor dintre aceştia;
c. dezvoltarea suportului informaţional necesar fundamentării deciziilor în probleme,
cum ar fi:
- gospodărirea ( prelevarea, conservarea, prezervarea ) resurselor naturale pe principiile
durabilităţii,
- formularea şi controlul aplicării strategiei de mediu,
- respectarea termenilor prevăzuţi în acordurile şi convenţiile internaţionale,
- informarea populaţiei în legătură cu starea mediului.
 Alături de aceste obiective cu caracter general mai pot fi menţionate şi unele specifice:
- stabilirea domeniilor prioritare de intervenţie prin compararea nivelului efectiv al
parametrilor diferiţilor factori de mediu cu cei prevăzuţi în norme şi standarde,
- întocmirea rapoartelor periodice despre starea mediului şi elaborarea şi ajustarea politicii
de mediu,
- îmbunătăţirea şi extinderea programelor de monitoring intersectorial,
- creşterea capacităţii de expertiză în diagnosticarea stării mediului.

3.2.2. Funcţiile şi structura M.I.M.

M.I.M. este conceput să îndeplinească următoarele trei funcţii:
a. controlul imisiilor,
b. controlul emisiilor,
c. evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţie a mediului, scop pentru
care se structurează pe sectoare de investigaţii şi activităţi sau subsisteme.
Controlul imisiilor se organizează la nivel de bazin hidrografic, unitate administrativ
teritorială, zonă de tranzitare a poluanţilor atmosferici, zonă de supraveghere a poluării
transfrontaliere, iar controlul emisiilor vizează apele uzate şi evacuarea de poluanţi în
atmosferă.
Controlul are ca finalitate identificarea şi aplicarea măsurilor de intervenţie asupra
surselor de emisie pentru respectarea limitelor prevăzute în norme şi standarde.
Pe plan mondial sunt vizate 12 sectoare de investigaţii şi anume:
- meteorologie / climă;
- aer;
- apă: râuri, lacuri, ape subterane, ape marine, ape uzate;
- activităţi antropice: industrie, transport, agricultură;
- sol;
- sedimente;
- deşeuri;
- floră şi faună terestre;
- floră şi faună acvatice;
- sănătate publică;
- resurse naturale, zone umede, biodiversitate;
- radioactivitate.
În funcţie de rolul pe care-l au în propagarea, transformarea şi/sau acumularea unor
poluanţi, sectoarele de investigaţie se grupează în;
  vectori de propagare a poluării:
- apa, clima, aerul, activităţi antropice ,
caracterizaţi prin:
- concentraţii specifice,
- debite masice,
- viteze de dispersie.
 interferenţe de contact:
- sol, sedimente,
- deşeuri,
caracterizaţi prin:
- timpi de retenţie,
- schimb ionic/partiţie,
- ab/adsorbţie,
 medii de bioacumulare:
- floră şi faună terestră,
- floră şi faună acvatică,
- resurse naturale, zone umede, biodiversitate,
- sănătate publică,
- radioactivitate,
caracterizate prin:
- rate de bioacumulare,
- rate de bioconversie,
- coeficienţi de retenţie,
- ecotoxicitate.
Pentru fiecare dintre cele trei categorii de sectoare de investigaţii sunt proiectate să
funcţioneze în cadrul M.I.M. trei subsisteme:
 subsistemul "monitoring",
 subsistemul "laborator",
 subsistemul "management informatic".
 Referat 6. Prin subsistemul "Monitoring" se asigură proiectarea şi actualizarea
următoarelor reţele de supraveghere:
- reţeaua pentru supravegherea calităţii apelor,
- reţeaua pentru supravegherea calităţii aerului,
- reţeaua pentru supravegherea ploilor acide,
- reţeaua pentru supravegherea radioactivităţii,
- reţele informaţionale privind calitatea solului, vegetaţiei, faunei, sănătăţii umane.
Reţelele de supraveghere se diferenţiază la nivelul fiecărui sector de investigaţii în funcţie
de o serie de parametri, cum ar fi:
- densitatea reţelei,
- frecvenţa activităţii de supraveghere,
- indicatorii urmăriţi,
- structura staţiilor,
- procedee de prelevare a probelor sau efectuare a măsurătorilor şi de analiză.
Putem vorbi de două tipuri de reţele: de fond şi de impact; reţelele de impact, la rândul lor,
se grupează în reţele pentru controlul imisiilor şi reţele pentru controlul emisiilor ( prin care se
realizează aşa-numitul automonitoring).
Subsistemul "Laborator" circumscrie activităţi legate de efectuarea analizelor, a
măsurătorilor, validarea şi prelucrarea statistică primară a datelor.
Deoarece costurile activităţii de laborator sunt foarte ridicate, reprezentând 20-25% din
fondurile alocate protecţiei mediului, respectiv peste 75% din cele destinate activităţii pentru
M.I.M., precum şi în scopul asigurării calităţii informaţiilor în funcţie de importanţa acestora,
subsistemul "Laborator" prezintă o structură piramidală, fiind format din:
 Laboratoare Naţionale de Referinţă, cuprinse în programe transnaţionale de
monitoring,
 Laboratoare de specialitate, localizate la nivelul filialelor A.N. "Apele Române" şi
A.P.M.-urilor cu rol de sinteză,
 Laboratoare de bază, de la nivelul A.P.M.-urilor, care realizează recoltarea de probe şi
efectuarea de măsurători.
Subsistemul "Management informatic" realizează prelucrarea exhaustivă a datelor şi
informaţiilor furnizate de subsistemul "Laborator", astfel încât să fie posibile:
  agregarea/integrarea datelor, ca o primă etapă desfăşurată în paralel cu stocarea datelor
sectoriale,
 corelarea intersectorială a cauzelor şi efectelor, cu scopul determinării unor indicatori
globali al calităţii mediului şi caracterizării interdependenţelor dintre diferite sectoare
de investigaţii,

3.3. Monitoringul apei

Monitoringul integral al apei este astfel proiectat încât să asigure îndeplinirea atât a unor
obiective generale, cât şi specifice.
Obiective generale:
- descrierea situaţiei existente la un moment dat şi a tendinţelor de evoluţie,
- descrierea problemelor şi cu deosebire a acelora care exprimă o situaţie de criză,
- proiectarea programelor de management al apelor,
- evaluarea eficacităţii programelor,
- sporirea capacităţii de reacţie, de răspuns în situaţii de criză.
Obiectivele specifice se grupează, la rândul lor, în funcţie de natura activităţilor de
monitorizare a apei:
 obiective pentru monitoringul capacităţii de transport sau a încărcărilor cu poluanţi:
- estimarea condiţiilor de fond (monitoringul de fond),
- estimarea intrărilor/transferului, pentru ecosistemele din aval,
- analiza evoluţiei spaţio-temporale a calităţii apelor,
- elaborarea de prognoze, modele matematice privind dispersia poluanţilor;
 obiective pentru monitoringul concentraţiilor de poluanţi şi a condiţiilor ecologice:
- caracterizarea condiţiilor de fond (în care are loc poluarea),
- asigurarea comparabilităţii cu standardele de calitate a apelor,
- analiza evoluţiei concentraţiilor de poluanţi,
- realizarea de studii de impact ale poluării apei,
- elaborarea de prognoze cu ajutorul modelelor statistico-matematice,
- elaborarea sistemului de alarmare/avertizare în situaţii de criză (inclusiv pentru
poluarea accidentală).
Unele din aceste obiective nu necesită, în mod obligatoriu, realizarea unor programe de
monitoring, după cum pentru altele sunt necesare reţele speciale, cu obiective multiple (ex.:
protecţia captărilor de apă, piscicultura, controlul surselor de poluare punctiformă). Din
această cauză, reţelele monitoringului apei diferă din punct de vedere al amplasamentului,
densităţii nodurilor, parametrilor urmăriţi ( fizici, chimici, biologici), metodelor de prelucrare
a probelor şi datelor, frecvenţei de urmărire etc.
Realizarea în condiţii de eficienţă a obiectivelor generale şi specifice impune o tratare
sistemică a sectorului investigat, centrată pe următoarele elemente:
- arii de investigaţie: apă, suspensii, sedimente, biocenoze,
- surse de poluare punctiformă şi difuză,
- circuitul poluanţilor în mediul acvatic,
- raportul cantitate/calitatea apei,
- relaţii de tip "cauză-efect",
- managementul apei ca resursă şi ca ecosistem.
Monitoringul apei are următoarea structură:
- monitoringul apelor curgătoare de suprafaţă,
- monitoringul apelor stătătoare,
- monitoringul apelor marine litorale,
- monitoringul apelor subterane.

Monitoringul solului
Activitatea de monitorizare a solului are ca obiective:
- identificarea, caracterizarea, delimitarea arealelor afectate de anumite procese care
împiedică funcţionarea normală a solului,
- stabilirea L.M.A. ale unor parametri fizici, chimici, biologici,
- evidenţierea naturii şi a amplasării factorilor restrictivi,
- asigurarea supravegherii, evaluării, prognozei, avertizării şi intervenţiei operative,
- evidenţierea cerinţelor, tehnologiilor specifice de protecţie şi ameliorare a solului,
- asigurarea informaţiilor pentru gospodărirea raţională a resurselor de sol,
- contribuţia efectivă la protecţia, ameliorarea, folosirea judicioasă a resurselor de
sol,
- reconstrucţia ecologică a teritoriului (menţinerea echilibrelor ecologice, a armoniei
naturale în condiţiile dezvoltării sociale, economice).
Sistemul naţional de monitoring al calităţii solurilor agricole cuprinde subsisteme de
supraveghere pentru:
- starea de calitate a solurilor cu privire la reacţie (pH), conţinutul de P,K accesibil şi
indicele de azot pentru întreaga suprafaţă a ţării,
- stabilirea evoluţiei proceselor secundare de înmlăştinire şi salinizare în marile
sisteme de irigaţii şi/sau desecări,
 - poluarea cu nitraţi a solurilor şi apelor freatice în zonele cu soluri nisipoase,
- poluarea cu metale grele, fluor, reziduuri de petrol, ape sărate de la sonde,
- poluarea cu reziduuri de insecticide organoclorurate, ape uzate, nămoluri,
- evoluţia degradării solurilor prin eroziune şi alunecări.
Necesitatea întocmirii unui inventar cu locurile contaminate, tipurile de contaminanţi, arealele
afectate, intensitatea afectării, modul de utilizare a zonei afectate, măsurile necesare pentru
combaterea poluării, refacerea ecologică a teritoriului, a dus la stabilirea unei metodologii de
identificare, inventariere şi caracterizare a locurilor poluante.
În acest scop, s-au stabilit:
 tipurile posibile de contaminanţi: metale grele, cărbune, praf de cărbune, gaze
inflamabile (CH4), substanţe agresive ( sulfuri, acizi, cloruri), petrol, azbest;
 pericole induse: preluarea contaminanţilor de către plante, fitotoxicitate, ingestia,
inhalarea, contactul cu pielea, contaminarea resurselor de apă, foc, explozie;
 identificarea şi evaluarea pericolelor se face în funcţie de modul de folosinţă a
terenului ( în funcţie de modul de folosinţă se selectează şi se urmăresc anumiţi
contaminanţi ).
 Culegerea informaţiilor despre areal (identificarea locului poluat) de la oficiul pentru
Studii Pedologice şi Agrochimice, Oficii de Cadastru ,
Agenţii pentru Protecţia Mediului, Sisteme de Gospodărire a Apelor, Arhive ale
Administraţiei Publice, hărţi topografice, aerofotograme etc;
- investigarea, la faţa locului, pentru verificarea şi completarea informaţiilor şi
organizarea şantierului;
- inspectarea zonelor contaminate, pe baza indicatorilor urmăriţi şi a probelor
prelevate din foraje, tranşee, gropi (conform unui plan de prelevare);
- evaluarea semnificaţiei contaminanţilor, corespunzător a patru niveluri de
importanţă a pericolului (Figura 3.3.).

Figura 1.
Evaluarea semnificaţiilor contaminanţilor
Legendă:
LMA: limita maximă admisibilă
L.I.O.: limită de intervenţie obligatorie
A: zonă cu sol necontaminat, pretabilă la orice utilizare;
B: zonă cu nivel redus de contaminare. Sunt necesare măsuri de supraveghere în cazul în care
valorile se apropie de L.M.A.;
C: zonă contamină, semnificaţia riscului fiind în funcţie de modul de folosinţă. Este
obligatorie instituirea sistemului de monitoring şi asumarea deciziilor politicii în domeniu;
D: zonă cu risc ridicat, pentru care se impun măsuri de curăţenie, protecţie etc.
 acţiuni de remediere:
- excavarea solului contaminat şi înlocuirea lui cu material curat (măsură costisitoare şi care
nu elimină pericolul);
- copertarea solului ( cu sol curat sau cu "copertă" tare: drumuri, pavaje, parcări);
- tratarea chimică ( cu solvenţi), fizică, (t >15000 C) sau biologică;
- amestecarea materialului contaminat cu sol curat pentru reducerea concentraţiei.
În România, punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 104/2011 privind
calitatea aerului înconjurător se realizează prin Sistemul Naţional de Evaluare şi
Gestionare Integrată a Calităţii Aerului (SNEGICA).
SNEGICA cuprinde, ca părţi integrante, următoarele două sisteme:
- Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului (SNMCA) şi
- Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi Atmosferici (SNIEPA).
Reţeaua națională de monitorizare a calităţii aerului (RNMCA) cuprinde 139
staţii automate de monitorizare a calităţii aerului. Staţiile de monitorizare sunt
amplasate în concordanţă cu criteriile stabilite de directivele europene privind
calitatea aerului, în vederea protecţiei sănătăţii umane, a vegetaţiei şi ecosistemelor
pentru a evalua influenţa diferitelor tipuri de surse de emisii poluante. Din acest
punct de vedere staţiile sunt clasificate după cum urmează:
- staţii de trafic;
- staţii industriale;
- staţii de fond urban şi suburban;
- staţii de fond rural şi regional.
Referat 5. Programe internationale de monitoring
Pe măsură ce sporesc cunoştinţele noastre în înţelegerea sistemelor ecologice,
modelele conceptuale care le descriu au evoluat la rândul lor şi ne permit să obţinem o mai
bună informaţie destinată utilizatorilor. Din datele prezentate în tabelul de mai jos, se poate
remarca modul în care a evoluat modelul de bază al unor programe de monitoring.

Iniţial, a predominat modelul “stare-răspuns”, ce încerca să lege stresurile cu

răspunsul şi chiar să prezică sau să avertizeze asupra modului şi a momentului în care
sistemul va răspunde influenţelor. Asociată acestui model este realizarea unei importante serii
de “Rapoarte de Stare a Mediului” (SOER).

De la acest model de bază, alte iniţiative de monitoring au dezvoltat un model ce

include şi conceptul de expunere (este vorba despre factorii socio- economici), ca factor
determinant pentru răspunsul sistemelor şi încearcă să-l extindă şi la identificarea şi
diagnosticarea problemelor.

Modelul cadru - Driving force – State – Response (DSR) este dezvoltat de către
OECD Environment Committee şi este utilizat în cazul programelor ce abordează analizele pe
mai multe nivele.

Deoarece nu putem determina întotdeauna ameninţările, sau nu putem lega

schimbările de o cauză specifică au apărut noţiunile de monitoring al “stării de sănătate” a
ecosistemelor şi de monitoring al “integrităţii ecosistemelor” ca etapă intermediară către
evaluarea sistemului ca întreg prin “analiza ecosistemică”.

Tabelul 1. Exemple de programe curente de monitoring, probleme, scara şi modelul

de bază .
 Referat 2. Cresterea demografica

Problemele controlului calităţii mediului s-au pus după ce omenirea parcurgând o

evoluţie scurtă (la scară geologică) s-a înmulţit (de multe ori, la intervale mici, populaţia s-a
dublat), a ocupat sub o formă sau alta toată suprafaţa planetei, a modificat-o profund, a afectat
sau a transformat ecosistemele naturale şi a provocat un flagel necunoscut până atunci:
poluarea. Interacţionând, aceste intervenţii ale omului au declanşat o serie de procese care
periclitează viitorul omenirii şi al planetei (Minea, 2002).
Pentru o facilă înţelegere a acestei perspective şi în vederea determinării capacităţii de
instituire a măsurilor de redresare şi reconstrucţie ecologică, s-a impus organizarea şi
desfăşurarea unei ample acţiuni de control a calităţii mediului aşa-numitul monitoring
ecologic sau monitoring integrat (Godeanu, 1997).
Activitatea de monitorizare a început să fie făcută încă din cele mai vechi timpuri, în
primul rând din raţiuni practice şi nu în mod organizat. Poate că primele activităţi de
supraveghere a mediului sunt cele prin care “omul culegător” căuta speciile de plante care îi
serveau ca hrană. Identificarea acestor plante şi asocierea lor cu amplasarea spaţială în raport
cu un sistem de referinţă reprezintă o formă de “cartare mentală”, o etapă importantă a
monitoringului actual.
Acţiuni concrete precum înregistrările nivelurilor râurilor, au fost semnalate la vechile
civilizaţii antice (egipteană, summeriană). Aceste observaţii, făcute sistematic au permis
descifrarea mecanismelor de formare şi acţiune ale scurgerii râurilor.
 Tot în cadrul acestei activităţi de monitoring incipient se înscriu şi observaţiile privind
alte fenomene naturale (secete, erupţii vulcanice, cutremure). Datorită importanţei lor aceste
activităţi de supraveghere au fost sistematizate sub forma unor reguli foarte precise pentru
acele epoci, multe din ele fiind păstrate sub forma unor însemnări.
În evul mediu administrarea proprietăţilor de vânătoare a impus şi monitorizarea
atentă a faunei cinegetice, de aşa natură încât existau inventare exacte ale speciilor şi
numărului de exemplare valoroase din teritoriul respectiv. Astfel aceste domenii au devenit
primele teritorii care au beneficiate de o aşa-numită “reţea de monitorizare” alcătuită din
observatori calificaţi.
Odată cu dezvoltarea concentrărilor umane activităţile de monitorizare au trecut în
sfera problemelor specific urbane, respectiv cele legate de sănătatea populaţiei urbane,
resursele de apă necesare unei concentrări de populaţie, impurificarea aerului datorată surselor
de încălzire. Astfel a apărut în Londra primul act oficial care reglementa regimul încălzirii pe
bază de ardere a cărbunilor, care polua foarte puternic aerul.
În paralel cu dezvoltarea ştiinţei, supravegherea mediului devine o preocupare
sistematică şi metodică, realizată prin intermediul diverselor sisteme de măsurare, cu ajutorul
cărora au fost înregistraţi, pe perioade îndelungate diverşi parametri ai mediului: temperatura,
umiditatea, radiaţia solară, nivelul şi viteza de scurgere a apelor. În timp s-a manifestat şi
concretizat tendinţa de unificare a unităţilor de măsură pentru toţi aceşti parametri, făcându-se
trecerea de la urmărirea şi consemnarea empirică la studiul sistematic, ştiinţific al tuturor
acestor indicatori (factori).
Noţiunea de monitoring a apărut înainte de Conferinţa ONU de protecţie a mediului
de la Stockholm (5-16 iunie 1972), ca o contranoţiune (sau ca suplimentare) la noţiunea de
„control”, care în afară de observare şi obţinere a informaţiei conţine şi elemente de
manifestări active, adică de dirijare.
Organizarea sistemelor de monitoring a impus în ultimii ani o abordare integrată, la
care elementele de calitate sunt corelate cu cele de cantitate, la nivel de bazin hidrografic,
ţinându-se cont de interdependenţele cauză-efect, respectiv surse punctiforme, surse difuze de
poluare, calitatea apei în corelaţie cu poluarea asociată sedimentelor şi materiilor în suspensie,
de verigile poluanţilor prioritari, grupe ţintă generatoare de poluare. Odată cu conștientizarea
faptului că activitatea antropică poate produce modificări la scara întregii planete, eforturile
comunității științifice au determinat și finanțarea și implementarea unor programe de
monitoring global în care informațiile obținute prin diverse tehnici, de la scară micro la scară
globală (observații satelitare) sunt integrate pe baza principiilor nou descoperite sau rafinate
pentru identificarea, măsurarea și supravegherea interacțiunilor complexe dintre diverși
parametri care să contribuie la creerea unei imagini cât mai complete a geosistemului terestru.
De la faza de oglindă pasivă de evidenţiere a stării de calitate, monitoringul reprezintă
în prezent un sistem activ pentru intervenţie, control şi evaluare a eficienţei măsurilor de
reglementare, a strategiilor de profil, cât şi de generare a necesităţilor de promovare a unor
tehnologii nepoluante.
 Referat 7. Biomonitoringul
În contextul de mediu, monitorizarea biologică se referă la colectarea de informații cu
privire la organismele biologice în vederea evaluării impactelor de mediu sau a evaluării stării de
calitate a mediului.

Monitorizarea biologică constă în colectatea continuă de date utilizate în vederea stabilirii

dacă cerințele criteriilor de calitate de mediu sunt respectate, detectării unor episoade de poluare,
detectării tendințelor de evoluție a ecosistemelor, furnizării de informații asupra stării ecologice a
ecosistemelor. Informațiile generate de programele de monitorizare biologică completează astfel
gama de informații obținute prin alte tehnici de monitoring.
Se evidențiază două domenii de investigare:

 Primul domeniu este acela de investigare a biosului ca şi parte componentă a mediului, în

vederea evidențierii efectelor factorilor naturali sau antropici asupra acestuia,
reprezentând monitoringul biologic propriu-zis.
 Al doilea domeniu se referă la utilizarea unor componente biotice (plante, animale, sau
chiar omul) ca şi bioindicatori calitativi şi cantitativi ai impactelor de mediu, respectiv
biomonitoringul.
 
Monitoringul biologic poate evidenţia procese naturale ce se desfăşoară la scări de timp
foarte mari (de exemplu, succesiuni populaţionale, fitocenologice) sau fenomene accidentale
(perturbări determinate de foc, invazii de dăunători, migraţii). Prin intermediul lui pot fi surprinse
procese subtile (vizibile prin analize ale ciclurilor biogeochimice în cadrul neîncetatelor fluctuaţii
permanente diurne, sezoniere, anuale sau multianuale) şi fenomene complexe (relaţii viu-neviu la
nivel ecosistemic sau la cel global al ecosferei). Monitoringul biologic este important deoarece
informațiile asupra biotei reflectă efectele stresorilor și presiunilor de mediu.

Bioindicatorii poluării pot fi animali sau vegetali, aceştia din urmă mai numeroşi.
Bioindicatorii pentru poluare au ca avantaj, faţă de monitorizarea instrumentală, faptul că pot oferi
un răspuns la efectul combinat al anumitor poluanţi, spre deosebire de instrumente care măsoară
separat cantităţile fiecărui poluant) şi pot da indicaţii, în urma analizei de ţesuturi, legate de
cantităţi foarte mici de poluanţi din mediu, precum şi de evoluţia poluantului în timp, pe perioade
mai îndelungate.
În ceea ce priveşte indicatorii poluării, aceştia sunt de trei tipuri:
specii sensibile, care indică prezenţa unui poluant prin apariţia unor leziuni sau malformaţii,
specii acumulatoare, care concentrează poluantul în corpul lor,
specii care proliferează şi devin abundente în zonele poluate”.

Aşa cum s-a menţionat, primele şi cele mai cunoscute specii folosite ca indicatoare ale
calităţii aerului au fost speciile de licheni. Valoarea lor ca bioindicatori a fost recunoscută încă de
acum 100 de ani, dar metode concrete de monitorizare a poluării aerului cu dioxid de sulf, prin
intermediul lichenilor, au fost puse la punct şi îmbunătăţite în ultimii ani.
Speciile de plante utilizate ca bioindicatori ai poluării pot fi încadrate în două categorii:

1. Specii autohtone care cresc natural într-o anumită zonă, sunt reprezentate de plante
perene, arbuşti sau arbori, cu creştere înceată şi care au o reacţie lentă la creşterea
concentraţiei de poluant, efectele apărând mai târziu în decursul perioadei de creştere.
Aceste specii sunt numite “specii detector” sau biomonitori de acumulare (utilizarea lor
face obiectul metodei pasive de monitorizare). Din această categorie se utilizează în
S.U.A.: pinul galben, frasinul american. Aceste specii detector nu necesită măsuri speciale
de îngrijire în mediul natural în care cresc. Exemple: tutunul (Nicotiana tabacum L.) şi
urzicuţa (Urtica urens L.).

2. Specii alohtone introduse, care cuprind în general plante erbacee, repede-crescătoare,

uniforme genetic, numite generic “specii santinelă”. Utilizarea lor face obiectul metodei
active de biomonitorizare) Exemple din această categorie sunt tutunul şi urzicuţa.
Speciile-santinelă reacţionează de obicei rapid la creşterea concentraţiei de poluanţi din
aer, fiind folosite pentru a semnala de timpuriu prezenţa acestora. Plantele sunt cultivate în
aer curat, lipsit de poluanţi şi transplantate apoi în zonele monitorizate; fiind uniforme
genetic, şi reacţia lor la poluant este relativ uniformă. Exemple: mălinul american (Prunus
serotina Ehrh.), pinul galben (Pinus ponderosa Laws.), frasinul american (Fraxinus
americana L.), frasinul de Penssylvania (Fraxinus pennsylvanica Marsh.), plopul
temurător (Populus tremuloides L.), arborele lalea (Liriodendron tulipifera L.).

Printre alte specii de plante care sunt utilizate ca bioindicatori pentru diferiţi poluanţi se
pot menţiona: sunătoarea (Hypericum perforatum L.) pentru acid fluorhidric, urzicuţa (Urtica
urens L.) pentru ozon şi pentru peroxiacetil-nitraţi, zâzania (Lolium multiflorum Lam.) pentru acid
fluorhidric şi metale grele, fetica (Valerianella locusta Betke.) pentru metale grele, lucerna
(Medicago sativa L.) pentru dioxidul de sulf, orzul (Hordeum vulgareL.) pentru metale grele şi
compuşi ai florului, porumbul (Zea mays L.) pentru acid fluorhidric, dioxid de sulf, metale grele
etc.
Alături de plante, ca bioindicatori ai poluării se folosesc insectele, cum sunt albina pentru
acid fluorhidric, sau păduchele socului pentru dioxid de sulf, iar dintre mamifere, şobolanul pentru
dioxidul de azot.
Indicatorii biologici nu sunt utilizaţi doar în cazul poluării, ci pot fi utilizaţi şi pentru alte
scopuri. Astfel, furnicile sunt utilizate ca bioindicatori în condiţiile reconstrucţiei ecologice în
anumite zone (zone degradate de activităţi miniere, zone distruse de incendii) sau ca bioindicatori
ai diversităţii.
În general, se studiază ansamblul de specii de furnici din zonele respective şi relaţiile lor
cu prada sau prădătorii.
Alte specii de insecte, şi anume carabidele (Carabidae, Coleoptera), sunt un fidel indicator al
modului de distribuţie a vegetaţiei: există specii caracteristice mediului alpin, subalpin sau
forestier. Aceste specii au, faţă de condiţiile abiotice (şi implicit biotice), exigenţe foarte stricte
(de altfel, o condiţie a alegerii speciilor bioindicatoare este ca ele să fie stenotope); în plus
carabidele sunt caracterizate printr-o mare mobilitate, astfel încât orice perturbare a
microclimatului lor specific determină o reacţie rapidă şi deplasarea indivizilor spre alt habitat,
mai convenabil.
Alte insecte, cum sunt libelulele (Odonata), pot oferi, în urma studierii evoluţiei
distribuţiei acestora în spaţiu, indicaţii despre apariţia unei perturbări în funcţionarea
ecosistemului din care acestea fac parte. Fluturii (Lepidoptera) pot oferi informaţii despre
reapariţia şi succesiunea speciilor vegetale pe teren denudat (Doucet, 1999). De asemenea,
păianjenii (Araneide) pot fi utilizaţi ca bioindicatori ai echilibrului ecosistemelor.
Păsările sunt foarte buni bioindicatori (şi în unele cazuri, singurii) ai schimbărilor de
mediu, la care reacţionează prin modificarea compoziţiei speciilor din cadrul unei biocenoze, prin
modificarea comportamentului sau a aspectului şi a capacităţii de reproducere. Păsările pot fi
utilizate pentru a examina efectele pe termen lung ale fragmentării habitatelor lor, efectul
introducerii de noi specii în ecosistem, pentru monitorizarea calităţii apelor, pentru obţinerea de
informaţii privind sănătatea populaţiilor de peşti, pentru identificarea unor poluanţi, cum sunt
pesticidele organoclorurate, metalele grele sau substanţele radioactive. Un avantaj al utilizării
păsărilor ca bioindicatori este reprezentat de faptul că au fost în amănunt studiate în trecut şi, ca
urmare, se dispune deja de numeroase date privitoare la răspândirea lor naturală, la ecologia şi
etologia lor, care pot fi comparate cu date noi, obţinute din ecosisteme afectate eventual de
degradare sau perturbări diverse (Mckown, 2003).
Astfel, pentru supravegherea calităţii apelor izvoarelor de munte din ecosisteme forestiere,
în Statele Unite este utilizat ca bioindicator sturzul de apă (Seiurus motacilla L). El a fost ales ca
bioindicator pentru stabilitatea ecosistemelor forestiere care adăpostesc izvoare, pentru stabilirea
măsurilor prioritare de conservare a acestor ecosisteme şi stabilirea unor obiective pentru
reconstrucţia ecologică, acolo unde este cazul (ecosistemele respective fiind afectate de
fragmentarea suprafeţelor forestiere şi de acidificarea apelor datorită tehnicilor de drenare
miniere). Sturzul de apă a fost selectat ca bioindicator deoarece este legat atât de calitatea apelor
de munte, cât şi de suprafeţe întinse de pădure matură (Brooks et al., 2000).

Monitorizarea vegetației
 Cele mai uzuale măsurători se fac asupra vegetaţiei forestiere, care este cea mai stabilă,
cea mai bine organizată şi totodată este gestionată în cadrul unei structuri instituţionale bine
definite.
În cadrul monitoringului forestier se fac măsurători biologice (privind masa arborilor,
ritmurile de creştere, sporul anual de biomasă, măsurători dendrologice uzuale, rezistenţa la
doborâturi, boli şi dăunători), producţia fructelor de pădure.
De asemenea se urmăresc caracteristicile fiziologice (productivitate, bioacumularea
metalelor grele), intesitatea fotosintezei, evapotranspiraţia.
Este cunoscut faptul că fitocenozele arboricole sau ierboase suferă modificări structurale
semnificative sub influenţa poluării; se declanşează succesiuni rapide, apar invazii de specii
rezistente la poluare, se intensifică doborâturile de vânt şi atacurile dăunătorilor.
Ţinând cont de dificultăţile financiare existente în ţara noastră şi de alte motive obiective,
care fac dificilă supravegherea instrumentală a ecosistemelor forestiere, biomonitoringul
reprezintă o alternativă (sau o eventuală completare) deosebit de interesantă.