CAPITOLUL 7.

STATUL ŞI DREPTUL – CORAPORTUL LOR

Obiective:

Coraportul dintre stat şi drept

Abordarea metodologică a problemei coraportului dintre stat şi drept
Influenţa statului asupra dreptului. Politica juridică a statului
Influenţa dreptului asupra statului
Independenţa relativă a statului şi dreptului

SECŢIUNEA I. CORAPORTUL DINTRE STAT ŞI DREPT

§ 1. Abordarea metodologică a problemei coraportului dintre stat şi drept

Studierea problemei statului şi dreptului ne obligă ca în locul unei analize simple să preluăm
una complexă, care se plasează dincolo de cercetarea aspectelor izolate, şi studiul întregului în
care aceste elemente se includ. Deci, pretindem formularea concluziilor generale asupra unor
puncte de vedere fragmentare şi elaborarea unei viziuni cît de cît complete. Este vorba despre
sistemul dreptului ca parte integrantă a sistemului social şi natural. Or, conform analizei
sistemice, este necesar a lua în consideraţie diferite legături între sisteme şi, totodată, evoluţia
sistemelor. Dintr-un astfel de punct de vedere este evident că sistemul dreptului se află în relaţii
cu alte sisteme, “din întregul a cărui parte este şi cuprinde o totalitate de relaţii interne între
propriile componente”.1
Simplul fapt că se pune în evidenţă problema surselor dreptului prin intermediul ideilor cu
privire la “legea naturală” (mai tîrziu – “Şcoala dreptului natural”) relevă necesitatea stabilirii
unui fundament al normelor şi legilor juridice ale cadrului social. Analiza acestei probleme
presupune un demers care să ţină seama de faptul că natura umană este dublă (omul fiind atît
fiinţă naturală, cît şi fiinţă socială), şi în acest caz nu putem face abstracţie de raportul natură-
societate. Luînd în consideraţie aceste două aspecte ale fiinţei, am putea zice că în istoria
omenirii pot fi evidenţiate două perioade succesive: starea naturală şi starea de civilizaţie. Dar
oare cea de-a doua poate fi separată net de cea dintîi? Aceasta este întrebarea asupra căreia vom
încerca să raţionăm în cele ce urmează şi să formulăm anumite conclizii.
Din cele menţionate rezultă că omul are posibilitatea de a acţiona în dependenţă de mediul
natural, cadrul social şi necesităţile sale interioare. Dintr-o astfel de perspectivă este uşor de
înţeles că libertatea umană nu poate fi altceva decît mişcarea indivizilor în interiorul limitelor
impuse de legile naturale corelate cu cele sociale şi cu normativitatea socială prescrisă de politic,
juridic, moral, religios etc.
Georges Burdeau – unul dintre cei mai remarcabili analişti ai statului şi dreptului – stăruind
asupra viziunii “statului ca o construcţie a inteligenţei umane”, a reuşit să argumenteze, mai
amplu şi mai complet ca mulţi alţi specialişti, “legătura indisolubilă dintre stat şi drept”.2 “Statul
1
Constantin Stroe. Compendiu de filosofia dreptului. - Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.71; Г.К. Фёдоров. Теория государства и права. -
Кишинэу: Cartier, 1998, р.517-526.
2
Georges Burdeau s-a născut în anul 1905. Profesor la Facultatea de Drept din Dijon (1934-1951), apoi (din 1951) la Facultatea
de Drept din Paris. Doctor Honoris Causa al Universităţilor de Grand şi de Bruxelles. A îndeplinit mai multe misiuni universitare şi a
a fost gîndit” – observă marele gînditor – ca o instituţie destinată să funcţioneze pe baza unor
norme precise, în vederea unei finalităţi admise de ele. Statul este “o reflectare a acestor norme”,
instituţiile sale îndeplinindu-şi rolul şi funcţiile statuate prin aceste norme.
Profesorul François Perroux consemna că “statul este expresia consimţămîntului
comunităţii”, a regulilor pe care le convin membrii comunităţii respective, societatea
asamblîndu-le cum consideră că este potrivit. Aşadar, statul este “o creaţie a normelor juridice”,
iar instituţiile sale funcţionează în “temeiul normelor de drept”. La rîndul lor, normele de drept
sînt emise în baza “unei proceduri riguroase” de către organele abilitate ale statului. Aceasta de-
monstrează relaţia de interdependenţă dintre stat şi drept şi nevoia examinării “rolului şi
funcţiilor ce le revin în viaţa socială”, dintr-o asemenea perspectivă.
În două capitole distincte din prezentul manual ne-am oprit detaliat expunîndu-ne opinia
asupra conceptului a două fenomene sociale cum sînt cele de stat şi drept şi la diversele definiţii
existente de-a lungul anilor care le explicitează şi le caracterizează. În capitolul de faţă vom arăta
nu numai că aceste fenomene sociale sînt într-o strînsă legătură şi au atît asemănări, cît şi multe
deosebiri, dar şi în ce anume constă legătura dintre stat şi drept, care este specificul coraportului
stat-drept. Considerăm că atît statul, cît şi dreptul, ca fenomene sociale, sînt elemente ale
suprastructurii sociale, aflîndu-se într-o strînsă legătură au apărut concomitent şi în rezultatul
practic aceloraşi cauze. Statul crează dreptul, iar dreptul delimitează configuraţia şi limitează
acţiunile statului. Statul asigură eficienţa dreptului şi este cea mai importantă instituţie politică a
societăţii umane. Progresul efectiv al justiţiei sociale nu poate fi atribuit unei concepţii asupra
justiţiei, preexistente în mintea oamenilor şi ca fiind una decisivă sau esenţială. Indubitabil, atunci
cînd se realizează progresul moralei, aceasta din urmă va contribui la apariţia dreptului.
Din această perspectivă justiţia şi eticul pot fi incluse într-un termen mai general – cel de
devenire. Nu există nimic a priori care să ne spună că devenirea este un proces neîntrerupt.
Pentru a admite acest postulat, trebuie să revenim la ideea unei etici naturale, care primeşte
diverse forme. Căci morala finalizează detaşarea relaţiilor umane de relaţiile naturale, ceea ce
înseamnă subordonarea relaţiilor naturale celor sociale. În loc să presupunem că ideea de drept
este înnăscută în fiecare om, trebuie să ne imaginăm că a fost dezvăluită succesiv pe parcursul
dezvoltării istorice a societăţilor, într-un anumit cadru natural. Rădăcinile dreptului nu pot fi
rupte de evoluţia fiinţei umane, de la faza în care aceasta a început să-şi socializeze existenţa la
faza în care tendinţele necontrolate au fost eliminate treptat de realităţi, în care activitatea se
desfăşoară după criterii din lumea valorilor.3
Din punct de vedere ştiinţific, studiul faptelor ne demonstrează că evoluţia societăţii este, de
fapt, o serie de fenomene conjugate. Dacă, spre exemplu, am studia condiţiile succesive, pornind
de la antichitate, atunci ar fi dificil să considerăm progresul ca fiind unul continuu şi neîntrerupt.
Din orice punct de vedere am privi (ştiinţific, juridic, moral, economic, politic etc.), este
incontestabil faptul că schimbarea a fost mai mult o involuţie decît o evoluţie. Civilizaţiile arabă,
indiană şi chineză sînt exemple clare în acest sens.
Chiar conţinutul variabil al adevărului etic, în societăţile civilizate, trece printr-un proces
neîntrerupt de purificare, care se desfăşoară în paralel cu evoluţia generală a societăţii, preluînd
elemente noi. Aceeaşi situaţie are loc şi în cadrul sistemului de drept. În fiecare perioadă nouă a
vieţii sociale justiţia ia forme care nu ar fi putut exista, dacă evoluţia societăţii ar fi fost alta.
făcut ample expuneri juridice în Egipt, Siria, Extremul Orient, America Latină, Maroc, Senegal, Coasta de Fildeş. A se vedea con-
cluziile la care ajunge în lucrările de referinţă: “Traite de Science Politique” (în 8 volume), “Démocratie” şi “L’État”. - Paris: Éditions
du Seuil, 1970, p.54.
3
Tratarea acestei probleme o găsim la autorii: С.А. Комаров. Общая теория государства и права. - Москва: Юрайт, 1998, р.44-
47; В.В. Лазарев. Общая теория государства и права. - Москва: Юристъ, 1996, р.78-82; Ion Dogaru. Elemente de teorie
generală a dreptului. - Craiova: Oltenia, 1994; Gheorghe C.Mihai, Radu I. Motica. Fundamentele dreptului. - Bucureşti: ALL, 1997;
Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1992; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan.
Introducere în teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL, 1996; Ioan Biriş. Valorile dreptului şi logica intenţională. - Arad: Servo-
Sat, 1996; Ion Dobrinescu. Dreptul şi valorile culturii. - Bucureşti: Editura Academiei Române, 1992 ş.m.a.
 Pentru o succintă precizare vom aduce ca exemplu analiza acestei probleme în gîndirea
juridică. Astfel, în viziunea liberalismului, justiţia este o ordine raţională, în care legea naturii
este supusă naturii umane realizate. Pentru liberali, dreptul natural, justiţia şi raţiunea sînt
aproape sinonime. Hobbes neagă faptul că contractul social aduce justiţia în existenţa noastră, mai
degrabă pactul social este fondat pe justiţie.4 În acord cu această idee, liberalismul neagă că
justiţia şi libertatea sînt în vreo oarecare relaţie. Ca ordine raţională, justiţia este acea structură în
care indivizii sînt protejaţi de către stat, pentru ca să-şi trăiască viaţa în libertate. Pentru
S.Pufendorf (1632-1694, lucrarea De jure naturae et gentium, continuator al lui Grotius şi
reprezentantul tipic al Şcolii naturaliste), noţiunile ce caracterizează dreptul sînt o consecinţă a
contractului social. Angajamentele contractuale sînt în sine baza ordinii şi a raţiunii, iar justiţia are
scopul de a oferi persoanelor tot ceea ce ele merită. Acelaşi autor va stabili ideea sociabilităţii
omului şi va dezvolta teoria stării naturale. El consideră că există “drepturi înnăscute” şi
“drepturi dobîndite”; primele caracterizează starea naturală, iar drepturile ce formează cel de-al
doilea tip sînt specifice omului asociat, organizat în societate.
În linii mari, teoriile liberaliste se referă la faptul că sistemul de drept al oricărei societăţi se
află în legături direct proporţionale cu schimbările sociale, în special cu cele de natură politică şi
economică. Stabilind relaţia stat-drept-natură, se asertează că dreptul trebuie să favorizeze
economia contractuală, iar statul să ocrotească libera iniţiativă şi competiţia în producerea,
vinderea, cumpărarea, acumularea de capital, ceea ce impune consacrare legislativă. Proprietarul
trebuie să aibă posibilitatea să profite de toate serviciile aduse de proprietatea sa, iar proprietatea
– în sens juridic – este un complex de drepturi care nu pot exista decît în virtutea legii. Deci,
dreptul se aplică oamenilor şi raporturilor succesive ce apar între oameni. Finalitatea dreptului este
reglementarea acţiunilor omului într-o societate, instituirea şi menţinerea ordinii raţionale acolo
unde natura umană se realizează, iar scopul acestei ordini este securitatea, liniştea şi libertatea
omului.
În alt caz, cel al curentului utilitarist, prin analizele făcute, practic, se distruge ideea
tradiţională, prin care se considera că raţiunea reflectă dreptul transcendent şi etern al naturii.
Dreptul natural şi însăşi dreptatea, ca scop al sistemului de drept, sînt privite de utilitarişti ca
fantezii subiective create de raţiunea umană şi nu au o validitate obiectivă. Aceste concepte au
fost înlocuite, conform concepţiilor utilitariştilor, de către convenţiile încheiate între oameni,
bazate pe experienţe comune ale umanităţii şi pe care omul le adoptă în interesul său. Contrar
acestor păreri, doctrina pozitivismului juridic şi normativismul, prin reprezentanţii Kelsen şi
Walini, consideră că dreptul este desprins de orice altă realitate şi că, fiind o construcţie în sine,
se identifică doar cu statul.
Considerăm că în realitate aceste două domenii – dreptul şi statul – nu pot fi absolut diferite,
deoarece ele totdeauna se află în concordanţă. Modul în care evoluează statul influenţează şi
dreptul, care, perceput retrospectiv, este o trecere de la cutume, obiceiuri, morală la un sistem de
norme şi legi bine sistematizate şi logic organizate. Simpla analiză mai profundă a teoriilor ce
explică apariţia statului desemnează această conexiune.
Există o pluralitate de abordări ale statului. Punctul de pornire al tuturor abordărilor este
căutarea răspunsului la întrebarea: cînd apare necesitatea creării statului? Un răspuns ar fi că
datorită slăbirii legăturilor de rudenie şi alianţă şi datorită sedentarizării populaţiei (în graniţe
naturale) începe să se instituie puterea. Comunitatea simte instinctiv că are nevoie de un
conducător, care va fi statul, cu rolul de asigurare a unui regim de funcţionare stabilă, ierarhizare
socială, conducere şi organizare. Dacă ne orientăm asupra teoriilor despre stat, vom vedea că
există o vastă diversitate care se întemeiază pe criterii diferite şi din această cauză unele aspecte
importante rămîn în umbră.
4
Vezi: Th.Hobbes. Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1951.
 Reieşind din economia acestei părţi a lucrării, nu vom explica fiecare teorie în parte, ci doar
le vom menţiona cu succinte explicaţii. Astfel, din şirul teoriilor care explică instituirea statului
prin geneză5 pot fi menţionate următoarele:
1) organiciste, după care statul este un produs natural al formelor primare de asociere
umană;
2) patriarhale, după care statul este o urmare a reunirii mai multor familii, conduse de un şef
(cel mai bătrîn) prin alegerea acestuia în comun acord;
3) rasiste, bazate pe presupunerea existenţei unor popoare inferioare şi a altora superioare,
menite să domine şi să conducă. Adică la baza formării statului se află capacitatea unei rase
superioare de a avea vocaţia politică creatoare;
4) psihologică, care se axează pe ideea că există popoare cu gene puternice şi cu vocaţia de
stăpînitori ce cuceresc popoarele slabe şi cu o vocaţie slabă;
5) eroului manifest, în conformitate cu care la originea statului se află o cucerire, de către un
războinic, a unui teritoriu pe care îl dă poporului său. Războinicul cucereşte spaţiul, în schimb
poporul îl face rege;
6) economică, potrivit căreia la baza creării statului se află o clasă de oameni bogaţi ce însuşesc
surplusul de produs, apoi caută o motivaţie ideologică a poziţiei lor.
Acestor teorii pot fi adăugate şi multe altele care au ca temei alte criterii, diferite celui al
genezei statului. În acest context menţionăm doar abordările juridice, care au o valoare
incontestabilă în tratarea statului, dar “ele nu pot explica, prin sistemul lor de norme juridice,
realitatea de ansamblu a vieţii sociale, elementele volitive şi morale ale organizaţiilor şi
grupurilor din cadrul societăţii civile, care îi marchează, într-un fel sau altul, existenţa. Din punct
de vedere juridic, statul are personalitate morală, poate intra în relaţii juridice cu terţe persoane,
…poate contracta, ca orice subiect de drept, drepturi şi obligaţii”, zice V.Măgureanu6 în cadrul
analizei factorilor ce au împiedicat elucidarea exhaustivă a problemei statului. De pe altă poziţie,
definirea statului doar din perspectiva poziţiei normativismului juridic elucidează neajunsurile ce
pot marca problematica statului; anume în acest caz ne vom ciocni de o abordare unilaterală.
Astfel de caz este prezent la Hans Kelsen, pentru care statul este “personificarea totală a
dreptului”, sau “personificarea ordinii juridice”, sau “comunitate creată de o ordine juridică
naţională, opusă celei internaţionale”.7
Deci, explicitarea esenţei statului poate fi făcută doar printr-o sinteză a mai multor aspecte,
cum ar fi politic, economic, natural, social etc., asupra fiecăruia dintre ele prevalînd elementul
juridic. Astfel, reiese că puterea este o necesitate în asigurarea acelui cadru de unitate, continuitate
şi organizare, indisolubil pentru supravieţuirea unei comunităţi. Conform definiţiei lui L.Duguit,
“statul este, pur şi simplu, produsul unei diferenţieri naturale, uneori prea simplă, alteori prea
complexă, între oamenii unuia şi aceluiaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se numeşte putere
politică, care nu se poate legitima prin ordinea sa, ci numai prin serviciile pe care ea le aduce,
conform regulii de drept”.8 Deci, statul nu poate fi separat de drept, ceea ce este valabil şi în sens
invers. Într-adevăr, acest raport pare să fie unul de importanţă majoră şi de condiţionare
reciprocă.
Astfel, în cea mai generală formulă, statul poate fi definit ca o putere organizată asupra unei
populaţii, pe un anumit teritoriu, iar dreptul – ca ansamblu al normelor juridice, stabilite sau

5
Politologie / Coordonator prof. dr. Călin Vîlsan. - Bucureşti: Academia de Studii Economice, 1994.
6
Virgil Măgureanu. Studii de sociologie politică. - Bucureşti, 1990, p.176.
7
Hans Kelsen. Théorie pure du droit. - Paris: Dalloz, 1962, p.378, 380 citat de ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, Vol.I, Bucureşti, All Beck, 2005, p.8, 37.
8
Léon Duguit. Traité de droit constitutionnel. Vol.1. - Paris: Sirey, 1932, p.7-8 380 citat de ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.I, Bucureşti, All Beck, 2005, p.9
sancţionate de către stat, strict determinate şi obligatorii, care reglementează cele mai importante
relaţii sociale dintre oameni şi a căror respectare obligatorie este garantată de către stat (prin
ansamblul specific de organe care îl formează), iar în caz de necesitate – prin forţa de constrîngere a
statului.
Prezentarea sintetică a unor aspecte ale problematicii statului, care este dezvoltată şi de alte
discipline de învăţămînt, precum şi tratarea fenomenului juridic de pe poziţiile globale ale teoriei
generale a dreptului permit caracterizarea, în linii principale, a corelaţiei stat-drept.
Convieţuirea oamenilor în societate a pus problema organizării şi disciplinării relaţiilor
dintre ei, de-a lungul existenţei lor, în diferite forme de manifestare a comunităţii umane.
Analizată diacronic, viaţa în colectivitate şi-a atins nivelul optim în momentul în care forma de
organizare a devenit statul, aceasta fiind forma cea mai completă şi mai corespunzătoare prin
care poate fi reglementată viaţa în comun pe un anumit teritoriu delimitat de frontiere recunos-
cute internaţional. Raţiunile pe care se întemeiază această consideraţie vizează tocmai relaţia –
sau, mai bine spus, corelaţia – dintre stat şi drept, care este una bivalentă, de interdependenţă
organică: majoritatea deciziilor obligatorii pe care le edictează organul legislativ, reprezentant al
poporului, sînt consemnate în normele de drept, cuprinse în actele normative.
Statul edictează normele juridice, voinţa statală înscriindu-se ca un factor extrem de
semnificativ în constelaţia factorilor care determină sau influenţează într-un fel sau altul
elaborarea normelor juridice. În situaţia în care statul nu elaborează direct normele juridice, el
are, de regulă, competenţa de a atribui normelor sociale care aspiră la consacrarea prin drept
(obiceiuri, norme sociale elaborate de diverse organizaţii sociale etc.) juridicitatea, de a le valida
şi de a le aplica prin forţa sa coercitivă.9
Fără garanţia forţei publice, a constrîngerii statale, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi
eficacitatea sa în raport cu alte modalităţi de reglementare socială.
Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, la fel şi asupra persoanelor este reglată de
voinţa statală care se pronunţă asupra intrării în vigoare a acestora, a modalităţilor de abordare a
relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţia şi teritoriul unui stat.
Primele monumente legislative au fost îmbinarea unor percepte religioase cu norme juridice
laice. Abia după Revoluţia franceză din 1789 s-a putut separa net activitatea statală şi juridică de
cea religioasă. În acelaşi context apare şi teoria separaţiei puterilor, conform căreia în stat trebuie să
existe cele trei puteri fundamentale:
- puterea legislativă, care a fost încredinţată unor adunări, purtînd diverse denumiri:
Cortesuri în Spania, Parlament în Anglia, Statele Generale în Franţa, Reichstag în Germania;
- puterea executivă, care a fost încredinţată monarhului sau organului executiv suprem, care
o exercită împreună cu prim-ministrul. Acolo unde şeful statului este un preşedinte, acesta are şi
unele atribuţii executive pe care le exercită împreună cu guvernul (în SUA preşedintele este şi
şeful statului, şi şeful puterii executive);
- puterea judecătorească, care este reprezentată de instanţele judecătoreşti, formate din
judecători şi instanţe de diferite grade, ce poartă diverse denumiri: judecătorii, curţi de apel,
tribunale etc.
Fiecare din cele trei puteri este independentă, găsindu-se în acelaşi plan cu celelalte.
Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul cărora se întruchipează reacţia
societăţii faţă de cei care încalcă normele juridice. În acelaşi timp, dreptul – ca ansamblu de
norme juridice – este un instrument indispensabil pentru puterea statală atunci cînd aceasta
doreşte să ia decizii obligatorii pentru cetăţenii unui stat. Prin norme juridice se stabilesc
competenţele organelor statului, direcţiile principale de activitate, relaţiile între organele centrale
9
Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL BECK, 2001, p.154; Г.Ф. Шершеневич. Общая
теория права: Учебное пособие. Т.1. - Москва: Изд-во “Юридический колледж МГУ”, 1995, р.252-265.
şi cele locale, între diferitele structuri statale etc. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate şi
legitimitate, capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a
diverselor interese din societate, de soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei
civice, a justiţiei sociale, precum şi a progresului social.
În concluzie: între stat şi drept există o elocventă legătură de complementaritate. Statul, ca
organizaţie politică, include în noţiunea sa dreptul, sistemul juridic fiind un instrument de lucru
utilizat de organele de stat în desfăşurarea activităţii lor, deşi dreptul, în ansamblu, nu poate fi
redus la un simplu instrument de lucru, deoarece statul însuşi îşi desfăşoară activitatea pe baza
normelor de drept, în special a Constituţiei. Eficienţa dreptului constă tocmai în faptul că el
exprimă voinţa generală a statului, după cum validitatea şi legitimitatea statului constă în aceea că
îşi desfăşoară activitatea pe baza Constituţiei, respectînd normele de drept.
Sintetizînd relaţia dintre drept şi stat, afirmăm că dreptul este etatizat, înţelegînd prin
aceasta că el este o creaţie a statului şi este garantat în aplicarea lui de către stat, şi că o
anumită parte a activităţii de stat este normativizată, respectiv îmbracă forma elaborării sau
aplicării unor norme de drept.

§ 2. Influenţa statului asupra dreptului. Politica juridică a statului

Într-un capitol aparte am analizat sistemul politic al societăţii, unde am dat şi definiţia
politicii în general, şi locul şi rolul deosebit al statului în sistemul politic al societăţi, etc. Cu
toate acestea am decis să analizăm într-un paragraf aparte care este influenţa statului asupra
dreptului şi în mod special dorim să continuăm cercetările efectuate anterior despre o categorie
juridică relativ nouă întrodusă în limbajul juridic contemporan cum ar fi politica juridică a
statului.
O concluzie la care au ajuns savanţii Ioan Muraru şi Elena Semina Tănăsescu cu privire la
influenţa statului asupra dreptului pe care o împărtăşim este că, statul şi dreptul aceleeaşi
societăţi, în aceeaşi unitate de timp sînt simetrice ca surse şi trăsături. Este aproape imposibil ca
în acelaşi timp şi loc, în aceeaşi societate, să existe un stat democratic şi un drept antidemocratic
sau un stat totalitar, dictatorial şi un drept democratic. Statul şi dreptul evoluează împreună, se
sprijină reciproc, se corelează obiectiv 10, iar profesorul universitar Costică Voicu continuă, că
statul îşi crează un aparat din ce în ce mai complicat pe care îl utilizează, potrivit normelor
juridice, pentru apărarea ordinii în societatea respectivă11.
Schimbările democratice care au loc în Republica Moldova după destrămarea Imperiului
Sovietic, şi în mod particular în domeniul dreptului, printre cele mai importante probleme am
evidenţia: recunoaşterea drepturilor universale ale omului şi cetăţeanului; delararea suveranităţii
şi independenţei statului cu formarea statalităţii din punct de vedere juridic; reforma judiciară şi
de drept; perfecţionarea continuă a legislaţiei; conştientizarea unui rol nou al dreptului şi anume
umanitar în această perioadă cu trecerea la noi relaţii de piaţă; găsirea soluţiilor optime de
rezolvare paşnică a diverselor conflicte şi multe altele au pus în faţa statului la ordinea de zi şi
problema elaborării unei politici juridice naţionale de lungă durată cu elaborarea priorităţilor sale
de bază.
În continuare vom evidenţia rolul statului în asigurarea dreptului. Anume statul este factorul
principal şi nemijlocit în crearea reglementărilor juridice şi forţa principală în realizarea lor.
Puterea de stat are o însemnătate constructivă pentru însăşi existenţa dreptului ca o formaţiune
instituţională deosebită. Anume ea asistă în drept şi pătrunde în însăşi esenţa dreptului. Statul,
puterea de stat protejază dreptul şi utilizează potenţialul lui în realizarea scopurilor şi sarcinelor
10
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice. - Bucureşti: ALL BECK, 2005, p.6.
11
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Târgovişte, Plinder Plinder, 2004, p.98-99.
ce stau în faţa politicii statului. Totodată, după cum menţionează profesorul univeritar
V.V.Lazarev, nu trebuie să absolutizăm influenţa statului asupra dreptului şi să examinăm dreptul
ca un instrument al statului sau ca un atribut al lui. Nu numai statul, dar şi dreptul dispune o
independenţă relativă, dispune de particularităţile sale proprii în procesul de formare şi
funcţionare, de unde logic rezultă că dreptul are o importanţă de sinestătătoare faţă de stat.
Influenţa statului asupra dreptului este mai evidentă în procesul de elaborare a actelor
normative şi cel de realizare a dreptului. Dreptul se formează nemijlocit cu participarea statului
sau după cum rezultă din definiţia dată de noi dreptului unde se menţionează „...stabilite sau
sacţionate de stat, ...”, care presupune că dreptul, normele juridice sînt adoptate nemijlocit de
către toate organele statului şi ca exceptie, cînd ele sînt elaborate de alte organizaţii sau instituţii
nestatale statul deţine monopolul sancţionării (recunoaşterii) lor în calitate de norme juridice, ca
parte integrantă a dreptului. Aşa bunăoară, parlamentul adoptă legi, guvernul hotărîri, iar ONG-
rile, instituţiile private, etc. adoptă acte, care devin obligatorii pentru membrii săi numai după
recunoaşterea, legiferarea lor în modul stabilit de către organele competente ale statului.
Este important să menţionăm aici, că statul nu pur şi simplu formează dreptul, cît finalizează
procesul de elaborare a normelor juridice, dreptul primind anumite forme concrete precedentul
judiciar sau administrativ, actul juridic normativ, obiceiul juridic (cutuma) etc. Procesul de
elaborare a dreptului în viziunea noastră este unul deosebit de dificil şi foarte important, deaceea
este abordat de noi într-un capitol aparte. La formarea dreptului participă mult mai multe
subiecte, unde statul devine subiectul principal anume în procesul final, de instituţionalizare a
dreptului, dîndu-le normelor juridice forţă juridică şi posibilitate reală de a da naştere unor
consecinţe juridice.
În literatura juridică de specialitate există mai multe concepţii cu privire la abordarea
metodologică a coraportului dintre stat şi drept, şi anume:
1. Etatic, conform căruia dreptul este subordonat statului;
2. Natural-juridic, unde invers statul este subordonat dreptului;
3. Dualist, care presupune că între stat şi drept există o legătură funcţională;
4. Pozitivist, care se bazează pe ideea autolimitării statului;
5. Liberal-democratic, rezultă din principiul legăturii statului şi dreptului, care au avut o
pondere diferită de-a lungul istoriei, fiind la fel abordate într-un capitol separat, şi studiate în
ultimul timp mai detaliat chiar în cadrul unei discipline distincte, filosofia dreptului. Anume aici
dorim să dezvoltăm ideea lui V.V.Lazarev12, precum că statul are un rol creativ în formarea
dreptului, care constă în următoarele:
a) Realizarea activităţii de elaborare a dreptului. Statul în conformitate cu legităţile
dezvoltării sociale stabileşte necesităţile reglementării juridice a unor sau altor categorii de relaţii
sociale, activităţi, care în cele din urmă se finalizează cu adoptarea diferitor categorii de acte cu
caracter normativ şi care capătă în continuare un caracter obligatoriu prin forţa autoritară a
statului.
b) Sancţionarea de către stat a unor categorii de norme, care nu au un caracter direct de
stat, dar care după recunoaşterea lor oficială de către organele statului în limetele competenţei
sale devin la fel obligatorii, căpătînd în principiu toate particularităţile dreptului devenind o parte
componentă a sistemului dreptului. Aici am recomanda analiza tuturor izvoarelor dreptului.
c) Recunoaşterea juridică obligatorie a unor relaţii şi legături, care de fapt sau format şi
există în societate pe parcursul unei anumite perioade de timp, şi respectiv au căpătat o
12
В.В.Лазарев, Общая теория права и государства, Москва: Изд-во “Юристъ”, 2007, р.87-91.
semnificaţie juridică. În aşa fel se formează dreptul general şi dreptul bazat pe precedent, unde la
fel sînt recunoscute în calitate de norme generale şi contractele normative, inclusiv cele
internaţionale.
d) Dezvoltarea sistemului dreptului. Activitatea staului la acest capitol nu constă doar în
elaborarea unui anumit număr de acte normative. Sarcina statului constă în aceea ca: 1) să
asigure locul prioritar al legii în sistemul legislativ; 2) să permită dezvoltarea şi altor izvoare de
drept, cum ar fi precedentul judiciar, contractul normativ, obiceiul juridic, etc.; 3) a acorda
dreptului un caracter de sistem şi a asigura o legătură reciprocă între actele normative precum şi
între acestea şi alte izvoare ale dreptului; 4) statul într-un anume sens „administrează” dreptul
prin următoarele: a) îi acordă un caracter permisiv sau de interdicţie, b) dozează prezenţa
dreptului în anumite proporţii atît în sfera dreptului public cît şi în sfera dreptului privat.
În aşa fel, statul asigură dezvoltarea întregului sistem de izvoare ale dreptului. Este foarte
important, ca statul să ţină cont de necesităţile social-economice, de situaţia politică din
societate, în aşa fel încît, anume statul alege tipurile, metodele de reglementare juridică, crearea
mijloacelor juridico-statale de asigurare a conduitei legale. Anume din aceste considerente, se
poate spune, că statul dirijează cu sfera juridică a societăţii, asigură modificarea întregului sistem
de drept în duhul timpului corespunzător.
e) Asigurarea din partea statului a realizării dreptului. Experienţa istorică ne
demonstrează destul de convingător, că realizarea dreptului în afara şi fără participarea statului
devine practic imposibilă. Importanţa statului constă anume în aceea, ca prin activitatea sa să
creeze premisele de fapt, organizatorice şi de iure pentru ca cetăţenii, organizaţiile lor să-şi poată
satisface cele mai diverse cerinţe şi interese. Activitatea anevoiasă a organelor executive, de
supraveghere, instanţelor judecătoreşti şi altor organe ale statului, inclusiv la noi în ţară,
blochează acţiunea dreptului. Activismul statului este o condiţie obligatorie de stabilire a bazelor
legale ale vieţii sociale. În cazul cînd acest activism lipseşte, puterea de stat îşi pierde caracterul
său legal.
f) Statul asigură apărarea dreptului şi raporturilor juridice dominante. Constrîngerea
de stat a fost întotdeauna o garanţie pentru apărarea realităţii juridice, care se întăreşte la rîndul
său tot prin drept. Însăşi existenţa aplicării constrînderii din partea statului apără dreptul. În aşa
fel se întăreşte ordinea legală, se crează un regim mai favorabil pentru activitatea tuturor
subiecţilor de drept.
g) Statul asigură o susţinere ideologică puternică dreptului, pe care o transformă într-o
ideologie oficială a statului. Prin aceasta statul contribuie la ridicarea conştiinţei juridice atît la
nivel individual cît şi la nivelul întregii societăţi, care în cele din urmă îşi lasă o amprentă
pozitivă asupra mentalităţii juridice a populaţiei.
Politica juridică – este una din modalităţile politicii ca o categorie generală şi tot odată
diferenţiată. Amintim aici, că este imposibil să abordezi problema politicii juridice în afara
politicii în general din simplu motiv, că aceasta este o parte componentă a ei. Sîntem convinşi că,
studenţilor facultăţilor de drept le-ar fi utile şi anumite cunoştinţe despre politică în general,
precum şi specificul, particularităţile, principiile unei ramuri ale politicii şi anume celei juridice.
Anume juriştii ca profesionişit în cea mai mare parte participă la elaborarea, stabilirea şi
realizarea politicii juridice a statului în viaţă. Anume din aceste considerente în prezentul tratat
încercăm să întroducem şi cercetarea acestor fenomene pe care le considerăm drept un neajuns (o
lipsă) al curiculelor la disciplinele Teoria generală a dreptului şi Drept constituţional. Fără a întra
în debaturi recunoaştem că politica ca o categorie sociologică şi filosofică ţine de obiectul de
studiu al politologiei, însă ceea ce se referă la politica juridică nouă ni se vede mai bine ca ar
constitui o parte a obiectului de studiu al disciplinei noastre, cu atît mai mult că ele se află într-o
strînsă legătură la care ne-am referit anterior.
În continuare o să pornim de la noţiunea generală a politicii, care în cea mai generală
definiţie ar desemna o sferă a interacţiunii dintre diferite grupuri, pături sociale, partide politice,
naţiuni, popoare, state, dintre putere şi populaţie, cetăţeni şi diferite organizaţii ale lor. Aceasta
este o parte foarte importantă şi complicată a vieţii sociale, „o lume aparte a valorilor şi
intereselor politice” 13 . Aristote definea politica destul de reuşit în viziunea noastră ca o artă de a
conduce cu statul, iar Democrit considera că această artă este cea mai superioară. În secolul XIX
aceste idei au fost dezvoltate de Veber, Gumboldt, Marx, Engels ş.a. Politologii contemporani
bazîndu-se pe ideiile lui J.J.Russo, J.Lock, T.Hobs, Ch.Montesquieu ş.a., menţionează, că
politica la fel este arta posibilului, arta compromiselor, arta coordonării dorinţelor cu
posibilităţile obiective, posibilitatea adaptării cu realitatea. După limitele posibilului se începe
voluntarismul, subiectivismul şi nu rareori aventurismul14.
După cum menţionează aceeaşi autori citaţi mai sus, profesorii Matuzov şi Malico în secolul
supaînarmărilor şi înarmărilor nucleare politica înseamnă capacitatea de a atinge scopurile numai
prin mijloace paşnice, democratice şi nu cu aplicarea forţei. Aceasta se referă atît la relaţiile
dintre marile puteri, cît şi la soluţionarea conflictelor regionale, interne şi locale. Aşa bunăoară,
spun ei că dacă în 1994, liderii Federaţiei Ruse îşi potoleau ambiţiile sale şi dădeau dovadă de
mai multă loialitate şi priveau lucrurile într-o perspectivă mai îndelungată, se aşezau la masa de
tratative cu conducătorii Ciceniei, războiul nu avea loc, şi respectiv nu existau consecinţele
groaznice de ordin material, fizic şi spiritual. Şi de aceste exemple putem aduce în present foarte
multe, inclusiv şi războiul nostru de pe Nistru. Deci, politica este un system foarte bine balansat,
chibzuit de interese şi priorităţi, şi în primul rind este o luptă a intelectelor, a minţelor şi ideilor
de stat. Totodată nici pînă în present nu există o formulă unică a conceptului de politică, din
simplu motiv că există o realitate politică foarte complicată şi foarte variată. În continuare dorim
să facem o claritate la capitolul politica juridică a statului ca o parte componentă a politicii.
În concluzie putem spune, că statul este factorul principal şi nemijlocit în crearea
reglementărilor juridice şi principala forţă de realizare a lor. Puterea de stat are o însemnătate
constructivă pentru existenţa dreptului ca o structură instituţională deosebită. Respectiv statul
este present în drept şi chiar pătrunde în esenţa dreptului. Nu putem fi de accord cu concepţiile
existente în literatura juridică, precum că statul şi dreptul sînt două fenomene sociale isolate,
separate. Statul protejază dreptul, utilizează potenţialul lui pentru realizarea scopurilor care stau
în faţa lui şi se realizează prin intermediul politicii.

§ 3. Influenţa dreptului asupra statului

După cum am menţionat mai sus, împărtăşim ideea că statul şi dreptul se află într-o
strînsă legătură organică reciprocă. În continuare ne vom opri asupra faptului, cum influenţează
dreptul asupra statului. Această influenţă poate fi divizată în două categorii distincte: 1) în
organizarea internă a statului; 2) în activitatea statului.
La fel este un fapt demonstrat şi autocunoscut de experienţa istorică, precum că pentru
existenţa statului ca o organizaţie social-politică este nevoie de existenţa dreptului. Dreptul
reglementează structura statului şi relaţiile interne ale întregului mecanism de stat. Aşa bunăoară,

13
Демидов А.И., Мир политических ценностей ‚// Правоведение. 1997. Nr.4.
14
Матузов Н.И., Малько А.В. Теория государства и права, М., Юристъ, 2007, с. 639.
Constituţia Republicii Moldova stabileşte forma statului, structura şi competenţa organelor
puterii de stat, pe baza cărora şi în conformitate cu care sînt adoptate celelalte acte normative ce
reglementează înregul complex de raporturi juridice din acest domeniu. În aşa fel, dreptul
conţine acel complex de garanţii juridice împotriva unor posibile abuzuri din partea unei sau altei
ramuri ale puterii de stat, unui organ de stat sau unei persoane cu funcţii de răspundere.
Anume prin intermediul dreptului se stabileşte locul, rolul, funcţiile organelor puterii de
stat, interacţiunii dintre ele, dintre acestea şi alte organe, organizaţii şi populaţie. În literatura
juridică sînt cunoscute două metode, prin intermediul cărora statul îşi impune voinţa sa societăţii:
metoda violenţei, caracteristică statelor totalitare, antidemocratice şi metoda dirijării civilizate a
proceselor sociale cu ajutorul reglementărilor juridice, care este caracteristică statelor cu
regimuri politice democratice.
Ar fi de neînchipuit astăzi activitatea organelor puterii de stat şi a statului la general în
afara dreptului. Dreptul reprezintă o latură, un aspect, o calitate a activităţii de stat. La atributele
statului am enumărat ca un atribut nou în viziunea noastră „...elaborarea şi aplicarea dreptului...”,
iar la particularităţile dreptului am fixat „...aceste norme fiind stabilite sau sancţionate de stat...”,
fiind convinşi că anume aici şi se ascunde momentul principal de interacţiune a statului cu
dreptul, fiind influenţate reciproc şi totodată păstrînduşi fiecare în parte identitatea, independenţa
şi specificul său. În continuare, după exemplul dat în paragraful precedent purcedem la
evidenţierea principalelor direcţii de influenţă a drptului asupra statului, şi anume:
a) Dreptul acţionează asupra statului prin relaţiile reciproce cu populaţia sau
persoane particulare. Statul influenţează asupra cetăţenilor prin drept în limitele cerinţelor
stabilite în legislaţie, iar cetăţenii la rîndul său influenţează asupra statului tot prin drept. Absenţa
unor reglementări legale cu privire la relaţiile dintre stat şi personalitate pot duce în anumite
împrejurări la anumite conseţinţe juridice imprivizibile. De aici şi rezultă valoarea şi eficacitatea
dreptului dacă asigură şi în ce măsură asigură dezvoltarea armonioasă şi progresivă a
personalităţii, lărgirea libertăţilor ei. Din acest punct de vedere, valoarea dreptului este
determinată de legătura lui cu statul, numai în măsura în care statul este pus în serviciul omului.
b) Dreptul legalizează activitatea statului, asigură aplicarea mijloacelor de apărare şi de
constrîngere. În aşa mod, activitatea de stat capătă prin intermediul dreptului nişte limite stricte
ale cerinţelor legale, căpătînd forma juridică respectivă.
c) Dreptul stabileşte limitele activităţii de stat, fiind determinate astfel limitele
implicării statului, organelor de stat în viaţa privată a cetăţenilor.
d) Dreptul întăreşte interesele specifice ale poporului, naţiunii şi în aşa mod
influenţează asupra puterii de stat în ralaţiile sale reciproce cu etniile şi minorităţile naţionale din
ţară. Republica Moldova fiind un stat multinaţional, anume prin intermediul dreptului poate
reglementa această categorie de relaţii deosebit de importantă şi dificilă care este o condiţie
obiectivă şi necesară pentru existenţa lui.
e) Dreptul asigură posibilitatea efectuării controlului asupra activităţii întregului
aparat de stat precum şi a diverselor lui elemente, astfel încît crează nişte garanţii juridice de
comportament legal şi responsabil din partea statului faţă de populaţie.
f) Dreptul participă în calitate de reglementator nu numai cu populaţia, dar în condiţiile
societăţii contemporane şi cu diferite state ale lumii sau chiar cu întreaga comunitate internaţion

d) Dreptul este unicul mijloc oficial de legalizare a aplicării constrîngerii. În difiniţiile date de
noi fenomenelor stat şi drept se menţionează şi acest moment, că statul deţine monopolul asupra aplicării
forţei de constrîngere, iar respectarea normelor juridice este garantată la nevoie prin forţa coercitivă a
statului. Anume dreptul determină limitele, subiectele competente şi formele de aplicare a constrîngerii de
stat15.
În continuare dorim să ne oprim la analiza unor viziuni cu privire la coraportul dintre stat şi drept şi
anume la principiul supremaţiei dreptului. Încă marele jurist Rudolf Iering insista la formula că „statul îi
dă individului mult mai mult decît dreptul”. Întradevăr este greu de combătut această idee, însă este încă
mai originală poziţia lui Tomas Hobs, care scria că, „că acel care are puterea să-i apere pe toţi are în
acelaşi timp şi puterea de ai chinui”. Deci concluzia este următoarea că, statul apare aici în două ipostaze:
prima, statul cu adevărat poate servi un garant al respectării drepturilor omului, dar doi, tot el şi este cel
mai mare potenţial şi periculos concurent.
În condiţiile societăţii democratice statul trebuie să se conducă în activitatea sa de zi cu zi în
primul rînd de unul din principiile fundamentale ale statului de drept şi anume principiul supremaţiei legii
sau a dreptului. Dreptul trebuie să întrunească în sine cele mai importante valori şi realizări ale
civilizaţiei, care ulterior trebuie să fie puse în capul mesei pentru întreaga activitate a statului, a aparatului
de stat, a oricărui reprezentant al statului pentru prosperare şi progres.

SECŢIUNEA II. INDEPENDENŢA RELATIVĂ A STATULUI

ŞI DREPTULUI

Problemele abordate în secţiunea precedentă prezintă un interes sporit pentru întreaga

comunitate ştiinţifică şi în mod special pentru cea a ştiinţei dreptului. Nu ar fi fost dus lucrul la
bun sfîrşit, dacă după ce am demonstrat legătura organica a statului cu dreptul, influenţa lor
reciprocă, să nu studiem şi independenţa lor, păstrarea identităţii lor, a specificului fiecăruia
dintre aceste două fenomene socile şi bine argumentate în viziunea noastă în acest tratat elemente
ale suprastructurii sociale, poziţie pînă cînd mai puţin susţinută în cercurile academice şi
ştiinţifice. Sîntem însă conştienţi de faptul, că cu toată critica adusă învăţăturii marxist-leniniste,
trebuie totuşi de pe poziţii absolut obiective, netendenţioase, pur ştiinţifice de făcut o
inventariere a acestei doctrine. Nu sîntem adepţii acestei învăţături, dar acolo unde nu există pînă
ce o altă argumentare ştiinţifică mai serioasă, au dreptul la existenţă, chiar prioritară şi vizunile
clasicilor marxism-leninismului. Am adus acest exemplu pentru că, se potriveşte de minune
argumentării noastre, că atît statul cît şi dreptul, şi celelalte elemente ale suprastructurii sociale
întotdeauna se află într-o dependenţă majoră de baza social-economică a societăţii respective.
Anume aici este cazul să demonstrăm, că odată cu schimbarea bazei social-economice, se
schimbă şi elementele suprastructurii, inclusiv statul şi dreptul.
Dar să revenim la independenţa, numită în titlul secţiunii relative a statului şi dreptului.
Această întrebare necesită o cercetare mai mult din punct de vedere metologic. Este fixat în acest
tratat şi poziţia autorului vis-a-vis de denumirea ştiinţei şi disciplinei didactice „Teoria generală
a dreptului”. În virtutea funcţiilor ocupate şi a schimbărilor care au avut loc la sfîrşitul anulor 80
inceputul anilor 90 din secolul trecut, mai mult din punct de vedere emotiv şi mai puţin
argumentat ştiinţific practic peste noapte am schimbat denumirea acestei discipline din „Teoria
marxist-leninistă a statului şi dreptului” în „Teoria generală a dreptului” după exemplul colegilor
din Romania, care au mers după modelul francez. Scriu aceste rînduri, exact în Franţa, aflîndu-ne
la un stagiu de cercetare şi considerăm de datoria noastră să revenim încă o dată la denumirea
acestei disciplini, din simplu motiv că aceste fenomene cercetate de noi în secţiunea aceasta
independent, nu pot exista şi respectiv fi cercetate şi învăţate separat.

15
Лазарев А.А., Общая теория права и государства, М., Юристъ, 2007, с. 91-93.
 Cercetarea independenţei relative a statului şi dreptului urmăreşte complect alt scop.
Deseori se întîmplă să trecem dintr-o extremă în altă extremă, exemplul cu învăţătura marxist-
leninistă, acelaşi lucru se întîmplă şi în studierea acestor două fenomene sociale de
sinestătătoare: statul şi dreptul. Ele nu pot şi nu trebuie confundate cu toate legăturile şi punctele
lor de tangenţă pe care le au. Problema aceasta a apărut atunci cînd ne-am întrebat totuşi, cum
trebuie să învăţăm şi să cercetăm statul. Acestea trebuie să fie nişte principii teoretice a
fenomenului juridico-statal, principii care în ansamlul lor şi formează metodologia ştiinţifică.
În literatura filosofică uneori se indică la două metode de studiere a istoriei filosofiei:
internă şi externă. Şi una şi a doua metodă se utilizează în cercetarea oricăror fenomene sociale,
inclusiv a statului şi dreptului. Utilizînd metoda externă de studiere a statului bunăoară,
cercetătorul trebuie să se bazeze pe condiţiile economice, politice şi alte condiţii de existenţă a
statului unde expune principiile de organizare şi activitate a mecanismului de stat, forma şi
funcţiile unui stat concret, etc., adică descoperă conţinutul activităţii de stat pe baza analizei
prealabile a factorilor externi faţă de stat.
Metoda internă se consideră aceea, care studiază mecanismul, forma, funcţiile unui stat
concret, cum ar fi de exemplu, Republica Moldova16, care ajunge la explicarea tuturor factorilor
externi, ce influenţează în mod diferit structura statală. Nu putem da careva preferinţe, unei sau
altei metode. Utilizare lor depinde de la caz la caz, în anumite împrejurări concrete de scopul pe
care îl urmăreşte cercetătorul, de materialul iniţial de care el dispune ş.a. Mai reuşit în viziunea
multor autori, părere pe care o împărtăşim este de a le utiliza în complex.
În perioada ex-sovietică în unele lucrări se utiliza în exclusivitate metoda externă, dar şi
atunci într-o manieră greşită. Cel puţin, în loc să se ţină cont de factorii social-economici, ei erau
în general neglijaţi. S-a ajuns pînă la aceea ca să fie cercetate diferite instituţii statale izolat fără
să ţină cont de bazele orînduirii sociale, de sistemul economic şi politic. Utilizarea izolată a
acesto metode a dus la cercetarea ironată a rolului statului. În primul caz, statul era ca o
marionetă, o păpuşă în jocul condiţiilor externe social-economice. În cel de al doilea caz statul
era considerat ca ceva absolut şi o putere izolată. Adevărul este totuşi la mijloc, statul este relativ
independent.
Conceptul de independenţă relativă presupune existenţa cel puţin a două componente,
care se află între ele într-un raport de legătură (deseori utilizăm noţiunile de raport de cauzalitate
şi funcţionalitate). Fiecare dintre ele se află într-o dependenţă unul faţă de altul, sînt influenţate
reciproc, cu toate că îşi au şi sursele sale interne autonome de dezvoltare. Cu toate acestea
fenomenele analizate ne arată importanţa şi prioritatea unuia din componente, în legătură cu ce şi
apare necesitatea insistării independenţei celuilalt. În situaţiile în care influenţa este reciprocă şi
în principiu egală, mai reuşit în viziunea noastră este să utilizăm noţiunile de independenţă,
autonomie, etc. Acest lucru îl prpopunem cititorului şi din considerentul că nici în societate, nici
în natură nu există şi nici nu poate să existe o independenţă totală, cel puţin din motivul legăturii
reciproce universale a proceselor şi fenomenelor, precum şi viceversa nu este posibilă şi
existenţa unei dependenţe totale care este incompatibilă cu însăşi existenţa obiectului.
În concluzie putem menţiona că din punct de vedere ştiinţific ni se vede utilizarea acestui
concept “independenţă relativă” a fenomenelor stat şi drept împreună cu legătura lor reciprocă.
Pentru sociologia dialectică, de exemplu îi este caracteristic de a examina independenţa şi
dependenţa în ansamblul lor, care există concomitant, iar în cele din urmă ea şi urmăreşte scopul
de a evidenţia independenţa relativă, în cazul nostru de arăta specificul fiecăruia din aceste

16
A se vedea, definiţia dată de noi Teoriei generale a dreptului ca ştiinţă, unde se indică „... şi studiază legităţile generale şi
particulare ale apariţiei, evoluţiei şi funcţionăriii statului şi dreptului la general, şi a sistemului de drept din Republlica Moldova în
particular”.
fenomene sociale: statul şi dreptul. Nivelul acestei independenţe reprezintă o măsură variabilă,
care depinde de condiţiile, locul şi timpul interacţiunii obiectelor şi fenomenelor.