ELECTROTEHNICĂ

BIBLIOGRAFIE

1. N. Bogoevici, Electrotehnică şi măsurări electrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979

2. L. E. Petrean, D. C. Peter, Teoria câmpului electromagnetic, Ed. UNBM, Baia Mare, 1999
3. E. Simion, Electrotehnica, EDP, Bucuresti, 1985
4. C. Şora, Bazele Electrotehnicii, EDP, Bucuresti, 1983
5. http://tis.eh.doe.gov/techstds/standard/appframe.html , DOE Fundamentals Handbook, Electrical Science,
june 1992
6. http://www.ee.sc.edu/classes/Fall02/elct751/, Charles W. Brice, ELECTRIC POWER SYSTEMS ,Third
Edition: August 2002

1. Mărimi şi relaţii fundamentale în electrotehnică

Curs1 CTI

1.1 Starea de încărcare electrică a corpurilor. Sarcina electrică

Stări de electrizare ale corpurilor: starea de încărcare electrică

starea de polarizare

Starea de încărcare electrică a corpurilor se poate obţine prin mai multe procedee:
• frecare, vergea de sticlă frecată cu postav, sau baston de ebonită frecat cu postav
• contact
• iradiere
• încălzire
Starea de încărcare electrică a corpurilor se manifestă prin efecte:
• forţe ce se exercită asupra asupra altor corpuri din vecinătate
• cupluri

Definiţie:
Sarcina electrică : mărimea fizică scalară cu ajutorul căreia se caracterizează starea de încărcare electrică a
corpurilor

Notaţie: q, Q
Unitate de măsură: coulomb, [C] ; submultipli: mC (10-3), µC (10-6), nC (10-9), pC (10-12)
Sarcini electrice elementare: electronul, sarcină negativă, q e = -1.602 10-19C
Sarcina electrică → este mărime fizică discretă, ea este multiplu al sarcinii electrice elementare
→ se va considera în cadrul teoriei macroscopice o mărime fizică continuă
→ este independentă de sistemul de referinţă

Principiul conservării sarcinii eletrice:

Sarcina electrică nu poate fi creată nici distrusă ci numai transportată
În sisteme fizice izolate electric sarcina electrică se păstrează constantă.
Clasificarea corpurilor din punct de vedere al menţinerii stării de electrizare:
• corpuri izolante, starea de incărcare electrică se menţine pe aceste corpuri în locul unde a fost produsă un
timp îndelungat, exemple: sticla, ebonita, lemnul uscat, polietilena, PVC, aerul uscat
• corpuri conductoare, transmit starea de electrizare in întreg corpul în timp foarte scurt, exemple: metalele
• corpuri semiconductoare, menţin sau transmit starea de electrizare in timpi intermediari

Repartiţia (distribuţia) sarcinii pe corpuri poate fi:

• volumetrică , sarcina se găseşte distribuită în întreg volumul corpului, caracteristică materialelor izolante

+ +
Se defineşte:
+ + +
+ + Densitatea de volum sau densitatea volumetrică a sarcinii electrice
+ + +
+ + +
+ + + + ∆q dq
+ + + + + + + ρ v = lim( ) ∆v→0 = [C/m3], Q = ∫ ρ v dv
∆v dv
+ + + ∆V, ∆q +
+
+ + + +
+ + +
+
+ +

Fig. 1.1
 • superficială, sau de suprafaţă , sarcina se află pe suprafaţa corpului, caracteristică pentru conductoare
∆S,∆q

Se defineşte:
Densitatea de suprafaţă sau densitatea superficială a sarcinii
electrice

S ∆q dq
ρ s = lim( ) ∆s→0 = [C/m2], Q = ∫ ρ s ds
∆s ds

Fig. 1.2
• liniară, sau de linie , sarcina se află pe corpuri filiforme (fire subţiri, cabluri, linii electrice)
∆q
Se defineşte:
∆l Densitatea de linie sau densitatea liniară a sarcinii electrice

∆q dq
ρ l = lim( ) ∆l→0 = [C/m], Q = ∫ ρ l dl
∆l dl
Fig. 1.3

• punctiformă, caracteristică pentru corpuri punctiforme sau corpuri de dimensiuni foarte mici, corpuri la
care vectorii de poziţie ai diferitelor puncte din corp coincide în raport cu sistemul de refrinţă
Se vorbeşte , în acest caz despre corpuri punctiforme, fără dimensiuni în care se află o anumită sarcină electrică
punctiformă

1.2 Cậmpul electric în vid. Intensitatea cậmpului electric. Liniile de cậmp electric.

Defniţie:
Cậmpul electric este starea de existenţă a materiei din jurul corpurilor electrizate, ce se caracterizează prin faptul
că exercită forţe sau cupluri ( acţiuni ponderomotoare) asupra unor corpuri electrizate aflate în cậmpul electric.

Studiul cậmpului electric se face cu ajutorul unui mic corp încărcat electric, numit corp de probă .
Se consideră că un astfel de corp de probă încărcat cu sarcina electrică q este aşezat într-un punct, in vid , unde
există cậmp electric. Vom constata experimental că asupra corpului de probă se exercită o forţă F .

Se defineşte :
Intensitatea cậmpului electric E într-un punct este egală cu raportul dintre forţa F exercitată de cậmpul electric
asupra unui corp de probă şi sarcina electrică q a corpului de probă situat în acel punct.
F
E = [V/m] V-volt, m-metru
q
Prin convenţie sarcina electrică a corpului de probă se consideră pozitivă, astfel că E şi F au acelaşi sens.
Pentru studiul cậmpului electric în vid se mai defineşte:
Inducţia electrică D învid este D = ε 0 E [C/m2]
Unde mărimea scalară ε 0 este o constantă universală, numită permitivitatea vidului
 1
ε0 = [F/m] F – farad
4π 910 9

Linia de cậmp electric este curba tangentă în orice punct la intensitatea cậmpului electric E .

Linia de cậmp electric are sensul de la sarcina electrică pozitivă spre sarcina electrică negativă.
Imaginea liniilor de cậmp electric dintr-o secţiune prin cậmpul considerat se numeşte spectru electric.

E
dl E
P

Fig. 1.6
1.3 Tensiunea electrică. Potenţialul. Interpretare energetică

Se defineşte:
Tensiunea electrică dintre două puncte A şi B într-un cậmp electric, în vid, este egală cu integrala de linie
a vectorului intensitate a cậmpului electric E de la A pậnă la B pe drumul considerat:

B
U AB = ∫ E dl [V]
A

Linii de câmp

(C)
A

α E'

dl
α' E ''
dl

α' '
dl
B

Fig. 1.20
Tensiunea electrică este o mărime scalară, se măsoară în volţi [V], nu depinde de drum în cậmp electrostatic.
Se măsoară cu aparate numite voltmetre ale căror borne se conectează între cele două puncte A şi B:
Mai mult se poate arăta faptul că tensiunea în cậmp electrostatic pe un contur închis este nulă:
∫ E dl = 0
Potenţialul unui punct oarecare M se defineşte ca tensiunea dintre acel punct M şi un punct de referinţă M 0 unde
potenţialul se consideră nul:

M0
VM = ∫ M
E dl
Tensiunea se poate exprima cu ajutorul potenţialului prin relaţia :
U AB = V A – V B
Interpretare energetică:
Lucrul mecanic efectuat pentru a deplasa un corp de probă încărcat cu sarcina electrică q, în cậmp electric , din
punctual A pậnă în punctual B este:
B B B
L AB = ∫
A
F dl = ∫ q E dl = q ∫ E dl = q (V A – V B )= q U AB
A A

L AB
U AB = = L AB(q=1)
q
Ca atare, tensiunea dintre două puncte reprezintă raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru a deplasa un corp
de probă între cele două puncte şi sarcina electrică q a corpului de probă, tensiunea reflectă din acest punct de
vedere capacitatea de a efectua un lucru mechanic, sau de a produce energie.

1.4 Fluxul electric. Legea fluxului electric

Se numeşte flux electric Ψ printr-o suprafaţă S integrala de suprafaţă a inducţiei electrice D prin acea suprafaţă.

Ψ= ∫ D dS
S
[C]

E, D D dS = D dS cos α
n α D , inducţia electrică într-un punct al suprafeţei S,
dS vectorul arie elementară în acelaşi punct al suprafeţei, normal
ds (perpendicular) pe suprafaţa S
Fluxul electric este o măsură pătrunderii cậmpului electric prin suprafaţa
S.
S

C
Fig. 1.15

Legea fluxului electric ne spune că:

Fluxul electric prin orice suprafaţă închisă Σ din cậmpul electric este egal în orice moment cu suma sarcinilor
electrice libere din interiorul suprafeţei închise:
∫ D dS = Q
Σ int .Σ

Ţinậnd seama de relaţia D =ε 0 E expresia legii fluxului electric se poate scrie:

Qint .Σ
∫ E dS =
Σ ε0
relaţie ce se cunoaşte sub denumirea de teorema lui Gauss.
Legea fluxului electric este o lege generală a electromagnetismului, valabilă atật în regim static cật şi în regim
variabil al mărimilor de stare ale cậmpului. Consecinţele acestei legi sunt:
• există sacini electrice
• sarcinile electrice sunt surse de cậmp electric
• liniile de cậmp încep şi se termină pe sarcini electrice

1.5 Conductoare în regim electrostatic

Regimul electrostatic presupune că sarcinile electrice sunt fixe în spaţiu şi constante în timp.
Corpurile conductoare metalice se caracterizează, din punct de vedere microscopic, prin faptul că posedă
purtători mobili de sarcină electrică, electronii liberi din conductor. Dacă în interiorul corpului conductor există
câmp electric de intensitate E atunci electronii liberi se mişcă prin conductor şi condiţia de echilibru electrostatic
nu se mai respectă. Pe baza celor menţionate rezultă următoarele consecinţe privind comportarea corpurilor
conductoare (metalelor) în regim electrostatic:
• intensitatea câmpului electric este nulă în interiorul conductorului,
 • potenţialul electric este constant în interiorul conductorului
• suprafaţa conductorului este echipotenţială
• nu există sarcini electrice în interiorul conductoarelor, sarcinile electrice sunt repartizate doar la suprafaţa
conductorului
• intensitatea câmpului electric este perpendiculară pe suprafaţa conductorului
• efectul de ecranare: în interiorul unei cavităţi dintr-un material conductor intensitatea câmpului electric este
nulă

1.6 Condensatorul. Capacitatea electrică

Se numeşte condensator sistemul fizic format din două corpuri metalice , numite armături, separate între ele prin
materiale electroizolante şi încărcate cu sarcini electrice egale şi de semne contrare.

d
1 2
d
+ Q1 -Q2 D
ds
E
ε
dl

S
S Σ
a b

Fig. 1.38

La încărcarea condensatorului cu sarcinile electrice Q 1 = +Q şi Q 2 = –Q, cele două armături vor avea potenţialele
V 1 şi V 2 iar tensiunea dintre armături va fi U 12 . Modificậnd sarcina electrică de pe armături la valoarea Q’ şi
tensiunea dintre armături se modifică şi devine U 12 ’.
Pentru orice condensator avem relaţia :
Q Q'
= ' = .... = const. = C [F]
U 12 U 12
C, capacitatea condensatorului
F, farad; 1µF = 10-6F, 1nF = 10-9F, 1pF = 10-12F
Se vorbeşte uneori despre capacitatea unui conductor; în acest caz trebuie să considerăm armătura a doua la infinit,
iar potenţialul acesteia nul V 2 = V ∞ = 0.

1.7 Capacitatea unor condensatoare simple

Capacitatea condensatorului plan

Condensatorul plan are două armături egale, plane şi paralele, separate între ele printr-un material izolant
(dielectric) liniar şi omogen de permitivitate ε . Dacă distanţa dintre armături este foarte mică se poate neglija
efectul de margine, iar intensitatea câmpului electric are aceeaşi valoare în toate punctele din tre armături, câmpul
electric este uniform.
 d
1 2
d
+ Q1 -Q2 D
ds
E
ε
dl

S
S Σ
a b

Fig. 1.38

Valoarea capacităţii se poate calcula astfel:

Q ∫Σ D dS D S ε E S ε S
C= = 2 = = =
U
∫
E dl
1
E d E d d
Pentru calculul lui Q s-a aplicat legea fluxului electric pentru o suprafaţă închisă Σ de forma unui paralelipiped ce
conţine în interior armătura pozitivă, iar pentru calculul tensiunii s-a calculat integrala intensităţii câmpului electric
pe o dreaptă ce uneşte cela două armături.

Capacitatea condensatorului cilindric.

Condensatorul cilindric este format din două armături cilindrice, coaxiale , de raze R 1 şi R 2 între care se află un
dielectric (material electroizolant) de permitivitate ε.

Q
∫
R2
C= ; Q = D ⋅ ds = 2πr ⋅ L ⋅ D = 2πr ⋅ L ⋅ ε ⋅ E
U Σ
r
2 2 2
Q Q dr Q R
U 12 = ∫ E ⋅ dl = ∫ ⋅ dr = ∫ = ln 2
R1 1 1
2πε ⋅ r ⋅ L 2πε ⋅ L 1 r 2πε ⋅ L R1
ε +Q
Σ 2πε ⋅ l
C=
-Q R
ln 2
R1
Fig. 1.41

Capacitatea condensatorului sferic

Condensatorul sferic este format din două armături sferice, concentrice, de raze R 1 şi R 2 . Între armături se află un
material dielectric de permitivitate ε .
Capacitatea se calculează astfel:
 Q
∫ D ⋅ ds R2
C= = Σ
2
U
∫ E ⋅ dl
1 R1
+Q
∫ D ⋅ ds = D ⋅ 4πr = ε ⋅ E ⋅ 4πr 2
2

Σ ε
-Q
R2
Q  1 1 
2
Q
∫
U = E ⋅ dl =
1
∫
R1
4 πε ⋅ r 2
⋅ d r =
4 πε

R
 1
−
R

2 
Fig. 1.43

Capacitatea condensatorului sferic devine:

4πε
C=
1 1
−
R1 R 2
Pentru R 2 → ∞ rezultă
C = 4πε ⋅ R 1
ceea ce reprezintă capacitatea unei sfere de rază R 1 în raport cu infinitul aflată într-un dielectric de permitivitate ε.
Curs 2 CTI

1.8 Conexiunea condensatoarelor. Rezolvarea reţelelor de condensatoare

Conexiunea serie a condensatoarelor

Se consideră n condensatoare C 1 , C 2 , ...C n legate în serie.

qA
Vom înlocui conexiunea dată cu un condensator echivalent C s pentru care: C s =
U AB
Datorită principiului conservării sarcinii electrice sarcinile electrice de pe armăturile condensatoarelor sunt egale
q1 = q 2 = ... q n = q A

UAB

-qA -qA
A B
+qA +qA +qA -qA
C1 C2 Cn
Fig. 1.44
Tensiunea la bornele fiecărui condensator în parte va fi:
1 1 1
U1 = q A ⋅ ; U 2 = q A ⋅ ; ...U n = q A ⋅
C1 C2 Cn
Tensiunea între bornele AB este:
 1 1 1 
U AB = U 1 + U 2 + ...U n = Q + + ... + 
 C1 C 2 Cn 
Capacitatea echivalentă la legarea în serie a mai multor condensatoare va fi:

[F ]
n

∑C
1 1 1 1 1 1 −1
= + + ... = =α
C s C1 C 2 Cn k =1 k C
α – elastanţa (inversul capacităţii)
C s < min{C 1 , C 2 ,...,C n }
C
Dacă C 1 = C 2 = ...=C n = C, atunci Cs =
n
Sarcina electrică pe armăturile condensatoarelor este:
U AB
Q=
1 1 1
+ + ... +
C1 C 2 Cn
Tensiunile la bornele condensatoarelor se pot calcula astfel:
U AB C 2 C 3 ... C n C2
U1 = = U AB , sau pentru n = 2 U 1 = U AB
1 1 1 C 2 C 3 ..C n + C1C 3 ..C n + ... + C1C 2 C n −1 C1 + C 2
( + + ... + ) C1
C1 C 2 Cn
Conexiunea paralel a condensatoarelor
În cazul conexiunii paralel a mai multor condensatoare tensiunea la borne este aceeaşi, iar condensatoarele
se încarcă cu sarcinile:
q1 = C1 ⋅ U AB ; q 2 = C 2 ⋅ U AB . . . q n = C n ⋅ U AB
Sarcina electrică totală preluată de condensatoare de la sursă este :
q A = q1 + q 2 + ... + q n
Condensatorul echivalent C e va avea pe armături aceeaşi sarcină electrică q A atunci când tensiunea lui la borne este
U AB

q1 q2 qn
C1 C2 UAB Cn
-q1 -q2 -qn

B
Fig. 1.45

Capacitatea echivalentă a condensatoarelor la legarea în paralel va fi:

q + q 2 + ... + q n n

∑C
q
Ce = A = 1 ; C e = C1 + C 2 + ... + C n = k
U AB U AB k =1

Dacă C 1 = C 2 = ...=C n = C, atunci C e = n C

Rezolvarea reţelelor condensatoare

O reţea de condensatoare este formată din mai multe condensatoare şi surse conectate între ele într-un anumit mod.
A rezolva o reţea de condensatoare înseamnă să se determine sarcinile electrice de pe armături şi tensiunile la
bornele condensatoarelor când se cunosc valorile condensatoarelor şi tensiunile electromotoare ale surselor.

Pentru rezolvarea reţelei de condensatoare se va proceda astfel:

• se vor stabili arbitrar semnele sarcinilor electrice de pe armăturile condensatoarelor,
• se vor face notaţiile pe circuit pentru sarcinile electrice de pe armături şi tensiunile la bornele
condensatoarelor,
• se va aplica principiul conservării sarcinii electrice pentru armăturile conectate în fiecare nod al reţelei:
suma algebrică a sarcinilor electrice de pe armăturile conectate galvanic între ele este nulă, acest
lucru este valabil dacă iniţial condensatoarele erau descărcate; se vor lua în considerare doar n-1 dintre
ecuaţii, n fiind numărul de noduri ale reţelei
• pentru fiecare porţiune închisă de circuit (buclă, ochi) suma algebrică a tensiunilor la bornele
condensatoarelor este egală cu suma algebrică a tensiunilor electromotoare ale surselor din acel
circuit,
 • se alcătuieşte sistemul de ecuaţii de rezolvat, se va folosi relaţia Q = C U pentru a avea ca necunoscute
numai tensiunile sau numai sarcinile electrice
• se rezolvă sistemul de ecuaţii

nodul 1, laturile 1, 2, 3
nodul 2, laturile 3, 4, 5
nodul 3, laturile 1, 2, 6
bucla 1, laturile 1, 2
bucla 2, laturile 2, 3, 4, 6
bucla 3, laturile 3, 5
-Q 1 + Q 2 + Q 3 = 0
-Q 3 + Q 4 + Q 5 = 0
Q 1 – Q 2 -Q 6 = 0
U1 + U2 = E1 + E2
-U 2 + U 3 + U 4 + U 6 = -E 2 +E 3 + E 4 + E 6
-U 4 + U 5 = -E 4 – E 5

Se foloseşte relaţia Q=CU sau U = Q/C

Observaţie: teorema a II-a a lui Kirchhoff se poate scrie şi pentru bucle ce nu trec numai prin laturi, de exemplu
pentru bucla formată din latura 2, E 3 , U AB , C 6 ecuaţia este -U 2 + U AB + U 6 = -E 2 + E 3

1.9 Starea electrocinetică. Tensiunea electromotoare

Experienţa arată că în anumite condiţii corpurile conductoare se pot afla în stare electrocinetică. Dacă se realizează
o diferenţă de potenţial între două puncte sau regiuni ale unui corp conductor se constată că poate apare o deplasare
ordonată a purtătorilor de sarcină prin conductor.
Se numeşte curent electric deplasarea ordonată de sarcină electrică. Starea electrocinetică poate fi pusă în
evidenţă prin anumite efecte:
- efectul magnetic - în vecinătatea conductoarelor parcurse de curenţi electrici asupra unui ac magnetic se
manifestă forţe şi cupluri care nu existau în lipsa stării electrocinetice. Aceste forţe şi cupluri acţionează atât asupra
corpurilor aflate în mişcare şi încărcate cu sarcină electrică cât şi asupra unor corpuri aflate în stare de magnetizare;
- efectul mecanic - acesta trebuie corelat cu efectul magnetic deoarece este vorba de forţe ce se exercită
asupra conductoarelor parcurse de curenţi electrici aflate în câmp magnetic sau între conductoarele parcurse de
curenţi electrici;
- efectul caloric - conductoarele parcurse de curenţi se încălzesc;
- efectul chimic - la trecerea curenţilor electrici prin soluţii de acizi, baze sau săruri în interiorul acestora
apar reacţii chimice;
- efectul luminos - apare în anumite condiţii ca o consecinţă a efectului caloric (ex. filamentul unei lămpi cu
incandescenţă) sau alteori apare independent ca în cazul descărcărilor electrice în gaze rarefiate;
Un exemplu de apariţie a stării electrocinetice este următorul: se consideră un disc metalic de rază r 0 (fig. 1.2) ce se
poate roti în jurul axei sale Dacă discul se roteşte cu o anumită viteză unghiulară ω se constată că apare o tensiune
electrică U între axul discului şi periferie. Această tensiune depinde de viteza unghiulară a discului, tensiunea se
anulează la anularea vitezei. Calitativ fenomenul se poate explica astfel: cilindrul metalic este constituit din reţeaua
cristalină caracteristică metalelor în care se află şi electronii liberi în mişcarea lor de agitaţie termică. Când discul
nu se mişcă în interiorul său sarcinile electrice pozitive şi negative se compensează deci la scară macroscopică nu
apare câmp electric. Prin rotirea discului forţa centrifugă F cf , ce acţionează asupra tuturor punctelor materiale din
disc, va centrifuga fluidul electronilor liberi spre
periferia discului. În acest fel periferia discului
se încarcă cu sarcină electrică negativă, iar zona
centrală va rămâne încărcată cu sarcină electrică
pozitivă. Între zona centrală şi periferie va apare
un câmp electric ce acţionează la rândul său prin
forţa F e asupra electronilor liberi din disc şi
tinde să-i readucă în zona centrală. La o turaţie
constantă a discului forţa centrifugă F cf va fi
echilibrată de forţa electrică F e şi prin disc nu
va exista curent electric de conducţie. Putem
spune că din acest punct de vedere în disc există
un regim electrostatic ce se caracterizează prin
relaţia:
F cf + F e = 0 (1.1) Fig. 1.2
În timpul variaţiei turaţiei discului datorită necompensării celor două forţe va apare o deplasare ordonată de
sarcină între periferie şi zona centrală, prin urmare va apare o stare electrocinetică în disc, ce se caracterizează prin
relaţia:
F cf + F e ≠ 0 (1.2)
În experimentul descris forţa centrifugă este aceea care acţionează asupra sarcinii electrice din disc. Ea este
o forţă neelectrică ce acţionează asupra sarcinilor electrice şi de aceea se mai numeşte forţă imprimată. Raportul
dintre forţa neelectrică (forţa imprimată) şi sarcina electrică asupra căreia acţionează se numeşte intensitate de
câmp electric imprimat:
F neel F i
= = Ei (1.3)
q q
Împărţind relaţiile (1.1) şi (1.2) la q se obţine pentru regimul electrostatic:
Ei + E = 0 (1.4)
iar pentru regimul electrocinetic:
Ei + E ≠ 0 (1.5)
Prin definiţie integrala de linie a sumei dintre intensitatea câmpului electric imprimat şi intensitatea câmpului
electric coulombian se numeşte tensiune electromotoare şi se notează cu e sau u e :

∫
e = (E + E i ) ⋅ d s
C
(1.10)

Tensiunea electromotoare este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă pentru
deplasarea sarcinii electrice unitare pe conturul închis C:

∫
L 1
e= = (F + F i ) ⋅ d s (1.11)
q q C
Integrala (1.10) poate fi descompusă sub forma:

e=
∫ Ed s + ∫ E d s = ∫ E d s
C C
i
C
i (1.12)

Prin urmare tensiunea electromotoare este egală cu integrala pe contur închis a intensităţii câmpului electric
imprimat, deoarece pentru câmpul electric coulombian este valabilă relaţia
∫ Ed s = 0. Sursele de tensiune
C
electromotoare se simbolizează în circuitele electrice prin simbolurile din fig. 1.3. De remarcat faptul că tensiunile
electromotoare ale diferitelor surse pot fi produse şi prin alte procedee decât prin accelerare mecanică: prin efecte
chimice, prin difuzie, prin fenomene de contact sau prin alte efecte.

Fig. 1.3 În cazul unor câmpuri electrice imprimate sursele de tensiune

electromotoare acţionează ca nişte “pompe electrice” ce pun în mişcare, pe cale neelectrică, sarcinile electrice.

1.10 Curentul electric. Densitatea de curent

Deplasarea ordonată de sarcină electrică sub acţiunea câmpului electric, numită curent electric, se caracterizează
prin mărimea fizică numită intensitate a curentului electric şi notată cu “i”.
Intensitatea curentului electric se defineşte în raport cu o anumită suprafaţă, în general deschisă (fig. 1.6). În
cazul teoriei macroscopice intensitatea curentului electric este egală cu sarcina electrică a purtătorilor mobili care
străbate suprafaţa considerată în unitatea de timp:

∆Q dQ
i = lim = (1.16)
∆t →0 ∆t dt
Mărimea fizică i, intensitatea curentului electric, este o mărime fizică scalară. Ea are semn pozitiv dacă
sensul ales pentru i coincide cu sensul de deplasare al sarcinii electrice pozitive. Prin urmare sensul curentului
electric i este opus sensului de deplasare al electronilor din conductoarele metalice (curent electric de conducţie).
În regim staţionar, când i este constant, curentul electric se numeşte curent continuu. În regim variabil se notează
cu i valoarea intensităţii curentului electric la un moment dat i=i(t) numită şi valoare instantanee sau valoare
momentană.
Starea electrocinetică se caracterizează local prin mărimea denumită densitatea de curent, notată cu J. În
cazul curentului electric de conducţie din conductoarele metalice, intensitatea curentului prin suprafaţa S se poate
scrie:

i=
∫ J dA,
S
(1.17)

unde J este densitatea de curent într-un punct oarecare al suprafeţei S iar d A este elementul de arie din acel
punct: d A = n ⋅ dA , n este versorul normal la suprafaţa A în punctul considerat. Densitatea curentului electric J
este o mărime fizică vectorială, o mărime derivată. În sistemul de unităţi
S.I. unitatea de măsură a densităţii curentului electric se numeşte amper
pe metru pătrat (A/m2). În practică se foloseşte frecvent unitatea amper
pe milimetru pătrat: 1A/mm2 = 106 A/m2. Orientativ, valorile uzuale ale
densităţii curentului electric sunt: la linii electrice aeriene J = 2 ÷10
A/mm2, la aparate şi maşini electrice J = 2 ÷ 4 A/mm2.
Pentru cazul curentului continuu repartiţia densităţii de curent în
Fig. 1.7 secţiunea conductorului este uniformă, iar dacă secţiunea este
transversală se poate scrie i = J A [A].
Curs 3 CTI

1.11 Legea conservării sarcinii electrice. Teorema I a lui Kirkhhoff

Fig. 1.11
Fig 1.13
Legea conservării sarcinii electrice stabileşte o legătură între sarcina electrică dintr-o suprafaţă închisă Σ şi
intensitatea curentului electric prin suprafaţa Σ. În regim electrostatic dacă suprafaţa închisă Σ formează un sistem
izolat atunci sarcina electrică din interiorul sistemului izolat este constantă.
Să considerăm (fig. 1.11) un condensator încărcat cu sarcină electrică având armăturile conectate la
întrerupătorul K iniţial deschis. Prin închiderea întrerupătorului K condensatorul se descarcă prin firele
conductoare ce leagă armăturile prin intermediul întrerupătorului. În interiorul suprafeţei închise Σ care trece prin
dielectricul dintre armături şi taie conductorul metalic se află sarcina electrică Q. Este evident faptul că la
închiderea comutatorului K sarcina electrică de pe armătura aflată în interiorul suprafeţei Σ scade, conductorul
fiind străbătut de un curent electric ce transportă sarcina electrică în afara suprafeţei Σ. În formă integrală legea
conservării sarcinii electrice se enunţă astfel: intensitatea curentului electric de conducţie total i Σ care iese printr-o
suprafaţă închisă Σ oarecare este în fiecare moment egală şi de semn contrar cu derivata sarcinii electrice
adevărate Q Σ (din interiorul suprafeţei) în raport cu timpul. Expresia matematică a legii este:
dQ
iΣ = − Σ (1.22)
dt
Cu alte cuvinte legea conservării sarcinii electrice ne spune că există o variaţie a sarcinii electrice adevărate din
interiorul unei suprafeţe închise Σ numai dacă există un transport de sarcină (curent electric) prin suprafaţa Σ.
O consecinţă imediată a legii conservării sarcinii electrice este prima teoremă a lui Kirchhoff. Fiind considerate n
conductoare ce intersectează suprafaţa închisă Σ (fig. 1.13) avem:
n

iΣ = ∑i
k =1
k

unde se adoptă convenţional un semn, de exemplu semnul + pentru curenţii care ies din suprafaţa Σ şi semn opus
pentru cei care au sens opus. Relaţia (1.33) devine:
n

∑i
k=
k =0 (1.35)

Aceasta reprezintă teorema I a lui Kirchhoff: suma algebrică a intensităţii curenţilor electrici ce ies
printr-o suprafaţă închisă este nulă.
1.12 Legea conducţiei electrice. (Legea lui Ohm)
Pentru conductoare liniare şi izotrope, legea conducţiei electrice numită şi legea lui Ohm se poate scrie sub forma:
J = σE respectiv: E = ρJ
unde σ este o constantă de material numită conductivitatea electrică. Mărimea fizică ρ = 1/σ se numeşte
rezistivitatea electrică. Pentru rezistivitatea electrică se mai foloseşte frecvent unitatea de măsură:
mm 2
1Ω ⋅ = 10 −6 Ω ⋅ m.
m
Pentru a deduce forma integrală a legii conducţiei electrice vom integra expresia pentru o porţiune 1-2 a unui
conductor :

∫ ∫
2 2
E ⋅ d s = ρJd s
1 1

Integrala se va efectua în lungul liniei mijlocii a conductorului, vectorul ds fiind orientat dinspre punctul 1
spre 2. Vom presupune că în conductor vectorii E şi J sunt colineari, şi având aceeaşi orientare cu ds . Dar:

∫ ∫ ∫ ∫
2 2 2 2
i ds l
Ed s = u12 iar ρJd s = ρ ds = i = i ⋅ρ
1 1 1 ρ 1 S S
prin urmare:
l12
u12 = i ⋅ ρ (1.46)
S
Am presupus că suprafaţa S a secţiunii transversale a conductorului este constantă, materialul conductorului
are rezistivitatea ρ; l 12 este lungimea conductorului. Mărimea:
l12 l12
R12 = ρ =
S σS
este rezistenţa electrică a conductorului între punctele 1 şi 2.

Conductorul se reprezintă în schemele electrice prin simbolurile notate cu R sau r. Sistemul fizic dintre punctele 1
şi 2 poartă numele de rezistor. Frecvent în limbajul curent se utilizează pentru rezistor denumirea de “rezistenţă”.
Mărimea inversă, notată cu G: G = 1/R se numeşte conductanţă şi se măsoară în siemens (S). Dacă mediul
conductor este neliniar simbolul rezistorului este cel din cazurile c,d.
Pentru o porţiune de circuit care conţine între punctele 1 şi 2 şi o sursă de tensiune electromotoare orientată dinspre
1 spre 2 , forma integrală a legii conducţiei electrice rezultă :

∫ ∫
2 2
(E + E i ) = ρJd s care conduce la: U 12 + U e12 = R12 ⋅ i
1 1

Sensurile mărimilor din relaţia sunt asociate ca în fig. Dacă una din mărimile U 12 , U e12 sau i are sens opus celei
din figură ea va interveni în relaţie cu semnul minus, de exemplu pentru asocierea de sensuri din cazul b relaţia
este:
− U b + U e12 = R ⋅ i

1.13 Teorema a II-a a lui Kirchhoff.

∑
n

∑ ± (U
n

( ± Rk ⋅ i k ) = ek )
k =1 k =1

adică: în lungul unui contur închis format din laturi de circuit având rezistenţele R k şi parcurse de curenţi de
intensitate i k suma algebrică a căderilor de tensiune pe rezistenţele din circuit este egală cu suma algebrică a
tensiunilor electromotoare din laturile circuitului . Aceasta este teorema a II-a a lui Kirchhoff.

Se menţionează faptul că teorema se poate aplica atât pe contururi închise prin

porţiuni conductoare cât şi în lungul unor porţiuni mixte ce cuprind atât laturi parcurse de curenţi cât şi tensiuni
între borne (fig. 1.19). De exemplu pentru circuitul din fig. 1.19 pe conturul format de laturile 1-3-6-5 se obţine:
i1 R1 + i3 R3 − i6 R6 − i5 R5 = E1 − E3 − E5 − E 6 ,
iar pe conturul închis între bornele AB prin laturile 2-5-6 se obţine:
− i2 R2 + U AB − i5 R5 = − E5 − E 6 .
1.14 Legea transformării energiei elecromagnetice în conductoare parcurse de curenţi (Legea Joule-Lenz)
Experimental se constată că un conductor parcurs de curent electric se încălzeşte, prin urmare în procesul de
conducţie electrică apare o transformare a energiei electrice în energie termică. Puterea p cedată de câmpul
electromagnetic unităţii de volum dintr-un material conductor este egală cu produsul dintre intensitatea câmpului
electric E şi densitatea de curent J, adică:
p = E⋅J
Această relaţie, cu enunţul susmenţionat reprezintă forma locală a legii transformării energiei câmpului
electrocinetic în medii parcurse de curenţi, sau legea Joule-Lenz în formă locală.
În medii conductoare omogene, izotrope şi lipsite de câmpuri imprimate relaţia anterioară se poate scrie:
J2
p = E ⋅ J = ρJ 2 =
>0
σ
În astfel de medii transformarea energiei electrice în energie termică este inversibilă. Integrând expresia pentru o
porţiune oarecare de circuit (lipsită de câmpuri imprimate) se obţine:
 ∫ ∫ ∫
2
P = E ⋅ J ⋅ dv = E dl J dA = U 12 ⋅ i
v 1 S

unde U 12 este căderea de tensiune determinată de curentul de intensitate i în lungul porţiunii 1-2 de curent.
Se observă că P > 0, transformarea energetică fiind ireversibilă.
Unitatea de măsură pentru puterea P se numeşte watt [w]. Energia consumată în rezistor într-un interval de

∫
t
timp se poate calcula: W = P ⋅ dt
0
Dacă puterea este constantă în timp atunci energia este W = P t. Unitatea de măsură a energiei în SI este
Joule = 1 watt x 1s. Se utilizează frecvent în electrotehnică unitatea kilowattoră: 1kWh = 3,6 x 106 J.
În cazul în care în porţiunea 1-2 există şi câmp electric imprimat, expresia generală a puterii cedate de
câmpul electromagnetic unităţii de volum a mediului conductor devine:
2
p = E ⋅ J = (ρ J − E i ) J = ρ J − E i J (1.71)
Primul termen al expresiei (1.71) p = ρJ 2 reprezintă puterea corespunzătoare efectului Joule-Lenz
transformată în căldură în interiorul conductorului. Termenul al doilea reprezintă densitatea de volum a puterii
aferente conversiei de energie electromagnetică corespunzătoare câmpului electric imprimat.
Scriind relaţia (1.71) în forma:
2
p + Ei ⋅ J = ρ⋅ J (1.72)
şi dacă toţi termenii relaţiei sunt pozitivi, atunci se observă că suma dintre puterea cedată de câmpul
electromagnetic şi puterea corespunzătoare câmpului electric imprimat se transformă în căldură prin efect Joule-
Lenz în interiorul conductorului.
Forma integrală a legii transformării energiei electromagnetice în medii conductoare se obţine prin
integrarea expresiei (1.71) în lungul porţiunii 1-1. Se obţine:
U 12 i = R ⋅ i 2 − U e i (1.73)
1.15 Conductivitatea şi rezistivitatea electrică a materialelor
Aşa cum s-a arătat în paragraful 1.1.2 conductivitatea electrică şi rezistivitatea electrică sunt mărimi fizice
caracteristice materialelor utilizate în electrocinetică . Trebuie menţionat faptul că inclusiv materialele izolante
folosite în tehnică nu au o conductivitate electrică nulă, ele nu sunt izolatoare perfecte.
Materialele se împart, după valorile rezistivităţii în:
- materiale izolante, la care rezistivitatea ρ = 108 ÷ 10 20 Ω ⋅ m;
- materiale conductoare, cu rezistivitatea ρ = 10 −6 ÷ 10 −8 Ω ⋅ m;
- materiale semiconductoare, cu rezistivitatea ρ = 10 −5 ÷ 10 8 Ω ⋅ m.
Dintre materialele conductoare metalice folosite în tehnică, argintul are rezistivitatea cea mai mică, dar
fiind un material preţios utilizarea lui este limitată. Materialul conductor de bază folosit pentru conductoarele
electrice este cuprul, având o rezistivitatea cu puţin mai mare decât a argintului. De aceea cuprul este un metal
deficitar, el este frecvent înlocuit cu aluminiul (cabluri electrice, linii aeriene, colivii ale unor maşini asincrone etc.)
La aceeaşi rezistenţă electrică şi lungime a conductorului de aluminiu secţiunea acestuia este de 1,6 ori mai mare
decât a conductorului de cupru. În aceleaşi condiţii, greutatea conductoarelor de aluminiu este de aproximativ
jumătatea din greutatea conductoarelor de cupru, în plus tona de cupru este de cca. 1,7 ori mai scumpă decât tona
de aluminiu (Al: 1601 USD/tonă, Cu: 2698 USD/tonă - cotaţii spot Londra, 1 mai 1996), ceea ce relevă avantaje
economice importante.
Aliajele de mare rezistivitate (tabelul 1.1) au o serie de aplicatii specifice în tehnică. Cele care au un
coeficient de temperatură scăzut, cum sunt manganina şi constantanul se folosesc la construcţia rezistenţelor etalon
şi de precizie. Celelalte sunt utilizate la construcţia aparatelor electrotehnice (rezistenţe pentru încălzire, reostate )
 În tabelul 1.2 sunt date, pentru orientare, valorile rezistivităţilor, concentraţiilor de electroni n n şi goluri n p
şi mobilităţilor µ n şi µ p pentru Cu (material conductor) şi Ge (material semiconductor).
Tabelul 1.2
Materialul ρ nn np µn µp
-3 -3 2
[Ωm] [m ] [m ] [m /Vs] [m2/Vs]
×10-2 ×106 ×106 ×10-4 ×10-4
Cupru 1,75⋅10-6 8⋅1022 - 45 -
13 13
Germaniu 47 2,4⋅10 2,4⋅10 3800 1800
intrinsec
Germaniu 1 1,6⋅1015 3,4⋅1011 3800 1800
de tip n
Se observă că la materialele semiconductoare mobilitatea are valori mult mai mari decât la metale.
Dependenţa de temperatură. Experienţa arată că, în general, rezistivitatea materialelor conductoare depinde de
temperatură În domenii de variaţie limitate (nu prea mari) şi la temperatură obişnuită se poate scrie:
ρ(θ) = ρ(0)(1 + α 0 θ) (1.60)
Coeficientul α 0 depinde de materialul conductor şi se numeşte coeficient de temperatură al rezistivităţii şi
se măsoară în SI în 1/0C. În literatură, în mod obişnuit, se dau valorile rezistivităţilor pentru o temperatură a
mediului ambiant de 20oC.
La materialele conductoare metalice coeficientul de temperatură α este pozitiv având ordinul de mărime
α ≅ 4 ⋅ 10 −3 / 0 C , adică o variaţie a rezistivităţii de cca 4% pentru o variaţie a temperaturii de 100C. La materialele
semiconductoare coeficientul de temperatură α poate fi şi negativ.
Supraconductibilitatea La temperaturi foarte joase, mai mici de 100 K rezistivitatea unor metale sau aliaje
scade brusc la 0. Acest fenomen a fost descoperit în 1911 de către Kamerling Onnes şi poartă numele de
supraconductibilitate. Temperatura la care valoarea rezistivităţii devine nulă se numeşte temperatură critică T c ,
fiind o caracteristică a materialului conductor. În fig. 1.20 se prezintă variaţia rezistivităţii cu temperatura pentru
argint (fig. 1.20,a) şi staniu (fig. 1.20,b). În timp ce la Ag rezistivitatea scade liniar cu scăderea temperaturii, la Sn
rezistivitatea scade brusc la zero la o temperatură T c = 3,720 K. Staniul este un metal supraconductor pe când
argintul nu este. Se cunosc o serie de materiale supraconductoare metalice sau aliaje, acestea prezentând un interes
teoretic şi aplicativ deosebit.

Tabelul 1.3
Materialul T c [K]
Al 1,175
Sn 3,72
Pb 7,18
Nb 8,7
Ti 0,39

În tabelul 1.3 sunt date temperaturile

critice pentru câteva materiale
supraconductoare. Temperatura critică a a) b)
materialelor supraconductoare depinde Fig. 1.20
de valoarea câmpului magnetic exterior.
În stare de supraconductibilitate apar proprietăţi şi comportări interesante, dintre care menţionăm:
- un curent odată stabilit într-un material supraconductor se menţine timp îndelungat dacă temperatura T <
Tc;
- în interiorul unui material supraconductor nu se poate stabili un câmp magnetic (efect Meissner);
- efectul de supraconductibilitate există numai sub o anumită valoare a câmpului magnetic numită câmp
magnetic critic H c .
Curs 4 CTI
1.16 Starea de magnetizare. Câmpul magnetic în vid

Experimental se constată că există în natură substanţe, ca de exemplu magnetitul (Fe 3 O 4 ), care au

proprietatea că între ele sau între ele şi corpuri din fier apar forţe sau cupluri care nu sunt de origine mecanică,
termodinamică sau electrică. De asemenea între conductoare parcurse de curenţi sau între magnetit şi conductoare
parcurse de curenţi apar acţiuni ponderomotoare (forţe, cupluri).
Se spune despre magnetit că este în stare de magnetizare. Şi alte substanţe se pot afla în stare de
magnetizare, unele se află în această stare în mod permanent iar altele numai când se află în apropierea altor
corpuri magnetizate sau în apropierea unor conductoare parcurse de curenţi. Se vorbeşte astfel despre o stare de
magnetizare permanentă caractersitică magnetitului, oţelului dur sau altor substanţe şi despre o stare de
magnetizare temporară caractersitică de exemplu fierului moale. Starea fizică din jurul corpurilor magnetizate
prin intermediul căreia se manifestă acţiunile ponderomotoare caracteristice se numeşte câmp magnetic.
Starea de magnetizare a unui mic corp magnetizat se caracterizează prin mărime vectorială numită moment
magnetic m, mărime fizică primitivă. Câmpul magnetic se caracterizează în vid prin mărimea fizică vectorială
numită inducţie magnetică B. O posibilă relaţie de definire a celor două mărimi fizice este dată de expresia
cuplului C care se exercită asupra unui corp magnetizat de moment magnetic m când se află situat într-un câmp

magnetic de inducţie B :
C = m× B (2.1)
Curbele tangente în orice punct la vectorul inducţie B se numesc linii de câmp magnetic. Dacă un mic
corp magnetizat de moment magnetic m se află într-un câmp magnetic ca în fig. 2.1, atunci cuplul C tinde să
rotească micul corp astfel încât o direcţie caracteristică a corpului magnetizat (direcţia lui m ) să se suprapună peste
aceea a inducţiei magnetice. Un exemplu practic este acul magnetic (micul corp magnetizat) care, dacă este lăsat
liber, se roteşte până când axa lui se suprapune peste linia câmpului magnetic terestru. Axa ∆ m a corpului
magnetizat poartă numele de direcţie de magnetizare.
Unitatea de măsură a inducţiei magnetice în vid este tesla [T] sau weber pe metru pătrat Wb/m2: 1 T = 1
Wb/m2 = 1 N/Am. Unitatea de măsură a momentului magnetic este amper x metru pătrat A m2. În câmp magnetic
uniform de inducţie B asupra unui corp magnetizat se exercită numai un cuplu. Valoarea acestui cuplu este:
C = m ⋅ B ⋅ sin α (2.5)
În studiul câmpului magnetic în vid se mai defineşte şi o altă mărime fizică vectorială numită intensitatea
câmpului magnetic în vid H:
B = µ0 ⋅ H (2.8)
unde µ 0 este permeabilitatea magnetică a vidului, o constantă fizică ce se măsoară în henry pe metru [H/m] în
sistemul de unităţi SI. Este evident că în vid este suficientă una din mărimile B şi H pentru a caracteriza câmpul
 magnetic, deoarece cele două diferă doar printr-o constantă cu dimensiuni. Unitatea de
măsură în SI a intensităţii câmpului magnetic este amper pe metru [A/m].
Pentru a caracteriza starea de magnetizare a unor corpuri masive se introduce
mărimea vectorială numită magnetizaţie M. Astfel, dacă ne interesează starea de
magnetizare dintr-un punct P din corpul magnetizat (fig. 2.2), atunci putem nota cu
∆m momentul magnetic al unui mic domeniu de volum ∆v ce conţine în interior
punctul P. Se defineşte magnetizaţia M în punctul P din corp prin relaţia:
Fig. 2.2
∆m d m
M = lim = (2.9)
∆v → 0 ∆v dv
Momentul magnetic rezultant m al corpului se poate scrie:

∫
m = M ⋅ dv
v
(2.10)

1.17 Fluxul magnetic. Legea fluxului magnetic

Se defineşte fluxul magnetic Φ printr-o suprafaţă oarecare S deschisă ca mărimea scalară egală cu integrala de
suprafaţă a inducţiei magnetice B pe acea suprafaţă:

Φ=
∫ B dA
S
(2.33)

Pentru a defini fluxul magnetic este necesară alegerea unui sens al vectorului arie dA în raport cu suprafaţa
S, respectiv a unui sens al vectorului normal la suprafaţa n :
dA = n dA
Relaţia (2.33) exprimă fluxul magnetic ca o sumă a fluxurilor
magnetice elementare: dΦ = B ⋅ dA. Dacă între inducţia magnetică B
şi normala la suprafaţă este unghiul α, atunci:

Φ=
∫ B ⋅ dA ⋅ cosα
S
(2.34)

Fluxul magnetic Φ este o mărime fizică derivată, care se

măsoară în SI în weber [Wb]: 1 Wb = 1V⋅s. În cazul unui câmp
Fig. 2.14 magnetic uniform B = const. şi a unei suprafeţe S plane, expresia
fluxului magnetic devine:
Φ = B S cosα (2.35)
unde S este aria suprafeţei plane iar α este unghiul dintre normala n la suprafaţă şi inducţia magnetică B . Fluxul
π
magnetic este maxim când α = , Φ = B ⋅ S .
2
Legea fluxului magnetic, în formă integrală se enunţă astfel:
Fluxul magnetic prin orice suprafaţa închisă Σ este în orice moment nul.
Expresia matematică a legii este;

∫ B ⋅ dA = 0
Σ
(2.36)

Legea fluxului magnetic evidenţiază următoarele aspecte practice:

- câmpul inducţiei magnetice este solenoidal, liniile de câmp ale inducţiei magnetice sunt întotdeauna linii
închise,
pentru un magnet permanent la care în exterior liniile de câmp ale lui B ies din polul nord şi intră în polul sud, ele
continuă şi prin interiorul magnetului de la polul sud spre polul nord,
- dacă magnetul permanent este tăiat în două rezultă doi magneţi permanenţi cu două perechi de poli Nord-
Sud.
- cei doi poli magnetici nu pot fi separaţi, nu există “sarcini magnetice” similare sarcinilor electrice.

1.18 Tensiunea magnetică. Tensiunea magnetomotoare

Într-un câmp magnetic oarecare se defineşte tensiunea magnetică între două puncte 1 şi 2 ca mărimea
scalară egală cu integrala de linie a intensităţii câmpului magnetic între punctele 1 şi 2 de pe curba C (fig. 2.23).

∫ Hd s
2
U m12 = (2.63)
1

În sistemul de unităţi SI unitatea de măsură a tensiunii magnetice este

amperul [A].
În cazul în care punctele P1 şi P2 se află pe o curbă (C) care
este o linie de câmp magnetic (fig. 2.24,a) tensiunea magnetică este
pozitivă când este calculată în sensul intensităţii câmpului magnetic H
(dinspre P1 spre P2).
În cazul unei curbe închise (Γ) se defineşte tensiunea
magnetomotoare în lungul curbei (Γ) închise prin relaţia:

U mmΓ = H d s
∫
Γ
(2.64)

Dacă prin suprafeţele ce se sprijină pe curba (Γ) fixă în spaţiu nu există curenţi electrici de conducţie,
tensiunea magnetomotoare în lungul curbei (Γ) este nulă. Atât tensiunea magnetică, cât şi tensiunea
magnetomotoare sunt mărimi fizice derivate importante pentru studiul câmpului magnetic.

1.19 Legea circuitului magnetic

Legea circuitului magnetic se referă la integrala de linie a intensităţii câmpului magneticH în lungul unei
curbe închise (Γ). În formă integrală legea circuitului magnetic se enunţă astfel: integrala de linie a intensităţii
câmpului magnetic H în lungul oricărei curbe închise Γ este egală cu suma dintre intensitatea curentului electric
de conducţie total (solenaţia) care străbate orice suprafaţă ce se sprijină pe curba (Γ) şi derivata în raport cu
timpul a fluxului electric prin acea suprafaţă:
d
∫ Hd s = i
Γ
SΓ +
dt ∫SΓ
Dd A (2.65)

respectiv:
d
dt ∫SΓ
U mm = θ + Dd A (2.66)

unde θ = iSΓ = N i este curentul total ce străbata suprafaţa închisă Г numit şi solenaţie.
Al doilea termen din membrul drept al relaţiei (2.67) se numeşte intensitatea curentului de deplasare i d prin
suprafaţa S Γ :
∂D
id =
∫SΓ ∂t
dA (2.68)

mărimea:
∂D
Jd = (2.69)
∂t
fiind densitatea curentului de deplasare. Acest curent apare în cazul curentului alternativ.
Câmpul magnetic al conductorului rectiliniu parcurs de curent.

Să considerăm pentru început un conductor rectiliniu, infinit lung, parcurs de curentul

de conducţie de intensitate i (fig. 2.29). Din motive de simetrie în raport cu axa
conductorului liniile de câmp magnetic sunt cercuri situate în plane perpendiculare pe
conductor. În plus valoarea intensităţii câmpului magnetic H este aceeaşi în toate
punctele aflate la distanţa r de axul conductorului. Vom aplica legea circuitului
magnetic pentru un contur format de linia de câmp Γ ce trece prin punctul P:

∫ Hdl = i
Γ

Mai departe:
H ⋅ 2πr = i
de unde rezultă:
i
H= (2.80)
2πr
relaţie cunoscută şi sub numele de formula Biot-Savart.

1.20 Legea inducţiei electromagnetice

Experienţa arată că în prezenţa unui câmp magnetic variabil în timp apare
întotdeauna un câmp electric. Se spune despre acest câmp electric că este un câmp
electric indus căruia i se asociază corespunzător o tensiune electromotoare indusă.
Astfel, dacă o spiră se află în poziţie fixă în apropierea unui magnet permanent, deşi
ea este străbătută de câmp magnetic prin spiră nu apare curent electric (fig. 2.31,a).
În schimb, când spira se deplasează, astfel încât fluxul magnetic prin spiră să
se modifice, prin spiră apare un curent electric ce poate fi pus în evidenţă cu un
instrument de măsură. Experienţa arată de asemenea că sensul curentului indus în
spiră depinde de sensul de variaţie al fluxului magnetic prin suprafaţa ce se sprijină
pe conturul spirei.
În formă integrală legea inducţiei electromagnetice se enunţă astfel: tensiunea
electromotoare indusă în lungul unei curbe închise Γ oarecare este egală şi de semn
contrar cu derivata în raport cu timpul a fluxului magnetic prin orice suprafaţă
deschisă S Γ ce se sprijină pe curba Γ.
dΦ S Γ dΨ
Ue = − =− (2.85)
dt dt
S-a notat cu Ψ = φ SΓ fluxul magnetic total printr-o suprafaţă deschisă
oarecare S Γ ce se sprijină pe conturul închis Γ. În cazul prezentat în figura 2.31 unde există o singură spiră N=1,
fluxul magnetic total Ψ = φ SΓ = φ este egal cu fluxul magnetic propriu-zis sau fascicular prin spiră.
În practică intervin însă situaţii când curba închisă Γ are mai multe spire, ca în fig. 2.32. În acest caz notând cu Φ
fluxul magnetic fascicular mediu printr-o spiră se observă că:
Ψ = N ⋅φ
iar relaţia (2.85) se scrie:
d ( N ⋅ φ) dφ
Ue = − = −N (2.86)
dt dt
 De reţinut faptul că nu este vorba despre un flux magnetic mai mare de N ori produs de magnetul
permanent, ci este fluxul magnetic produs de acelaşi magnet prin suprafaţa S Γ care se sprijină pe un contur Γ ce
înlănţuie fluxul de N ori.
Semnul minus din expresia legii inducţiei electromagnetice apare pentru
a asocia sensul tensiunii electromotoare induse cu sensul de variaţie a
fluxului magnetic.
Sensul tensiunii electromotoare induse se poate stabili cu ajutorul
regulii lui Lenz independent de expresia analitică a legii inducţiei
electromagnetice. Conform regulii lui Lenz: sensul tensiunii
electromotoare induse este astfel încât, dacă circuitul Γ se presupune
închis printr-un conductor, atunci curentul indus ce ar apare prin
circuit ar avea un astfel de sens încât să se opună variaţiei fluxului
magnetic prin suprafaţa S Γ ce se sprijină pe Γ.

Se prezintă în fig. 2.34 patru situaţii în care se indică variaţia inducţiei

a) b) magnetice B (creşte sau scade) şi sensul corespunzător al curentului
indus şi al inducţiei magnetice B indus produse de curentul indus.
Referindu-ne la fig. 2.34, a, pentru vederea din faţă a spirei
(desenul de sus) se observă că fluxul magnetic prin spiră este orientat
spre figură şi creşte datorită creşterii lui B. Ca urmare, pentru a se opune
creşterii acestui flux, inducţia magnetică a câmpului produs de curentul
indus trebuie să aibă în interiorul spirei sensul dinspre figură spre
observator, rezultă astfel sensul curentului indus i indus asociat cu B indus
după regula burghiului drept.
În cazul fig. 2.34, b deoarece fluxul inducţiei magnetice B prin
spiră scade, sensul câmpului magnetic al curentului indus trebuie să
coincidă cu al lui B pentru a se opune scăderii acestuia. Rezultă în
consecinţă sensul curentului indus şi al tensiunii electromotoare induse
Ue.

c) d) 1.24 Relaţii între fluxuri şi curenţi. Inductivitatea proprie şi

Fig. 2.34 mutuală

Să considerăm o spiră filiformă parcursă de un curent de intensitate i şi fie Φ fluxul magnetic produs de
acest curent prin conturul C al spirei. Se numeşte inductivitate proprie a spirei mărimea fizică dată de relaţia:
φ
L= >0 (2.214)
i
Inductivitatea proprie a spirei depinde numai de dimensiunile şi forma spirei şi de permeabilitatea magnetică a
mediului în care se află spira. Dacă mediul magnetic este liniar atunci dependenţa între Φ şi i este liniară, iar
inductivitatea este o mărime constantă. Sensul de referinţă al mărimilor Φ şi i se asociază după regula burghiului
drept astfel că inductivitatea proprie este o mărime scalară pozitivă. Unitatea de măsură a inductivităţii în sistemul
de unităţi S.I. este henry [H].
Pentru un circuit filiform
oarecare, de exemplu pentru o bobină
formată din N spire se defineşte
inductivitatea proprie ca raportul dintre
fluxul magnetic total φ sc care străbate
a) b) suprafaţa mărginită de curba C şi
Fig. 2.52 intensitatea i a curentului ce străbate
bobina:
 φ sc Ψ
L= = (2.217)
i i
După cum se observă din figura 2.52, a curba C urmăreşte conturul conductorului filiform al bobinei şi se
închide prin exteriorul bobinei. Fluxul magnetic φ sc care străbate conturul C se numeşte flux magnetic total sau
înlănţuire magnetică φ sc = Ψ. Fluxul magnetic total Φ se poate exprima în funcţie de fluxul magnetic fascicular Φ
printr-o spiră cu relaţia:

∑φ
N

Ψ= k = N ⋅Φ (2.218)
k =1

Să considerăm acum două spire cuplate magnetic. Două spire sau în general două circuite se zic cuplate magnetic
dacă o parte din fluxul magnetic produs de unul din circuite străbate conturul celuilalt circuit. Să presupunem în
figura 2.53,a, două spire 1 şi 2, spira 1 fiind parcursă de curentul de intensitate i 1, iar i 2 = 0. Dacă notăm cu Φ 11
fluxul magnetic propriu produs de curentul i prin spira 1, atunci inductivitatea proprie a spirei 1 este:
φ 11
L11 = >0 (2.219)
i1
O parte din fluxul magnetic propriu Φ 11 notată cu Φ 21 şi numit flux mutual străbate şi conturul spirei 2,
restul fluxului magnetic notat cu Φ d1 care nu străbate spira 2 fiind numit flux de dispersie al spirei 2 în raport cu
spira 1. Evident că în cazul a două spire filiforme avem îndeplinită relaţia:
Φ 11 = Φ 21 + Φ d 1 (2.220)
Se numeşte inductivitate mutuală L 21 a spirei 2 faţă de spira 1 raportul dintre fluxul mutual Φ 21 şi curentul
i 1 care produce acest flux:
Φ 21
L21 = , i2 = 0 (2.221)
i1
Reciproc dacă se consideră spira
a doua parcursă de curentul i 2 şi
curentul din prima spiră este nul i 1 = 0,
se poate defini inductivitatea mutuală
L 12 a spirei 1 în raport cu spira 2:
Φ 12
L12 = , i1 = 0 (2.222)
i2
În cazul unor medii magnetice
liniare, izotrope şi omogene cele două
inductivităţi mutuale satisafc condiţia de
reciprocitate:
L21 = L12 (2.223)
a) b) c)
Fig. 2.53 Valoarea comună a celor două
inductivităţi mutuale se notează cu M =
L 21 =L 12 .
De remarcat faptul că fluxul Φ 21 poate fi pozitiv (fig. 2.53, b) sau negativ (fig. 2.52) în funcţie de sensurile
de referinţă alese pentru elementul de arie d A din spira 2. Cum elementul de arie d A din spira 2 se asociază după
regula burghiului drept cu sensul curentului i 2 prin această spiră, flux magnetic Φ 21 pozitiv înseamnă că sensul
fluxului Φ 21 este acelaşi cu al fluxului magnetic propriu al spirei 2 produs de curentul i 2 . Exprimarea flux magnetic
 Φ 21 negativ înseamnă sens contrar al
fluxului mutual faţă de sensul fluxului
magnetic propriu. Corespunzător
inductivităţile mutuale L 21 şi L 12 pot
rezulta pozitive sau negative.
Fie în figura 2.54 două bobine
cuplate magnetic având N 1 respectiv
a) b) N 2 spire. Presupunem la început că
Fig. 2.54 numai bobina 1 este parcursă de
curentul i 1 (i 2 =0). În general (fig.
2.54,a) fluxurile magnetice fasciculare sunt şi în acest caz diferite pentru spirele bobinelor, dar vom considera un
cuplaj magnetic echivalent ca cel din figura 2.54, b. Corespunzător se definesc următoarele fluxuri magnetice
fasciculare medii:
Φ 11 - fluxul magnetic propriu care străbate spirele bobinei 1;
Φ 21 - fluxul magnetic mutual sau util care, este produs de bobina 1, dar străbate şi spirele bobinei 2;
Φ d1 - fluxul magnetic de dispersie al bobinei 1 faţă de 2, care se închide prin aer în jurul bobinei 1 şi nu
străbate bobina 2.
Acestor fluxuri magnetice le corespund următoarele inductivităţi:
- inductivitatea proprie L 11 a bobinei 1:
Φ 11 N 1 Ψ11
L11 = = (2.224)
i1 i1
- inductivitatea mutuală L 21 a
bobinei 2 faţă de bobina 1:
Φ 21 N 2 Ψ21
L21 = = (2.225)
i1 i1
- inductivitatea de dispersie L d1 a
bobinei 1 faţă de bobina 2:
Φ d 1 N 1 Ψd 1
Fig. 2.55 Fig. 2.56 Ld 1 = = (2.226)
i1 i1
Inductivităţile sunt parametri fizici globali ai circuitelor electrice care permit exprimarea fluxurilor
magnetice în funcţie de curenţii care produc aceste fluxuri. În schemele electrice inductivitatea proprie se
reprezintă ca în figura 2.55.
Inductivitatea mutuală M dintre două bobine cuplate magnetic se reprezintă ca în figura 2.56. Precizarea
semnului inductivităţii mutuale M în schemele electrice se face, uzual, conform următoarei convenţii: una dintre
bornele fiecărei bobine (numită uneori “început” al înfăşurării) se marchează cu un asterisc sau altfel. Dacă curenţii
i 1 şi i 2 au acelaşi sens faţă de bornele marcate (ambii curenţi “intră” în bornele marcate sau ambii curenţi “ies” din
bornele marcate) inductivitatea mutuală se consideră pozitivă iar cuplajul magnetic se numeşte adiţional. În caz
contrar (în una din bobine curentul “intră” în borna marcată iar în cealaltă curentul “iese” din borna marcată)
cuplajul magnetic al celor două bobine este în opoziţie, iar inductivitatea mutuală este negativă.
Curs 5 CTI

Cap. 2. Circuite electrice de curent continuu.

2.1. Elemente de circuit. Surse de tensiune electromotoare. Surse de curent.

Elemente de circuit
Se numeşte circuit , un ansamblu de generatoare şi receptoare, cu legătură conductoare între ele.
Elementele unui circuit de curent continuu sunt sursele de energie sau de tensiune electromotoare şi rezistoarele
electrice. Mărimile care intervin sunt: tensiunea electromotoare (E), căderea de tensiune sau tensiunea electrică
(U), intensitatea curentului electric (I), şi puterea electrică (P). Rezistoarele sunt caracterizate prin parametrul R,
numit rezistenţă electrică.
Surse de tensiune electromotoare
Sursa ideală de tensiune electromotoare – este un element activ bipolar, prevăzut cu două borne, prin
intermediul cărora se leagă la circuit; bucurându-se de proprietatea că tensiunea la bornele sale este riguros
constantă şi ea nu depinde de valoarea curentului debitat, având rezistenţa internă nulă. Cu alte cuvinte caracterul
ideal al sursei se traduce prin faptul că ea poate menţine la bornele sale o tensiune constantă, indiferent de valoarea
rezistenţei de sarcină RS,conectată la bornele sale (deci la orice valoare a curentului prin circuit). La intersecţia
caracteristicii cu dreapta de sarcină, se află punctul M, ale cărui coordonate vor caracteriza regimul de curent
continuu al circuitului. Sursa ideală de tensiune şi caracteristica ei sunt prezentate în figura 2.2a,b:
u Dreapta de
i
sarcină

U Caracteristica
u M(U/RS,U) sursei ideale

α tgα=RS
i
a) b)
Fig.2.2

Sursa reală de tensiune electromotoare

 u
În realitate, sursa ideală de tensiune nu poate exista, deoarece conform legii lui Ohm  i =  , când rezistenţa R
 R
devine zero, avem i → ∞ , deci puterea (p=u⋅i) , devine infinită, lucru care într-o situaţie reală nu este posibil.

U0= Caracteristica
∆u sursei ideale
Caracteristica
ub
sursei reale
0 ISC i
a) b)
Fig. 2.3

Din acest motiv generatorul real , reprezentat în figura 2.3,a, trebuie să cuprindă în serie cu cel ideal o rezistenţă R i
(rezistenţă interioară), care limitează curentul la o valoare finită.
 E
Conform legii lui Ohm, avem: i=
R + Ri
Tensiunea la bornele sursei reale de tensiune este dată de relaţia: u b = E - i⋅R i = E - ∆u; unde ∆u = R i ⋅i este
căderea internă de tensiune , pe rezistenţa R i . Caracteristica sursei reale rezultă ca în figura 2.3,b.
Intersecţia caracteristicii sursei reale de tensiune cu axele de coordonate se face în punctele:
- punctul de mers în gol, cu coordonatele I = 0 şi u b = U 0 = E;
- punctul de mers în scurtcircuit, cu coordonatele I = I SC = E/R I şi u b = 0. Curentul de scurtcircuit I SC este mult
mai mare decât curentul nominal al sursei reale, putând duce la distrugerea sursei . Deci în cazul sursei reale ,
tensiunea la borne depinde de curentul stabilit prin circuit, caracteristica sursei reale apropiindu-se de
caracteristica sursei ideale cu atât mai mult cu cât rezistenţa internă R i , este mai mică.
Sursa ideală de curent – este un element activ bipolar, care se bucură de prorietatea că intensitatea
curentului debitat este riguros constantă şi ea nu depinde de valoarea tensiunii la borne. Sau cu alte cuvinte sursa
ideală de curent se caracterizează prin faptul că va putea menţine în circuit un curent constant indiferent de
valoarea rezistenţei de sarcină RS. Sursa ideală de curent şi caracteristica sa sunt reprezentate în figura 2.4 a,b.
i= Caracteristica
u sursei ideale
Dreapta de
sarcină

M(Io,RS⋅I)

0 I0 i
a) b)
Fig. 2.4
Sursa reală de curent În practică nu poate exista o sursă ideală de curent deoarece,conform legii lui Ohm, (u =
i⋅R), la mers în gol , R = ∞, rezultă u → ∞ şi ar debita o putere (p = u⋅i) infinită. Din acest motiv, sursa reală de
curent cuprinde în paralel cu cea ideală o rezistenţă R ic (rezistenţă interioară), conform schemei din figura 2.5 a, iar
caracteristica sa devine cea din figura 2.5 b.
u
Caracteristica sursei de curent reale, i = i s − = i s − G i ⋅ u , se apropie de caracteristica ideală cu atât mai mult cu
Ri
cât rezistenţa internă R i ,este mai mare.
Caracteristica
i u sursei ideale

ic

Is i ic

a) b) i
Fig. 2.5

Intersecţia caracteristicii sursei reale de curent cu axele de coordonate se face în punctele:

0 Is
- punctul de mers în gol, cu coordonatele: i = 0 şi u = U 0 = R ic ⋅I s ;
- punctul de mers în scurtcircuit, cu coordonatele: i = I SC = I S şi u = 0.

2.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff.

Structura circuitelor se caracterizează prin: ramuri (sau laturi), noduri şi ochiuri (sau
bucle). În figura 2.1 este reprezentat un circuit care conţine surse (E 5 şi E 6 ) şi
rezistoare (R 1 , R 2 , R 3 , R 4 , R 5 şi R 6 ).
Se numeşte latură (sau ramură) a unui circuit o porţiune neramificată a sa, de
exemplu latura AB, latura BD, etc. Numărul de laturi ale unui circuit se notează cu L.
În cazul figurii 2.1, L = 6.
Se numeşte nod, punctul de intersecţie a cel puţin trei laturi ale circuitului. În
figura 2.1 nodurile sunt A, B, C şi D. Numărul de noduri ale unui circuit se notează
cu N, în figura 2.1 avem N = 4.
Se numeşte buclă (ochi) a unui circuit, un traseu conductor închis în acel
circuit. Numărul de bucle independente (“ochi de plasă”), ale unui circuit se noteză
Fig. 2.1 cu litera B. În figura 2.1 pot fi ochiuri următoarele trasee: ABDA, DBCD, ADCA,
etc.
Teorema I a lui Kirchhoff – se referă la un nod al unei reţele electrice, şi are următorul enunţ:
Suma algebrică a intensităţilor curenţilor din cele n laturi care converg într-un nod al unui circuit de curent
continuu, este nulă:
n

∑±I
k =1
k =0

Ca semn al curenţilor se poate considera, de exemplu, semnul plus pentru curenţii care pleacă din nod şi semnul
minus pentru curenţii care intră în nod.
Teorema a II-a a lui Kirchhoff – se referă la un ochi de reţea, şi are următorul enunţ:
Suma algebrică a tensiunilor electromotoare a surselor din cele N laturi ale unui ochi de reţea, este egală cu
suma algebrică a produselor dintre rezistenţa totală a fiecărei laturi şi curentul care parcurge latura respectivă.
N N

∑ ± E k = ∑ ± R k ⋅ Ik
k =1 k =1
Practic pentru calculul curenţilor într-o reţea se procedează după cum urmează:
a) Se stabileşte numărul de noduri n şi numărul de laturi l ale reţelei. Se calculează numărul de ochiuri sau bucle
fundamentale cu relaţia: b = l – n + 1.
b) Se atribuie în mod arbitrar un sens fiecărui curent din laturile reţelei; se marchează aceste sensuri prin săgeţi.
c) Se aleg ochiurile independente şi sensul de referinţă (sau de parcurgere) în fiecare ochi, care se marchează
printr-o săgeată.
d) Se scrie prima teoremă a lui Kirchhoff pentru n-1 noduri ale reţelei.
e) Se scrie a doua teoremă a lui Kirchhoff pentru ochiurile findamentale alese.
f) Se rezolvă sistemul de ecuaţii obţinut. Curenţii care rezultă din calcul, cu semnul plus (pozitivi) circulă în latură
în acelaşi sens cu sensul ales la început, în etapa b). Curenţii care rezultă din calcul negativi (cu semnul minus),
circulă în latura corespunzătoare, în sens contrar celui ales iniţial.
 E1 R1 I1

I
I7 R7 0 R8 I8
1 2
I6 I5
E4 II III E2
E5
R6
R4 IV R2 Circuitul are 5 noduri (n = 5), şi 4 bucle independente ( care nu
R5
se suprapun) (b = 4) şi 8 laturi (l = 8). Se verifică că: l = b+n-1.
I4 E3 R3 I2 Se scriu teoremele lui Kirchhoff, pentru n –1 =4 noduri,
I3
şi pentru cele 4 bucle independente, rezultând sistemul de
4 3 ecuaţii:
- nod 1: I4 – I1 – I7 = 0
- nod 2: I1 + I2 + I8 = 0
- nod 3: -I 3 - I 2 - I 5 = 0
- nod 4: I3 + I6 – I4 = 0
- bucla I: R 1 ⋅I 1 – R 7 ⋅I 7 – R 8 ⋅I 8 = E 1
- bucla II: R 4 ⋅I 4 + R 6 ⋅I 6 + R 7 ⋅I 7 = E 4
- bucla III: -R 2 ⋅I 2 + R 5 ⋅I 5 + R 8 ⋅I 8 = -E 2 + E 5
- bucla IV: -R 3 ⋅I 3 + R 5 ⋅I 5 + R 6 ⋅I 6 = E 5 – E 3

E 1 = 80 V, E 2 = 160 V, E 3 = 50 V, E 4 = 110 V, E 5 = 65 V, R 1 = 20 Ω, R 2 = 15 Ω, R 3 = 30 Ω, R 4 = 5 Ω, R 5 =
5 Ω, R 6 = 20 Ω, R 7 = 30 Ω, R 8 = 10 Ω.
Înlocuind în sistem valorile corespunzătoare coeficienţilor, şi rezolvând sistemul, în care curenţii din laturi
sunt neconoscute, prin metoda substituţiei sau folosindu-ne de programul MathCad, se obţin soluţiile: I 1 = 3 A, I 2
= 2 A, I 3 = 1 A, I 4 = 4 A, I 5 = -3 A, I 6 = 3 A, I 7 = 1 A, şi I 8 = -5 A. Sensurile reale ale curenţilor I 5 şi I 8 sunt
inverse, iar sursa de tensiune E 5 lucrează în regim de receptor.

2.3 Metoda curenţilor ciclici

În cadrul acestei metode se lucrează cu un număr de b necunoscute, curenţi fictivi, numiţi “de contur”, asociaţi câte
unul pentru fiecare buclă. Cu alte cuvinte numărul de ecuaţii este egal cu numărul de ochiuri (bucle) independente.
În ecuaţiile date de teorema a doua a lui Kirchhoff, se inlocuiesc curenţii din laturi cu curenţii de contur (curentul
dintr-o latură reprezintă suma algebrică a curenţilor de contur respectivi) şi se obţine un sistem cu b ecuaţii şi b
necunoscute, de forma:
R 11 ⋅I c1 + R 12 ⋅I c2 +…+ R 1b ⋅I cb = ∑E c1
(1) R 21 ⋅I c1 + R 22 ⋅I c2 +…+ R 2b ⋅I cb = ∑E c2
: : : : : : :
R b1 ⋅I c1 + R b2 ⋅I c2 +…+ R bb ⋅I cb = ∑E cb
Metoda curenţilor ciclici constă în scrierea ecuaţiilor curenţilor de contur, în rezolvarea acestui sistem de
ecuaţii (a cărui număr de ecuaţii este egal cu numărul de necunoscute şi egal cu numărul de bucle independente) şi
în calculul curenţilor din laturi în funcţie de curenţii de contur, astfel:
a) se stabilesc curenţii de contur şi sensurile lor de referinţă, care coincid cu sensurile de parcurgere ale buclelor
respective : I c1 , I c2 , I c3 , …, I cb .
b) se formează sistemul de ecuaţii în care: R kk este rezistenţa proprie a buclei k, adică suma rezistenţelor aflate pe
laturile buclei respective; R kv este rezistenţa aflată pe latura comună buclei k şi v. Dacă sensurile pozitive ale
curenţilor ciclici I ck şi I cv coincid în ramura comună atunci în sistem R kv are semnul plus, în caz contrar are semnul
minus.
∑E ck este suma tensiunilor electromotoare din bucla independentă k, exprimată faţă de sensul de referinţă al
curentului de contur I ck al buclei k.
c) se rezolvă sistemul de ecuaţii (1), în care necunoscutele sunt curenţii de contur (ciclici) I ck .
d) se suprapun în fiecare latură curenţii de contur pentru a obţine curentul real al laturii respective.
Ca şi aplicaţie se consideră problema prezentată la secţiunea pecedentă, a cărei date ni le reamintim:
Să se afle curenţii din laturile circuitului reprezentat în figura 2.9, în care :
E 1 = 80 V, E 2 = 160 V, E 3 = 50 V, E 4 = 110 V, E 5 = 65 V, R 1 = 20 Ω, R 2 = 15 Ω, R 3 = 30 Ω, R 4 = 5 Ω, R 5 = 5
Ω, R 6 = 20 Ω, R 7 = 30 Ω, R 8 = 10 Ω.

Rezolvare:
Deoarece circuitul are 8 laturi şi 5 noduri, rezultă că numărul buclelor independente este de 4, conform
relaţiei lui Euller, deci vom avea 4 curenţi ciclici I c1 , I c2 , I c3 , I c4 , câte unul pentru fiecare buclă independentă, pe
care îi notăm pe figură, ei parcurgând bucla corespunzătoare în sensul arbitrar, stabilit pe figură, astfel:
I c1 străbate pe E 1 , R 1 , R 8 , R 7
I c2 străbate pe E 4 , R 4 , R 7 , R 6
I c3 străbate pe E 2 , R 2 , R 5 , E 5 , R 8
I c4 străbate pe E 5 , R 5 , R 3 , E 3 , R 6

Următoarea etapă constă în scrierea sistemului de ecuaţii pentru determinarea curenţilor ciclici pentru
circuitul de faţă, fiind format din patru ecuaţii cu patru necunoscute:
R 11 ⋅I c1 + R 12 ⋅I c2 + R 13 ⋅I c3 + R 14 ⋅I c4 = ∑E c1
E1 R1 I1 R 21 ⋅I c1 + R 22 ⋅I c2 + R 23 ⋅I c3 + R 24 ⋅I c4 = ∑E c2
R 31 ⋅I c1 + R 32 ⋅I c2 + R 33 ⋅I c3 + R 34 ⋅I c4 = ∑E c3
Ic1 R 41 ⋅I c1 + R 42 ⋅I c2 + R 43 ⋅I c3 + R 44 ⋅I c4 = ∑E c4
I7 R7 R8 I8
Unde coeficienţii sunt:
I6 I5 R 11 = R 1 + R 7 + R 8 = 60 Ω - reprezintă suma rezistenţelor ochiului
E4 Ic2 Ic3 E2
1
E5 R 22 = R 4 + R 6 + R 7 = 55 Ω - reprezintă suma rezistenţelor ochiului
R6
R4 Ic4 R2 2
R5 R 33 = R 2 + R 5 + R 8 = 30 Ω - reprezintă suma rezistenţelor ochiului
I4 E 3 R 3 I 2
I3 3
R 44 = R 3 + R 5 + R 6 = 55 Ω - reprezintă suma rezistenţelor ochiului
Fig. 2.9 4
R 12 = R 21 = - R 7 = -30 Ω, s-a luat cu minus deoarece prin R 7
curenţii I c1 şi I c2 au sensuri contrare
R 13 = R 31 = - R 8 = -10 Ω; R 24 = R 42 = R 6 = 20 Ω; R 34 = R 43 = R 5 = 5 Ω;
R 14 = R 41 = R 23 = R 32 = 0 deoarece ohiurile 1 şi 4, respectiv 2 şi 3 nu au laturi comune.
∑E c1 = E 1 = 80 V; ∑E c2 = E 4 = 110 V; ∑E c3 = - E 2 + E 5 = - 95 V; ∑E c4 = E 5 – E 3 = 15 V;
 Înlocuind valorile obţinute se obţine:
60⋅I c1 - 30⋅I c2 - 10⋅I c3 = 80
-30⋅I c1 + 55⋅I c2 + 20⋅I c4 = 110
-10⋅I c1 + 30⋅I c3 + 5⋅I c4 = - 95
20⋅I c2 + 5⋅I c3 + 55⋅I c4 = 15
În urma rezolvării sistemului se obţin soluţiile: I c1 = 3 A; I c2 = 4 A; I c3 = -2 A; I c4 = -1 A.; după care se
deduc curenţii reali prin aplicarea teoremei supranunerii efectelor, oţinându-se:
I 1 = I c1 = 3A; I 2 = -I c3 = 2A; I 3 = -I c4 = 1A; I 4 = I c2 = 4A; I 5 = I c3 + I c4 = -3A; I 6 = I c2 + I c4 = 3A; I 7 = I c2 –
I c1 = 1A; I 8 = I c3 – I c1 = -5A.

2.4 Metoda potenţialelor nodale

Pentru studiul circuitelor prin metoda potenţialelor nodale considerăm exemplul anterior,cu aceleaşi date,
parcurgând următoarele etape:
- se alege un nod de referinţă – simbolizat prin legare la pământ – a cărui potenţial se consideră nul, iar restul

V1 – V2
E1 R1 I
V1 V2
1 I R7 0 R8 I 2

I I
Fig. 2.10 E4 V4 V3 E2
E5
V4– V1

R6
V
V2 –

R4 R2
R5
I E3 R3 I
I
4 3
V4 – V3

nodurilor se numerotează; aici se observă că cel mai convenabil este nodul 0.- se introduc potenţialele nodurilor în
raport cu nodul de referinţă V 1 , V 2 , V 3 , V 4 – acestea fiind potenţialele nodale şi reprezintă necunoscutele
sistemului.
Pentru determinarea potenţialelor nodale trebuie alcătuit şi rezolvat sistemul următor de ecuaţii:
G 11 ⋅V 1 – G 12 ⋅V 2 -…- G 1n ⋅V n = ∑E⋅G(1)
-G 21 ⋅V 1 + G 22 ⋅V 2 -…- G 2n ⋅V n = ∑E⋅G(2)
………………………………………….
-G n1 ⋅V 1 – G n2 ⋅V 2 -…+ G nn ⋅V n = ∑E⋅G(n)
Fiecare ecuaţie corespunde unui nod. În general nr. de ecuaţii n = p –1, unde p este numărul de noduri ale
circuitului.Se observă că diagonala principală a matricei sistemului, alcătuită din coeficienţii necunoscutelor, este
pozitivă, iar restul termenilor sunt negativi.
1 1 1 17
G 11 = + + = S – reprezintă conductanţa totală a laturilor legate la nodul (1), sau suma
R 1 R 4 R 7 60
conductanţelor laturilor legate la nodul (1).
 1 1 1 13
G 22 = + + = S suma conductanţelor laturilor legate la nodul (2).
R 1 R 2 R 8 60
1 1 1 3
G 33 = + + = S suma conductanţelor laturilor legate la nodul (3).
R 2 R 3 R 5 10
1 1 1 17
G 44 = + + = S suma conductanţelor laturilor legate la nodul (4).
R 3 R 4 R 6 60
1 1
G 12 = G 21 = = S suma conductanţelor laturilor care leagă direct nodul (1) cu nodul (2).
R 1 20
1 1
G 14 = G 41 = = S suma conductanţelor laturilor care leagă direct nodul (1) cu nodul (4).
R4 5
1 1
G 23 = G 32 = = S suma conductanţelor laturilor care leagă direct nodul (2) cu nodul (3).
R 2 15
1 1
G 34 = G 43 = = S suma conductanţelor laturilor care leagă direct nodul (3) cu nodul (4).
R 3 30
G 13 = G 31 = G 24 = G 42 =0 deoarece între nodurile 1 şi 3 respectiv 2 şi 4 nu există legătură directă
În membrul drept al ecuaţiilor apar sume ale produselor E⋅G, pentru laturile care se întâlnesc în modul a cărui
ecuaţie se scrie. Aceste sume se pot scrie şi ca sume de rapoarte între tensiunea electromotoare E şi rezistenţa R a
laturii respective. Aceste rapoarte sunt de fapt curenţii de scurtcircuit ai laturilor şi anume dacă latura (1) o
deconectăm din schemă şi o punem în scurtcircuit atunci curentul prin această latură va fi: E 1 /R 1 = E 1 ⋅G 1 .
∑E⋅G pentru nodul (1) reprezintă suma algebrică a curenţilor de scurtcircuit ai laturilor ce se întâlnesc în nodul (1).
În acestă sumă, termenii laturilor pentru care sursele sunt orientate cu borna pozitivă spre nod sunt pozitivi, iar
ceilalţi sunt negativi; prin urmare avem:
E E E E 176 E E E − 76
∑E⋅G(1) = 4 − 1 =18; ∑E⋅G(2) = 1 + 2 = ; ∑E⋅G(3) = − 2 − 3 − 5 = ;
R 4 R1 R1 R 2 12 R2 R3 R5 3
E E − 61
∑E⋅G(4) = 3 − 4 = ;
R3 R4 3
Înlocuind valorile obţinute mai înainte, se obţine sistemul:
17 1 1
⋅V 1 – ⋅V 2 – ⋅V 4 = 18
60 20 5
−1 13 1 176
⋅V 1 + ⋅V 2 – ⋅V 3 =
20 60 15 12
−1 3 1 − 76
⋅V 2 + ⋅V 3 – ⋅V 4 =
15 10 30 3
−1 1 17 − 61
⋅V 1 – ⋅V 3 + ⋅V 4 =
5 30 60 3
În urma rezolvării acestui sistem, se obţin următoarele soluţii:
V 1 = 30 V; V 2 = 50 V; V 3 = -80 V; V 4 = -60 V.
Se determină curenţii din fiecare latură, aplicând legea lui Ohm, astfel:
E + ( V1 − V2 )
- pentru latura 1 avem: E 1 + (V 1 – V 2 ) = R 1 ⋅I 1 => I 1 = 1 = 3 A;
R1
− E 2 + ( V 2 − V3 )
- pentru latura 2 avem: E 2 - (V 2 – V 3 ) = - R 2 ⋅I 2 => I 2 = = 2 A;
R2
 E 3 − ( V 4 − V3 )
- pentru latura 3 avem: E 3 - (V 4 – V 3 ) = R 3 ⋅I 3 => I 3 = = 1 A.
R3
E + ( V4 − V1 )
- pentru latura 4 avem: E 4 + (V 4 – V 1 ) = R 4 ⋅I 4 => I 4 = 4 = 4 A;
R4
E + V3
- pentru latura 5 avem: E 5 + V 3 = R 5 ⋅I 5 => I 5 = 5 = -3 A
R5
− V4
- pentru latura 6 avem: V 4 = -R 6 ⋅I 6 => I 6 = = 3 A;
R6
V
- pentru latura 7 avem: V 1 = R 7 ⋅I 7 => I 7 = 1 = 1 A;
R7
− V2
- pentru latura 8 avem: V 2 = - R 8 ⋅I 8 => I 8 = = - 5 A;
R8
Curs 6 CTI

2.5 Circuite magnetice

Circuitul magnetic este un sistem fizic constituit din medii magnetice, frecvent feromagnetice, şi întrefieruri prin
care se închid fluxuri magnetice. Porţiunea de miez magnetic pe care se află situată bobina se numeşte miez
propriu-zis sau coloană, iar porţiunea fără înfăşurare se numeşte jug sau armătură. Feţele miezului magnetic care
mărginesc întrefierul se numesc poli magnetici. Dacă liniile de câmp magnetic ies din pol, acesta poartă denumirea
de pol nord, iar în polul sud intră liniile de câmp magnetic (curbele tangente la vectorul inducţie magnetică B. ) De
obicei porţiunea de circuit magnetic constituită din miezul feromagnetic este porţiunea utilă. Câmpul magnetic ce
nu se închide prin miezul magnetic şi prin întrefier se numeşte câmp magnetic de dispersie sau de scăpări.
Circuitele magnetice formate din materiale magnetice cu caracteristici
liniare se numesc circuite magnetice liniare. Astfel de circuite sunt cele
constituite din materiale neferomagnetice sau din materiale feromagnetice
moi şi nesaturate. Circuitele magnetice neliniare conţin cel puţin o porţiune
din materiale magnetice neliniare cum sunt materialele feromagnetice
saturate. În majoritatea cazurilor din practică intervin circuite magnetice
neliniare.
Din punct de vedere al surselor de câmp magnetic se întâlnesc:
- circuite magnetice de curent continuu în care prin bobine trece
curent continuu
- circuite magnetice de curent alternativ la care înfăşurările sunt
străbătute de curenţi alternativi
Fig. 2.61 - circuite magnetice cu magneţi permanenţi unde fluxul magnetic este
produs de magnetizaţia perma-nentă a magneţilor permanenţi
- circuite magnetice mixte.
Să considerăm pentru început un circuit magnetic liniar prevăzut cu o înfăşurare de curent continuu (fig.
2.61) având N spire parcurse de curentul i. Aplicând legea circuitului magnetic în lungul curbei C, care se închide
prin miez, avem:

∫ Hd s = N ⋅ i = u
C
mm (2.266)

Hl=Ni
Dar cum: B = µ 0 ⋅ µ r ⋅ H , şi φ = B A , rezultă:
B l
l=Ni, respectiv φ =Ni
µ µA
În cazul unui circuit magnetic de lungime l, secţiune A şi permeabilitate magnetică µ reluctanţa magnetică
are expresia:
l
Rm = (2.271)
µA
Unitatea de măsură în SI a reluctanţei magnetice este amper pe weber A/Wb
Relaţia :
φ Rm = N i , sau φ Rm = U m
poartă numele de legea lui Ohm pentru circuitul magnetic.
De remarcat faptul că pentru o porţiune de circuit magnetic ce cuprinde şi o înfăşurare cu tensiunea
magnetomotoare U mm legea lui Ohm se poate scrie în forma:
U mm + U m = Rm Φ (2.273)
Relaţiile scrise anterior pentru o porţiune de circuit magnetic sau pentru un circuit magnetic complet relevă
existenţa unei analogii formale între un circuit magnetic şi un circuit electric. Corespondenţa dintre mărimile
magnetice şi cele electrice este următoarea:
 mărimi magnetice mărimi electrice

U n - tensiunea magnetică U - tensiune electrică

U mm ,θ - tensiunea magnetomotoare, U e – tensiune
solenaţie electromotoare
Φ - flux magnetic fascicular i - curent electric
R m - reluctanţă magnetică R - rezistenţa electrică
Λ - permeanţă magnetică G – conductanţă
Pe baza acestor corespondenţe calculul circuitelor magnetice liniare se poate efectua prin rezolvarea unor
scheme electrice echivalente cu metodele din teoria circuitelor electrice.

2.6 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice

Circuitele magnetice pot fi din punct de vedere geometric circuite neramificate şi circuite ramificate. În circuitele
magnetice neramificate fluxul magnetic fascicular aparţine unui singur tub de câmp închis.

a) b)
Fig. 2.63

În figura 2.63, a este reprezentat un circuit magnetic neramificat ce cuprinde coloana 1 pe care este dispusă
înfăşurarea 5, jugurile 2, armătura 3 şi întrefierurile 4. În figura 2.63, b este reprezentat circuitul electric echivalent.
Liniile de câmp magnetic se închid în majoritate în lungul circuitului magnetic.
 În figura 2.64 este reprezentat un circuit magnetic ramificat şi circuitul electric echivalent.

a) b)
Fig. 2.64

Porţiunile de circuit neramificate se numesc laturi. Conform legii fluxului magnetic, considerând o suprafaţă
închisă Σ avem:
ΦΣ = 0 (2.274)
Aplicând această relaţie circuitului magnetic neramificat din figura 2.63 şi neglijând dispersia rezultă că
fluxul magnetic fascicular are aceeaşi valoare Φ în orice secţiune a circuitului magnetic.
Dacă se aplică relaţia (2.274) pentru o suprafaţă Σ închisă ce înconjoară un nod al circuitului (punct de
ramificaţie) rezultă teorema I a lui Kirchhoff pentru circuite magnetice:

∑Φ
n

fk =0 (2.275)
k =1

adică: suma algebrică a fluxurilor magnetice fasciculare din ramurile unui circuit magnetic ce se întâlnesc într-un
nod este nulă. Pentru scrierea relaţiei (275) se va considera convenţional că fluxurile magnetice care ies din nod
(din suprafaţa închisă Σ) au un semn iar cele care intră semn contrar.
Să considerăm acum porţiunea închisă de circuit (fig. 2.64) formată din coloana 1, întrefierul 5, armătura 3,
întrefierul 4 şi jugul 2. Scriind legea circuitului magnetic în lungul acestei porţiuni de circuit rezultă:
U m1 + U m5 + U m3 + U m4 + U m2 = N ⋅ i
unde N este numărul de spire al înfăşurării parcurse de curentul i. Exprimând tensiunile magnetice în funcţie de
fluxuri şi reluctanţe relaţia anterioară devine:
Rm1Φ + Rm5 Φ + ( Rm3 + Rm4 + Rm2 ) Φ 1 = θ = N ⋅ i
Pentru un ochi de circuit oarecare relaţia corespunzătoare teoremei a II-a a lui Kirchhoff este:

∑R ∑θ
n n

mk Φk = k (2.276)
k =1 k =1

adică: suma algebrică a solenaţiilor de-a lungul unui ochi de circuit magnetic (fără dispersie) este egală cu suma
algebrică a căderilor de tensiune magnetică
La scrierea relaţiilor (2.276) se alege un sens de parcurgere al circuitului. În aceste relaţii termenii pentru
care fluxurile magnetice fasciculare Φ mk au aceeaşi valoare cu sensul de referinţă sunt pozitivi iar ceilalţi sunt
negativi. La fel solenaţiile al căror sens coincide cu sensul de referinţă se iau cu semnul plus iar celelalte cu semnul
minus.
2.7 Conexiunea rezistenţelor
Conexiunea serie
Se consideră n rezistenţe conectate în serie ca în figură. Ele sunt srăbătute de acelaşi curent de intensitate I.

R1 I R2 Rn

U U1 U2 Un

Se pune problema de a determina valoarea rezistenţei echivalente a acestei

Re serie conexiuni serie, R e serie .
Rezistenţa echivalentă va fi străbătută de acelaşi curent I când i se aplică la borne
tensiunea U. Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff conexiunii serie se obţine:
U U = U 1 + U 2 +...+ U n
U = R 1 I + R 2 I +... R n I
U = ( R 1 + R 2 +... + R n ) I

Dar pentru rezistenţa echivalentă se poate scrie U = R e serie I

De unde rezultă:
n
R e serie = R 1 + R 2 + ... + R n = ∑R
k =1
k

Intensitatea curentului electric se poate calcula:

U
I=
R1 + R2 + ... + Rn
iar tensiunea la bornele unei rezistenţe:
R1
U1 = U
R1 + R2 + ... + Rn
Conexiunea paralel a rezistenţelor

In Rn Rezistenţele R 1 , R 2 , …,R n sunt

conectate în paralel atunci când au la borne
aceeaşi tensiune U. Rezistenţa echivalentă a
Re paralel conexiunii paralel R e paralel va fi parcursă de
I
I2 acelaşi curent de intensitate I când la borne va
avea aceeaşi tensiune U ca şi conexiunea
paralel dată. Aplicând teorema I a lui
R2 U
I1 Kirchhoff avem:
I = I 1 + I 2 +…+ I n
U U U U
R1 Dar: I 1 = , I 2 = , …, I n = , iar I =
I R1 R2 Rn Re paralel
Înlocuind expresiile curenţilor în prima relaţie avem:
n n
1 1 1 1 1
U = + + =∑ , sau Ge paralel = ∑ Gk
Re paralel R1 R2 Rn k =1 Rk k =1
 unde G = 1/R este conductanţa.
Pentru cazul a două rezistenţe conectate în paralel valoarea rezistenţei echivalente devine:
R R
Re paralel = 1 2 , se poate arăta că R e paralel < min{R 1 , R 2 }
R1 + R2
iar în general: R e paralel < min{R 1 , R 2 , … R n }.
Valorile curenţilor prin rezistenţe sunt invers proporţionale cu valorile rezistenţelor:
1 1
U Re paralel I Rk Rk
Ik = = = I= I
Rk Rk 1 1 1 1
+ + ... +
Re paralel R1 R2 Rn

2.8 Transfigurarea stea-triunghi.

O posibilitate de calculare a rezistenţei echivalente a unei conexiuni mixte este aceea de a aplica succesiv
formulele de echivalare serie şi paralel, dar există în practică situaţii când nu este posibilă această procedură, de
exemplu în cazul figurii de mai jos unde nu există conexiuni serie sau paralel de rezistenţe.
În acest caz se poate echivala conexiunea de rezistenţe
prin transfigurarea unor conexiuni stea (R 1 -R 5 -R 4 , R 2 -R 3 -R 5 )
în conexiuni triunghi, sau a unor conexiuni triunghi (R 1 -R 2 -R 5 ,
R 4 -R 5 -R 3 ) în conexiuni stea.
În general o conexiune stea şi o conexiune triunghi arată astfel:

R1 R2

2
R20

R5 R10

1 0

R4 R3
R30
3
R12
2

R23

R31 3
 Condiţia de echivalenţă între cele două conexiuni, stea şi triunghi este ca rezistenţele echivalente ale celor
două conexiuni faţă de perechile de borne 1-2, 2-3, 3-1 să fie egale:
R1− 2 stea = R1− 2triunghi
R2−3 stea = R2−3triunghi
R3−1stea = R3−1triunghi
Aceasta înseamnă că avem:
R12 ( R23 + R31 )
R10 + R20 =
R12 + R23 + R31
R ( R + R12 )
R20 + R30 = 23 31
R12 + R23 + R31
R ( R + R23 )
R30 + R10 = 31 12
R12 + R23 + R31
Rezolvând sistemul de ecuaţii în raport cu R 10 , R 20 , R 30 se obţine:
R12 R31
R10 =
R12 + R23 + R31
R23 R12
R20 =
R12 + R23 + R31
R31 R23
R30 =
R12 + R23 + R31
Formulele obţinute ne permit calculul valorilor rezistenţelor din conexiunea stea când se cunosc valorile
rezistenţelor din conexiunea triunghi. Pentru cazul când R 12 = R 23 = R 31 se obţine: R stea = R triunghi / 3.
Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii în raport cu R 12 , R 23 şi R 31 se obţine:
R R + R20 R30 + R30 R10
R12 = 10 20
R30
R R + R20 R30 + R30 R10
R23 = 10 20
R10
R R + R20 R30 + R30 R10
R31 = 10 20
R20
Curs 7 CTI

2.9 Conexiunea serie şi paralel a laturilor active

Conexiunea serie
Fie o conexiune serie de laturi active având fiecare câte o tensiune electromotoare şi o rezistenţă E 1 , R 1 , E 2 ,
R 2 , ... , E n , R n . Tensiunea la bornele conexiunii este U iar curentul prin conexiune are intensitatea I

I
R1 E1 R2 E2 Rn En
Dorim să înlocuim conexiunea serie dată printr-o latură activă
U având o sursă de tensiune electromotoare E ech şi o rezistenţă
R ech . Aplicând teorema a II-a alui Kirchhoff schemei serie se
obţine:
R 1 I + R 2 I +....+R n I –U = E 1 - E 2 +...+ E n
I
Regrupând termenii se obţine:
Rech U + ( E 1 - E 2 + ... + E n ) = ( R 1 + R 2 +...+R n ) I
Eech
Notând E ech = E 1 - E 2 + ...+ E n , şi R ech = R 1 + R 2 +...+ R n
rezultă
U + E ech = R ech I
Dar această relaţie este chiar legea lui Ohm pentru latura activă echivalentă, prin urmare relaţiile de calcul a
rezistenţei echivalente şi a tensiunii electromotoare echivalente sunt:
E ech = E 1 + E 2 + ...+ E n = ∑ (±)E k R ech = R 1 + R 2 +...+ R n = ∑ R k
Se observă că tensiunea electromotoare a laturii active echivalente este egală cu suma algebrică a
tensiunilor electromotoare ale laturilor conectate în serie iar rezistenţa echivalentă este egală cu suma rezistenţelor
din laturile active.

Conexiunea paralel

Fie conexiunea paralel de laturi active din figura de mai jos.

I I
Eech
E1 E2 En

I1 I2 In
U U

R1 R2 Rn Rech
Vom calcula tensiunea electromotoare E ech şi rezistenţa R ech din latura activă echivalentă.

Aplicând teorema I a lui Kirchhoff conexiunii paralel avem:

I = I 1 + I 2 +…+ I n
Dar ţinând seama de legea lui Ohm:
U + E1 U + E2 U + En
I1 = , I2 = , …, I n =
R1 R2 Rn
Înlocuind expresiile curenţilor în prima ecuaţie se obţine:
1 1 1 E E E
I =U ( + + ... + ) + 1 + 2 + ... + n
R1 R2 R1 R1 R2 Rn
E1 E 2 E
+ + ... + n
R R2 Rn 1
U+ 1 = I
1 1 1 1 1 1
+ + ... + + + ... +
R1 R2 Rn R1 R2 Rn
Comparând relaţia obţinută cu legea lui Ohm scrisă pentru circuitul echivalent:
U + E ech = R ech I
Rezultă:
E1 E 2 E
+ + ... + n
R R2 Rn 1
E ech = 1 , Rech =
1 1 1 1 1 1
+ + ... + + + ... +
R1 R2 Rn R1 R2 Rn
Sau:
E G + E 2 G2 + ... + E n Gn
E ech = 1 1 , G ech = G 1 + G 2 + …+ G n
G1 + G2 + ... + Gn
Observaţie: Dacă unele surse de tensiune electromotoare au sensul invers faţă de sensul tensiunii electromotoare
echivalente semnul acestora în relaţiile de mai sus este negativ.

Echivalenţa surselor

Frecvent în analiza circuitelor electrice se pune problema înlocuirii unei surse de tensiune electromotoare
cu o sursă de curent echivalentă sau invers.

U
U

I
i
≡ I i
Ri
E
I’
Gi
Pentru sursa de t.e.m. avem: Pentru sursa de curent avem:
U + E = Ri i U = I’ / G i , I + I’ = i
U = ( i – I ) / Gi
U + I / G i = (1/G i ) i
Comparând relaţia finală de la sursa de curent cu relaţia de la sursa de t.e.m. se obţine:
E = I / Gi , Ri = 1 / Gi
Respectiv, datele sursei de curent când este cunoscută sursa de t.e.m:
I = E Gi , Gi = 1 / Ri
2.10 Circuitul electric simplu. Transfer maxim de putere

Vom considera un receptor (consumator, sarcină electrică) având rezistenţa electrică R, care în general
poate fi variabilă, şi o linie electrică de rezistenţă R l prin intermediul căreia receptorul este conectat la o sursă
având tensiunea la borne U 1 .
De remarcat faptul că problema se poate pune şi în alt mod, şi anume ca receptorul R să fie conectat la o
sursă reală de t.e.m. E = U 1 având o rezistenţă internă R i = R l .
În oricare din cele două situaţii se pune în general problema de a determina tensiunea la bornele
receptorului, intensitatea curentului prin receptor, căderea de tensiune pe linie sau căderea de tensiune internă a
sursei, puterea ce este furnizată de sursă receptorului, randamentul transferului (transportului) de energie (putere) şi
condiţiile în care transferul de putere este maxim.

ΔU
Pentru circuitul dat se pot scrie relaţiile pentru
intensitatea curentului:
I U1
I=
R1 + R
Rl
căderea de tensiune pe linie sau căderea internă de
tensiune a sursei:
ΔU = R l I
R tensiunea la bornele receptorului:
U1 U2
E U2 = U1 – Δ I = U1 – Rl I
tensiunea de alimentare:
U 1 = E = const.
puterea furnizată de sursă:
P1 = U1 I
puterea absorbită de receptor:
P 2 = U 2 I = U 1 I – R l I2
randamentul de transfer (transport) al puterii:
P2 U 1 I − Rl I 2 RI
η= = =1 − l
P1 U1 I U1
Maximul puterii furnizate receptorului P 2 (I) se obţine derivând puterea în raport cu I şi egalând derivata cu
zero:
d(P 2 )/dI = 0, adică: U 1 – 2 R 1 I’ = 0
de unde, valoarea I a curentului pentru care P 2 este maximă este:
’

U
I' = 1 , ceea ce înseamnă că R 1 + R = 2 R 1 , adică R = R1
2 R1
Puterea furnizată receptorului este maximă atunci când rezistenţa receptorului este egală cu rezistenţa liniei
(rezistenţa internă a sursei).
Aceasta este condiţia de transfer maxim de putere de la sursă la receptor sau condiţia de adaptare.
În acest caz randamentul este: η = 50%.
Vom reprezenta graficele de variaţie ale mărimilor de mai sus în funcţie de intensitatea curentului electric I.
• Tensiunea de alimentare de la capătul liniei U 1 este constantă, egală cu 100 în cazul nostru,
• Tensiunea la bornele receptorului U 2 scade liniar pe măsură ce intensitatea curentului creşte, de la U 1 = 100
la 0, valoarea 0 corespunde cazului când receptorul este în scurtcircuit , R=0, I = I max = I scc. = 10 în cazul
nostru,
• Căderea de tensiune pe linie ΔU (sau căderea de tensiune internă a sursei) creşte liniar de la 0 la U 1 = 100,
valoarea de 100 corespunde cazului când R = 0, deci linia (sursa) este în scurtcircuit,
 • Puterea furnizată de sursă P 1 creşte liniar de la 0 până la o valoare maximă; valoarea maximă a puterii
furnizate corespunde punctului de scurtcircuit, când R = 0, deci întreaga putere se pierde pe linie.
• Puterea furnizată receptorului P 2 (I) variază pătratic cu I, are un maxim pentru R = R l , adică pentru I scc. /2
• Randamentul de transfer al puterii scade liniar de la 1, adică 100%, la 0. În cazul transferului maxim de
putere, R = R l , randamentul este de numai 50%. Acesta este acceptabil în cazul curenţilor slabi
(electronică) deoarece se urmăreşte obţinerea unui transfer maxim al semnalului de la un etaj la altul, adică
cele două etaje să fie adaptate. În cazul curenţilor tari (alimentarea intreprinderilor) această situaţie este
complet inacceptabilă, randamentul de transport trebuie să fie de peste 95-98%, iar că fie de peste 95-98%,
iar cea maximă de tensiune admisă pe linie nu trbuie să depăşească 5%.

U1

∆U( I )

U2( I )

I
Graficele de variatie pentru tensiuni

P1( I )

P2( I )

η ( I ) .1000

∆P ( I )

I
Variatia puterilor si a randamentului
2.11 Teorema generatorului echivalent de tensiune (Thévenin).

Conform teoremei generatorului echivalent de tensiune:

Curentul I AB debitat de o reţea electrică activă , liniară, printr-o rezistenţă R, conectată între bornele A şi B,
este egal cu raportul dintre tensiunea U AB0 dintre punctele A şi B la mers în gol (când rezistenţa R este întreruptă)
şi suma dintre rezistenţa R şi rezistenţa R AB0 a reţelei electrice pasivizate.
U AB 0
I AB =
R + R AB 0
Teorema este utilă uneori pentru determinarea intensităţii curentului electric într-o latură a unui circuit fără
a mai calcula intensităţile curenţilor electrici din celelalte laturi ale circuitului. Să considerăm reţeaua electrică din
figură.
E3
R3 I3 I6
A B

E6
R1 R2 R5

R6
E1 E2 I5

I2
I1

I4
R4
E4

Ne propunem să aplicăm teorema generatorului echivalent de tensiune pentru a calcula intensitatea

curentului electric din rezistenţa R 3 conectată între punctele A şi B. Ca atare: R = R 3 .
Pentru calculul lui U AB0 vom considera reţeaua cu rezistenţa R 3 eliminată din circuit. În acest caz avem:
I3’ = I4’ = 0
Valorile intensităţilor curenţilor electrici din laturile circuitului se pot calcula:
E1 + E 2
I 2 = I1 =
' ' E6
I5 = − I6 = −
' '
, respectiv:
R1 + R2 R5 + R6
Aplicând teorema a II-a alui Kirchhoff se poate calcula U AB0 :
U AB 0 + R5 I 5 − R2 I 2 = − E3 − E 4 − E 2
' '

E1 + E 2
U AB 0 = − E3 − E 4 − E 2 − R5 I 5 + R2
'

R1 + R2

Dacă se dispune de un instrument de măsurare adecvat (voltmetru cu rezistenţă internă suficient de mare)se
poate măsura valoarea tensiunii U AB0
 E3
I3’=0 I6’
A B

UAB0

E6
R1 R2 R5

R6
E1 E2 I5’

’ I2’
I1

I4’=0
R4
E4

Pentru calculul rezistenţei echivalente a reţelei pasivizate faţă de bornele A şi B, R AB0 , considerăm reţeaua
pasivizată:

A B

RAB0

R1 R2 R5

R6

R4
Valoarea rezistenţei echivalente faţă de A şi B este:
R R R R
R AB 0 = 1 2 + R4 + 5 6
R1 + R2 R5 + R6
O posibilitate practică de determinare a lui R AB0 este aceea de măsurare cu ohmetrul a rezistenţei după
pasivizarea prealabilă a reţelei. Înlocuind valorile calculate sau măsurate se poate determina curentul I 3 . De
menţionat faptul că există şi o teoremă duală teoremei generatorului echivalent de tensiune, numită teorema
generatorului echivalent de curent (a lui Norton) care permite calculul tensiunii U AB din circuit în funcţie de
curentul de scurtcircuit dintre bornele A şi B, I ABscc. , şi conductanţa reţelei pasivizate G AB0 .
 2.12 Teorema superpoziţiei (suprapunerii efectelor).
Conform teoremei suprapunerii efectelor (superpoziţiei) :
Intensitatea curentului electric dintr-o latură a unui circuit electric liniar în care există mai multe surse de
tensiune electromotoare este egal cu suma algebrică a intensităţilor curenţilor electrici produşi în acea latură de
fiecare sursă acţionând singură în reţeaua electrică dată.
Teorema se demonstrează cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff.
Vom prezenta doar o aplicare a teoremei suprapunerii efectelor pentru un circuit electric în care acţionează
două surse de tensiune electromotoare. Fie circuitul electric de mai jos.
E3
R3 I3 I6
A B

E6
R1 R2 R5

R6
I5

I2
I1

I4
R4

Circuitele electrice în care acţionează numai câte una din sursele electrice sunt cele de mai jos:

R3 I3’ I6’
A B

E6
R1 R2 R5

R6
E1 I5’

I2’
I1’

I4’
R4

În circuitul de mai sus acţionează doar sursa de t.e.m. E 1 care produce curenţii I 1 ’, I 2 ’, …,I 6 ’.
 În circuitul de mai jos acţionează doar sursa E 3 care produce curenţii I 1 ”, I 2 ”, …I 6 ”.

E3
R3 I3’’ I6’’
A B

R1 R2 R5

R6
I5’’

’’ I2’’
I1

I4’’
R4
Conform
teoremei suprapunerii efectelor se poate scrie:
I1 = I1’ – I1”
I2 = I2” + I2”
I 3 = -I 3 ’ +I 3 ”
I 4 = -I 4 ’ + I 4 ”
I 5 = -I 5 ’ + I 5 ”
I 6 = -I 6 ’ + I 6 ”
Teorema este utilă în anumite analiza unor anumite situaţii sau atunci când calcululcurenţilor produşi de
câte o sursă este mai uşor de efectuat. De exemplu, în cazul dat pentru unii curenţi se pot scrie imediat relaţii de
calcul:
E1 E3
I1 = I3"=
'
,
R R R R R R
R2 ( R3 + 5 6 + R4 ) R3 + 1 2 + R4 + 5 6
R5 + R6 R1 + R2 R5 + R6
R1 +
R R
R2 + R3 + 5 6 + R4
R5 + R6
Curs 8 CTI

2.13 Teorema reciprocităţii

Enunţ:
Presupunem un circuit electric în care există o singură sursă de tensiune electromotoare, ce se află iniţial în
latura j. Dacă sursa din latura j produce în latura k un curent de intensitate i kj , atunci, în acelaşi circuit
electric, intensitatea curentului electric i jk pe care l-ar produce în latura j sursa aflată în latura k ar fi egal
cu i kj : i kj = i jk.
Teorema se poate demonstra simplu cu ajutorul relaţiilor de la metoda curenţilor ciclici.
Vom prezenta doar o exemplificare a metodei. Fie circuitul electric din figură, singura sursă de tensiune
electromotoare aflându-se în latura 3 şi având valoarea E 3 .

E3
R3 I33 I63
A B

E6
R1 R2 R5

R6
I53

I23
I13

I43
R4

Intensităţile curenţilor electrici din laturile circuitului sunt notate pe figură, de exemplu intensitatea
curentului produsă în latura 1 de sursa din latura 3 (singura sursă din circuit ) este I 13 .
Să presupunem că mutăm sursa E 3 din latura 3 în latura 1. Intensităţile curenţilor electrici produşi în laturi
sunt I 11 , I 21 , I 31 , …, I 61 . Conform teoremei reciprocităţii I 31 = I 13 .
 R3 I31 I61
A B

E6
R1 R2 R5

E3 R6
I51

I21
I11

I41
R4

2.14 Circuite electrice neliniare de curent continuu

Rezistoare neliniare. Caracteristici.

Rezistorul neliniar este un element de circuit pentru care relaţia dintre tensiune şi curent U(I) nu mai este o relaţie
liniară ci una neliniară. La aceste elemente rezistenţa depinde de valoarea intensităţii curentului electric R(I).
Relaţia dintre U şi I nu reprezintă o dreaptă ci o curbă caracteristică elementului neliniar. Rezistorul neliniar este
complet determinat dacă i se cunoaşte caracteristica U(I) sau I(U) dată grafic sau analitic.
Rezistorul neliniar se caracterizează în fiecare punct prin rezistenţa statică R s şi rezistenţa dinamică R d :
U dU
RsM = M , RdM = ( ) I = IM
IM dI
U În circuitele liniare R s = R d = R= U/I, valoarea rezistenţei
fiind constantă, iar caracteristica U(I) fiind o dreaptă. Se
observă că rezistenţa statică şi rezistenţa dinamică au o
interpretare geometrică:
U(I)
U dU
UM M RsM = M = k tg α , respectiv RdM = ( ) I = I M = k tg β
IM dI
β Rezistenţa statică este proporţională cu tangenta
unghiului α pe care îl formează segmentul OM cu abscisa,
iar rezistenţa dinamică este proporţională cu tangenta
unghiului β pe care în formează tangenta la caracteristica
neliniară în punctul M cu abscisa. Coeficientul k este un
α coeficient ce depinde de scările de reprezentare a
I curentului şi a tensiunii, măsurat în ohmi. Rezistenţa statică
este o mărime pozitivă, în schimb rezistenţa dinamică
O
IM poate fi şi negativă.
Circuitele elctrice care conţin elemente neliniare
poartă denumirea de circuite electrice neliniare. Exemple de elemente neliniare de circuit:
• lămpile cu incandescenţă, au o caracteristică U(I) neliniară datorată modificării rezistenţei
filamentului cu modificarea temperaturii;
 În figura alăturată caracteristica 1 este pentru un bec cu
I incandescenţă cu filament de wolfram (metalic) iar
2 caracteristica 2 este pentru un bec cu incandescenţă cu
filament de cărbune Aceste caracteristici pot fi
1 aproximate analitic prin expresii de forma:
I = a U – b U3
unde a şi b sunt coeficienţi, a > 0, b > 0 pentru filament
metalic şi b < 0 pentru filament de cărbune.
• dioda semiconductoare are o caracteristică
neliniară de forma 2 pentru zona de
conducţie,
• termistoarele, au o caracteristică asemănă-
toare cu a becului cu filament de cărbune
U

Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite neliniare de curent continuu

Pentru analiza circuitelor electrice neliniare rămân valabile legile generale ale circuitelor electrice, legea lui
Ohm şi legea Joule-Lenz, precum şi teoremele pentru a căror demonstrare nu s-a făcut apel la principiul
suprapunerii efectelor (teoremele lui Kirchoff şi teoremele generatorului echivalent).
Legea lui Ohm în forma generală se poate scrie:
U + E = R I + R sn I
sau:
U + E = R I + Un

I
R
E Rsn
unde R sn este rezistenţa statică a elementului neliniar, dependentă de curent, iar U n este tensiunea la bornele
elementului neliniar şi ea dependentă de curent. Dată fiind dependenţa de curent a tensiunii U n legea lui Ohm este
valabilă doar pentru o stare dată a circuitului neliniar cu o valoare dată a intensităţii curentului electric. Nu se poate
aplica principiul suprapunerii efectelor, iar relaţiile anterioare nu pot fi reprezentate grafic sub o formă liniară, de
aceea unii autori spun că pentru circuite electrice neliniare nu este valabilă legea lui Ohm.
Teorema I a lui Kirchhoff este valabilă la fel ca pentru circuite electrice liniare, cu acelaşi enunţ:
n

∑I
k =1
k =0

Teorema a II-a a lui Kirchhoff este valabilă pentru o stare dată a circuitului, cu un set de valori pentru
curenţi şi tensiuni; deoarece rezistenţele statice ale elementelor neliniare depind de curenţi se preferă să se scrie:
n n

∑U ek =
k =1
∑U
k =1
k

unde U k sunt tensiunile la bornele elementelor neliniare (dependente de curent).

Conexiunea serie şi paralel a elementelor neliniare

Conexiunea serie.
Considerăm două rezistoare neliniare conectate în serie, tensiunile la bornele elementelor neliniare fiind

I I
Un1 Un2 Un

U U
U n1 , respectiv U n2 . Cele două rezistoare neliniare pot fi echivalate cu un rezistor neliniar a cărui caracteristică se
poate deduce aplicând teorema a II-a a lui Kirchhoff.

Conform teoremei a II-a a lui Kirchhoff avem:

U U = U n1 + U n2
Un(I) Fie cunoscute caracteristicile neliniare ale
celor două rezistoare conectate în serie (grafic sau
Un’ analitic). Vom considera că avem caracteristicile
celor două elemente neliniare în formă grafică
U n1 (I), respectiv U n2 (I). Fie o valoare I’ o valoare
oarecare a intensităţii curentului electric prin cele
’ Un1(I) două rezistoare neliniare. Tensiunile la bornele celor
Un1
două rezistoare vor fi U n1 ’ respectiv U n2 ’. Conform
’ Un2(I) teoremei a II-a a lui Kirchhoff avem:
Un2
U n ’ = U n1 ’ + U n2 ’
Punctul de coordonate I’, U n ’ se poate obţine
însumând grafic valorile U n1 ’ şi U n2 ’. Procedând în
mod similar se poate construi punct cu punct
I caracteristica U n (I) a elementului neliniar echivalent
I’ cinexiunii serie a celor două rezistoare neliniare. În
cazul în care se cer valorile tensiunilor la bornele
elementelor neliniare conectate în serie când se cunoaşte tensiunea U de alimentare se procedează în mod similar,
dar invers, rezultând din U n ’ valorile tensiunilor la bornele celor două elemente conectate în serie U n1 ’ şi U n2 ’.

Conexiunea paralel
Pentru conexiunea paralel valoarea tensiunii la bornele celor două rezistoare neliniare este aceeaşi, egală cu a
tensiunii de alimentare U.
Conform teoremei I a lui Kirchhoff
avem:
In2 I I n1 + I n2 = I
Caracteristica elementului neliniar
echivalent conexiunii paralel se poate
In1 U deduce prin însumarea punct cu punct a
valorilor curenţilor din cele două
rezustoare pentru fiecare valoare a
I U tensiunii U.
 Alăturat se observă pentru o caloare U’ a
tensiunii de alimentare intensităţile curenţilor
electrici prin cele două rezistoare neliniare au
I
valorile I n1 ’ şi I n2 ’. Conform teoremei I a lui
Un(I) Kirchhoff intensitatea curentului prin cele două
’ rezistoare va fi:
In
I n ’ = I n1 ’ + I n2 ’ = I’
Procedând în felul acesta pentru toate punctele
rezultă caracteristica elementului neliniar
Un1(I) echivalent al conexiunii paralel U n (I).
In1’
Un2(I)
In2’

U
’
U

2.15 Circuite cu surse comandate

2.15.1. Surse de tensiune electromotoare comandate

latură
de latură latură
comandată de latură
comandă comandată
comandă

+ ix

ux α ux β ix

(a) (b)

Sursă de t.e.m. comandată Sursă de t.e.m. comandată

în tensiune în curent

Fig. 2.15.1. Surse de t.e.m.

Sursele de tensiune electromotoare prezentate anterior, par. 2.1., aveau o valoare a tensiunii electromotoare
bine precizată, independentă de valorile mărimilor din circuitul în care se conectează sursa. Acele surse de tensiune
electromotoare poartă denumirea de surse de tensiune electromotoare independente.
 Spre deosebire de sursele independente, vom prezenta sursele de tensiune electromotoare comandate ,
care au o valoarea tensiunii electromotoare dependentă de un curent sau o tensiune asociată unui alt element din
circuit. Există două tipuri de surse de tensiune electromotoare comandate:
• sursă de tensiune electromotoare comandată în tensiune ( fig. 2.15.1, a )
• sursă de tensiune electromotoare comandată în curent ( fig. 2.15.1, b)
Aşa cum se observă din Fig. 2.15.1. sursa de tensiune electromotoare comandată sau dependentă are simbolul în
formă de romb, spre deosebire de sursele de tensiune electromotoare independente al căror simbol este un cerc.
Săgeata din interiorul rombului indică sensul tensiunii electromotoare al sursei, la fel ca şi în cazul surselor
independente. Evident că şi în acest caz polul + (plus) al sursei de tensiune electromotoare este la borna conectată
la vârful săgeţii (borna de sus în Fig. 2.15.1.). Valorile tensiunilor electromotoare ale surselor sunt date ca produs
dintre o constantă ( a cărei valoare este cunoscută ) şi o variabilă de control. Pentru sursele de tensiune
electromotoare comandate se observă că putem vorbi despre o latură de comandă şi despre o latură comandată.
Pentru sursa de tensiune electromotoare comandată în tensiune din Fig. 2.15.1.a variabila de control este
tensiunea u x din latura de control (tensiunea dintre cele două puncte ale laturii de control). De menţionat faptul că
este vorba despre tensiunea u x dintre cele două puncte ale laturii de control şi nu despre tensiunea la bornele
rezistenţei existente în latura de control. Valoarea tensiunii electromotoare a sursei este egală cu produsul dintre
constanta α, a cărei valoare este cunoscută, şi tensiunea u x . Se obesrvă că valoarea tensiunii electromotoare a
sursei este cunoscută numai dacă se cunoaşte tensiunea de control u x .
În Fig. 2.15.1.b este prezentată o sursă de tensiune electromotoare comandată în curent. La acest tip de
sursă variabila de control este curentul i x prin latura de control, iar variabila β are o valoare cunoscută. Este de
menţionat, din nou, că intensitatea curentului i x este valoarea curentului din latura de control; această valoare
nu trebuie asociată cu rezistenţa prin care trece acest curent. Vom justifica ulterior acest lucru, atunci când se va
prezenta problema transfigurării surselor comandate.

2.15.2. Surse de curent comandate

Sursele de curent comandate, similar surselor de tensiune electromotoare comandate, au o valoare a

intensităţii curentului dependentă de o tensiune sau de un curent dintr-o latură de comandă. În Fig. 2.15.2. sunt
prezentate cele două tipuri de surse de curent comandate.

latură
de latură latură
comandată de latură
comandă comandată
comandă

+ ix

ux γ ux σ ix

(a) (b)

Sursă de curent comandată Sursă de curent comandată

în tensiune în curent

Fig. 2.15.2. Surse de curent

 În Fig. 2.15.2.a este prezentată sursa de curent comandată în tensiune. Valoarea curentului acestei surse este
dependentă de tensiunea din latura de comandă, şi anume este egală cu produsul dintre constanta γ, a cărei valoare
este cunoscută, şi tensiunea u x din latura de comandă. Mărimea comandată este valoarea γu x a curentului sursei de
curent, iar mărimea de comandă este tensiunea u x din latura de comandă. În fine, în Fig. 2.15.2.b este prezentată o
sursă de curent comandată în curent. Această sursă are valoarea curentului egală cu produsul dintre constanta σ, a
cărei valoare este cunoscută, şi valoarea mărimii de comandă i x din latura de comandă.
Pentru ca o sursă comandată să fie complet cunoscută (dată, specificată) este necesar să fie specificate
următoarele trei chestiuni:
1. polaritatea sursei comandate, ( prin indicarea polarităţii cu ajutorul simbolurilor + şi – sau cu
ajutorul unor săgeţi aşa cum s-a prezentat mai sus),
2. constantele sursei comandate α, β, γ, σ,
3. variabila de control, prin menţionarea clară a laturii de control şi a polarităţii variabilei de control
din acea latură.

Dacă nu este menţionată oricare din cele trei chestiuni sursa comandată nu va mai fi complet specificată.
Curs 9 CTI

2.15.3. Circuite cu surse comandate

Sursele comandate sunt utilizate îndeosebi pentru modelarea dispozitivelor electronice. De exemplu, în
Fig. 2.15.3. se prezintă modelul unui tranzistor cu efect de câmp TEC-J ( sau JFET) şi a unui tranzistor bipolar
obişnuit.

G D
D +

gm uGS
G
rd
uGS

S
S
-
(a)

B C
C
iB
βiB
B
r0
rB

E
E
(b)

Fig. 2.15.3. Modelarea unor tranzistoare prin surse comandate

În Fig. 2.15.3.a este prezentată schema echivalentă a unui tranzistor cu efect de câmp cu joncţiuni la
semnale mici şi frecvenţe joase. Parametrul g m este numit conductanţă de transfer (sau transconductanţă , sau
uneori pantă ) iar mărimea g d = 1/r d este numită conductanţă de drenă.
∂i ∂i
g m = ( D )U DS = const . respectiv g d = ( D )U GS = const .
∂ u GS ∂ u DS
Aceşti parametri pot fi determinaţi pe cale grafică folosind caracteristicile statice ale tranzistoarelor. Uzual,
conductanţa de transfer g m are valori cuprinse între 1-10 mA/V, iar r d = 1/g d = 10-100 kΩ. Tranzistorul cu efect de
câmp cu joncţiuni TEC-J sau JFET este un element de circuit frecvent utilizat la realizarea amplificatoarelor
electronice şi a calculatoarelor digitale.
În Fig.2.15.3.b este prezentată una dintre schemele electrice echivalente a unui tranzistor bipolar cu
joncţiuni, un alt element de circuit frecvent utilizat în circuitele electronice. Modelarea celor două dispozitive
electronice ar fi imposibilă fără ajutorul surselor comandate. În Fig. 2.15.4 sunt prezentate două posibilităţi de
modelare a unui rezistor cu ajutorul unor surse comandate la care variabila de control se află în latura comandată.
 + i i
+
i +

u Ri u/R
R u R u

-
-
-

(a) (b)

Fig. 2.15.4. Modelarea unui rezistor

cu ajutorul surselor comandate

Cu ajutorul acestor modelări se vede că toate circuitele electrice prezentate pot fi modelate folosind doar surse
independente sau surse comandate. Se observă şi în acest caz faptul că este extrem de importantă precizarea locului
şi a polarităţii variabilei de control.
Exemplul 1
latura de
Să se determine valoarea intensităţii curentului din
control
circuitul din Fig. 2.15.5
ix
Soluţie : Aplicând teorema a II-a a lui Kirchhoff în sensul
R latura acelor de ceasornic, în ochiul de circuit dat se obţine :
E – αi x = i x R, de unde , mai departe
controlată
i x (R+α) = E, astfel că
E αix E
ix =
R +α
Cu datele numerice : E = 10 V, R = 3Ω, α = 2 se obţine
pentru curentul i x valoarea i x = 2A
Fig. 2.15.5. Exemplul 1 Să presupunem că dintr-o eroare de marcare a simbolului
curentului sensul acestuia ar fi fost invers, adică cel indicat
cu linie întreruptă. In acest caz în urma aplicării teoremei a
II-a alui Kirchhoff am obţine:
E – αi x = -i x R , de unde i x (R-α) = -E, iar valoarea intensităţii curentului devine :
E
ix = − Cu datele numerice de mai înainte se obţine i x = -
R −α
10A. Este deci clar că sensul variabilei de control i x este extrem
de important să fie corect indicat în latura de control.
ix Exemplul 2
Să se determine intensitatea curentului electric i x din
R circuitul din Fig.2.15.6.
Soluţie Aplicând teorema I-a a lui Kirchhoff nodului de sus se
I σ ix obţine :
I = ix + σ ix
De unde rezultă :

Fig. 2.15.6. Exemplul 2

 I
ix =
1+ σ
Cu datele numerice I = 5A, R = 2Ω, σ = 3 se obţine i x = 5/4 A. Tensiunea la bornele rezistenţei R va fi u R = R i x =
2.5V.

2.15.4. Rezolvarea circuitelor cu surse comandate

Procedeele prezentate anterior pot fi folosite pentru rezolvarea circuitelor electrice cu surse comandate.
Vom prezenta în continuare câteva exemple de rezolvare a circuitelor cu surse comandate pentru a sublinia atenţia
mai aparte pe care trebuie s-o avem atunci când rezolvăm astfel de circuite. Primele două exemple vor prezenta
posibilitatea de folosire a procedeului de transformare a surselor cât şi a celor mai frecvente erori ce pot apare în
aceste cazuri.
Exemplul 3
Să se determine tensiunea u x din circuitul din Fig. 2.15.7.

a a

R1
+ +
R1
R2 R2
ux ux
E
γ ux
- - γ ux
E/R1

(a) (b)

Fig. 2.15.7.Exemplul 3

Soluţie Sursa de tensiune electromotoare E conectată în serie cu rezistorul R poate fi transformată într-o sursă de
curent I = E/R 1 conectată în paralel cu rezistenţa R 1 , aşa cum se arată în Fig. 2.15.7 b. În felul acesta circuitul s-a
transformat într-un circuit având doar o singură pereche de noduri, metoda cea mai convenabilă de rezolvare fiind
E
1 1 E R1
metoda potenţialelor nodale: u x ( + ) = + γ u x , de unde rezultă: ux = ,
R1 R2 R1 1 1
+ −γ
R1 R2
Pentru valorile numerice E = 10 V, R 1 = 2Ω, R 2 = 2Ω, γ = 3 se obţine u x = -2.5V
Procedeul de transformare a surselor se poate aplica şi pentru sursele comandate la fel ca în cazul surselor
independente. Vom ilustra aceasta în Fig. 2.15.8. Este foarte important de reţinut faptul că variabila de control nu
se asociază cu rezistenţa căreia îi corespunde în latura de control ci cu latura de control.
 a
R1 R2
*
I I1 I2
+ ≠ ux - R1
+ +

R2
ux ux
E E
γ uxR2 - γ ux
-

(a) (b)

Fig. 2.15.8.Exemplul 4
S-a transformat
sursa de curent comandată în tensiune γ u x conectată în paralel cu rezistorul R 2 în sursa de tensiune comandată în
tensiune γ u x R 2 conectată în serie cu rezistorul R 2 . Se observă că tensiunea de comandă u x rămâne, aşa cum este
corect, între nodul a şi nodul de jos şi nu se transferă împreună cu rezistenţa R 2 la bornele căreia era în circuitul dat
din Fig. 2.15.6 a. Pentru rezolvarea circuitului din Fig. 2.15.8 a aplicăm teorema a-II-a a lui Kirchhoff pentru
circuitul din figură:
E - γ u x R 2 = I (R 1 + R 2 )
Această ecuaţie conţine două necunoscute I şi u x , aşa că vom mai aplica odată teorema a-II-a a lui Kirchhoff pe un
ochi de circuit care trece prin tensiunea u x :
E = I R1 + ux
Substituind pe u x din a doua ecuaţie u x = E – I R 1 şi înlocuind în prima rezultă succesiv:
E - γ R 2 (E – I R 1 ) = I (R 1 + R 2 ), E (1- γ R 2 ) = I (R 1 + R 2 - γ R 1 R 2 )
De unde, valoarea curentului I rezultă:
E (γ R2 −1) 25
I= = A
γ R1 R2 − R1 − R2 4
iar tensiunea u x = E – I R 1 = -2.5V, ca şi mai înainte.
Circuitul din Fig. 2.15.7 a , reluat în Fig. 2.15.8. b se poate rezolva şi cu ajutorul metodei teoremelor lui
Kirchhoff. Aplicând teorema a II-a a lui Kirchhoff ochiului de circuit din această figură, legea lui Ohm pentru
rezistenţa R 2 şi teorema I a lui Kirchhoff nodului de sus se obţin ecuaţiile: E = I 1 R 1 + I 2 R 2 , ux = I2 R2, γ
u x +I 1 = I 2
Cele trei ecuaţii reprezintă un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute I 1 , I 2 şi u x . Prin rezolvarea sistemului se
obţin soluţiile : u x = -2.5V, I 1 = 6.25A, I 2 = -1.25.
Exemplul 4
Să se determine intensitatea curentului i x din circuitul din fig. 2.15.9a

a a
* *
ix ix
R1 I1≠ix I2

R1
R2 R2
V
E
σ ix
σ ix
E/R1

(a) (b)

R1 R2
a a
* *
ix ix
R1 I2

R2 σ ix
σ ix R2
E E

(c) (d)

Fig. 2.15.9. Exemplul 4

Rezolvare În Fig. 2.15.9b se prezintă rezolvarea circuitului prin transformarea sursei de tensiune
electromotoare E într-o sursă de curent E/R 1 . Este important de observat faptul că variabila de control i x nu
urmează rezistorul R 1 în timpul transformării sursei, deoarece curentul i x este curentul care intră în nodul a.
Deoarece circuitul din Fig. 2.15.9b este un circuit cu două noduri vom aplica, pentru rezolvare, metoda
potenţialelor nodale:
1 1 E
V ( + ) = + σ ix
R1 R2 R1
Ecuaţia scrisă are două necunoscute, curentul i x şi potenţialul V. Alte ecuaţii rezultă scriind legea lui Ohm pentru
rezistenţa R 2 şi teorema I a lui Kirchhoff în nodul de sus:
V = I2 R2, respectiv ix + σ ix = I2
În felul acesta se poate înlocui în prima ecuaţie V = i x (1 + σ) R 2 şi se obţine:
E
1 1 E R1
i x R2 (1 + σ ) ( + ) = + σ i x , de unde ix =
R1 R2 R1 1 1
(1 + σ ) R2 ( + ) − σ
R1 R2
10
Cu datele numerice E = 10V, R 1 = 1Ω, R 2 = 2Ω, σ = 2 se obţine i x = A. Valorile celorlalte necunoscute din
7
30 60
relaţiile anterioare sunt I 2 = A, V = V.
7 7
 Un alt procedeu de rezolvare este posibil folosind transformarea sursei de curent comandată în curent σ i x
într-o sursă de tensiune electromotoare comandată în curent σ i x R 2 aşa cum se arată în Fig. 2.15.9c. Circuitul
obţinut are un singur ochi, astfel că prin aplicarea teoremei a II-a a lui Kirchhoff rezultă:
E 10
i x (R 1 + R 2 ) = E - σ i x R 2 , de unde ix = = A
R1 + R2 + σ R2 7
În Fig. 2.15.9d se prezintă aplicarea metodei teoremelor lui Kirchhoff pentru rezolvarea problemei date. Aplicând
teorema a II-a a lui Kirchhoff în ochiul de circuit conţinând sursa de tensiune electromotoare E şi teorema I a lui
Kirchhoff în nodul de sus rezultă:
E = ix R1 + I2 R2
ix + σ ix = I2
Soluţiile sistemului sunt:
E 10 30
ix = = A, respectiv I2 = ix + σ ix = A,
R1 + R2 + σ R2 7 7
la fel ca mai sus.

Exemplul 5

Să se determine intensitatea curentului I 2 din circuitul din Fig. 2.15.10a.

Soluţie Pentru rezolvarea circuitului vom aplica metoda

teoremelor lui Kirchhoff. Scriem teorema I a lui Kirchhoff
I2 pentru nodul de sus şi teorema a II-a pentru ochiul de circuit
ix
conţinând sursa de tensiune electromotoare comandată în
R2
curent β i x :
R1 I = ix + I2
I2 R2 – ix R1 = β ix
I Substituind pe I 2 din prima ecuaţie în a doua avem: I 2 = I - i x
β ix
(I - i x ) R 2 - i x R 1 = β i x
de unde rezultă:
I R2
(a) ix =
R2 + R1 + β
Fig. 2.15.10 Exemplul 5 respectiv:
I ( R1 + β )
I2 =
R1 + R2 + β
5 15
Cu datele numerice I = 5A, R 1 = 3Ω, R 2 =2Ω şi β = 3 rezultă: ix = A , I2 = A.
4 4

2.15.5. Rezistenţa echivalentă a circuitelor cu surse comandate

Frecvent se cere determinarea rezistenţei echivalente în raport cu două borne a unui circuit ce conţine surse
comandate. La circuitele ce conţin surse comandate este dificil să se aplice regulile de simplificare a circuitelor studiate la
conexiunile de rezistoare. O metodă simplă, dar precisă, de determinare a rezistenţei echivalente este prezentată în Fig.
2.15.11.
 ix ix
a Rezistoare a
+ şi surse +
comandate
ux ux Rech

b b
Rech - -
Rech
(a)

ix ix=1A
a a
Rezistoare Rezistoare
1V + şi surse 1A + şi surse
ux=1V comandate ux comandate

- -
b b
Rech Rech
(b) (c)

Fig. 2.15.11 Determinarea rezistenţei echivalente a circuitelor

care conţin rezistoare şi surse comandate. (b) – se conectează
la circuit o sursă ideală de t.e.m. de 1V, iar Rech=1V/ix, (c)-se
conectează la circuit o sursă ideală de curent de 1A, iar
Rech=ux/1A
Echivalenţa a două circuite în raport cu două borne presupune ca dependenţa dintre u şi i la cele două borne
ale celor două circuite să fie aceeaşi. În consecinţă vom defini tensiunea u x şi curentul i x la cele două borne conform
regulii de la receptor (convenţia de circuit pasiv). Este important de menţionat faptul că regula de asociere a sensurilor
curentului şi tensiunii de la receptor se aplică la cele două borne a şi b ale circuitului: curentul intră în circuit pe la borna +
(plus) a tensiunii la borne a circuitului (Constituie o eroare asocierea sensurilor curentului şi tensiunii invers faţă de cel
corespunzător convenţiei de la receptor). În aceste condiţii se defineşte rezistenţa echivalentă circuitului faţă de cele două
borne ca raportul dintre tensiunea u x şi curentul i x :
ux
Rech =
ix
Se observă că valorile numerice ale tensiunii şi curentului nu sunt importante, doar raportul lor este important.
În Fig. 2.15.11b se prezintă un procedeu simplu, care uşurează determinarea rezistenţei echivalente: se impune ca
tensiunea u x să aibă valoarea de 1V (sau orice altă valoare) cu ajutorul unei surse de tensiune electromotoare ideale şi se
determină valoarea lui i x . Apoi se calculează rezistenţa echivalentă:
u x =1V
Rech =
ix
În Fig. 2.15.11c se prezintă un alt procedeu: se impune ca i x să aibă valoarea de 1A ( sau orice altă valoare) cu
ajutorul unei surse ideale de curent şi se determină valoarea tensiunii u x . Valoarea rezistenţei echivalente va fi :
ux
Rech =
i x = 1A
Alegerea unuia dintre cele două procedee prin impunerea lui u x sa i x este oarecum arbitrară şi va conduce la acelaşi rezultat.
Totuşi dacă una dintre constrângerile menţionate va conduce la impunerea unei valori pentru variabila de control a sursei
comandate, atunci acea alegere va facilita determinarea rezistenţei echivalente. Acest lucru se va vedea în exemplele
prezentate mai departe.
 O posibilitate generală de determinare a rezistenţei echivalente este aceea de scriere a ecuaţiilor posibile pentru
circuitul dat cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff, iar apoi să se elimine treptat necunoscutele din ecuaţiile sistemului rezultant
până ce rămâne o singură ecuaţie de forma:
u x = f(R k , α,β,γ,σ) i x
unde f(R k , α,β,γ,σ) este o expresie ce depinde de rezistenţele din circuitul dat şi de constantele surselor comandate din circuit.
Valoarea rezistenţei echivalente a circuitului va fi:
ux
R ech = = f(R k , α,β,γ,σ)
ix

Exemplul 6

Să se determine rezistenţa echivalentă în raport cu bornele a şi b a circuitului din Fig. 2.15.12a.

Soluţie
Date numerice: R 1 = 3Ω, σ = 2

+
a a ix
iy iy

ux = 1V
R1 R1

E = 1V
σ iy σ iy
b b -

Rech Rech = 1V/ix

(a) (b)

Fig. 6.12. Exemplul 6

Dacă se aplică la bornele a şi b o sursă ideală de tensiune electromotoare de 1 V , în felul acesta se va forţa
valoarea curentului i y prin rezistorul R 1 , care este variabila de control pentru sursa comandată. Curentul i y va fi:
E 1V 1
iy = = = A
R1 3 Ω 3
2
Cu aceasta valoarea curentului debitat de sursa de curent comandată va fi σ i y = A. Aplicând teorema I a lui
3
Kirchhoff în nodul de sus avem: ix = iy + σ iy = 1 A
v x =1V
Prin urmare, rezistenţa echivalentă va fi: Rech =
=1Ω
ix
O altă posibilitate de determinare a rezistenţei echivalente este să scriem pentru circuitul dat ecuaţiile pe
baza teoremelor lui Kirchhoff:
ix = iy + σ iy ux = iy R1
ix R1 i x
Înlocuind pe i y din prima ecuaţie în a doua, se obţine succesiv: iy = , ux =
1+ σ 1+ σ
ux R
Rezistenţa echivalentă a circuitului este: Rech = = 1
ix 1+ σ

Înlocuind valorile numerice date se obţine aceeaşi valoare R ech = 1Ω. Se observă că aplicarea metodei teoremelor
lui Kirchhoff pentru eliminarea celorlalte necunoscute ne dă posibilitatea să obţinem o expresie generală pentru
rezistenţa echivalentă.
CURS 10 CTI

Exemplul 7

Să se determine valoarea rezistenţei echivalente faţă de bornele a şi b a circuitului din Fig. 2.15.13a. Date
numerice: R 1 = 1Ω, β = 2
Soluţie Se va aplica o sursă ideală curent I = 1 A la bornele a şi b ale circuitului. Prin aceasta

a a
+ ix = 1A
iy iy

R1 R1
ux
I=1A

β iy β iy

-
b b
Rech Rech = ux / 1A

(a) (b)

Fig. 2.15.13 Exemplul 7

se forţează valoarea curentului i y , care este variabila de control a sursei comandate. Acest procedeu este indicat în
Fig. 2.15.13b . Scriind teorema a II-a a lui Kirchhoff pentru ochiul de circuit ce conţine pe u x avem:
- β iy = ix R1 – ux, de unde u x = i x R 1 + β i y = i x R 1 – β i x = i x (R 1 – β) = -1V
Rezistenţa echivalentă se poate calcula:
ux
Rech = = − 1Ω
i x =1A
Procedeul de aplicare a teoremelor lui Kirchhoff ne conduce la ecuaţiile:
ux = ix R1 + β iy
iy = - ix
Rezultă: u x = i x R 1 – β i x = i x (R 1 – β), de unde valoarea rezistenţei echivalente este:
R ech = u x / i x = R 1 – β
Valoarea numerică este aceeaşi cu cea dedusă mai sus, R ech = -1Ω.

Exemplul 8

Să se determine rezistenţa echivalentă a circuitului din Fig. 2.15.14a.

 βiz
a
Fig. 2.15.14. Exemplul 8
iy
R1 iz

R2

σ iy

b
Rech (a)

ix = 1A βiz
a
+ iy
R1 iz

I = 1A ux
R2

σ iy
-
b
Rech = ux / 1A (b)

Soluţie Date numerice: R 1 = 2Ω, R 2 = 3Ω, β = 3, σ = 4. Aplicând la intrare o sursă de curent de 1 A se va forţa
curentul i y care este variabila de comandă a sursei de curent comandate. Se observă din Fig. 2.15.14b că avem: i x =
i y = 1A. Aplicând teorema I a lui Kirchhoff nodului de sus avem:
i y = i z + σ i y de unde i z = 1 – 4 = -3A
Aplicând teorema a II-a a lui Kirchhoff rezultă:
- β i z = i x R 1 +i z R 2 – u x de unde u x = i x R 1 + i z R 2 + β i z = -16V
Rezistenţa echivalentă rezultă:
ux
Rech = = −16Ω, din nou o valoare negativă
i x = 1A
Cu ajutorul metodei teoremelor lui Kirchhoff, rescriind cele două ecuaţii, avem:
iy = iz + σ iy
- β i z = i x R 1 +i z R 2 – u x
Rezolvând sistemul de ecuaţii şi ţinând seama de faptul că i x = i y , rezultă succesiv:
i z = i x (1-σ)
u x = i x R 1 + i x (1- σ) (R 2 + β) = i x (R 1 + (1 - σ) (R 2 + β))
Valoarea rezistenţei echivalente este:
u
Rech = x = R 1 + (1 - σ) (R 2 + β)
ix
Înlocuind valorile numerice se obţine aceeaşi valoare - 16Ω.

Exemplul 9
 Să se determine tensiunile U 1 şi U 2 la bornele rezistenţelor R 1 şi
R 2 din Fig. 2.15.15 utilizând formulele divizorului de tensiune. Date
ix numerice: E = 10V, β = 8, R 1 = 3Ω, R 2 = 2Ω.
β ix
Soluţie Circuitul având o singură buclă (ochi) se aplică teorema a II-a a
U’ lui Kirchhoff:
E – β i x = i x (R 1 + R 2 )
Rezultă:
E
E ix = = 10/13 A
R1 + R2 + β
R1 Tensiunea U rezultă aplicând legea lui Ohm:
U = (R 1 + R 2 ) i x = 50/13 V
U Tensiunile U 1 şi U 2 rezultă:
R1 30
U1 =U = V
R1 + R2 13
R2 20
R2 U 2 =U = V
R1 + R2 13
Se observă că rezistenţa echivalentă a circuitului este :
E
Rech = = R1 + R2 + β = 13Ω
ix
Tensiunea la bornele sursei comandate este :
Fig. 2.15.15. Exemplul 9
U’ = β i x = 80/13 V

2.16. Amplificatorul operaţional

2.16.1 Generalităţi. Amplificatorul operaţional ideal şi real.

*
fără
offset null 1 8 conexiune

intrare v_
inversoare 2 7 + Vcc

intrare v+
neinversoare 3 6 ieşire
v0

- Vcc 4 5 offset null

Fig. 2.16.1 Diagrama unui amplificator operaţional

Amplificatorul operaţional este un dispozitiv electronic compus dintr-un număr mare de celemente cum ar
fi: tranzistoare bipolare şi numeroase rezistoare. Nu ne vom referi la structura internă a amplificatorului operaţional
ci vom analiza amplificatorul operaţional doar în raport cu comportarea sa faţă de borne. Studiul amplificatorului
operaţional se justifică deoarece acesta a devenit în prezent un element de circuit standard la fel ca un simplu
rezistor.
 + Vcc +Vcc
i+ Fig. 2.16.1 prezintă
+ +
+ + diagrama de conexiuni a unui
io + amplificator operaţional
Vcc vd
v+ extrem de răspândit, μA741.
- - i- vo
- Alimentarea amplificatorului
+ + -V cc operaţional se face de la o
v-
Vcc - - - sursă dublă ca aceea din Fig.
- 2.16.2 care constă din două
surse de tensiune
- Vcc electromotoare de curent
Fig. 2.16.3 Modelul amplificatorului continuu V cc conectate la un
Fig. 2.16.2 Sursa operaţional, conexiunile externe punct comun numit pământ
de alimentare aop. sau masă. Valorile
caracteristice ale surselor de
tensiune electromotoare se situează între ± 12 V şi ± 15 V. Terminalul negativ al acestei surse este conectat la pinul
(borna) 4 iar terminalul pozitiv este conectat la pinul 7 al amplificatorului operaţional. Amplificatorul operaţional
are două intrări : o bornă de intrare inversoare v – şi o bornă de intrare neinversoare v + . Aceste două tensiuni se
consideră în raport cu punctul de referinţă al tensiunilor sursei : nulul (numit şi pământ sau masă). Ieşirea
amplificatorului operaţional este la pinul 6, iar tensiunea de la ieşire este de asemenea considerată în raport cu
nulul sursei de alimentare. Celelalte două borne 1 şi 5 sunt folosite pentru « echilibrarea » amplificatorului, despre
care se va vorbi mai târziu.
În Fig. 2.16.3 este prezentat simbolul de circuit al amplificatorului operaţional. În mod obişnuit bornele de
alimentare în curent continuu + V cc şi –
V cc nu se figurează în simbolul
amplificatorului operaţioal , dar ele se
consideră că sunt prezente ( se
subînţeleg). În Fig. 2.16.4 se prezintă
circuitul echivalent al amplificatorului
i+ + a operaţional , aşa numitul model intern. R i
+ + este rezistenţa de intrare dintre
v +
R0 terminalele de intrare + şi – .
R o este rezistenţa de ieşire (Thevenin).
vd = v+ - v- Ri i0 Amplificatorul operaţional este un
+ amplificator diferenţial la care tensiunea
-
de ieşire v 0 este proporţională cu diferenţa
i- Avd = A(v+ - v-) tensiunilor v d = v+ - v-. Tensiunea de
v- + - ieşire este produsă de sursa de tensiune
v0 electromotoare comandată în tensiune
Av d = A(v+-v-). Valori tipice ale acestor
mărimi pentru un amplificator operaţional
μA741 sunt :
R i = 2 MΩ,
R o = 75Ω
- - - A = 200000
Deoarece rezistenţa de intrare a
amplificatorului operaţional este foarte
Fig. 2.16.4 Modelul intern al amplificatorului operaţional mare ea va fi considerată infinită în
continuare. În mod similar, deoarece
rezistenţa de ieşire a amplificatorului operaţional este foarte mică, ea va fi considerată nulă. Aceste consideraţii ne
conduc la modelul amplificatorului operaţional prezentat în Fig. 2.16.5, ale cărui date caracteristice sunt :
v o = A v d = A (v+ - v-)
i+ = 0
i- = 0
 v0
i+ = 0 +
i0
+ + +Vcc
+ Vsat
+ - Panta
vd = v - v =A
v+ -vd max = -Vsat/A vd
- v0
i- = 0 Avd vd max = Vsat/A
+ -
v-
-Vsat
-Vcc
- - -

Fig. 2.16.5 Modelul aproximativ al amplificatorului operaţional cu

rezistenţa de intrare infinită şi rezistenţa de ieşire zero

Caracteristica de transfer a amplificatorului operaţional este deasemenea prezentată în Fig.2.16.5, ea este

dependenţa dintre tensiunea de ieşire şi tensiunea diferenţială de intrare, v d = v+ - v-. Se observă că această
caracteristică este liniară pentru valori ale tensiunii de ieşire cuprinse între – V sat ≤ v o ≤ V sat . Mărimea V sat se
numeşte tensiune de saturaţie a amplificatorului operaţional. Această valoare este apropiată, dar puţin mai mică
decât tensiunea de alimentare a sursei de curent continuu V sat ≈ V cc . Prin urmare, pentru o funcţionare liniară
tensiunea de ieşire nu poate depăşi valoarea de saturaţie :
- V sat ≤ v o ≤ V sat
Valoarea maximă a tensiunii diferenţiale la extremitatea regiunii de dependenţă liniară este
v d max = V sat /A. Această valoare este foarte mică. De exemplu, pentru μA741, v d max = V sat / A = 14V / 200000 = 70
μV. Vom vedea că pentru funcţionarea în zona liniară este posibil să se presupună că tensiunea diferenţială este
aproximativ nulă. De fapt, deoarece amplificarea fiind foarte mare o vom presupune infinită, A → ∞, şi prin
urmare v d → 0. Acestea sunt proprietăţile unui amplificator operaţional ideal, prezentat în Fig 2.16.6 :
vd = 0
i+ = 0 , A→∞
-
+Vcc i =0
0 Folosirea modelului ideal al amplificatorului
+ +
operaţional în analiza circuitelor electronice în locul
0
io + modelului real simplifică în mod considerabil analiza
acestor circuite şi conduce la rezultate ce
0 vo aproximează destul de bine funcţionarea reală.
- -
-Vcc Proprietăţile amplificatorului ideal, date de relaţiile
- de mai sus sunt denumite proprietăţi virtuale de
scurtcircuit deoarece atât curenţii de intrare sunt zero
cât şi tensiunea de la intrarea amplificatorului
operaţional. În cazul unui scurtcircuit real tensiunea
Fig. 2.16.6 Modelul ideal al amplificatorului de intrare este nulă dar curentul prin circuit este în
operaţional şi proprietăţile lui virtuale de scc. general nedefinit şi nu neapărat nul. De aceea
denumirea de proprietăţi virtuale.
 Proprietăţile virtuale de scurtcircuit ale amplificatorului operaţional sunt nişte constrângeri extrem de
puternice. Analiza unui circuit ce conţine un amplificator operaţional ideal devine extrem de simplădacă se
procedează în felul următor :
• Pasul 1 : Se atribuie amplificatorului operaţional condiţiile virtuale de scurtcircuit
v d = 0, i+ = 0, i- = 0
• Pasul 2 : Se aplică teorema I a lui Kirchhoff nodului conectat la borna de intrare neinversoare şi se ţine
seama de constrângerea i+ = 0
• Pasul 3 : Se aplică teorema I a lui Kirchhoff nodului conectat la borna de intrare inversoare şi se ţine seama
de constrângerea i- = 0
• Pasul 4 : Se aplică teorema a II-a a lui Kirchhoff tuturor buclelor circuitului care trec prin v d şi se ţine
seama de constrângerea v d = 0.
Există , în plus, câteva cerinţe tehnice de ordin practic de care trebuie să se ţină seama la aplicaţiile ce conţin
amplificatoare operaţionale.
1. Curentul de saturaţie. Curentul maxim de ieşire al amplificatorului operaţional este limitat de
valoarea curentului de saturaţie a amplificatorului operaţional, |i o | ≤ i sat . Valori uzuale ale curentului
de saturaţie pentru amplificatoarele operaţionale de mică putere sunt de ordinul câteva zeci de
miliamperi. Prin urmare amplificatoarele operaţionale nu suportă valori mari de curenţi. Aceasta
înseamnă că rezistenţele de sarcină precum şi celelalte rezistenţe conectate la ieşire sunt în mod
obişnuit de ordinul kΩ (103Ω). Cele mai multe dintre aplicaţiile amplificatoarelor operaţionale
presupun operaţii în zona liniară. Ca urmare în toate aceste aplicaţii este necesar să se verifice
îndeplinirea următoarelor două condiţii pentru a asigura funcţionarea în zona liniară :
-V sat ≤ v o ≤ V sat
-i sat ≤ i o ≤ i sat
2. Viteza de variaţie. Tensiunea de ieşire a unui amplificator operaţional nu poate varia oricât de rapid,
ea este limitată de o aşa zisă viteză de variaţie. Viteza de variaţie este viteza maximă cu care se
poate modifica tensiunea de ieşire. Valori uzuale ale vitezei de variaţie sunt de ordinul a 1V/μs. Să
presupunem, de exemplu, că tensiunea de ieşire a unui amplificator operaţional este de forma v o =
V sin ωt. Valoarea maximă a vitezei de variaţie a acestei tensiuni este dat derivata în raport cu
timpul a acesteia | dv o /dt| max = ωV. Dacă V = 10V, şi viteza de variaţie este de 1V/μs atunci rezultă
că frecvenţa maximă a semnalului ce poate fi prelucrat corect este de ω = 2πf = (1V/μs)/10V = 105
rad/sec, sau 15.9 kHz. Aceasta înseamnă că ieşirea va fi distorsionată dacă dorim să obţinem o
amplitudine maximă a tensiunii. La nivele mai mici ale tensiunii de ieşie frecvenţele înalte vor fi
corect prelucrate.
3. Tensiunea de decalaj (offset) de la intrare. O altă proprietate neideală de care trebuie să se ţină
seama este ofssetul de tensiune sau curent. Dacă se scurtcircuitează bornele de intrare v+ şi v- astfel
încât tensiunea de intrare v d este nulă (v d = v+ - v- = 0), tensiunea de ieşire nu va avea o valoare
ideală nulă, ci va avea o valoare foarte mică numită offset. Există metode pentru determinarea
acestui offset şi pentru anularea lui folosind circuite de corecţie conectate la pinii 1 şi 5 ai
amplificatorului operaţional. Despre aceste posibilităţi vom vorbi mai târziu.
Pentru analizele care urmează vom considera amplificatoarele operaţionale având proprietăţi ideale, fapt
ce conduce la rezultate corecte în cele mai multe cazuri din practică.
 2.16.2 Amplificatorul inversor

O aplicaţie frecvent utilizată a amplificatorului operaţional este aceea de amplificator inversor, aşa cum se
arată în Fig. 2.16.7a.

I
Rf Rf
Ri Ri
I i- = 0
-
+ + -
io iS
vd
+ +
+ Avd
vi + vi +
RS vo i =0 vo
RS
- - - -

(b)
(a)
Fig. 2.16.7 Amplificatorul operaţional inversor :
schema de conexiuni (a), circuitul echivalent (b)

Înlocuind amplificatorul operaţional cu schema echivalentă cu rezistenţă de intrare infinită şi rezistenţă de ieşire
zero rezultcuitul echivalent din Fig. 2.16.7b. Datorită rezistenţei de intrare infinite curenţii de intrare de la cele
două borne (numiţi şi curenţi de polarizare) sunt nuli şi, ca atare, curentul prin rezistenţele R i şi R f va fi acelaşi
notat cu I. Aplicând teoremele lui Kirchhoff se poate scrie :
vi + vd = Ri I
v 0 +v d = - R f I
v0 = A vd
Rezolvând aceste ecuaţii şi exprimând raportul v o / v i rezultă câştigul în tensiune al amplificatorului în
ansamblu:
Rf
A
vo Ri
=−
vi Rf
A +1+
Ri
Dacă se consideră infinită valoarea amplificării A a amplificatorului operaţional, se obţine :
vo Rf
=− , când A → ∞
vi Ri
Prin urmare, pentru a realiza un amplificator operaţional cu o amplificare în tensiune de – 10 vom alege
rezistoarele R f şi R i astfel încât raportul lor să fie 10. De exemplu, dacă se alege R f = 100 kΩ şi R i = 10 kΩ am
realizat un amplificator operaţional cu o amplificare în tensiune de -10. Aceasta înseamnă că , dacă la intrare se
aplică o tensiune v i (t) = 1 sin ωt V atunci la ieşire vom avea o tensiune de v o = -10 sin ωt V. Semnul minus din
expresia amplificării de tensiune înseamnă că tensiunea de ieşire este defazată faţă de tensiunea de intrare cu 1800,
adică este în antifază cu aceasta.
Acest rezultat putea fi uşor obţinut uşor folosind proprietăţile virtuale de scurtcircuit date mai înainte.
Pentru a indica acest lucru am aplicat aceste proprietăţi la terminalele de intrare ale
 Rf
I
vi - +
+ - I 0 vo
-
+ -
Ri io
0 vo/ Rs
0
+
vi + +

RS vo
-

Rin = Ri vo Rf
=−
vi Ri Ries = 0

Fig. 2.16.8 Proprietăţile amplificatorului

operaţional folosind condiţiile virtuale de
scurtcircuit amplificatorului
operaţional, aşa cum se indică în Fig. 2.16.8. Impunând condiţia că valoarea curentului de la intrarea neinversoare
este zero, adică i+ = 0, nu rezultă mare lucru, dar scriind că valoarea curentului de la borna inversoare este nul,
adică i- = 0, rezultă, conform teoremei I a lui Kirchhoff, că intensităţile curenţilor electrici prin R i şi R f sunt egali.
Ca atare, vom nota cu I valoarea comună a acestor curenţi. Impunând condiţia că tensiunea de excitaţie pe modul
diferenţial v d este nulă rezultă, aplicând teorema a II-a alui Kirchhoff, următoarele două consecinţe:
vi = Ri I
v o = -R f I
Calculând raportul celor două tensiuni rezultă câştigul în tensiune al amplificatorului operaţional dat de relaţia
anterioară. Cele prezentate relevă rolul deosebit pe care îl au condiţiile virtuale de scurtcircuit pentru simplificarea
calculelor. Se mai observă, în plus , că valoarea tensiunii de ieşire a amplificatorului operaţional nu depinde de
rezistenţa de sarcină, R s . Ca atare amplificatorul operaţional se comportă ca o sursă de tensiune electromotoare
ideală, având rezistenţa internă nulă. Valoarea rezistenţei de intrare a amplificatorului operaţional este raportul
dintre tensiunea de intrare şi curentul I (asociate conform sensului de la receptor), care ne conduce la :
v
Rin = i = Ri
I
Prin urmare, pentru a construi un amplificator operaţional având un câştig de tensiune de -15 şi o rezistenţă de
intrare de 20 kΩ vom alege R i = 20 kΩ şi R f = 300 kΩ. În felul acesta, proiectarea unui amplificator de tensiune
folosit pentru amplificarea ieşirea unui microfon devine extrem de simplă.

2.16.3 Reacţia negativă şi saturaţia

Este important de observat faptul că o parte din tensiunea de ieşire este aplicată din nou la intrarea
inversoare a amplificatorului operaţional prin intermediul rezistenţei R f . Acest lucru este denumit reacţie negativă
şi constituie o proprietate importantă în funcţionarea amplificatoarelor operaţionale. Reacţia negativă trebuie să fie
prezentă pentru o bună funcţionare a amplificatorului operaţional. Aceasta este o cerinţă fundamentală pentru a
asigura ca tensiunea diferenţială v d să fie nulă (v d = 0). De exemplu, din Fig. 2.16.7b se observă că dacă v o creşte,
atunci o parte a acestei creşteri este adăugată la intrarea inversoare, şi prin urmare, scăzută din v d ceea ce conduce
la v d = 0. Să presupunem că, în mod greşit, rezistenţa de reacţie R f ar fi fost conectată la intrarea neinversoare a
amplificatorului operaţional. În acest caz, la o creştere a tensiunii de ieşire v o , o parte a acestei creşteri ar fi fost
adăugată la v d . În felul acesta prin intermediul sursei comandate Av d creşterea lui v o ar duce din nou la creşterea
lui v o până ce v o ar ajunge la valoarea de saturaţie v o = V sat . Astfel amplificatorul operaţional intră în saturaţie şi el
nu-şi mai îndeplineşte funcţia sa, tensiunea lui de ieşire fiind independentă de variaţiile tensiunii de intrare v i . Când
este utilizat un amplificator operaţional este extrem de important să ne asigurăm că reacţia negativă este prezentă.
O altă chestiune importantă pentru circuitele cu amplificatoare operaţionale este de a ne asigura că, deşi
reacţia negativă este prezentă, amplificatorul operaţional să nu fie în saturaţie. Reamintim faptul că pentru ca un
amplificator operaţional să nu fie în saturaţie mărimile de ieşire ale acestuia trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii :
-V sat ≤ v o ≤ V sat
-i sat ≤ i o ≤ i sat
Dacă mărimile de ieşire depăşesc limitele impuse amplificatorul operaţional va funcţiona în afara domeniului
liniar, astfel că el nu va mai amplifica. (Există câteva aplicaţii ale amplificatorului operaţional în care acesta este în
mod intenţionat proiectat să funcţioneze în saturaţie.)
De exemplu, să considerăm amplificatorul operaţional din Fig. 2.16.8. Să presupunem că acest amplificator este
alimentat cu o tensiune v i = 2 sin ωt şi că R i = 5 kΩ, R f = 50 kΩ, R s = 100 Ω. Amplificarea (câştigul) este de -10,
şi prin urmare, tensiunea de ieşire va fi v o = -20 sin ωt. Pentru un amplificator operaţional obişnuit μA741, V sat =
14V. Tensiunea de ieşire va fi retezată la valoarea V sat pentru toate porţiunile tensiunii de ieşire mai mari decât
valoarea de saturaţie, aşa cum se arată în Fig. 2.16.9. În acest caz a apărut o distorsiune a tensiunii de ieşire, care
face amplificatorul operaţional inutil. Dacă se reduce valoarea tensiunii de intrare la v1 i = 1 sin ωt atunci tensiunea
de ieşire va fi v1 0 = -10 sin ωt , iar amplificatorul operaţional nu va mai intra în saturaţie.
În plus, trebuie să ne asigurăm că nici valoarea curentului de ieşire a amplificatorului operaţional nu
depăşeşte curentul de saturaţie. La valoarea de vârf a tensiunii de ieşire curentul de ieşire al amplificatorului
operaţional va fi, conform teoremei I a lui Kirchhoff,
v v
io = o + o ≤ i sat
Rs R f

Fig. 2.16.9 Saturaţia tensiunii de ieşire la un amplificator operaţional

Pentru datele numerice considerate anterior, la o tensiune de intrare cu amplitudinea de 1 V , amplitudinea tensiunii
de ieşire va fi de 10 V, astfel încât amplitudinea curentului sinusoidal de ieşire va fi : i o = -10/100 – 10/50 = -100.2
mA. Pentru amplificatoarele operaţionale obişnuite de mică putere curentul de saturaţie are valori obişnuite de
câteva zeci de miliamperi. Se observă că, în cazul nostru, valoarea curentului de ieşire depăşeşte valoarea de
saturaţie, astfel încât amplificatorul operaţional nu va putea furniza rezistenţei de sarcină acest curent. Să
presupunem că modificăm valoarea rezistenţei de sarcină la R s = 10 kΩ. Această modificare nu va afecta câştigul
în tensiune al amplificatorului deoarece acesta depinde doar de raportul dintre rezistenţa de reacţie R f şi rezistenţa
de intrare R i . În acest caz amplitudinea curentului sinusoidal de ieşire devine i o = -1.2 mA, valoare care nu mai
depăşeşte valorile obişnuite ale curenţilor de saturaţie ai amplificatoarelor operaţionale de mică putere. Se observă
că amplificatoarele operaţionale obişnuite nu admit la ieşire valori ale rezistenţei de sarcină mici datorită valorilor
limită ale curenţilor de ieşire. Admiţând că valoarea tensiunii de ieşire se apropie de valoarea de saturaţie de 14 V
şi că vrem ca valoarea curentului de ieşire să fie mai mică de 20 mA rezultă că valoarea rezistenţei de sarcină
trebuie să fie mai mare decât R smin = 700 Ω.

Exemplul 2.16.1

Să se proiecteze un amplificator operaţional care să aibă rezistenţa de intrare de 10 kΩ, un câştig în tensiune
de 20 şi a cărui tensiune de ieşire să fie în fază cu tensiunea de intrare. Tensiunea de intrare este o tensiune
sinusoidală cu o amplitudine de 50 mV, iar rezistenţa de sarcină are valoarea de 500 Ωse va folosi un amplificator
operaţional având tensiunea de saturaţie de V sat = 14 V şi curentul de saturaţie de i sat = 2 mA.

Soluţie Se va folosi un montaj cu două amplificatoare operaţionale montate în cascadă astfel că inversiunea de fază
a unuia să fie anulată de celălalt, câştigul general fiind astfel pozitiv. Produsul celor două câştiguri trebuie să fie de
20, iar rezistenţa de intrare a primului etaj trebuie să fie de 10 kΩ. În Fig. 2.16.10 se prezintă o variantă ce
satisface cerinţele impuse. Primul etaj are un câştig de -5 iar al doilea etaj are un câştig de -5, ceea ce va conduce la
un câştig general de 20. Rezistenţa de intrare a primului etaj este de 10 kΩ , iar rezistenţa de intrare a celui de al
doilea etaj este de 20 kΩ. Pentru o amplitudine a tensiunii de intrare a primului etaj de 50 mV amplitudinea
tensiunii de ieşire al celui de al doilea etaj va fi de 250 mV şi, ca urmare, curentul de ieşire al primului etaj va fi :
- 250 mV/20 kΩ - 250 mV/50 kΩ = - 17.5 μA
Această valoare este mult mai mică decât valoarea curentului de saturaţie a amplificatorului operaţional. Valoarea
tensiunii de ieşire a primului etaj de amplificare este de – 250 mV, valoare ce nu depăşeşte valoarea de saturaţie.
Aplicând această tensiune la intrarea celui de al doilea etaj va rezulta la ieşirea acestuia o tensiune de 1 V, care este
de asemenea mai mică decât tensiunea de saturaţie a amplificatorului operaţional. Curentul de ieşire al celui de al
doilea etaj va fi de :
1 V/80 kΩ + 1 V/500 Ω = 2.0125 mA, care este aproximativ egală cu valoarea de saturaţie a amplificatorului
operaţional. Amplificatorul cu datele din figură satisface condiţiile cerute.

50 kΩ

10 kΩ 80 kΩ

20 kΩ
+

vi +

RS = 500Ω vo
-

10 kΩ 20 kΩ

Fig. 7.10 Exemplul 7.1

CURS 11 CTI

2.16.2 Amplificatorul inversor

O aplicaţie frecvent utilizată a amplificatorului operaţional este aceea de amplificator inversor, aşa cum se
arată în Fig. 2.16.7a.

I
Rf Rf
Ri Ri
I i- = 0
-
+ + -
io iS
vd
+ +
+ Avd
vi + vi +
RS vo i =0 vo
RS
- - - -

(b)
(a)
Fig. 7.7 Amplificatorul operaţional inversor :
schema de conexiuni (a), circuitul echivalent (b)

Înlocuind amplificatorul operaţional cu schema echivalentă cu rezistenţă de intrare infinită şi rezistenţă de ieşire
zero rezultcuitul echivalent din Fig. 2.16.7b. Datorită rezistenţei de intrare infinite curenţii de intrare de la cele
două borne (numiţi şi curenţi de polarizare) sunt nuli şi, ca atare, curentul prin rezistenţele R i şi R f va fi acelaşi
notat cu I. Aplicând teoremele lui Kirchhoff se poate scrie :
vi + vd = Ri I
v 0 +v d = - R f I
v0 = A vd
Rezolvând aceste ecuaţii şi exprimând raportul v o / v i rezultă câştigul în tensiune al amplificatorului în
ansamblu:
Rf
A
vo Ri
=−
vi Rf
A +1+
Ri
Dacă se consideră infinită valoarea amplificării A a amplificatorului operaţional, se obţine :
vo Rf
=− , când A → ∞
vi Ri
Prin urmare, pentru a realiza un amplificator operaţional cu o amplificare în tensiune de – 10 vom alege
rezistoarele R f şi R i astfel încât raportul lor să fie 10. De exemplu, dacă se alege R f = 100 kΩ şi R i = 10 kΩ am
realizat un amplificator operaţional cu o amplificare în tensiune de -10. Aceasta înseamnă că , dacă la intrare se
aplică o tensiune v i (t) = 1 sin ωt V atunci la ieşire vom avea o tensiune de v o = -10 sin ωt V. Semnul minus din
expresia amplificării de tensiune înseamnă că tensiunea de ieşire este defazată faţă de tensiunea de intrare cu 1800,
adică este în antifază cu aceasta.
Acest rezultat putea fi uşor obţinut uşor folosind proprietăţile virtuale de scurtcircuit date mai înainte.
Pentru a indica acest lucru am aplicat aceste proprietăţi la terminalele de intrare ale
 Rf
I
vi - +
+ - I 0 vo
-
+ -
Ri io
0 vo/ Rs
0
+
vi + +

RS vo
-

Rin = Ri vo Rf
=−
vi Ri Ries = 0

Fig. 2.16.8 Proprietăţile amplificatorului operaţional

folosind condiţiile virtuale de scurtcircuit
amplificatorului
operaţional, aşa cum se indică în Fig. 2.16.8. Impunând condiţia că valoarea curentului de la intrarea neinversoare
este zero, adică i+ = 0, nu rezultă mare lucru, dar scriind că valoarea curentului de la borna inversoare este nul,
adică i- = 0, rezultă, conform teoremei I a lui Kirchhoff, că intensităţile curenţilor electrici prin R i şi R f sunt egali.
Ca atare, vom nota cu I valoarea comună a acestor curenţi. Impunând condiţia că tensiunea de excitaţie pe modul
diferenţial v d este nulă rezultă, aplicând teorema a II-a alui Kirchhoff, următoarele două consecinţe:
vi = Ri I
v o = -R f I
Calculând raportul celor două tensiuni rezultă câştigul în tensiune al amplificatorului operaţional dat de relaţia
anterioară. Cele prezentate relevă rolul deosebit pe care îl au condiţiile virtuale de scurtcircuit pentru simplificarea
calculelor. Se mai observă, în plus , că valoarea tensiunii de ieşire a amplificatorului operaţional nu depinde de
rezistenţa de sarcină, R s . Ca atare amplificatorul operaţional se comportă ca o sursă de tensiune electromotoare
ideală, având rezistenţa internă nulă. Valoarea rezistenţei de intrare a amplificatorului operaţional este raportul
dintre tensiunea de intrare şi curentul I (asociate conform sensului de la receptor), care ne conduce la :
v
Rin = i = Ri
I
Prin urmare, pentru a construi un amplificator operaţional având un câştig de tensiune de -15 şi o rezistenţă de
intrare de 20 kΩ vom alege R i = 20 kΩ şi R f = 300 kΩ. În felul acesta, proiectarea unui amplificator de tensiune
folosit pentru amplificarea ieşirea unui microfon devine extrem de simplă.

2.16.3 Reacţia negativă şi saturaţia

Este important de observat faptul că o parte din tensiunea de ieşire este aplicată din nou la intrarea
inversoare a amplificatorului operaţional prin intermediul rezistenţei R f . Acest lucru este denumit reacţie negativă
şi constituie o proprietate importantă în funcţionarea amplificatoarelor operaţionale. Reacţia negativă trebuie să fie
prezentă pentru o bună funcţionare a amplificatorului operaţional. Aceasta este o cerinţă fundamentală pentru a
asigura ca tensiunea diferenţială v d să fie nulă (v d = 0). De exemplu, din Fig. 2.16.7b se observă că dacă v o creşte,
atunci o parte a acestei creşteri este adăugată la intrarea inversoare, şi prin urmare, scăzută din v d ceea ce conduce
la v d = 0. Să presupunem că, în mod greşit, rezistenţa de reacţie R f ar fi fost conectată la intrarea neinversoare a
amplificatorului operaţional. În acest caz, la o creştere a tensiunii de ieşire v o , o parte a acestei creşteri ar fi fost
adăugată la v d . În felul acesta prin intermediul sursei comandate Av d creşterea lui v o ar duce din nou la creşterea
lui v o până ce v o ar ajunge la valoarea de saturaţie v o = V sat . Astfel amplificatorul operaţional intră în saturaţie şi el
nu-şi mai îndeplineşte funcţia sa, tensiunea lui de ieşire fiind independentă de variaţiile tensiunii de intrare v i . Când
este utilizat un amplificator operaţional este extrem de important să ne asigurăm că reacţia negativă este prezentă.
O altă chestiune importantă pentru circuitele cu amplificatoare operaţionale este de a ne asigura că, deşi
reacţia negativă este prezentă, amplificatorul operaţional să nu fie în saturaţie. Reamintim faptul că pentru ca un
amplificator operaţional să nu fie în saturaţie mărimile de ieşire ale acestuia trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii :
-V sat ≤ v o ≤ V sat
-i sat ≤ i o ≤ i sat
Dacă mărimile de ieşire depăşesc limitele impuse amplificatorul operaţional va funcţiona în afara domeniului
liniar, astfel că el nu va mai amplifica. (Există câteva aplicaţii ale amplificatorului operaţional în care acesta este în
mod intenţionat proiectat să funcţioneze în saturaţie.)
De exemplu, să considerăm amplificatorul operaţional din Fig. 2.16.8. Să presupunem că acest amplificator este
alimentat cu o tensiune v i = 2 sin ωt şi că R i = 5 kΩ, R f = 50 kΩ, R s = 100 Ω. Amplificarea (câştigul) este de -10,
şi prin urmare, tensiunea de ieşire va fi v o = -20 sin ωt. Pentru un amplificator operaţional obişnuit μA741, V sat =
14V. Tensiunea de ieşire va fi retezată la valoarea V sat pentru toate porţiunile tensiunii de ieşire mai mari decât
valoarea de saturaţie, aşa cum se arată în Fig. 2.16.9. În acest caz a apărut o distorsiune a tensiunii de ieşire, care
face amplificatorul operaţional inutil. Dacă se reduce valoarea tensiunii de intrare la v1 i = 1 sin ωt atunci tensiunea
de ieşire va fi v1 0 = -10 sin ωt , iar amplificatorul operaţional nu va mai intra în saturaţie.
În plus, trebuie să ne asigurăm că nici valoarea curentului de ieşire a amplificatorului operaţional nu
depăşeşte curentul de saturaţie. La valoarea de vârf a tensiunii de ieşire curentul de ieşire al amplificatorului
operaţional va fi, conform teoremei I a lui Kirchhoff,
v v
io = o + o ≤ i sat
Rs R f

Fig. 2.16.9 Saturaţia tensiunii de ieşire la un amplificator operaţional

Pentru datele numerice considerate anterior, la o tensiune de intrare cu amplitudinea de 1 V , amplitudinea tensiunii
de ieşire va fi de 10 V, astfel încât amplitudinea curentului sinusoidal de ieşire va fi : i o = -10/100 – 10/50 = -100.2
mA. Pentru amplificatoarele operaţionale obişnuite de mică putere curentul de saturaţie are valori obişnuite de
câteva zeci de miliamperi. Se observă că, în cazul nostru, valoarea curentului de ieşire depăşeşte valoarea de
saturaţie, astfel încât amplificatorul operaţional nu va putea furniza rezistenţei de sarcină acest curent. Să
presupunem că modificăm valoarea rezistenţei de sarcină la R s = 10 kΩ. Această modificare nu va afecta câştigul
în tensiune al amplificatorului deoarece acesta depinde doar de raportul dintre rezistenţa de reacţie R f şi rezistenţa
de intrare R i . În acest caz amplitudinea curentului sinusoidal de ieşire devine i o = -1.2 mA, valoare care nu mai
depăşeşte valorile obişnuite ale curenţilor de saturaţie ai amplificatoarelor operaţionale de mică putere. Se observă
că amplificatoarele operaţionale obişnuite nu admit la ieşire valori ale rezistenţei de sarcină mici datorită valorilor
limită ale curenţilor de ieşire. Admiţând că valoarea tensiunii de ieşire se apropie de valoarea de saturaţie de 14 V
şi că vrem ca valoarea curentului de ieşire să fie mai mică de 20 mA rezultă că valoarea rezistenţei de sarcină
trebuie să fie mai mare decât R smin = 700 Ω.

Exemplul 2.16.1

Să se proiecteze un amplificator operaţional care să aibă rezistenţa de intrare de 10 kΩ, un câştig în tensiune
de 20 şi a cărui tensiune de ieşire să fie în fază cu tensiunea de intrare. Tensiunea de intrare este o tensiune
sinusoidală cu o amplitudine de 50 mV, iar rezistenţa de sarcină are valoarea de 500 Ωse va folosi un amplificator
operaţional având tensiunea de saturaţie de V sat = 14 V şi curentul de saturaţie de i sat = 2 mA.

Soluţie Se va folosi un montaj cu două amplificatoare operaţionale montate în cascadă astfel că inversiunea de fază
a unuia să fie anulată de celălalt, câştigul general fiind astfel pozitiv. Produsul celor două câştiguri trebuie să fie de
20, iar rezistenţa de intrare a primului etaj trebuie să fie de 10 kΩ. În Fig. 2.16.10 se prezintă o variantă ce
satisface cerinţele impuse. Primul etaj are un câştig de -5 iar al doilea etaj are un câştig de -5, ceea ce va conduce la
un câştig general de 20. Rezistenţa de intrare a primului etaj este de 10 kΩ , iar rezistenţa de intrare a celui de al
doilea etaj este de 20 kΩ. Pentru o amplitudine a tensiunii de intrare a primului etaj de 50 mV amplitudinea
tensiunii de ieşire al celui de al doilea etaj va fi de 250 mV şi, ca urmare, curentul de ieşire al primului etaj va fi :
- 250 mV/20 kΩ - 250 mV/50 kΩ = - 17.5 μA
Această valoare este mult mai mică decât valoarea curentului de saturaţie a amplificatorului operaţional. Valoarea
tensiunii de ieşire a primului etaj de amplificare este de – 250 mV, valoare ce nu depăşeşte valoarea de saturaţie.
Aplicând această tensiune la intrarea celui de al doilea etaj va rezulta la ieşirea acestuia o tensiune de 1 V, care este
de asemenea mai mică decât tensiunea de saturaţie a amplificatorului operaţional. Curentul de ieşire al celui de al
doilea etaj va fi de :
1 V/80 kΩ + 1 V/500 Ω = 2.0125 mA, care este aproximativ egală cu valoarea de saturaţie a amplificatorului
operaţional. Amplificatorul cu datele din figură satisface condiţiile cerute.

50 kΩ

10 kΩ 80 kΩ

20 kΩ
+

vi +

RS = 500Ω vo
-

10 kΩ 20 kΩ

Fig. 2.16.10 Exemplul 7.1

Curs 12 CTI

3. CIRCUITE ELECTRICE ÎN CURENT ALTERNATIV SINUSOIDAL

3.1 Mărimi alternative sinusoidale. Generalităţi

Se numeşte mărime sinusoidală sau armonică o mărime alternativă, (de exemplu, curentul electric),
reprezentată în figura 3.1, care poate fi scrisă sub forma:
i(t) = I m ⋅sin(ω⋅t ± ϕ),
unde: I m este valoarea maximă (de vârf) sau amplitudinea, ω este pulsaţia, iar ϕ este faza iniţială a mărimii
sinusoidale. Argumentul sinusului, adică mărimea liniar variabilă în timp (ω⋅t ± ϕ), se numeşte faza mărimii
sinusoidale. Convenim să numim valoare instantanee, valoarea i pe care o are mărimea variabilă la un moment
oarecare t. Cel mai scurt interval de timp după care mărimea periodică îşi reia valoarea în aceeaşi ordine se
numeşte perioadă, notată cu (T), având ca unitate de măsură secunda.
Numărul de perioade cuprinse în unitatea de timp se numeşte frecvenţă (f), iar produsul 2⋅π⋅f = ω se
numeşte pulsaţia sau viteză de rotaţie a mărimii periodice, şi se măsoară în rad/s sau s-1. Există deci relaţiile:
1 ω 2⋅π
f= = ; ω = 2⋅π⋅f = ; ω⋅T = 2⋅π.
T 2⋅π T
Frecvenţa se măsoară în hertz (Hz).
În sistemul de unităţi SI, faza şi faza iniţială, care sunt unghiuri, se măsoară în radiani. Produsul ω⋅t = α reprezintă
un unghi geometric, adică este o mărime spaţială.
i(t)

ϕ/ω

Fig. 3.1
+Im I
Imed T [s]
T/4 T/2 3T/4 T
t [s]
0 π/2 π 3π/2 2π ω⋅t [rad]
ϕ
-Im
Din figura anterioară, se poate observa că funţia sinus are perioada 2⋅π,
fapt ce face ca modificarea fazei iniţiale cu un multiplu pozitiv sau negativ de 2⋅π,
să nu modifice valoarea funcţiei.
Valoarea de vârf sau amplitudinea unei mărimi sinusoidale, este cea mai mare valoare instantanee (ca modul) pe
care o poate avea acea mărime în decursul unei perioade. Această valoare se notează, de exemplu în cazul unui
curent i(t), cu simbolul I m . Diferenţa dintre fazele iniţiale ale două mărimi sinusoidale se numeşte defazaj.

i(t) i(t)

i1 i2
i2 i1

ϕ2 t ϕ1 t
ϕ1 ϕ2

ϕ12 ϕ12
a b
Fig. 3.2
Pentru două mărimi sinusoidale de forma: i 1 = I 1 ⋅ 2 sin(ω⋅t+ϕ 1 ) şi i 2 = I 2 ⋅ 2 sin(ω⋅t+ϕ 2 ), defazajul este:
ϕ 12 = ϕ 1 - ϕ 2 .
 Acest defazaj poate fi pozitiv sau negativ. Dacă ϕ 1 - ϕ 2 > 0, i 1 este defazat înaintea lui i 2 , ca şi în figura
3.2,a, iar dacă ϕ 1 - ϕ 2 < 0, i 1 este defazat în urma lui i 2 , ca în figura 3.2,b.
În cazul defazajului dintre două mărimi sinusoidale se pot ivi următoarele cazuri particulare:
ϕ 12 = ϕ 1 - ϕ 2 = 0 mărimile sunt în fază – când ambele mărimi trec deodată prin zero şi prin maxime, ambele
mărimi sunt în acelaşi moment maxime pozitiv sau negativ,ele fiind sinfazice.
Sunt prezentate mai jos graficele de variaţie în timp pentru o tensiune şi un curent care sunt în fază.
ω 100 . π

π π
u( t ) 2 . 2 . sin ω . t i( t ) 2 . sin ω . t
4 4

u( t )

i( t )

π
ϕ 12 = ϕ 1 - ϕ 2 = ± mărimile sunt în cuadratură – când una dintre mărimi trece prin maxim, cealaltă trece prin
2
zero.
ϕ 12 = ϕ 1 - ϕ 2 = ±π - mărimile sunt în opoziţie de fază sau în antifază – când cele două mărimi trec deodată prin
zero şi prin maxime, dar acestea sunt opuse. În graficele de mai jos tensiunea u(t) este în cuadratură cu fiecare din
curenţii i1(t) şi i2(t), în schimb cei doi curenţi sunt în antifază.
 π π 3.π
u( t ) 2 . 2 . sin ω . t i1( t ) 2 . sin ω . t i2( t ) 2 . sin ω . t
4 4 4

u( t )

i1( t )

u( t )

i1( t )

i2( t )

3.2 Valori caracteristice ale mărimilor alternative sinusoidale

Valoarea medie

Valoarea medie a unei mărimi variabile este dată de relaţia:

 1 t2
I med =
t 2 − t1 ∫
t1
i dt

Fie un curent alternativ sinusoidal:

i = I m sin ω t
Aşa cum se ştie, valoarea medie a unei mărimi sinusoidale, luând ca domeniu de integrare o perioadă, este
nulă. În electrotehnică, se utilizează totuşi, pentru caracterizarea mărimilor sinusoidale, o valoare medie calculată
numai pentru alternanţa pozitivă, adică pentru o jumătate de perioadă, exprimată cu ajutorul valorii de vârf astfel:
T

1 2
2 ⋅ Im T
2
∫
Imed =
T 0
I m ⋅ sin ω t ⋅ dt =
ω⋅T
cos ω t | 0 =
2
π
Im = 0,636⋅I m

2
2
Prin analogie se obţine valoarea medie pentru tensiune : U med = U m = 0,637⋅U m
π
Importanţa valoriilor medii ale curentului şi tensiunii constă în faptul că acestea intervin la redresarea
mărimilor alternative sinusoidale. Aceste valori se măsoară cu ajutorul aparatelor electrice de tip magnetoelectric
prevăzute cu redresor.
2. 2
ω 100 . π Um 10 u( t ) Um. sin ( ω . t ) Umed Um =
π π

u( t )

Umed

t
Semnificaţia geometrică a valorii medii este aceea că aria dreptunghiului mărginit de valoarea medie şi
abscisă este egală cu aria suprafeţei mărginită de semialternanţa pozitivă a sinusoidei şi abscisă. În figura de mai
sus s-a reprezentat semialternanţa pozitivă a unei tensiuni sinusoidale de frecvenţă f = 50 Hz, T = 0.02 sec,
amplitudine U m = 10 V împreună cu valoarea medie U med . Faza iniţială a tensiunii s-a considerat nulă.

Valoarea efectivă (eficace) a unei mărimi alternative sinusoidale.

Valoarea efectivă a curentului sinusoidal este egală cu acea valoare constantă I a unui curent continuu, care trecând
printr-un rezistor cu rezistenţa R dezvoltă în timp de o perioadă T aceeaşi energie calorică Q ca şi curentul
sinusoidal i = I m ⋅sinω⋅t ce trece prin acelaşi rezistor, în acelaşi interval de timp :
 T T
1 2 I
Q = R⋅I ⋅T = ∫ R ⋅ i ⋅ dt . => I = ∫ Im ⋅ sin 2 ωt ⋅ dt = m = 0,707⋅I m
2 2

0
T0 2
Pentru integrare s-a folosit transformarea trigonometrică:
sin2α = (1- cos 2 α ) / 2
Um
Prin analogie se obţine valoarea efectivă U, a unei tesiuni sinusoidale: U = = 0,707⋅U m .
2
Valoarea efectivă a mărimilor alternative sinusoidale are semnificaţii importante în practică. Valoarea
efectivă este indicată de aparatele electrice de măsurat, pentru curentul alternativ (cu excepţia celor cu redresor).
În electrotehnică, se operează cu valorile efective ale mărimilor sinusoidale, astfel că se preferă pentru o
mărime alternativă sinusoidală scrierea sub forma:
i = I⋅ 2 sin(ω⋅t+ϕ)
Această relaţie se numeşte forma normală în sinus a unei mărimi sinusoidale.
O mărime sinusoidală este deci complet determinată dacă i se cunosc valoarea efectivă I, pulsaţia ω, adică
frecvenţa f, şi faza iniţială ϕ.
ω 100 . π Um 10 u( t ) Um. sin ( ω . t )
Um 2. 1
sind ( x) sin ( x. deg ) u( α ) 10 . sind ( α ) U Umed Um =
2 π 2

u( α )

Umed

În figura de mai sus s-a reprezentat varaiţia tensiunii sinusoidale u(t) împreună cu valoarea medie şi cea
efectivă. În abscisă s-a reprezentat mărimea ωt exprimată în grade.

3.3 Reprezentarea geometrică a mărimilor alternative sinusoidale

În electrotehnică se efectuează frecvent diferite operaţii cu mărimile sinusoidale: adunarea, scăderea,

înmulţirea cu un scalar, derivarea şi integrarea. Aceste operaţii conduc la rezultate care sunt tot mărimi sinusoidale
de aceeaşi frecvenţă. Calculele cu mărimi sinusoidale sunt destul de laborioase, iar graficele de variaţie ale acestora
sunt dificil de examinat în cazul apariţiei mai multor mărimi în acelaşi grafic. De exemplu se prezintă mai jos
graficele unor mărimi sinusoidale împreună cu graficele rezultate pentru câteva oreraţii cu aceste mărimi.
ω 100 . π R 2 sind ( α ) sin ( α . deg ) A 0 cosd ( α ) cos ( α . deg )

i1( α ) 2 . sind ( α ) i2( α ) 2 . 2 . sind ( α 60 ) i3( α ) i1( α ) i2( α )

i4( α ) i1( α ) i2( α ) Di1( α ) 2 . cosd ( α ) Ii1( α ) 2 cosd ( α )

i1( α )

i2( α )

i3( α )

i4( α )

Di1( α )

Ii1( α )

α
Reprezentarea geometrică dă posibilitatea să se asocieze
y fiecărei mărimi sinusoidale un vector caracterizat prin modul
şi unghiul pe care îl face cu o axă de referinţă. Să
considerăm segmentul orientat OM ce se roteşte în planul
M’ M xOy în jurul punctului O cu viteza unghiulară ω. Proiecţia pe
axa Oy a acestui segment este:
OM’ = OM sin α = OM sin (ωt + φ)
Dacă se alege, la o anumită scară de reprezentare, lungimea
sgmentului OM egală cu amplitudinea unui curent sinusoidal
iar unghiul α egal cu faza acestui curent:
i = I m sin (ωt + φ)
α x se observă că proiecţia OM’ este egală cu valoarea
O instantanee a curentului alternativ sinusoidal. Segmentul
orientat OM poartă numele de fazor , el se roteşte în planul
xOy cu o viteză unghiulară constantă egală cu pulsaţia
curentului sinusoidal. Dacă avem mai mulţi curenţi sinusoidali, fiecare curent va fi reprezentat în planul xOy
printr-un fazor. Suma celor doi curenţi sinusoidali va avea ca reprezentare fazorială fazorul obţinut prin adunarea
vectorială a fazorilor reprezentativi ai celor doi curenţi sinusoidali.
 Se observă că operaţia de adunare a celor doi
curenţi sinusoidali i 1 şi i 2 se transpune
fazorial prin adunarea celor doi vectori ce
y i1+i2 reprezintă geometric cei doi curenţi
sinusoidali. În felul acesta determinarea
modulului şi a fazei curentului i = i 1 + i 2
i2
devine mult mai simplă.
Se pot aplica regulile de adunare, scădere sau
înmulţire cu scalar a vectorilor. Este important
de reţinut faptul că mărimile sinusoidale nu
sunt în realitate vectori, de aceea este de
preferat denumirea de fazori dată segmentelor
orientate ce reprezintă mărimile alternative
α sinusoidale. Reprezentarea fazorială este
α2 i1
simplă şi intuitivă, atât în ceea ce priveşte
valoarea mărimilor sinusoidale cât, mai ales,
α1 în ceea ce priveşte defazajele dintre mărimile
x sinusoidale.
O

3.4 Reprezentarea în complex a mărimilor sinusoidale.

Această metodă constă în utilizarea proprietăţilor numerelor complexe şi oferă simplitate şi volum redus de calcul
la operarea cu mărimi sinusoidale.
După cum se ştie din algebra numerelor complexe, fiecărui număr complex c îi corespunde biunivoc în
planul complex a lui Gauss un punct (afixul numărului) şi deci îi corespunde un vector de poziţie,care se numeşte
fazor, ca în figura de mai jos:
În planul complex axa abciselor se numeşte axă reală,, şi se
Im
indică prin simbolul “+1” sau Re; iar axa ordonatelor se numeşte
axă imaginară, şi se reprezintă prin simbolul “+j” sau Im.
b c
Un număr complex poate fi scris sub una din formele:
1) forma algebrică:
r=c
c = a + j⋅b unde: a = Re{ c } – partea reală a numărului
complex
b = Im{ c } – partea imaginară a numărului
+j α
Re complex
O
+ a Modulul sau lungimea fazorului c, se notează cu r, fiind
determinat cu formula:
r= c = a2 + b2 ≥ 0
Argumentul numărului complex se notează cu α, fiind unghiul pe care-l face fazorul cu axa reală:
b
α = arctg
a
2) forma trigonometrică:
Din figură se observă că: a = r⋅cosα
b = r⋅sinα
pe care înlocuindu-le în forma algebrică rezultă:
c = a + j⋅b = r⋅cosα + j⋅ r⋅sinα = r⋅(cosα + j⋅ sinα)
3) forma exponenţială:
- deoarece, cosα + j⋅sinα = ej⋅α, se obţine forma exponenţială:
c = r⋅ ej⋅α
π
j
În formă exponenţială j se exprimă: j =e 2
, ca urmare :
π π
j j (α + )
c j = c e jα e 2
=ce 2

cu alte cuvinte, a înmulţi cu j înseamnă a roti fazorul c cu 900 în sens trigonometric. Se arată simplu că a
împărţi la j înseamnă a roti în sens invers sensului trigonometric fazorul c.
Reprezentarea în complex a unei mărimi sinusoidale poate fi făcută în două forme: nesimplificat sau
simplificat.
a) Regula de reprezentare fazorială nesimplificată: În acest caz mărimii sinusoidale alternative
u = U⋅ 2 ⋅sin(ω⋅t + ϕ),
i se asociază un fazor u a cărui modul este egal cu ampltudinea mărimii sinusoidale şi al cărui argument este egal
cu faza mărimii sinusoidale:
u = U⋅ 2 ⋅sin(ω⋅t + ϕ) ↔ u = U ⋅ 2 ej⋅(ω⋅t + ϕ)
+j Numărul complex u se bucură de proprietatea că proiecţia sa pe axa imaginară,
u este chiar mărimea sinusoidală u, ca în figura 3.4:
U 2 u = U ⋅ 2 ⋅[ cos(ω⋅t + ϕ )+ j⋅ sin(ω⋅t + ϕ)]
u
ω⋅t+ϕ
u = U ⋅ 2 ⋅ cos(ω⋅t + ϕ) + j⋅ U ⋅ 2 ⋅ sin(ω⋅t + ϕ)
0 +1 Deci u = Im{ u }
În această situaţie numerele complexe sunt funcţii de timp, având proiecţiile pe
Fig. 3.4
axe şi argumentul variabil, de variabilă t.

b) Regula de reprezentare fazorială simplificată: Pentru reprezentarea în complex simplificat se renunţă la

coeficientul 2 şi la operatorul ej⋅(ω⋅t), obţinându-se fazorul complex simplificat.
u = U⋅ 2 ⋅sin(ω⋅t + ϕ) ↔ U = U⋅ej⋅ω⋅t
Mărimea U se numeşte fazorul complex simplificat al tensiunii sau valoarea efectivă complexă.
În acestă situaţie, modulul fazorului este egal cu valoarea efectivă a mărimii sinusoidale, iar argumentul fazorului
este egal cu faza iniţială a mărimii sinusoidale.
Reprezentarea în complex simplificat se bazează pe proprietatea că mărimile sinusoidale dintr-un circuit
electric, având aceeaşi frecvenţă, diferă între ele numai prin valoare efectivă şi faza iniţială, putând fi caracterizate
prin perechi de numere (val. efectivă, faza iniţială).
Corespondenţa operaţiilor în reprezentarea complexă a mărimilor sinusoidale rezultă imediat , ca în cele ce
urmează:
a) Amplificarea mărimii sinusoidale cu un scalar real corespunde biunivoc cu amplificarea imaginii complexe prin
acel scalar:
λ⋅u ↔ λ⋅ u
b) Adunarea mărimilor sinusoidale corespunde biunivoc adunării imaginilor complexe:
 u 1 + u 2 ↔ u1 + u 2
c) Derivarea mărimii sinusoidale corespunde cu înmulţirea imaginii complexe prin j⋅ω:
du
↔ j⋅ω⋅u
dt
Prin înmulţirea unui fazor cu j⋅ω, în planul complex, acest lucru înseamnă rotirea acestuia în sens trigonometric cu
un unghi de 90°.
d) Integrarea în timp a mărimii sinusoidale corespunde biunivoc cu împărţirea imaginii complexe prin numărul j⋅ω:
1
∫ u ⋅ dt ↔ j ⋅ ω u
Prin împărţirea unui fazor cu j⋅ω, are loc rotirea acestuia în sens invers trigonometric, cu un unghi de 90°.
Marele avantaj al reprezentării fazoriale a mărimilor sinusoidale este acela că operaţiile de derivare şi de
integrare a mărimilor sinusoidale se transpun în complex în operaţii algebrice de înmulţire sau de împărţire la jω.
Evident că prin integrare sau derivare se modifică şi dimensiunea fazorului datorită faptului că mărimea ω este o
mărime cu dimensiuni.