Criminalistica

FDSS – Material didactic pentru învăţământ cu frecvenţă protejat prin Legea nr.
8/1996
Universitatea din Craiova
Facultatea de Drept şi Ştiinte
Sociale
CRIMINALISTICĂ
Note de curs
Craiova,
An universitar 2013-2014
UCV/FDSS – Material didactic pentru învăţământ cu frecvenţă protejat prin Legea nr.8/1996
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE CRIMINALISTICĂ
Secţiunea de învăţare:
1. Definiţia criminalisticii
2. Structura criminalisticii
3. Obiectul criminalisticii
4. Principiile criminalisticii
5. Metodele criminalisticii
6. Caracterele criminalisticii
7. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe
Timp alocat: 1 h
1. Definiţia criminalisticii
Scopul procesului penal este cel al constatării la timp şi în mod complet a faptelor care
constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art.1 Cod de
procedură penală).
În desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului (art.3 Cod procedură penală).
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate
aspectele, pe bază de probe, adică orice elemente de fapt constatate prin mijloace de probă.
Evoluţia în timp a probaţiunii penale a cunoscut perioade în care constatarea elementelor de
fapt se făcea prin intermediul superstiţiilor, misticismului, obiceiurilor sau interesului celui mai puternic
social, iar adevărul era departe de a fi unul obiectiv.
Progresele făcute în domeniul cercetării ştiinţifice nu au putut fi ignorate de către juriştii
preocupaţi de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului, dar drumul ştiinţei pusă în slujba justiţiei
a fost deosebit de lung şi dificil şi adesea extrem de sinuos.
Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice de către organele judiciare în efortul lor de aflarea adevărului a
avut drept consecinţă, alături de perfecţionarea sistemului probator, şi o specializare a unor metode şi
mijloace destinate acestui scop, iar, în timp, apariţia unor ramuri sau chiar a unor ştiinţe cu acest obiect.
Printre aceste ştiinţe care, datorită obiectului şi organelor care-l realizează, se mai numesc şi
ştiinţe judiciare, se numără şi criminalistica.
Denumirea de „criminalistică” a fost folosită pentru prima dată în literatura juridică de către
Hans Gross, în anul 1893, în manualul judecătorului de instrucţie, unde este definită ca o ştiinţă „a
stărilor de fapt în procesul penal”.
In literatura juridică din ţară şi străinătate, s-au purtat discuţii vizând caracterul de ştiinţă de sine
stătătoare a criminalisticii, astăzi existând un consens asupra faptului că aceasta are un obiect propriu
de studiu şi un domeniu de cercetare bine delimitat, folosind, în acest sens, metode specifice.
Criminalistica este o ştiinţă al cărei obiect constă în elaborarea metodelor şi procedeelor
tehnico-ştiinţifice şi tactice de descoperire, ridicare, fixare şi examinare a urmelor infracţiunii, precum şi
de descoperire şi identificare a autorilor. Ea are, de asemenea, ca obiect şi elaborarea unor măsuri de
prevenire a infracţiunilor.
În fapt, criminalistica realizează legătura dintre ştiinţele naturii şi tehnică, pe de o parte, şi
ştiinţele juridice penale, în special cea a dreptului procesual penal, pe de altă parte.
2. Structura criminalisticii
Ca ştiinţă pusă în slujba aflării adevărului în justiţie, criminalistica se subdivide în trei ramuri,
2
indisolubil legate între ele, respectiv tehnica criminalistică, tactica criminalistică şi metodologia
(metodica) criminalistică.
Tehnica criminalistică elaborează metode şi mijloace tehnice necesare căutării, descoperirii,
relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării şi interpretării urmelor, efectuării constatărilor tehnico-
ştiinţifice şi a expertizelor.
În tehnica criminalistică sunt cuprinse:
- fotografia judiciară;
- dactiloscopia (identificarea persoanelor după amprentele digitale, palmare şi plantare);
- traseologia judiciară (subramură care foloseşte în identificarea persoanelor, animalelor sau
obiectelor urmele lăsate de către acestea);
- grafoscopia (grafica) judiciară (având ca obiect identificarea persoanelor după scris);
- examenul tehnic al documentelor sau expertiza tehnică a documentelor (care are ca scop
stabilirea autenticităţii acestora, a metodelor folosite pentru falsificare, a conţinutului documentelor
deteriorate precum şi examinarea materialelor de scris);
- portretul vorbit (identificarea persoanelor sau a cadavrelor după semnalmente);
- balistica judiciară (elaborează metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de
foc de mână, a muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a
tras;
Tactica criminalistică reprezintă un sistem de reguli şi procedee ştiinţifice prin care se asigură
efectuarea planificată, organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală.
Rezultat al generalizării practicii judiciare, tactica criminalistică reprezintă suportul ştiinţific care
stă la baza realizării activităţilor de investigare sau procedurale (ascultarea persoanelor, efectuarea
cercetării locului faptei, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere sau reconstituirii, luarea măsurilor
asiguratorii etc.).
Metodologia (metodica) criminalistică are ca obiect elaborarea şi aplicarea regulilor de
cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi pe
expertiza pozitivă a organelor de urmărire penală.
În mod practic, metodologia stabileşte care sunt activităţile procedurale care trebuie desfăşurate
cu ocazia investigării criminalistice a unei anumite infracţiuni, precum şi ordinea logică în care acestea
vor fi întreprinse, constituind un ghid ştiinţific al investigării unei infracţiuni determinate.
3. Criminalistica – ştiinţă de sine stătătoare
Existenţa unei ştiinţe este condiţionată de un obiect propriu de cercetare şi de metodele şi

mijloacele ştiinţifice de investigare utilizate.
1. Obiectul criminalisticii
Din definiţia generală, rezultă mai multe direcţii de studiu care cumulate constituie obiectul criminalisticii
astfel:
- elaborează sau adoptă mijloace tehnice şi metode ştiinţifice necesare descoperirii, fixării,
ridicării, examinării şi interpretării urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, efectuării
expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice;
- elaborează şi ameliorează metodologiile de investigare a diferitelor genuri de infracţiuni ţinând cont de
practica judiciară specifică, precum şi de regulile generale ale tehnicii şi tacticii criminalisticii;
- în baza generalizării concluziilor rezultate în urma investigării infracţiunilor, elaborează metode şi
mijloace de prevenire a infracţiunilor, precum şi de identificarea autorilor.
2. Principiile criminalisticii
În realizarea obiectului său de cercetare, şi criminalistica, ca ştiinţă judiciară, trebuie să

3
respecte principiile cu caracter general valabile funcţionării oricărui stat de drept izvorâte din prevederile
Constituţiei, ale Codului penal şi de procedură penală, cum sunt cel al legalităţi, al prezumţiei de
nevinovăţie sau cel al aflării adevărului.
Alături de principiile cu aplicare generală, criminalistica, în elaborarea metodelor de cercetare, porneşte
de la următoare principii proprii şi anume:
- procesul cercetării infracţiunilor este un caz particular de cunoaştere al realităţii obiective;
- orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în timp şi spaţiu;
- consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte;
- examinarea în criminalistică se realizează, în principal, prin comparaţie;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei poate fi
asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi;
- există un raport invers proporţional între timpul scurs de la data săvârşirii faptei şi şansele de
descoperire a autorului.
La aceste principii, mai trebuie avute în vedere şi cele specifice, în special activităţilor de tactică
criminalistică de a căror respectare depinde de multe ori obţinerea rezultatului dorit.
În acest sens, principiul conspirativităţii, care vizează păstrarea secretului referitor la activităţile care vor
fi desfăşurate şi a rezultatelor acestora, principiul necesităţii, conform căruia vor fi executate numai
activităţile care sunt strict necesare aflării adevărului, şi principiul oportunităţii care se referă la alegerea
momentului în care respectivele activităţi vor fi declanşate.
3. Metodele utilizate de criminalistică
În realizarea obiectivului său, criminalistica utilizează metode generale de cercetare ştiinţifică, metode
specifice altor domenii ale ştiinţei adoptate necesităţilor de cercetare ale obiectivului său, precum şi
metode proprii.
Dintre metodele generale utilizate de criminalistică care constituie şi modalităţi generale de cunoaştere,
amintim: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia.
Alături de metodele menţionate, criminalistica a preluat şi adaptat metode specifice altor ştiinţe, cum
sunt cele de analiză fizico-chimică pentru urme şi microurme, metode biologice de examinare a urmelor
caracteristice corpului uman, metode antropologice sau de examinare optică în radiaţii vizibile sau
invizibile, etc.
Pe lângă metodele generale de cercetare ştiinţifică şi cele adaptate din alte ştiinţe, specificul obiectivului
de cercetare al criminalisticii a impus şi elaborarea unor metode proprii cum sunt:
- cea a examinării comparative utilizată în descoperirea şi examinarea urmelor;
- stabilirea apartenenţei de gen a unei persoane ori a unui obiect şi identificarea;
- metode de cercetare a falsurilor;
- procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală;
- metode de prevenire a săvârşirii infracţiunilor.
4. Caracterele criminalisticii
Criminalisticii, ca ştiinţă, îi sunt specifice următoarele caractere:

A. Caracterul judiciar, impus de legătura pe care o are criminalistica cu activitatea de urmărire penală şi
cea de judecată.
Este însă de precizat că, deşi activitatea de investigare criminalistică se desfăşoară în strictă
conformitate cu respectarea regulilor de drept, acestei ştiinţe nu i se poate atribui un caracter juridic, dat
fiind obiectivul său specific care se înscrie în acţiunea tehnico-tactică de investigare a faptelor
antisociale.
B. Caracterul autonom, subzistă în faptul că nicio altă ştiinţă din cadrul celor juridice sau judiciare nu are
acelaşi obiect, adică cel de elaborare de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare
4
şi examinare a urmelor infracţiunii sau de identificare a autorilor şi nici cel de a prelua sau adopta
procedee sau metode folosite de alte ştiinţe pentru a fi folosite în vederea clarificării împrejurărilor de
fapt în care s-a comis actul ilicit ori pentru prevenirea infracţiunilor.
C. Caracterul unitar. Deşi complexitatea actului infracţional a determinat structurarea criminalisticii în
cele trei ramuri, ele se condiţionează reciproc în realizarea principalului obiectiv de aflare a adevărului
urmărit ca finalitate.
D. Caracterul pluridisciplinar. Aşa cum s-a mai arătat, criminalistica reprezintă o punte de legătură între
ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul acesteia metodele celor dintâi găsindu-şi aplicarea în
procesul judiciar.
4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe
Ştiinţa cu caracter autonom datorată obiectului său care vizează aflarea adevărului în justiţie,
criminalistica are strânse legături atât cu ştiinţele juridice, cât şi cu cele ale naturii.
Astfel, criminalistica este strâns legată de dreptul procesual penal, conexiune materializată pe câmpul
de luptă împotriva fenomenului infracţional, investigarea criminalistică servind realizarea scopului
procesului penal prin descoperirea şi punerea la dispoziţie a probelor necesare aflării adevărului.
Normele de drept procesual penal reprezintă cadrul legal, limitele în interiorul cărora pot fi utilizate
metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică.
Prin normele procesual penale sunt stabilite probele şi mijloacele de probă criminalistică, aceasta
reglementând, la rândul ei, regulile după care primele trebuie descoperite, studiate, fixate, ridicate,
transportate şi examinate, precum şi modul în care ele trebuie administrate pentru a fi ulterior
administrate.
Criminalistica este legată în acelaşi timp, şi de dreptul penal, întrucât ea serveşte la clarificarea sau
conturarea elementelor constitutive ale infracţiunilor, respectiv ale obiectului, subiectului, laturii obiective
şi a celei subiective.
Criminologia şi criminalistica se completează reciproc, prima studiind starea şi dinamica fenomenului
infracţional, cauzele care îl generează propunând măsuri de prevenire corespunzătoare, în timp ce
criminalistica se ocupă de infracţiuni concrete, le cunoaşte în complexitatea lor, elaborând totodată
măsuri specifice de prevenire.
Metode sau procedee din criminalistică sunt utilizate şi în alte ramuri de drept, cum sunt: identificarea în
baza desenului papilar sau amprentei genetice (ADN) pentru stabilirea filiaţiei în dreptul familiei sau
analiza scrisului sau a semnăturii în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei unor raporturi juridice de
drept civil sau comercial.
Prin natura obiectului său, criminalistica are strânse legături şi cu alte ştiinţe judiciare, în special
medicina legală în domeniul cercetării infracţiunilor contra persoanei, a cercetării urnelor biologice.
Legăturile psihologiei judiciare cu criminalistica se manifestă în special în domeniul tacticii ascultării
persoanelor (martor, învinuit sau inculpat, persoană vătămată), precum şi a psihologiei altor activităţi de
tactică criminalistică, cum sunt cercetarea locului faptei, percheziţie, prezentarea pentru recunoaştere
sau reconstituirea.
Cunoştinţele din domeniul psihiatriei judiciare îşi au de asemenea aplicaţii în criminalistică, în special
cele care vizează bolile care reduc sau anihilează capacitatea de raţiune şi voinţă a omului, stabilindu-
se în raport de acestea conduita pe care organul judiciar trebuie să o adopte cu ocazia desfăşurării
investigaţiei criminalistice.
Elaborarea ipotezelor şi verificarea lor presupune efectuarea de raţionamente, bazate pe analiză şi
sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie, analogie, silogism şi principiile logice.
Aceleaşi principii ale logicii juridice îşi găsesc aplicarea şi cu ocazia descoperirii şi studierii urmelor,
demonstrând astfel şi legătura dintre cele două ştiinţe.
După cum a rezultat din caracterul pluridisciplinar al criminalisticii, aceasta este, în acelaşi timp, strâns
legată de unele ştiinţe ale naturii prin preluarea de metode şi mijloace de cercetare fizică (fotografia,
analiza microscopică, spectrală, fonică, atomică), din chimie (analiza suportului şi a mijloacelor de
5
fals, analiza diferitelor substanţe, medicamente, stupefiante etc.) ori biologie (analiza secreţiilor sau a
urmelor de natură organică, a solului ş.a.).
Întrebări de evaluare:
1 - criminalistica este o ştiinţă: a -juridică?
b -judiciară?
c -exactă?
2 - metodele şi mijloacele necesare descoperirii, fixării, ridicării şi interpretării urmelor sunt de domeniul:
a -tehnicii
b -tacticii
c -metodicii criminalistice
3 - principiul aflării adevărului, este fundamentul sau constituie o regulă de bază, specifică criminalisticii:
a -fundamental
a -specific
6
CAPITOLUL II
IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
1. Identitatea şi identificarea criminalisticii;
2. Premisele ştinţifice ale identificării;
3. Felurile identificării;
4. Elementele identificării;
5. Caracteristicile identificării;
6. Etapele identificării;
Timp alocat: 1 h
1. Identitate şi identificare criminalistică
Una dintre problemele esenţiale la care trebuie să răspundă criminalistica este cea a identificării
persoanelor şi obiectelor.
Posibilitatea de identificare pleacă de la două principii ale criminalisticii, conform cărora:
- orice activitate infracţională lasă urme;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei
poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi.
Identificarea se bazează şi pe faptul că:
- prin consumarea unui fenomen legat de infracţiune se produc în aceleaşi condiţii, aceleaşi
efecte;
- existenţa unei succesiuni cronologice între faptă şi consecinţele constatate în momentul
investigării acesteia.
Noţiunea de identificare comună tuturor domeniilor de cercetare ştiinţifică, des întâlnită în viaţa
de zi cu zi, reprezintă, în ansamblul cercetărilor criminalistice, problema centrală a acestor investigaţii.
Identic (de la idem= „acelaşi lucru”, „la fel”, „tot aşa”) este un concept – după unii imposibil de
definit – care se aplică la:
a) ceea ce unic, chiar dacă este cunoscut sub diferite denumiri;
b) o persoană sau o altă fiinţă care este „aceeaşi” sau „identică cu ea însăşi” în diverse
momente ale existenţei sale, cu toate schimbările considerabile care pot interveni;
c) două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică distinctă, sunt considerate
ca prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi.
Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau proprietatea unui obiect de a
rămâne cel puţin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-şi păstra un anumit timp caracterele
fundamentale.
Deci, prin identitate se poate înţelege categoria care exprimă concordanţa, egalitatea obiectului
cu sine însuşi sau totalitatea însuşirilor ori a proprietăţilor unui obiect, fenomen sau fiinţă prin care
acesta se deosebeşte de orice al obiect, fenomen ori fiinţă.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor persoane,
obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode criminalistice, în scopul
stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Cu alte cuvinte, pe parcursul procesului de identificare, sunt căutate, evidenţiate şi apreciate în primul
rând asemănările, un număr suficient de caracteristici individuale similare conducând la concluzia
identităţii obiectului, fenomenului sau fiinţei cu cel comparat şi, implicit, a deosebirii sale de
caracteristicile prezentate de alte asemenea.
Pe de altă parte, şi deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanţele dintre obiecte, fenomene sau
fiinţe putând contribui mai rapid şi mai evident la individualizarea şi departajarea acestora.
Identificarea criminalistică este subordonată scopurilor precise ale cercetării judiciare, de
7
descoperire a unor fapte şi situaţii cu valoare probantă şi trebuie întreprinsă în limitele stricte ale
legislaţiei procesuale.
Un element specific a identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea are întotdeauna
un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei, fapt care determină reconstituirea lui prin
decodificarea informaţiilor conţinute în reflectările sale.
Un alt element de specificitate al identităţii criminalistice îl constituie necesitatea stabilirii concret-
individuale a obiectivelor şi persoanelor. Determinarea apartenenţei de gen a acestora, spre deosebire
de alte ştiinţe, este considerată în criminalistică doar prima etapă a identificării, insuficientă realizării
scopului acesteia.
De asemenea, aria de examinare în criminalistică este mult mai largă decât în alte ştiinţe, cea iniţială
putând pleca de la întreaga populaţie sau toate obiectele de un anumit fel existente la un moment dat.
Tot un element de specificitate pentru identificarea criminalistică, alături de stabilirea identităţii, îl
constituie cel al stabilirii neidentităţii, cu semnificaţie deosebită în eliminarea sau în infirmarea ipotezelor
sau variantelor de investigare.
2. Premizele ştiinţifice ale identificării
În fapt, identificarea criminalistică constituie o modalitate, un mijloc de stabilire a identităţii cu valoare

probantă şi este realizată prin utilizarea unor metode stabilite de alte ştiinţe.
Obiectivitatea identificării criminalistice pleacă de la calitatea fiinţelor şi obiectelor de a fi unice
(individualitatea), de a-şi păstra în timp calităţile individuale (stabilitatea relativă) şi a reflecta aceste
calităţi.
a) Individualitatea
Pentru a parcurge drumul de la general la individual, trebuie parcurse trei etape:
- cunoaşterea obiectului, adică ce reprezintă el;
- încadrarea sa într-o clasă sau grupă de obiecte;
- individualizarea obiectului prin stabilirea identităţii sale.
Temeiul ştiinţific al identificării îl constituie tocmai individualitatea, irepetabilitatea obiectelor lumii
materiale şi posibilitatea de a separa un obiect de cele similare lui.
b) Stabilitatea relativă. Orice sistem îşi păstrează, pentru o anumită perioadă, un număr de trăsături
care îl fac rămână ceea ce este.
Continua mişcare şi transformare a lumii materiale nu contravine proprietăţii unui obiect de a fi
individual. Pentru anumite intervale de timp, identificarea rămâne, când schimbările nu sunt esenţiale.
c) Reflectivitatea este legată de capacitatea obiectelor şi fiinţelor de a se reflecta şi de a fi reflectate.
În mod concret, reflectarea îmbracă diferite forme concrete printre care remarcăm:
- reflectarea sub formă de urme care redau particularităţile exterioare ale obiectelor sau fiinţelor;
- reflectarea sub forma deprinderilor (de scriere în scris, de mers în cărarea de paşi, de vorbire
în convorbirile înregistrate pe suporţi magnetici);
- reflectarea sub forma imaginilor mentale (relatate oral sau în scris, desenate, desenate după
metoda „portretului vorbit”);
- reflectarea sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, desene, etc).
3. Felurile identificării
După formele îmbrăcate de reflectarea materiei, identificarea criminalistică este de trei feluri: după
memorie, după descriere şi după urmele lăsate.
a) identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale ale unui obiect, fenomen
sau fiinţe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp şi reţinute până
în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă.
Acest fel al identificării ne este comun tuturor şi îl aplicăm zilnic cu o frecvenţă mai mare sau mai mică,
8
depinzând de numărul de întâlniri pe care îl avem cu aceleaşi persoane sau cu persoane diferite (valabil
la obiecte sau fenomene).
Astfel, putem recunoaşte persoane pe care le-am văzut o singură dată sau în mod repetat, în condiţii de
timp şi de loc diferite, îmbrăcate sau coafate diferit, la intervale de timp mai scurte sau mai lungi.
b) identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor ori fiinţelor se face de
către o persoană care nu a perceput anterior obiectul, fenomenul ori fiinţa subiect al identificării, dar i-au
fost descrise trăsăturile acestora.
Deşi este, în sine, tot o formă a identificării după memorie, finalitatea ei va fi dependentă în special de
neconcordanţa trăsăturilor subiectului de identificat în raport cu celelalte persoane, obiecte, fenomene
de acelaşi fel.
c) identificarea după urmele lăsate se face prin cercetarea ştiinţifică a urmei de către un specialist sau
expert şi se materializează printr-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.
Pentru a avea loc identificarea, urmele descoperite, în general la locul săvârşirii infracţiunii vor trebui să
fie comparate cu mostre sau modele de comparaţie care trebuie puse la dispoziţia specialistului sau
expertului de către organul de urmărire penală.
Identificarea prin descriere şi recunoaştere se realizează prin activităţi de tactică criminalistică
(ascultări, confruntări, reconstituiri, iar rezultatul acesteia se consemnează în declaraţii, procese-
verbale, pe suport audio-video, planşe fotografice).
4. Elementele şi caracteristicile identificării criminalistice

1. Elementele identificării
Atât în teorie, dar, mai ales, în practica criminalistică, se pune problema determinării sferei obiectelor ce
pot fi identificate şi a elementelor de fapt care urmează a fi examinate în scopul identificării.
Sfera obiectelor ce pot fi identificate este determinată de sarcinile identificării criminalistice. Fiind vorba
de săvârşirea unei infracţiuni, principalul obiect al identificării îl constituie persoana care a comis-o.
Legătura dintre persoană şi faptă poate fi stabilită şi cu ajutorul obiectelor pe care le-a purtat sau utilizat
pe timpul sau la săvârşirea infracţiunii şi animalele pot forma obiect al identificării când au fost utilizate
sau au fost obiect al infracţiunii.
Elementele de fapt în baza cărora se poate face identificare sunt:
- structurale, exterioare care redau morfologia suprafeţei obiectului;
- substanţiale, care exprimă compoziţia materială a obiectului;
- funcţionale, care apar în interacţiunea cu mediul înconjurător (în această categorie incluzându-se şi
deprinderile persoanelor).
Dintre aceste caracteristici pentru identificare sunt utile doar cele reflectate în urma produsă de obiectul
căutat care constituie caracteristici de identificare şi care sunt diferite în raport cu modul concret în care
s-a format urma.
2. Caracteristicile de identificare
Caracteristicile de identificare pot fi:

- caracteristici generale care sunt acele elemente aspecte ale obiectului care exprimă trăsăturile cele
mai comune, însuşirile proprii tuturor obiectelor de acelaşi gen;
- caracteristici individuale care sunt cele care deosebesc un obiect de toate celelalte asemănătoare lui.
Identificarea criminalistică nu poate fi concepută pe baza unei singure caracteristici, iar ponderea
diverselor caracteristici este diferită unele jucând un rol de seamă, altele minore, iar altele niciunul. Din
punct de vedere criminalistic, nu se iau în consideraţie absolut toate caracteristicile constatate la un
obiect sau mai multe obiecte comparate, ci doar acelea care sunt esenţiale.
În acest context, esenţialul nu este stabilit a priori, ci variază de la o situaţie la alta. De aceea, se poate
vorbi concret numai, de o valoare identificatoare intrinsecă a caracteristicilor, care se determină în
funcţie de stabilitatea, frecvenţa şi independenţa lor.
9
Caracteristicile identificatoare trebuie să fie, în primul rând, constante, relativ neschimbătoare. Cu cât
stabilitatea este mai mare, cu atât creşte valoarea lor identificatoare şi invers, scade când se dovedesc
a fi aleatorii.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată şi de frecvenţa lor, în sensul că o
caracteristică rară are o valoare de identificare mai mare contribuind mai mult la individualizarea,
răsfrângerea sferei obiectelor creatoare posibile.
Şi gradul de independenţă a caracteristicilor unele de celelalte influenţează valoarea lor de identificare,
în sensul că, atunci când apariţia uneia este condiţionată de existenţa alteia, valoarea lor de identificare
va fi mai mică decât a celor independente.
În procesul de identificare, se utilizează denumirea de „obiecte scop”, pentru obiectele care trebuie
identificate şi „obiecte mijloc” pentru obiectele ce servesc la identificarea primelor.
Obiectul scop este unic şi va fi comparat cu unul sau mai multe obiecte mijloc. Obiectele mijloc sunt
urmele de la locul faptei, precum şi impresiunile obţinute experimental cu obiectele bănuite de a le fi
creat în timpul săvârşirii faptei cercetate. Aceste impresiuni poartă denumirea şi de „modele tip”.
În cadrul procesului de identificare, trebuie să se ţină cont de faptul că obiectele examinate sunt doar
relativ neschimbătoare, atât obiectul scop, cât şi obiectul mijloc, suferind mai mari sau mai mici de la
data săvârşirii infracţiunii până la momentul examinării lor.
Datorită acestor mutaţii, fiecare caracteristică, fiecare particularitate descoperită la obiectele examinate
trebuie interpretată ca o existenţă aflată în continuă mişcare, schimbare şi mereu într-o complexitate de
raporturi cu alte elemente ale obiectului respectiv.
5. Etapele identificării
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale

obiectelor şi fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului,
modelului etc. până când se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice.
Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea
apartenenţei generice şi identificarea individuală. Ambele etape trebuie privite ca părţi componente ale
procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua.
În practica de expertiză, există cazuri în care sunt parcurse cele două etape ale expertizei. Astfel, atunci
când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce priveşte genul, concluzia va fi de
excludere a identităţii şi, ca atare, cercetarea se opreşte la prima etapă. În acelaşi stadiu se rămâne şi
atunci când caracteristicile individualizatoare sunt insuficiente, urma este defectuos imprimată, obiectul
creator a suferit modificări, de unde absenţa particularităţilor necesare identificării individuale.
În fapt, identificarea apartenenţei generice se realizează prin stabilirea, în procesul examinării a
trăsăturilor esenţiale comune mai multor obiecte, fiinţe şi fenomene, excluzându-se acelea care nu
îndeplinesc criteriul şi restrângându-se astfel sfera căutărilor.
Atunci când obiectul mijloc prezintă suficiente detalii individuale, se trece la etapa identificării individuale
când caracteristicile de detaliu ale obiectului scop sunt comparate cu cele ale obiectului mijloc. Numărul
mai mare al caracteristicilor identificate va spori precizia identificării.
În procesul identificării examinarea se face prin aplicarea analizei şi sintezei. Analiza făcută asupra
obiectelor mijloc şi obiectelor scop conduce la stabilirea detaliilor acestora, iar cu ajutorul sintezei se
stabilesc trăsăturile comune, prin care obiectele respective se clasifică.
Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea comparativă a obiectului scop cu fiecare
dintre obiectele mijloc.
1 Ce înţelegem prin identic,concept care se aplică la:
a) ceea ce este unic;
b) o persoană sau fiinţă care este ˝aceeaşi˝ sau ˝identică˝ cu ea insăşi în diverse momente ale
existenţei sale;
c) două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică distinctă, sunt considerate ca
prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi;
d) toate cele trei ipoteze arătate la literele a, b şi c.
2 Individualitatea constă în calitatea fiinţelor şi obiectelor de a fi unice sau în aceea de a-şi păstra
aceste calitaţi?
3 Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale se face de către:
a) o persoană care a perceput anterior caracteristicile esenţiale ale obiectelor, fenomenelor şi fiinţelor;
b) o persoană care nu a perceput anterior obiectelor, fiinţele şi fenomenele, dar i-au fost descrise
trăsăturile acestora;
c) un specialist sau expert, iar cercetarea acestuia se materializeazăintr-un suport de
constatare/expertiză.
prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi;
d) toate cele trei ipoteze arătate la literele a, b şi c.
2 Individualitatea constă în calitatea fiinţelor şi obiectelor de a fi unice sau în aceea de a-şi păstra
aceste calitaţi?
3 Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale se face de către:
d) o persoană care a perceput anterior caracteristicile esenţiale ale obiectelor, fenomenelor şi fiinţelor;
e) o persoană care nu a perceput anterior obiectelor, fiinţele şi fenomenele, dar i-au fost descrise
trăsăturile acestora;
f) un specialist sau expert, iar cercetarea acestuia se materializeazăintr-un suport de
constatare/expertiză.
11
CAPITOLUL III
URMELE
1. Urmele de reproducere
2. Urmele de mâini
3. Urmele de mâini la locul faptei
4. Expertiza urmelor de mâini
5. Urmele de picioare la locul faptei
6. Expertiza urmelor de picioare
7. Urmele de dinţi
8. Urmele de dinţi la locul faptei
9. Posibilităţi oferite de expertiza urmei de dinţi
10. Urmele buzelor
11. Expertiza criminalistică a urmelor de buze
12. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, de genunchi şi de cot, urmele regiunii
fesiere
13. Posibilităţi oferite de expertiza acestor urme.
Timp alocat: 1 h
1. Noţiunea şi clasificarea urmelor
Idealul oricărui magistrat abilitat cu cercetarea penală sau judecarea unei infracţiuni este de a
obţine o declaraţie cât mai amplă şi reală din partea persoanei vătămate, declaraţii sincere de
recunoaştere a faptei din partea învinuiţilor sau inculpaţilor, cât mai multe şi precise declaraţii ale
martorilor.
Dacă la acestea vor putea fi adăugate câteva expertize edificatoare, dispuse şi efectuate pentru
valorificarea urmelor materiale descoperite cu ocazia desfăşurării cercetării criminalistice a infracţiunii,
ne vom afla în faţa unei urmăririi penale sau judecăţi care a realizat scopul procesului penal, în sensul
aflării adevărului.
Criminalistica oferă mijloacele, tehnicile şi metodele care trebuie folosite cu ocazia desfăşurării
cercetărilor penale în general, dar şi focalizate la nivelul unor genuri de infracţiuni.
Una dintre direcţiile criminalisticii de importanţă majoră pentru stabilirea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii, a împrejurărilor în care fapta a fost comisă şi la identificarea şi stabilirea
contribuţiei participanţilor la săvârşirea acesteia este cea de căutare şi valorificare a urmelor.
Această preocupare pentru căutarea, studierea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor este
justificată, pe de o parte, de distorsiunile care pot să apară în procesul formării declaraţiilor părţii
vătămate, martorilor, învinuiţilor şi inculpaţilor care le conferă un grad mai mare sau mai mic de
relativitate, dar şi posibilităţilor tot mai largi oferite de ştiinţă în examinarea şi interpretarea urmelor, pe
de altă parte.
Urme ale instrumentelor folosite pentru forţarea încuietorilor uşii, a cioburilor de geam spart al
ferestrelor prin care s-a făcut accesul, a obiectelor tăietoare-înţepătoare cu ajutorul cărora s-a suprimat
viaţa persoanei pot demonstra faptul că ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni.
De asemenea, urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate, cu
referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de operare folosit, a
instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activităţi şi consecinţele acestora.
Identificarea persoanelor (participanţi, victime, cadavre, dispăruţi) se face în baza
semnalmentelor furnizate de către părţi sau persoanele ascultate pe parcursul procesului, a urmelor
papilare descoperite, a amprentei olfactive sau genetice, după scris, după urmele lăsate de corpul
uman, a obiectelor purtate ori a instrumentelor folosite.
12
Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-ştiinţifică sau

expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu celelalte mijloace de
probă prevăzute de legea procesual penală.
Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au fost
analizate, interpretate şi valorificate în aşa fel încât să se obţină maximum de date menite să contribuie
la clarificarea diferitelor împrejurări legate de faptă şi făptuitori, în scopul aflării adevărului în care ce se
cercetează.
Prin urmă, sub aspect criminalistic, se înţelege orice modificare produsă la locul faptei ca
rezultat material al activităţii persoanelor implicate în comiterea acesteia şi utilă cercetării criminalistice.
Întrucât prin natura lor, modul de formare, dimensiuni, formele sub care se prezintă la locul
faptei, urmele sunt o impresionantă varietate, o clasificare unică a acestora este foarte dificilă.
Pentru a realiza dimensiunile diversităţii urmelor, redăm câteva din clasificările făcute.
Astfel, cea mai simplă, şi cea mai veche clasificare, s-a făcut pe criteriul naturii obiectului
creator al urmei. După acest criteriu, urmele sunt: de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, al
instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, etc. Cu alte cuvinte, urme de
reproducere, create doar prin contactul nemijlocit a două obiecte.
O altă clasificare, împarte urmele în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de
animale), urme (obiecte lăsate de autor, instrumente de spargere, fire de păr) şi pete.
În literatura noastră, urmele sunt împărţite în două mari categorii: urme formate prin
reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, încălţăminte, instrumente de
spargere) şi urme formate cu resturi de obiecte şi de materii organice şi anorganice (resturi de
îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice). La rândul lor, acestea se subdivid în
funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de modificările aduse suportului lor.
O clasificare mai amplă a urmelor a fost făcută de către specialiştii din poliţie, şi anume:
- după factorul creator de urme (urme ale omului, ale animalelor, vegetalelor, ale obiectelor,
urme create de unele fenomene);
- după factorul primitor de urme (primite de om, de animale, de vegetale, de obiecte);
- după esenţa lor (urme formă, urme materie şi urme poziţionale cu subdiviziuni ale acestora);
- după mărime (macro şi micro urme);
- după posibilitatea ce o oferă în procesul identificării (urme care furnizează elemente pentru
lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, urme care ajută la stabilirea apartenenţei de
gen, urme care permit identificarea factorului creator).
O altă clasificare, având în vedere argumentarea care a stat la baza stabilirii drept criteriu de
împărţire modul de formare:
- urme de reproducere (create prin venirea în contact direct cu două corpuri dintre care unul a
creat urma, iar celălalt a receptat-o);
- urme formate din diferite obiecte ori substanţe (create prin pierdere, deteriorare ori schimbare
de poziţie, depuneri de substanţe diferite);
- urme de incendiu.
Dacă din punct de vedere al teoriei criminalistice argumentarea pro sau contra unui criteriu sau
a altuia ar putea continua, din punctul de vedere al organului judiciar, problema care se pune este cea a
relevării, fixării, ridicării, studierii şi expertizării fiecărei urme cu cât mai mare precizie pentru a se
încerca să se stabilească cele întâmplate cu ocazia săvârşirii infracţiunii.
1. Urmele de mâini
Utilizarea în identificarea criminalistică şi în sistemul de probaţiune judiciară a urmelor de mâini este

rezultatul unor cercetări asidue, desfăşurate de diferite personalităţi din ţări diferite.
Urma mâinilor a fost sesizată de om din timpuri imemorabile, dovadă fiind prezenţa acesteia pe diferite
obiecte, picturi, rupestre sau documente.
O primă descriere a desenelor papilare şi a orificiilor glandelor sudoripare este făcută de
13
anatomistul italian Marcello Malpieni, la 1686, ori, o clasificare a amprentelor papilare este concepută în
1923 de Jan Evanghelista Purkinje.
Herman Wellcker, profesor de antropologie la Universitatea din Halle, a efectuat două studii asupra
propriilor mâini la 34 şi, respectiv, 75 de ani, publicate în anul 1898, demonstrând unele dintre
proprietăţile desenului papilar.
În 1877, William Herschnell a solicitat printr-un memoriu conducerii închisorilor din Bengal folosirea
amprentelor pentru identificarea „preveniţilor”, rămânând prima personalitate care a remarcat valoarea
de identificare a amprentelor digitale.
În anul 1894, Argentina introduce sistemul dactiloscopic de identificare ca urmare a cercetărilor
efectuate de croatul Juan Vucetic care, în 1892, a reuşit elaborarea unui sistem propriu de clasificare a
desenului papilar, plecând de la patru tipuri de bază. Dactiloscopia avea să fie recunoscută oficial ca
modalitate unică de identificare în 1896, când avea să fie aplicată la nivelul întregii ţări.
În 1887, dactiloscopia înlocuieşte bertillonajul şi în India, iar în 1898, amprenta digitală este utilizată în
justiţie pentru prima dată ca probă materială.
În 1900, în baza demonstraţiilor făcute de Edward Henry, Anglia devine prima ţară europeană care
introduce sistemul dactiloscopic de identificare.
Preocupări în domeniul dactiloscopiei au avut şi personalităţi din ţara noastră.
În 1894, profesorul Nicolae Minovici ia primele impresiuni digitale ale unor persoane condamnate,
reuşind primele identificări în 1896 şi 1906.
Tot profesorul Nicolae Minovici înfiinţează pe lângă Serviciul de antropometrie „Şcoala antropologică”
(Bertillon) pentru instruirea poliţiştilor, unde au fost predate şi noţiuni ştiinţifice despre dactiloscopie.
Un pionier este şi dr.Andrei Ionescu care perfecţionează sistemul creat de croatul Vucetic şi înfiinţează
în 1911, la nivelul Parchetului Tribunalului Ilfov, un cazier de identificare dactiloscopică, înlocuind
serviciul antropometric, înfiinţat de prof. Nicolae Minovici.
În 1936, este creat pe lângă fiecare tribunal câte un birou judeţean de cazier şi identificare, sub
conducerea medicului legist şi autoritatea Ministerului Public.
Generalităţi privind urmele de

mâini Mod de formare
Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înţeleg modificări aduse elementelor componente ale
locului faptei, ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi victimei cu aceasta în procesul săvârşirii
infracţiunii.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei a substanţei
secretate de piele, formată din compuşi organici şi anorganici care nu se evaporă prin trecerea timpului.
Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi: epidermul (partea exterioară), dermul (care
conţine vasele capilare arteriale şi venoase, precum şi terminaţiile nervilor senzitivi) şi hipodermul
(stratul cel mai profund ce conţine glandele sebacee).
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice permanente, denumite papile, în
vârful cărora sunt situaţi porii care, printr-un canal, elimină transpiraţia.
Papilele conţin vase şi terminaţii nervoase şi sunt grupate liniar şi într-o succesiune ordonată. La
suprafaţa pielii, ele dau naştere unor ridicături paralele denumite creste papilare, între care se formează
şanţuri papilare (interpapilare).
Crestele papilare sunt orientate diferit la fiecare persoană, fiind grupate sub forma unor torente de linii
papilare, formând aşa-numitele desene papilare. Acestea, precum şi şanţurile de flexiune ce despart
diferitele regiuni ale palmei, pot duce, în urma examinării, la identificarea individuală a persoanei.
În concluzie, impresiunea papilară este produsă de către depozitul de stropi microscopici de sudoare,
formată din apă, substanţe organice şi săruri minerale.
Astfel, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafeţele cu
care pielea a venit în contact, afirmaţie valabilă şi în cazul celorlalte categorii de urme lăsate de
aceasta.
14
Descrierea urmelor de mâini
În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc important, având în vedere prezenţa
lor relativ frecventă la locul faptei, precum şi posibilitatea de identificare certă şi rapidă a persoanei care
le-a creat, având în vedere numeroasele elemente de comparaţie ce le oferă.
Urmele de mâini conferă două posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat: una prin utilizarea
caracteristicilor desenului papilar şi a doua prin utilizarea moleculelor organice conţinute de urmă în
stabilirea ADN-ului.
Pentru descrierea urmelor de mâini, este necesară cunoaşterea structurii desenului papilar, întrucât, la
faţa locului, urma îl reproduce în întregime sau numai parţial.
Datorită diferenţei de formă a desfăşurării liniilor papilare după zonele în care se află, ştiinţa
criminalisticii face, în primul rând, o diferenţiere a reliefului papilar în regiuni, iar, în doilea rând, clasifică
relieful papilar de pe urmele falange ale degetelor, întrucât acesta este de mai variat.
Mâna este formată din degete şi palmă.
Degetele sunt împărţite în trei zone, departajate de şanţuri de flexiune şi anume: falangeta, falangina şi
falanga.
Palma este compusă din regiunea digito-palmară, tentară şi hipotenară.
Deşi fiecare dintre regiunile menţionate conţin suficiente elemente de identificare ce le fac apte pentru
comparaţii, cele mai variate desene papilare sunt prezente la nivelul falangetelor.
Desenul papilar al falangetei a fost, la rândul său, împărţit în trei zone: centrală (nuceclaul), zona bazală
(cuprinsă între nucleu şi şanţul de flexiune) şi zona marginală (care înconjoară nucleul). Vârful degetului
se numeşte zona distală, iar zonele laterale se numesc periferice.
La întâlnirea cretelor papilare limitante ale fiecărei zone se găseşte o deltă, după forma literei greceşti
care i-a dat numele.
Această deltă poate fi albă (când cele trei creste formează un triunghi) sau neagră (când formează o
bifurcaţie asemănătoare literei y). Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic şi constituie reperul de
plecare în compararea unei urme cu o impresiune digitală (urma degetului luată experimental) sau
dactilograma (fotografia urmei sau a impresiunilor).
Prezenţa deltelor în desenul papilar al falangei sau absenţa lor a oferit posibilitatea clasificării
amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar (adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic şi amorf),
subdivizate la rândul lor în subtipuri.
Individualitatea unei amprente este dată de tipul sau subtipul ei, dar şi de alte detalii care au fost
grupate (sistematizate) şi al căror număr şi reparaţie topografică conferă individualitatea amprentei.
Astfel, o falangetă conţine circa 150-200 de astfel de detalii (mai puţin tipul adeltic), unele permiţând
subclasificarea.
Această clasificare a fost necesară pentru sporirea rapidităţii căutării unei amprente necunoscute în
fişierul dactiloscopic. Totodată, ea oferă şi posibilitatea identificării generice a persoanei, dar şi
excluderea ei doar în baza comparării tipului de desen papilar.
Pentru a diferenţia două amprente de acelaşi tip sau subtip, a fost stabilit, pe lângă centrul deltei, un al
doilea reper, şi anume centrul desenului care trebuie stabilit.
Unirea celor două repere printr-o linie reală sau imaginară oferă un criteriu cifric de clasificare a
desenului papilar prin numărul de creste intersectate de respectiva linie.
Dacă în urma comparaţiei urmei cu amprenta clasificată în fişier numărul de creste obţinute nu este
acelaşi, urma este exclusă.
1.1.3. Proprietăţile desenului papilar

Utilizarea desenului papilar în identificarea persoanei care a creat urma a fost posibilă datorită
proprietăţii acestuia care-l fac apt pentru atingerea acestui scop.
15
Deşi în literatura de specialitate nu există un consens al autorilor cu privire la numărul acestor

proprietăţi, exemplificăm următoarele:
- fixitatea desenului papilar manifestată prin menţinerea trăsăturilor iniţiale, fără nici un fel de schimbare
de-a lungul întregii existenţe. Relieful papilelor se formează înainte de naştere (definitivat în luna a
şasea a fătului) şi continuă să existe şi după moartea persoanei, până la descompunerea pielii prin
procesul putrefacţiei.
- unicitatea înţeleasă prin faptul că fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca existenţă unică,
irepetabil la alt om.
Cercetările întreprinse au stabilit, de pildă, că, pornindu-se de la patru caracteristici de identificare, ar
exista posibilitatea teoretică de repetare a două desene papilare la un număr de 64 de milioane de
amprente. Cu cât numărul detaliilor caracteristice creşte, cu atât devine practic imposibilă apariţia a
două persoane cu amprente identice. Astfel, dacă se iau în calcul 20 de puncte caracteristice tuturor
celor 10 degete ale mâinilor, o atare posibilitate de apariţie a două persoane cu amprente identice ar
putea apărea la circa 400 milioane de secole.
- inalterabilitatea desenului papilar, proprietate ce constă în faptul că relieful nu poate fi modificat sau
înlăturat. În cazul unor intervenţii de natură fizică sau chimică asupra epidermei, relieful papilar se
reface, cu aceleaşi caracteristici, în măsura refacerii epidermei.
În situaţia lezării dermei, relieful papilar este distrus pentru totdeauna, fiind înlocuit cu un ţesut scleros
inform.
Urmele de mâini la locul faptei
În cadrul cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală va desfăşura activităţi de descoperire a
urmelor de mâini, de relevare, interpretare, fixare şi ridicare a acestora în raport cu modul în care
acestea s-au format.
Modul de prezentare a urmelor de mâini
Prin atingerea unor suprafeţe, se creează urme ale crestelor papilare, datorită depunerii de substanţă
de pe degete pe obiecte sau prin detaşare de substanţă de pe suprafaţa obiectelor ori prin mularea
crestelor în materii care prezintă oarecare plasticitate.
După plasticitatea materiei pe care se creează, urmele de mâini pot fi de suprafaţă sau de
adâncime. Urmele de suprafaţă pot fi, la rândul lor, vizibile şi invizibile.
Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanţe colorate (sânge, vopsea, cerneală, noroi,
praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de identificare va fi dependentă de gradul de
îmbâcsire a crestelor de substanţă colorată.
Datorită faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanţa colorată dispare de pe crestele
papilare, urma se va reproduce va fi cea a şanţurilor papilare, fapt care poate produce apariţia unor erori
în procesul de comparare (prin compararea şanţurilor urmei cu crestele modelului de comparare).
De aceea, se recomandă ca atunci când se descoperă şi se ridică o urmă colorată, mai întâi să se
compare urma aşa cum se găseşte, iar după aceea să se procedeze şi la inversarea sa fotografică.
Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane de pe piele, ca
urmare a atingerii cu mâna, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte (de exemplu, când făptuitorul a
pus mâna pe geamul ferestrei, pe diferite cărţi sau s-a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut
apă dintr-un pahar etc). La crearea acestui gen de urme, pot să concure şi alte substanţe invizibile,
susceptibile transferului, cum sunt, mai ales, grăsimile (uleiurile), produsele petroliere, cremele şi
vaselinele incolore, sărurile de urină etc.
Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în diverse materii plastice
(argilă proaspătă, chit, vopsea proaspătă, ceară, unele alimente etc.).
Atât urmele de suprafaţă, cât şi cele de adâncime, în raport cu modul în care s-au format, vor fi găsite la
locul faptei, într-una din următoarele situaţii:
16
- urma este statică, clară şi bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale acesteia oferă
suficiente elemente de identificare a mâinii creatoare;
- urma este statică, clară, bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat nu permite reproducerea
exactă a desenului papilar şi când se vor putea stabili numai unele elemente generice ca: numărul
degetelor, lungimea, grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice ş.a.
- urma este dinamică – de pildă, mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă o sticlă din mână
ori alunecă mâna murdară de noroi pe zid etc. – se reproduc foarte puţin elemente caracteristice.
Descoperirea urmelor de mâini
Descoperirea urmelor de mâini presupune căutarea acestora şi relevarea urmelor invizibile.

Activitatea de căutare presupune minuţiozitate, experienţă şi inspiraţie având în vedere dimensiunile
mici ale acestor urme (câteodată fragmentate) în raport cu dimensiunea locului faptei şi a locurilor
probabile pe care s-au format.
Pentru o cercetare sistematică a locului faptei, se impune ca măsură iniţială stabilirea locului de acces şi
a drumului parcurs de autori la locul faptei, urmând ca apoi să fie supuse unei căutări amănunţite toate
suprafeţele pe care ar fi fost posibil să rămână urme de mâini.
În funcţie de natura suportului pe care s-a format urma, ea se păstrează o perioadă mai lungă sau mai
scurtă de timp. Urmele papilare dispar foarte repede sub acţiunea aerului uscat şi cald sau a razelor
solare directe, fapt care face ca, la cercetarea locului faptei în aer liber, ele să trebuiască să fie cât mai
repede relevate sau apărate de lumina solară directă.
Relevarea urmelor
Relevarea urmelor este operaţiunea tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile sunt puse în
evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee fizice ori chimice.
Pentru relevarea urmelor digitale invizibile (latente), în practica criminalistică se folosesc frecvent
următoarele metode fizice:
a) prăfuirea (pudrarea) care se aplică pentru colorarea urmelor digitale invizibile folosindu-se, în acest
scop, diferite substanţe (carbonat bazic de plumb roşu de sudan, pulbere de carbon).
Înainte de a se trece la aplicarea colorantului, urma şi obiectul purtător sunt studiate pentru că prima să
fie uscată sau supusă unor operaţiuni de pregătire, iar obiectul purtător va trebui să contrasteze cu
culoarea substanţei alese pentru relevarea urmei.
Pudra va fi întinsă de urmă cu ajutorul unei pensule foarte bine, confecţionată din păr de coadă de
veveriţă, din puf de struţ ori din fire de carbon, fiind luate precauţiuni pentru a nu o distruge.
În afara pensulei arătate, pentru relevarea urmelor de mâini se mai utilizează şi pensula magnetică,
formată dintr-un magnet fixat într-un mâner. Substanţa de relevare este o pulbere fină de fier redus cu
hidrogen care aderă la grăsimea din urmă când este plimbată cu ajutorul pensulei.
Pentru suprafeţele multicolore, relevarea urmelor papilare se face cu ajutorul substanţelor fluorescente
(praf galben fluorescent), care pot fi activate sub acţiunea razelor ultraviolete.
b) pulverizarea se aplică suprafeţelor care nu pot fi aduse în poziţie orizontală şi constă într-o prăfuire la
care, în locul pensulei, se foloseşte un pulverizator care aruncă substanţa pe urmă pe care se lipeşte.
Ulterior, urma este corectată.
c) relevarea urmelor digitale latente se face şi prin metode chimice: vaporizarea cu iod şi relevarea cu
reactivi chimici propriu-zişi.
Vaporizarea cu iod constă în colorarea urmei cu vapori condensaţi de iod şi este utilizată în special
atunci când urma se găseşte pe un suport de hârtie sau perete.
Utilizarea reactivilor chimici propriu-zişi (ninhidrina, nitratul de argint, acidul floric, acidul osmic ş.a.)
necesită cunoştinţe de specialitate care exced pregătirii generale a juriştilor.
17
Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de mâini
Prin operaţiunea de fixare a urmelor de mâini – ca, de altfel, a oricăror categorii de urme – se înţelege
activitatea procesuală prin care se menţionează locul unde au fost descoperite urmele, poziţia acestora
şi orientarea faţă de obiectele din jur în scopul de a dovedi că acestea au fost descoperite cu ocazia
unor activităţi de urmărire penală şi de tactică criminalistică: cercetarea la faţa locului, percheziţia,
reconstituirea etc. – întreprinse într-o anumită cauză penală.
Fixarea urmelor şi a obiectelor purtătoare de urme se face cu ajutorul procesului-verbal (de cercetare la
faţa locului, de percheziţie, de reconstituire etc.) şi cu ajutorul fotografiei judiciare (care va reflecta urma,
obiectul purtător al urmei, precum şi ambientul unde au fost descoperite).
La procesul-verbal se pot anexa, pe lângă planşa conţinând fotografiile efectuate, şi schiţe, desene ori
alte asemenea lucrări conform prevederilor Codului de procedură penală (art.131 alin.3).
Prin ridicarea urmelor – în sens criminalistic – se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora ori a
obiectului sau înscrisului care le poartă ori le conţine din locul săvârşirii faptei penale.
Ridicarea urmelor de mâini se face prin fotografiere, transferare pe peliculă adezivă, cu ajutorul
mulajelor şi prin ridicarea obiectelor purtătoare de urme (dacă dimensiunile acestora o permit).
Ambalarea şi transportul urmelor sunt operaţiuni care necesită o atenţie specială şi la care trebuie să se
ţină seama de posibilitatea alterării mesajului iniţial al acestora.
Ca regulă generală, urmele trebuie ambalate separat, în raport de locul în care au fost descoperite şi în
ambalaje corespunzătoare specificului urmei respective sau obiectului purtător pentru a nu o altera.
Fiecare ambalaj trebuie să fie etichetat, menţionându-se: numărul de ordine; ce conţine; data şi locul
recoltării; calitatea, numele şi semnătura celui care a ridicat-o şi ale martorilor asistenţi; viza organului
de urmărire penală, după care se aplică sigiliul (cu scopul de a se reduce posibilitatea deschiderii
ambalajului şi înlocuirea conţinutului său).
Urmele de mâini se ambalează în raport cu mijlocul folosit la ridicarea lor, evitându-se atingerea
suprafeţei urmei cu mâna sau cu alte obiecte care ar putea să le modifice sau să le distrugă.
Interpretarea urmelor de mâini descoperite la faţa locului şi posibilităţi oferite de expertiza acestor urme.
Prin interpretarea urmelor descoperite la locul faptei se pot obţine informaţii privind obiectul creator de
urmă, persoana făptuitorului, activităţile desfăşurate de acesta în câmpul acţiunii şi succesiunea
desfăşurării acestora.
Interpretarea la faţa locului a urmelor papilare are drept scop următoarele:
- stabilirea acţiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul infracţiunii;
- determinarea degetului sau a mâinii care a creat urma;
- stabilirea tipului de desen papilar digital;
- aprecierea valorii de identificare a urmei ş.a. (în cazul în care se apreciază că urma papilară nu are
valoare de identificare, nefiind aptă pentru comparaţie ea va putea fi totuşi valorificată în vederea
stabilirii ADN-ului).
Pentru a se putea trece în etapa dispunerii şi efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau a expertizei
dactiloscopice, pe lângă urmele ridicate de la faţa locului, organul de urmărire penală trebuie să fie în
posesia unor modele de comparaţie, preluate de la suspecţi pe care să le pună la dispoziţia expertului.
Aceste modele de comparaţie se obţin prin amprentarea persoanelor suspecte de săvârşirea infracţiunii,
operaţiune care poate fi făcută anterior cu ocazia săvârşirii de către persoana suspectă a unei infracţiuni
sau ulterior descoperirii infracţiunii ce se cercetează.
Modelele pentru comparaţie poartă denumirea de amprente sau impresiuni de control şi sunt obţinute
atât de la persoanele în viaţă, cât şi de la cadavre prin metode corespunzătoare stării din momentul
respectiv al pielii, cea mai uzitată fiind amprentarea cu tuş tipografic.
Evoluţia tehnologiei informatice şi a rezultatelor obţinute în tratarea matematică a analizei imaginilor a
permis stocarea şi automatizarea identificării amprentelor prin sistemul „AFIS” (Automated Fingerprint
Identification System).
Cu posibilităţi remarcabile de stocare (impresiunile unui milion de persoane) şi o mare viteză de
verificare a urmelor, trebuie menţionat faptul că acest sistem restrânge foarte mult sfera de
18
verificare a impresiunilor pe care expertul va trebui în final să le examineze în vederea identificării

persoanei care a creat urma.
Prin examinarea urmelor papilare, expertul va putea răspunde la următoarele
întrebări: a) când se prezintă numai urma sau obiectul în litigiu:
- dacă obiectul poartă urme şi câte anume;
- dacă urma este digitală sau palmară;
- care sunt tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- de la ce mână şi de la ce deget provine urma;
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- dacă urma este veche sau proaspătă;
- sexul, vârsta, talia aproximativă şi forţa musculară a făptuitorului.
b) când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie:
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi amprenta prezentată sunt create de aceeaşi persoană;
- dacă amprenta pruncului şi a mamei presupuse autoare a pruncuciderii prezintă dermatoglife
caracteristice de rudenie;
- dacă amprentele cadavrului neidentificat şi amprentele presupuselor rude apropiate ale sale
prezintă dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia;
- poziţia făptuitorului şi a victimei în momentul creării urmei.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză a urmelor papilare va avea forma generală
unui astfel de raport, concluzia specialistului putând fi cert pozitivă sau negativă, de probabilitate sau de
imposibilitate a identificării urmei.
2. Urmele de picioare
În literatură, apar în diferite locuri din lume, din vremuri îndepărtate, „cititorii de urme”, adică
oameni care avea capacitatea de a interpreta o urmă creată de om sau animal şi puteau să extragă
informaţii cu privire la cine sau ce a creat-o, în ce împrejurări, cu timp înainte, precum şi diferite date
privind persoana care a creat-o.
Cu toate că preocuparea omului pentru descoperirea mesajului ce poate fi transmis de urmele
de picioare s-au manifestat încă din cele mai vechi timpuri, în criminalistică, această categorie de urme
formează obiectul unui aparent paradox.
Astfel, deşi apariţia lor în câmpul infracţiunii este inevitabilă, infractorii neputând „pluti” sau
merge în mâini, ele ocupă un mic procent în totalul urmelor pe care criminaliştii le ridică de la faţa locului
şi sunt apoi utilizate în probarea faptelor penale.
Explicaţia marginalizării acestei categorii de urme, nedorită şi cu efecte negative asupra
ansamblului ştiinţific al probaţiunii, este următoarea:
- înregistrarea ponderii infracţiunilor în mediul urban, unde urmele de picior sunt mai puţin
vizibile;
- în procesul de dezvoltare a criminalisticii, studiul acestor urme nu s-a desprins ca o ramură
separată, asemenea celor papilare (care au format obiectul dactiloscopiei) sau ale armelor de foc
(balistică) şi au rămas în cadrul traseologiei, alături de alte multe tipuri de urme, fiind tratate ca
„examinări ocazionale” de specialiştii şi experţii criminalişti;
- cunoştinţele de specialitate legate de acest tip de urme au rămas mult timp în stadiul atins de
clasicii criminalisticii.
Generalităţi privind urmele de

picioare 2.1.1. Mod de formare
Prin urmele de picior de înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu acestea în procesul săvârşirii infracţiunii.
Şi suprafaţa plantară este împărţită pe regiuni (metatorsofalangiană, metatorsiană şi cea
19
a călcâiului). În prima regiune, cea a degetelor piciorului sunt prezente creste papilare, de o mare
varietate, care pot prezenta toate formele existente pe falangele mâinilor.
Şi următoarele regiuni prezintă suficiente caracteristici individuale ale desenului papilar care în
mod logic le fac apte pentru identificare.
Ca şi în cazul urmelor de mâini, sudoarea va reprezenta cel mai important element de formare
a urmelor pe suprafeţe cu care pielea a venit în contact.
Urmele de picioare confirmă posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat prin utilizarea
caracteristicilor desenului papilar (cel puţin din punct de vedere teoretic), dar şi pentru utilizarea
moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a urmei.
De asemenea, urmele de picioare pot indica direcţia de unde a venit infractorul şi în ce direcţie
s-a îndreptat după săvârşirea infracţiunii, iar în baza interpretării formei, dimensiunii şi funcţiei
locomotorii, se pot formula ipoteze cu privire la trăsăturile fizice ale creatorului lor.
Urme de picioare la locul faptei

Modul de prezentare a urmelor de picioare
La locul faptei urmele de picioare ce pot fi descoperite sunt ale piciorului desculţ, ale piciorului
semiîncâlţat sau cu ciorap ori ale piciorului încălţat, care sunt şi cele mai frecvente.
Ele pot fi descoperite ca urme singulare sau izolate ori sub forma cărării de urme ca succesiune
de urme formate consecutiv în timpul mersului sau în alergare.
După mecanismul de formare, urmele de picioare pot fi de suprafaţă sau bidimensionale (la
care pot fi măsurate două dimensiuni, respectiv lungimea şi lăţimea) care rămân pe suprafaţa unor
suporturi dure prin stratificare şi de adâncime sau tridimensionale (cele care permit măsurarea a trei
dimensiuni: lungimea, lăţimea şi adâncimea) şi se formează prin imprimarea piciorului într-un material a
cărui plasticitate permite mularea şi păstrarea fidelă a formei sale.
Tot după criteriul modului de formare urmele de picioare sunt statice şi dinamice. Primele redau
în volumul sau suprafaţa obiectului primilor din urmă trăsăturile generale şi uneori particulare, de detaliu,
ale încălţămintei ori ale piciorului desculţ. Secundele se prezintă sub formă de dâre paralele. Din
această cauză, urmele statice de picior sunt utile cercetării criminalistice, ajutând chiar la identificarea
obiectului creator, pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii obiectului creator şi la
determinarea modului de săvârşire a infracţiunii.
Descoperirea urmelor de picioare
Urmele de picior desculţ se caută şi se pun în evidenţă prin metode similare celor folosite la
descoperirea urmelor papilare latente.
Celelalte urme de picioare sunt descoperite, în general, cu uşurinţă printr-o inspecţie vizuală
atentă a locului faptei, câteodată sprijinită de lumina unui reflector portabil.
Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de picioare
Cu ocazia descoperirii urmelor de picioare acestea vor fi descrise în procesul-verbal de

cercetare la faţa locului. Descrierea acestei categorii de urme urmează regula generală a precizării
zonei în care se află urma, a naturii suportului pe care s-a creat, a numărului şi poziţiei fiecărei urme în
raport cu celelalte obiecte de la locul faptei.
Fiecare urmă va fi măsurată apoi conform regulilor de măsurare a urmei piciorului desculţ, a
urmei de încălţăminte sau a elementelor cărării de urme (linia mersului, lungimea pasului, lăţimea
pasului, unghiul pasului), iar rezultatul va fi consemnat în cuprinsul procesului-verbal.
Un alt procedeu de fixare a urmelor de picioare este fotografierea care se execută în ansamblu,
a obiectelor principale, şi în detaliu a fiecărei urme şi la scară.
20
Urmele de picioare de suprafaţă mai pot fi fixate şi cu ajutorul unei pelicule adezive, iar cele de
adâncime cu ajutorul mulajului.
Ridicarea urmelor de picioare se face asemenea urmelor de mâini, prin fotografiere, transferare
pe peliculă adezivă, cu ajutorul mulajelor şi prin ridicarea obiectelor purtătoare de urme (dacă
dimensiunile acestora o permit).
Aceleaşi reguli trebuie respectate şi cu ocazia ambalării şi transportului acestei categorii de
urme.
Interpretarea urmelor de picioare în câmpul infracţiunii poate furniza trei mari categorii de
informaţii:
a) Informaţii care pot ajuta la cunoaşterea şi reconstituirea activităţilor întreprinse de persoanele
care au lăsat urme.
Astfel, prin interpretarea cărării de urme, se pot obţine informaţii de genul:
- dacă persoana care a lăsat urma se afla în mers sau staţiona;
- direcţia de deplasare;
- viteza de deplasare;
- stabilirea punctului de oprire şi a duratei de
staţionare; - stările de ebrietate, nelinişti şi chiar boală;
- starea de obezitate, de sarcină avansată (la femei);
- aprecierea numărului de persoane care au acţionat în locul faptei;
Şi prin interpretarea urmelor de picioare care nu sunt grupate sub formă de cărare pot fi
obţinute unele informaţii, în funcţie de cazul cercetat, astfel:
- efectuarea unor pânde în apropierea locului faptei;
- escaladarea unui gard, a unui balcon sau a unei ferestre etc.;
- pătrunderea prin acoperiş sau plafon în interiorul unui magazin sau al unei locuinţe;
- strangularea victimei;
- târârea cadavrului dintr-un loc în altul;
- controlarea (percheziţionarea) unor dulapuri sau încăperi în care se găseau bunurile sau
valorile ce constituie obiectul material al infracţiunii;
- înlocuirea încălţămintei uzate cu alta nouă luată din locul unde s-a comis fapta, etc.;
- reconstituirea unor mişcări ale persoanei care a lăsat urmele.
b) Informaţii care ajută la identificarea persoanei care a lăsat urmele privind: sexul persoanei,
vârsta, unele anomalii fizice în mersul persoanei, afecţiuni neuropsihice, caracteristicile călcăturii,
determinarea înălţimii persoanei.
În situaţia când în cauză există suspecţi şi se va impune compararea urmelor ridicare de la faţa
locului cu cele ale persoanei presupuse a le fi creat, se impune obţinerea metodelor de comparaţie.
În funcţie de urma de picior singulară sau sub formă de cărare, ridicată de la locul faptei, se va
proceda la obţinerea modelului de comparaţie aplicându-se procedee corespunzătoare în funcţie de
caracteristicile urmelor ridicate de la locul faptei (de suprafaţă sau de adâncime, statică sau dinamică) şi
pe suport din hârtie, dar şi pe sol asemănător celui existent în locul în care urma a fost descoperită.
În cazul în care urma de la locul faptei a fost ridicată cu ajutorul mulajului şi modelului de
comparaţie, va fi ridicat în aceeaşi modalitate, deoarece există regula conform căreia examinarea
comparativă se realizează pe obiecte de aceeaşi natură.
În urma examinării, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
1. Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urma prezentată spre examinare este de picior; -
dacă pe obiectul prezentat se găsesc urme de picior;
- dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care sunt sexul, greutatea aproximativă şi vârsta persoanei care a creat urma plantară;
- de la ce picior provine urma supusă examinării;
- cu ce substanţă a fost creată urma;
21
- care este direcţia de mers a persoanei ce a creat urmele;

- ce particularităţi anatomo-patologice prezintă persoana care a creat cărarea de urme.
2. Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma ridicată de la faţa locului şi
modelul pentru comparaţie prezentat au fost create de aceeaşi persoană.
3. Urmele de dinţi
Examinarea probelor dentare şi a danturilor a fost consemnată pentru prima dată în jurul anului
2500 î.e.n. când doi molari uniţi împreună cu ajutorul unui fir de aur au fost găsiţi într-un mormânt din
Giza în Egipt. Amprentele dentare au fost folosite ca sigiliu pentru identificarea personală în urmă cu
peste 900 de ani. În anul 66 î.e.n., Nero şi-a ucis nevasta şi i-a pus capul pe un platou pentru a-l arăta
amantei. Aceasta a identificat-o după un dinte cariat, iar exemplele ar putea continua.
În 1837, Edmon Sanders a demonstrat Parlamentului Britanic cu ocazia unui discurs referitor la
legislaţia privind folosirea copiilor la muncă faptul să examinarea danturii este mult mai exactă la
stabilirea vârstei copilului decât măsurarea înălţimii acestuia.
Un prim caz major de utilizare a expertizelor dentare a fost ocazionat de incendiul de la Bazar
de la Charitee din Paris unde dr.O.Amodeo a luat parte la identificarea a 126 de victime, devenind un
expert şi unul dintre fondatorii odontologiei criminalistice. Experienţa dobândită a făcut obiectul lucrării
„L’Art Dentaire en Medicine Legale”, recunoscută în întreaga lume.
În 1906, în Anglia este condamnată prima persoană identificată cu ajutorul urmelor de dinţi
descoperite pe o bucată de brânză descoperită la locul crimei.
Un alt domeniu de investigaţii pentru odontologia criminalistică îl reprezintă leziunile şi urmele
lăsate pe buze şi pe gură, profesorul Suzuki din Tokyo fiind cel care a pus la punct metodologia
efectuării expertizei în acest domeniu în anul 1950.
Ultimele două decenii au adus progrese remarcabile în domeniul explorării criminalistice,
aceasta continuând să constituie o alternativă de studiere a probelor în vederea administrării lor în
instanţă.
3.1. Generalităţi privind urmele de dinţi
Prin urme de dinţi se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei
ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu aceasta.
Forma şi dispunerea aparatului alveolo-dentar diferă de la individ la individ, constituind o bază
sigură de identificare a persoanei.
Utilizarea dinţilor în identificarea persoanei care a creat urma este posibilă datorită proprietăţilor
dinţilor: individualitatea şi stabilitatea relativ mare a caracteristicilor acestora.
Spre deosebire de desenul papilar asupra căruia intervenţia în vederea modificării este destul
de dificilă, posibilităţile stomatologice moderne oferă variante multiple de modificare a danturii, fapt care
poate afecta stabilitatea în timp şi, în consecinţă, posibilitatea de identificare a persoanei.
Elementele care stau la baza individualizării fiecărei persoane sunt: lungimea şi lăţimea dinţilor,
modul cum sunt dispuţi în cele două maxilare, lipsa dinţilor sau a unor părţi din aceştia, modificările ce le
pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitelor boli, a tratamentului medical, a lucrărilor de
înfrumuseţare.
Este de menţionat că, în procesul de identificare, cele mai valoroase elemente sunt furnizate de
anomaliile aparatului dentar care afectează numărul, dimensiunea sau forma dinţilor.
3.1.1. Modul de formare şi de prezentare a urmelor de dinţi
Urmele dinţilor se formează ca urmare a acţiunii persoanelor asupra obiectelor primitoare –

acţiuni care pot consta în: muşcarea din diferite produse alimentare, producerea de muşcături pe corpul
22
victimei ca rezultat al agresiunii făptuitorului sau pe corpul acestuia, create de victimă în timpul luptei
etc.
În funcţie de natura obiectului primitor şi de forma cu care dinţii acţionează asupra sa, urmele
formate pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului primitor, urmele de
adâncime sunt, în acelaşi timp, şi dinamice, mai ales când prin muşcare s-a desprins o parte din
obiectul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor produse alimentare (brânză topită, caşcaval, unt,
ciocolată, marmeladă, unele fructe sau prăjituri).
Pe corpul omenesc, dinţii creează urme de adâncime care devin de suprafaţă din cauza
elasticităţii pielii, iar dacă muşcătura a fost mai intensă lezând şi derma, acestea cresc în volum
depăşind nivelul epidermei. De asemenea, pielea, din cauza elasticităţii, se strânge, micşorând
dimensiunile reale ale dinţilor şi ale tiparului muşcăturii, posibilităţile de folosire a urmei în identificarea
criminalistică fiind diferite, în raport cu zona din corp care a fost muşcată şi stratul următor al ţesutului.
3.2. Urmele de dinţi la locul

faptei 3.2.1. Descoperirea urmei
Descoperirea acestei categorii de urme nu ridică în general probleme şi nu necesită mijloace

tehnico-ştiinţifice de căutare, fiind observabile cu ochiul liber.
De obicei, alături de urma dinţilor, se evidenţiază urmele de salivă, care trebuie ridicate înaintea
acestora în vederea exploatării pentru stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a urmei.
3.2.2. Fixarea, ridicarea şi transportul
Fixarea urmelor de dinţi se realizează prin descrierea lor în procesul-verbal, fotografiere şi

pentru cele de adâncime prin mulaje.
În descrierea acestei categorii de urme, în cazul când au fost descoperite pe suporturi relativ
stabile (ciocolată, fructe, unt, brânză etc.), regulile generale de descriere şi de ridicare sunt aplicabile în
totalitate.
Suportul tegumentar este exceptat aplicării regulilor generale, datorită modificării lui imediat
după agresarea prin muşcare, precum şi a devenirii sale ulterioare care îl transformă într-un suport
dinamic, instabil în raport cu stabilitatea în timp a caracteristicilor dentiţiei.
Descrierea distanţelor între urme în cazul muşcăturii cu ambele maxilare, lungimile sau lăţimile
dinţilor muşcăturii, adâncimile, toate sunt modificate în momentul efectuării măsurătorilor din cauza
plasticităţii suportului.
Aplicarea mulajelor pe suprafaţa tegumentelor este, în general, irelevantă, indiferent de
materialul folosit pentru aceasta, deoarece nu vor penetra în adâncimea muşcăturii, iar folosirea unor
metode de introducere în profunzimea urmei nu vor putea decât să o altereze, distrugându-i valoarea.
Chiar şi în cazul când muşcătura a fost completă, cu detaşarea stratului cuprins în interiorul ei,
aplicarea mulajului se va face pe o suprafaţă deja modificată.
În practica de cercetare a infracţiunilor, sunt rare situaţiile în care s-a folosit ridicarea urmelor de
dinţi cu ajutorul mulajelor, fotografia judiciară constituind mijlocul de fixare cel mai recomandat.
Ridicarea urmelor de dinţi se face, de regulă, prin prelevarea obiectului purtător al urmelor, iar
ambalarea, urmând regulile generale, dar ţinând cont de natura suportului.
În funcţie de natura suportului, ridicarea, ambalarea şi transportul trebuie efectuate cu precauţie
pentru a nu se modifica sau distruge obiectul purtător al urmei (brânză topită, untul, ciocolata etc.).
Dacă la persoana în viaţă urma muşcăturii nu poate fi ridicată împreună cu suprafaţa care o
poartă, această operaţiune poate fi întreprinsă în cazul cadavrelor, atunci când se apreciază că aceasta
este singura metodă în urma căreia urma ar putea fi exploatată.
În această situaţie, prin procedeul aplicat, pentru fixarea porţiunii extrase, trebuie să se
urmărească nemodificarea caracteristicilor iniţiale ale urmei, prezenta în momentul decupării porţiunii
purtătoare a urmei.
23
Pentru interpretarea urmelor de dinţi, la faţa locului se recomandă prezenţa unui medic
stomatolog, în lipsa unui odontolog criminalist.
Interpretarea urmelor va putea furniza date despre persoana care le-a creat în privinţa modului
de operare, plasamentului dinţilor, a distanţei între ei, a lipsei acestora etc.
De asemenea, prin acest proces, mai pot fi obţinute informaţii cu privire la tipul constituţional şi
a vârstei creatorului, iar prin analiza stării obiectului primitor, a duratei de timp scursă de la momentul
creării urmei.
3.2.3. Posibilităţi oferite de expertiza urmei
Pentru examinarea comparativă, organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia

expertului, pe lângă obiectul purtător sau urmă, fotografii şi/sau mulaje şi model de comparaţie.
În realizarea modelului, este necesară intervenţia odontologului criminalist sau a unui dentist
care va examina în prealabil dantura suspectului, comparativ cu materialele ce-i vor fi puse la dispoziţie,
procedând la o primă eliminare.
Atunci când excluderea nu poate fi făcută, acesta va proceda la obţinerea de modele pentru
comparaţie (mulaje), ţinând cont de poziţia maxilarelor la crearea urmelor, în aşa fel încât modelul
pentru comparaţie obţinut după pozitivarea mulajului să fie cât mai asemănător cu dantura persoanei
suspecte, în poziţia creării urmei.
La acesta, se vor adăuga şi muşcături pe hârtie indigo folosită în stomatologie, în special în
cazul urmelor de muşcătură fixate pe pielea umană.
Efectuând expertiza, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă urma a fost creată de dantura umană;
- care sunt sexul sau vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;
- care sunt caracteristicile danturii persoanei ce a creat urma;
- care este tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- dacă dentiţia care a creat urma a suferit tratament stomatologic;
- care a fost mecanismul de formare a urmei;
- dacă urma de dinţi prezintă suficiente elemente de identificare.
Se mai poate solicita expertului reconstituirea fizionomiei persoanei după urmele de dinţi.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma de dinţi a fost creată de
persoana de la care s-a prelevat modelul pentru comparaţie.
Urme ale feţei şi corpului

4. uman
4.1. Urmele buzelor
Utilizarea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a suscitat interes doar în ultimul
deceniu al secolului trecut, criminaliştii români putând fi consideraţi ca unii din pionierii folosirii acestei
metode (în 1969, s-a efectuat în laboratoarele criminalistice ale miliţiei prima expertiză referitoare la
urmele de buze).
4.1.1. Noţiuni generale
Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor (roşul buzelor –
n.n.) create pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii.
Pentru utilizarea în procesul identificării, urma de buze trebuie să se realizeze pe un obiect
primitor neted, apt de a păstra detaliile desenului labial.
De asemenea, contactul cu obiectul primitor trebuie să se facă o singură dată pe aceeaşi
suprafaţă, suprapunerea urmelor făcând dificilă sau imposibilă identificarea.
Buzele îmbâcsite cu substanţe chimice străine (alimente, grăsimi, etc.) lasă pe obiectele
24
cu care vin în contact urme sub formă de mânjituri în care rar se disting doar fragmente ale reliefului
labial.
Suporturile rujoase sau îmbâcsite cu substanţe străine nu păstrează elemente suficiente,
identificarea fiind, de regulă, imposibilă.
Urmele pot fi reproduceri ale întregului relief al buzelor sau reproduceri parţiale ori a formei în
ansamblu şi pot fi, după mecanismul de formare, dinamice sau statice, de suprafaţă sau de adâncime,
colorate sa invizibile.
Datorită faptului că amprentele buzelor se creează prin depunerea pe obiectul primitor a
secreţiilor de natură biologică ce se găsesc în permanenţă pe tegument, pe lângă caracteristicile de
identificare proprii buzelor, acestea pot oferi şi posibilităţi de determinare a ADN-ului persoanei.
4.1.2. Căutarea, fixarea
În procesul de căutare a urmelor de buze, vor fi identificate obiectele care ar putea purta astfel
de urme care sunt relativ restrânse numeric, cu menţiunea că şi pielea corpului uman se poate număra
printre acestea.
Urmele de buze se descoperă cu uşurinţă dacă este sunt vizibile, iar pentru cele latente se
aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de mâini.
Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică procedeele folosite la
urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fotografierea, luarea
de mulaje, unde este cazul, folosindu-se pentru ridicare pelicula adezivă.
Pentru examenul comparativ, organul de urmărire penală va trebui să pună la dispoziţia
expertului modele de comparaţie. Amprentele de buze se iau pe bucăţi de sticlă plane, curate şi
sterilizate, precum şi pe suporturi similare celor pe care s-a descoperit urma.
Pentru urme lăsate de ruj, suportul modelului de comparaţie se obţine pe coli albe de hârtie.
Persoana suspectă va trebui să-şi apese buzele în mod repetat pe suport, sub unghiuri şi cu o
intensitate diferită.
La faţa locului, prin interpretarea urmelor de buze, pot fi obţinute unele date referitoare la sexul,
vârsta, tipul antropologic, înălţimea persoanei, precum şi la activitatea desfăşurată de ea în câmpul
infracţiunii.
4.2. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, urmele de genunchi şi
de cot, urmele regiunii fesiere.
Identificarea persoanelor după urmele de urechi, nas şi alte părţi ale corpului uman a făcut
obiectul unor cercetări de specialitate, ajungându-se la concluzia că „toate părţile corpului uman pot lăsa
urme, prin contact sau penetraţie pe alte obiecte”.
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care le-a lăsat, iar în
anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, ele contribuie la stabilirea
apartenenţei de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală.
Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul identificării, dar asociate
cu alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la acestea. În acelaşi scop, pot fi folosite şi urmele
cotului, genunchiului, ale regiunii fesiere, bărbiei şi ridurilor etc., cel puţin în vederea delimitării cercului
de persoane care le puteau crea.
Prin această categorie de urme se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale
locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului uman cu ele, în
procesul săvârşirii unei infracţiuni.
Făcând parte din categoria urmelor formă, acestea pot fi: statice sau dinamice, de adâncime
sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile şi invizibile.
În privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare, ambalare şi transport
cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în mod similar.
25
Descrierea urmei nu constituie întotdeauna punctul forte al organului de urmărire penală, fapt
pentru care recomandăm colaborarea cu medicul legist sau specialistul criminalist aflat la faţa locului
care cunosc părţile componente a fiecărui element creator de urmă.
Prin interpretarea la faţa locului a acestor urme, se pot obţine date privind: vârsta, înălţimea,
sexul, numărul persoanelor, activităţi care au avut loc în câmpul infracţional.
Modelele de comparaţie pentru urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpului uman vor fi
obţinute în raport cu situaţia concretă în care acestea au fost descoperite, folosind procedee similare cu
cele utilizate în cazul. Urmelor de buze.
În cazul dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei criminalistice, specialistul va
putea fi întrebat:
a) Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urmele existente la locul cercetat sau pe obiectul prezentat au fost create de un corp
uman şi de care anume parte a acestuia (buze, ureche, nas, genunchi, coate, etc.);
- dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
- dacă urmele respective prezintă suficiente elemente de identificare;
- care sunt înălţimea aproximativă, vârsta şi sexul persoanei ce a creat urmele;
- care este mecanismul de formare a urmei şi vechimea ei;
- dacă partea din corpul uman creatoare de urmă prezintă malformaţii sau vreo maladie
congenitală.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma şi modelul pentru
comparaţie au fost create de aceeaşi persoană.
26
CAPITOLUL IV
URMELE (BIOLOGICE) DE NATURĂ UMANĂ
Urmele bilogice de natură umană
Timp alocat: 1 h
Urmele de sânge, salivă, spermă, păr şi de ţesături sunt exploatate criminalistic şi în baza unei
componente comune: moleculele de sânge.
Primul test de identificare a sângelui a fost pus la punct de M. Orfiza, considerat şi pionierul
medicinii legale. Acesta a publicat între 1813 şi 1815 un „Tratat al otrăvurilor sau toxicologie generală” şi
a fost primul om de ştiinţă care a utilizat microscopul în detectarea urmelor de origine biologică cum
sunt sângele şi sperma.
Identificarea urmelor de sânge şi a persoanei care le-a creat a constituit preocuparea mai
multor oameni de ştiinţă, reuşindu-se diferenţierea sângelui uman de cel animal, dar nu şi stabilirea
persoanei care a creat urma.
În anul 1900, Karl Landsteiner, medic american de origine austriacă a pus în evidenţă existenţa
grupelor sanguine, sistemul ABO fiind utilizat în justiţie pentru prima dată în 1915 de către profesorul
italian de medicină legală Leone Lattes.
În 1983, Kary Mullis, biochimist american, reuşeşte punerea la punct a reacţiei de polimetizare
în lanţ a ADN-ului, posibilitatea obţinerii unei cantităţi suficiente de ADN dintr-o singură moleculă de
sânge pentru a putea fi utilizată la identificarea persoanei de la care provine cu o marjă de eroare de
61
1/10 .
Această descoperire are acum o largă aplicabilitate de identificare criminalistică, comparabilă
cu cea a utilizării amprentelor digitale.
Şi părul uman a constituit obiect al preocupării oamenilor de ştiinţă din domeniul medicii legale,
având în vedere importanţa pe care acesta o poate avea într-o afacere judiciară.
Primul studiu cu acest obiect a fost efectuat în 1869, de către medicul german Rudolph
Vircnow, cercetările sale fiind continuate de către profesorii de medicină legală Victor Balthazard şi
Marcelle Lambert, eforturile lor regăsindu-se în lucrarea „Părul uman şi al animalelor”, apărută în 1910,
an când părul uman a şi fost folosit ca probă în condamnarea unei femei care a comis un omor.
Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi
rezultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală sau în legătură cu acestea.
După frecvenţa la faţa locului şi posibilităţile de valorificare criminalistică, urmele biologice pot fi
clasificate, după cum urmează:
- urme de sânge;
- de salivă;
- de spermă;
- de natură piloasă (urme de păr);
- de natură osteologică;
- ale unor ţesuturi moi;
- de miros (odorizante).
În practică, de multe ori, aceste urme sunt asociate, ceea ce impune folosirea unor metode
selective de descoperire, fixare, ridicare şi analiză.
1. Urmele de sânge
La faţa locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării persoanelor şi pot fi
găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol, pe drumul parcurs de către persoane cu
leziuni sângerânde, pe corpuri şi îmbrăcămintea personală, sub formă de picături, bălţi, împroşcări,
cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare.
27
Forma urmelor de sânge este influenţată de înălţimea de la care acesta a căzut, de unghiul de
incidenţă, de vechime, regiunea anatomică din care provine, de influenţa factorilor de mediu exterior, de
suportul pe care a căzut.
În general, urmele de sânge sunt observabile cu ochiul liber, utilizându-se când se apreciază ca
necesar surse puternice de lumină, cu menţiunea că, în funcţie de factorii externi şi de vechime,
culoarea sângelui poate evolua de la roşu la cenuşiu, brun închis şi chiar negru.
Mai dificilă este căutarea urmelor de sânge în cazul în care s-a încercat îndepărtarea lor prin
spălare, dar şi în acest caz ele pot fi puse în evidenţă folosind metode clasice sau substanţe relevante
(luminol).
Urmele de sânge pot fi găsite pe îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului (suspectului), la locul
unde s-a săvârşit infracţiunea şi în cel în care se găseşte victima pe traseul urmat de către victimă sau
autor, pe obiectul vulnerant etc.
Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se introduce în
recipiente curate şi închise ermetic.
În cazul în care urma se găseşte pe obiecte de mici dimensiuni, acestea se ridică împreună cu
urma.
Sângele uscat se ridică prin răzuire sau solubilizare cu ajutorul unei hârtii filtru, tifon, vată
îmbibate în apă şi trebuie examinat cât mai repede posibil, deoarece se alterează foarte repede.
Ambalarea şi transportul urmelor de sânge sunt operaţiuni pretenţioase, nerespectarea regulilor
privind aceste activităţi putând compromite proba (ambalarea urmelor în ambalaje de plastic nu din
hârtie, ambalarea urmei de sânge aflată pe suporţi umezi, ambalarea mai multor urme în acelaşi plic
sau ambalaj cu posibilitatea contaminării probelor etc.).
În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:
- numărul făptuitorilor, contribuţia fiecăruia la crearea leziunilor, deprinderile pe care le posedă
unele persoane în producerea leziunilor, uneori profesia făptuitorilor;
- obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuţire a instrumentelor utilizate, forma şi
mărimea obiectelor contondente, direcţia din care s-a tras cu arma de foc, locul unde se găsea
făptuitorul;
- vechimea urmei;
- determinarea înălţimii şi a unghiului de scurgere a poziţiei victimei, în raport cu cea a
agresorului şi a altor acţiuni întreprinse;
- punctul din care a ţâşnit sângele;
- traseul parcurs de persoana care sângerează;
- unele „împrejurări negative”, constând în discordanţa dintre cantitatea de sânge descoperită la
faţa locului şi leziunile vasculare constante;
- acţiuni de ştergere, răzuire, spălare, etc.
Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie, recoltarea probelor de sânge se efectuează de
către mediul legist sau un alt cadru de specialitate.
La dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor, specialiştii vor putea răspunde la
întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urme de sânge:
- care este natura urmei, dacă sângele este uman;
- care este grupa sanguină (sistemul clasic ABO, tipul de haptoglobină, factorul uman) şi, eventual,
sexul persoanei de la care provine;
- care este regiunea anatomică ce a sângerat şi starea de sănătate a persoanei (în cazul
sângelui proaspăt şi lichid);
- care este vechimea probabilă a urmei de sânge;
- care este poziţia persoanei care a sângerat în momentul creării urmei de sânge;
- dacă sângele conţine impurităţi şi de ce natură sunt acestea (alcool, medicamente, droguri
etc.).
b) Când se prezintă urma de sânge şi modele pentru comparaţie:
28
- dacă urma de sânge ridicată de la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu proba de sânge
luată pentru comparaţie (de la victimă, făptuitor sau persoana suspectă);
- dacă există alte indicii de asemănare între urmă şi proba de sânge.
2. Urmele de salivă
Prin urmă de salivă de înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite
suporturi, în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu acesta.
Şi aspectul acestei urme poate fi influenţat de diferiţi factori dintre care unii pot avea influenţă
asupra degradării sau chiar dispariţiei urmei (natura şi forma suportului, distanţa între cavitatea bucală şi
suport, vechimea urmei, cantitatea de salivă, factorii de mediu, factori de ordin intern, prezenţa unor boli
sau vârsta).
Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea cu ochiul liber, prin folosirea unor
mijloace optice (lupa, radiaţiile ultraviolete etc.) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că
există urma de salivă şi trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii şi examinării.
Prin interpretarea urmelor de salivă la faţa locului, se pot obţine informaţii cu privire la modul în
care au fost create, numărul de persoane de la care provin urmele, vechime, starea de sănătate a
persoanei care le-a creat, dacă este fumător, unele obiceiuri ale acesteia (folosirea scobitorilor, băutul
direct din sticlă, băutul din farfurie, practica perversiunilor sexuale).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie se va apela la medicul legist, mai puţin pentru
mucurile de ţigară care pot fi recoltate prin fumatul în prezenţa organului de cercetare penală.
Cu ocazia examinării de către specialist a urmelor de salivă, acestuia i se vor putea adresa
a) Când se prezintă numai urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există această
urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;
- dacă urma de salivă este de natură umană;
- dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;
- care este grupa sanguină a persoanei de la care provine urma de salivă;
- dacă există indicii care oferă posibilitatea să se stabilească după urma de salivă starea de
sănătate a persoanei care a creat-o, eventuale tratamente medicamentoase, unele vicii, mediul
profesional al persoanei creatoare şi vechimea urmei.
b) Când se prezintă urme de salivă şi modele pentru comparaţie:
- dacă urma de salivă are aceeaşi grup sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat
modelele pentru comparaţie;
- dacă există indicii de asemănare între urma de salivă şi modelele luate pentru comparaţie.
3. Urmele de spermă
Prin urmă de spermă se înţelege lichidul se secreţie al glandelor sexuale masculine, exteriorizat
din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau
în legătură cu acesta.
Urmele de spermă se formează prin contactul spermei cu diferiţi suporţi în urma ejaculării sau
prin ştergerea locului în care aceasta există sau a fost depusă, forma şi aspectul lor fiind influenţate de
anumiţi factori (natura suportului, înălţimea de cădere, vechimea, mediul extern, numărul ejaculărilor,
prezenţa unor boli).
Descoperirea urmelor de spermă la faţa locului se poate face cu ochiul liber sau prin folosirea
unor mijloace optice ori, preferabil, prin utilizarea lămpilor cu raze ultraviolete.
Căutarea urmelor de spermă se va concentra în special spre corpul uman şi articolele de uz
vestimentar, lenjeria de pat, în locul în care se află victima, pe obiectele utilizate în scop igienic.
Prin interpretarea urmelor la faţa locului pot fi obţinute informaţii cu privire la modul de
29
formare, vechime, numărul aproximativ de persoane de la care provin, unele stări de boală sau vicii ale
persoanei creatoare.
Şi în acest caz obţinerea modelelor de comparaţie se face prin intermediul laboratoarelor de
medicină legală.
Cu ocazia examinării urmelor de spermă, specialistul va putea răspunde la întrebări de felul:
a) Când se prezintă numai urma de spermă ca atare sau obiectul purtător de urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de spermă;
- dacă urma prezentată este spermă sau altă substanţă;
- dacă urma de spermă este de natură umană;
- care este grupa sanguină a persoanei care a creat urma de spermă;
- care este vechimea aproximativă a urmei de spermă;
- dacă urmele de spermă provin de la o singură persoană sau de la mai multe;
- dacă persoana de la care provine urma de spermă suferă de vreo boală venerică sau o altă
afecţiune patologică.
b) Când se prezintă urma de spermă şi modelele pentru comparaţie:
- când urma de spermă descoperită la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu cea a
persoanei de la care s-au recoltat modelele pentru comparaţie;
- dacă există alte indicii de asemănare între urma de spermă şi modelele de comparaţie.
4. Urmele de natură piloasă
Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul
săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Anatomic, firul de păr se compune din rădăcină şi tijă care prezintă caracteristici de identificare,
cum sunt: lungimea, grosimea, culoarea, ondulaţia, gradul de deteriorare datorat unor factori externi ori
modificări patologice.
Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul persoanei, starea
de sănătate a persoanei (existenţa unor substanţe toxice în organism).
Prin cantitatea, starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu alte urme aflate la faţa
locului urmele de natură piloasă pot furniza informaţii asupra modului în care a fost săvârşită
infracţiunea şi uneori a identităţii persoanei de la care provin.
La faţa locului, urmele de natură piloasă sunt relativ greu de descoperit, datorită dimensiunilor
reduse, a formei şi culorii lor, a posibilităţii de a le confunda cu obiectele pe care se află şi dificil de fixat
din aceleaşi motive.
Prin interpretarea urmelor da natură piloasă, se pot obţine date privind regiunea corporală de
provenienţă, culoarea şi dacă aceasta este naturală, modalitatea şi împrejurările în care s-a produs
detaşarea, vârsta, sexul şi mediul profesional al persoanei, gradul de igienă corporală, unele stări de
boală, timpul aproximativ ce s-a scurs de la crea urmei, instrumentul tăietor folosit.
Pentru a obţine modelele de comparaţie firele de păr se recoltează, în laboratoarele de
medicină legală, prin smulgere sau tăiere în aceeaşi regiune a corpului cu cea din care provine urma
ridicată de la faţa locului.
În urma examinării criminalistice a firelor de păr în laboratoarele de medicină legală sau
criminalistice, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă firele de păr prezentate sunt de natură umană;
- dacă firele de păr sunt vopsite şi care este culoarea lor naturală;
- care este zona sau partea din corp de unde provine firul de păr;
- dacă firul de păr prezintă distrugeri, alteraţii patologice, urme de sânge sau de paraziţi;
- care este modul de detaşare a firului de păr;
- care este sexul persoanei;
- care este vârsta probabilă a persoanei;
30
- ce substanţe sunt ataşate pe firele de păr.

b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă firul de păr descoperit la faţa
locului prezintă aceleaşi caracteristici generale şi individuale cu firul de păr ridicat pentru comparaţie.
La faţa locului, pot fi descoperite şi alte urme biologice de natură umană, cum sunt cele de
natură osteologică sau urme ale altor ţesături moi.
Ca şi celelalte urme prezentate, şi acestea din urmă pot, în urma analizei specialiştilor, să ofere
date utile cercetării criminalistice a faptei cu privire la persoana victimei, a autorului, vechimii urmei, a
modului de formare etc.
5. Urmele biologice şi stabilirea profilului ADN
Urmele de sânge, de spermă, părul cu rădăcină (folicul), de salivă şi urină (cu celule nucleate)
de oase şi ţesuturi ridicate de la locul faptei sunt apte de izolarea şi analizarea ADN-ului.
Alte materiale ce pot fi ridicate de la faţa locului cum sunt transpiraţia, lacrimile sau serul, sunt
materiale fără celule nucleate şi nu pot fi supuse analizei ADN.
Principalul avantaj al determinării profilului ADN îl constituie posibilitatea identificării persoanei
care a creat urma fără a mai fi nevoie de alte date despre aceasta, similar cu identificarea persoanei în
baza amprentei digitale.
Pe lângă aceasta, mai există şi alte avantaje, concretizate în posibilitatea păstrării şi analizei
urmelor după o perioadă îndelungată de timp de la formare sau ridicare (şi peste 10 ani), rezistenţa lor
în timp, cantitatea necesară pentru analiză foarte redusă şi gama largă a urmelor apte unor asemenea
determinări.
Pentru ca o urmă găsită la locul faptei să poată fi utilizată pentru determinarea profilului ADN,
ea nu trebuie să fi fost contaminată, adică amestecată cu alt ADN provenit dintr-o altă sursă.
Contaminarea urmei se poate produce înainte de descoperirea urmei dar şi pe parcursul
cercetării locului faptei cu ocazia recoltării şi ambalării urmei sau pe parcursul transportului ori a
conservării urmei (depozitării).
Consecinţa recoltării sau conservării incorecte a probelor ridicate de la faţa locului, dar şi a celor
de comparaţie este neîndeplinirea criteriilor de ordin ştiinţific şi legal de analiză a ADN şi, în final, de
imposibilitatea a utilizării acesteia ca probă în instanţă.
În cazul în care se va solicita expertului determinarea profilului ADN, acesta va putea răspunde
la întrebarea dacă urma găsită la faţa locului a fost creată de persoana X sau Y, în mod similar cu
identificarea prin amprenta digitală.
6. Urmele de miros (olfactive)
Prin urmă de miros uman se înţelege culoarul (dâra) format prin deplasarea unei persoane, în
care rămâne mirosul specific al corpului, îmbrăcămintei, încălţămintei acesteia sau al altor obiecte aflate
asupra sa.
Obiect de studiu al odrologiei judiciare, urmele de miros pot fi utilizate în cercetarea
criminalistică datorită posibilităţii de a fi depistate şi prelucrate cu ajutorul organului olfactiv al câinilor
special selecţionaţi în acest scop.
Urma de miros se formează ca un amestec între:
- mirosul individual emis de organismul uman în cursul metabolismului şi diferă la aceeaşi
persoană în funcţie de intensitatea metabolismului, de îmbolnăvirea unor organe, de schimbarea hranei,
folosirea unor medicamente sau ingerarea de produse alcoolice etc.
Mirosul individual se imprimă în îmbrăcămintea sau încălţămintea persoanei purtătoare,
transformându-le şi pe acestea în obiecte purtătoare ale aceleiaşi urme de miros.
- mirosul general priveşte mirosurile cu care omul vine în contact, permanent sau ocazional
(mirosul locului de muncă, mirosul locului în care trăieşte, mirosuri ocazionale - parfum, săpun, tutun,
fum etc.).
31
- mirosul suportului care se adaugă celor mai sus descrise, în cazul în care acestea se depun
pe un suport sau se amestecă cu aerul înconjurător care, la rândul lor, au mirosul lor specific.
Pentru a descoperi urmele de miros, căutarea lor trebuie să înceapă la debutul cercetării locului
faptei din locurile în care se presupune că a stat infractorul sau pornind de la obiecte care i-ar fi putut
aparţine. Obiectul care este considerat izvor de miros se asigură imediat, nu se atinge, se acoperă sau
se ridică cu ajutorul unei pensete după care se introduc într-o pungă curată sau uscată.
Dintre factorii externi care modifică sau distrug urma de miros amintim: vântul (dispersează uşor
mirosurile), umiditatea (în cantitate mică conservă urma de miros, dar în cantitate mai mare îl distruge),
frigul (conservă mirosul chiar şi câteva zile), căldura (în ½ oră sau o oră distruge urma de miros). Pe rol
uscat (nisip, pietriş) mirosul dispare în maximum o oră, pe când la solul umed (câmp, poiană) el se
menţine între 24 şi 48 de ore.
Fixarea urmei de miros se face cu ajutorul procesului-verbal şi a schiţei traseului urmat de
câinele de urmă, menţionându-se punctele principale pe unde a trecut, urmele şi corpurile delicte
descoperite.
Urmele de miros se interpretează în raport cu celelalte urme descoperite, iar în urma
interpretării lor, se pot stabili date privind: lungimea şi întreruperile ei, legătura dintre urma de miros şi
celelalte urme descoperite la faţa locului, legătura dintre întreruperea definitivă a prelucrării urmei şi
posibilitatea ca persoana în cauză să fi folosit un mijloc de transport.
Câinii de urmă realizează mai multe scopuri criminalistice (căutarea substanţelor şi materialelor
chimice, droguri, material explozibil, urmărirea mirosului), printre care şi identificarea mirosului.
Pentru a putea identifica mirosul, câinelui trebuie să i se pună la dispoziţie mostre sau modele
de comparaţie.
Acestea se preiau pe material textil sterilizat sau bare de metal inoxidabile de la persoana
suspectă şi se introduc în borcane (sticle) ermetic închise.
Identificarea trebuie să stabilească dacă urma de miros de la faţa locului a fost creată (lăsată)
de aceeaşi persoană de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie, iar operaţiunea trebuie
repetată de minimum cinci ori şi rezultatele se materializează într-un proces-verbal.
La faţa locului, mai pot fi descoperite şi alte genuri de urme biologice cum sunt: urme de urină,
de materii fecale, vomismente, spută sau de secreţii nazale ş.a. care prin modul de formare,
descoperire şi interpretare nu diferă de celelalte urme biologice arătate.
7. Urmele instrumentelor de spargere
Prin denumirea de instrumente includem toate uneltele, sculele, aparatele sau orice alte obiecte
care pot fi utilizate la săvârşirea unei infracţiuni.
Datorită varietăţii instrumentelor care pot fi folosite în săvârşirea unei infracţiuni şi a urmelor pe
care acestea se pot forma, a fost necesară o clasificare după modul de acţionare:
- urmele de tăiere se formează prin apăsare, alunecare, frecare şi despicare asupra unui obiect
sau corp, urma reproducând microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale.
Prin examinarea urmelor de tăiere, pot fi obţinute date despre natura instrumentului utilizat,
direcţia în care s-a acţionat, lungimea, lăţimea sau diametrul instrumentului, iar în situaţia unei urme
care a păstrat striaţiile tăişului, există posibilitatea identificării obiectului creator.
b) urmele formate prin apăsare, denumite şi de „forţare”, sunt cel mai frecvent întâlnite la faţa
locului atât pe căile de acces, cât şi în interiorul locului faptei.
Ele se formează pe corpul uman sau pe diferite obiecte, cu condiţia ca materialul din care este
confecţionat obiectul primitor să nu fie mai dur decât materialul din care este confecţionat instrumentul
de spargere când urma de impregnare sau alunecare nu se formează.
c) urmele formate prin lovire cu un anumit instrument lasă pe obiectul primitor o urmă de
adâncime a instrumentului.
Prin urmele create în acest fel, se pot obţine date cu privire la modul lor de formare, a naturii şi
32
caracteristicilor de grup, iar dacă s-au imprimat şi detalii individuale ale instrumentului, acestea pot duce
până la identificarea lui.
d) urmele formate prin înţepare sunt urme de adâncime care nu redau suficiente detalii care să
ajute la identificarea instrumentului creator.
Prin interpretarea urmelor formate prin înţepare, se pot obţine date cu privire la genul
instrumentului folosit.
e) urmele materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente se formează prin
desprinderea cu ocazia operaţiunilor de lovire, apăsare, alunecare, frecare, tăiere, înţepare a unor
fragmente de diferite forme sau dimensiuni.
Aceste fragmente găsite pot duce la stabilirea apartenenţei de gen a obiectului creator şi chiar
la identificarea acestuia.
f) urmele formate prin frecare/alunecare pot avea importanţă în identificarea individuală datorită
striaţiilor caracteristice păstrate.
Acest gen de urme sunt tipice forţării sistemelor de închidere cu chei potrivite sau speciale.
O formă atipică a urmelor de frecare o constituie pilirea, dar aceste urme nu redau
caracteristicile obiectului creator datorită dinamicii formării urmei.
Căutarea urmelor instrumentelor se fac atât pe corpul uman (al victimei sau făptuitorului), cât şi
pe obiectele care poartă mecanismele de închidere, prin folosirea cu ochiul liber sau cu ajutorul unor
mijloace optice, folosind, dacă este cazul, surse de iluminare.
Prin interpretarea acestor urme, se pot obţine date privind instrumentul utilizat şi acţiunile
întreprinse la locul faptei de către făptuitor.
Pentru a obţine modele de comparaţie, se vor utiliza instrumente ce se presupun a fi fost
folosite cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi suporturi asemănătoare cu cele pe care s-au găsit urmele la
faţa locului.
Cu ocazia dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistului i se pot adresa
a) Când se prezintă numai urma sau obiectul purtător de urmă:
- dacă obiectul prezentat poartă urme formate cu vreun instrument;
- dacă este felul instrumentului care a creat urma;
- care este succesiunea de creare a urmelor;
- dacă urmele prezentate sau câte dintre acestea au fost create cu acelaşi instrument;
- de la ce fel de instrumente provin fragmentele găsite la faţa locului;
- care este natura şi compoziţia chimică ale urmelor materiei descoperite la faţa locului;
b) Când se prezintă urma şi modelele de comparaţie:
- dacă urmele au fost create de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele de
comparaţie;
- dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la faţa
locului sau ulterior;
- dacă fragmentul descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu instrumentul prezentat spre
examinare.
8. Urme create de vehicule cu tracţiune mecanică
Urmele create de vehiculele cu tracţiune mecanică fac parte din urmele mijloacelor de transport
prin care se înţeleg totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de transport ori părţi
componente ale acestora ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul
săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
La urma mijlocului de transport putem observa elemente de identificare, cum sunt lungimea,
lăţimea, grosimea, forma, culoarea, tipul şi modelul părţilor rulante, dar şi specifice, privind uzura, găuri,
tăieturi, adăugiri etc.
33
Când se prezintă numai urmele:
La faţa locului, pot fi identificate ansambluri sau subansambluri ale mijlocului de transport, urme
lăsate de sistemul de iluminare şi de sticlă şi alte urme specifice mijlocului de transport.
Descoperirea acestor urme la faţa locului nu ne ridică probleme deosebite. Prin interpretarea
urmelor create de mijloacele de transport, se pot stabili o serie de date şi indicii cu privire la tipul,
modelul, culoarea, marca, viteza şi direcţia de circulaţie ale acestora.
În cazul constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la întrebări
cum sunt:
a)
- care este tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului;
- care porţiune a autovehiculului a creat urma;
- care a fost direcţia de deplasare şi viteza de circulaţie ale vehiculului în momentul creării
urmei;
- dacă frânele au acţionat asupra tuturor roţilor;
- dacă vehiculul prezintă defecţiuni şi ce anume;
- dacă în momentul producerii impactului becurile vehiculului erau aprinse;
- care a fost mecanismul creării urmelor pe corpul victimei. b)
Când se prezintă urmele şi modelele pentru comparaţie:
- dacă urma şi modelul pentru comparaţie au fost create de acelaşi vehicul sau parte
componentă a sa;
- dacă leziunile victimei au fost create de vehiculul prezentat pentru comparaţie sau de
componentele sale.
9. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte
Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înţeleg modificările care apar pe corpul omenesc
sau pe suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a contactului lor cu
îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Urma obiectelor de îmbrăcăminte poate fi găsită la faţa locului ca atare, dar poate, în acelaşi
timp, să fie la rândul ei, purtătoarea altor urme, cum sunt cele de natură olfactivă sau de altă natură (fire
de păr, praf, etc.).
Pe corpul uman, urmele obiectelor de îmbrăcăminte se pot crea prin imprimarea pe piele a
reţelei de fire din cuprinsul materialului textil ca urmare a unei presiuni exercitate asupra obiectului de
îmbrăcăminte, dar şi ca urmare a frecării.
Urma de îmbrăcăminte se formează de obicei pe suprafeţe relativ plane, prin imprimarea
materialului textil pe suprafaţa obiectului care are proprietatea de a se modele şi a-i păstra forma.
Prin examinarea urmei, se pot obţine informaţii cu privire la structura ţesăturii materialului,
elemente specifice cusăturii, tăieturii, rupturii etc.
La locul faptei, alături de urmele de îmbrăcăminte, pot fi găsite obiecte de îmbrăcăminte,
fragmente sau accesorii ale acestora, precum şi fire sau fibre din îmbrăcăminte.
Descoperirea acestor urme când sunt vizibile nu ridică probleme deosebite, iar când sunt
latente, vor fi descoperite cu ajutorul lupei cu surse de iluminare corespunzătoare.
Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte pot fi obţinute date referitoare la obiectul creator al
urmei (formă, aspect, dimensiune, natură), activităţi întreprinse la faţa locului de către purtător, date
privind purtătorul (sex, vârstă, talie etc.).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie, este necesară identificarea obiectului creator al
urmei sau eşantioane din materialul ce se presupune că a servit la confecţionarea acesteia.
Cu ocazia constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la
următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai urma de îmbrăcăminte:
34
- dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăcăminte;

- dacă urma a fost creată de obiecte de îmbrăcăminte din categoria uniformelor sau
echipamentelor de protecţie;
- care este forma ţesăturii din care s-a confecţionat îmbrăcămintea ce a lăsat urma;
- ce alte particularităţi prezintă îmbrăcămintea care a creat urma.
b) Când se prezintă urma şi modelul de comparaţie:
- dacă urma putea fi creată de obiectul de îmbrăcăminte de la care s-a obţinut modelul de
comparaţie;
- dacă fragmentul textil descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul de
îmbrăcăminte prezentat pentru comparaţie.
10. Urmele create prin folosirea armelor de foc
Balistica judiciară este o ramură a criminalisticii care elaborează metodele şi mijloacele tehnico-
ştiinţifice de studiere a armelor de foc de mână, a muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în
vederea identificării armei cu care s-a tras.
Armele de foc sunt clasificate, după diferite criterii:
- după destinaţie, sunt arme militare, arme de apărare (pistoale, revolvere), arme de vânătoare,
arme sportive şi arme cu destinaţii speciale (pistoale de semnalizare, alarmă, start, cu gaze
lacrimogene);
- după modul de funcţionare, sunt arme simple (neautomate), semniautomate şi automate;
- după canalul ţevii, sunt arme cu ţeava lisă şi cu ţeava ghintuită;
- după calibru, sunt arme de calibru mic, mijlociu şi mare;
- după lungimea ţevii, sunt arme cu ţeavă lungă (puşti, carabine), mijlocit (pistoale mitraliere) şi
scurtă (pistoale, revolvere);
- după modul de fabricaţie, sunt industriale sau artizanale (de construcţie proprie sau
modificate);
- arme atipice (mascate) de timp special, disimulate (stilouri, bastoane, brichete, umbrele,
aparate de filmat, etc.).
Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe
diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii cu ocazia săvârşirii
unei infracţiuni.
Armele de foc sunt construite cu ajutorul a trei componente principale: ţeava, mecanismul de
tragere şi patul sau mânerul.
Lungimea ţevii asigură precizia şi distanţa de tragere, ţeava putând fi prevăzută cu ghinturi
(şanţuri care asigură glonţului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe şi care imprimă viteza glonţului)
sau lisă.
În interiorul mecanismului de tragere,se introduce cartuşul, asigurându-se plecarea glonţului şi
scoaterea tubului rămas cu ajutorul componentelor sale – închizător, percutor, cameră de explozie,
ejector, gheara extractoare şi fereastra de ieşire.
Toate aceste componente vor lăsa urme caracteristice pe tuburile cartuşelor.
Cartuşele au caracteristici diferite, în raport cu ţeava (ghintuită sau lisă) armei care le vor utiliza
şi cu calibrul acesteia.
Pentru armele cu ţeavă ghintuită, cartuşele sunt compuse din glonţ (care, prin proiectare,
realizează destinaţia armei), tubul (cu o rozetă la capătul opus gloanţelor), capsa (conţinând o substanţă
explozivă), pulberea sau praful de puşcă (care, prin explozie, proiectează glonţul).
Cartuşele destinate armelor cu ţeavă lisă au aceleaşi părţi componente şi, în plus, bura (pâslă
sau hârtie care izolează pulberea de proiectile, alice sau mitralii) şi rondela (care se pune la capătul
tubului pentru a împiedica ieşirea proiectilelor din cartuş.
Deplasarea glonţului de la ieşirea din ţeavă până la ţintă (sau punctul de cădere) se face în linie
curbă (datorită gravitaţiei) şi se numeşte traiectorie.
35
Prin folosirea armelor de foc, se creează două categorii de urme: urme formă şi urme materie,
dare după importanţa pe care o pot avea în procesul de identificare pot fi:
a) urme principale:
- proiectilele, tuburile şi capsele, precum şi urmele armei de foc create pe acestea (pe tubul
cartuşului se imprimă urmele unor piese componente ale armei, cum sunt ale percutorului, ale peretelui
frontal al închizătorului, urmele camerei de explozie, ale ghearei extractoare, urmele pragului aruncător);
- urmele de pătrundere şi ieşire ale proiectilului;
- urmele de ricoşare;
b) urme secundare:
- urme rezultate din acţiunea flăcării care se formează după ieşirea glonţului dacă distanţa
dintre orificiul ţevii şi ţintă este mică şi nu în cazul armelor moderne;
- urme rezultate din acţiunea gazelor care se formează tot în cazul tragerilor de la mică distanţă
sau cu ţeava lipită;
- urme de funingine care rămân mai mult sau mai puţin pronunţate, în funcţie de distanţa de la
care s-a tras în raport cu ţinta şi care se formează în jurul orificiului de intrare a glonţului;
- urme ale particulelor de pulbere nearsă;
- inelul de metalizare format tot în jurul orificiului de intrare;
- urmele de unsoare.
La tragerile cu arme de foc cu alice şi mitralii întâlnit atât urme ale proiectilelor, cât şi ale
factorilor suplimentari.
În cadrul activităţilor de cercetare a locului faptei, eforturile echipei se vor îndrepta spre:
- găsirea armelor de foc şi a urmelor de pe acestea;
- descoperirea tuburilor şi proiectilelor;
- descoperirea urmelor secundare de pe corpul şi hainele trăgătorului, dacă acesta a fost
identificat;
- descoperirea urmelor secundare de pe haine/şi corpul victimei (ulterior analizat în laborator),
dar şi a urmelor de pătrundere şi ieşire ale proiectilului (cu ocazia autopsiei cadavrului sau examinării
medico-legale).
Prin interpretarea urmelor principale ale împuşcăturii, se pot stabili următoarele date:
- direcţia şi unghiul de tragere;
- locul şi distanţa de unde s-a tras;
- determinarea tipului, mărcii, modelului şi calibrului armei.
Prin interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii se pot stabili:
- distanţa de la care s-a tras;
- identificarea persoanei care a utilizat o armă de foc.
Modelele de comparaţie pentru examinările în laborator se obţin de către expert prin trageri
experimentale, specialistului putându-i-se adresa întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă arma, urmele principale şi secundare ale împuşcăturii şi obiectele
purtătoare:
- care sunt tipul, marca, modelul, seria şi calibrul arme;
- care este starea tehnică a armei;
- dacă arma cuprinde piese neoriginale;
- dacă arma poate declanşa o împuşcătură fără să se acţioneze pe trăgaci şi în ce condiţii;
- dacă cu arma respectivă se pot trage cartuşe de alt calibru;
- dacă tuburile şi proiectilele găsite la faţa locului sau în corpul victimei au fost trase cu aceeaşi
armă şi cu care anume dintre cele găsite la suspect;
- dacă tuburile şi proiectilele găsite au făcut parte din acelaşi cartuş;
- care sunt orificiul de intrare şi cel de ieşire al proiectilului;
- care este direcţia din care s-a tras;
- care sunt distanţa de la care s-a tras, numărul şi ordinea împuşcăturilor;
36
- care este vechimea aproximativă a împuşcăturii;

- care este compoziţia chimică a urmelor ridicate de pe arma şi muniţia prezentate expres
examinare;
- dacă pe mâinile şi hainele victimei sau ale suspectului există urme lăsate prin acţiunea
factorilor suplimentari ai împuşcăturii şi ce fel de urme;
- ce corpuri şi obiecte au fost lovite de gloanţe;
- dacă deteriorarea sau orificiul prezentat este cauzat de o armă de foc;
- ce poziţie aveau trăgătorul şi victima în timpul împuşcăturii;
- dacă pe armă, glonţ sau tub se găsesc amprente digitale sau urme materie.
b) Când se prezintă urma şi modelele pentru comparaţie:
- dacă proiectilul sau tubul descoperit la faţa locului a fost tras cu arma cu care s-au executat
modelele pentru comparaţie;
- dacă alicele sau burele descoperite la faţa locului au aceeaşi compoziţie cu modelele ridicate
de la suspecţi.
Armele găsite şi ridicate se descarcă, fiind interzis transportul şi trimiterea lor la laborator
încărcate.
Nu se trage şi nu se curăţă arma înainte de a fi examinată de către specialist în laborator şi nu
se introduc în gura ţevii obiecte pentru a proteja urmele.
Arma nu se dezmembrează, ci se plasează în suporturi specifice, în cutii de carton, bine
împachetată, pentru a se preveni mişcarea acesteia pe timpul transportului.
În cazul în care pe armă sunt descoperite urme de sânge, urme de mâini sau alte urme,
acestea se ridică cu ocazia cercetării locului faptei sau arma va fi învelită în hârtie curată, sigilată pentru
a preveni mişcarea armei şi alterarea urmelor pe timpul transportului la laborator.
- După ce criterii se clasifică urmele biologice?
- Cum se obţin modelele de comparaţie in cazul urmelor de sânge şi sub forma firului de păr?
- Ce este odorologia judiciară?
- Dar câinele de urmarire?
- Ce ştiţi despre A.D.N şi importanţa determinării profilului A.DN, pentru identificarea criminalistică?
- La ce răspunsuri ajunge expertul în cazul expertizei sângelui, firului de păr şi salivă?
37
CAPITOLUL V
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A ACTELOR SCRISE
1. Identificarea persoanei după scris;
2. Examenul tehnic al actelor scrise;
3. Identificarea semnăturii;
4. Identificarea scrisului şi a scrisului dactilografiat;
5. Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri.
Timp alocat: 1h
Prin act scris sau document, în criminalistică, se înţelege orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris,
schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară ori profesională,
încheierea pe diferite contracte, felurile declaraţii, precum şi biletele de călătorie, de bancă, timbre etc.
Cercetarea judiciară a actelor scrise cuprinde, pe lângă cercetarea criminalistică, şi alte genuri
de examinare, cum sunt cele contabile, financiare, cercetarea criminalistică restrângându-se la
atingerea unuia sau mai multor dintre următoarele scopuri:
- identificarea autorului unui manuscris;
- examinarea materialului din care este confecţionat actul – documentul respectiv;
- reconstituirea actelor deteriorate de acţiunea unor agenţi chimici sau fizici;
- stabilirea vechimii unor documente;
- determinarea ordinii şi a succesiunii executării diferitelor scrisuri din cuprinsul unui act;
- citirea scrisurilor executate cu cerneluri invizibile, precum şi a scrisorilor codificate ori cifrate;
- identificarea maşinii de scris;
- cercetarea sigiliilor, ştampilelor, timbrului sec şi a biletelor de valoare;
- examinarea înscrisurilor în scopul stabilirii autenticităţii lor şi depistării falsurilor ş.a.
1. Identificarea persoanei după scris
Ramura tehnicii criminalistice care are ca obiect studierea elementelor de conţinut şi de formă a
scrisului în scopul identificării scriptorului sau stabilirii falsului în documente este cunoscută sub numele
de grafoscopie judiciară.
Termenul nu trebuie confundat cu cel de grafologie care studiază, pe baza scrisului, caracterul
şi aptitudinile unei persoane neurmărind identificarea scriptorului.
2. Examenul tehnic al actelor scrise
Pentru a putea fi examinate de către un specialist, organul de urmărire penală trebuie să pună
la dispoziţia acestuia documentul sau actul scris după ce el a fost ridicat, în general, în urma unei
activităţi de urmărire penală (cercetarea la faţa locului, ridicarea de înscrisuri, percheziţie, constatarea
infracţiunii flagrante etc.).
Actul scris poate fi descoperit integru sau distrus în mod intenţionat (tăiat, rupt, ars) sau prin
acţiunea factorilor externi, prin trecerea timpului (putrezit), bine sau mai puţin corespunzător conservat
(umezit, prăfuit, mucegăit, etc.)
Ca regulă generală, ridicarea documentelor trebuie făcută luând precauţiunile necesare pentru
a nu distruge urmele existente (papilare, sânge ş.a.) şi, în acelaşi timp, să nu se creeze urme noi.
Pentru acesta, actele scrise vor fi ridicate cu penseta sau purtând mănuşi chirurgicale atunci
când urmele de mâini existente pot fi utile cauzei care se cercetează.
Pe documentele scrise nu se fac menţiuni (adnotări), nu se îndoaie pentru a nu se altera scrisul
şi nu se îndosariază, ci se protejează prin introducerea într-un plic de mărime
38
corespunzătoare care va fi legat (capsat) în dosarul cauzei.

Pentru ridicarea documentelor din categoria distruse, organele de urmărire penală vor apela la
serviciile specialistului criminalist.
Prin interpretarea urmelor de hârtie se pot obţine date referitoare la:
- natura şi destinaţia firească dată hârtiei din care provine urma;
- întrebuinţarea dată de făptuitor hârtiei;
- mecanismul de formare a fragmentelor de hârtie rămase ca urme la faţa locului;
- factorii externi care au acţionat asupra urmei de hârtie, modificându-i aspectul;
- dacă hârtia din care provine urma era un act, o carte sau un alt înscris;
- activităţile şi acţiunile ce s-au petrecut la faţa locului;
- lupta dintre infractor şi victimă, încercarea de înlăturare a unor urme, declanşarea unui
incendiu, încercarea de a distruge anumite documente etc.
În cazul actelor scrise, prin interpretarea urmelor, se pot obţine date referitoare la natura
traseului, petei sau mânjiturii (cerneală, tuş, pastă, creion):
- instrumentul sau alt obiect cu care s-a executat traseul ori mânjitura;
- modificarea prin adăugirea ori suprapunerea de noi trasee de cerneală, tuş sau pastă de scris;
- timpul aproximativ scurs de la formarea traseului petei sau mânjiturii.
Prin examinarea actelor scrise, expertul se poate pronunţa asupra vechimii şi autenticităţii
acestora în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu
data indicată în act sau când anumite părţi din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar
aparenţelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.
În cadrul examinării pentru stabilirea vechimii expertul îşi va concentra atenţia asupra formei şi
conţinutul, caracteristicile de fabricaţie ale hârtiei şi ale cernelii (pastei sau creionului), precum şi gradul
lor de îmbătrânire.
Pentru stabilirea autenticităţii actului scris, specialistul va avea în vedere:
- îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul actului scris;
- corespondenţa dintre actul autentic şi cel în litigiu sub aspectul formei şi conţinutului;
- stabilirea termenului real de valabilitate a actului scris;
- concordanţa între înfăţişarea persoanei şi fotografie;
- stabilirea realităţii datelor de identificare înscrise în document;
- starea elementelor de protecţie (securitate) conţinute de actul scris;
- autenticitatea ştampilei.
Identificarea persoanei după scris se bazează pe caracteristicile scrisului de mână şi anume
stabilitatea şi individualitatea sa.
În intervalul de vârstă de 20-25 ani, scrisul unei persoane devine format, caracterizându-se prin
prezenţa unor construcţii grafice specifice persoanei respective care rămân, în tip, relativ stabile.
Individualitatea scrisului reprezintă acea calitate a scrisului care îi stabileşte apartenenţa la o
anumită persoană.
În analiza scrisului, sunt avute în vedere caracteristicile generale şi individuale ale acestuia.
Caracteristicile generale ale scrisului sunt:
- gradul de evoluţie şi forma scrisului;
- dimensiunea scrisului;
- înclinarea scrisului sau a literelor;
- viteza scrisului;
- presiunea scrisului;
- coeziunea şi continuitatea scrisului;
- spaţierea , direcţia şi forma rândurilor;
- orânduirea scrisului;
- plasarea altor elemente ale textului (titlul, semnătura, data).
Caracteristicile individuale ale scrisului se referă la:
39
- construcţia semnelor grafice (literelor), numărul elementelor constitutive, forma acestora,

precum şi direcţia mişcărilor de execuţie;
- modul de începere şi finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi elementele
componente;
- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;
- modul de scriere a unor menţiuni.
Stabilitatea scrisului unei persoane în timp este relativă, în sensul că ea poate fi influenţată, mai
mult sau mai puţin, prin intervenţia pe care o pot avea unii factori cum sunt:
- schimbarea instrumentului de scris şi/sau a materialului pe care se face scrierea;
- schimbarea poziţiei scriptorului şi a suportului pe care se depune scrisul;
- condiţiile deosebite de lumină, temperatură şi ţinută vestimentară a scriptorului;
- starea psihică deosebită a persoanei (emoţia puternică);
- schimbări survenite în organismul scriptorului (îmbătrânirea, consumul unor substanţe toxice
sau medicamente);
- factori de ordin patologic (afecţiuni neuropsihice);
- modificarea intenţionată a scrisului.
Prin examinarea scrisului cursiv, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- numărul de persoane care au scris;
- stabilirea cu aproximaţie a sexului;
- stabilirea cu aproximaţie a vârstei şi profesiei; -
dialectul, subdialectul sau graiul folosit în scris.
b) Când se prezintă scrisul în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă scrisul în litigiu a fost
executat de persoana de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
Expertul se va putea pronunţa şi asupra scrisului executat prin imitarea caracterelor tipografice,
scrisului cursiv deghizat, scrisului cursiv alterat din cauza unor stări psihologice.
3. Identificarea semnăturii
Semnătura persoanei prezintă caracteristici similare cu cele ale scrisului, generale şi

individuale, fiind astfel aptă pentru identificare.
Prin examinare, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai semnătura în litigiu:
- dacă falsul a fost executat prin imitarea liberă a
semnăturii; - dacă falsul a fost executat de pe un model;
- dacă falsul a fost executat prin deghizarea propriei semnături;
- dacă falsul a fost executat prin copierea semnăturii;
b) Când se prezintă semnătura în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă semnătura în litigiu a
fost executată de persoane de la care s-au prelevat modele de comparaţie.
În urma examinării, expertul va putea formula concluzii de genul:
- certă pozitivă (scrisul… aparţine, a fost executat de …);
- certă negativă (scrisul …nu aparţine, nu a fost executat de …);
- de probabilitate (scrisul… aparţine, a fost executat probabil de …);
- de imposibilitate (nu se poate stabili dacă scrisul aparţine, a fost executat de…).
4. Identificarea scrisului de tipar şi scrisul dactilografiat
Scrisul de tipar şi cel dactilografiat prezintă caracteristici individuale de identificare.

Prin interpretarea scrisului de tipar, se pot obţine date şi indicii referitoare la:
- forma, caracterul şi modul de realizare a imprimării, precum şi procedeul de reproducere şi
multiplicare;
40
- caracterul literelor, al semnelor, de punctuaţie şi al cifrelor folosite în executarea scrierii;

- forma şi caracterul clişeelor zincografice (ilustraţiilor);
- procedeul de culegere a textului (mecanic sau manual);
- originalitatea textului (original sau copie xerografiată);
- provenienţa textului (text provenit dintr-o lucrare deja tipărită sau în curs de tipărire – şpalt).
Prin interpretarea scrisului dactilografiat se pot obţine date şi indicii referitoare la:
- tipul şi marca maşinii cu care s-a dactilografiat textul;
- caracterul literelor şi particularităţile determinate de uzura acestora;
- distanţa dintre rândurile unui text;
- originalitatea textului (dacă este un exemplar original ori o copie cu plombagină sau
multiplicată la xerox sau în altă modalitate).
În vederea efectuării expertizei, se vor putea formula întrebări de genul:
a) Când se prezintă doar textul tipărit sau dactilografiat:
- care este caracterul literelor sau al cifrelor folosite la executarea textului tipărit;
- prin ce procedeu a fost cules textul (mecanic sau manual);
- dacă textul reprezintă un original sau este o copie şi prin ce mod a fost realizat acesta;
- dacă textul provine dintr-o lucrare tipărită sau reprezintă un şpalt;
- dacă clişeele zincografice sunt autotipii sau liniare;
- care sunt tipul, marca şi modelul maşinii de scris folosite la dactilografierea textului în litigiu;
- ce uzură specifică prezintă maşina de scris cu care a fost executat textul;
- dacă textul a fost executat prin imprimarea cu pamblica maşinii de scris sau prin plombagină;
- dacă textul a fost scris în întregime la aceeaşi maşină sau o parte din el a fost executat în alt
mod;
- dacă textul prezintă ştersături sau adăugiri şi prin ce procedee tehnice au fost executate
acestea;
b) Când se prezintă textul incriminat şi modelele pentru comparaţie prelevate de la literele de
tipar sau maşina de scris, dacă textul descoperit la faţa locului a fost executat cu literele, matriţa sau cu
maşina de scris de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie.
La fel cu scrisul de mână, scrisul dactilografiat are implementate caracteristicile personalităţii
scriptorului, prezentând, în consecinţă, caracteristici generale şi individuale care pot fi utilizate de expert
în procesul identificării dactilografului.
Caracteristicile generale vizează stabilirea gradului de clasificare a dactilografului şi tehnica de
utilizare a tastaturii, cele individuale fiind date de utilizarea semnelor de punctuaţie şi alte repere cum
sunt sfârşitul de pagină, omogenitatea scrierii, modul de dispunere a textului în pagină, modul de
corectare a greşelilor, modul de punere în evidenţă a titlului şi semnelor auxiliare folosite pentru
aceasta, modul de realizare a numerotării paginilor şi semne auxiliare folosite, greşelile de
dactilografiere ş.a.
Şi elementele de redactare (stilul), limbajul sau ortografia pot fi utilizate în identificarea
dactilografului, dar numai cu condiţia ca acesta să fi conceput şi textul redactat.
Expertiza scrisului dactilografiat, în scopul identificării dactilografului poate stabili următoarele:
a) Când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- dacă documentul este scris la una sau mai multe maşini;
- tipul, modelul şi marca maşinii de scris;
- gradul de pregătire profesională a dactilografului.
b) Când se prezintă scrisul în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă scrisul de maşină în litigiu
a fost sau nu dactilografiat de persoana de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.
Modelele de scris pot fi obţinute experimental, la cererea organului de urmărire penală,
adresată persoanei suspecte, sau pe alte căi când persoana de la care emană înscrisul pe care l-a
creat anterior cererii nu este informată cu privire la destinaţia acestuia.
Modelele de scris experimentale pot fi obţinute prin scriere liberă sau prin dictare, când
persoanei i se va dicta textul pe care l-a scris anterior liber.
41
Textul scris liber sau la dictare trebuie să cuprindă şi cuvintele utilizate în textul în litigiu.
Din practica de expertiză criminalistică şi literatura de specialitate reies următoarele reguli:
- este cu desăvârşire interzise să i se solicite persoanei să copieze textul în litigiu;
- pe cât posibil persoanei de la care se iau modelele de scris pentru comparaţie trebuie să i se
creeze condiţii asemănătoare celor în care se presupune – ori există date – că a fost executat scrisul în
litigiu: condiţii de luminozitate, instrumentul scriptural, suport, poziţie de scriere; în cazul în care scrisul
în litigiu conţine şi cifre, modelul de scris trebuie să conţină şi cifre, pentru evitarea încercărilor de
deghizare, solicitându-se persoanei să efectueze anumite operaţii matematice;
- în textul conceput pentru modelele de scris, trebuie introduse şi cuvinte scrise greşit în textul
în litigiu, dictarea făcându-se într-un ritm egal, fără accentuarea unor cuvinte şi fără a se da indicaţii cu
privire la semnele ortografice şi de punctuaţie;
- în cazul în care persoana, deşi are un scris evoluat, încetineşte ritmul scrierii, se va accelera
ritmul dictării, fără a se reveni la cuvintele nescrise, după o anumită perioadă se va proceda la luarea
altor modele de scris;
Modelele de scris libere care pot fi ridicate pe parcursul cercetărilor de la persoanele care le
deţin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie de dată şi de provenienţă certă;
- scrisul să fi fost executat cu acelaşi instrument scriptural, cu aceeaşi substanţă de scris şi pe
acelaşi suport ca şi scrisul în litigiu;
- să conţină pe cât posibil aceleaşi caractere şi să aibă aceeaşi destinaţie ca şi scrisul în litigiu;
- să fie ridicate cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi individualizate în cuprinsul actului
procedural încheiat;
- să fie suficiente din punct de vedere cantitativ.
5. Cercetarea criminalistică a falsului
Falsul este întâlnit relativ frecvent în practica organelor judiciare atât pentru realizarea unor
scopuri infracţionale, cât şi pentru stingerea unor interese în cauzele civile.
Din punct de vedere al calităţii sale, falsul porneşte de la cel grosolan, observabil aproape de
către oricine, ajungând la cele executate cu ajutorul unor mijloace perfecţionate, greu sesizabil chiar de
către cei iniţiaţi.
Din punct de vedere criminalistic, falsul este parţial şi total, denumit şi contrafacere când
înscrisul este total alterat.
Pentru realizarea falsului se folosesc diferite metode:
a) Falsul prin înlăturarea de text. Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate de
falsificare care se realizează pe cale mecanică sau pe cale chimică.
b) Falsul prin adăugare de text. Porneşte de la simpla modificare a unor caractere (cifre, litere)
până la introducerea unor rânduri întregi.
c) Falsul prin imitarea, deghizarea ori copierea scrisului, omiterea scrisului constă în
reproducerea caracteristicilor grafice specifice aparţinând altei persoane.
Imitarea scrisului unei persoane poate fi o imitare liberă când este utilizat un model sau după
memorie.
Deghizarea scrisului este utilizată în special când autorul înscrisului intenţionează să-şi
ascundă identitatea şi se realizează prin deformarea sau modificarea unor caracteristici proprii, scrierea
cu mâna stângă sau scrierea cu majuscule sau cu caracter de tipar.
Copierea textului sau a semnăturii poate fi realizată prin: copiere prin apăsare, copierea prin
transparenţă (la geam), copierea cu ajutorul hârtiei copiative (indigo) şi copierea cu ajutorul sistemelor
optice de proiecţie.
Prin expertiza criminalistică se pot identifica şi alte categorii de falsuri:
- falsul prin acoperire de text;
- falsul executat prin decupare şi reconstituire;
42
- falsul executat cu ajutorul copiatoarelor şi tehnicii de calcul;

- reconstituirea seriilor şi inscripţiilor ştanţate pe metale;
- falsul în actele de identitate şi călătorie;
- falsul în cărţile de credit şi în alte mijloace de plată.
-ce se înţelege prin act scris sau document, în criminalistică?
-în ce scop se face cercetarea judiciară a actelor scrise?
-ce se înţelege prin grafoscopie? Dar prin grafologie?
-care sunt caracteristicile scrisului de mână?
-ce răspunsuri poate da expertul în urma expertizei scrisului cursiv? Dar în urma examinării scrisului
dactilografiat?
-care sunt metodele prin care se realizează falsul în înscrisuri?
43
CAPITOLUL VI
FOTOGRAFIA JUDICIARĂ
1. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare;
2. Aparatul de fotografiat;
3. Fotografia judiciara operativă;
4. Fotografia judiciară de la faţa locului;
5. Fotografia de percheziţie şi de ridicare de obiecte/înscrisuri;
6. Fotografia la reconstituire;
7. Fotografia cu ocazia prezentării pentru recunoaştere;
8. Fotografia semnalmentelor;
9. Fotografia de supraveghere operativă
Timp alocat: 1 h
1. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare
Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi elaborează

metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi de
urmărire, precum şi modelele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.
Importanţa fotografiei judiciare rezultă din avantajele pe care le prezintă utilizarea acesteia:
- fotografia judiciară înregistrează informaţia completă, cu privire la obiectul cercetat, atât cu
ocazia desfăşurării unor activităţi procedurale şi de tactică criminalistică, cât şi demonstrative, în
laborator, având în vedere fidelitatea ei;
- fotografia permite înregistrarea rapidă, spontană, a unui număr mare de stări de fapt şi
împrejurări;
- fotografia judiciară prezintă şi o evidenţă probatorie, deoarece „o imagine valorează mai mult
decât 10.000 de cuvinte” (Confucius);
- are şi o eficienţă deosebită în prevenirea comiterii unor fapte antisociale;
- are şi calitatea de a avea o anumită influenţă psihologică atât asupra învinuitului sau
inculpatului, cât şi asupra instanţelor de judecată.
2. Scurtă prezentare a aparatului de fotografiat şi a procesului fotografic
Construcţia şi modul de funcţionare a aparatelor de fotografiat sunt asemănătoare cu cele ale

ochiului uman.
Toate aparatele de fotografiat au în comun următoarele componente:
- obiectivul, destinat permiterii pătrunderii luminii în aparat, direcţionată pe materialul
fotosensibil (filmul);
- diafragma, care controlează deschiderea obiectivului şi, prin aceasta, a cantităţii de lumină
care va ajunge pe materialul fotosensibil;
- obturatorul care controlează timpul (durata) de expunere a materialului fotosensibil la lumină;
- corpul aparatului, care nu trebuie să permită pătrunderea luminii în interior, cu excepţia celei
lăsate de obiectiv. În interiorul său, se află o cameră obscură unde se găseşte şi materialul fotosensibil;
- vizorul, care permite vizualizarea subiectului înainte ca imaginea să fie înregistrată şi
corectarea poziţiei în funcţie de dorinţă.
Pentru a fixa imaginea preluată prin obiectiv, este necesar un material fotosensibil (filmul) atât
în cazul imaginilor alb-negru, cât şi color.
Întregul proces de obţinere a imaginii negative, alb-negru sau color şi apoi a celei pozitive se
numeşte developare.
44
Camerele digitale se deosebesc de aparatele clasice doar prin mediul de stocare al imaginii,
acesta nemaifiind filmul, ci un senzor alcătuit din milioane de diode fotosenzitive numite fotoelemenţi
sau pixeli. Fiecare fotoelement va căpăta un singur pixel din viitoarea fotografie şi-l va păstra în
memorie într-un card de memorie flash.
Camerele digitale prezintă următoarele avantaje, în detrimentul celor clasice:
- costul scăzut al imaginii fotografice în raport cu preţul filmului, al substanţelor chimice
necesare şi al developării;
- facilitatea prelucrării şi distribuirii imaginii în raport cu dificultăţile determinate de developarea
în laborator al fotografierii clasice;
- o mai bună calitate a imaginii;
- posibilitatea transmiterii imaginii de îndată, în orice colţ al lumii cu ajutorul reţelelor de
calculator;
- posibilitatea îmbunătăţirii imaginii prin prelucrare cu ajutorul unor programe speciale de
calculator.
3. Fotografia judiciară operativă (de fixare)
Prin formularea de fotografie judiciară operativă (de fixare) înţelegem toate fotografiile
executate de organul de urmărire penală cu ocazia desfăşurării activităţilor procedurale şi de tactică
criminalistică sau în legătura cu acestea.
Astfel sunt fotografiile executate cu ocazia cercetării locului faptei, percheziţiilor, reconstituirilor,
prezentării pentru recunoaştere, fotografia semnalmentelor.
Pentru a putea realiza fotografia judiciară operativă, sunt utilizate mai multe metode:
a) Metoda fotografiei unitare, cel mai frecvent utilizată când subiectul de fotografiat poate fi
redat, datorită dimensiunilor şi poziţiei sale, cu ajutorul unei singure imagini.
b) Metoda fotografiei panoramice care se aplică în cazul în care subiectul de fotografiat nu
poate fi redat în totalitatea sa cu ajutorul unei singure fotografieri datorită dimensiunilor sale.
Pentru realizarea fotografiei dorite, organul de urmărire penală poate opta la unul dintre
următoarele procedee:
- procedeul fotografiei panoramice liniare care constă în fotografierea succesivă a subiectului pe
porţiuni mai mici;
- procedeul fotografiei panoramice circulare se realizează prin fotografierea succesivă a
subiectului pe porţiuni mai mici.
c) Există situaţii când fotografia unitară executată dintr-un singur loc nu poate reda toate
amănuntele subiectului sau nu poate cuprinde tot spaţiul de interes.
Soluţia este cea de a executa fotografia de pe poziţii contrare sau de pe poziţii încrucişate,
utilizată în special în cazul fotografiei schiţă de la faţa locului.
c) Măsurătorile fotografice s-au impus ca necesare pentru redarea dimensiunilor subiectului de
fotografiat, a distanţei între el şi alte obiecte (urme), precum şi dimensiunilor altor obiecte preluate cu
ajutorul imaginilor fotografice.
În cazul în care trebuie fixată distanţa dintre obiecte, se utilizează metoda metrică de
fotografiere, prin utilizarea unei benzi special concepute, cu pătrate (dreptunghiuri) de culoare alb-
negru, care se succed.
Există şi posibilitatea executării fotografiei metrice prin utilizarea metodei stereometrice.
4. Fotografia judiciară de la faţa locului
Are ca scop fixarea locului faptei şi ale împrejurimilor acestuia, precum şi urmelor descoperite
cu ocazia cercetării, completând cu imagini procesul-verbal de cercetare la faţa locului din care face
parte.
La faţa locului, sunt executate fotografii:
45
a) Fotografia de orientare care cuprinde tabloul general al locului faptei, cu toate împrejurările
sale, astfel încât cu ajutorul ei să se poată face la nevoie orientarea în teren.
Fotografia de orientare poate fi executată şi prin metoda fotografiei unitare sau panoramice.
b) Fotografia schiţă care oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, fără
împrejurimi, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia
s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului.
c) Fotografierea obiectelor principale se face de către organul de urmărire penală tot în faza
statică a cercetării la faţa locului. Cuprinde numai o parte din locul faptei, numai unul dintre obiectele
principale aflate în perimetrul său. Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci în corelaţie cu obiectele şi
urmele din imediata lui apropiere, astfel încât după imaginea fotografică să se poată stabili poziţia sa în
raport cu celelalte obiecte.
d) Fotografia detaliilor se execută în faza dinamică a cercetării locului faptei când există
posibilitatea mişcării obiectelor şi poziţionării lor cât mai favorabile pentru fotografiere.
5. Fotografia la percheziţie şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Ca şi în cazul cercetării locului faptei, în cazul efectuării percheziţiei. Fotografia este utilă pentru
ilustrarea locului în care aceasta a fost efectuată, a bunurilor, valorilor descoperite, dar şi pentru fixarea
locurilor în care respectivele bunuri au fost ascunse.
Fotografiile se execută în modalităţi foarte apropiate cu cele efectuate cu ocazia cercetării
locului faptei, vizând fotografia locului percheziţionat, fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite şi
fotografia obiectelor descoperite sau predate la cererea organului de urmărire penală.
Fotografia locului unde va fi efectuată percheziţia este similară cu fotografia de orientare şi are
ca scop fixarea ansamblului locului unde se va face percheziţia şi a împrejurărilor sale.
Fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite redă locul în care au fost găsite obiectele căutate,
fără împrejurimile locului respectiv. Numărul acestor fotografii depinde de numărul ascunzătorilor în care
sunt descoperite şi nu de numărul obiectelor.
Fotografia obiectelor descoperite sau predate în vederea ridicării se va efectua pentru fiecare
obiect în mod izolat.
Scopul acestei fotografii de detaliu a obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei este acela de a
reda mărimea exactă, forma şi diferitelor lor particularităţi.
6. Fotografia la reconstituire
Prin reconstituire, organul de urmărire penală urmăreşte verificarea posibilităţii de observare şi

a perceperii auditive a părţilor sau persoanelor, verificarea posibilităţilor de efectuare a unor acţiuni în
condiţiile date, precum şi pentru verificarea unor împrejurări controversate de la locul faptei.
În cazul reproducerilor experimentale şi a reconstituirii în vederea clasificării unor împrejurări
controversate de la locul faptei, fotografia va constitui mijlocul de fixare şi ilustrare a celor consemnate
în procesul-verbal de reconstituire.
Prin fotografia executată cu ocazia reconstituirii, se urmăreşte ilustrarea ansamblului locului şi
condiţiilor în care se efectuează reconstituirea, a principalelor momente prin care se realizează scopul
acestuia.
Fotografia locului reconstituirii în ansamblul său va fi sau nu necesară, în funcţie de faptul că în
cauza cercetată s-a efectuat sau nu cercetarea locului faptei.
În cazul în care cercetarea locului faptei nu a fost iniţial efectuată, se vor executa fotografii de
orientare şi schiţă.
Fotografia secvenţelor reconstituirii are ca scop redarea celor mai importante momente ale
activităţilor prin care se realizează scopul percheziţiei, cel de verificare a unor probe sau pentru
descoperirea unor noi probe.
În cazul verificării posibilităţii de observare, fotografia secvenţelor va consta în
46
fotografierea locului în care se va afla subiectul de fotografiat din locul în care s-a făcut observarea.
Fotografia reconstituirii va trebui să cuprindă secvenţe privind locul pătrunderii, traseul urmat şi
locul de ieşire din perimetrul infracţional, precum şi activităţile a căror verificare sa întreprinde.
7. Fotografia cu ocazia prezentării pentru recunoaştere
Alături de procesul-verbal, fotografia reprezintă mijlocul prin care se fixează şi ilustrează modul
de desfăşurare al activităţii.
Prin fotografie, se poate demonstra îndeplinirea condiţiilor cerute (sex, îmbrăcăminte, vârstă,
înălţime) pentru formarea grupului de persoane aşezat în odinea cerută şi indirect obiectivitatea
recunoaşterii.
În cazul în care recunoaşterea va fi făcută de o altă persoană, dar vizând acelaşi suspect şi
utilizându-se acelaşi grup de persoane, ambele fotografii se vor repeta, întrucât suspectul îşi va
schimba poziţia în grup.
Fotografii se pot executa şi la prezentarea pentru recunoaştere a animalelor în caz că acestea
vor fi considerate ca elemente, cu menţiunea că ele, de regulă, nu se prezintă pentru recunoaştere din
grup.
8. Fotografia semnalmentelor
În practica organelor de urmărire penală, fotografia judiciară este utilizată şi în facilitatea altor
activităţi, cum sunt cele de recunoaştere, urmărire şi identificare a persoanelor, identificare a cadavrelor
necunoscute.
În acest scop, sunt executate fotografii:
- pentru identificarea persoanelor sunt efectuate fotografii faţă şi profil dreapta, iar când se
apreciază necesar, şi în picioare
- pentru identificarea cadavrelor sunt utilizate fotografiile executate imediat după găsirea
cadavrului, dar, în special, fotografii bust-faţă şi bust-profil realizate după toaletarea şi restaurarea
cadavrului.
9. Fotografia de supraveghere operativă
În cadrul fotografiei de supraveghere operativă efectuată în condiţiile prevederilor Codului de

procedură penală, subiectul este o persoană care nu ştie că este fotografiată, supravegherea şi
fotografierea sa având drept scop documentarea activităţii infracţionale.
Înregistrările video pot fi utilizate cu succes în activităţile de tactică criminalistică, în special la
cercetarea la faţa locului, reconstituire, ascultarea persoanelor etc.
Întrebari de evaluare:
- Care sunt avantajele fotografiei judiciare?
- Care sunt procesele de fotografiere operativă?
- În ce constă fotografia semnalmentelor?
- In ce condiţii se relizează fotografia de urmărire (de supraveghere) ?
47
CAPITOLUL VII
CONSTATAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPERTIZA
1.Generalităţi privind constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza;
2.Sistemul unităţilor si laboratoarelor de expertiză criminalistică;
3.Dispunerea constatărilor şi expertizelor;
4.Aprecierea concluziilor specialistului/expertului.
Timp alocat: 1 h
1. Generalităţi privind constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează de către specialişti sau tehnicieni care

funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţie de care aparţine organul de urmărire penală, dar poate fi
efectuată şi de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Astfel, în cadrul Ministerului Public, funcţionează serviciul de criminalistică din cadrul Secţiei de
Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La nivelul Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel şi Tribunalele judeţene, îşi desfăşoară
activitatea cabinete de criminalistică, încadrate cu procurori şi tehnicieni criminalişti, dar care nu
desfăşoară activităţi în domeniul constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizei.
În cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, îşi desfăşoară activitatea Institutul de
Criminalistică din structura Inspectoratului General al Poliţiei.
Şi la nivelul inspectoratelor judeţene de poliţie funcţionează laboratoare de criminalistică
încadrate cu experţi criminalişti care desfăşoară activităţi în domeniul constatării tehnico-ştiinţifice şi
expertizei în funcţie de specializarea pe care o au poliţiştii şi de dotarea laboratoarelor.
Atât Institutul de Criminalistică, cât şi laboratoarele judeţene dispun de aparatură performantă în
domeniul identificării după urmele papilare, al analizei fizico-chimice, al falsurilor materiale în înscrisuri,
documente de identitate sau bancnote, a urmelor lăsate de armele de foc.
La nivelul Institutului de Criminalistică poate fi determinat şi profilul ADN.
Pentru efectuarea constatării medico-legale, organul judiciar trebuie să se adreseze unuia
dintre cabinetele medico-legale din reţeaua Institutului de Medicină Legală „Prof.dr.Mina Minovici” din
Bucureşti.
În centrele medicale universitare Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş şi Craiova
funcţionează institute zonale de medicină legală sau laboratoare exterioare la nivelul municipiilor
reşedinţă de judeţ servicii de medicină legală, iar în 11 municipii funcţionează cabinete de medicină
legală.
Expertizele se dispun când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea
aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert şi când legea o prevede.
La dispunerea expertizei, organul judiciar este obligat să cheme părţile şi expertul, părţile
putând face observaţii cu privire la întrebări, în sensul modificării sau completării lor.
Părţile pot cere numirea unui expert recomandat de fiecare dintre ele care să participe la
efectuarea expertizei şi pot participa la efectuarea expertizei dacă organul judiciar o dispune.
În structura Ministerului Justiţiei, funcţionează Institutul Naţional de Expertize Criminalistice care
îşi desfăşoară activitatea prin laboratoarele interjudeţene de Expertize Criminalistice Bucureşti, Cluj-
Napoca, Iaşi şi Timişoara.
Laboratoarele interjudeţene efectuează prima expertiză în domeniul traseologiei, balisticii
judiciare, cercetării înscrisurilor, datiloscopiei, iar Institutul Naţional de Expertize Criminalistice
efectuează orice expertiză criminalistică, precum şi prima expertiză în cadrul accidentelor de circulaţie,
incendiilor şi exploziilor.
48
2. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor.
Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor reprezintă finalul unui proces de

apreciere a probelor existente în cauză şi a utilizării expertizei sau constatării tehnico-ştiinţifice în cauza
cercetată.
Oportunitatea unei constatări tehnico-ştiinţifice sau a unei expertize trebuie apreciată ţinând
cont de timpul necesar efectuării ei şi a costurilor pe care aceasta le presupune.
Obiectul expertizei trebuie precis delimitat la mijloacele de probă sau situaţiile de fapt ori a
faptelor sau împrejurărilor cauzei care trebuie lămurite cu ajutorul cunoştinţelor specialistului sau
expertului.
Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică este unul din mijloacele de probă prevăzute de lege
cu valoare probantă egală cu a celorlalte.
Odată stabilit obiectul expertizei, organul judiciar trebuie să formuleze întrebările la care
specialistul va trebui să răspundă prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.
Organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia specialistului materialele şi datele
necesare efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei sau scriptele de comparaţie (la
infracţiunile de falsuri în înscrisuri).
După aceste operaţiuni, organul judiciar va întocmi actul prin care dispune efectuarea expertizei
sau a constatării tehnico-ştiinţifice şi care va avea următorul conţinut:
- o parte introductivă ce cuprinde denumirea organului judiciar, numărul cauzei, denumirea
laboratorului de expertiză sau numele şi prenumele expertului numit;
- o parte descriptivă, conţinând descrierea faptei pe scurt, a materialelor puse la dispoziţia
expertului, menţionându-se data descoperirii, condiţiile ridicării, ce schimbări a suferit din momentul
ridicării până la momentul înaintării spre examinare;
- o parte dispozitivă, cuprinzând întrebările la care specialistul va trebui să răspundă, precum şi
termenul de depunere a raportului.
Actul de dispunere a constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei se înaintează împreună cu tot
materialul stabilit specialistului.
3. Aprecierea concluziilor specialistului
Activitatea desfăşurată de expert, specialist sau tehnician se va materializa într-un raport de

expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică cu următoarea structură:
- în partea introductivă se menţionează date despre data şi organul care a dispus efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, numele şi prenumele expertului, data şi locul executării
lucrării, data întocmirii raportului, obiectul şi întrebările la care au fost dispuse, materialele puse la
dispoziţie şi dacă părţile sau expertul numit de acestea a participat la efectuarea activităţilor;
- în partea descriptivă sunt descrise mijloacele şi metodele de lucru folosite, analiza obiecţiilor
sau explicaţiilor date de părţi;
- în final sunt prezentate concluziile specialistului prin răspunsul la întrebările stabilite, precum
şi aprecieri ale expertului referitoare la obiectul expertizei.
Concluziile pot fi:
- categorice sau certe care pot fi pozitive sau negative;
- de probabilitate (când există un grad de incertitudine);
- de imposibilitate a rezolvării problemei, de formulare a unor concluzii.
În aprecierea raportului, organul judiciar va parcurge două etape:
În prima etapă vor fi analizate următoarele:
- dacă au fost respectate condiţiile legale de numire a specialistului şi dacă există eventuale
motive de recuzare a acestuia;
- dacă au fost formulate răspunsuri clase şi complete la toate întrebările din actul procedural;
49
- dacă au fost respectate condiţiile de citare a părţilor şi dacă s-au dat lămuririle necesare, atât
specialistului, cât şi a părţilor;
- participarea la expertiză a expertului numit de părţi;
- dacă raportul a fost datat şi semnat potrivit regulilor procedurale;
În etapa a doua se va analiza:
- dacă expertul a examinat întregul material pus la dispoziţie;
- logica raţionamentului şi concordanţa dintre concluzii şi conţinutul raportului de expertiză;
- dacă metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de investigare au fost cele mai adecvate.
În cazul în care în urma analizei raportului există neclarităţi sau inadvertenţe se vor solicita
lămuriri suplimentare specialistului care, în funcţie de natura lor, va putea da explicaţii orale, prin
ascultare sau scrise, sub forma unor precizări la raportul de expertiză.
Dacă expertiza este incompletă, organul judiciar va dispune efectuarea unui supliment de
expertiză.
O expertiză poate fi apreciată ca incompletă când, organul judiciar nu a formulat întrebările cu
suficientă claritate ori nu a pus la dispoziţia expertului toate materialele necesare, părţile nu au dat
expertului toate lămuririle care se impuneau, expertul a omis să verifice sau să se pronunţe asupra
uneia dintre problemele dispuse sau le-a verificat parţial.
Suplimentul de expertiză va fi efectuat de către expertul care a efectuat expertiza.
Dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, se
va dispune, în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice, o expertiză, iar în cazul expertizei, o nouă expertiză.
Noua expertiză va fi efectuată la structura ierarhic superioară celei care a efectuat prima
expertiză, iar în cazul experţilor judiciari, de către alţi experţi recomandaţi.
-ce este constatarea tehnico-ştiinţifică? Dar expertiza?
-cum definiţi expertiza complexă?
-care sunt regulile ce stau la baza dispunerii constatărilor/expertizelor?
-ce unităţi cu activitate de expertiză criminalistică cunoaşteţi?
-care sunt părţile raportului de expertiză?
50
CAPITOLUL VIII
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
1.Cercetarea la faţa locului;
2.Pregătirea cercetării la faţa locului(la sediul organului judiciar,la faţa locului);
3.Reguli privind activităţile de cercetare la faţa locului(în faza statică şi în faza dinamică);
4.Redactarea procesului verbal;
5.Reluarea sau repetarea cercetării la faţa locului.
Timp alocat: 1 h
1. Generalităţi privind cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu
privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se
stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost
comisă.
Prin această activitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată urmăreşte:
- să constate situaţia locului săvârşirii infracţiunii;
- să descopere şi să fixeze urmele infracţiunii;
- să stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă;
- să stabilească împrejurările în care infracţiunea a fost comisă.
Cercetarea la faţa locului este o activitate de debut a urmăririi penale şi cuprinde măsurile
pregătitoare ce se întreprinde, după sesizarea săvârşirii faptei penale, la sediul organului de urmărire
penală şi la faţa locului, activitatea de cercetare propriu-zisă, interpretarea urmelor şi întocmirea actelor
procedurale.
Prin loc al faptei se înţelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create cu
ocazia săvârşirii infracţiunii.
Dimensiunile locului faptei sunt diferite în funcţie de genul de infracţiune ce se cercetează, dar
şi de particularităţile specifice fiecărei infracţiuni în parte.
Pe tot parcursul procesului de cercetare la faţa locului îşi au aplicabilitatea unele reguli, de
natură să asigure organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi, în conformitate cu principiile generale
de tactică criminalistică:
a) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului.
b) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, independent de orice ipoteză preconcepută sau
alte anticipări.
c) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la cercetare.
d) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi particularităţile locului
faptei.
e) Consemnarea în cursul efectuării cercetării la faţa locului a tuturor constatărilor făcute şi a
celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză.
f) Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului.
2. Pregătirea cercetării la faţa locului
1. Pregătirea la sediul organului judiciar

După sesizarea organului de urmărire penală cu săvârşirea unei infracţiuni, acesta trebuie să ia
măsurile necesare asigurării bunei desfăşurări a cercetării locului faptei.
Organul de urmărire penală trebuie să deţină date cât mai complete cu privire la faptă, loc şi
timpul când aceasta s-a produs, fapt pentru care ia măsuri de anunţare a celei mai apropiate unităţi
51
sau echipaj de poliţie în scopul verificării informaţiilor, dar şi pentru a asigura prezenţa la faţa locului în
vederea luării primelor măsuri.
Primele măsuri ce trebuie luate de organul de cercetare penală sosit la faţa locului:
- luarea măsurilor necesare pentru salvarea victimelor aflate la locul faptei;
- identificarea şi luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente (gaz,
electricitate, explozie, intoxicaţii);
- luarea măsurilor pentru conservarea urmelor aflate la locul faptei prin împiedicarea pătrunderii
a oricărei persoane;
- identificarea martorilor oculari şi a altor persoane ce se găsesc la faţa locului şi dialogarea cu
acestea.
La sediul organului de urmărire penală sunt stabilite:
- componenţa echipei care va efectua cercetarea la faţa locului;
- dotarea tehnică necesară în sensul utilizării trusei criminalistice sau a laboratorului
criminalistic ori a altor dotări;
- stabilirea mijlocului de transport şi deplasarea spre locul faptei.
2. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului
Ajunsă la faţa locului, prin şeful ei, se va informa asupra modului în care au fost luate primele
măsuri, modificările aduse locului faptei, existenţa martorilor oculari şi ce se cunoaşte despre autori.
Sunt selecţionaţi martorii asistenţi, explicându-le ce se urmăreşte prin activitatea ce urmează a
fi desfăşurată şi că au dreptul de a cere explicaţii şi de a face observaţii care vor fi consemnate în
procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
După vizualizarea locului faptei, şeful echipei repartizează sarcinile:
- în cazul în care mai există victime la locul faptei, medicul legist va verifica starea acestora,
luând măsurile necesare; în cazul decesului, acesta va stabili cauza morţii, în baza examinării urmelor
aparente existente la cadavru; ridică urmele de natură biologică în scopul examinării în laborator;
- dacă la cercetare participă şi câinele de urmă, conducătorul acestuia va pătrunde în perimetrul
locului săvârşirii infracţiunii prin locul stabilit, urmând traseul urmei olfactive;
- ofiţerii de poliţie judiciară ascultă martorii oculari, identifică victima şi efectuează investigaţii;
- specialiştii criminalişti vor efectua toate operaţiunile de căutare, relevare, fixare, ridicare şi
transport a urmelor găsite cu ocazia cercetării.
3. Reguli privind activităţile de cercetare la faţa locului
Activitatea de cercetare propriu-zisă a locului săvârşirii infracţiunii se desfăşoară în două faze:

faza statică şi faza dinamică.
1. Faza statică are ca obiect constatarea stărilor de fapt, a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, fără a proceda la atingerea sau schimbarea poziţiei în care acestea au fost descoperite.
Vor fi întreprinde următoarele activităţi:
a) Orientarea de ansamblu care are ca scop delimitarea locului faptei, stabilirea metodelor şi
procedeelor tactice şi tehnice ce se vor adopta, precum şi a modului de desfăşurare efectivă a
cercetării;
b) Stabilirea şi marcarea drumului de acces în locul săvârşirii infracţiunii.
Stabilirea drumului se va face prin studierea prealabilă a locului faptei şi identificarea traseului
cel mai accesibil;
După stabilirea drumului de acces, locul faptei va fi fotografiat din afara lui, va fi marcat cu
jetoane, rulete sau benzi din material plastic sau alt material.
c) Sectorizarea locului faptei este necesar atunci când un imobil are mai multe încăperi sau
suprafaţa de cercetat este mare. Se va proceda la stabilirea sectoarelor şi a ordinii în care vor fi
cercetate.
52
d) Examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol iminent de

modificare sau dispariţie.
e) Descoperire aşi fixarea prin fotografiere (filmare a poziţiei obiectelor corp delict şi a urmelor
(fără ca acestea să fie atinse);
f) Interpretarea urmelor în această fază se face pe măsură ce ele sunt descoperite, în vederea
stabilirii eventualelor corelaţii cu alte urme care ar trebui să existe, urmând a fi căutate;
g) Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea efectuării schiţei
locului faptei (ca accidente de circulaţie ş.a.).
2. Faza dinamică se procedează la examinarea amănunţită şi în mişcare a fiecărei urme sau alt
mijloc material de probă prin folosirea mijloacelor tehnice adecvate:
a) Excluderea prin compararea la faţa locului, a urmelor ce aparţin victimei sau altor persoane,
dacă este posibil;
b) Înaintarea urgentă a urmelor la cartotecile (fişierele) criminalistice pentru identificarea
făptuitorului şi a unor obiecte.
c) Ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor în vederea trimiterii lor la laboratorul de
expertiză criminalistică.
4. Redactarea procesului verbal
Cuprinsul şi forma procesului-verbal sunt prevăzute în art.91 Cod procedură penală, iar pentru
cel întocmit cu ocazia cercetării la faţa locului, trebuie menţionate:
- de regulă, procesul-verbal va fi întocmit la faţa locului sau la sediul organului judiciar;
- în conţinutul său se consemnează doar constatările fără concluziile, ipotezele sau părerile
formulate;
- în procesul-verbal se consemnează toate activităţile desfăşurate, în ordinea desfăşurării,
făcându-se menţiuni cu privire la ora începerii şi terminării cercetării, a condiţiilor meteo şi de
luminozitate, precum şi la parametrii tehnici ai aparaturii folosite;
- descrierea va fi detaliată, completă, clară, explicită, organizată şi exactă.
La procesul-verbal, se vor anexa planşe cuprinzând fotografiile judiciare executate la faţa
locului, schiţele sau desenele întocmite, precum şi procesul-verbal şi schiţa traseului urmat de câinele
de urmă.
5. Reluarea sau repetarea cercetării la faţa locului
Cercetarea la faţa locului începută se continuă, de regulă, până la terminare. Totuşi, în anumite
situaţii, datorită unor motive obiective, ea trebuie întreruptă.
Astfel de situaţii pot fi: un loc al faptei foarte vast sau care datorită particularităţilor nu poate fi
cercetat decât într-o unitate mare de timp, schimbarea condiţiilor de iluminat (lăsarea nopţii), condiţii
meteo deosebite (ploi torenţiale), descoperirea unor surse de pericol, necesitatea prezenţei unor
specialişti.
La reluarea cercetării, va participa aceeaşi echipă, întocmind un singur proces-verbal în care se
va menţiona întreruperea, cauza acesteia şi măsurile luate pentru paza locului faptei şi conservarea
urmelor neexaminate, ora întreruperii, precum şi a reluării cercetării.
Cercetarea la faţa locului poate fi repetată în anumite situaţii:
- prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii neprielnice;
- în raport cu fapta săvârşită, se presupune, că la faţa locului trebuie să se găsească urme şi
alte mijloace materiale de probă a căror prezenţă nu a fost încă constată în prima cercetare;
- este necesară verificarea de noi ipoteze.
- Ce se înţelege prin loc al faptei?
53
- Ce măsuri pregătitoare se întreprind înaintea cercetării la faţa loculi?

- Care sunt fazele cercetării?
- Când se reia cercetarea la faţa locului?
- Ce trebuie să cuprindă procesul verbal ce cercetare?
54
CAPITOLUL IX
ASCULTAREA PERSOANEI VĂTĂMATE
1. Ascultarea persoanei vătămate (generalităţi, procesul formării declaraţiilor, consideraţii asupra
persoanei care efectuează ascultarea);
2. Pregătirea ascultării (studierea cauzei, cunoaşterea personalităţii persoanei, referiri asupra locului în
care se desfăşoară anularea, alte activităţi pregătitoare);
3. Ascultarea primară(fazele ascultării primare, relatarea liberă, întrebări şi răspunsuri);
4. Ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală;
5. Folosirea Tehnicii Poligraf;
6. Ascultarea repetată;
7. Fixarea declaraţiilor părţii vătamate.
Timp alocat: 1h
1. Generalităţi privind ascultarea persoanelor

Ascultarea părţilor şi a persoanelor în procesul penal atât în faza de urmărire penală, cât şi în
cea a judecăţii constituie un proces complex şi delicat.
Fiecare persoană este diferită, fiecare ascultare este, de asemenea, diferită, precum şi fiecare
ascultare a respectivei persoane este unicat.
Există reguli de abordare diferită a învinuitului sau inculpatului, reguli de ascultare a victimei
sau a martorului.
Procesul formării declaraţiilor persoanelor

Pentru a aprecia obiectivitatea unor informaţii furnizate de o persoană pe timpul ascultării, cel
care ascultă trebuie să cunoască modul în care informaţia percepută ajunge să fie transmisă pe timpul
ascultării, precum şi unii dintre factorii care o pot distorsiona.
Pentru a-şi putea explica ceea ce poate fi considerat corect sau fals, precis sau eronat, unde se
desparte ceea ce în mod real s-a produs şi perceput de eroare, inexactitate sau minciună atunci când
evenimentul este redat, criminalistica a apelat la cunoştinţele din psihologie şi anume psihologia
judiciară.
Procesul formării declaraţiilor s-a canalizat, în special, spre cele ale martorilor, dându-le falsa
impresie că acest proces este specific doar mărturiei şi că nu poate explica şi formarea declaraţiilor
învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate (civile). A fost descris separat pentru fiecare categorie de
participanţi la procesul penal şi pentru martori, încercându-se o personalizare a acestuia în funcţie de
calitatea procesuală a persoanei.
Procesul formării declaraţiilor este unic pentru toate persoanele şi părţile participante la
procesul penal, percepţia, memorarea şi reproducerea supunându-se aceloraşi legi pentru toţi, fără un
anumit specific legat de calitatea pe care o are persoana respectivă în cadrul procesului.
Percepţia, memorarea şi reproducerea ca momente în formarea declaraţiei persoanei
interesează organul de urmărire penală, în special, în ceea ce priveşte limitele şi faptele de distorsiune
ale fiecărei etape cu scopul determinat de stabilire a tacticii de ascultare ce sa va aplica.
Toate aceste procese urmează sistemul de funcţionare a unui calculator – alimentare,
memorare, redare.
Contactul elementar al omului cu mediul înconjurător se face prin senzaţii care constituie
semnale senzoriale prelucrate în creierul uman, reflectând însuşiri primare ale obiectelor şi fenomenelor.
Persoana va percepe activitatea autorului şi mediul ambiant cu ajutorul senzorilor aflaţi pa
suprafaţa pielii, ochilor, nasului, urechilor şi stimulilor gustativi aflaţi în cavitatea bucală.
Obiectele sau fenomenele vor fi analizate de către fiecare dintre organele de simţ conform
55
specializării respectivului organ, transmiţând creierului date despre presiune, lezare, temperatură,
culoare, distanţă în raport cu receptorul sau şi cu alte obiecte, luminozitate, gust, miros, sunet etc.
Această reflectare directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii obiectelor şi fenomenelor se
numeşte percepţie şi constituie un proces complex influenţat de calitatea organelor de simţ şi de starea
generală a persoanei.
Capacitatea de acomodare a organelor de simţ care este specifică fiecăruia dintre ele şi
caracteristică fiecărei persoane, mai evidentă în cazul ochiului, dar existentă şi la ceilalţi receptori,
influenţează procesul percepţiei.
Cantitatea informaţiei primită în unitatea de timp, stimulii foarte puternici, pot, la rândul lor, să
scadă capacitatea de receptare şi interpretare a informaţiei, cu consecinţe negative asupra percepţiei.
Procesul percepţiei particularităţilor obiective ale ambientului poate fi tulburat mai mult sau mai
puţin pasager, având drept consecinţă deformarea realităţii în cazul în care subiectul se află în condiţii
critice de oboseală, febrilitate creându-se iluzii.
Ereditatea, vârsta şi stare sănătăţii influenţează fenomenul de percepţie, alături de alte cauze
specifice: gradul de maturitate, experienţa, nivelul culturii generale şi profesionale, gradul de socializare
al persoanei, şi de acţiunea unor factori, cum sunt biserica, familia dar şi de momentul în care a
intervenit.
Deşi depăşeşte cadrul percepţiilor, atenţia, ca expresie a instinctului se conservare şi condiţie a
existenţei, prezintă importanţă în procesul formării declaraţiilor.
Proces cerebral constând în amplificarea stării de vigilenţă a individului, făcându-l capabil de
performanţe optime în receptarea şi prelucrarea informaţiei, dar şi în efectuarea de judecăţi şi
raţionamente materializate în luarea de decizii şi intervenţia practică în situaţia dată, aceasta va putea
influenţa valoarea declaraţiilor victimei.
Atenţia este o caracteristică ce ţine de individualitatea persoanei şi îmbracă forme diferite chiar
la acelaşi individ în momente succesive ale existenţei sale.
Copii şi femeile, precum şi spiritele uşuratice nu sunt capabile de atenţie decât un timp foarte
scurt, problemele complexe sau profunde nereprezentând pentru ei un interes deosebit.
Atenţia direcţionată spre un anumit eveniment este un proces complex, obositor, dar şi
canalizator în formarea declaraţiilor în măsura în care persoana este mai mult sau mai puţin adaptată în
general ca sistem psihosocial.
Se evocă şi existenţa altor factori care pot influenţa calitatea reflectării care ţin mai mult de
condiţiile ambientului, unde aceasta are loc, în sensul vizibilităţii datorate condiţiilor artificiale sau meteo,
distanţele faţă de evenimentul de interes, precum şi zgomotele care pot avea consecinţe la nivelul
tuturor receptorilor cu rol în formarea declaraţiilor.
Informaţiile achiziţionate în procesul de percepţie sunt stocate şi destocate de creierul uman în
cadrul a două etape: cea a întipăririi şi conservării, urmată de cea de reactualizare sub forma
recunoaşterii sau reproducerii.
Durata şi sfera memoriei se structurează în trei nivele: imediată, care persistă doar câteva
secunde sau minute, asigurând continuitatea acţiunii începute; scurtă sau mijlocie, cu durată de câteva
ore, cu rolul asigurării continuităţii activităţilor cotidiene; de lungă durată, care asigură continuitatea
conştiinţei şi unitatea personalităţii.
Timpul necesar comiterii unei infracţiuni corespunde, în general, memoriei imediate sau de
scurtă durată, dar anumite secvenţe pot fi selectate şi clasificate şi în memoria de lungă durată.
În cadrul procesului de stocare, se produce un proces negativ care constă în scoaterea din stoc
a informaţiei având ca efect pierderea amintirilor cu cele achiziţionate cel mai recent spre cele mai vechi
sau invers.
Dacă procesul de uitare este apreciat ca pozitiv şi necesar în funcţionarea generală a
mecanismului de memorare, organul de urmărire penală nu este întotdeauna favorizat de acest proces.
La majoritatea oamenilor, memoria figurilor şi a numerelor este foarte puţin dezvoltată şi
instabilă, ca rezultat al unei sinteze mentale destul de complicate pe care acestea o presupun, făcând
frecventă uitarea.
56
Memorarea figurilor se supune legii contiguităţi, adică legăturii figurii de locul în care se găseşte
de obicei, de multe ori având siguranţa cunoaşterii persoanei respective, dar, lipsind asocierea cu locul,
nu o putem identifica. Odată stabilit locul, imediat se încadrează şi figura în spaţiu, recunoscând-o.
Şi procesul de memorare este dependent de factorii care influenţează percepţia, în sensul că
stocarea informaţiei se face prin raportarea la trecut, prin comparaţie cu experienţele trăite anterior.
Cunoştinţele generale, exerciţiul memoriei, emoţiile precum şi aprecierea proprie subiectului referitoare
la obiectele şi fenomenele percepute, influenţează la rândul lor acest proces.
În cadrul memoriei se produce reactualizarea segmentelor din experienţa subiectului printr-un
proces de reconstrucţie numit reproducere.
Prin reproducere se transpune obiectivul în subiectiv, materialul în ideal, trezind spre reflectare
subiectivă ce caută să surprindă obiectul cu care nu se suprapune, cu ocazia procesului de percepţie au
fost culese informaţii care, în urma aprecierii, selectării, comparării, au fost clasificate spre păstrare în
memorie, iar prin reproducere, aceste informaţii sunt reconstituite pentru a putea fi transmise verbal sau
în scris.
Nu este lipsită de interes evidenţierea unor inadvertenţe între informaţia care este redată de
persoana ascultată şi în modul în care organul de urmărire penală o poate percepe.
În cazul constrângerilor prin folosirea forţei fizice, percepţia persoanei se va exprima printr-un
complex de senzaţii denumite durere. Intensitatea durerii este specifică fiecărei persoane în raport cu
sensibilitatea proprie a receptorilor cutanaţi, dar şi cu experienţele dureroase anterioare la care sa
raportează durerea resimţită în momentul comiterii infracţiunii.
Redarea de către persoana ascultată a intensităţii acestor senzaţii va fi receptată de către
organul de urmărire penală sau un alt auditor prin prisma propriilor experienţe dureroase, fără a exista
vreun raport valoric sau cantitativ între ceea ce se expune şi ceea ce se percepe.
Se pune problema perceperii şi a redării timpului în care s-a comis infracţiunea, precum şi
durata scursă între diferite etape ale activităţii materiale ce ţin de latura obiectivă a acesteia.
Aprecierea duratei este diferită în cazul lipsei de activitate sau aşteptării, când atenţia fiind
fixată asupra timpului îl fac pe acesta din urmă să se scurgă extrem de anevoios (dilatat). În cazul
mişcărilor executate în viteză, sub presiunea săvârşirii unei infracţiuni, intervalul de timp dintre diferite
acţiuni se comprimă sau chiar se elimină, totul părând că s-a petrecut într-o clipă.
Cel care face ascultarea persoanei trebuie să cunoască modul în care aceasta percepe timpul
în condiţii de maxim stres, caracteristice suportării activităţii infracţionale, să ia act de duratele declarate,
verificându-le ulterior prin alte mijloace de probă sau prin experimente.
Organul de urmărire penală nu poate trece la ascultarea persoanei fără a cunoaşte procesul
formării declaraţiilor acesteia, pe motiv că nu va putea înţelege ceea ce acesta relatează, cu consecinţe
negative asupra finalităţii ascultării.
Consideraţii asupra persoanei care urmează să efectueze ascultarea

Se spune că cel care efectuează activităţile de urmărire penală trebuie să aibă înţelepciunea
regelui Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel şi inventivitatea lui Edison, adică să fie un bun
cunoscător al legislaţiei penale, să aibă capacitatea de a folosii oricare dintre tehnicile şi tacticile
tradiţionale, dar şi a celor mai moderne integrate în criminalistică, la momentul propice, dar şi o conduită
morală impecabilă atât pe timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, dar şi în afara lui.
Pentru a putea desfăşura activităţile de tactică criminalistică cu un bun randament, se impun
următoarele aptitudini cum sunt: perspicacitatea de a sesiza realul de imaginar, a ceea ce este relevant
de ceea ce nu este folositor în cercetare, o memorie care să îi poată permită reţinerea informaţiilor utile
cauzei, o stare de sănătate generală şi senzorială corespunzătoare nevoii unei bune percepţii, echilibru
emoţional, rezistenţă fizică şi psihică la desfăşurarea unor activităţi prelungite în condiţii de stres.
Contactul zilnic pe care cel ce efectuează urmărirea penală îl are cu diferite persoane
participante la procesul penal, în varii calităţi procesuale, îşi va pune amprenta asupra personalităţii
sale, dezvoltându-şi calităţile şi formându-i un anumit „ stil” care, pe măsură ce va fi perfecţionat, ne va
putea permite încadrarea sa într-o anumită tipologie anchetatorului.
57
Tipul temperat, caracterizat printr-un comportament firesc, care îşi va asculta cu atenţie şi
interes interlocutorul, răbdător, calm, analitic. Intervine oportun şi eficient, cu tactul corespunzător
situaţiei.
Cel amabil, care manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu persoana ascultată
şi nu ezită să îşi trateze interlocutorul cu o cafea sau o ţigară. Dacă amabilitatea sa nu este constantă,
echilibrul anchetei se poate rupe, producându-se inhibarea persoanei şi compromiterea ascultării.
Stilul autoritar, particularizat printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de solemnitate,
impunându-şi voinţa în faţa interlocutorului. Nu studiază persoana aflată în faţa saşi, din această cauză
nu găseşte modalităţile optime de a stimula pozitiv convorbirea. Mizează mai mult pe intimidarea
persoanei decât pe stimularea psihologică a acesteia spre cooperare.
Vorbăreţul este un tip complexat de necesitatea afirmării sau cea de a sa descărca de o
tensiune afectivă, iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din aceste cauze, el
intervine inoportun şi este lipsit de eficienţă, compromiţând cercetarea.
Tipul cabotin este cel care exagerează utilizarea procedeelor actoriceşti, extravaganţele sale
putând prejudicia cercetarea prin crearea unor stări improprii desfăşurării acesteia,(amuzamente,
dispreţ, penibilitate).
Cel patern adoptă un comportament blând, manifestând uneori compasiune pentru cel din faţa
sa, chiar dacă este învinuit sau inculpat, atitudine ce va putea fi fructificată de către persoanele mai
abile, cum ar fi recidiviştii.
Tipul violent, brutal care, în niciun caz, nu este de dorit într-un sistem judiciar modern.
În cercetarea agresiunilor sexuale din toate categoriile se pune problema folosirii femeilor în
activitatea de urmărire penală.
Pentru a putea trece bariera ridicată de simţul de pudoare al victimei care o împiedică să fie
sinceră, ea va trebui să fie ajutată de către persoana care face ascultarea, succesul acestei activităţi
depinzând în mare măsură de personalitatea organului de urmărire penală, dar şi de ambianţa locului în
care ascultarea se desfăşoară.
Victima va putea fi mai uşor determinată să facă declaraţii sincere dacă va fi audiată de un
anchetator femeie în cazul cercetării infracţiunilor la viaţa sexuală.
În cazul unui viol, femeia se teme de o eventuală sarcină, iar o primă ascultare efectuată de un
ofiţer bărbat adesea lasă să se întrevadă că însăşi victima poartă o parte din vină. Autorităţile cu care
victima va intra ulterior în contact sunt, de obicei, reprezentate tot de bărbaţi, faţă de care femeia are o
neîncredere aproape instinctivă şi numai în cazul unei disperări fără margini ea se va confesa în faţa
acestora.
În ciuda inferiorităţii în care a fost menţinută femeia în raport cu bărbatul în diferite perioade din
istoria umanităţii, bărbaţii, ca reprezentanţi exclusivi sau preponderenţi numeric ai autorităţilor, au
încercat, în timp, reprimarea actelor infracţionale ale căror victimă au fost femeile.
Personalitatea determinată de sexul persoanei care face ascultarea, nu poate avea o relevanţă
determinantă în reuşita ascultărilor efectuate în cazul infracţiunilor de viol.
Experienţa, tactul, răbdarea, aptitudinea de a cucerii încrederea persoanei ascultate şi a
răspunde aşteptărilor acesteia stabilind adevărul, precum şi evaluarea profesională periodică a celui
care face ascultarea prin prisma soluţiilor propuse şi ulterior admise de către filtrele judiciare ierarhice
constituie un criteriu obiectiv de apreciere a personalităţii anchetatorului, în special în varianta în care
victima a fost bărbat.
Ideea de echipă este cea de care trebuie avută în vedere ca o soluţie care se impune în cazul
ascultărilor, echipă care poate fi formată din bărbaţi, femei sau mixtă.
Munca în echipă este mai eficientă în raport cu cea desfăşurată individual, randament pe deplin
dovedit în timp. Avantajul unei echipe bine constituite şi experimentate poate fi tocmai posibilitatea pe
care o are în crearea atmosferei necesare pentru obţinerea unor declaraţii cât mai aproape de adevăr
de la persoana vătămată.
Două persoane de sexe şi de vârste diferite prezintă un plus de încredere în raport cu cel pe
care îl poate prezenta o singură persoană.
58
Şi membrii echipei, aflându-se în prezenţa unui coleg, îşi vor alege cu mai multă grijă limbajul,
gesturile şi atitudinea, nepermiţându-şi liberalităţi faţă de persoana ascultată şi, în cazul unei plângeri
ulterioare referitoare la modul de comportare a unuia dintre membri, celălalt coleg va putea confirma
sau infirma situaţia pusă în discuţie.
Pe timpul ascultării, unul dintre membrii echipei va purta dialogul cu persoana, acordându-i
întreaga atenţie, celălalt având astfel disponibilitatea de a reţine şi nota informaţiile necesare
consemnării declaraţiei, a problemelor care urmează a mai fi lămurite, dar şi să îi observe
comportamentul.
Existenţa unui psiholog ca membru al echipei va putea fi benefică cercetării şi aprecierii a
atitudinii, dar şi a credibilităţii celor relatate de persoana ascultată.
2. Pregătirea ascultării
2.1. Studierea cauzei care se cercetează

Succesul oricărei activităţi depinde întotdeauna de modul în care respectivul demers a fost
pregătit. A miza pe intervenţia hazardului sau pe inspiraţia de moment în obţinerea rezultatului dorit nu
constituie o greşeală, dar cel care o face trebuie să îşi asume de la început riscul insuccesului.
În domeniul ascultării persoanelor, se impune ca orice audiere să fie minuţios pregătită oricât
de simplă ar părea la prima vedere.
În fapt, se vor desfăşura activităţi în sensul cunoaşterii temeinice a cauzei care se cercetează, a
persoanei care urmează să fie ascultată, precum şi a stabilirii strategiei de ascultare a respectivei
persoane ( întocmirea eventuală a planului de ascultare, stabilirea materialelor care vor fi stabilite pe
timpul ascultării, alegerea momentului şi locului efectuării ascultării).
Organul de urmărire penală cunoaşte în urma studierii plângerii prealabile sau a actului de
sesizare datele necesare privind timpul, locul şi condiţiile în care fapta a fost săvârşită, existenţa unor
persoane care au perceput fapta şi, uneori, identitatea făptuitorului sau a participanţilor.
În raport cu specificul infracţiunii pe care o cercetează la dosar pot exista procese-verbale de
cercetare a locului faptei şi planşe, procese-verbale de percheziţie, constatări medico-legale şi
criminalistice sau expertize de diferite genuri, declaraţii ale altor părţi sau persoane ascultate de către
acelaşi organ de urmărire penală sau de altele, procese-verbale de constatare a infracţiunii flagrante
etc.
Înainte de efectuarea ascultării persoanei, conţinutul tuturor acestor mijloace de probă trebuie
cunoscut în detaliu de către cel care urmează să efectueze activitatea.
2.2. Cunoaşterea personalităţii persoanei
Organul de urmărire penală culege informaţii privind personalitatea persoanei care urmează să
fie ascultată.
Având în vedere principiul operativităţii urmăririi penale, aceste verificări necesită urgenţă în
efectuarea şi finalizare, realizându-se concomitent în mai multe direcţii.
Prima, la îndemâna organului de urmărire penală, constă în consultarea propriilor evidenţe:
- evidenţa dosarelor cu autori cunoscuţi şi cea a autorilor neidentificaţi, în scopul de a verifica
dacă persoana a mai reclamat o astfel de infracţiune şi, în caz pozitiv, se va studia urma dosarului aflată
la evidenţa operativă a organului judiciar;
- evidenţa cazierului judiciar, în cazul în care o persoană a mai fost condamnată, continuându-
se, dacă se apreciază ca util, cu studierea dosarului de penitenciar, prin intermediul căruia se vor putea
obţine date privind comportarea pe timpul executării pedepsei, persoanele care au vizitat-o, eventualele
conflicte şi cu cine etc.;
- evidenţa informatizată a persoanei care ne va putea furniza datele de stare civilă, existenţa
dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice şi proprietatea asupra acestora, existenţa
59
paşaportului, eventuale interdicţii şi cauza acestora, vecinii locului de reşedinţă din exemplarul 2 al cărţii
de imobil.
În afara evidenţelor mai pot fi verificate şi altele stocate la diferite instituţii, cum sunt debitele de
la secţiile financiare de pe lângă consiliile locale, a cauzelor civile de la instanţe, ale achitării impozitelor
şi taxelor de la direcţiile teritoriale financiare şi asociaţiile de proprietari, ale spitalelor cu profil neuro-
psihiatric şi dermatologic, bilanţul societăţii comerciale de la registrul comerţului.
O altă direcţie de desfăşurare a investigaţiilor având ca scop cunoaşterea persoanei este cea a
locului în care aceasta îşi desfăşoară activitatea şcolară sau profesională şi/sau unde şi le-a desfăşurat
anterior comiterii faptei.
În cazul când aceste locuri nu pot fi investigate, se vor stabili locurile pe care le frecventează,
precum şi anturajul pe care îl are, investigaţiile efectuându-se în locul şi mediile respective şi având ca
obiect cunoaşterea personalităţii persoanei.
Investigaţiile efectuate la domiciliul sau reşedinţa persoanei, extinse şi la mediul ei familial, vor
putea fi edificatoare în ceea ce priveşte cunoaşterea personalităţii sale, deoarece, de regulă, persoana
este cel mai bine cunoscută de către apropiaţii din familie, dar şi de vecinii săi, având în vedere timpul
petrecut de persoană la domiciliu.
2.3. Referiri asupra locului în care se desfăşoară ascultarea

Un factor care poate influenţa calitatea ascultării şi, implicit, importanţa pe care o poate avea
declaraţia persoanei în cadrul cercetării criminalistice a infracţiunilor este cel al condiţiilor în care
aceasta va fi făcută.
Tactica ascultării persoanelor, în general, s-a concentrat în stabilirea regulilor de audiere mai
ales asupra învinuiţilor, inculpaţilor şi martorilor şi la sediul organului judiciar, deoarece Codul de
procedură penală nu face nici un fel de precizare cu privire la locul în care trebuie să se desfăşoare
această activitate.
Practica criminalistică a stabilit că rezultatele ascultării sunt superioare atunci când locul de
desfăşurare a acestor activităţi este sediul organului de urmărire penală, recomandându-se, ascultarea
persoanelor la locul săvârşirii faptelor în cazul unor infracţiuni grave.
Încăperea în care se face ascultarea ţine de autoritatea şi prestanţa organului judiciar şi modul
în care acesta se prezintă poate sau nu să impună respect persoanelor ascultate.
În cazul în care nu există o încăpere special destinată şi ascultarea se va desfăşura în cabinetul
sau biroul organului de urmărire penală, trebuie să avem în vedere că spaţiul respectiv, pe lângă faptul
că aparţine şi reprezintă organul judiciar, caracterizează, în acelaşi timp, şi persoana care urmează să
desfăşoare ascultarea, fiind cartea sa vizită.
Un spaţiu sobru, bine întreţinut şi curat modelează comportamentul persoanei care urmează să
fie ascultată, pregătind-o în vederea acestei activităţi.
O încăpere neglijată, cu mobilierul şi zugrăveala scorojite, în care coşul de gunoi este prea plin
şi biroul apăsat de tot felul de documente şi corpuri delicte va constitui un handicap pentru organul de
urmărire penală, distrugându-i prestanţa.
Pentru victimele care sunt traumatizate psihic de infracţiunea al cărui subiect pasiv au fost, o
astfel de atmosferă constituie un motiv în plus de dezamăgire care se va repercuta prin neîncredere şi
va afecta latura psihologică cu persoana care efectuează ascultarea şi rezultatul acestei activităţi.
Posibila asigurare în camera de ascultare a aparaturii de înregistrare video va constitui un
avantaj pentru organul judiciar, în sensul că va avea posibilitatea analizei ulterioare a ascultării şi a
sesizării în condiţii de calm a gesturilor şi mimicii persoanei ascultate în context cu cele relatate de
aceasta.
Înregistrarea vocii şi analiza stresului din vocea persoanei suspecte care ascunde adevărul vor
oferi organului judiciar indicii asupra tacticilor de ascultare care urmează să le folosească în următoarele
etape ale cercetării.
60
2.4. Alte activităţi pregătitoare

Se referă la asigurarea prezenţei persoanelor la data, ora şi locul ascultării prin folosirea
modului de citare sau aducere prezentate de art.171-184 Cod procedură penală sau în urma altor
activităţi ale organului de urmărire penală desfăşurate anterior ascultării şi care au ca final ascultarea
persoanei (reţinerea, arestarea, percheziţia domiciliară etc.).
În cazul părţilor care sunt asistate de apărător ales sau când există obligaţia organului de
urmărire penală de a asigura prezenţa apărătorului, în situaţia asistenţei juridice obligatorii, apărătorul
va fi la rândul său încunoştinţat cu privire la data, ora şi locul unde se va efectua ascultarea,
garantându-i-se exercitarea drepturilor prevăzute de art.172-173 Cod procedură penală.
În raport cu vârsta sau situaţia concretă a persoanei ascultate, se va asigura cu ocazia
efectuării ascultării prezenţa părinţilor, a altor reprezentanţi ai minorului ori a delegatului autorităţii
tutelare, a unui traducător autorizat sau a unui interpret etc.
Organul de urmărire penală trebuie să aibă la îndemână toate obiectele necesare fixării
declaraţiilor persoanei ascultate.
În funcţie de calitatea procesuală a persoanei care urmează să fie ascultată, se vor lua şi
măsurile de precauţie necesare prevenirii unor evenimente nedorite pe timpul efectuării activităţii, cum
sunt agresarea organului de urmărire penală sau a persoanelor prezente, autovătămarea persoanei
ascultate, fuga din locul ascultării a învinuitului sau inculpatului cercetat în stare de reţinere sau arest
preventiv ori distrugerea unor bunuri din incinta locului de desfăşurare a ascultării sau a probelor care s-
au administrat.
3. Ascultarea primară
3.1. Fazele ascultării
primare 3.1.1. Discuţiile
prealabile
Organul de urmărire penală sau echipa care urmează să instrumenteze cazul, având condiţiile de
ascultare ideale în camera special destinată, va trebui să desfăşoare această activitate atingând
concomitent două obiective: rapiditate şi calitate, dar, în nici un caz, unul în detrimentul celuilalt.
În faţa organului de urmărire penală se va afla o persoană în stare de surescitare şi inhibiţie,
urmare a şocului nervos postagresiune suferit, în cazul victimei, sau la care a asistat, în cazul martorilor
oculari persoana a cărei capacitate de verbalizare este diminuată.
După prezentarea şi legitimarea persoanei , se vor iniţia discuţii cu totul colaterale infracţiunii
care face obiectul ascultării, care se pot referi la locul de muncă sau de învăţământ, condiţiile în care
locuieşte, relaţiile cu familia, colegii, prietenii, pasiuni ş.a., făcându-se legătura între rezultatele
investigaţiilor întreprinse în scopul cunoaşterii personalităţii sale şi subiectele puse în discuţie.
Aceste discuţii au un dublu scop, cel de cunoaştere a personalităţii prin propriile simţuri şi de
completare sau de precizare a celor cunoscute deja şi altul de stabilire a raportului psihologic, persoana
ascultată, în sensul creării unei baze de colaborare pentru activitatea care se va desfăşura.
Abordarea persoanei în privinţa temelor care vor fi puse în discuţie, va fi dependentă de vârsta
persoanei, nivelul de educaţie, pasiuni, starea de sănătate anterioară sau posterioară infracţiunii.
Cu ocazia discuţiilor prealabile, trebuie stabilit cu precizie dacă persoana poate fi ascultată în
sensul că este aptă din punct de vedere fizic şi psihic pentru desfăşurarea acestei activităţi în condiţii
bune, în caz contrar, ascultarea fiind amânată.
Oboseala sub toate formele este fatală pentru memorie, producând consecinţe atât cu ocazia
percepţiilor care rămân nefixate, cât şi cu ocazia reproducerii care devine chinuitoare şi, adesea,
imposibilă.
Consumarea anterior ascultării a unor medicamente din gama tranchilizantelor, alcoolului,
stupefiantelor sau altor substanţe toxice face, pe moment, persoana inaptă pentru această activitate,
motiv pentru care se recomandă să fie amânată.
În situaţia în care persoana este suferindă, în special în cazul stărilor febrile, se va aprecia dacă
există posibilitatea amânării ascultării sau aceasta va fi efectuată cu riscul strecurării unor inexactităţi în
declaraţia luată în aceste condiţii.
61
Se mai pune problema duratei acestei faze a ascultării care, bineînţeles, va fi raportată la starea
de emotivitate a persoanei care urmează să fie ascultată.
Persoana hiperemotivă sau emotivă în faţa autorităţii reprezentată de organul de urmărire
penală, poate face blocajul de memorie care este posibil să fie evitat printr-o inspirată alegere a
subiectelor care se discută în timpul fazei pregătitoare, în caz contrar, existând riscul repetării ascultării.
Un criteriu care ar putea fi avut în vedere în stabilirea duratei fazei discuţiilor prealabile este cel
al unei dispute între soţi care vor putea relua un dialog normal, conform părerii specialiştilor după
trecerea unei perioade variind între 5 şi 20 minute măsurate da la dialogul violent, perioadă în care se
va produce restabilirea sistemului nervos.
3.1.2. Relatarea liberă

Discutând liber cu persoana, organul de urmărire penală sesizează că atmosfera este propice
pentru a se putea trece la obiectul ascultării. Persoana este relaxată, a fost deja capabilă să atingă
subiecte care ţin de viaţa sa socială, are încredere în interlocutorul său, în cazul participării unei echipe,
şi-a manifestat deja preferinţa pentru unul dintre membrii ei.
Dacă în această fază intervenţia organului de urmărire penală pe parcursul relatărilor persoanei
este nerecomandată, totuşi, în anumite cazuri, ea se impune.
Este cazul persoanelor care nu pot furniza date cu privire la desfăşurarea activităţii infracţionale
şi pentru care relatarea liberă trebuie redirijată spre ceea ce pot furniza.
În aceeaşi situaţie se află minorii care, în general, nu au capacitate de verbalizare necesară
povestirii evenimentului de la un capăt la altul fără intervenţia celui care îi ascultă, prin întrebări
ajutătoare.
Dificultăţi în faza relatării libere pot să apară şi în cazul ascultării persoanelor vătămate în
vârstă, care vor fi redirecţionate spre eveniment ori de câte ori se îndepărtează de la subiect.
Întrebările folosite în această fază a ascultării trebuie să asigure derularea corectă a relatării, nu
să se lămurească situaţiile sau afirmaţiile controversate sau anumite detalii.
La ascultarea minorilor, trebuie să se ţină seama de faptul că aceştia sunt meşteri în a minţi,
sofistică adevărul din proprie pornire, fie sub influenţa unei sugestii directe ori indirecte.
Minciuna copilului poate avea cauze care trebuie identificate pe parcursul ascultării şi care pot
fi: ascunderea unei greşeli, răzbunare pe o persoană, minte din plăcerea de a mistifica, de a deveni
centrul atenţiei prin întâmplarea povestită, mascarea urmelor observabile ale masturbaţiei printr-un
atentat asupra sa ş.a.
Cu ocazia ascultării minorilor, organul de urmărire penală va trebui să ţină seama de
sugestibilitatea marcată a copiilor care aderă cu uşurinţă la relatările celor interesaţi într-o stare
conflictuală oarecare.
Examenul psihologic sau psihiatric al minorului este câteodată necesar, raportul specialistului
fiind un instrument de valoare în mâna organului de urmărire penală pentru alegerea unei tactici de
ascultare corespunzătoare cazului pe care îl instrumentează.
Existenţa şi folosirea unei camere de ascultare special destinate şi amenajată corespunzător va
da posibilitatea părintelui, în caz că se apreciază ca necesar, să vizioneze modul de desfăşurare al
ascultării din camera alăturată, fără a fi văzut sau auzit de către subiectul ascultat.
În ascultarea minorilor, organul de urmărire penală trebuie sa aibă în vedere particularităţile
psihocomportamentale specifice vârstei, concretizate în lipsa posibilităţilor fizice şi psihice de apărare,
capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special ale
adulţilor, capacitate redusă de înţelegere a efectelor, a consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor
persoane, capacitate redusă empatic, imposibilitatea lor de a discerne între intenţiile bune şi rele a altor
persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi al credulităţii, sinceritatea şi puritatea sentimentelor,
gândurilor şi intenţiilor lor.
Minorii pot fi manevraţi, minţiţi, determinaţi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru
ei sau alţii le ignoră, în special de către persoanele adulte care le inspiră încredere şi securitate
emoţională, iar sarcina celui care ascultă devine mai dificilă.
62
Starea de stres post traumatic în cazul victimelor minori este mai mult accentuată în raport cu
cea suferită de majori. Această stare se manifestă prin vise înspăimântătoare, fără vreun conţinut exact,
treziri bruşte în timpul nopţii. Victima are impresia că agresiunea ar putea avea loc din nou, mai ales în
urma unui stimulent exterior sau ideatic, ea va evita situaţiile în care îi amintesc în vreun fel de
agresiune.
În cazul minorilor, o ascultare repetată nu ar face decât să îi agraveze aceste stări care pot
avea consecinţe în viaţa viitorului adult, iar confruntarea victimei cu autorul devine total nerecomandată.
Întrebările pentru minori trebuie să ţină seama de faptul că aceştia sunt mai puţin capabili să îşi
aducă aminte în mod spontan evenimentele trăite, iar evaluatorul trebuie să pună întrebări pertinente,
dar nesugestive. Nu trebuie în niciun caz să fie puse întrebări care se referă la un agresor, la un act sau
un detaliu particular, decât după ce copilul a mărturisit spontan şi trebuie evitate întrebările al căror
răspuns este afirmativ sau negativ.
În raport cu vârsta minorului, organul de urmărire penală va putea cere concursul unui psiholog
care să îl asiste la ascultare şi prin intermediul căruia să treacă mai uşor peste dificultăţile de
verbalizare pe care le are minorul. Acesta va putea indica şi un tratament pe care victima va trebui să îl
urmeze pentru depăşirea consecinţelor pe care actul infracţional l-ar putea avea asupra dezvoltării
viitoare a personalităţii sale.
Cunoaşterea unor aspecte specifice victimelor în vârstă va uşura mult alegerea conduitei
organului de urmărire penală în ascultarea persoanelor vătămate din această categorie.
În primul rând, bătrâneţea începe cronologic de la 65-70 de ani cu o perioadă de adaptare,
continuând între 70-80 de ani cu bătrâneţea propriu-zisă, între 80-90 de ani, cu bătrâneţea avansată şi
peste 90 de ani, marea bătrâneţe.
Nu există întotdeauna o concordanţă între vârsta cronologică şi cea psihologică, procesul de
îmbătrânire fiind puternic individualizat.
Bătrâneţea se caracterizează prin predominarea proceselor involutive, prin reducerea treptată a
potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, adaptive, diminuarea capacităţii de efort fizic, a rezistenţei la
suprasolicitare şi la acţiunea factorilor perturbatori din mediul extern, accentuarea fenomenelor de
sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a sistemului nervos, a mobilităţii şi
rapidităţii mişcărilor.
Din punct de vedere psihologic se produc mutaţii în concentrarea şi stabilitatea atenţiei,
vivacitatea şi spontaneitatea imaginaţiei, flexibilitatea gândirii, stabilirea emoţională, rezistenţa la stres
etc.
Persoanele în vârstă au un puternic sentiment de insecuritate, în special când locuiesc singure,
dublat adesea de credulitate, neglijenţă, uitare, confuzie, caracteristici care le fac victime facile atât
pentru cei din jurul lor, dar şi pentru cele îndepărtate, infractori.
Ascultarea persoanelor din această categorie va trebui să se facă de către un organ de
urmărire penală cu experienţă, având în vedere tendinţa persoanei vătămate de a raporta evenimentele
din prezent la experienţele pa care le-a avut a căror relatare va prelungi durata ascultărilor.
Vârsta psihologică a persoanei va fi determinată în privinţa tacticii care sa va adopta, dar şi în
privinţa informaţiilor pa care le va furniza.
Atenţia sporită şi răbdarea organului de urmărire penală vor putea constitui un avantaj în
obţinerea unor declaraţii complete şi reale.
Relatarea liberă şi spontană ca fază obligatorie a ascultării persoanei prezintă avantaje:
- evidenţiază limitele cunoştinţelor persoanei sau a informaţiilor pe care aceasta este dispusă
să le ofere cu privire la împrejurările cauzei şi participanţi;
- reduce influenţa pe care organul judiciar care întreprinde ascultarea o poate exercita asupra
persoanei ascultate;
- evidenţiază posibilităţile de ascultare ale persoanei, expresiile particulare folosite, intonaţia,
gestica, evaluare care poate fi ulterior folosită în timpul ascultării şi în procesul aprecierii declaraţiilor;
- organul judiciar are astfel posibilitatea de a face aprecieri asupra nivelului de dezvoltare a
63
proceselor psihice, temperament, stare de emotivitate, grad de cultură ale persoanei ascultate.
3.1.3. Întrebări şi răspunsuri

Planul de ascultare a persoanei în cazul în care s-a apreciat ca oportună întocmirea lui, conţine
un set de întrebări prestabilite a i se adresa, întrebări destinate să lămurească problemele neclare care
au rezultat din studiul dosarului de urmărire penală, dar şi a investigaţiilor efectuate pentru cunoaşterea
personalităţii acesteia.
La aceste întrebări mai pot fi adăugate cele formulate pe parcursul relatării libere a persoanei,
întrebări de verificare a unor situaţii sau afirmaţii ale persoanei.
Faza întrebărilor şi răspunsurilor poate să lipsească în situaţia în care persoana vătămată a
făcut declaraţii complete, dar şi în cazul în care s-a folosit în ascultare procedeul progresiv prin
punctarea relatării libere din loc în loc cu întrebări ale căror răspunsuri au lămurit toate aspectele.
Trecerea la această fază necesită din partea organului de urmărire penală, o bună experienţă
profesională, dar şi o totală detaşare şi obiectivitate în raport cu persoana ascultată şi evenimentul
neplăcut pe care aceasta l-a suferit, deoarece persoana vătămată va putea fi destul de uşor
sugestionată.
Sugestibilitatea ca tendinţă ce acceptare necritică a unor idei, cerinţe, relatări, este specifică
minorilor în vârstă de sub 10 ani, când se dezvoltă spiritul critic, dar şi adulţilor mai puţin inteligenţi sau
dependenţi ca personalitate de alţi adulţi, conformişti.
Sugestibilitatea se poate manifesta mult mai elocvent prin întrebările care îi pot fi adresate
persoanei vătămate, mai precis prin modul în care acestea sunt concepute, obligând la un anumit
răspuns sau la alegerea unei variante din două, dintre care una falsă în mod mai mult sau mai puţin
evident.
O altă formă de sugestibilitate poate fi considerată presiunea efectuată de organul de urmărire
penală asupra victimei, când mai mult sau mai puţin conştient şi după ce şi-a făcut o părere asupra
cazului pe care îl cercetează, acesta emite concluzii ferme. În această situaţie, o victimă conformistă va
face depoziţia în direcţia dorită de cel care o ascultă, declaraţie care, ulterior, în faţa instanţei de
judecată nu va fi susţinută pe motiv că aşa i s-a spus să declare de către organul de urmărire penală, iar
cele susţinute nu au corespondat în realitatea infracţiunii.
Întrebarea în sine dă posibilitatea persoanei vătămate să previzioneze existenţa unor variante
de răspuns, şi dacă în faza relatării libere a afirmat fără echivoc o idee, în momentul punerii întrebării,
certitudinea dispare imediat. În această situaţie este foarte probabilă alegerea răspunsului presupus ca
dorit de organul de urmărire penală în defavoarea adevărului afirmat anterior.
În cazul persoanei prezente la comiterea infracţiunii(victimă, învinuit, inculpat, martori oculari),
întrebările care i se pot pune cuprind o arie vastă de probleme care pot fi sistematizate în trei grupe,
vizând ceea ce s-a întâmpinat înainte de momentul comiterii infracţiunii, procesul comiterii infracţiunii şi
ceea ce s-s produs după aceea.
Diversitatea în care se prezintă cazuistica infracţională face imposibilă stabilirea unei grile de
întrebări aplicabile într-un caz dat, fapt care constituie încă un argument în favoarea pregătirii în
vederea ascultării, în fiecare caz în parte, indiferent de experienţa sau calităţile profesionale ale
persoanei care urmează să efectueze ascultarea victimei.
În această fază, pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei, dar şi pentru împrospătarea
memoriei persoanei, se pot folosi planşe foto, prezentarea unor obiecte, urme găsite la faţa locului,
albume foto etc.
În cazul minorilor de vârste mici care nu întotdeauna pot să facă legătura între cele văzute şi
obiecte cunoscute lor şi care au probleme în verbalizare, se recomandă folosirea desenelor, în sensul
că minorilor li se va cere să prezinte grafic diferite obiecte despre care nu pot povesti sau pe care le
asociază în denumire cu altele cunoscute lor. Aceste desene vor fi anexate la declaraţie, făcându-se
menţiune în cuprinsul acesteia cu privire la momentul şi ce s-a încercat să se prezinte prin desen.
În cadrul fazei de întrebări şi răspunsuri, în cazul autorilor neidentificaţi, organul de urmărire
penală va putea aprecia dacă partea vătămată sau martorii sunt capabili să recunoască autorul sau
64
organul de urmărire penală trebuie să ţină cont de

să contribuie la întocmirea unui portret computerizat al acestuia.
În acest context, lor li se vor prezenta albumele cu infractori aflaţi în libertate care corespund
principalelor referinţe din descriere(vârstă, înălţime, conformaţie, particularităţi etc.) sau va fi redată
specialistului criminalist care se ocupă cu întocmirea portretului vorbit.
În ciuda discuţiilor privind eventuala sugestibilitate a întrebărilor care se adresează persoanei
ascultate, aceasta nu are decât foarte rar nivelul de educaţie necesară producerii evenimentului cu
maximă precizie şi fără lacune, faza întrebărilor şi răspunsurilor se impune ca necesară.
În cadrul unor amnezii datorate surprizei, şocului psihic suferit de victimă în urma acţiunii
autorului, a unor eventuale leziuni, faza întrebărilor şi răspunsurilor se parcurge chiar putând fi
concomitentă cu relatarea liberă.
Buna pregătire a activităţii de ascultare, respectarea regulilor de conduită de către organul de
urmărire penală în raport cu persoana care este ascultată, precum şi a celor privind formularea şi
ordinea punerii întrebărilor în cadrul tacticii generale de ascultare a persoanelor vătămate vor constitui
factori decisivi în obţinerea unei bune colaborări cu persoana ascultată şi, în consecinţă, a unor
declaraţii de calitate.
Concluzii rezultate din evaluarea ascultărilor au arătat erori cu ocazia efectuării acestora:
- în general, iniţiativa pe parcursul ascultărilor s-a constatat a fi de partea organului de urmărire
penală, în scopul vădit de a obţine răspunsuri cât mai precise la întrebările formulate de acesta;
- nu în toate ascultările a fost parcursă faza discuţiilor prealabile;
- dacă, în general, în faza discuţiilor prealabile s-a conturat strategia ascultării, în faza relatării
libere şi a întrebărilor şi răspunsurilor s-au creionat elemente care vor fi consemnate;
- iniţiativa generală de ascultare a organului de urmărire penală se pierde în cazul victimelor
care sunt capabile să îşi formuleze singure declaraţiile, constatându-se şi o siguranţă a primului, în
acest caz.
Aceste concluzii sunt valabile pentru cei consideraţi cu experienţă şi scot în evidenţă unele
dintre regulile prestabilite a căror încălcare poate duce la insuccese sau ezitări în ascultare.
4. Ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală

Pregătirile procesual penale nu au delimitat locul ascultării persoanelor, făcându-se precizare în
art.86 aln3 Cod procedură penală, cu referire la ascultarea martorilor, la locul săvârşirii faptei în cazul
unor infracţiuni grave.
Dacă urgenţa ascultării martorilor, în cazul infracţiunilor grave, la locul săvârşirii infracţiunii este
impusă de însăşi gravitatea faptei şi de necesitatea stabilirii cât mai clare şi în timp minim a ceea ce s-a
întâmplat, ascultarea victimei acolo unde se găseşte este determinată şi în baza altor argumente.
Când ne gândim la infracţiuni grave ne referim, în sensul prevederilor legii, la omor, tentativa la
omor, loviri cauzatoare de moarte, dar şi la infracţiunile care au avut sau pot să aibă ca rezultat moartea
victimei, cum sunt cele de tâlhărie sau viol.
Pe lângă acestea, trebuie avută în vedere şi posibilitatea sinuciderii victimei ca urmare a
săvârşirii infracţiunii, act care poată să reuşească sau nu. În alte situaţii , victimele nu sunt
transportabile, având în vedere vârsta sau traumatismele fizice suferite, sau nu au putut fi încă
transportate pentru a li se acorda îngrijiri medicale de specialitate, aflându-se, după caz, în spital sau
chiar la locul săvârşirii infracţiunii.
În aceste situaţii, organul de urmărire penală este pus în situaţia să asculte persoana vătămată
în cu totul alte condiţii decât cele de la sediul său, denumite condiţii speciale, şi de a aplica o altă
abordare tactică determinată atât de starea psihofizică a victimei, cât şi de condiţiile tipice locului în care
se va face ascultarea.
Ascultarea părţii vătămate în condiţii speciale este destul de frecventă în cazul infracţiunilor
comise cu violenţă şi se va desfăşura în saloanele spitalelor sau la domiciliul victimelor sau martorilor, în
special în cazul acţiunilor asupra unor persoane în vârstă, când locuinţa este şi locul săvârşirii
infracţiunii.
În efectuarea unei astfel de ascultări,
65
faptul constatat de către specialişti că starea de stres post-traumatic apărută ca urmare a unui act de
agresiune poate fi deosebit de intensă şi că nivelul maxim al acesteia se atinge la puţin timp după
incident, atenuându-se apoi progresiv.
În cazul în care starea fizică a victimei, timpul prognozat ca fiind la dispoziţie, precum şi
condiţiile concrete(prezenţa familiei, vecinilor, altor persoane) o vor permite se va încerca detensionarea
victimei conform celor menţionate pentru faza discuţiilor libere, trecându-se ulterior la ascultare.
Dacă persoana vătămată urmează a fi ascultată în spital, relatarea pe care o face, va putea fi
influenţată în plus, de tratamentul medicamentos care i s-a administrat.
În aceste condiţii, se impune ca ascultarea să fie făcută după ce în prealabil s-a discutat cu
medicul în a cărui îngrijire se află victima care trebuie informat cu privire la activitatea ce se
intenţionează să se efectueze şi care, eventual, să o monitorizeze personal.
Discuţiile ulterioare cu medicul vor putea constitui punctul de plecare al verificării celor relatate
de către persoană, în special cu privire la implicaţiile pa care le-ar putea avea afecţiunea asupra
declaraţiilor făcute, precum şi a rezervelor care se impun cu privire la acestea.
Ascultarea în asemenea situaţii se rezumă la relatări sumare, întrebările trebuie să fie scurte,
concise şi puţine la număr, unele cu caracter general, iar altele nemijlocit legate de fapta săvârşită.
Problemele care urmează să fie lămurite prin întrebări vor fi dependente în privinţa conţinutului
şi numărului de starea medicală a victimei, diferită de la caz la caz. Această împrejurare va influenţa şi
ordinea adresării acestor întrebări în funcţie de importanţa problemelor ce urmează să le clarifice.
La faţa locului, persoana va putea fi ascultată cu privire la identitatea făptuitorului, direcţia de
deplasare a acestuia, explicarea dinamicii de formare a unor urme, precum şi a prezenţei unor obiecte
descoperite cu ocazia cercetării locului faptei etc.
Organul de urmărire penală va avea posibilitatea de a repeta ascultarea la sediul său sau chiar
în spital, dar în condiţiile unei persoane din punct de vedere psihofizic şi, deci, cu o capacitate
superioară primei ascultări.
O atenţie cu totul specială trebuie să se acorde declaraţiilor luate persoanelor care au suferit
traumatisme grave şi este de presupus că într-un timp relativ scurt va intervenii decesul acestora,
indiferent de locul în care acestea se află.
Starea de agonie intervenită în urma unor afecţiuni ale zonelor vitale sau hemoragiile
deteriorează discernământul şi, deşi aparent, victima se orientează bine în spaţiu şi se exprimă coerent,
ea este totuşi tributară unor fenomene afazice, agnozice sau amnezice care vor influenţa obiectivitatea
celor relatate, fără a fi luată în calcul şi o eventuală rea-credinţă.
Avizarea persoanei care efectuează ascultarea asupra unor factori care pot avea influenţă
asupra proceselor de memorare şi redare nu trebuie interpretată de plano ca o atenţionare asupra lipsei
de valoare a depoziţiei făcute.
Dacă victima a decedat până la sosirea organului de urmărire penală desemnat să efectueze
ascultarea la locul în care se afla persoana vătămată, dar cea din urmă a discutat în schimb cu alte
persoane sau a fost auzită de către acestea.
În acest caz, discuţiile avute de către persoana vătămată sau cele auzite vor fi reconstituite cât
mai exact prin ascultarea persoanelor cu care aceasta a ajuns să discute sau care au auzit cele spuse.
5.Folosirea tehnicii poligraf
În cazul depoziţiilor victimelor se folosesc mijloace tehnico-ştiinţifice de constatare a sincerităţii

sau nesincerităţii declaraţiilor persoanelor sau testarea tip poligraf.
În raport cu metoda observării directe a persoanei ascultate, care nu se materializează sau
fixează în vreun fel, rămânând în intimidarea anchetatorului, interpretarea datelor obţinute în urma
examinării subiectului capătă forma unor concluzii scrise care pot sluji ca argumente în faţa oricui.
Deşi rezultatul examinării nu are valoare de probă, el constituie un mijloc de
investigare al sincerităţii persoanei şi un indiciu care poate avea importanţă în stabilirea tacticii de
abordare ulterioară a subiectului sau în direcţionarea cercetărilor.
66
În literatura de specialitate, testarea poligraf este recomandată în special în verificarea

declaraţiilor învinuiţilor, inculpaţilor şi suspecţilor fără referiri speciale cu privire la ascultarea
persoanelor vătămate,
Verificarea declaraţiei părţii vătămate prin metoda poligraf se întâlneşte foarte rar, poate şi din
cauză că cele concluzionate de către psiholog nu au valoare de probă ori că nu întotdeauna aceste
concluzii au fost confirmate de cercetările efectuate ulterior.
Parchetele şi instanţele de judecată nu dispun folosirea aparatelor tip poligraf, fiind deja în
momentul respectiv al procesului penal în posesia unor probe care nu mai fac acest „ indiciu” necesar.
În faza de cercetare penală care are ca obiectiv tocmai strângerea probelor, folosirea unor
astfel de mijloace poate avea importanţă, cu atât mai mult în momentele de dificultate.
Tehnica poligraf este o tehnică care are la bază implicarea şi relaţionarea directă între fiziologic
şi psihologic. Aparatul în sine recepţionează modificările fiziologice ale persoanei. Aceste modificări apar
datorită trăsăturilor subiective ale acesteia, adică ale proceselor şi fenomenelor psihice care apar pe
parcursul testării.
Această dualitate ar putea să nedumerească, dar pentru a o înţelege mai bine, trebuie realizată
o prezentare a modului de funcţionare a celor doi factori implicaţi în detecţia comportamentului simulat
cu ajutorul poligrafului.
Vom prezente succint sistemul nervos central. Acesta are două componente, sistemul nervos
somatic şi sistemul nervos vegetativ. Prima componentă este cea răspunzătoare de coordonarea
activităţii somatice, iar a doua este cea care coordonează şi controlează activitatea viscerelor(organelor
interne). Cea din urmă, are la rândul ei două pârghii prin care se reglează, sistemul nervos simpatic şi
cel parasimpatic, primul cu rol de excitaţie, iar cel de-al doilea cu rol de inhibiţie.
Toate manifestările emoţionale pe care le are o persoană au şi o componentă vegetativă care
se manifestă atunci când cineva este dominat de o emoţie. Unele dintre aceste modificări sunt
observabile: eritemul facial, tremurul mâinilor etc. Cele mai multe dintre aceste modificări rămân
nesesizabile pentru simţurile umane, dar, în schimb, sunt detectabile de aparat care reuşeşte să
sesizeze modificările la nivel vegetativ.
Activitatea de detecţie a comportamentului simulat se bazează pe existenţa la nivel mintal a
două matrice: cea infracţională şi cea morală. Matricea infracţională este cea care deţine totalitatea
informaţiilor referitoare la trăirile emoţionale ale persoanei înaintea, în timpul şi după consumarea actului
infracţional. Matricea morală conţine totalitatea informaţiilor referitoare la conduita etică, morală a
subiectului. Cea de-a doua matrice există chiar şi la infractorii aşa-numiţi înrăiţi.
Cele două câmpuri infracţionale, intrând în conflict, duc la apariţia unei reactivităţi specifice, din
momentul aşezării senzorilor pe corpul subiectului.
Supunerea victimei testului poligraf trebuie să se facă cu consimţământul acesteia,
consimţământ care este de presupus că va fi mai uşor dat în vedere că, în general, victima este
iniţiatoarea acţiunii penale.
În cazul în care persoana vătămată nu va fi de acord cu folosirea acestui mijloc, credibilitatea ei
în faţa organului de cercetare penală va avea din nou de suferit, pentru considerentul că ar putea
ascunde ceva.
Persoana vătămată sa va afla în aceeaşi situaţie şi în cazul în care, în urma interpretării
reacţiilor pe care le-a avut cu ocazia testării, psihologul a concluzionat că este nesinceră, cercetările
putând fi redirecţionate.
Această formă de examinare nu trebuie să reprezinte soluţia extremă la care să se recurgă
după ce au fost epuizate celelalte posibilităţi de investigare. Se consideră că aceasta este aplicabilă
învinuiţilor sau inculpaţilor care nu trebuie ascultaţi în această calitate anterior examinării, ci abia după
efectuarea ei, când organul de urmărire penală este deja în posesia concluziilor psihologului.
Pentru examinarea persoanei vătămate, în schimb, ascultarea acesteia este necesară pentru
iniţierea şi direcţionarea activităţilor de cercetare penală, momentul şi necesitatea examinării urmând a fi
apreciat de către organul de urmărire penală în conformitate cu probele administrate până la acel
moment.
67
În concluzie, ascultarea persoanei vătămate este o activitate obligatorie şi necesară, ţinând cont
de bogăţia şi precizia informaţiei ce aceasta o poate deţine şi care poate avea o contribuţie importantă
în realizarea scopului procesului penal.
Întrucât partea vătămată are un interes în soluţionarea cauzei penale care poate să îi diminueze
valoarea, apare ca necesară ascultarea acesteia în condiţii cât mai bune, care îi dă posibilitatea celui
care o face să obţină declaraţii de cât mai bună calitate.
Acelaşi interes face necesară şi justifică o verificare a declaraţiei persoanei vătămate cât mai
atentă.
Diferitele atitudini ale persoanelor vătămate pe timpul ascultării în sensul susţinerii unor
variante, conform interesului pe care îl au, nu trebuie să abată pe cel care face cercetarea de la
folosirea tuturor mijloacelor legale pe care la are la dispoziţie pentru aflarea adevărului, pe care este
obligat să îl demonstreze prin probatoriul administrat, chiar dacă, sub raportul finalităţii judiciare,
eforturile în acest sens par câteodată că nu se justifică.
6Ascultarea repetată
Reascultarea persoanei este o activitate nerecomandată din punct de vedere tactic, dar,
câteodată, necesităţile cercetării criminalistice o impun.
Ascultarea repetată prezintă câteva inconveniente care trebuie cunoscute de organul de
urmărire penală pentru ca aceasta să îşi poată stabili tactica de ascultare în mod corespunzător.
În primul rând, remarcăm posibila apariţie a fenomenului de repetiţie prin care informaţiile
stocate iniţial în memoria de scurtă durată sunt trecute spre memoria de durată medie sau lungă prin
realizarea de noi conexiuni şi raportări la informaţiile stocate deja la acel nivel.
Persoana ascultată cu ocazia primei ascultări efectuate de organul de urmărire penală nu se
află de fapt la prima relatare a celor întâmplate. Astfel, după producerea evenimentului, ea va povesti
întâmplarea celor care-i sunt apropiaţi în vederea primirii unui sfat. În măsura în care şi alte persoane au
aflat despre comiterea infracţiunii, ele o vor chestiona la rândul lor, obligând-o la repetarea relatării.
Şi după ascultarea de către organul de urmărire penală şi, mai ales, a întrebărilor acestuia,
vizionarea unor obiecte, planşe sau materiale ridicate cu ocazia cercetărilor, acest proces de
perfecţionare logică şi completarea declaraţiei va continua.
În completarea lanţului logic al întâmplării, verigilor care lipsesc li se vor adăuga altele, create în
baza asemănării cu evenimente memorate deja, dar care nu mai au legătură cu cele întâmplate în
realitate.
Pentru a exemplifica reflectarea acestui proces în declaraţia persoanelor, constatăm că,
acestea nu pot fi explicate sub raportul apariţiei lor inconştiente sau conştiente, în scop de inducere în
eroare a organului de urmărire penală, dar nici nu putem stabili cu exactitate şi în baza unor criterii cât
de cât acceptabile din punct de vedere al rigurozităţii ştiinţifice unde începe şi unde se termină ceea ce
s-a perceput şi ceea ce s-a creat ulterior.
Reascultarea, dar şi contactul prea des al organului de urmărire penală cu persoana, în afara
activităţilor stricte de cercetare criminalistică, sub pretextul de a afla ce s-a mai făcut în cauză, pot duce
la aşa numitul fenomen psihologic al schimbării de rol, manifestat, în special, în cazul victimelor.
Probabilitatea apariţiei fenomenului este mai mare la persoanele despre care spunem că sunt
şterse, trăind în anonimat şi care, dintr-o dată, în urma infracţiunii al căror subiect au fost, devin
personaje centrale cărora organele de urmărire penală, medici, specialişti criminalişti, psihologic, etc. le
acordă toată atenţia lor.
Prieteni, rude, ziarişti o contactează pentru a se interesa ce s-a întâmplat, cei din jur îi acordă o
grijă care până în momentul evenimentului i-a fost cu totul străină. Soarta autorului este total în mâinile
ei şi va putea dispune conform bunului plac, toţi cei din jur părând a i se supune.
În cazul în care prin anturajul ei există şi o persoană mai influentă sau un apărător care să-i
faciliteze accesul spre superiorii ierarhici ai organului de cercetare penală în scopul de a se informa
despre stadiul cercetărilor, convingerea că este cineva dobândeşte o confirmare oficială.
Comportamentul procesual al persoanei se va schimba în sensul că declaraţia iniţială va fi
68
susţinută printr-o mai bună conturare a constrângerii la care devine evident că nu ar fi putut în nici un fel
rezista, suferinţele fizice şi morale se acutizează, atitudinea generală se schimbă intrând în rolul victimei
traumatizate psihic, cu urme ireparabile pe care toată lumea le poate vedea.
Schimbarea de rol se reflectă în cercetarea criminalistică printr-o reevaluare a probatoriului
administrat în raport cu noua situaţie şi redirecţionarea cercetărilor în sensul demonstrării adevărului
obiectiv şi, în acelaşi timp, a faptului că noua situaţie care se suprapune este falsă.
În reconstrucţia logică a fiecărei etape a săvârşirii infracţiunii, în urma repetării evenimentului,
logica săvârşirii se completează cu propriile judecăţi sau judecăţi apreciate cu valoare a celor cu care se
dialoghează.
Amestecul opiniilor cu faptele este un fenomen inconştient, fără legătură cu buna credinţă a
persoanei care, în planul ascultării, este greu de diferenţiat, întrucât opiniile vor fi susţinute ca fapte,
ceea ce nu este conform cu realitatea.
În cazul posibilităţii administrării altor probe referitoare la faptul în sune, organul de urmărire
penală va putea prin coroborarea acestora să tragă concluzii cu privire la ceea ce s-a gândit şi nu s-a
întâmplat, dar, în lipsa suportului probator, operaţiunea de identificare a opiniilor va fi aproape
imposibilă.
Dacă distorsiunile care pot să apară în redarea unor evenimente de către persoană duc la
concluzia că ascultarea repetată este bine să fie evitată pe cât posibil, reascultarea minorilor este, de
asemenea, nerecomandată dar ţinând cont şi de alte argumente.
Minorii victime se comportă diferit din punct de vedere psihologic în comparaţie cu persoanele
majore din cauza specificităţii etapelor pe care le parcurg spre completa dezvoltare a personalităţii lor.
Declaraţiile minorilor sunt privire cu rezerve de organele judiciare, cu superioritate de către
învinuiţi şi inculpaţi, fără credibilitate de către ceilalţi participanţi la procesul penal.
Totuşi, spiritul de observaţie şi atenţia pe care minorii şi-o îndreaptă spre diferite obiecte,
întâmplări, de cele mai multe ori neobservate de către adulţi, pot aduce elemente valoroase în relatările
pe care aceştia le fac cu ocazia ascultării.
În cazul infracţiunilor la viaţa sexuală a cărei victimă a fost minorul, acesta, fiind violentat mai
ales fizic, dar şi psihic, când poate conştientiza ce i s-a întâmplat, este profund traumatizat de însăşi
consecinţele evenimentului.
Parcurgerea etapelor cercetării criminalistice prin examinarea medico-legală în atmosfera de
spital, a ascultării sale în atmosfera generală creată de activitatea organului de urmărire penală la sediul
sau sediile acestora sunt experienţe care acutizează starea psihică a minorului.
Reascultarea şi chiar o reexaminare medicală vor constitui noi motive de reactivare a
întâmplărilor traumatizante pe care le-a suferit, cu posibile consecinţe în dezvoltarea psihică ulterioară a
acestuia.
La un rău suferit, reascultarea minorului la poliţie, parchet şi apoi la instanţa de judecată va
avea consecinţe mai mari în agravarea acestuia decât în realizarea scopului procesului penal.
Din cele expuse, s-ar putea trage concluzia că reascultarea persoanei nu numai că trebuie
evitată, ci este total nerecomandată tactic, ceea ce este fals.
Reascultarea persoanei trebuie considerată ca admisibilă, necesară şi chiar obligatorie odată
cu apariţia pe parcursul cercetărilor a unor situaţii care efectiv o impun.
Persoanele ascultate iniţial sumar datorită situaţiei medicale concrete în care se găseau, la
spital sau la faţa locului ori în alte împrejurări, vor fi reascultate în mod amănunţit de îndată ce starea
sănătăţii lor o va permite.
Apariţia pe parcursul urmăririi penale a unor împrejurări care nu au fost cunoscute iniţial şi care,
în mod logic, trebuie lămurite cu persoana ascultată, în vederea stabilirii adevărului în cauza care se
cercetează, justifică decizia de reascultare a acesteia.
O altă situaţie care necesită clarificarea prin reascultare este cea a contradicţiei dintre
declaraţia persoanei şi concluziile care rezultă din probatoriul administrat până la un moment dat şi chiar
în diferenţe de abordare a aceleiaşi probleme între două declaraţii ale persoanei, în cazul în care
aceasta a fost reascultată deja.
69
O ultimă situaţie care dacă apare justificată reascultarea este aceea în care persoana se
prezintă aparent, din proprie iniţiativă, cu dorinţa de a face unele precizări sau de a completa sau
îndrepta anumite erori strecurate în cuprinsul declaraţiei iniţiale.
Cu ocazia ascultării în completare, declaraţia poate fi luată sub formă de chestionar, cu
întrebări şi răspunsuri.
Dacă în 58% din cazurile chestionate s-a considerat că poliţiştii au avut un aport pozitiv în
ascultarea victimelor, în celelalte, ascultările fiind repetate, persoanele vătămate au avut senzaţia unui
dezinteres a organelor judiciare faţă de organul cercetat.
Inadvertenţele sesizate în primele declaraţii nu înseamnă întotdeauna că acestea sunt eronate
sau date cu rea credinţă şi nici nu trebuie modificate printr-o nouă ascultare în cazul în care restul
probatoriului este suficient şi elocvent pentru situaţia dată.
7. Fixarea declaraţiilor părţii vătămate
Mijloacele de fixare a declaraţiilor persoanei vătămate vor fi diferite în raport cu locul şi
mijloacele tehnice aflate la dispoziţia organului de urmărire penală.
Specificul infracţiunii obligă atât persoana să relateze, iar organul de urmărire penală să
consemneze anumite acţiuni şi părţi anatomice participante, precum şi unele procese fiziologice. În
această situaţie obiectivă, detaliile activităţii infracţionale vor fi consemnate, evitându-se folosirea de
expresii nelalocul lor, ireverenţioase sau vulgare, utilizându-se terminologia consacrată de dicţionarul
explicativ al limbii române sau cea de notorietate.
Se va avea în vedere ca terminologia stabilită să fie folosită în mod unitar, regăsindu-se atât în
toate declaraţiile părţii vătămate, cât şi în ale învinuiţilor, inculpaţilor, martorilor, celorlalte părţi şi
persoane participante la procesul penal, precum şi în cuprinsul tuturor celorlalte piese din dosar.
Declaraţiile se consemnează cuvânt cu cuvânt, nu în sinteză, cu ocazia consemnării persoana
vătămată putând fi ajutată să formuleze fraze scurte, concise şi clare.
Depoziţiile unor victime ale brutalizării în mod obişnuit sunt însoţite de plânsete, mimică agitată
mai deosebită, bâlbâială etc., elemente care urmează să fie descrise în mod amănunţit în procesul-
verbal, deoarece ele sunt, de obicei, autentice şi îndepărtează bănuiala de a ne afla în faţa unor false
anunţuri.
Recomandarea consemnării şi a stărilor persoanelor ascultate pe parcursul ascultării este
apreciată ca utilă, deşi mai dificil de utilizat şi cu relevanţă şi putere de convingere reduse.
Întrucât procesele-verbale de ascultare sau declaraţiile nu înregistrează aspectele de
comunicare nonverbală, în condiţiile dezvoltării şi perfecţionării unor evaluări ale proceselor
psihofiziologice, se consideră că folosirea mijloacelor de înregistrare acustică şi video trebuie să devină
pe parcursul timpului, o necesitate.
În cunoştinţa avantajelor şi dezavantajelor create de folosirea acestor mijloace asupra
psihologiei persoanei, ele oferă perspectiva de înlocuire în timp a clasicelor dosare mai mult sau mai
puţin voluminoase instrumentate de organele judiciare.
Toate activităţile de tactică criminalistică permit video filmarea şi transferul imaginii pe suporturi
utilizate de computere.
Cetăţenii şi, bineînţeles, părţile şi persoanele, precum şi organele participante la procesul penal
sunt din ce în ce mai obişnuiţi cu existenţa acestor mijloace tehnice care fac tot mai mult parte din
existenţa zilnică a fiecăruia, perspectivă în care considerăm că impedimentele actuale nu vor mai avea
importanţă într-un viitor relativ apropiat asupra psihologiei persoanei, regula devenind înregistrarea
video.
Înregistrarea declaraţiilor, urmată de analiza pluridisciplinară (organ de cercetare penală –
psihologic – psihiatru), alături de rezultatele oferite de analizatori tehnici ai reactivităţii psihice, vor putea
oferi practicilor de ascultare noi dimensiuni şi perspective.
În concret, depoziţiile făcute de către persoane cu ocazia ascultării sale la faţa locului sau când
acestea se află la domiciliu sau internate în spital, cu ocazia cercetării locului faptei sau după faza
întrebărilor şi răspunsurilor, vor fi consemnate de organul de urmărire penală într-un proces-verbal.
70
Procesul-verbal trebuie să cuprindă atât întrebările puse cât şi răspunsurile date ori relatarea
făcută în urma iniţierii ei prin întrebare.
Înregistrarea discuţiilor cu ajutorul unui reportofon va putea fi utilă şi pentru a fi folosită în
fidelizarea consemnărilor din cuprinsul procesului-verbal.
Declaraţiile luate cu ocazia ascultării primare se consemnează pe formularele consacrate şi
unitare, aflate în utilizarea organelor de urmărire penală, cu menţiunea că faza relatării libere va fi
consemnată coerent, aşa cum a fost expusă, conform logicii şi cronologiei de desfăşurare a activităţii
infracţionale.
Pentru faza de întrebări şi răspunsuri, consemnarea este util a fi făcută în sistemul întrebare-
răspuns la întrebare, în ordinea punerii întrebărilor. Această formă de consemnare permite următoarelor
eşaloane judiciare să poată aprecia exact ce s-a urmărit a se clarifica prin faza respectivă, dar şi
corectitudinea întrebărilor sub aspectul posibilităţilor de sugerare a persoanei vătămate.
Reascultarea uninominală va fi consemnată prin formula „urmare la declaraţia numitului...din
data de…” ori de câte ori aceasta va fi efectuată, iar cea simultană sau confruntarea, prin procesul-
verbal de confruntare în formă cunoscută.
Folosirea diferitelor mijloace tehnice de înregistrare a declaraţiei persoanei presupune avizarea
acesteia verbală, dar şi identificarea organului de urmărire penală şi a persoanei care se ascultă în mod
similar cu datele care se înscriu în declaraţia sau procesul-verbal de ascultare a persoanei, cu
menţiunea că suportul înregistrării se va anexa la actul de bază al fixării declaraţiei.
În unele cazuri, este utilă menţionarea orei la care a început şi s-a sfârşit activitatea, având în
vedere calitatea de act autentic al mijloacelor de fixare.
Având în vedere o evaluare a erorilor de consemnare făcută prin compararea înregistrărilor
declaraţiilor pe bandă magnetică şi a celor redate pe formulare, s-au constatat neconcordanţe de genul:
- modificarea sensului unor cuvinte, omisiunea unor fapte sau adăugarea la ceea ce s-a
declarat;
- modificarea sensului relaţiilor anterioare între victimă şi autor;
- modificarea ordinii stării de fapt relatate prin omiterea sau modificarea unor elemente din
cadrul desfăşurării faptei.
În general, organele de urmărire penală experimentate au tendinţa de a-şi face prea repede o
imagine asupra persoanei ascultate şi a faptelor pe care urmează să le relateze, încercând să le
suprapună unui anumit tipar, pe care îl vor urma în consemnarea declaraţiei, fără a mai da posibilitatea
părţii vătămate de a exprima ceea ce s-a întâmplat de fapt, mergându-se pe „tipicul cunoscut” şi
omiţându-se astfel secvenţe din relatare.
Cei neexperimentaţi au probleme în redare, tot prin omiterea unor secvenţe, datorită capacităţii
de concentrare şi a celei de selecţie reduse.
-În ce constă procesul formării declaraţiilor?
-Care sunt fazele ascultării primare?
-Care sunt mijloacele de fixare a declaraţiilor?
71
CAPITOLUL X
ASCULTAREA MARTORILOR
1.Cadrul general al ascultării martorului(elementele specifice psihologiei martorului, factorii care
pot denatura declaraţia, cauzele mărturiei de rea credinţta, elemente de psihologia mărturiei);
2.Desfăşurarea ascultării.
Timp alocat: 1 h
1. Cadrul general al ascultării martorilor

1.1. Elemente specifice psihologiei martorului
Aproape că nu există cauză penală în care declaraţiile martorilor să nu fie utilizate ca mijloc de
probă pentru stabilirea împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea.
Deşi una dintre preocupările infractorilor este clandestinitatea, totuşi, rareori o activitate
infracţională se poate desfăşura la adăpostul unor nedoriţi spectatori, fapt care explică de ce în procesul
penal apare întotdeauna un număr oarecare de martori.
În raport cu persoana vătămată asupra căreia se răsfrâng consecinţele săvârşirii infracţiunii sau
autorului angrenat în executarea faptei, în special în cazul celor unde există contactul direct între victimă
şi autor, poziţia psihologică a martorului este favorizată.
Nefiind sub tensiunea psihică ridicată datorită participării la săvârşirea infracţiunii, din punctul de
vedere al percepţiei evenimentului ca etapă a formării declaraţiilor persoanelor, martorul, în raport cu
părţile, beneficiază de condiţii mai apropiate de cele considerate optime.
Admiţând faptul că şi percepţia evenimentului de către martor se situează în categoria
percepţiilor influenţate de stresul produs de săvârşirea unei infracţiuni, impactul psihologic al
evenimentului asupra martorului va fi mult redus în intensitate şi în consecinţele asupra proceselor
psihologice de formare a mărturiei, comparativ cu cel asupra persoanei vătămate sau autorului.
Poziţia favorabilă a martorului, cel puţin din punct de vedere teoretic, în raport cu persoana
vătămată sau autorului în perceperea evenimentului justifică frecvenţa utilizării declaraţiilor martorilor ca
mijloc de probă în cauzele penale, conştienţi fiind, totuşi, de faptul că o mărturie corectă, fidelă este o
excepţie şi nu constituie regula.
Această rezervă în aprecierea valorii declaraţiilor martorilor este impusă de faptul că erorile şi
denaturările care apar în relatările subiecţilor martori, învinuiţi sau inculpaţi ori persoane vătămate pot
să fie consecinţa fie a unei percepţii eronate sau lacune, fie a unei atitudini care poate orienta atât
percepţia, cât şi reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval mai lung de la percepţie la
relatare, fie a unor întrebări sugestive.
Totuşi, în afara factorilor care pot influenţa calitatea percepţiei, memorării sau redării menţionaţi
cu ocazia ascultării părţii vătămate sau învinuitului ori inculpatului, se impun în cazul martorilor câteva
menţiuni.
1.1.1. Factori care pot denatura declaraţia martorului

În general, în cercetarea criminalistică a infracţiunilor şi, în special, a celor pentru care punerea
în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta este prima
ascultată, iar învinuitul sau inculpatul după ce a fost strâns un minim de probe sau indicii temeinice
necesare începerii urmăririi penale.
Între aceste momente, sunt identificaţi şi ascultaţi martorii care, în mod obişnuit, sunt indicaţi de
persoana vătămată cu ocazia depunerii plângerii sau identificaţi din oficiu de către organul de urmărire
penală prin desfăşurarea activităţilor de cercetare sau prin alte mijloace.
Identificarea martorilor este o activitate care are continuitate pe tot parcursul desfăşurării
urmăriri penale, uneori solicitând durate de timp considerabile, iar între momentul identificării martorului
şi cel al ascultării pot exista de asemenea diferenţe de durată.
72
În această situaţie, se pune problema influenţei pe care o are trecerea timpului în procesul
formării declaraţiilor martorului şi a stabilirii momentului optim al ascultării.
Cunoscând legităţile care guvernează uitarea şi influenţa factorului timp asupra mărturiei,
trebuie menţionat că acestea nu acţionează uniform asupra persoanelor, diferenţele individuale fiind
datorate tipului memorial al martorului, atitudinii sale subiective, interesului faţă de informaţiile percepute
etc., care fac ca momentul cel mai propice obţinerii mărturiei să se situeze fie la o dată mai apropiată,
fie la una mai îndepărtată de momentul percepţiei.
Organul de urmărire penală va avea cu greu posibilitatea unei opţiuni atât de largi şi relativ
nedeterminate, acţiunea sa în acest sens fiind dependentă atât de momentul identificării martorului, dar
şi de etapa concretă sau stadiul efectuării cercetărilor.
Martorii identificaţi cu prilejul cercetării locului faptei vor fi ascultaţi cu ocazia efectuării acesteia
sau imediat după terminare, cei propuşi de persoana vătămată prin actul de sesizare sau cu ocazia
ascultării, de îndată ce va fi posibil, iar în cauzele în care învinuiţii se află sub puterea mandatelor de
arestare preventivă provizorii, vor fi ascultaţi de urgenţă.
În condiţiile concrete de cercetare criminalistică a cauzelor penale şi ţinând cont de influenţa pe
care o are trecerea timpului asupra mărturiei, credem că ascultarea repetată după trecerea unui interval
de timp de la prima ascultare, constituie o posibilă soluţie în obţinerea unor declaraţii care pot realiza
mai bine scopul urmăririi penale.
Ascultarea martorilor imediat după identificarea lor este impusă şi de consecinţele pe care
fenomenul de repetiţie îl poate avea asupra depoziţiei sale.
Fenomen datorat caracterului activ al psihicului uman, prin care faptele percepute sunt
completate şi reconstruite logic, acesta se manifestă atât la persoana care încearcă să îşi explice
singură ceea ce s-a întâmplat, dar şi la cea care are posibilitatea de a discuta subiectul cu alte
persoane.
Martorul ocular schimbă impresii, opinii, cu ceilalţi martori oculari, completând propria informaţie
atât cu informaţii percepute de ceilalţi, dar şi cu păreri ale acestora, propria personalitate interacţionând
cu a celorlalţi, care îi pot corecta percepţia iniţială.
Influenţa fenomenului de repetiţie poate fi mai evidentă la infracţiunile comise în cadrul
comunităţilor mici unde un astfel de eveniment capătă o amploare deosebită, fiind comentat de către toţi
membrii, situaţie în care, prin ascultarea martorului, se poate diferenţia cu dificultate ceea ce s-a
perceput de ceea ce este aflat din zvon public.
Deoarece este puţin probabil ca organul de urmărire penală să fie primul care să discute cu
martorul pentru a putea aprecia corect cele relatate de către acesta, cu ocazia ascultării, se recomandă
stabilirea amplorii discuţiilor avute, dar şi a persoanelor cu care a discutat.
Denaturarea declaraţiilor martorilor se poate explica prin distorsiunile care pot să apară în
procesul formării declaraţiilor acestora de natură obiectivă, dar destul de des se constată şi denaturări
pe care le putem considera ca subiective.
1.1.2. Cauze care pot determina mărturia de rea credinţă

În literatura juridică, s-au făcut numeroase încercări de enumerare a principalelor cauze care
pot determina mărturia de rea credinţă, dar, avându-se în vedere aria extrem de largă a motivaţiilor
acţiunilor umane, o astfel de încercare are o valoare relativă.
Cele mai frecvente motive ar putea fi sintetizate în modul următor:
a) calitatea de martor într-un proces penal produce persoanei care urmează să aibă această
calitate un disconfort psihic datorat, în primul rând, normelor procedurale care îl obligă pe martor să se
prezinte ori de câte ori este chemat în faţa organului judiciar care l-a citat.
Desfăşurarea procesului penal în două faze în care sunt implicate trei organe judiciare, precum
şi perspectiva judecăţii în căile de atac previzionează prezentări repetate în vederea ascultării, timp
considerat ca pierdut, cheltuieli nu întotdeauna rambursate, precum şi venituri nerealizate. Sistemul de
apărare a martorului se declanşează, indiferent de nivelul de dezvoltare a simţului civic al persoanei ori
de cel de dezvoltare culturală, materializându-se prin dorinţa de a evita depoziţia prin încercarea de
73
a convinge organul judiciar de inutilitatea prestaţiei sale. În acest sens, deşi după logica faptelor el
trebuie să perceapă anumite fapte sau împrejurări, martorul le va evita cu tărie, susţinând că nu le-a
sesizat şi încercând să-şi motiveze lipsa informaţiei.
O variantă a acestei atitudini este cea a martorilor care sunt de acord să îşi facă depoziţia, cu
condiţia dea nu fi consemnată, de a nu şti nimeni că a declarat respectivele informaţii şi de a nu mai fi
chemat în faţa altui organ judiciar.
În ambele cazuri, organul judiciar va folosi întregul său arsenal pentru a convinge martorul de
importanţa mărturiei sale, dar nu îi va putea promite ca după consemnarea declaraţiei sale martorul nu
va mai fi chemat în faşa unui alt organ judiciar.
b) denaturarea mărturiei poate fi urmare a resentimentelor martorului faţă de infracţiunea
comisă sau faţă de autorul acesteia şi se manifestă prin exagerarea concomitentă cu diminuarea unor
împrejurări care se vor repercuta în mod invers asupra învinuitului sau inculpatului, în sensul că
împrejurările care i-ar fi favorabile nu vor fi relatate sau vor fi diminuate şi invers, în privinţa celor
defavorabile care vor fi exagerate. În această situaţie, explicarea consecinţelor pe care le poate avea
această poziţie asupra însuşi martorului şi învinuitului sau inculpatului se poate lovi de rezistenţa
acestuia, prin apariţia fenomenului de persistenţă în eroare sau de convingerea sa fermă că aşa s-au
întâmplat lucrurile. Dacă prin celelalte mijloacele de probă împrejurările declarate de către martor au
fost stabilite, aceste mijloace vor putea fi utilizate în orientarea martorului în formularea depoziţiei.
c) pentru infracţiunile comise în participaţie, în special în faza iniţială a cercetărilor când încă nu
s-a stabilit cu precizie calitatea fiecărui participant şi a persoanelor care nu au participat la săvârşirea
infracţiunii, perspectiva calităţii de învinuit va determina martorul să prezinte faptele denaturate,
diminuându-şi propria participare, dar şi pe cea a celorlalţi protagonişti. După clarificarea tuturor
împrejurărilor faptei, organul de urmărire penală va avea la îndemână suficiente argumente pentru a
convinge martorul în adoptarea unei atitudini sincere, relaxarea martorului în privinţa perspectivei sale
procesuale fiind pasul iniţial.
d) existenţa unor resentimente ale martorului faţă de organul judiciar sau persoana care îl
reprezintă, datorate unor raporturi anterioare sau altor motive, poate fi o cauză de modificare a
depoziţiilor care poate fi surmontată cu destulă dificultate de către martor şi organul judiciar. În cazul în
care organul de urmărire penală, în urma dialogului cu martorul, realizează faptul că problema nu are
perspectiva de a fi depăşită, el trebuie să se retragă urmând a fi înlocuit de un alt organ judiciar. Una
dintre variantele ascultării încrucişate o constituie ascultarea succesivă a persoanei de către două
organe de urmărire penală. Deşi nerecomandată, ascultarea succesivă de către două organe de
urmărire penală poate prezenta avantajul că, în faţa unuia dintre organele de urmărire penală, martorul
poate deveni mai cooperant, inspirându-i mai multă încredere şi atenuându-i resentimentele avute faţă
de celălalt. Retragerea organului judiciar în favoarea celui de-al doilea constituie şi un moment
psihologic favorabil următorului, fie şi numai prin aparenţa unei mici victorii asupra celui neacceptat.
e) sentimentul de teamă al martorului faţă de învinuiţi sau inculpaţi, de familia acestuia, de alţi
participanţi la săvârşirea infracţiunii lăsaţi în libertate, a propriei familii sau de alte persoane şi
convingerea sa că organul judiciar care îi solicită depoziţia nu-i va putea asigura protecţia în viitor
constituie o motivaţie serioasă pentru o declaraţie neconformă realităţii. Nu avem aici în vedere
posibilităţile de protecţie a martorilor pentru infracţiunile din sfera crimei organizate şi infracţiunile grave,
întrucât majoritatea martorilor sunt ascultaţi în cauze cu anvergură mai redusă. Din această perspectivă,
intensitatea temerii şi presiunea exercitată asupra martorului este mai mare în comunităţile mici, dar în
metropole posibilităţile de convingere sunt mult mai largi, dar şi mult mai uşor de detectat. Teama
martorului poate fi atenuată sau învinsă de către organul de urmărire penală prin explicarea măsurilor
care s-au luat sau cele de perspectivă, dar şi a posibilităţilor reale de protecţie a martorului respectiv,
stabilindu-se o modalitate concretă în acest sens.
f) martorul a fost ori urmează a fi stimulat într-o anumită modalitate şi declară ceea ce i se cere
de către persoana care este interesată de aceasta. În această situaţie, organul judiciar are în faţă un
potenţial învinuit, pe care în funcţie de informaţiile ori probatoriul în posesia căruia se află sau a
personalităţii martorului, îl va determina la o mărturie sinceră sau îl va asculta ca atare.
74
În toate aceste situaţii, utilizarea tacticii ascultării repetate şi a detalierii declaraţiilor vor putea
oferi organului de urmărire penală posibilităţi largi de obţinere a unor declaraţii sincere, dar şi de a
verifica susţinerile martorului şi a proceda în consecinţă.
Din această perspectivă, poziţia martorului în procesul penal este total diferită în raport cu cea a
învinuitului sau inculpatului care poate să recunoască fapta săvârşită sau să nu declare nimic ori îşi
poate reconsidera punctul de vedere, schimbând cele declarate ori nerecunoscându-le.
Persoanei vătămate i se cere o justificare a unei eventuale schimbări de atitudine în declaraţii.
Martorul, în schimb, este obligat să declare tot ceea ce ştie, împrejurările despre care a luat cunoştinţă,
este ascultat sub prestare de jurământ şi, în principiu, nu îşi poate schimba declaraţiile.
Atât persoana vătămată, cât şi martorul poartă răspunderea celor declarate sub sancţiunea
denunţării calomnioase şi, respectiv, mărturiei mincinoase.
Rigoarea tratamentului martorului în procesul penal este justificată de consecinţele pe care le
are depoziţia sa asupra învinuitului, dar şi de rolul său în stabilirea adevărului ca scop al procesului
penal.
1.2.Elemente de psihologia mărturiei

a) Momentul psihologia al depunerii jurământului. Atenţia de care se bucură martorul în
procesul penal este reflectată şi prin reglementarea legală a ascultării acestuia, dar şi prin crearea prin
procedura penală a momentului psihologic al depunerii jurământului, act destinat, în primul rând,
prevenirii mărturiei mincinoase.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni:
- o funcţie informaţional-cognitivă, în sensul că martorului i se transmite să spună adevărul şi să
nu ascundă nimic din ceea ce ştie, prin aceasta indicându-i-se limitele legale ale mărturiei;
- o funcţie de avertizare-prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiei legalmente datorate
este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare infracţiunii de mărturie mincinoasă;
- o funcţie axiologică, în sensul că, prin jurământ, martorului i se cere să se refere la
împrejurările cu valoare de adevăr pe care le ştie;
- o funcţie juridică, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauza în care acesta a depus
mărturia, iar, în calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul va fi ţinut să răspundă penal
pentru relatările sale făcute cu rea credinţă care duc la inculparea sau disculparea nedreaptă a unor
persoane implicate într-o cauză penală.
Dacă acest moment este creat prin legea procesual penală, utilizarea lui cu eficienţa scontată
de legiuitor este problema organului de urmărire penală, care trebuie să îl adapteze la personalitatea
martorului pe care îl ascultă.
Atitudinea de respect şi sobrietate sau de solemnitate a jurământului, adaptat la nivelul de
educaţie civilă, cultural, religios şi al trăsăturilor personalităţii martorului va asigura sau nu eficienţa
acestui moment important al declaraţiei martorului.
b) Momentul psihologic al citării persoanei.
Încunoştinţarea martorului asupra datei şi organului judiciar în faţa căruia acesta urmează să se
prezinte declanşează o anumită stare emoţională, care poate fi accentuată semnificativ prin utilizarea de
către organul de urmărire penală a mandatului de aducere, în cazul urgenţei ascultării şi pentru
prevenirea schimbului de opinii între martori sau între martor şi alte persoane.
Pregătirea ascultării martorului, ca etapă menită să asigure buna desfăşurare şi rezultatul
acesteia, oferă organului de urmărire penală şi posibilitatea anticipării unor momente psihologice pe
care le va putea sau nu concepe, în raport cu situaţia în cauza pe care o cercetează.
Una dintre aceste posibilităţi o reprezintă stabilirea ordinii şi modalităţii de chemare a martorilor. De
obicei, martorii sunt chemaţi prin citare sau mandate de aducere, succesiv, la intervale de timp diferite,
care să asigure desfăşurarea ascultării în condiţii optime de timp, evitându-se
suprapunerea orelor de chemare.
În funcţie de cele prevăzute în planul de cercetare a cauzei, martorii vor fi chemaţi în aceeaşi zi
sau în mai multe zile, în funcţie de numărul şi de urgenţa cu care se impune ascultarea lor.
75
Totuşi, în situaţia în care se apreciază că în cauza cercetată prezenţa la organul de urmărire

penală a mai multor sau a tuturor martorilor ar putea fi oportună se va apela la chemarea lor simultană.
Chemarea simultană nu înseamnă că ascultarea martorilor se va face cu toţi de faţă, ci în mod
separat, similar ascultării învinuitului sau inculpatului, dar ascultarea se va putea desfăşura simultan, de
către mai multe organe de urmărire penală, dacă situaţia o impune.
Prezenţa simultană a sediul organului de urmărire nu înseamnă că martorii vor fi lăsaţi
nesupravegheaţi, creându-se astfel condiţiile necesare apariţiei fenomenului de repetiţie.
Prezenţa mai multor martori la sediul organului de urmărire penală în acelaşi timp poate fi un
mijloc de prevenire a mărturiei mincinoase, niciunul dintre martori necunoscând conţinutul declaraţiei
celuilalt şi astfel fiind creată nesiguranţa specifică şi cercetării învinuiţilor şi inculpaţilor care au săvârşit
infracţiuni în grup sau echipă.
În privinţa ordinii în care trebuie chemaţi martorii, aceasta poate fi stabilită numai cu condiţia de
cunoaştere a împrejurărilor care vor putea fi lămurite prin ascultarea fiecărui martor şi, mai frecvent, cu
ocazia repetării ascultării.
Chemarea unuia sau mai multor martori şi vizualizarea acestora de către învinuit sau inculpat
poate constitui şi o punere în practică a modalităţii tactice a întâlnirilor – surpriză, folosite în ascultarea
învinuitului sau inculpatului.
Tot din raţiuni ce vizează ascultarea învinuitului sau inculpatului, este posibilă chemarea mai
multor martori, simultan sau pe rând, atunci când se impune confruntarea între aceştia şi învinuiţi sau
inculpaţi ori între anumiţi martori sau prezentarea pentru recunoaştere.
Locul ascultării martorului poate fi utilizat şi el ca element care poate influenţa psihologic
mărturia.
Deşi locul ascultării persoanelor este, în mod obişnuit, la sediul organului judiciar, ascultarea
martorului într-un loc ales de organul de urmărire penală poate constitui un avantaj, al surprizei, în cazul
în care există temerea că martorul este tentat să declare mincinos sau, în cazul persoanelor emotive, ca
un element în plus în sprijinul stabilirii atmosferei propice ascultării martorului.
Locul ales de organul de urmărire penală poate fi domiciliul martorului sau un alt loc în care
martorul se simte sigur pe el, în raport cu scopul care se urmăreşte prin ascultarea în locul respectiv.
Alegerea unui alt loc de ascultare decât sediul organului judiciar poate fi utilă şi în cazul în care
organul de urmărire penală doreşte ca martorul respectiv să nu fie cunoscut, iar declaraţia lui să fie
păstrată în secret până în momentul respectării materialului de urmărire penală.
2. Desfăşurarea ascultării
Ascultarea martorului se va desfăşura urmând cele trei faze ale ascultării persoanelor, cu
menţiunea necesităţii stabilirii relaţiilor în care se află martorul cu învinuiţii sau inculpaţii, dar şi cu
persoana vătămată.
Verificările care se întreprind cu privire la persoana martorului, în special în cazul unui martor
important ale cărui declaraţii pot influenţa profund cauza cercetată, vor avea în vedere şi cele declarate
de către acesta cu privire la natura eventualelor lor relaţii cu persoana vătămată ori cu învinuitul sau
inculpatul, rezultatul acestora constituind un prim indiciu de sinceritate a martorului.
Atmosfera generală de ascultare a martorului trebuie să fie una de colaborare, organul de
urmărire penală trebuind să sesizeze momentele şi problemele care necesită intervenţia sa în ajutorul
unei expuneri cât mai complete a celor percepute.
Tactica ascultării martorului presupune folosirea unor procedee tactice asemănătoare cu cele
utilizate în ascultarea învinuiţilor sau inculpaţilor, cu scopul forţării capacităţii de redare a memoriei.
Ascultarea repetată, întâlnirile – surpriză, tactica complexului de vinovăţie, relatarea unor
aspecte de certitudine rezultate din probatoriul administrat şi care, în mod logic, trebuie sesizate şi de
martor, constituie opţiuni care vor fi avute în vedere de către organul de urmărire penală în raport cu
personalitatea martorului ascultat.
Depoziţia va urma firul logic şi cronologic al faptei pe care a perceput-o, pe parcursul acesteia
76
putând fi utilizate probele existente la dosar, dar numai în măsura în care acestea pot contribui la
reamintirea unor secvenţe.
În faza relatării libere, martorul nu trebuie limitat cu privire la timpul sau amploarea declaraţiei,
răbdarea organului de urmărire penală fiind uneori recompensată prin volumul şi importanţa informaţiilor
care i se furnizează.
Contradicţiile apărute cu ocazia relatării vor fi lămurite prin întrebări, în aceeaşi notă dominată
de dorinţa de a lămuri problemele, întrebările sugestive sau care presupun răspunsuri alternative fiind
excluse.
Etapa verificării depoziţiei martorului. Având în vedere importanţa pe care declaraţiile martorilor
o au în procesul penal, activitatea organului de urmărire penală nu trebuie considerată ca încheiată în
momentul consemnării şi semnării declaraţiilor, ci acesta constituie doar cel a trecerii în etapa verificării
depoziţiei martorului.
Verificarea relatărilor martorilor constituie o etapă obligatorie a ascultării şi trebuie realizată cu
minuţiozitate, în special pentru martorii consideraţi importanţi.
Procesul de verificare presupune şi alte activităţi, cum sunt confruntările, ascultările sau
reconstituirile, utilizarea tehnicii de detectare a comportamentului simulat şi nu numai, activităţi care
presupun uneori eforturi mai mari decât cele făcute de organul de urmărire penală cu ocazia ascultării.
Şi după epuizarea tuturor posibilităţilor de verificare, organul de urmărire penală trebuie să aibă
în vedere câteva idei de valoare referitoare la mărturiile judiciare, aparţinând reputatului jurist Philippe
Quare, care sintetizând studiile criminologilor Vidal şi Magnol a concluzionat că:
- „o mărturie integral fidelă este o excepţie”;
- „un martor sincer se poate afla în eroare”;
- „întinderea şi fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporţional cu vechimea
faptelor destăinuite”;
- „valoarea depoziţiilor nu este proporţională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate avea
dreptate împotriva unei puternice majorităţi”;
- „un mare număr de anormali, necunoscuţi ca atare sunt ascultaţi ca martori şi deformează
adevărul ca urmare a tulburărilor şi handicapurilor personale”.
-Precizaţi câteva elemente specifice psihologiei martorului.
-Ce procedee tactice sunt aplicate în ascultarea martorului?
77
CAPITOLUL XI
ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI
1.-Importanţa declaraţiei învinuitului sau inculpatului (importanţa, mărturisirea sau recunoaşterea);
2.-Pregătirea ascultării învinuitului/inculpatului;
3.-Efectuarea ascultării;
4.-Ascultarea în prezenţa apărătorului.
Timp alocat: 1 h
1. Importanţa declaraţie învinuitului sau inculpatului şi valoarea ei în procesul

penal. Poziţia învinuitului sau inculpatului şi a părţii vătămate în procesul
penal.
Învinuitul sau inculpatul este considerat subiectul primar al procesului penal, organele judiciare
fiind obligate să constate temeinic motivat că acesta a săvârşit fapta care formează obiectul cauzei
penale şi dacă este vinovat pentru acea faptă sau persoana în jurul căreia se răsuceşte ca o spirală
toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se ajunge, în cele din urmă, la
stabilirea adevărului.
Reprezentanţii şcolii criminale pozitive au fundamentat teoretic poziţia pe care delincventul
trebuie să o ocupe în procesul penal, plecând de la necesitatea aplicării regulii delictului care include
aplicarea normei juridice penale de incriminare a faptei, cu consecinţe juridice, dar mai ales,
expansiunea acesteia asupra personalităţii delincventului.
Această poziţionare în procesul penal a delincventului este justificată de necesitatea
personalizării cuantumului iniţial, dar şi a celui de executare a pedepsei, întrucât după individualizarea
cuprinsă în sentinţă, delincventul vine predat la una dintre instituţiile prevăzute în sentinţă şi, deci, vine
supus unui tratament igienic, educativ, disciplinar, juridic şi economic care să răspundă cât mai mult
personalităţii sale, care să fie mai mult sau mai puţin adaptat vieţii sociale sau neîndreptat ori
nevindecat.
Prin această inovaţie metodică şi funcţională se realizează condiţii mai prielnice pentru o eficacitate
apărare socială împotriva criminalităţii şi o mai prevăzătoare educare socială a delincventului.
Respectiva idee a generat numeroase preocupări, în sensul cunoaşterii personalităţii autorului
infracţiunii, jurişti, psihologici îndreptându-şi eforturile spre a putea determina cât mai exact care trebuie
să fie tratamentul personalizat al acestuia, neglijându-se astfel personalitatea persoanei vătămate.
Mişcarea pentru afirmarea drepturilor fundamentale ale omului, prin grija de a proteja drepturile
şi interesele cetăţeanului faţă de intervenţiile etatice abuzive, a marcat evoluţia legislaţiilor penale,
instituind un sistem de garanţii procesuale, unanim reclamate, dar focalizate exclusiv sau preponderent
asupra infractorului.
Între calitatea de inculpat şi cea de parte vătămată în procesul penal există un dezechilibru care
este mai vădit în cazul infracţiunilor pentru a căror punere în mişcare a acţiunii penale este necesară
plângerea prealabilă a părţii vătămate, caz în care victima este iniţiatoarea şi susţinătoarea procesului
penal.
Acest dezechilibru este agravat şi de monopolul exclusiv al statului în promovarea şi exercitarea
acţiunii penale, disjuncţia acţiunii civile de acţiunea penală şi aplicarea unor sancţiuni predominant
punitiv-represive în defavoarea celor reparatorii.
Pedeapsa aplicată autorului în urma condamnării lasă victima într-o situaţie mult defavorabilă în
raport cu cea pe care a avut-o înainte de săvârşirea infracţiunii, în sensul cheltuielilor pe care le-a
ocazionat procesul şi care rămân, în general, nerecuperate, dar şi cu privire la bunul sustras ori costul
îngrijirilor medicale necesitate pentru vindecare în urma suportării infracţiunii, fără a mai adăuga
consecinţele morale sau timpul aparent pierdut.
Dacă acţiunea civilă a fost disjunsă, în ciuda avantajelor oferite de existenţa unei hotărâri
78
penale, ea trebuie să facă faţă unor noi eforturi financiare ocazionate de procesul civil pe care îl va
putea câştiga, dar hotărârea pronunţată nu va avea nici un efect împotriva unei persoane lipsite de
bunuri.
Ca urmare a acumulării treptate a unor constatări, reflecţii şi opinii cu privire la rolul victimelor în
condiţionarea sau chiar în determinarea comportamentului infracţional, a apărut o nouă ştiinţă,
victimologia, având ca obiect studiul acesteia.
Cercetările şi opiniile din literatura juridică a ultimilor ani readuc în planul scenei penale victima,
căreia i se atribuie un rol sporit fie în desfăşurarea procesului penal, fie propunând soluţii pentru
dezdăunarea ei de către inculpat sau stat, reconstituirea rolului acesteia în procesul penal fiind privită
favorabil în literatura de specialitate europeană.
1.2. Importanţa declaraţiei învinuitului sau inculpatului

Obiectul ascultării învinuitului sau inculpatului îl constituie relatarea unor fapte sau împrejurări
de fapt referitoare la activitatea infracţională pe care a desfăşurat-o personale.
Ascultarea persoanei vătămate sau a martorilor are, în general, acelaşi obiect, respectiv
relatarea faptelor sau a împrejurărilor de fapt referitoare la activitatea desfăşurată tot de către învinuit
sau inculpat cu privire la fapta comisă.
În privinţa procesului de formare a declaraţiilor, nu există deosebiri esenţiale între momentele
de percepţie, memorare sau redare la persoanele ascultate, faptul că învinuitul relatează propria
activitate făcându-l să fie considerat ca un martor sui generis, martorul propriei activităţi, al propriei
cauze.
Învinuitul este considerat, ca găsindu-se în condiţii optime de percepţie şi memorare în raport
cu celelalte persoane ascultate în cadrul procesului penal şi, în consecinţă, posibila sursă a celor mai
ample şi fidele informaţii cu privire la activitatea desfăşurată.
Nivelul emoţiilor inerente comiterii unei activităţi cu grad de risc ridicat, ritmul alert al succesiunii
activităţilor, reacţia surprinzătoare a victimei, posibilitatea nu întotdeauna eventuală de a fi surprins sau
urmărit, atenţia îndreptată permanent spre o altă direcţie situează percepţia făptuitorului în condiţii
departe de a fi optime, cu consecinţele cunoscute în privinţa exactităţii sau fidelităţii declaraţiei sale.
La infracţiunile săvârşite în condiţiile premeditării, există bune premise pentru reproducerea
fidelă a momentelor premergătoare săvârşirii faptei, iar în situaţia infracţiunilor săvârşite în mod
spontan, sub imperiul impulsului de moment, declaraţiile pot fi lacunare şi inexacte în privinţa acestor
momente.
Deci, mai apropiate de obiectiv, pot fi redare în declaraţii doar momentele care au precedat
săvârşirea infracţiunii şi nici aceasta întotdeauna în raport de condiţiile concrete.
Dacă în momentele arătate declaraţiile pot fi influenţate din cauza condiţiilor de percepţie sau
posibilităţilor de memorare, învinuiţii sau inculpaţii pot interveni asupra informaţiilor pe care le relatează,
conştient, prin posibilitatea legală pe care o au de a se apăra.
În aceste condiţii similare şi procesului de formare a declaraţiilor persoanei vătămate sau a
martorilor, declaraţiei învinuitului nu trebuie să i se acorde o premisă de valoare probatorie superioară
celorlalte declaraţii ale persoanelor ascultate în procesul penal, ele putând avea o valoare probatorie
deosebită numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări desprinse din ansamblul
probelor existente în cauză.
Mărturisirea sau recunoaşterea, scop al ascultării învinuitului sau inculpatului.

Doctrina, ca şi legislaţia mai ales din ţările occidentale folosesc expresia de „mărturisire a inculpatului”,
înţelegând prin aceasta „recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale”.
Într-adevăr, mărturisirea sau recunoaşterea are o dimensiune psihologică importantă pentru toţi
participanţii la procesul penal, inclusiv pentru organele judiciare.
Mărturisirea învinuitului sau inculpatului într-o cauză în care probatoriul administrat este
incipient sau prea puţin relevant, iar identitatea autorului este relativ incertă va reda încrederea
organului judiciar în faţa căruia se află.
79
Dorinţa de a nu greşi este specifică oricărui om responsabil, iar în momentul mărturisirii, indiferent de
metodele pe care le-au folosit, cel puţin aparent, se simţeau justificaţi în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor cu privire la cea ce urma să se întâmple, prin faptul că a mărturisit.
Ce poate determina pe un învinuit sau un inculpat să îşi recunoască fapta în condiţiile în care în
mod obiectiv această mărturisire va fi folosită în primul rând împotriva lui şi numai probabil ca
circumstanţă atenuantă în viitoarea hotărâre a unei instanţe de judecată?
Câteva variante de răspuns, după cum urmează:
a) nevoia de a-şi găsi pacea sufletească pierdută din cauza remuşcării, regretului, părerii de rău sau
mustrărilor de cuget;
b) nevoie de a explica şi a se explica, atunci când recunoaşterea este făcută în scop defensiv, cu
intenţia de a atenua consecinţele faptei;
c) mărturisirea provocată din raţiuni logice, atunci când infracţiunea săvârşită este evident probată, iar
nerecunoaşterea, pe lângă faptul că este inutilă, ar crea o discrepanţă între probatoriul administrat şi
atitudinea făptuitorului faţă de fapta comisă;
d) mărturisirea provocată din considerente strategice sau de apărare a altuia, când unul dintre
participanţi recunoaşte săvârşirea întregii acţiuni sau inacţiuni a laturii obiective, inclusiv acţiunile
celuilalt (celorlalţi) participant, făcută în scopul de a sustrage pe acela de la tragerea la răspundere
penală. Această mărturisire o întâlnim când sentimentele sau raporturile dintre participanţi sunt
apropiate din motive de rudenie sau altele, nefiind exclus interesul ca participantul rămas în libertate să-l
sprijine material pe timpul executării pedepsei;
e) mărturisirea poate fi făcută şi din cauza orgoliului sau vanităţii, când făptuitorul, prin recunoaştere,
vrea să îşi pună în valoare personalitatea de „profesionist” în domeniu sau pentru ca fapta sa să poată fi
cât mai bine mediatizată.
Dacă motivele arătate pot determina mărturisirea şi în cazul infracţiunii comise de autor unic sau în
coautorat, în cazul ultimei variante se mai poate adăuga ca motiv al recunoaşterii faptei şi teama de
ceea ce au declarat ceilalţi participanţi.
Acceptând ideea că mărturisirea inculpatului este adevăratul şi unic scop al interogatoriului, trebuie
menţionat faptul că, prin ea însăşi, aceasta nu are nicio putere legală decisivă în materie penală.
Mai mult, mărturisirea făcută încă de la prima ascultare sau pe tot parcursul urmăririi penale nu
obligă instanţa de judecată să ia act de ea, aceasta putând fi retractată pe tot parcursul procesului
penal, fără ca inculpatul să fie ţinut să îşi motiveze în vreun fel schimbarea de atitudine.
Judecătorul va aprecia în mod suveran probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în
faţa sa cu ocazia judecăţii, putând ţine cont şi de mărturisirea făcută pe parcursul urmăririi penale.
Mărturisirea va fi acceptată integral ca având valoare probatorie atunci când întreg conţinutul său de
informaţii esenţiale se coroborează cu restul probatoriului ori parţial, în măsura în care numai anumite
fapte sau împrejurări relatate se coroborează cu probatoriul administrat datorită caracterului ei divizibil
în raport cu mărturisirea reglementată de legislaţia procesual civilă.
Deşi mărturisirea este uneori decisivă în cercetarea criminalistică a infracţiunilor, încă de pe vremea
romanilor s-a înţeles că ea nu poate să fie absolut decisivă pentru existenţa infracţiunii, Pravila lui
Andronache Donici sfătuind la rândul ei judecătorii nici să nu creadă lesne aceluia ce de o dată
mărturiseşte că este vinovat, căci poate de frică şi de sfială să mărturisească pentru sine fapte ce nu le-
a făcut, recomandări pertinente şi în ziua de azi.
2. Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului

Preliminarii. La cele trei organe judiciare implicate succesiv în ascultarea învinuiţilor sau
inculpaţilor, activitatea de pregătire a ascultării se focalizează asupra unor puncte comune, vizând
studierea minuţioasă a materialului cauzei şi a cunoaşterii personalităţii învinuitului sau inculpatului, sub
aspectul antecedentelor penale şi a unor eventuale date vizând starea familială şi de sănătate a
acestuia.
Pentru a aduce la un numitor comun datele privind cunoaşterea personalităţii învinuitului sau
inculpatului, apreciem ca utilă în perioada premergătoare prezentării sale la instanţă, în
80
vederea confirmării mandatului de arestare preventivă provizorie, ca acestuia să i se întocmească un

profil psihologic.
Întocmirea profilului psihologic al învinuitului sau inculpatului, ca etapă premergătoare ascultării
sale, prezintă avantajul personalizării trăsăturilor caracteristice ale personalităţii delincventului, la cel
care urmează să fie ascultat şi la pregătirea ascultării de către organul judiciar care o va efectua.
Este de preferat ca utilizarea metodelor de detectare a comportamentului simulat să fie
realizată în această etapă, deoarece repetarea declaraţiilor poate avea consecinţe negative.
Astfel, o primă evaluare a personalităţii învinuitului sau inculpatului însoţit de o verificare a
declaraţiilor acestuia prin intermediul folosirii metodei de detectare a comportamentului simulat vor
constitui documente de lucru utile pentru alegerea tacticii care se va folosi în ascultarea persoanei, în
condiţii de timp corespunzătoare unei ascultări de calitate.
Pregătirea întrebărilor care vor constitui parte a planului de cercetare penală va fi uşurată atât
din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, fapt care se va reflecta în conţinutul declaraţiei.
Ascultarea în sine va fi facilitată prin uşurinţa cu care se va opera cu întrebările, cu procedeele
tactice a căror oportunitate de oportunitate va fi mai uşor de apreciat având în vedere experienţa în
cercetarea acestui gen de infracţiuni.
Ca dezavantaj al specializării, putem remarca influenţa negativă pe care o poate avea apariţia
rutinei, tipologizarea învinuiţilor sau a cazurilor, aspecte pe care organul judiciar trebuie să le domine.
Cu respectarea regulilor generale de stabilire şi de formulare a acestora, trebuie subliniată
necesitatea simplităţii lor, în aşa fel încât învinuitul sau inculpatul să le poate înţelege sensul şi să aibă
posibilitatea de a răspunde corespunzător.
Considerăm că trebuie evitate întrebările capcană sau viclene, al căror mesaj poate fi
recepţionat distorsionat de către învinuit sau inculpat, punându-l în dificultate, iar redarea evenimentului
este indicat să fie făcută cu respectarea cronologiei faptelor.
Etapa pregătitoare a ascultării este încheiată după ce au fost stabilite problemele esenţiale care
trebuie să rezulte din ascultarea, principalele întrebări care vor fi folosite, procedeul tactic ce va fi utilizat
cel puţin iniţial.
3. Efectuarea ascultării
Pentru reuşita ascultării, este esenţială crearea atmosferei propice, care va depinde de locul în
care aceasta se va desfăşura, de ţinuta în care se prezintă organul judiciar, dar, mai ales, modul în care
acesta va reuşi să atragă pe învinuit sau inculpat la colaborare.
Locul ascultării. Învinuitul sau inculpatul poate fi ascultat în locul în care acesta se află, ori de
câte ori el se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat în faţa organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Deci, regula în privinţa locului de desfăşurare a ascultării o constituie sediul organului judiciar,
dar, atunci când învinuitul sau inculpatul se află în imposibilitate de a se prezenta în respectivul lor,
ascultarea se va efectua în locul în care acesta se găseşte.
Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească locul ascultării, menţionăm că
acestea sunt identice cu cele prezentate cu ocazia ascultării persoanei vătămate.
Dacă ţinuta pe care o poartă organul de urmărire penală cu ocazia ascultării persoanei
vătămate trebuie să răspundă anumitor rigori instituţionale, în cazul ascultării învinuiţilor sunt necesare
unele corecţii.
Ţinuta poate fi un element de apropiere psihologică între organul judiciar şi persoana
învinuitului sau inculpatului ori, dimpotrivă, de intimidare, umilire, îndepărtare a acestuia încă de la
primul contact.
Mediul, vârsta, starea materială a învinuiţilor sau inculpaţilor pentru infracţiunea de viol trebuie
să sugereze că un costum cu cravată este purtat de o persoană dintr-o altă lume decât cea din care vin
ei, o lume inaccesibilă şi, în acelaşi timp, ostilă, care necesită un tratament corespunzător.
Pe fondul frustrărilor caracteristice preexistente, o astfel de ţinută se va dovedi ca fiind ostilă,
având o atitudine de revoltă, improprie atmosferei necesare ascultării, aşa cum o ţinută modestă va
81
face o proastă impresie celor din segmentul social al favorizaţilor.

Prin urmare, cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, pregătirea unei ţinute adaptate la
personalitatea acestuia este un factor care nu trebuie neglijat, dar nici împins spre extrema contrară, în
sensul de a te îmbrăca ca un cerşetor când asculţi un învinuit de această condiţie.
Îmbrăcămintea caracterizează personalitatea fiecăruia, iar mici retuşuri de moment vor putea fi
un ajutor în realizarea scopului propus, fără ca personalitatea organului judiciar să aibă de suferit.
Stabilirea cadrului adecvat ascultării. Referitor la comportarea cu învinuitul sau inculpatul în
vederea stabilirii cadrului adecvat discuţiei, pot fi avute în vedere câteva sugestii:
- organul judiciar care efectuează ascultarea persoanei întreprinde această activitate în scopul
obţinerii unor informaţii cât mai complete cu privire la infracţiunea comisă şi, în nici un caz, în scopul de
a trage la răspundere învinuitul sau inculpatul pentru fapta comisă. Situarea organului judiciar pe o
poziţie superioară învinuitului sau inculpatului pe timpul ascultării va obstrucţiona transmiterea
informaţiei între cei doi;
- pe parcursul ascultării, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie cât mai relaxat, sens în care
organul de urmărire penală va evita ca prin comportarea sa să îl intimideze sau să îl enerveze. Învinuitul
poate fi lăsat să fumeze dacă este fumător sau chiar să bea o cafea ori un pahar cu apă minerală pentru
a-l determina să uite locul în care se află şi pentru a-l stimula să se simtă în largul său;
- pe timpul ascultării, organul de urmărire penală trebuie să evite orice promisiune făcută în
scopul de a obţine o recunoaştere sau pentru realizarea unor alte obiective ale cercetării (denunţarea
altor participanţi, a locului în care sunt ascunse bunuri sau persoane etc.). Dacă, totuşi, astfel de
promisiuni au fost făcute, atunci organul de urmărire penală va fi ţinut să le îndeplinească. Seriozitatea
în realizarea a ceea ce s-a promis este deosebit de importantă atât pentru cazul care se cercetează, dar
şi pentru creditul viitor al organului de urmărire penală în raport cu persoanele care vor avea calitatea de
învinuit sau inculpat;
- organul de urmărire penală nu trebuie să se prezinte cu atitudinea celui care ştie tot, întrucât,
dacă este crezut, ascultarea învinuitului sau inculpatului devine fără sens pentru acesta, şi pe parcursul
ascultării colaborarea va fi redusă. Pe parcursul ascultării vor fi puse întrebări la care răspunsul este
cunoscut de organul judiciar, de control şi, câteodată, se poate sugera că la întrebarea pusă răspunsul
este cunoscut, dar atitudinea care i se induce învinuitului sau inculpatului că se ştie totul despre el poate
fi riscantă în ascultare, deoarece printr-un răspuns eronat acceptat, verificarea a ceea ce ştie este
făcută, şi centrul, de forţă al ascultării se deplasează pe terenul învinuitului sau inculpatului. În această
situaţie, cu un învinuit sau inculpat inteligent, în ciuda unei bune pregătiri a ascultării, organul de
urmărire penală poate ajunge într-o poziţie în care stima interlocutorului său va fi vizibil scăzută şi o
redresare în raportul de forţe va solicita eforturi deosebite. Trebuie avut în vedere faptul că, aşa cum
organul judiciar încearcă să cunoască cât mai bine personalitatea învinuitului sau inculpatului, şi acesta,
la rândul lui, face acelaşi lucru şi o atitudine impresionantă pentru început, fără suport probator, se va
putea transforma, în timp, într-un handicap;
- limbajul folosit de către organul de urmărire penală trebuie să fie la nivelul celui folosit de
învinuit sau de inculpat. Pe parcursul ascultării, nu se folosesc termeni juridici sau tehnici, necunoscuţi
învinuitului şi nici cuvinte din argoul infractorilor, ci un limbaj simplu, adaptat comunicării, schimbului de
idei. Atunci când învinuitul sau inculpatul foloseşte termeni de jargon, el va fi întrebat care este
semnificaţia pe care o dă acestora, chiar dacă terminologia îi este cunoscută organului judiciar;
- organul judiciar este obligat ca înainte de a începe ascultarea învinuitului sau inculpatului să îl
încunoştinţeze despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică, dreptul de a avea un apărător
şi de a nu face nicio declaraţie, precum şi să îi atragă atenţia că ceea ce se declară poate fi folosit
împotriva sa. Pentru aceasta, organul judiciar trebuie să explice învinuitului sau inculpatului încadrarea
juridică a faptei, dar şi semnificaţia pe care o are declaraţia sa, inclusiv prin prisma circumstanţelor
atenuante sau agravante, şi să îi dea posibilitatea de opţiune. Totodată, dacă învinuitul sau inculpatul
apreciază că în momentul ascultării nu-şi poate face apărarea, aceasta va fi întreruptă după ce prima
declaraţie scrisă personal a fost luată şi s-a consemnat împrejurarea apărută cu ocazia ascultării. În
acelaşi timp, învinuitul sau inculpatul trebuie să precizeze durata de timp care îi este necesară
82
pentru pregătirea apărării şi data când se va prezenta pentru ascultare.

Întrucât în faza relatării libere intervenţia în expunerea învinuitului sau inculpatului a organului
judiciar este nesemnificativă, se abordează câteva aspecte caracteristice fazei întrebărilor şi
răspunsurilor.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se desfăşoară în condiţiile unui interviu luat din surse
incomode sau evazive şi ostile, adică unor subiecţi care sunt, în general, intimidaţi de organul judiciar în
faţa căruia se află şi care îşi fac griji asupra celor pe care le declară şi a succesiunii în timp a acestor
declaraţii în privinţa consecinţelor.
Având în vedere atitudinea de neîncredere şi chiar ostilă a învinuiţilor şi inculpaţilor, prima
sarcină a organului judiciar este aceea de a-l face să vorbească, evitându-se, pe cât posibil, exercitarea
dreptului la tăcere.
Organul de urmărire penală va fi jovial sau prietenos adaptându-şi comportamentul şi
înfăţişarea la personalitatea învinuitului sau inculpatului în scopul de a-l atrage de partea sa.
Se vor angaja discuţii pe subiecte de interes pentru învinuit sau inculpat subiecte rezultate în
urma activităţii de cunoaştere a acestuia.
În cazul în care ascultarea nu a putut fi pregătită suficient, se vor pune întrebări biografice, dar
manifestând prudenţă cu privire la cele referitoare la relaţiile de familie, arătând interes pentru
răspunsurile primite care vor genera alte întrebări.
Nu se va trece la ascultarea propriu-zisă până în momentul în care organul judiciar nu
consideră că atmosfera necesară a fost creată. Aprecierea greşită a acestui moment sau graba de a se
ajunge la el prin întrebări formale ale căror răspunsuri nu sunt ascultate, constituie greşeli care pot
genera din partea învinuitului sau inculpatului atitudini nedorite.
Discuţia se orientează apoi spre începutul evenimentului sau chiar către momentele dinaintea
lui, învinuitul sau inculpatul fiind invitat să povestească fiecare etapă pas cu pas.
Organul de urmărire penală, în urma expunerii făcute de către învinuit sau inculpat, poate
reconstitui întregul film al infracţiunii, minut cu minut, caz în care ascultarea se încheie,
nemainecesitând întrebări, şi declaraţia putând fi consemnată.
Atunci când declaraţia este lacunară sau neclară, ea va fi completată, eventualele neclarităţi
urmând a fi lămurite prin întrebări.
Organul de urmărire penală trebuie să pună atâtea întrebări până când întregul film al
infracţiunii a fost reconstituit, fără a considera că prin numărul întrebărilor şi solicitarea unor lămuriri şi-ar
pierde din autoritate sau poziţie, arătând în permanenţă interes pentru faptă şi făptuitor.
Dacă există dubii cu privire la o împrejurare, organul de urmărire penală trebuie să expună
învinuitului sau inculpatului modul în care a înţeles cele expuse şi să-l lase să se explice.
Răspunsurile date de învinuit sau inculpat trebuie ascultate până la sfârşit, căutându-se
semnificaţia pe care o au şi doar după ce aceasta este clară organul judiciar va pune altă întrebare.
Faza de întrebări şi răspunsuri nu trebuie să înceapă cu întrebările a căror răspunsuri sunt cele
mai importante pentru cauză, ci cu întrebări generale şi chiar cu unele la care răspunsul este cunoscut,
pentru verificarea sincerităţii.
Convins că învinuitul sau inculpatul răspunde sincer, organul judiciar va trece la întrebările de
interes, iar la primirea răspunsurilor dorite sau aşteptate, trebuie să manifeste o atitudine liniară, de
indiferenţă, ca şi când aceste răspunsuri le cunoştea, dar a aşteptat o confirmare din partea acestuia.
O schimbare de atitudine, în sensul manifestării bucuriei din partea organului judiciar, va
genera, la rândul său, o schimbare de atitudine din partea învinuitului sau inculpatului, care ar putea
consta în retractarea celor spuse, ameliorarea răspunsului sau chiar o încetare a colaborării, întrucât va
considera că s-a predat spunând ceea ce nu trebuie.
Pentru verificarea unora dintre elementele afirmate de învinuit sau inculpat după primirea unor
răspunsuri, organul de urmărire penală poate face o pauză însoţită de un cuvânt dubitativ, de natură a-l
face pe învinuit să întărească cele afirmate sau să le modifice în sensul adevărului.
Rutina manifestată cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului, chiar în cazul unei vaste
experienţe a organului judiciar, va prejudicia calitatea activităţii şi va determina învinuitul sau
83
inculpatul la un interes scăzut în furnizarea informaţiilor necesare soluţionării cauzei.

În cazul învinuiţilor timizi sau care refuză să dea declaraţii, organul de urmărire penală va
angaja discuţii străine cauzei, menţionând dialogul şi sugerându-i învinuitului sau inculpatului că este
suficient de documentat, iar declaraţia sa este o simplă formalitate.
Pentru a-l determina să se angajeze în discuţia de fond, se pun întrebări de genul „ce nu am
înţeles este de ce aţi procedat aşa, şi nu …”, iar dacă învinuitul sau inculpatul se angajează în discuţie,
organul de urmărire penală îşi va păstra atitudinea neutră, continuând să întrebe dacă acesta nu începe
să declare din proprie iniţiativă.
Pentru învinuiţii sau inculpaţii în stare de şoc, surescitaţi, agitaţi, tulburaţi, organul de urmărire
penală trebuie să acţioneze în sensul calmării lor, după care, prin întrebări, să ajungă la problemele de
interes, calmând în permanenţă discursul şi încercând să obţină cât mai multe amănunte cu privire la
ceea ce s-a întâmplat în fiecare moment (ce au văzut, simţit, culori, mirosuri, zgomote, cu ce erau
îmbrăcaţi etc.).
În cadrul acestui context general, se menţionează câteva repere care caracterizează psihologia
recidivistului în raport cu cea a infractorului primar, pentru a facilita, într-o măsură, stabilirea unei tactici
corespunzătoare în ascultarea sa.
Recidivistul este perceput de membrii societăţii şi de organele judiciare ca un delincvent
deosebit, foarte periculos şi adesea irecuperabil.
Ascultarea recidiviştilor necesită o pregătire aparte şi experienţă profesională mai bogată,
deoarece şi unele dintre caracteristicile personalităţile delincventului recidivist sunt mai accentuate şi
mai complex reprezentate.
Nota dominantă a personalităţii recidivistului este o accentuată neacceptare a colectivităţii şi
percepţia socială falsă a celor din jur, manifestată prin lipsa de încredere în organele judiciare, împletită
cu teama faţă de acestea. În mod concret, acestea se manifestă prin tendinţa de a ascunde săvârşirea
infracţiunii prin abordarea unei atitudini de falsă docilitate.
Învinuiţii sau inculpaţii care au comis infracţiuni de violenţă consideră că recunoaşterea faptei
reprezintă principala piesă în acuzare, fapt care îi face să îşi nege cu încăpăţânare şi câteodată
inexplicabil participarea la săvârşirea infracţiunii.
Atitudinea recidiviştilor în confruntarea cu organele judiciare, prezintă o gamă foarte largă de
autoapărări, plecând de la refuzul de a face declaraţii sau de a le semna, la recunoaşteri fără echivoc,
dar care nu au nici un suport în probatoriul administrat, la automutilare sau atacarea organului de
urmărire penală.
Spre deosebire de infractorul primar, recidivistul caută să stabilească cu ocazia fiecărei
ascultări probatoriul care ar putea fi folosit pentru incriminarea lui şi în ce măsură îl poate anihila sau îl
poate transforma în dubiu, pregătindu-se la rândul lui pentru ascultare.
Recidiviştii sunt, în general, cercetaţi în stare de arest, iar după o perioadă de claustrare, ca
orice persoană în asemenea situaţie, cad în anumite stări de melancolie sau agitaţie, caracteristice
psihozei de detenţie.
În această situaţie, ei pot face mai uşor mărturisiri cu privire la faptele săvârşite, dar datorită
stării psihice în care se află declaraţiile lor pot fi neadevărate.
Pe parcursul ascultării, recidivistul va evita să dea răspunsuri clare cu privire la fondul
problemelor, insistând în relatare asupra celor care nu au importanţă pentru cercetare, pe care le
detaliază, conştient că vor fi dificil sau imposibil de verificat ulterior.
Nu în ultimul rând, infractorii experimentaţi vor provoca organul judiciar prin manifestări de
sfidare, ireverenţioase, încercări de negociere sau chiar de mituire, necesitând o atenţie sporită pe
parcursul ascultării.
Având în vedere experienţa de penitenciar, recidivistul are reprezentarea perfectă a
perspectivelor sale judiciare, iar ipoteza condamnării, deşi neconvenabilă, nu îl sperie, iar declaraţiile pe
care le va da vor purta încărcătura corespunzătoare unei strategii de apărare concepute în perspectiva
folosirii ei atât în faţa primei instanţe, cât şi în căile de atac.
În cadrul ascultării învinuitului sau inculpatului, elemente ale comportamentului
84
recidivistului se poate constata şi la un infractor primar, în special cele de atitudine sau specifice
claustrării cauzate de cercetarea în stare de arest preventiv, fapt pentru care această activitate trebuie
privită cu maximum de seriozitate.
Pe parcursul ascultării, în general, nu se iau notiţe, dar dacă totuşi aceasta se impune, organul
de urmărire penală, după ascultarea integrală a răspunsului, va preveni învinuitul sau inculpatul că
problema necesită a fi notată pentru a fi verificată sau în alt scop, dacă este posibil, de interes comun.
Cu ocazia consemnării declaraţiilor învinuiţilor sau inculpaţilor, răspunsurile date pe parcursul
ascultării se reverifică, după care se consemnează şi se citesc învinuitului. Această verificare se face în
scopul asigurării rigurozităţii consemnării, dar şi pentru a se utiliza în conţinutul declaraţiei, pe cât posibil
limbajul folosit de învinuit sau inculpat, astfel ca fiecare declaraţie să fie personalizată.
4. Ascultarea învinuitului sau inculpatului în prezenţa apărătorului

În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la
efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi poate depune memorii. Lipsa
apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă există dovada că apărătorul a fost
încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
Dreptul de asistenţă al învinuitului sau inculpatului se referă în concret la posibilitatea participării
apărătorului la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părţii pe care o apără,
cercetări la faţa locului, percheziţii şi autopsii, prelungirea duratei arestării. Pentru participarea la
efectuarea altor acte de urmărire penală, dreptul de a asista al apărătorului este dependent de
încuviinţarea dată de organul de urmărire penală care trebuie să aprecieze oportunitatea participării
sale.
Participarea apărătorului din oficiu sau ales la cercetarea locului faptei, deşi posibilă, este mai
puţin probabilă, din cauza caracterului iniţial şi de urgenţă al acestei activităţi, la care se adaugă
împrejurarea că, în majoritatea cazurilor, ea este efectuată înainte ca autorul să fi fost identificat şi, în
consecinţă, să existe învinuit sau inculpat în cauză.
Învinuitul poate fi asistat şi cu ocazia efectuării percheziţiei, reconstituirii, prezentării pentru
recunoaştere şi a altor activităţi, ocazii cu care poate face observaţii, dar rolul său în modul de
desfăşurare al acestor activităţi tactice este mai redus, mai mult contemplativ.
Dreptul inculpatului de a fi asistat de un apărător pe timpul interogatoriului este un drept
consacrat în legislaţia franceză încă din anul 1789, avocatul având pe timpul audierii învinuitului sau
inculpatului rolul unui controlor mut care ascultă, dar nu intervine. El poate lua cuvântul numai când este
autorizat de magistrat, refuzul fiind consemnat.
Această prezenţă a apărătorului cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului poate fi
condiţionată de acesta începând cu momentul primei ascultări, continuând cu fiecare ascultare în parte,
până la prezentarea materialului, precum şi la toate şedinţele de judecată.
Dreptul de a-şi asista clientul învinuit sau inculpat constă în dreptul de a acţiona în interesul
acestuia, de a-l sfătui, de a pleda pentru el şi de a-i susţine cauza. Dreptul de a asista clientul se
limitează la două operaţiuni distincte, consultanţa juridică acordată şi pledoaria în cazul dedus judecăţii.
Dacă pe parcursul efectuării ascultării învinuitului sau inculpatului, apărătorul trebuie să se
abţină de la orice intervenţie care i-ar putea perturba desfăşurarea, conform principiului potrivit căruia
avocatul îndeplineşte atât o funcţie de interes privat, cât şi una de interes public pusă în slujba
adevărului şi a justiţiei, se pune problema prin ce mijloace va putea acesta asigura consultanţa juridică.
Pe parcursul urmăririi penale, oferirea consultanţei juridice calificate presupune accesul la
dosarul cauzei şi contactul cu învinuitul sau inculpatul. În privinţa accesului la întreg materialul cauzei, în
măsura în care apărătorul a participat la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală la care este
îndrituit, nu se vor ridica probleme decât în privinţa actelor la care organul de urmărire penală i-a interzis
asistarea.
Dacă apărătorul nu a participat decât la asistarea învinuitului sau inculpatului, ocazie cu care a
putut deduce aspecte ale probatoriului administrat, momentul în care va avea acces deplin la întregul
material administrat va fi cel al prezentării materialului de urmărire penală cât şi învinuitul
85
sau inculpatul îl va putea accesa.

Pentru a se asigura exercitarea asistenţei juridice, au fost propuse diferite modalităţi, inclusiv
cea de a comunica materialele de urmărire penală, după sistemul procedural civil sau de a se pune la
dispoziţia apărătorului şi a celorlalte părţi dosarul cauzei o anumită durată de timp al cărei debut să fie
dependentă de stadiul procesului.
Apărătorul va avea acces la dosarul cauzei doar deodată cu învinuitul sau inculpatul pe care îl
asistă, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală şi, apoi, permanent la arhiva instanţei de
judecată.
Totuşi, existând dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii, apărătorul pe parcursul
urmăririi penale poate solicita accesul la unul sau la anumite acte de urmărire penală, chiar înainte de
prezentarea materialului, urmând ca organul de urmărire penală să aprecieze oportunitatea soluţionării
favorabile sau să respingă formulat cererea.
În privinţa contactului dintre învinuit sau inculpat şi apărător, considerăm că acesta este legat de
dreptul de a nu face nicio declaraţie şi de posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării conferite învinuitului
sau inculpatului.
Ca alegere în apărare, învinuitul sau inculpatul va putea opta la recunoaşterea totală a faptei, la
o recunoaştere parţială, la nerecunoaşterea învinuirii care i se aduce sau la exercitarea dreptului de a
nu face nicio declaraţie.
În condiţiile în care, înainte de a fi ascultat, învinuitului trebuie să i se asigure posibilitatea
pregătirii apărării, aceasta include şi posibilitatea de a lua contact cu apărătorul din oficiu sau ales în
vederea stabilirii atitudinii pe care o va avea cu privire la învinuirea care i se aduce.
Dacă dreptul inculpatului arestat de a lua contact cu apărătorul său a fost recunoscut şi
exercitat şi până la această dată şi inculpatului trebuie să i se asigure acelaşi regim.
Atitudinea pe care o va avea învinuitul în urma consultării sale cu apărătorul se va reflecta în
conţinutul primei declaraţii scrisă personal de către acesta şi, în raport cu această atitudine, se va face
pregătirea ascultării dirijate de către organul de urmărire penală la care va participa şi apărătorul
învinuitului.
Prezenţa apărătorului la efectuarea activităţilor de urmărire penală, deşi nu este acceptată fără
rezerve, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna evidenţiate, trebuie privită de organul de urmărire
penală în lumina unui posibil avantaj.
Asistarea învinuitului sau inculpatului la activităţile de urmărire penală de către apărătorul ales
sau din oficiu, în afară de garanţia suplimentară că activitatea s-a desfăşurat în conformitate cu legea şi
cu respectarea regulilor de tactică criminalistică, poate conferi prin consiliere şi o facilitate în
desfăşurarea acestor activităţi, cu referire în special la ascultări.
O strategie de apărare prin recunoaşterea învinuirii care i se aduce va uşura prima ascultare a
învinuitului. Aceasta va reduce atât numărul ascultărilor care va urma, cât şi conţinutul ascultărilor
obligatorii, precum şi eventualele confruntări ori alte posibile activităţi.
Nerespectarea obligaţiei apărătorului de a apăra interesele clientului său în mod onorabil şi în
limita legii constituie o atitudine care poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia, în condiţiile
prevăzute de Legea nr.51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi a statutului
profesiei de avocat.
Concluzionând, trebuie să remarcăm faptul că asistarea apărătorului în activităţile de urmărire
penală constituie o realitate şi, probabil, în timp, aceasta va fi din ce în ce mai consistentă.
Respectarea de către organul judiciar şi de către apărător a regulilor deontologice specifice
fiecărei profesii se impune ca o necesitate pentru ambele părţi, contribuind astfel la îndeplinirea actului
de justiţie şi la modernizarea acestuia.
Ascultarea persoanelor este una dintre cele mai dificile activităţi din cadrul cercetării
criminalistice.
Procedeele de intervievare, manipulare şi coercitive, pot avea consecinţe negative, constând în
mărturii false, subminarea încrederii publice în sistemul justiţiei penale, resentimente şi ostilitate printre
acuzaţi. În acest sens, deşi legea procesual penală nu stabileşte un termen în care cercetările
86
penale trebuie definitivate şi nicio clasificare a cauzelor în mai simple sau mai complexe, în interiorul
organelor de urmărire penală sunt urmăriţi astfel de indicatori.
Dorinţa proprie de performanţă a unor organe de urmărire penală care se manifestă în scopul
unei ascensiuni profesionale cât mai rapide, combină cu lipsa de specializare şi de experienţă, pot fi, de
asemenea, cauze generatoare ale abuzului în cercetarea penală.
Bineînţeles că ascultarea persoanelor de către organele judiciare constituie pentru fiecare dintre
acestea şi, în special, pentru învinuit sau inculpat o experienţă psihică traumatizantă.
Prin însăşi procedeele clasice de ascultare se creează un disconfort psihic al cărui nivel va fi în
raport cu procedeul adoptat, dar şi cu propria personalitate a învinuitului sau inculpatului ascultat.
Prezenţa apărătorului în activitatea de urmărire penală, precum şi evoluţia ascultării
persoanelor spre un interviu – cu scopul aflării unei cantităţi cât mai mari de informaţie despre faptă şi
făptuitori, inclusiv prin demonstrarea celor susţinute prin elemente ale probatoriului administrat – în
prejudiciul obţinerii mărturisirii sau recunoaşterii, se va putea atenua din reputaţia avută până acum din
ceea ce înţelegem prin interogatoriu.
O mai bună cunoaştere a regulilor de tactică a ascultării persoanelor de către organele judiciare
şi apărători, precum şi respectarea codurilor deontologice specifice pot constitui, o largă bază de
plecare în înfăptuirea cât mai corectă a actului de justiţie.
De-a lungul timpurilor, personalităţi din domeniul psihologiei şi psihiatriei au încercat să
perfecţioneze clasificarea făcută de Hipocrate semenilor săi în cele patru categorii, conştientizând faptul
că relaţia iniţială într-o caracteristică biologică şi o trăsătură de personalitate nu putea să caracterizeze
o persoană, întrucât tipul pur nu există.
Studii statistice făcute pe un număr mare de persoane au arătat că relaţiile existente între tipul
fizic şi personalitate nu erau câtuşi de puţin atât de clare pe cât s-a crezut, concluzionându-se că specia
umană, întrucât este prea variată, nu poate fi redusă la câteva categorii de clasificare.
Constatându-se inaplicabilitatea acestor categorii s-a recurs la o nouă clasificare prin
dimensiuni. Prin studii laborioase şi îndelungate, s-au stabilit 32 de altfel de dimensiuni, cu trepte de
minim spre maxim pentru fiecare pereche.
Nici aceste dimensiuni nu au reuşit să satisfacă pretenţiile psihologilor de clasificare a infinităţii
secvenţelor identificate în comportamentul şi manifestările umane, fapt care a dus la întrebarea dacă
metodele folosite corespund scopului de descoperire a personalităţii umane.
Pentru organul de cercetare penală, reperele furnizate de psihologie constituie bază a elaborării
tacticilor de ascultare şi comportament în desfăşurarea activităţilor impuse de cercetarea criminalistică.
Nivelul cunoaşterii personalităţii umane se repercutează în mod direct în activitatea de aflare a
adevărului în procesul penal, făcând ca tactica ascultării persoanelor să poată fi apreciată ca cea mai
dificilă întreprindere din cadrul acestuia şi, în acelaşi timp, cel mai greu de evaluat din punct de vedere
al preciziei rezultatelor.
-ce prevederi tactice sunt aplicabile în cazul ascultării învinuitului sau inculpatului?
-care este valoarea probantă a declaraţiei?
-ce intrebări se pun învinuitului/inculpatului?
87
CAPITOLUL XII
PERCHEZIŢIA, RIDICAREA DE OBIECTE ŞI DE ÎNSCRISURI
1.Noţiunea şi scopul percheziţiei;
2.Clasificarea percheziţiei;
3.Importanţa acestei activităţi;
4.Noţiunea şi importanţa ridicării de obiecte şi inscrisuri;
5.Pregătirea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi inscrisuri;
6.Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei;
7.Primele măsuri luate;
8.Desfăşurarea propriu-zisă a percheziţiei;
9.Fixarea rezultatelor percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri.
Timp alocat: 1 h
1. Noţiunea, scopul, clasificarea şi importanţa percheziţiei
Noţiunea şi scopul percheziţiei

Una dintre cele mai vechi metode de găsire a unor bunuri, valori sau înscrisuri, chiar în afara
sistemului judiciar, în scopul recuperării acestora, dar şi pentru a se face dovada că ele sunt deţinute de
către persoana la care s-au găsit, este percheziţia.
Dacă activitatea de căutare a unor categorii de urme necesită din partea celui care o execută
anumite cunoştinţe referitoare la modul în care acestea se prezintă, cum se formează şi evoluează şi pe
această bază ce interpretare i se poate da mesajul lor, cunoştinţe care, în timp, prin acumulare şi
diversificare, au fost însumate în ceea ce numim tactica cercetării locului săvârşirii infracţiunii şi
percheziţia, ca activitate de căutare a unor bunuri, valori sau înscrisuri, au avut o evoluţie finalizată cu
stabilirea unui cadru legal, dar şi a unei tehnici care i sa aplică în efectuare.
Întrucât în Codul de procedură penală nu există o definiţie a percheziţiei, teoria a încercat
definirea acesteia, rezultând mai multe formulări.
Prin stricta interpretare a art. 100 aln.1 C. proc. pen., rezultă că percheziţia se va efectua atunci
când există un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă şi că acesta s-ar afla în posesia unei
persoane fizice sau juridice care, deşi a fost invitată să le prezinte sau să le predea, tăgăduieşte
deţinerea sau posesia acestuia ori refuză să îl predea la cererea organelor judiciare, precum şi atunci
când pentru descoperirea şi strângerea probelor instanţa de judecată o dispune.
Percheziţia constă în căutarea asupra persoanei, în locuinţa sau locul ei de muncă, în
autoturism ori în locurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor şi înscrisurilor a căror existenţă ori
deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a
cauzelor penale.
O definiţie asemănătoare, dar care nu include ca loc al căutării şi autoturismul, este aceea
conform căreia percheziţia este activitatea de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce constă în
căutarea asupra unei persoane, în locuinţă sau locul ei de muncă ori în locurile deschise publicului, a
obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror experienţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea
descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor penale.
Prin percheziţie pot fi descoperite persoane care se sustrag urmăririi penale sau executării
pedepselor ori au evadat, dar, cu aceeaşi ocazie, pot fi identificate şi bunuri, valori sau înscrisuri cu
ajutorul cărora se va asigura recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Poate fi considerată şi ca un procedeu prin care se caută anumite lucruri, obiecte ţi înscrisuri ce
pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, iar în cat de descoperire, se ridică de la persoana
fizică sau juridică la care se găsesc.
O altă definiţie stabileşte că percheziţia este un act procedural constând în căutarea şi
88
ridicarea unor obiecte care conţin sau poartă urme ale unor infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor
cunoscute sau necunoscute organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului aceasta făcând
parte din procedeele de investigaţie, din activitatea de strângere a mijloacelor de probă cunoscute şi de
descoperire a altor mijloace de probă.
Constituie un act de urmărire penală prin care se caută şi se ridică, din anumite locuri sau de la
anumite persoane, obiecte care prezintă importanţă pentru descoperirea împrejurărilor infracţiunii sau
pentru demascarea infractorului ori „ o activitate tactică desfăşurată de organele judiciare în scopul
descoperirii şi ridicării obiectelor, documentelor sau a diferitor valori ce prezintă importanţă pentru cauza
cercetată, precum şi a descoperirii persoanelor care se ascund răspunderii penale.
Percheziţia reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică, constând în
căutarea în locuinţă sau asupra unei persoane, la locul ei de muncă ori în locurile deschise publicului
etc. a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror experienţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea
descoperirii şi administrării probelor necesare unei juste soluţionări a cauzelor penale.
Ca activitate tactică, percheziţia reprezintă un mijloc eficient de descoperire a obiectelor,
valorilor şi înscrisurilor de mare importanţă în evidenţierea vinovăţiei infractorului, dar constituie, în
acelaşi timp, şi o oarecare imixtiune în drepturile fundamentale, constituţionale, ale cetăţenilor
(inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei sau libertatea individuală), iar, uneori, o
constrângere temporară a dreptului de folosinţă asupra unei clădiri sau terenuri.
Aceste considerente impun organului judiciar ca, înainte de a lua decizia efectuării percheziţiei,
acesta să se afle în posesia a suficiente date cu privire la existenţa şi caracteristicile obiectelor, valorilor
sau înscrisurilor căutate, asupra personalităţii persoanelor urmărite ori a celor care deţin bunurile vizate,
a locurilor în care acestea pot fi ascunse, urmând ca apoi să stabilească procedeele tactice de
efectuare în concret a percheziţiei, mijloacele necesare, momentul propice efectuării, persoanele care
vor participa etc., fără a pierde din vedere faptul ca întreaga activitate să se desfăşoare în condiţiile şi
formele prevăzute de lege.
Clasificări
Deşi din punct de vedere procesual penal se recunoaşte existenţa a două categorii de
percheziţii (cea domiciliară şi cea corporală), privite însă din prisma unor particularităţi tactice,
percheziţiile pot fi împărţite în mai multe categorii:
- după natura locului în care se efectuează, percheziţia se clasifică în percheziţia locurilor

deschise şi percheziţia locurilor închise sau a spaţiilor locuite;
- în funcţie de numărul de persoane care urmează să fie percheziţionate, ea poate fi individuală
sau de grup, aceasta din urmă fiind întâlnită în special la infracţiunile săvârşite în participaţie;
- avându-se în vedere locul efectuării percheziţiei, se distinge percheziţia corporală, domiciliară,
la locul de muncă sau în locurile publice;
- după temeiul legal, pot exista percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emise de procuror,
percheziţii efectuate în baza consimţământului scris al persoanei percheziţionate şi percheziţii efectuate
în caz de infracţiune flagrantă;
- după calitatea persoanelor participante, putem delimita percheziţii la care participă numai
organele de urmărire penală, dar şi percheziţii la care participă numai organele de urmărire penală, dar
şi percheziţii la care alături de acestea vor lua parte şi specialiştii din diferite domenii necesari
descoperirii unor anumite categorii de bunuri, valori sau înscrisuri;
- după numărul persoanelor la care se efectuează percheziţia, sunt percheziţii efectuate la o
singură persoană sau mai multe persoane, în ultimul caz acestea putând fi executate simultan.
Importanţa percheziţiei
Indiferent de felul ei, percheziţia trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu dispoziţiile
legale, restrângerea drepturilor şi libertăţilor persoanei percheziţionate făcându-se numai dacă şi în
măsura în care situaţia o impune.
89
Clasificarea percheziţiilor are utilitate din punct de vedere practic prin existenţa unor metode de
cercetare diferite, specifice fiecăreia.
Literatura de specialitate remarcă faptul că importanţa percheziţiei este determinată de rolul său
decisiv uneori în soluţionarea cauzelor penale prin obţinerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor
sau împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum şi a identificării autorului.
Percheziţia reprezintă o activitate cu pondere deosebită în instrumentarea cauzelor penale, în
majoritatea dosarelor organele de urmărire penală recurgându-se la această activitate atât pentru
descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori necesare probării activităţii infracţionale, cât şi pentru
dovedirea vinovăţiei făptuitorului.
Totodată, percheziţia se prezintă ca o activitate deosebit de complexă şi dificilă, numărându-se
printre cele mai delicate întreprinderi desfăşurate de organele de urmărire penală, implicând
pătrunderea în cele mai intime detalii ale vieţii personale şi de familie, în dreptul de proprietate asupra
imobilelor, terenurilor ş.a., acţionându-se asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei.
În cadrul procesului penal, percheziţia constituie un procedeu auxiliar de descoperire şi
strângere a unor mijloace de probă în vederea atingerii scopului acestuia, pentru descoperirea altor
mijloace de probă decât cele căutate, conservarea mijloacelor de probă descoperite cu prilejul
desfăşurării percheziţiei, dar şi a celor pe care persoanele în cauză la predau de bunăvoie la cererea
organelor judiciare.
2. Noţiunea şi importanţa ridicării de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este activitatea prin intermediul căreia organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată asigură obiectele şi documentele care pot servi ca mijloc de probă în
procesul penal.
Este o instituţie de sine stătătoare şi nu trebuie confundată cu percheziţia, dar nici cu activitatea
de căutare, relevare, fixare şi ridicare a urmelor desfăşurată cu ocazia cercetării faptei.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri se deosebeşte de percheziţie prin următoarele:
Scopul percheziţiei este acela dea se descoperii obiecte care poartă urmele infracţiunii, obiecte
care au fost folosite sau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, de găsirea obiectelor rezultat
al infracţiunii, de găsirea obiectelor rezultat al infracţiunii, descoperirea bunurilor, valorilor proprietate a
învinuitului, inculpatului sau părţii civilmente responsabile care urmează a fi indisponibilizate pentru
asigurarea recuperării pagubelor materiale cauzate prin infracţiune, găsirea obiectelor procurate cu
ajutorul sumelor de bani sau a bunurilor însuşite prin aceasta, descoperirea unor bunuri deţinute contrar
legii, descoperirea învinuiţilor sau inculpaţilor care se sustrag da la urmărirea penală sau judecată, ori a
condamnaţilor evadaţi, precum şi găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a
părţilor din acestea.
Scopul ridicării de obiecte şi înscrisuri este mult mai restrâns în comparaţie cu cel al
percheziţiei, referindu-se doar la obiectele şi înscrisurile care au folosit ori au fost destinate săvârşirii
infracţiunii, obiectele rezultat al acesteia, înscrisurile sau obiectele care poartă urmele faptei comise,
precum şi orice alte obiecte sau înscrisuri necesare pentru aflarea adevărului în cauza cercetată sau
judecată.
Activitatea de căutare a obiectelor şi înscrisurilor sau persoanelor pe timpul percheziţiei nu
vizează întotdeauna obiecte precis determinate al căror deţinător şi loc de depozitare sunt cunoscute ca
în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri.
Percheziţia se referă la orice obiecte, câteodată necunoscute iniţial organului de urmărire
penală, iar alteori care nu au nicio legătură cu cauza penală care se cercetează, pe când în cazul
ridicării de obiecte şi înscrisuri, obiectul, persoana şi, câteodată, locul sunt de la început cunoscute, şi
priveşte strict obiecte, înscrisuri sau valori necesare cauzei concrete aflate în cercetare sau judecată.
În raport cu ridicarea de obiecte sau înscrisuri care precede un act voluntar a celui care predă
bunul, valoarea sau înscrisul, percheziţia este un act evident de constrângere, care intervine în cazul
negării deţinerii bunului ori refuzul de a-l preda şi care aparenţa unei sancţiuni a respectivei negaţii ori a
refuzului.
90
Cercetarea locului faptei se deosebeşte de ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi de

percheziţie prin scopul pe care şi le propune, adică cel de cunoaştere nemijlocită la locul faptei, al
descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii, precum şi pentru ascultarea
martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor.
Scopul ridicării de obiecte şi înscrisuri sau al percheziţiei se referă în primul rând, la obiecte
care pot fi purtătoare de urme, pe când cel al cercetării locului faptei este focalizat de descoperirea şi
ridicarea urmelor, deşi aceasta se poate face cu obiectul care o poartă ca procedeu de ridicare şi nu ca
ţintă a activităţii.
La ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în schimb, se cunoaşte obiectul căutat, persoana care îl
deţine şi, câteodată şi locul unde este amplasat, pe când la percheziţie aceste repere nu sunt
întotdeauna foarte precis determinate.
Situaţia existenţei sau inexistenţei urmelor în cazul cercetării locului faptei, este, în general,
total necunoscută organului de urmărire penală, însă scopul cercetării este tocmai acela de căutare,
studiere, fixare şi ridicarea acestor urme.
În privinţa întinderii locului în care se află obiectele care trebuie ridicate sau care constituie
suprafaţa de căutare în cazul percheziţiei şi cercetării locului infracţiunii, cele trei instituţii pot fi
reprezentate prin trei cercuri concentrice, în care cercul central îl reprezintă ridicarea de obiecte şi
înscrisuri, iar cel marginal cercetarea locului faptei, percheziţia aflându-se la mijlocul acestora.
Dacă în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri se cunoaşte persoana şi, uneori, locul în care se
găseşte obiectul căutat, percheziţia, pentru realizarea scopului propus, se execută, în general, pe o
suprafaţă mai mare, dar totuşi determinată de folosinţa exclusivă a unei persoane.
Limitele spaţiale ale locului săvârşirii faptei sunt date de suprafaţa purtătoare a urmelor
infracţiunii care, practic, nu este delimitată iniţial şi poate să varieze, de la caz la caz, între mică şi
imensă.
Sub aspectul desfăşurării lor, activitatea de ridicare de obiecte şi înscrisuri, precum şi cea de
cercetare la faţa locului, pot fi executate şi pe parcursul actelor premergătoare în vederea începerii
urmăririi penale, pe când percheziţia se va efectua numai după începerea acesteia.
Dacă repetarea cercetării la faţa locului constituie o excepţie, repetarea percheziţiei şi a ridicării
de obiecte şi înscrisuri poate fi făcută până la realizarea scopului lor.
Atât cercetarea la faţa locului, cât şi percheziţia, din punctul de vedere al psihologiei organului
judiciar, necesită un simţ de observaţie bine dezvoltat, o mare putere de concentrare şi stabilire a
atenţiei, o intenţie rapidă, precum şi o mare capacitate de analiză şi sinteză.
Examinarea minuţioasă şi observarea atentă întemeiată pe raţionamente riguroase reprezintă
reguli de bază în desfăşurarea acestor activităţi.
Observarea, ca proces psihic, înseamnă mai mult decât a privi pur şi simplu ceva. Înseamnă a
vedea şi examina atent, a direcţiona atenţia spre o percepţie mai amplă şi mai fidelă a obiectelor sau
urmelor căutate.
Pe timpul efectuării percheziţiei sau a cercetării locului faptei, dar şi a ridicării de obiecte şi
înscrisuri, organul de urmărire penală trebuie să adopte o anumită conduită tactică comună tuturor
actelor procesuale desfăşurate, dar şi să respecte unele reguli destinate prevenirii oricărui incident care
s-ar putea ivi pe parcursul desfăşurării activităţilor sau unor obiecţii ulterioare.
3. Aspecte referitoare la pregătirea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri
Preliminarii
Reuşita percheziţiei implică, înainte de a se proceda la începerea acesteia, luarea unor măsuri
de natură a-i atribui un caracter organizat, descoperirea mijloacelor materiale de probă putând fi
realizată doar printr-o organizare atentă şi o pregătire riguroasă a întregii activităţi.
Lipsa de pregătire sau superficialitate în efectuare pot avea consecinţe dăunătoare pentru
cauză: imposibilitatea efectuării percheziţiei, nerealizarea obiectivelor propuse, pierderea unor mijloace
materiale de probă necesare aflării adevărului.
91
Pregătirea temeinică a percheziţiei se impune cu atât mai mult cu cât acesta reprezintă o
activitate de echipă în care sunt implicate mai multe persoane care acţionează în vederea atingerii
aceluiaşi scop, unic pentru toţi.
Fiecare formă a percheziţiei va parcurge în desfăşurarea ei trei etape principale: luarea
măsurilor preliminare, premergătoare percheziţiei, adică stabilirea obiectivelor percheziţiei, cunoaşterea
locului ce urmează a fi percheziţionat şi a persoanelor care îl utilizează, stabilirea momentului începerii
percheziţiei, stabilirea participanţilor la percheziţie, asigurarea mijloacelor tehnice necesare şi a
modalităţilor de a pătrunde în locuinţa percheziţionatului; o a doua etapă se referă la efectuarea propriu-
zisă a percheziţiei, adică la repartizarea sarcinilor de cercetare şi de4 pază a obiectelor găsite sau a
persoanelor căutate; a treia etapă, la examinarea detaliată şi fixarea rezultatelor obţinute în urma
percheziţiei.
Stabilirea obiectivelor
Precizarea scopului percheziţiei în raport cu cauza cercetată presupune atât o reprezentare
exactă a rezultatului acesteia, cât şi o cunoaştere temeinică a tuturor datelor şi materialelor cauzei.
Natura infracţiunii în legătură cu care se efectuează percheziţia reprezintă întotdeauna un indiciu
important cu privire la felul obiectelor sau înscrisurilor căutate, astfel conturându-se finalitatea urmărită
prin efectuarea percheziţiei.
Determinarea cu precizie a scopului percheziţiei se face în funcţie de infracţiunea cercetată,
fapt ce presupune că organul judiciar are o reprezentare suficient de clară asupra naturii obiectivelor şi
înscrisurilor căutate, a oricărui produs al faptelor investigate sau a obiectelor folosite la săvârşirea
infracţiunii.
Caracteristicile obiectelor căutate prin percheziţie determină natura locului în care pot fi
ascunse, persoana percheziţionată fiind nevoită să ţină seama de volumul obiectelor, de materialul din
care acestea sunt fabricate, de posibila lor distrugere sub influenţa nocivă a anumitor factori de mediu,
precum şi de caracteristicile lor de construcţie, unele obiecte putând fi apoi ascunsă separat sau
asamblată sub forma altor obiecte.
Este important să se cunoască destinaţia şi valoarea obiectelor căutate, unele obiecte care pot
fi ascunse cu greu şi care nu au o valoare prea mare fiind deseori distruse sau ascunse în locuri
îndepărtate.
În practică, există numeroase situaţii în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu exactitate
sau pot fi cunoscute obiecte total necunoscute iniţial, fapt care nu diminuează rolul pregătirii acestei
activităţi.
Cunoaşterea locului
Cunoaşterea prealabilă a locului în care urmează să se efectueze percheziţia se referă în
general la dispunerea şi destinaţia locului, la caracteristicile de construcţie sau topografice, la
persoanele care locuiesc sau care au acces în spaţiul percheziţiei etc. De regulă, se ţine seama dacă
locul percheziţiei este închis sau deschis.
Informaţii asemănătoare trebuie obţinute şi atunci când ridicarea de obiecte sau înscrisuri sau
percheziţia urmează a fi efectuate în sediile unor persoane juridice, agenţi economic, unităţi comerciale
sau de deservire.
În vederea obţinerii informaţiilor necesare cunoaşterii locului percheziţionat, se va proceda cu
maximă discreţie, evitându-se alertarea persoanelor vizate, acestea putând fi furnizate de organele
locale ale administraţiei publice, de conducerea unităţii sau de colegii de serviciu ai persoanei
percheziţionate, cunoştinţele, prietenii sau chiar vecinii acesteia.
Cunoaşterea persoanei
Pentru cunoaşterea persoanei trebuie avute în vedere datele în legătură cu personalitatea
acesteia, gradul său de cultură, profesia şi funcţia exercitată, viaţa sa de familie, raporturile sale cu
ceilalţi membri ai familiei, cu vecinii, cu colegii de serviciu ş.a., relaţiile pa care la întreţine cu diverse
92
alte persoane, îndeosebi cu prietenii apropiaţi, pasiunile sau viciile acesteia, muncile din gospodărie şi
alte activităţi pe care la desfăşoară în calitate de amator (mecanică, fotografiere, înregistrări muzicale).
Vor interesa persoanele care locuiesc împreună cu cel percheziţionat, indiferent dacă acestea
sunt membrii de familie sau chiriaşi şi ale rudelor sau prietenilor cu care persoana percheziţionată
întreţine relaţii strânse şi pe care le vizitează mai des. Importanţa acestor informaţii rezidă în
posibilitatea ca, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind ascunse la domiciliul
persoanei, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind ascunse la domiciliul sau locuinţa
rudelor sau prietenilor apropiaţi ai persoanei percheziţionate.
Informaţiile necesare unei bune cunoaşteri a persoanei percheziţionate, asemenea celor care
privesc locul desfăşurării percheziţiei pot fi obţinute de la autorităţile publice, de la conducerea unităţii în
care îşi desfăşoară activitatea sau de la colegii săi de serviciu, de la cunoştinţe, prieteni, vecini.
Pentru a sta şa baza convingerilor organelor judiciare, toate aceste informaţii trebuie verificate,
în primul rând, prin prisma raporturilor existente între cei la care se referă. Aceste investigaţii trebuie să
aibă un caracter secret, pentru a se evita o eventuală prevenire a persoanei care va fi percheziţionată.
Stabilirea momentului
Precizarea celui mai potrivit moment de efectuare a percheziţiei nu priveşte determinarea acelor
limite de timp înăuntrul cărora această activitate este permisă, deoarece însăşi legea le stabileşte.
Necesitatea identificării momentului propice efectuării percheziţiei este impusă de considerente de ordin
tactic şi vizează asigurarea finalităţii urmărite prin realizarea acestei activităţi.
Posibilitatea continuării percheziţiei după orele 20.00 este lăsată la aprecierea organului de
cercetare penală care a început efectuarea acesteia, tocmai pentru a nu compromite realizarea scopului
urmărit.
În ceea ce priveşte planificarea în timp a percheziţiei se vor avea în vedere anumiţi factori:
pericolul dispariţiei obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, necesitatea urgenţei şi asigurarea caracterului
inopinat conferit activităţii; momentul în care se pătrunde mai uşor la locul percheziţiei şi condiţiile cele
mai bune de găsirea obiectelor căutate; intenţiile cunoscute sau cel puţin presupuse ale celui
percheziţionat etc.
Există situaţii care impun urgenţa efectuării percheziţiei când prin aceasta se obţine mijlocul
principal de probă, în special la infracţiuni cum sunt cele de speculă, luare sau dare de mită etc. Uneori
însă, din perspectiva investigaţiei criminalistice, în scop tactic, percheziţia trebuie amânată, deşi se deţin
date sigure cu privire la persoana sau locul în care au fost ascunse obiectele, deoarece, prin natura
împrejurărilor existente, descoperirea lor ar fi dificilă sau ar implica un anumit grad de risc privind reuşita
percheziţiei, alarmându-l pe infractor şi făcând astfel ca o repetare eventuală a percheziţiei să poată fi
făcută în condiţii mult mai grele, infractorul având timp să-şi ia toate măsurile de precauţie pe care le
crede necesare.
Sunt cazuri când precizarea timpului efectuării percheziţiei presupune nu numai alegerea celui
mai potrivit moment, ci şi sincronizarea operaţiilor de percheziţionare. Este cazul percheziţiilor
simultane, efectuate concomitent în locuri diferite şi al percheziţiilor în grup, asupra bunurilor
persoanelor implicate în aceeaşi cauză. În aceste situaţii, reuşita acţiunii implică sincronizarea
operaţiilor de căutare a obiectelor, adică efectuarea percheziţiei în acelaşi timp, în diferite locuri şi la
toate persoanele, indiferent dacă percheziţia are loc în aceeaşi localitate sau în localităţi diferite, tocmai
pentru a înlătura riscurile legate de posibilitatea de a se încunoştinţa unii pe alţii, periclitând astfel
atingerea obiectivelor percheziţiei.
Se impune efectuarea concomitentă a percheziţiei atât la locul de muncă, cât şi la domiciliu ori
a percheziţiei corporale în acelaşi timp cu cea domiciliară.
Timpul efectuării percheziţiei presupune şi alegerea celei mai potrivite ore pentru realizarea
acestei activităţi. Zorii zilei oferă condiţii optime pentru pătrunderea fără dificultate la locul percheziţionat
şi condiţii de căutare şi descoperirea obiectelor folosind lumina naturală, dar recomandarea nu este
general valabilă.
În concluzie, putem afirma că alegerea momentului propice percheziţiei se va face în
93
funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, de necesitatea efectuării ei în mod inopinat, cât mai
operativ şi în condiţii de natură să asigure descoperirea obiectelor sau mijloacelor materiale de probă pe
care organul de urmărire penală se aşteaptă să le descopere.
Pregătirea mijloacelor tehnice necesare

Pentru efectuarea percheziţiei, se apelează, de regulă, la aceleaşi mijloace tehnice folosite în
cercetarea la faţa locului, majoritatea acestora găsindu-se în trusele criminalistice universale sau în
dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.
Formarea echipei
Gradul sporit de dificultate şi complexitate şi caracterul său laborios imprimă percheziţiei
trăsăturile unei activităţi de echipă, a cărei realizare implică atât prezenţa, cât şi cooperarea persoanelor
participante la efectuarea ei, dar şi a acelora asupra cărora asupra cărora se răsfrânge.
Componenţa echipei care va efectua percheziţia va fi determinată de o seamă de factori, cum
sunt: natura şi întinderea locurilor percheziţionate, natura obiectelor căutate, gradul de dificultate
implicat de descoperire a acestora, datele ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi
percheziţionat etc.
Aceste persoane sunt: organul de urmărire penală care efectuează percheziţia, reprezentat de
un număr de lucrători ai poliţiei sau procuraturii; martorii asistenţi la desfăşurarea percheziţiei; persoana
la care se efectuează percheziţia sau, atunci când este reţinută sau arestată, un reprezentant, un
membru de familie sau un vecin al acesteia, cu capacitate de exerciţiu; specialişti din diferite ramuri
tehnice, dacă prezenţa lor este socotită indispensabilă; precum şi personalul ajutător, format, de obicei,
din cadre ale poliţiei, menit să caute obiectele sau să asigure paza.
Din categoria organelor care participă la efectuarea percheziţiei fac parte procurorul şi organele
de cercetare penală, primul urmând să coordoneze toate operaţiile legate de îndeplinirea acestei
activităţi, alături de un număr suficient de poliţişti, care vor participa fie la activitatea propriu-zisă de
căutare, fie la asigurarea pazei locului percheziţionat.
Numărul persoanelor planificate să ia parte la percheziţie nu trebuie să rămână fix, ci, după caz,
acesta poate fi completat cu alte persoane ori de câte ori situaţia o impune.
Când pentru descoperirea unor obiecte se impune utilizarea unei aparaturi speciale de
detectare care nu există în dotarea organelor de urmărire penală, dar şi atunci când determinarea sau
descrierea particularităţilor obiectelor descoperite impune participarea unor specialişti, aceştia sunt
invitaţi să participe la efectuarea percheziţiei.
Potrivit prevederilor art.104 alin.3 Cod procedură penală, percheziţia se efectuează numai în
prezenţa unor martori asistenţi, selecţionaţi dintre persoanele majore cu capacitate de exerciţiu şi care
nu au nicio legătură cu cei implicaţi în săvârşirea infracţiunii şi nici un anume interes în cauză. Se
consideră a fi contraindicat a se proceda la alegerea martorilor asistenţi din rândul persoanelor care se
află întâmplător la faţa locului, mai ales că acestea pot fi chiar complici la săvârşirea infracţiunii, tactica
criminalistică recomandând ca alegerea şi verificarea îndeplinirii condiţiilor legale cerute calităţii de
martor asistent să se facă înainte de intrarea echipei la locul percheziţiei, în felul acesta evitându-se
irosirea timpului sau apariţia unor incidente nedorite.
Martorii asistenţi la percheziţie vor fi aleşi dintre persoanele majore, neinteresate în cauză şi
care nu fac parte din personalul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia.
Nu vor putea fi utilizaţi martori asistenţi din categoria persoanelor care au formulat pretenţii
civile în cauza respectivă, a victimelor infracţiunii, a martorilor oculari, persoanele care sunt rude sau
complici ai învinuitului sau alte persoane care au vreun interes în cauză.
Organul de urmărire penală care conduce percheziţia are îndatorirea de a explica martorilor
asistenţi care le sunt drepturile. Martorii asistenţi au dreptul de a fi prezenţi la toate acţiunile percheziţiei,
de a cunoaşte toate obiectele descoperite şi ridicate, putând cere să se noteze în procesul-verbal
propriile observaţii, totodată fiind obligaţi să asiste pe întreaga perioadă de efectuare a percheziţiei şi să
94
semneze procesul-verbal întocmit de către organul de urmărire penală cu ocazia efectuării percheziţiei.
Pentru că martorii asistenţi nu au cunoştinţele necesare pentru a servi la soluţionarea cauzei
penale cercetate, ei pot face declaraţii numai cu privire la constatările şi la modul de efectuare a actului
procedural la care au asistat, observaţiile fiind consemnate în procesul-verbal încheiat şi constituind
mijloc de probă doar pentru activitatea procesuală desfăşurată, nu şi unul care vizează fondul cauzei
cercetate.
La efectuarea percheziţiei ia parte şi persoana la care se efectuează percheziţia, chiar dacă
este reţinută sau arestată. Dacă acest lucru nu este posibil, percheziţia domiciliată se va efectua numai
în prezenţa unui reprezentant sau membru al familiei acesteia, iar dacă nici cel din urmă nu este
prezent, se va recurge la asistenţa unui vecin sau o altă persoană majoră cu capacitate de exerciţiu şi
fără vreun interes în cauză.
La efectuarea percheziţiei poate participa şi apărătorul ales de învinuit sau de inculpat.
Organul de urmărire penală are obligaţia de a-l încunoştinţa pe apărător cu privire la data şi ora
desfăşurării percheziţiei.
Persoana căreia i se face percheziţia domiciliară sau reprezentantul ei au dreptul să asiste la
efectuarea percheziţiei, pentru a-şi asigura respectarea deplină a tuturor drepturilor lor procesuale.
Persoana percheziţionată va asista la toate acţiunile din cadrul percheziţiei, va putea cunoaşte
obiectele sau înscrisurile descoperite şi ridicate, pentru ca în cadrul procesului-verbal întocmit să-şi
poată exprima toate observaţiile.
Uneori, din considerente de ordin tactic, este posibil ca o parte din rezultatele percheziţiei să
nu-i fie aduse la cunoştinţă de îndată, pentru ca astfel să se asigure o mai bună desfăşurare a
cercetărilor.
La percheziţiile efectuate în cadrul unor instituţii sau autorităţi publice, vor lua parte şi
reprezentanţii instituţiilor sau a-i organelor imediat superioare.
Percheziţiile efectuate în unităţile militare se vor desfăşura numai în prezenţa comandantului
unităţii sau a delegatului acestuia, iar, în cazul când locul de3 percheziţionat îl constituie locuinţa
reprezentanţilor diplomatici, percheziţia se efectuează cu încuviinţarea Ministerului de Externe al
României şi numai cu consimţământul persoanei percheziţionate.
4. Reguli tactice de efectuare a percheziţiei

Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei
Deplasarea echipei la locul de efectuare a percheziţiei se va pregăti cu multă atenţie, avându-
se în vedere asigurarea caracterului de surpriză al acţiunii, justificat prin cerinţa de a nu i se da timp
persoanei percheziţionate să înlăture obiectele sau înscrisurile vizate de către organul judiciar ori să
dispară de la domiciliu.
Când deplasarea echipei s-a făcut cu un autovehicul, în localităţile mai mari, este recomandabil
ca parcarea maşinii să se facă la o distanţă mai mare faţă de intrarea în imobil, prezenţa autoturismului
în faţa imobilului în care se va desfăşura percheziţia putând alerta persoana vizată. În localităţile mici,
autoturismul va fi oprit în faţa sediilor administraţiei de stat, a unor întreprinderi, firme sau magazine
etc., în funcţie de distanţa până la locul efectuării percheziţiei.
Pentru percheziţiile care se efectuează în blocurile cu mai multe etaje, se recomandă ca liftul să
fie oprit cu un etaj mai sus sau mai jos de palierul la care este amplasat apartamentul vizat, preferabil
fiind ca o parte a echipei să urce pe scări, dar fără ca astfel să se formeze un grup compact.
În eventualitatea în care se remarcă existenţa unor câini de pază, înainte de intrarea echipei,
trebuie găsită o modalitate potrivită de liniştire a acestora, prin invitarea, în acest scop, a unui vecin sau
a unei persoane care îi cunoaşte, folosind un pretext oarecare, recomandabil fiind ca la poartă să se
prezinte doar o singură persoană din echipa de percheziţie.
Înainte de pătrunderea echipei la locul percheziţionat vor fi luate măsuri necesare de: pază a
tuturor căilor de acces în imobil, la nevoie folosindu-se schiţa topografică, înlăturând astfel orice
posibilitate de părăsire a locului percheziţiei de către persoana vizată.
Pătrunderea în domiciliu de percheziţionat reprezintă începutul percheziţiei domiciliare,
95
aceasta realizându-se prin folosirea oricărei împrejurări favorabile menite să prevină acţiunile
percheziţionatului, în sensul degradării sau chiar distrugerii totale a obiectelor căutate, spre exemplu,
momentul ieşirii sau intrării unui membru al familiei ori a altor persoane a căror prezenţă nu este de
natură a trezi suspiciuni.
Intrarea la locul percheziţiei se va face potrivit particularităţilor fiecărui caz în parte.
De obicei, se sună sau se bate la uşă, iar membrii echipei se vor aşeza într-un mod în care,
prin vizor, să nu poată fi observată decât o singură persoană.
În cazul în care uşa nu va fi deschisă, se va proceda în consecinţă: dacă în locuinţă nu este
sesizat nici un zgomot, se vor cere informaţii de la vecinii cei mai apropiaţi, organul de urmărire penală
având posibilitatea să procedeze fie la sigilarea uşilor, fie la pătrunderea forţată în imobil şi la efectuarea
percheziţiei în prezenţa unui vecin, a administratorului de bloc sau a unui delegat al autorităţii publice
locale. Pentru a se evita apariţia unei asemenea situaţii, în funcţie de programul de activitate a celui
percheziţionat, se va alege cel mai potrivit moment pentru pătrunderea fără complicaţii în locul în care
urmează să se efectueze percheziţia.
Când persoana percheziţionată este reţinută, aceasta va fi adusă la locul percheziţiei de către
echipa de percheziţie.
În situaţia în care se constată că în locuinţă există totuşi cineva, dar refuză să permită intrarea
echipei de percheziţie în imobil, forţarea uşii se va face numai după ce, în prealabil, s-a atras atenţia
asupra luării acestei măsuri şi s-a făcut prezentarea calităţii şi numelui organului care efectuează
percheziţia.
Uneori, cel aflat în locuinţă nu deschide imediat, din diferite motive, care nu presupun rea
credinţă cum sunt: dorinţa de a se îmbrăca adecvat sau de a verifica temeinic calitatea organelor
judiciare ş.a., după cum pot exista şi situaţii în care întârzierea se datorează încercării persoanei de a
se debarasa de obiectele căutate pe care le deţine, de a le ascunde sau chiar de a părăsi domiciliul.
Atunci când din datele existente la dosar sau din informaţiile adunate în vederea pregătirii
percheziţiei rezultă că persoana percheziţionată face parte din categoria indivizilor periculoşi sau
recidivişti, se va proceda la pătrunderea forţată, fără întârziere, ori de câte ori există indicii că aceasta
tergiversează prea mult deschiderea uşii.
Deosebit de important este ca întreaga operaţie de pătrundere forţată să se facă numai în
prezenţa martorilor asistenţi şi, eventual, a apărătorului.
Primele măsuri luate la locul percheziţiei

După pătrunderea în locul percheziţiei, conducătorul echipei se va legitima şi va prezenta
autorizaţia eliberată de magistrat. Înainte de începerea percheziţiei propriu-zise, se impune luarea unor
măsuri cu caracter preliminar:
- inspectarea rapidă a locului ce urmează a fi percheziţionat, îndeosebi a WC-urilor, sobelor,
maşinilor de gătit, tuburilor de aruncat gunoiul şi a oricărei instalaţii sau aparaturi ce ar putea fi folosită
în vederea distrugerii rapide a obiectelor sau înscrisurilor căutate. Se va preveni orice încercare de
semnalizare sau comunicare cu exteriorul prin mijloacele de comunicare obişnuite sau prin manevre de
genul mutării unor glastre de flori din/în geam sau balcon, tragerea storurilor sau jaluzelelor până la o
anumită înălţime, aranjarea perdelelor într-o poziţie dinainte stabilită etc.;
- prevenirea oricărei acţiuni violente îndreptată împotriva organului de urmărire penală sau a
celorlalte persoane. Din momentul începerii percheziţiei şi pe întreaga durată a desfăşurării sale,
organul de urmărire penală trebuie să fie pregătit pentru a neutraliza orice acţiune violentă venită din
partea persoanei percheziţionate sau a altei persoane aflate la locul percheziţiei, mai ales în cazurile în
care sunt deţinute date din care reiese că aceasta ar putea fi înarmată, că ar încerca să scape sau că
este violentă. Aceste măsuri sunt menite să prevină orice eventuală încercare de sinucidere, incident
posibil mai ales în cazul descoperirii unor obiecte care probează indubitabila participare a persoanei
percheziţionate la săvârşirea unei infracţiuni;
- dispunerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziţiei într-o singură încăpere sau într-un
spaţiu limitat, excepţie făcând numai preşcolarii, bolnavii sau alte persoane aflate în imposibilitatea
96
de a se deplasa, părăsirea acestui spaţiu neputând fi făcută decât cu încuviinţarea organului de

urmărire penală însărcinat cu supravegherea acestora. Persoanele aflate sau sosite la locul supus
percheziţiei domiciliare ulterior începerii percheziţiei vor fi legitimate, cerându-li-se date cu privire la
calitatea şi scopul vizitei lor. Sunt exceptate de la această măsură persoanele venite în interes de
serviciu, cărora li se interzice să ia contact direct cu oricare dintre persoanele aflate la locul percheziţiei;
- studierea atentă şi familiarizarea echipei cu locul ce urmează a fi percheziţionat, în vederea
cunoaşterii exacte a topografiei şi caracteristicilor sale, prilej cu care se verifică şi datele iniţiale deţinute
de organul de urmărire penală. Persoanei percheziţionate i se vor cere informaţii referitoare la destinaţia
fiecărei încăperi, persoanele care o folosesc, mobilierul, aparatele sau instalaţiile existente, bunurile
depozitate etc. După recunoaşterea locului percheziţionat şi până la verificarea lui efectivă, încăperile
vor fi încuiate, procedând în acelaşi fel şi cu mobilierul prevăzut cu încuietori, cheile fiind păstrate de
organul judiciar, până la terminarea percheziţiei;
- imediat după luarea măsurilor premergătoare, pe baza datelor obţinute de organul judiciar,
întregite cu constatările deprinse în urma examinării nemijlocite a locului care urmează a fi
percheziţionat, va fi stabilită metodologia de lucru, fiecărui membru ai echipei revenindu-i atribuţii bine
determinate.
Desfăşurarea percheziţiei
Indiferent de particularităţile locului percheziţionat sau de natura obiectelor căutate,
percheziţiilor le sunt comune câteva elemente, câteva reguli cu caracter tactic.
Percheziţia se efectuează cu minuţiozitate, întinderea şi profunzimea cercetării fiind dependente
de natura obiectelor care trebuie descoperite. Într-un fel se procedează în ipoteza unor obiecte furate,
de genul autoturismelor, motocicletelor, casetofoanelor etc., şi altfel în ipoteza unor obiecte de volum
foarte redus sau a unor înscrisuri.
Percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, fapt ce presupune cercetarea detaliată a fiecărei
încăperi, a oricărei piese de mobilier, instalaţii sanitare sau obiecte casnice care ar putea servi ca
ascunzătoare potrivit particularităţilor fizico-chimice ale obiectelor căutate.
Comportamentul persoanei percheziţionate va fi permanent observat.
Observarea va fi făcută de către organul de urmărire penală care conduce percheziţia, iar în
cazul în care se constată accentuarea tensiunii emoţionale sau o anumită deconectare, se va insista la
cercetarea locurilor respective.
Percheziţia trebuie efectuată în strictă conformitate cu prevederile legii, începând cu
pătrunderea la faţa locului şi terminând cu ridicarea obiectelor şi fixarea rezultatelor, organul de urmărire
penală sub conducerea căruia se desfăşoară activitatea fiind cel care va urmări îndeplinirea acestor
cerinţe.
Magistratul sau poliţistul va impune o atmosferă de calm, de obiectivitate, dirijând cu
competenţă activitatea membrilor echipei, pentru evitarea unor atitudini necorespunzătoare, operaţii
abuzive, în sensul intimidării persoanelor percheziţionate, distrugerii sau degradării unor obiecte.
Se va manifesta o grijă deosebită pentru ca percheziţia să decurgă normal, fără deranjarea
vecinilor sau, în ipoteza în care se desfăşoară la locul de muncă, fără perturbarea activităţii.
Regulile tactice cu respectarea cărora trebuie efectuată percheziţia depind de o serie de factori:
natura faptei în legătură cu care se realizează această activitate, particularităţile locului ce urmează a fi
cercetat, natura obiectelor a căror găsire se urmăreşte, informaţiile deţinute de organul judiciar în
legătură cu obiectele căutate ş.a.
Când organul judiciar deţine informaţii verificate cu privire la natura obiectelor şi persoana care
le deţine, dar nu se cunoaşte cu exactitate locul unde au fost ascunse, mai înainte de a se proceda la
operaţia de căutare propriu-zisă, celui percheziţionat i se va cere să predea obiectele căutate.
Atunci când informaţiile în posesia cărora se află organul judiciar sunt vagi, se va proceda la
efectuarea unei percheziţii minuţioase, pentru descoperirea ascunzătorilor, în funcţie de particularităţile
locului cercetat şi se vor folosi cele mai adecvate metode şi mijloace de investigare.
97
5. Fixarea rezultatelor percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

Potrivit prevederilor art.108 Cod procedură penală, despre modul de efectuare a percheziţiei şi
rezultatele sale se întocmeşte un proces-verbal. Alături de procesul-verbal, ca mijloace auxiliare de
fixare a rezultatelor percheziţiei, se mai folosesc: fotografierea, înregistrarea video-magnetică, filmare şi,
atunci când este cazul, schiţe sau desene ale locului percheziţionat.
Procesul-verbal constituie principalul mijloc de consemnare a modului în care s-a desfăşurat
percheziţia, precum şi a rezultatelor la care s-a ajuns, fiind întocmit de către organul judiciar aflat la locul
percheziţiei, imediat după terminarea acestei activităţi.
Procesul-verbal de percheziţie va cuprinde:
O parte introductivă care conţine următoarele menţiuni: data şi locul încheierii sale (adresa
exactă), calitatea şi organul judiciar din care face parte cel care efectuează percheziţia (inclusiv experţii
şi specialiştii), datele de identificare ale celui percheziţionat, menţionându-se dacă a fost prezent sau
reprezentat la percheziţie, precum şi datele de identificare ale persoanelor aflate la locul efectuării
percheziţiei sau sosite după începerea acesteia, alături de cele ale martorilor asistenţi.
Partea descriptivă a procesului-verbal va cuprinde: o descriere amănunţită a tuturor activităţilor
întreprinse, mijloace tehnice utilizate, numele, prenumele şi calitatea persoanei care a desfăşurat
fiecare activitate în parte, descrierea urmelor găsite, practic, descrierea cercetării locului faptei.
Se va face apoi menţiune cu privire la locul supus percheziţiei.
Se vor descrie, în ordinea desfăşurării lor, toate operaţiunile întreprinse de echipă în vederea
descoperirii obiectelor căutate, iar în cazul găsirii acestora, ele vor fi descrise amănunţit, insistându-se şi
asupra ascunzătorilor.
Obiectele şi urmele descoperite vor fi descrise sub raportul tuturor însuşirilor care le
individualizează: formă, dimensiuni, culoare, felul producţiei, natura materialului din care sunt alcătuite,
elemente ce indică modul de fabricare şi urmele de uzură provenite din întrebuinţare, fără a se face vreo
observaţie privind valoarea acestora.
Dacă descrierea exactă nu poate fi făcută, pe respectivul obiect se va lipi un bilet, purtând
semnăturile componenţilor echipei, ale persoanei percheziţionate şi ale martorilor asistenţi.
Aceste obiecte se vor fotografia, indicându-li-se un număr de ordine, iar dacă pentru descrierea sau
demontarea acestor piese este nevoie de un specialist, urmează ca în perioada următoare să se
apeleze la serviciile acestuia, fapt ce trebuie menţionat în procesul-verbal.
În cadrul procesului-verbal se consemnează situaţiile în care în cursul efectuării percheziţiei, au fost
forţate anumite obiecte ori s-au spart încuietori, uşi, ziduri, motivând necesitatea efectuării acestora.
În procesul-verbal se vor înscriere observaţiile persoanei percheziţionate privind activitatea desfăşurată,
se notează dacă persoanele prezente au fost supuse unei noi percheziţii corporale şi rezultatele
acesteia, precum şi menţiunea dacă în cursul percheziţiei s-au ivit incidente, arătându-se modul în care
au fost soluţionate.
Finalul procesului-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la ora de începere şi terminare a percheziţiei,
obiectele ridicate, menţionându-se şi acele obiecte, care din diferite motive (cantitatea, greutatea,
dimensiunile) au fost lăsate în păstrarea persoanei percheziţionate sau a unui custode, în urma aplicării
sechestrului.
Tot aici vor fi menţionate şi eventualele obiecţii ale persoanelor în prezenţa cărora s-a desfăşurat
percheziţia, ale martorilor asistenţi şi ale persoanei percheziţionate, cu privire la modul de efectuare a
percheziţiei sau la conţinutul procesului-verbal încheiat, se precizează dacă anumite împrejurări legate
de efectuarea percheziţiei au fost fixate cu ajutorul fotografiei, filmului, înregistrării video-magnetice.
O atenţie deosebită se va acorda locurilor în care au fost ascunse obiectele, iar atunci când au fost
locuri special amenajate, acestea vor fi fixate obligatoriu prin fotografiere.
Procesul-verbal se va încheia în două sau mai multe exemplare şi va fi semnat pe fiecare pagină şi la
sfârşit de către toţi cei care au participat la desfăşurarea percheziţiei: organul de cercetare penală,
martori asistenţi, persoana percheziţionată şi eventualele persoane aflate întâmplător acolo.
O copie a procesului-verbal va fi înmânată persoanei percheziţionate, reprezentantul acestuia ori un
98
membru al familiei sale ori, în lipsa acestora, celor cu care locuieşte sau este vecin, iar când este cazul,
custodelui.
În cazul în care persoana percheziţionată refuză sau nu poate să semneze, se va face menţiunea
despre aceasta, arătându-se motivaţia susţinută de persoana în cauză.
Cu privire la modul de redactare a procesului-verbal, data fiind calitatea sa de mijloc de probă, este
necesară consemnarea cât mai exactă, mai clară şi precisă a celor consemnate din momentul
pătrunderii la locul percheziţiei şi până la terminarea activităţii.
- Ce este percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri?
- Care sunt criteriile după care se clasifică percheziţia?
- Ce reguli tactice se aplică în desfăşurarea acesteia?
- Cum se fixează rezultatele percheziţiei?
99
CAPITOLUL XIII
PREZENTAREA PENTRU RECUNOAŞTERE
1. Factorii care pot influenţa prezentarea pentru recunoaştere;
2. Pregătirea pentru recunoaştere;
3. Efectuarea prezentării pentru recunoaştere;
4. Recunoaşterea după fotografie;
5. Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor, cadavrelor;
6. Fixarea rezultatelor activităţii respective.
Timp alocat: 1 h
1. Factori care pot influenţa rezultatul prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă proprie tacticii criminalistice, apărută ca
răspuns la necesitatea identificării unei persoane, animal sau obiect de către persoanele care le-au
văzut anterior.
Această activitate tactică se întreprinde în orice fază a procesului penal, având drept scop
stabilirea probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penale cu
privire la identitatea acestora.
Ca mod de realizare a identificării după memorie, bazat pe caracteristicile esenţiale ale unui
obiect, fenomen sau fiinţe percepute anterior de către o persoană în anumite condiţii de loc şi de timp şi
reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă.
Având la bază percepţia, memorarea şi reproducerea în condiţiile declaraţiilor persoanelor,
prezentarea pentru recunoaştere ca examen comparativ se efectuează în condiţiile oferirii unui suport
celui care a văzut anterior obiectul, persoana sau animalul, care va fi comparat cu ceea ce acesta a
perceput.
Aceasta constituie o simulare a legăturilor nervoase realizate cu ocazia perceperii obiectului
sau fiinţei, cu scopul aducerii lor în actualitate pentru a fi suprapuse pe caracteristicile ce pot fi
observate la obiectul sau fiinţa ce constituie stimulul şi în funcţie de rezultatului procesului de
comparaţie persoana, obiectul sau animalul va fi sau nu identificat.
Prezentarea pentru recunoaştere, constituind o forţare a memoriei, trebuie făcută în condiţii cât
mai apropiate de cele existente în momentul percepţiei, condiţii care sunt cel mai frecvent artificial
create, ceea ce necesită o pregătire din partea organului de urmărire penală.
Prezentarea pentru recunoaştere, nu se face imediat după ascultarea persoanei care a
perceput anterior fiinţa sau obiectul care trebuie recunoscut, ci după scurgerea unei perioade mai mari
sau mai mici de timp, depinzând de găsirea persoanei sau obiectului, de identificat.
Distanţa în timp între momentul identificării şi ascultării persoanei care poartă informaţia de
interes şi cel al momentului efectuării prezentării pentru recunoaştere poate să fie măsurată în ore, zile,
luni şi chiar ani.
Factorii care influenţează procesul formării declaraţiilor persoanelor îşi vor manifesta şi de
această dată influenţa.
a) Astfel, trebuie în primul rând evocată posibila influenţă a procesului de uitare. Etapa optimă a
ascultării unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în perioada cât mai
apropiată posibil, deci atunci când pierderile nu sunt încă prea mari.
Uitarea nu este influenţată numai de trecerea timpului, ci şi de alţi factori, cum sunt, cantitatea
şi, mai ales, calitatea informaţiei percepute şi memorate.
Astfel, informaţiile cu sens sunt uitate într-o durată mai mare de timp decât informaţiile fără
sens, iar fapte crezute uitate sunt, de fapt, păstrate la nivelul memoriei secundare sau de lungă durată
unde acestea pot fi reactivate.
Reactivarea informaţiilor este un proces psihic dificil, dar posibil, hipnoza, visul sau
10 0
procedee psihanalitice constituind dovezi în acest sens.

Mai mult, conform opiniilor adepţilor psihologiei lui S.Freud, informaţiile stocate în memoria de
lungă durată, dar şi faptele jenante, compromiţătoare sau ruşinoase sunt mai greu de reactualizat în
comparaţie cu celelalte.
De asemenea, memoria de recunoaştere ca o capacitate a persoanei de a decide în sens de
„da” sau „nu” cu privire la faptul că ceea ce i se arată este o informaţie „veche sau nouă” funcţionează
mai bine şi mai uşor decât memoria reproductivă.
La nivelul memoriei, aşa cum s-a arătat mai sus, există informaţii care nu sunt contabilizate în
conştient, fapt care ne poate reda optimismul în folosirea prezentării pentru recunoaştere a persoanelor
şi obiectelor ca metodă de identificare criminalistică.
b) Efectul halo. Un alt element care poate avea influenţă asupra declaraţiilor de descriere a
caracteristicilor de identificare a persoanei sau obiectului de identificat este efectul halo. Acesta constă
în tendinţa de a extinde un detaliu în mod neadecvat asupra întregului şi îl putem întâlni în cauzele
privind infracţiunile la care autorul a avut contact direct cu victima.
În aceste situaţii, talia, statura persoanei reprezintă, o caracteristică cu valoare redusă de
identificare, nu numai pentru că aceasta poate fi comună mai multor persoane, ci şi pentru că, în
condiţiile în care aceasta a fost percepută iniţial, poate da naştere unor erori.
Violenţele aplicate victimei, viteza de acţiune a autorului, poziţia victimei, ideile pe care le avem
despre un agresor vor influenţa talia şi constituţia acestuia, părând în ochii victimei sau martorului mai
înalt, mai corpolent şi mai fioros ca notă dominantă în descrierea autorului.
Această exagerare care poate fi pozitivă sau negativă şi nu are întotdeauna o raportare cu
înălţimea şi robusteţea persoanei care face descrierea.
O astfel de descriere va avea consecinţe asupra activităţilor de stabilire a persoanelor care pot
face parte din cercul de suspecţi, dar şi asupra credibilităţii făcute, a identificării raportate la modul în
care a fost descrisă respectiva persoană şi cel în care se prezintă această realitate.
Apariţia şi influenţa acestor iluzii fac ca activitatea de descriere a persoanei să se concentreze
în mod deosebit asupra trăsăturilor feţei şi a privirii, culorii părului, pigmentaţia pielii şi, mai ales, asupra
semnelor particulare a căror valoare de identificare este net superioară în raport cu celelalte
caracteristici.
Trebuie menţionat faptul că o descriere lacunară a unor trăsături datorată momentului în care
persoana a fost ascultată, capacităţii de verbalizare a acesteia sau a altor factori care influenţează
procesul de formare a declaraţiilor nu influenţează certitudinea identificării în urma prezentării pentru
recunoaştere.
Prezentarea pentru recunoaştere trebuie pregătită în condiţiile respectării legii contiguităţii
căreia i se supune memorarea figurilor, în sensul că acestea sunt memorate în legătură cu locul în care
acestea au fost observase sau în care se găsesc de obicei.
Organul de urmărire penală trebuie, cu ocazia activităţilor pregătitoare, să analizeze
oportunitatea efectuării prezentării pentru recunoaştere în locul în care persoana a fost percepută,
pentru a putea facilita astfel reactivarea memoriei şi să uşureze sarcina persoanei care va efectua
recunoaşterea.
Realizarea pe cale artificială sau efectuarea prezentării pentru recunoaştere în condiţii de loc,
timp, luminozitate etc., cât mai asemănătoare cu cele în care s-a realizat percepţia persoanei sau
obiectului de recunoscut este o condiţie determinantă a asigurării obiectivităţii acesteia.
Dominanta alegerii locului şi momentului efectuării acestei activităţi trebuie să fie facilitatea recunoaşterii
şi obiectivitatea ei.
c) Fenomenul asemănării persoanelor sau obiectelor. Un alt factor care poate influenţa rezultatul
activităţii de prezentare pentru recunoaştere este atitudinea organului de urmărire penală în ceea ce
priveşte fenomenul semănării persoanelor sau obiectelor.
În baza descrierilor făcute de către persoana vătămată şi/sau martori, organul de urmărire penală
începe activitatea de investigare criminalistică a infracţiunii cu scopul stabilirii autorului acesteia.
Prin mijloacele legale avute la dispoziţie se ajunge la stabilirea unui cerc de suspecţi şi persoane
10 1
bănuite, asupra căreia, pentru moment, nu există alte probe de vinovăţie decât asemănarea ei cu
descrierea făcută şi alte elemente sau indicii care îl fac pe organul de urmărire penală să gândească că
acesta este autorul.
Pe parcursul activităţii de verificare a persoanei bănuite apărând şi alte indicii „incriminatoare”,
activitatea de investigare se va concentra numai asupra acestei persoane, organul de urmărire penală
devenind tot mai convins că aceasta este autorul faptei, urmând a o prezenta pentru recunoaştere
persoanei vătămate, martorilor sau învinuitului ori coinculpatului.
Trăsăturile apropiate ale persoanelor care le fac să fie asemănătoare, condiţiile în care s-a efectuat
percepţia şi cele în care se va face recunoaşterea, intervenţia factorilor care pot influenţa capacitatea de
recunoaştere, transmiterea certitudinii că una dintre persoanele care se prezintă este autorul faptei vor
influenţa atitudinea persoanei care o efectuează, împiedicând-o spre o falsă recunoaştere.
Prin modul în care a fost săvârşită infracţiunea, autorul realizează ce împrejurări i-ar putea fi
defavorabile în cazul în care va fi prins şi, în mod normal, va lua măsurile pe care le va crede de
cuviinţă pentru înlăturarea lor.
Reacţia suspectului de ascundere a faptei comise se poate manifesta prin ajustarea unor elemente de
fizionomie, prin lăsarea sau îndepărtarea mustăţilor sau bărbii ori a părului, schimbarea culorii părului şi
chiar apariţia unor semne particulare cum sunt tatuajele, împrejurări care vor ridica probleme atât cu
ocazia prezentării sale pentru recunoaştere, dar şi cu privire la credibilitatea persoanei care a făcut
descrierea.
Cunoaşterea procesului de formare a declaraţiilor persoanelor şi a factorilor obiectivi şi subiectivi care îl
pot influenţa, precum şi a celor specifici recunoaşterii este necesară organului de urmărire penală care
urmează să desfăşoare o astfel de activitate.
Odată efectuată recunoaşterea persoanei sau a obiectului, consecinţele care se declanşează şi în cazul
uneia sau a celuilalt sunt de extremă importanţă, persoana urmând a fi supusă răspunderii penale, iar
obiectul recunoscut ca purtat de către o persoană va atrage aceleaşi consecinţe pentru posesorul său.
Şi respectarea cu stricteţe de către organul de urmărire penală a procedeelor tactice de
efectuare a prezentării pentru recunoaştere, începând cu pregătirea activităţii şi a grupului de persoanei
sau obiecte, a condiţiilor de loc şi luminozitate şi continuând cu modul în care aceasta se desfăşoară şi
se fixează, constituie o activitate cu un înalt grad de răspundere, neglijenţa sau superficialitatea putând
determina consecinţe de natura celor arătate.
Ca orice alt procedeu de identificare, prezentarea pentru recunoaştere poate fi privită şi ca o
metodă de eliminare, de verificare a suspecţilor sau bunurilor în urma căreia atenţia organului de
urmărire penală se va îndrepta spre alte persoane sau bunuri până la găsirea celor utile realizării
scopului urmăririi penale, aflarea adevărului.
Prezentarea pentru recunoaştere reprezintă un mijloc şi o etapă de apreciere a muncii de
investigaţie criminalistică desfăşurată de organul de urmărire penală, iar rezultatul obiectiv al acestei
activităţi se constituie şi ca o evaluare a calităţii activităţilor desfăşurate de către acesta până la
momentul respectiv.
2. Pregătirea pentru recunoaştere

Pregătirea pentru recunoaştere începe cu studierea dosarului de urmărire penală în scopul
stabilirii persoanelor, cadavrelor, obiectelor sau animalelor care urmează să fie recunoscute, precum şi
a persoanelor care pot să le recunoască.
Tot în cadrul activităţii pregătitoare, persoana care urmează să facă recunoaşterea va fi
reascultată cu privire la condiţiile în care s-a făcut prima observare şi cu privire la caracteristicile
persoanei, cadavrului, obiectului sau animalului de recunoscut.
În situaţia în care persoana nu poate oferi detalii foarte bogate sau precise cu privire la
caracteristicile de identificare, nu trebuie să renunţăm la efectuarea prezentării pentru recunoaştere.
În funcţie de condiţiile în care s-a făcut percepţia, se vor stabili locul şi timpul efectuării
prezentării pentru recunoaştere.
Locul de desfăşurare a prezentării pentru recunoaştere este la sediul organului de urmărire
10 2
penală unde există camere special destinate acestui scop, separate prin oglindă.
În cazul în care un alt loc ar putea oferi mai uşor condiţiile necesare recunoaşterii, acesta va
putea fi folosit cu luarea precauţiunilor necesare (măsuri de pază, eventuale amenajări).
O ultimă etapă a pregătirii pentru recunoaştere o constituie stabilirea grupului de persoane, de
obiecte sau de animale care va fi utilizat la prezentarea pentru recunoaştere sau pregătirea cadavrului
care urmează să fie prezentat.
În privinţa persoanelor care vor forma grupul, acestea trebuie alese în aşa fel încât
recunoaşterea să aibă un grad cât mai mare de obiectivitate. Pentru aceasta, ele trebuie să fie de
aceeaşi statură, vârste aproximative, corpolenţă asemănătoare, de aceeaşi culoare a părului, coafura
să nu difere mult de la o persoană la alta, îmbrăcămintea să fie pe cât posibil, asemănătoare.
De asemenea, persoanele că nu se cunoască între ele, dar mai ales, să nu fie cunoscute persoanei
care urmează să facă recunoaşterea.
Pentru obiecte, vor fi aduse la sediul organului judiciar, unde se va desfăşura prezentarea. În cazul în
care obiectele nu pot fi procurate, organul de urmărire penală va apela la serviciile unui magazin de
specialitate unde se va efectua prezentarea pentru recunoaştere.
În funcţie de specie, animalele pot fi prezentate într-un grupo format din trei. În cazul în care acestea pot
fi găsite în crescătorii, ferme, magazine prezentarea pentru recunoaştere se va desfăşura în respectivul
loc.
Unele animale care reacţionează la vederea sau apelul stăpânului nu trebuie neapărat prezentate dintr-
un grup de animale de aceeaşi specie.
Cadavrele nu se prezintă la recunoaştere dintr-un grup de cadavre şi nici mai multor persoane în acelaşi
timp. Cadavrul trebuie să fie toaletat, adică pregătit prin spălare, pieptănare, rujare, retuşare, în aşa fel
încât să existe o cât mai mare asemănare cu persoana în viaţă. Această pregătire se face prin grija
medicului legist şi a organului de urmărire penală.
3. Efectuarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere poate fi întreprinsă în orice fază a procesului. În vederea atingerii
scopului urmărit, pregătirea pentru recunoaştere trebuie să fie organizată şi condusă prin respectarea
unor reguli generale:
- înainte de începerea prezentării pentru recunoaştere, organul judiciar trebuie să cunoască
împrejurările în care a fost cunoscută, văzută persoana supusă recunoaşterii, care sunt trăsăturile sale
distincte;
- fiecare obiect sau persoană se prezintă în grup de cel puţin trei; persoanele să fie de acelaşi sex,
îmbrăcămintea la fel în privinţa culorii, croielii, de aceeaşi vârstă şi înălţime, pe cât se poate. Obiectele
să aibă trăsături de gen similare, să fie de aceeaşi culoare, formă şi mărime, precum şi grad de uzură
apropiat;
- prezentarea pentru recunoaştere se face în prezenţa martorilor asistenţi, după ascultarea în prealabil
şi în prezenţa lor a persoanei care urmează să facă recunoaşterea.
- toată activitatea de prezentare pentru recunoaştere se consemnează în procesu-verbal, iar dacă este
necesar, se fixează prin folosirea unor procedee tehnice cum este fotografierea.
4. Recunoaşterea după fotografie (de la fotografie la imaginea de pe calculator)

Recunoaşterea după fotografii este mijlocul cel mai la îndemâna organului de urmărire penală.
Eficienţa acestei modalităţi va fi dependentă de numărul de persoane introduse în albumele
fotografice, indiferent de suportul imaginilor.
Fotografierea şi introducerea în albume a fotografiilor persoanelor la data săvârşirii unei
infracţiuni sau a suspectării de săvârşirea ei prezintă dezavantajul că, cel puţin până la executarea
pedepsei, acestea nu sunt operative din punctul de vedere al identificării. În albume sunt introduse în
special persoanele cercetate pentru infracţiuni comise prin folosirea violenţei care, având în vedere
pedepsele aplicate de către instanţele de judecată, urmează ca timp de câţiva ani de la introducere să
fie private de libertate.
10 3
Revenirea acestor persoane în libertate şi săvârşirea din nou a unor fapte penale în care
autorul a avut contact vizual cu victima face ca descrierea lor să aibă corespondenţă relativă în raport
cu fotografiile păstrate în album, datorită evoluţiei în timp a semnalmentelor fizionomiei.
O excepţie de la această judecată o constituie fotografiile care prezintă şi cicatrice, tatuaje şi
alte asemenea semne particulare care, nu se schimbă în timp şi care pot fi folosite în activitatea de
identificare.
Pe lângă cele două fotografii bust clasice – faţă, profil dreapta -, trebuie să fie executate două
fotografii: una până la brâu, în poziţie semi-întoarsă şi alta în picioare. În acest caz, cel fotografiat va fi
îmbrăcat ca în momentul infracţiunii sau cum este îmbrăcat de obicei pentru a putea fi mai uşor
recunoscut de către victimă, martori, participanţi.
De asemenea, trebuie executate separat şi fotografii ale urmelor aflate pe corpul uman, cum
sunt cicatricele, tatuajele, petele din naştere sau dobândite.
În această situaţie, pe lângă fotografiile persoanelor îmbrăcate, se vor efectua şi fotografii cu
persoana dezbrăcată în zona în care se află semnul sau urma, precum şi fotografia de detaliu a
caracteristicii.
Moda tatuajelor care persistă şi se amplifică în ultimii ani – a cuprins în mare parte populaţia
tânără şi nu numai. Tatuajele sunt executate artistic, plecând de la mici semne executate pe porţiuni
ascunse ale corpului uman şi ajungând la mari suprafeţe de piele personalizată în acest fel.
De asemenea, dimensiunile fotografiilor la scară de 1/7 sau 4/7 nu mai satisfac pe deplin
necesităţile prezentării pentru recunoaştere în baza fotografiei de identificare.
Regulile de bază ale fotografiei de identificare a persoanelor au fost stabilite de F.Bertillon şi şi-
au dovedit valabilitatea pe parcursul a peste 100 de ani.
În această perioadă, au fost studiate efectele luminii asupra subiectului, perfecţionându-se în
permanenţă calitatea imaginii fotografice. Tot în această perioadă a apărut fotografia color, cu
consecinţa unor rezultate mai bune în activitatea de identificare a persoanelor.
Aparatele de fotografiat s-au perfecţionat continuu, devenind specializate pentru fotografia de
identificare, la fel şi materialele fotosensibile şi sursele de iluminare.
Ultimii ani au adus în fotografia judiciară un salt calitativ prin apariţia aparatelor digitale şi prin
utilizarea acestora cu ajutorul tehnicii de calcul. O aplicare a acestei tehnologii va avea un impact în
constituirea unor albume computerizate şi, implicit, a prezentării pentru recunoaştere după fotografia
persoanei. Unele avantaje ale formării albumelor foto prin folosirea tehnicii de calcul constau în
diversitatea opţională folosirii imaginii fotografice care poate fi mărită, micşorată, apropiată sau
îndepărtată după dorinţă.
Tehnica de calcul oferă posibilitatea selecţiei imaginilor din întregul stoc sau numai a celor care
ar prezenta importanţă pentru cazul cercetat, spre deosebire de albume, unde sunt prezentate toate
fotografiile, crescând posibilitatea de eroare în recunoaştere, datorită instalării oboselii celui care o face.
O propunere care ar putea îmbunătăţi activitatea de prezentare pentru recunoaştere a
persoanei în baza imaginii fotografice este utilizarea imaginilor în triplu plan. Aceasta presupune
folosirea fotografiei faţă, profil dreapta şi stânga prezentate în planuri diferite, faţă de planul doi, profilul
dreapta în prim plan şi cel stânga în planul trei şi necesit utilizarea calculatoarelor. Fotografia în triplu
plan oferă un suport în plus declanşării proceselor psihice de recunoaştere, constituind un stimul mai
puternic în declanşarea acestora în comparaţie cu fotografia clasică.
Indiferent de suportul imaginii, hârtie sau ecranul monitorului, prezentarea pentru recunoaştere
a persoanelor este o activitate prin intermediul căreia organul de urmărire penală trebuie să ajute
persoana vătămată sau martorul să-şi amintească şi să decidă.
Activitatea de pregătire în vederea prezentării pentru recunoaştere trebuie să vizeze şi
selecţionarea imaginilor, întocmirea planşei cu imaginile selecţionate sau stabilirea celor care vor fi
prezentate în cazul folosirii tehnicii de calcul.
La dosar, alături de procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, se va anexa şi planşa
foto folosită sau discheta cu înregistrarea tuturor imaginilor prezentate persoanei care o va cuprinde,
bineînţeles şi pe cea recunoscută.
10 4
Momentul în care se va face prezentarea pentru recunoaştere trebuie, de asemenea, ales cu

grijă. Astfel, criminalistul şi psihologul polonez Pawel Horoszowski constată că reproducerea este mai
completă după trecerea a două, trei zile, în raport cu depoziţiile care succes imediat percepţiei şi
aceasta mai ales în cazul acelor infracţiuni a căror săvârşire este de natură a provoca celor care le-au
perceput anumite stări afective, depoziţiile obţinute imediat după percepţie sunt mai demne de
încredere.
Un alt aspect este cel a repetabilităţii prezentării pentru recunoaştere după fotografia persoanei.
Repetarea se impune în situaţia în care prezentarea s-a făcut după sesizarea faptei, apariţia în urma
investigaţiilor a unor persoane a căror imagini nu au făcut parte din cele prezentate cu prima
ocazie sau în cazul în care autorii au fost identificaţi, iar banca de imagini s-a îmbogăţit între timp.
5. Folosirea spaţiilor special destinate prezentării pentru recunoaştere

Folosirea unor camere special amenajate pentru diferite activităţi tactice criminalistice prezintă
dezavantaje din punct de vedere al gestionării spaţiului total pe care îl are la dispoziţie organul de
urmărire penală sub raportul eficienţei, dar şi prin faptul că necesită o anumită investiţie financiară.
Utilizarea unor spaţii constituie un pas înainte în ameliorarea condiţiilor generale în care se
desfăşoară activitatea de urmărire penală, dar şi un factor de creştere a eficienţei şi calităţii acesteia.
La infracţiunile la care victima a avut contact fizic cu autorul sau autorii, în situaţiile în care
victima, pe lângă eventuale lovituri, a fost umilită fizic, cât şi psihic, expunerea acesteia în faţa autorului
este nerecomandată.
Pentru aceste infracţiuni, utilitatea unor încăperi special amenajate considerăm că nu mai
trebuie argumentată.
O astfel de încăpere, împărţită în două de o oglindă specială care permite vizualizarea doar
dintr-un sens, cu iluminare reglabilă, cu posibilităţi de transmitere a semnalului sonor în ambele sensuri
sau, după dorinţă, într-un singur sens, cu posibilităţi de înregistrare a imaginilor şi sunetelor, va facilita
unele activităţi de pregătire şi de desfăşurare a prezentării pentru recunoaştere a persoanelor. Astfel,
încă de la început, persoana care urmează să facă recunoaşterea va fi introdusă în încăpere împreună
cu martorii asistenţi şi, eventual, apărătorul persoanei care va fi prezentată pentru recunoaşterea din
grup.
Grupul format va fi introdus în camera alăturată, eventualele accidente organizatorice sau
suspiciuni cu privire la observarea anterioară de către persoana care urmează să facă recunoaşterea a
unuia dintre componenţii grupului fiind excluse.
Grupul format cu îndeplinirea condiţiilor cunoscute va fi prezentat în spaţiul destinat, fiecare
component având aplicat un număr pe piept sau în altă modalitate, în funcţie de ceea ce trebuie
recunoscut în mod concret, procedându-se la recunoaşterea persoanei.
Identificarea persoanei după recunoaştere se va face prin prezentarea orală a acesteia imediat
după indicarea numărului pe care îl poartă de către persoana care a efectuat recunoaşterea.
O ascultare a persoanei recunoscute imediat după prezentarea pentru recunoaştere va putea
aduce organul de urmărire penală într-o poziţie avantajoasă în raport cu acesta, care ar putea să
recunoască total sau parţial fapta.
Măsurile de pază şi supraveghere a persoanelor care fac parte din grup, în special în cazul
învinuitului sau inculpatului arestat, vor fi mult mai uşor de realizat, în sensul că se va face economie de
energie şi de personal.
Prezentarea pentru recunoaştere poate fi efectuată şi fără folosirea unor spaţii special destinate
acestui scop, prin măsurile de pregătire, trebuie să se evite contactul vizual dintre persoana care va
face recunoaşterea şi componenţii grupului până la momentul prezentării. Astfel, persoana care
urmează să facă recunoaşterea va fi introdusă împreună cu martorii asistenţi într-un spaţiu separat de
încăperea unde se află grupul de persoane care urmează să îi fie prezentat.
După ce grupul de persoane este introdus în încăperea unde se va face prezentarea pentru
recunoaştere împreună cu martorii asistenţi, organul de urmărire penală le va explica persoanelor
prezente activitatea care urmează a fi întreprinsă, scopul acesteia, fără a pronunţa numele
10 5
persoanei ce urmează a fi recunoscută. De asemenea, va atrage atenţia persoanelor participante că nu

au voie să vorbească, să îşi facă semne, iar dacă vor avea de făcut observaţii, acestea vor avea
posibilitatea să le facă la sfârşit.
Se solicită ca persoanele să se aşeze în linie, cu spatele la perete, iar persoanei subiect al
recunoaşterii să ia loc unde doreşte între persoanele din grup. În încăpere se introduc persoane care
urmează să facă recunoaşterea, căreia, dacă are calitatea de martor, i se va atrage atenţia că are
obligaţia de a declara adevărul, solicitându-i-se să declare dacă recunoaşte vreuna dintre persoanele
care i se prezintă. În situaţia unui răspuns afirmativ, i se solicită să indice persoana din grup pe care o
recunoaşte, prin atingerea acesteia cu mâna.
Momentul imediat următor ocupării locului în grup al persoanei care urmează să fie
recunoscută, precum şi momentul recunoaşterii prin atingerea cu mâna se fixează prin fotografie.
Persoana care a făcut recunoaşterea va fi întrebată pe ce se bazează recunoaşterea pe care a
făcut-o în declaraţia ei cu privire la semnalmentele care au stat la baza recunoaşterii, urmând să fie
consemnate în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere.
La rândul ei, persoana care a fost recunoscută, după ce este legitimată, va fi întrebată ce are
de declarat cu privire la faptul că a fost recunoscută, declaraţia acesteia urmând să fie consemnată în
procesul-verbal.
În situaţia în care persoana care face recunoaşterea nu a putut recunoaşte nici una dintre
persoanele care i-au fost prezentate în grup, se va menţiona împrejurarea în procesul-verbal întocmit.
În situaţia când aceeaşi persoană trebuie prezentată pentru recunoaştere mai multor persoane,
prezentările pentru recunoaşte vor fi efectuate pe rând, cu fiecare persoană care urmează să facă
recunoaşterea, utilizând acelaşi grup, urmând ca la fiecare prezentare în parte persoana a cărei
recunoaştere se doreşte să ocupe poziţia pe care o doreşte.
Dacă aceleiaşi persoane urmează să îi fie prezentate mai multe persoane în vederea
recunoaşterii, este necesară prezentarea fiecărei persoane, separat, într-un nou grup.
6. Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor

Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor este precedată de o ascultare prealabilă a
persoanei care urmează să facă identificarea obiectului, scop în care i se cere să arate natura
obiectului, destinaţia, forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzură, precum şi unele caracteristici de
detaliu, individuale.
Obiectul de recunoscut va fi prezentat împreună cu 2-3 obiecte de acelaşi gen, dar asemănarea
între obiectele prezentate nu trebuie să fie perfectă ca în cazul produselor de serie. În cazul unicatelor,
cum sunt operele de artă, acestea nu trebuie prezentate în grup, deoarece, acestea prezintă suficiente
detalii caracteristice pentru a putea fi recunoscute.
7. Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor

Cu ocazia prezentării pentru recunoaştere a cadavrelor, organul de urmărire penală va trebui să
ţină cont de posibilitatea pe care o au majoritatea persoanelor la vederea unui cadavru, precum şi de
specificul locului în care aceasta urmează să fie întreprinsă.
Având în vedere această împrejurare, este de preferat ca prezentarea pentru recunoaştere să
se efectueze în baza fotografiilor cadavrului.
Fotografia va putea prezenta toate detaliile existente pe cadavru care vor putea fi analizate în
condiţii optime de către persoana care face recunoaşterea.
Datorită posibilităţii de păstrare a cadavrelor, dar şi a stării în care cadavrele se găseau la
descoperire, fotografia prezintă unica posibilitate de prezentare pentru recunoaştere a cadavrelor.
În situaţia în care este posibilă prezentarea cadavrului, el nu va fi prezentat în grup de cadavre,
dar nici tuturor persoanelor care l-ar putea recunoaşte în acelaşi timp, ci fiecăreia pe rând, în cazul
prezentării pentru recunoaştere a persoanelor.
10 6
8. Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Şi rezultatul prezentării pentru recunoaştere va fi executat cu ajutorul procesului-verbal de
prezentare pentru recunoaştere la care se va anexa planşa cuprinzând fotografiile efectuate cu ocazia
desfăşurării acestei activităţi.
Procesul-verbal va cuprinde datele comune tuturor proceselor-verbale, cu câteva menţiuni
specifice, cum sunt:
- numele şi prenumele, seria şi numărul actului de identitate a persoanelor care au făcut parte
din grupul prezentat pentru recunoaştere sau datele de identificare a persoanelor juridice sau fizice de
la care au fost procurate obiectele care au fost utilizate pentru prezentare;
- modalitatea în care a decurs recunoaşterea – fără ezitări, cu dificultate etc.;
- declaraţiile persoanei recunoscute şi a celei care a efectuat recunoaşterea.
-În ce constă prezentarea pentru recunoaştere?
-Cum se efecuează această activitate, după ce reguli tactice?
-Cum se face recunoaşterea după fotografie?
10 7
CAPITOLUL XIV
RECONSTITUIREA
1. Generalităţi privind reconstituirea;
2. Pregătirea reconstituirii;
3. Activităţile ce se desfăşoră la locul reconstituirii, înainte de desfăşurarea acestora;
4. Efectuarea reconstituirii;
5. Fixarea regulilor tactice.
Timp alocat: 1 h
1. Generalităţi privind reconstituirea

Alături de constatările şi expertizele medico-legale şi criminalistice ale căror rezultate sunt
extrem de utile, uneori determinante pentru aflarea adevărului în cauzele penale, reconstituirile sunt, din
punct de vedere criminalistic, de o importanţă cel puţin egală cu cea a cercetărilor la faţa locului,
câteodată devenind un corolar al tuturor probelor administrate până în acel moment.
În practica judiciară, de multe ori reconstituirile au avut rezultate spectaculoase, lămurind
probleme şi versiuni care altfel nici nu ar fi fost lămurite sau care ar fi fost considerate imposibile.
În încercarea criminalistică a unor infracţiuni de omor, viol, furt din buzunare şi altele, organul de
urmărire penală nu cunoaşte întotdeauna locul săvârşirii acestora. În această situaţie, avându-se în
vedere valoarea pe care o are cercetarea locului faptei în probaţiunea infracţiunii, una dintre activităţile
prioritare este stabilirea locului în care s-a săvârşit infracţiunea. Pentru atingerea acestui scop, organul
de urmărire penală poate apela, la persoana vătămată, martori sau învinuit ori inculpat, iar activitatea de
identificare a locului faptei se face prin aşa-numita conducere, deplasare şi ieşire la locul faptei.
Prin conducere, se va putea astfel stabili locul în care fapta a fost săvârşită, locul în care a fost
deplasat şi ascuns cadavrul sau bunurile rezultat al infracţiunii ori care au fost utilizate pentru săvârşirea
ei, iar urmarea imediată este cercetarea criminalistică a locului respectiv.
Pe timpul sau ulterior cercetării, învinuitul sau inculpatul prezent la faţa locului, persoana
vătămată sau martorii vor putea fi întrebaţi asupra unora dintre problemele constatare, cerându-li-se
lămuriri, pentru ca organul de urmărire penală să îşi poată explica mai corect mecanismul săvârşirii
infracţiunii.
Conducerea la faţa locului se poate situa în cadrul activităţilor pregătitoare ale cercetării locului
faptei destinate identificării acestuia, activitate fără întreprinderea căreia cercetarea la faţa locului nu
poate fi întreprinsă.
În concluzie, scopul conducerii sau deplasării este identificarea locului în care s-a săvârşit
infracţiunea şi cercetarea criminalistică, iar nu cel de a verifica printr-un experiment concluzia la care s-a
ajuns prin cercetarea criminalistică a faptei.
Reconstituirea a fost legată, în teorie, de cercetarea locului faptei, fiind considerată ca o formă
auxiliară a acesteia, prin care se poate verifica dacă faptele sau împrejurările infracţiunii care formează
obiectul cercetării s-au săvârşit sau nu într-un anumit mod.
Apreciem că cele două activităţi procesual criminalistice reprezintă entităţi separate, deosebite
între ele, ambele fiind necesare şi importante în realizarea scopului procesual penal, aflarea şi
verificarea unor constatări pentru a afla adevărul.
Scopul cercetării la faţa locului, ca activitate probatorie, este cel de percepere nemijlocită a
locului unde s-a săvârşit fapta, a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, spre a fi în măsură să
desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care infracţiunea a fost comisă şi la identitatea
făptuitorului.
Din punct de vedere criminalistic, cercetarea locului faptei îşi propune să rezolve următoarele
sarcini: examinarea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea; căutarea, descoperirea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă; determinarea drumului
10 8
parcurs de infractor, a obiectelor asupra cărora a acţionat şi a instrumentelor folosite; determinarea

locurilor de unde se puteau percepe în total sau în aparte anumite faze ale săvârşirii infracţiunii;
identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta cercetată; adunarea altor date care se referă la
obiectul probaţiunii de natura infracţiunii săvârşite; efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice de
specialitate; luarea unor măsuri de limitare a pagubelor şi de prevenire a altor urmări dăunătoare.
Reconstituirea nu este întotdeauna în mod necesar legată de locul faptei.
Astfel, reproducerea unor secvenţe, petrecute la locul săvârşirii infracţiunii, nu trebuie neapărat
să se producă la locul faptei, odată că este permis refacerea pe care artificială a secvenţei respective în
orice alt loc.
Principalele categorii de reconstituiri nu au întotdeauna legătură cu locul faptei, ci cu verificarea
pe cale experimentală a împrejurărilor, a faptelor sau episoadelor privind o anumită acţiune.
De asemenea, se verifică posibilităţile de percepţie sau de săvârşire a anumitor acţiuni în
condiţiile date, activităţi care în funcţie de situaţie, pot avea sau nu legătură cu faţa locului.
Posibilitatea obţinerii unor probe noi, chiar dacă se va face din locul în care s-a efectuat
cercetarea, nu se transformă într-o repetare sau reluare a cercetării la faţa locului, ci se relevă
semnificaţia nouă a unor bunuri care, în momentul cercetării, nu puteau fi privite ca mijloace de probă.
Dacă cercetarea locului faptei se rezumă la descoperirea, înregistrarea, studierea şi
interpretarea urmelor, reconstituirea oferă, în acţiunea organului de urmărire penală, posibilitatea de a
verifica, activitate care nu se referă doar la materialul ridicat cu ocazia cercetării locului faptei, ci şi a
informaţiei provenite de la persoanele care au fost ascultate sau obţinute cu ocazia altor activităţi tactice
criminalistice.
Reconstituirea trebuie să fie efectuată doar în situaţia în care necesităţile de verificare a unor
probleme o impun, pe când cercetarea locului faptei este obligatorie la toate infracţiunile la care este
posibilă.
În situaţiile în care cercetarea locului faptei nu a fost făcută, reconstituirea ca activitate de sine
stătătoare va putea reda imaginea locului faptei în mod global sau secvenţial, înlocuind perceperea
nemijlocită a acestuia cu un experiment, în mod artificial.
Apropierea dintre noţiunea de cercetare a locului faptei şi reconstituire a avut ca sursă literatura
de specialitate sovietică care reglementa experimentul judiciar, pentru desfăşurarea căruia trebuiau
respectate regulile referitoare la cercetarea locului infracţiunii. Tot aceeaşi sursă a introdus şi noţiunea
de experiment judiciar cu semnificaţie similară cu reconstituirea.
Noţiunea de experiment o întâlnim şi în planul cercetării ştiinţifice şi constă în reproducerea pe
cale artificială a unor fenomene în condiţiile adecvate pentru studierea lor şi a legilor care le
guvernează.
Reconstituirea se realizează prin reproducere artificială a unor secvenţe ale infracţiunii folosind
ca metodă experimentul, iar suprapunerea sensului celor doi termen creează confuzia dintre o instituţie
procedurală şi procedeul sau metoda prin care acesta se realizează.
Reconstituirea, ca activitate procedurală auxiliară, este un procedeu probator destinat realizării
scopului procesual penal, prin a cărei utilizare anumite probe îndoielnice sau simple indicii pot să fie
reţinute ca probe serioase sau lipsite de valoare.
2. Pregătirea reconstituirii
La fel ca orice activitate tactică criminalistică şi reconstituirea trebuie pregătită. În pregătirea
modului în care se va desfăşura reconstituirea, organul de urmărire penală va trebui să cunoască
împrejurările care nu pot face obiectul reconstituirii.
Aceste fapte sau împrejurări sunt de cele de natură să lezeze demnitatea ori să pună în pericol
viaţa sau sănătatea persoanelor participante la reconstituire, să prejudicieze patrimoniul.
Nu pot face obiectul reconstituirii faptele cu un anumit grad de pericol (incendii, explozii, tragedii
cu arme de foc, catastrofe rutiere, de cale ferată sau aeriene).
În cazul unor infracţiuni cum ar fi violul, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, este
interzisă reproducerea actelor prin care se aduce atingere demnităţii ori onoarei participanţilor,
10 9
moralei publice. În asemenea cazuri, nu numai că nu se reproduc scenele propriu-zise, dar nici lupta
dintre inculpat şi victimă, reconstituirea privind doar posibilitatea de a se vederea, de a auzi, de a
pătrunde într-un anumit loc.
Pregătirea la sediul organului judiciar

La sediu, organul de urmărire penală va efectua pregătirea reconstituirii:
a) scopul reconstituirii. În raport cu obiectul reconstituirii – verificarea declaraţiilor martorilor şi a
învinuiţilor sau inculpaţilor, verificarea posibilităţii săvârşirii unei anumite acţiuni - , se va stabili în
concret ce se doreşte să se demonstreze prin reconstituire;
b) locul unde se va desfăşura reconstituirea. Locul unde se va efectua reconstituirea este
dependent de felul reconstituirii. Reconstituirea efectuată pentru stabilirea posibilităţii de observare,
percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau cea privind unele împrejurări controversate de la
locul faptei. Reconstituirea organizată în vederea verificării posibilităţilor de săvârşire a infracţiunii într-
un anumit mod, verificări dacă în urma unor activităţi determinate se produc anumite rezultate sau
pentru verificarea faptului dacă învinuitul sau inculpatul posedă deprinderile profesionale necesare
pentru săvârşirea unei fapte oarecare, poate fi organizată în orice alt loc care oferă condiţiile necesare
realizării scopului reconstituirii;
c) principalelor activităţi care se vor desfăşura şi ordinea desfăşurării lor;
d) recunoaşterea locului unde se va desfăşura reconstituirea în vederea stabilirii modificărilor
apărute de la data săvârşirii infracţiunii sau a corespondenţei sale cu scopul propus.
În cazul reconstituirii efectuate pentru a demonstra dacă în urma unor activităţi determinate se
produc anumite rezultate, verificarea locului unde se va desfăşura reconstituirea va avea în vedere
condiţiile necesare pentru realizarea rezultatului dorit, amenajări necesare;
e) persoanelor participante. La stabilirea persoanelor care vor participa la reconstituire, trebuie
cunoscut faptul că prezenţa părţilor la această activitate este facultativă. Apărătorul învinuitului sau
inculpatului va putea asista, dar absenţa sa, în cazul în care a fost încunoştinţat, nu împiedică
desfăşurarea reconstituirii.
Învinuitul sau inculpatul care nu recunoaşte fapta nu poate fi obligat să participe la reconstituire.
Acesta va putea participa, în schimb, atunci când reconstituirea are ca scop verificarea propriilor sale
declaraţii.
Persoana sau partea vătămată poate participa la reconstituire, dar ea poate fi înlocuită de o altă
persoană care să acţioneze în locul ei, persoană asemănătoare din punct de vedere al sexului, vârstei
şi constituţiei fizice.
Martorii oculari şi partea vătămată vor participa la reconstituire atunci când se verifică
posibilităţile de percepţie sau relatările acestora ori succesiunea desfăşurării unor secvenţe.
Specialiştii când se apreciază că prezenţa lor este necesară, vor participa în scopul de a
contribui la aprecierea rezultatelor reconstituirii în cazurile când nu au mai putut fi reproduse condiţiile
de desfăşurare a evenimentelor ale căror împrejurări se verifică.
În funcţie de natura locului în care se va desfăşura reconstituirea şi de calitatea procesuală a
participanţilor, vor fi luate şi alte măsuri (de pază a învinuiţilor sau inculpaţilor arestaţi, de deviere a
traficului rutier, de asigurare a prezenţei apărătorului).
f) asigurarea mijloacelor materiale de probă şi a obiectelor care vor fi utilizate pentru realizarea
scopului reconstituirii. Nu se vor utiliza obiecte originale în cazul în care acestea ar putea fi utilizate
pentru a primejdui viaţa sau sănătatea participanţilor la reconstituire.
g) stabilirea mijloacelor de transport şi a celor tehnice care vor fi utilizate pentru fixarea
rezultatelor reconstituirii sau ţinerea legăturii între participanţi.
O ultimă problemă de care organul de urmărire penală va trebui să ţină seama la stabilirea datei
efectuării reconstituirii o reprezintă cea a condiţiilor de timp (vizibilitatea, audibilitate, atmosferice etc.).
De regulă, reconstituirea se efectuează la o distanţă de timp, mai mare sau mai mică, în raport
cu momentul săvârşirii infracţiunii. Anotimpul, luminozitatea, condiţiile meteo, dacă prezintă
11 0
importanţă, trebuie să fie cât mai apropiate de cele existente la data săvârşirii infracţiunii.
Activităţi ce se desfăşoară la locul reconstituirii înainte de declanşarea acesteia

La locul desfăşurării reconstituirii, organul de urmărire penală va lua următoarele măsuri:
- asigurarea prezenţei martorilor asistenţi;
- asigurarea măsurilor de pază a locului reconstituirii, în sensul desemnării locului pe care îl va ocupa
fiecare participant şi a sarcinilor pe care acesta trebuie să le realizeze;
- verificarea locului în care se va face reconstituirea, sub aspectul modificărilor apărute în timp şi a
îndeplinirii condiţiilor care au existat în momentul săvârşirii infracţiunii în funcţie de scopul urmărit.
- stabilirea modului în care participanţii la reconstituire vor ţine legătura între ei, precum şi între ei şi cel
care conduce activitatea.
3. Efectuarea reconstituirii
După ce întregul dispozitiv de pază şi-a ocupat poziţia stabilită, persoanele participante – învinuiţi,
inculpaţi, martori oculari sau persoane vătămate – vor fi întrebate dacă condiţiile de la locul desfăşurării
reconstituirii corespund cu cele de la data săvârşirii infracţiunii.
În cazul reconstituirii efectuate pentru stabilirea posibilităţilor de observare, percepere, memorare sau
reproducere a unui fapt sau fenomen, sunt importante condiţiile de vizibilitate, audibilitate, meteo care
trebuie să fie similare cu cele existente cu ocazia primei perceperi.
La reconstituirea efectuată în vederea verificării posibilităţilor de săvârşire a infracţiunii într-un anumit
mod sau a verificării dacă, în urma unor activităţi determinate, se produc anumite rezultate, condiţiile de
vizibilitate, audibilitatea şi meteo nu sunt întotdeauna atât de importante ca cele privind locul şi obiectele
cu ajutorul cărora se va face demonstraţia.
Pentru reconstituirea efectuată în vederea verificării faptului că învinuitul sau inculpatul posedă
deprinderile profesionale necesare pentru săvârşirea unei fapte oarecare, trebuie asigurate condiţiile
necesare pentru ca acesta să îşi dovedească respectivele deprinderi.
Despre existenţa condiţiilor de desfăşurare a reconstituirii, obiecţiunile făcute şi măsurile luate se va
face menţiune în procesul-verbal.
În desfăşurarea reconstituirii, se pune problema ritmului în care se va derula activitatea şi cea a
numărului de repetări necesare pentru ca rezultatul să fie edificator.
Ritmul în care trebuie desfăşurate activităţile trebuie să asigure observare optimă, permiţând emiterea
unor concluzii obiective.
Cu ocazia reconstituirii, se poate proceda şi la complicarea ori simplificarea acţiunilor, la desfăşurarea
lor pe diferite etape pentru asigurarea posibilităţilor de observare, notare, fixare şi comparare a
rezultatelor.
Pentru obţinerea unui rezultat cert, se impune ca fiecare activitate să fie repetată de mai multe ori.
Repetarea este necesară pentru a se demonstra că într-adevăr secvenţa reconstituită s-a desfăşurat
aşa cum a rezultat şi nu este o întâmplare care poate interveni în cazul unei simple simulări.
Pe tot parcursul desfăşurării reconstituirii, organul de urmărire penală care conduce activitatea îşi va
nota observaţiile pentru a putea fi în măsură să întocmească procesul-verbal.
4. Fixarea rezultatelor
Şi reconstituirea se fixează cu ajutorul procesului-verbal, precum şi cu ajutorul fotografiei judiciare
operative. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie va avea forma şi conţinutul consacrat al
proceselor-verbale, conţinând câteva menţiuni specifice vizând scopul şi locul în care s-a desfăşurat
activitatea, activităţile efectuate, numărul de repetări şi rezultatul fiecăreia, condiţiile de vizibilitate,
meteo etc., metodele şi obiectele utilizate, observaţiile făcute de către participanţi şi măsurile luate în
urma acestora.
În afara fotografiilor, ca mijloc de fixare a reconstituirii este recomandată utilizarea filmărilor video care
sunt mai sugestive pentru fixarea acestei activităţi.
11 1
Cum definiţi reconstituirea?
Ce cuprinde procesul verbal în care se fixează rezultatele reconstituirii?
Bibliografie:
1. A. Ciopraga, Criminalistică-Tratat de Tactică, Ed. GAMA, Iaşi, 1996
2. Alexandru Roşca, Metodologie şi Tehnici experimentale în psihologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti
3. C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol I, Ed. Saua, Bucureşti, 1992
4. C. Suciu, Criminalistcă, Editura Didactcă şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
5. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. M.I., Bucureşti, 1976
6. Editura Academia Romană, Bucureşti, 1975
7. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001
8. G. Antoniu, în Colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală,
vol. I,
9. Gh. Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001
10. Gr. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pdegogică, Bucureşti,1972
11. I. Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei ˝Chemarea, ˝ Iaşi, 1994
12. L. Cârjan, Criminalistică. Tratat, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005
13. L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990
14. M. Dragomir, Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol I, Editura M.I. , Bucreşti, 1978
15. Mihai Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicaă, Bucureşti, 1958
16. N. Mitrofan, Psihologie judiciară, Ed Sausa, Bucureşti, 2000
17. Tratat de tactica criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992
18. V. Beschesam, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little star, Bucureşti, 2004
19. V. Cătană, Criminalistică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
11 2

Criminalistica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Criminalistica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FDSS – Material didactic pentru învăţământ cu frecvenţă protejat prin Legea nr.

3. Criminalistica – ştiinţă de sine stătătoare

Existenţa unei ştiinţe este condiţionată de un obiect propriu de cercetare şi de metodele şi

În realizarea obiectului său de cercetare, şi criminalistica, ca ştiinţă judiciară, trebuie să

3. Metodele utilizate de criminalistică

Criminalisticii, ca ştiinţă, îi sunt specifice următoarele caractere:

4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

1. Identitate şi identificare criminalistică

2. Premizele ştiinţifice ale identificării

În fapt, identificarea criminalistică constituie o modalitate, un mijloc de stabilire a identităţii cu valoare

4. Elementele şi caracteristicile identificării criminalistice

Caracteristicile de identificare pot fi:

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale

1. Noţiunea şi clasificarea urmelor

Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-ştiinţifică sau

Utilizarea în identificarea criminalistică şi în sistemul de probaţiune judiciară a urmelor de mâini este

Generalităţi privind urmele de

Descrierea urmelor de mâini

1.1.3. Proprietăţile desenului papilar

Deşi în literatura de specialitate nu există un consens al autorilor cu privire la numărul acestor

Urmele de mâini la locul faptei

Modul de prezentare a urmelor de mâini

Descoperirea urmelor de mâini

Descoperirea urmelor de mâini presupune căutarea acestora şi relevarea urmelor invizibile.

Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de mâini

verificare a impresiunilor pe care expertul va trebui în final să le examineze în vederea identificării

Generalităţi privind urmele de

Urme de picioare la locul faptei

Descoperirea urmelor de picioare

Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de picioare

Cu ocazia descoperirii urmelor de picioare acestea vor fi descrise în procesul-verbal de

- care este direcţia de mers a persoanei ce a creat urmele;

3.1. Generalităţi privind urmele de dinţi

3.1.1. Modul de formare şi de prezentare a urmelor de dinţi

Urmele dinţilor se formează ca urmare a acţiunii persoanelor asupra obiectelor primitoare –

3.2. Urmele de dinţi la locul

Descoperirea acestei categorii de urme nu ridică în general probleme şi nu necesită mijloace

3.2.2. Fixarea, ridicarea şi transportul

Fixarea urmelor de dinţi se realizează prin descrierea lor în procesul-verbal, fotografiere şi

3.2.3. Posibilităţi oferite de expertiza urmei

Pentru examinarea comparativă, organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia

Urme ale feţei şi corpului

4.1.1. Noţiuni generale

4.1.2. Căutarea, fixarea

4. Urmele de natură piloasă

- ce substanţe sunt ataşate pe firele de păr.

5. Urmele biologice şi stabilirea profilului ADN

6. Urmele de miros (olfactive)

7. Urmele instrumentelor de spargere

8. Urme create de vehicule cu tracţiune mecanică

Când se prezintă numai urmele:

9. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte

- dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăcăminte;

10. Urmele create prin folosirea armelor de foc

- care este vechimea aproximativă a împuşcăturii;

1. Identificarea persoanei după scris

2. Examenul tehnic al actelor scrise

corespunzătoare care va fi legat (capsat) în dosarul cauzei.

- construcţia semnelor grafice (literelor), numărul elementelor constitutive, forma acestora,

Semnătura persoanei prezintă caracteristici similare cu cele ale scrisului, generale şi

4. Identificarea scrisului de tipar şi scrisul dactilografiat

Scrisul de tipar şi cel dactilografiat prezintă caracteristici individuale de identificare.

- caracterul literelor, al semnelor, de punctuaţie şi al cifrelor folosite în executarea scrierii;