MICROCLIMATUL SPAŢIILOR TEHNOLOGICE ŞI DE DEPOZITARE A PRO-

DUSELOR ALIMENTARE

Pentru caracterizarea unui microclimat se determină temperatura, umiditatea, mişcarea

aerului, luminozitatea, compoziţia chimică a aerului, pulberile, aeromicroflora etc.

3.1.1. Temperatura

Temperatura unui corp este definită ca fiind starea lui termică şi capacitatea lui de a
transmite căldură altor corpuri. Căldura reprezintă energia transferată de la un corp la altul printr-
un proces termic cum ar fi radiaţia, conducţia sau convecţia.

Temperatura aerului caracterizează gradul de încălzire al acestuia şi capacitatea sa de a

ceda căldură altor corpuri sau de a primi căldură.

Pentru caracterizarea gradului de încălzire al corpurilor, în afară de temperatura

termodinamică (T), exprimată în Kelvin (K, care reprezintă 1/273,16 din temperatura punctului
triplu al apei), pe plan mondial se foloseşte şi temperatura Celsius (t), exprimată în grade Celsius
(ºC). Unitatea „grad Celsius” (ºC) reprezintă a suta parte din intervalul de temperatură între
punctul de topire al gheţii (0ºC) şi cel de fierbere al apei sub presiune normală (100ºC). Gradul
Celsius este egal ca mărime cu unitatea Kelvin şi se foloseşte, în loc de Kelvin, pentru a exprima
temperatura pe scara Celsius.

Transformarea gradelor Celsius (ºC) în Kelvini (K) se face după relaţia:

K = ºC + 273,16

În unele ţări temperatura se mai exprimă şi în grade Fahrenheit (ºF), care reprezintă 1/180
din intervalul de temperatură între punctul de topire al gheţii (notat cu 32ºF) şi cel de fierbere al
apei sub presiune normală (notat cu 212ºF).

Transformarea gradelor Celsius în Fahrenheit şi invers se face după relaţia:

ºC = 0,55 ∙ (ºF - 32)

ºF = 1,8 ∙ ºC + 32

Temperatura aerului din spaţiile tehnologice şi de depozitare a produselor alimentare se

măsoară cu termometre, care pot fi cu lichid, cu lamă bimetalică şi electrice.

Obţinerea şi comercializarea unor produse alimentare de calitate şi salubre presupune, pe lângă

alţi factori ai mediului ambiant, respectarea unor temperaturi prescrise.

Exemple:

- în secţiile de tranşare a cărnii temperatura trebuie să fie de maximum 10-12ºC (în

funcţie de destinaţia ulterioară a cărnii);
 - în spaţiile de refrigerare carnea de bovine se păstrează la temperaturi de -5 – (-2)ºC;

- în spaţiile de congelare (c 11111d315l amere, tunele de congelare), în funcţie de

destinaţie, carnea trebuie să aibă temperatura la os de -12ºC (cea pentru consum
intern), respectiv -18ºC (cea pentru export) etc.

În fabricile de conserve, respectiv semiconserve, evoluţia temperaturii în timpul

tratamentului termic se înregistrează cu ajutorul termografelor.

Prin sisteme de înregistrare independente şi automate se înregistrează atât temperatura

agentului termic (apă, abur), cât şi cea din produs.

Tratamentul termic aplicat în timpul procesării unor produse alimentare (conserve,

semiconserve) trebuie efectuat cu respectarea unor anumite legi de variaţie a temperaturii,
considerată optimă din punct de vedere tehnologic. Pentru aceasta se utilizează un sistem de
reglare automată a temperaturii, a cărei schemă principială are următoarea formă:
 C

Fig.1

Conform acesteia, senzorul de temperatură (S) „cuplat strâns” din punct de vedere termic
cu produsul (P) supus tratamentului termic în cadrul procesului de prelucrare (Pr), furnizează un
semnal (T1) proporţional cu temperatura acestuia. Acest semnal este prelucrat de adaptorul (A),
care furnizează un semnal unificat (de tensiune sau curent) (Tr) adecvat prelucrării ulterioare. În
elementul de comparare (EC) semnalul proporţional cu temperatura realizată este comparat cu cel
aferent temperaturii prescrise, corespunzătoare legii de variaţie dorite.

În funcţie de rezultatul comparării: Xa = Tp – Tr, regulatorul (R) va comanda elementului

de execuţie (E), astfel ca acesta să determine evoluţia temperaturii produsului (P) conform celor
implementate în elementul de prescriere (E.P.), în sensul realizării condiţiei Tr = Tp.

Evoluţia temperaturii realizate (Tr) este înregistrată de dispozitivul de înregistrare (D.Î.).

În cazul soluţiilor actuale funcţiile E.P, E.C şi D.Î sunt preluate de calculatorul (C), care
conduce procesul.

3.1.2. Umiditatea

Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul aerului în vapori de apă. Vaporii de apă din
atmosferă provin din apa de la suprafaţa terestră (oceane, mări, lacuri, ape curgătoare, ape din sol)
ajunsă prin evaporare, la care se adaugă cea provenită din respiraţia şi transpiraţia plantelor,
animalelor şi oamenilor, ca şi cea rezultată din arderea combustibililor şi din sursele industriale.
Evaporarea are loc la orice temperatură, dar intensitatea ei creşte proporţional cu ridicarea
temperaturii. Curenţii de aer favorizează procesul de evaporare şi dispersia vaporilor în
atmosferă. Dispersia vaporilor se realizează însă şi în absenţa curenţilor de aer, datorită densităţii
mai reduse a vaporilor (Decun, 1997).

Umiditatea aerului se apreciază prin următoarele mărimi higrometrice:

Tensiunea vaporilor de apă reprezintă presiunea sau forţa elastică exercitată de vapori la
un moment dat în atmosferă. Se măsoară în mm coloană de mercur (mmHg). Pentru o anumită
temperatură, tensiunea vaporilor de apă poate să crească până la o anumită valoare maximă
(numită tensiune maximă), care corespunde saturaţiei. Acest mod de exprimare a umidităţii
aerului, prin tensiunea parţială a vaporilor de apă, este folosit curent în meteorologie şi fizica
atmosferei.

Umiditatea absolută a aerului (A) reprezintă masa vaporilor de apă, exprimată în grame,
care se găsesc într-un metru cub de aer (g/m 3). Deoarece se raportează la unitatea de volum se mai
poate numi şi densitatea vaporilor de apă.

Umiditatea maximă (M) reprezintă cantitatea maximă de vapori, exprimată în grame, ce

poate exista într-un metru cub de aer, la o anumită temperatură, fără ca vaporii să condenseze
(starea de saturaţie). Este direct proporţională cu temperatura, fiind constantă pentru o anumită
temperatură, şi se găseşte redată în tabele.

Umiditatea relativă (R) reprezintă raportul procentual între umiditatea absolută (A) şi
umiditatea maximă (M), corespunzătoare aerului din acel moment.

Umiditatea relativă a aerului este mărimea higrometrică cel mai mult folosită în igiena
mediului, deoarece oferă o imagine mai sugestivă a gradului de saturaţie al aerului cu vapori.

Deficitul de saturaţie (D) este diferenţa dintre umiditatea maximă (M) şi umiditatea
absolută a aerului (A).

D = M – A (g/m3)

Punctul de rouă este temperatura la care trebuie răcit aerul, sub presiune constantă, pentru
ca vaporii ce-i conţine să atingă nivelul de saturaţie. Scăderea temperaturii sub acest nivel
determină condensarea vaporilor în exces sub formă de picături.

În aprecierea, din punct de vedere igienic, a umidităţii din spaţiile de procesare şi

depozitare a produselor alimentare, cea mai utilizată mărime higrometrică este umiditatea
relativă.

Umiditatea relativă a aerului poate fi urmărită cu ajutorul higrometrelor şi a

psihrometrelor, iar înregistrarea variaţiilor umidităţii relative a aerului se face cu higrografe sau
termohigrografe.
 Ca şi în cazul temperaturii, calitatea şi salubritatea produselor alimentare (materie primă
sau produse finite) depinde de umiditatea relativă a aerului din spaţiile de depozitare şi păstrare.

Exemple:

- pe timpul depozitării cărnii, în stare refrigerată, pentru a evita pierderile în greutate şi

dezvoltarea microbiană se va urmări realizarea unei U.R = 85%;

- pentru preparatele din carne, condiţiile de depozitare impun realizarea unei U.R =
75-80%.

3.1.3. Mişcarea aerului

Repartiţia neuniformă a temperaturii şi presiunii generează mişcarea aerului, care poate fi

perceptibilă (vânt) şi imperceptibilă (curenţi de aer).

Mişcarea aerului se caracterizează prin direcţie şi viteză.

Direcţia curenţilor de aer se poate evidenţia cu ajutorul tubuşoarelor fumigene sau cu

aparate de fumigare. Acestea emană un fum colorat, netoxic care urmează direcţia curenţilor de
aer.

Viteza curenţilor de aer reprezintă direcţia parcursă de masa de aer în unitatea de timp.
Aceasta se exprimă în m/s sau km/h. Viteza curenţilor de aer, în funcţie de intensitate, se
determină cu anemometre, velometre, catatermometre şi termoanemometre.

În industria alimentară, viteza curenţilor de aer ce trebuie asigurată este în funcţie de

destinaţia spaţiilor.

Exemple:

- în abatoare circulaţia aerului trebuie să fie de 6 volume/oră;

- în spaţiile de refrigerare, viteza curenţilor de aer trebuie să înregistreze valori de 1-3

m/s;

- în spaţiile de congelare mişcarea aerului este în funcţie de tipul de congelare: în

cazul congelării cărnii cu refrigerare prealabilă, viteza curenţilor de aer este de 2-3
m/s; în cazul congelării lente, viteza curenţilor de aer este cea naturală, iar în cazul
congelării rapide, aceasta este de 3-5 m/s.

3.1.4. Condiţionarea aerului în industria alimentară

Prin condiţionarea aerului se asigură tratarea aerului din spaţiile tehnologice sau de uz social în
vederea realizării şi menţinerii unei stări cu un regim bine determinat de temperatură, umiditate,
mişcare şi puritate, independent de condiţiile meteorologice exterioare (Porneală, 1998). Se aplică
la spaţiile din industria agroalimentară, în care derularea procesului tehnologic impune anumite
condiţii de temperatură, umiditate şi viteză a curenţilor de aer.
O instalaţie de condiţionare a aerului cuprinde următoarele elemente: o priză de aer proaspăt,
bateria de condiţionare, ventilatoare de aer, o reţea de canale pentru distribuţia aerului proaspăt
(cu guri de refulare), o reţea de canale pentru evacuarea aerului din incintă (cu guri de absorbţie),
aparate de măsură, control şi automatizare.

Priza de aer proaspăt se amplasează într-o zonă cu aer curat, la o înălţime care permite evitarea
aspirării impurităţilor sau acoperirii ei cu zăpadă. Deschiderile pentru aer proaspăt sunt echipate
cu jaluzele pentru a împiedica pătrunderea precipitaţiilor atmosferice.

Bateria de condiţionare cuprinde camera de amestec, baterii de preîncălzire şi de reîncălzire a

aerului, baterii de răcire a aerului, instalaţie frigorifică, cameră de umidificare, separatoare de
picături şi filtre de aer. Această componenţă nu este obligatorie, pe piaţă fiind diverse construcţii
ale bateriilor de condiţionare.

Ventilatoarele de aer sunt ventilatoare centrifuge sau axiale, care pot fi înglobate în bateria de
condiţionare sau pot fi separate de aceasta.

Reţelele de conducte pentru distribuţia şi evacuarea aerului cuprind canalele de distribuţie, piesele
de racord şi gurile de refulare, respectiv absorbţie, prevăzute cu jaluzele (clape de reglare).

Aparatele de măsură şi control asigură urmărirea principalilor parametri ai aerului (temperatura,

umiditatea şi presiunea) şi menţinerea acestora în limite impuse de condiţiile locale.

Se folosesc diferite tipuri de instalaţii de condiţionare a aerului:

- instalaţii de tip deschis fără sau cu utilizarea căldurii de la aerul evacuat;

- instalaţii cu recircularea şi preîncălzirea aerului proaspăt sau a amestecului de aer.

Ca tipuri de aparate de aer condiţionat amintim:

- aparate de fereastră (monobloc);

- aparate de tip Split, formate dintr-o unitate interioară şi una exterioară;

- aparate de tip Dublu-Split, formate dintr-o unitate exterioară şi două unităţi

interioare;

- aparate de tip Multi-Split, formate dintr-o unitate exterioară şi mai multe unităţi
interioare.

Descrierea structurii acestor tipuri de aparate face obiectul disciplinei de aparate în industria
alimentară.

3.1.5. Luminozitatea

Luminozitatea suprafeţei terestre şi a construcţiilor se apreciază sub raportul intensităţii,

uniformităţii şi a duratei. Iluminarea poate fi naturală sau artificială.
Iluminarea naturală este dată de radiaţia solară directă şi de cea reflectată.

Radiaţia solară directă asigură iluminarea directă a suprafeţelor terestre şi parţial a construcţiilor,
în zilele senine. Radiaţia solară care ajunge în interiorul construcţiilor, datorită trecerii prin sticla
ferestrelor, are o compoziţie spectrală modificată. Sticla permite trecerea radiaţiilor infraroşii şi a
celor luminoase, reţinând pe cele ultraviolete în proporţie de până la 99%.

Radiaţia solară reflectată asigură iluminarea difuză care se distribuie mai omogen în interiorul
construcţiilor.

Gradul de iluminare naturală a suprafeţelor terestre este dependent de: poziţia geografică a
localităţii, anotimp, nebulozitate şi de momentul din cursul zilei luat în considerare. Iluminarea
naturală a construcţiilor depinde de: iluminarea naturală a suprafeţei terestre din zona de
amplasare; numărul, dimensiunea şi forma ferestrei; orientarea construcţiei faţă de punctele
cardinale; înălţimea parapetului; albedoul suprafeţelor, grosimea şi calitatea sticlei etc. (Decun şi
col., 1991).

Albedoul (A) este dat de raportul procentual dintre fluxul radiaţiei reflectate (R) şi fluxul radiaţiei
totale (Q), incidentă pe o anumită suprafaţă (Decun, 1997).

Nivelul de iluminare naturală se poate aprecia prin: luxmetrie, coeficientul de iluminare naturală
şi indicele de iluminare naturală.

Prin luxmetrie se înţelege măsurarea nivelului de iluminare cu ajutorul luxmetrelor şi exprimarea

iluminării în lucşi. Luxmetrele sunt aparate a căror funcţionare se bazează pe proprietatea unor
materiale de a converti energia luminoasă în energie electrică.

Coeficientul de iluminare naturală (C.I.N.) este raportul procentual dintre iluminarea unui punct
din incinta unei încăperi exprimată în lucşi şi iluminarea difuză a întregii bolte cereşti, măsurată
pe o suprafaţă orizontală. Coeficientul de iluminare naturală numit factor de lumină a zilei se
exprimă prin relaţia:

C.I.N. (%) =

Pentru stabilirea coeficientului de iluminare naturală cele două măsurători trebuie făcute simultan
cu două luxmetre identice şi doi operatori. În practica curentă cele două măsurători se fac de un
operator care va trebui să observe eventualele variaţii ale luminii exterioare ce pot apărea ca
urmare a deplasării formaţiunilor noroase.

Indicele de iluminare naturală (i) este raportul dintre suprafaţa vitrală destinată iluminării şi
suprafaţa pardoselii, exprimată sub formă de fracţie:
Pentru spaţiile tehnologice de procesare trebuie asigurată o luminozitate de 220 lucşi/m2, iar la
locul de examinare a materiei prime, produse intermediare şi produse finite este necesară
asigurarea unei luminozităţi de 550 lucşi/m2.

3.1.6. Compoziţia chimică a aerului

În mod natural, principalele gaze care intră permanent în compoziţia aerului sunt:

- azotul - 78,08%;

- oxigenul - 20,95%;

- argonul - 0,93%;

- dioxidul de carbon - 0,03%;

- heliul, neonul, kriptonul, hidrogenul, xenonul, radonul şi ozonul - 0,01%.

În mod secundar, în urma diferitelor activităţi umane mai mult sau mai puţin poluante, în aerul
atmosferic se degajă numeroase gaze cu efect nociv asupra vieţuitoarelor dintre care amintim:
amoniacul, dioxidul de sulf, hidrogenul sulfurat etc.

Azotul are rol de a dilua oxigenul pur şi de a-i anula astfel efectul nociv. Administrat în cantităţi
mari are efect sedativ, iar inhalat sub presiune determină tulburări ale sistemului nervos (amnezii,
halucinaţii). Creşterea presiunii atmosferice determină solvarea unei cantităţi mai mari de azot în
sânge, cu depozitarea acestuia în ţesuturile bogate în lipide (ţesutul adipos şi nervos) şi apariţia
narcozei hiperbarice.

Oxigenul este elementul indispensabil vieţii. Datorită echilibrului între consumul de oxigen
pentru respiraţie şi procesele oxidative din natură şi eliminarea sa prin fotosinteza plantelor,
variaţia în natură a acestuia nu depăşeşte 0,5%.

În organismele superioare oxigenul pătrunde (în timpul inspiraţiei) în pulmon. Aerul expirat
conţine cu până la 6% mai puţin oxigen decât cel inspirat. Oxigenul pătruns în sânge se combină
cu hemoglobina formând oxihemoglobina.

Viaţa este posibilă la concentraţii ale oxigenului de 11-12%. Sunt tolerate şi concentraţii de până
la 16%. La concentraţii ale oxigenului sub 10% se produc perturbări grave, iar la concentraţii de
7% se produce moartea prin asfixie.

Oxigenarea insuficientă a sângelui, ca urmare a scăderii presiunii atmosferice (şi implicit a

scăderii presiunii parţiale a oxigenului), determină sindromul de „rău de altitudine”.

Dioxidul de carbon este un gaz incolor, fără miros şi mai greu decât aerul. Concentraţia acestuia
variază în funcţie de:

- anotimp;

- ponderea şi felul pădurilor şi a altor forme de vegetaţie;

 - gradul de industrializare;

- prezenţa emanaţiilor vulcanice şi marine;

- intensitatea circulaţiei aerului etc.

Sursele de dioxid de carbon în natură sunt aerul expirat de vieţuitoare, eructaţiile rumegătoarelor,
emanaţiile vulcanice şi marine, procesele de degradare a substanţelor organice, degajările din
zonele termale şi de la diferite industrii, în special în urma arderii combustibililor folosiţi etc.
(Teuşdea, 1996).

Concentraţia în natură este în continuă creştere: dacă în 1860 era de 260 ppm, în 1995 a fost de
346 ppm. Creşterea concentraţiei de di-oxid de carbon, dacă nu se vor lua urgent măsuri globale
de reducere a acestuia, va produce modificări drastice ale climei, prin creşterea temperaturii, ca
urmare a efectului de seră.

Din punct de vedere igienic, dioxidul de carbon reprezintă un indicator de apreciere a calităţii
mediului şi microclimatului.

Conform O.M.S., în prezent, dioxidul de carbon este considerat unul dintre principalii poluanţi
atmosferici.

Ozonul reprezintă o stare alotropică a oxigenului. Se formează prin unirea atomilor de oxigen la
molecula acestuia, sub acţiunea radiaţiilor cosmice, ultraviolete solare sau a fenomenelor electrice
din atmosferă. Acesta este un produs instabil care eliberează oxigenul atomic, cu efect
antibactericid. Se formează în straturile superioare ale atmosferei. Cea mai mare cantitate de ozon
se găseşte la altitudinea de 22 km (Draghici, 1982), de unde prin mişcarea aerului, coboară spre
păturile inferioare. Este prezent în cantităţi mici, în special la munte, deasupra câmpiilor, mărilor
şi oceanelor. În atmosfera poluată cu pulberi, cantitatea de ozon se reduce până la dispariţie.

Reducerea drastică a nivelului de ozon în atmosferă, duce la apariţia unor „găuri” (în stratul de
ozon), care va conduce la creşterea cantităţii de raze ultraviolete ce ajung la nivelul solului, cu
consecinţe grave asupra plantelor, animalelor şi omului.

În reducerea stratului de ozon este implicată şi poluarea cu unele

substanţe chimice, dintre care amintim clorofluorocarburile, oxidul de azot etc.

Consecinţele diminuării ozonului în atmosferă constituie motiv de îngrijorare la nivel

planetar. Pentru protejarea stratului de ozon, un prim pas s-a făcut prin încheierea, în 1985, a
Convenţiei de la Viena; apoi în 1986, la Geneva s-a recunoscut de reprezentanţii guvernelor a 40
de state gravitatea consecinţelor reducerii stratului de ozon. În 1987, ca rezultat al reuniunilor de
la Viena şi Geneva, 45 de state au semnat Acordul de la Montreal prin care s-au angajat în
protejarea stratului de ozon prin reducerea poluării la nivel mondial.

3.7. Pulberile din aerul atmosferic

În afara componentelor gazoase, aerul conţine numeroase particule solide sau lichide, de
origini şi dimensiuni diferite.
 Particulele solide din aer formează pulberile („praful atmosferic”). În compoziţia normală
a aerului, praful apare ca factor de polu-are. Particulele cu dimensiuni de până la 100 μm,
formează în aer un sistem aerodispersat, iar cele cu dimensiuni de peste 100 μm se depun repede.

Pulberile din atmosferă sunt de origine telurică, vulcanică şi cosmică. Cele de origine
telurică sunt cele mai importante. Mărimea acestora este dependentă de natura solului, abundenţa
vegetaţiei şi anotimp.

Cantitatea de pulberi din atmosferă este direct proporţională cu dezvoltarea economică şi

demografică a zonei respective.

După compoziţia chimică, pulberile din atmosferă pot fi de natură anorganică (cca 70%)
sau organică (cca 30%).

Pulberile anorganice sunt formate din diferiţi compuşi din sol, materii prime pentru
diferite industrii, produşi de ardere (cenuşă, fum) şi unele produse industriale finite (ciment, var
etc.).

Pulberile organice sunt reprezentate de granule de polen, fragmente de resturi vegetale,

producţii cutanate, spori de ciuperci şi substanţe organice sintetice. Acestea pot constitui suporturi
pentru diferite microorganisme (bacterii, virusuri, spori şi micelii de ciuperci).

După Gibbs, citat de Teuşdea 1996 pulberile se clasifică în praful propriu-zis, norii sau
ceaţa şi fumul.

Praful propriu-zis cuprinde particule cu dimensiuni de peste 10μm, care în aerul fără
curenţi sedimentează. Nu difuzează în aer şi este reţinut de căile respiratorii anterioare.

Norii sau ceaţa sunt formaţi din particule cu dimensiuni între 0,10-10 μm, care
sedimentează cu viteză uniformă. Au capacitate redusă de a difuza în aer şi pătrund până la
nivelul alveolelor pulmonare, fiind reţinute în majoritate în zona traheobronşică.

Fumul este constituit din particule cu dimensiuni cuprinse între 0,01-0,1 μm. Particulele
care constituie fumul nu sedimentează şi au o mare putere de a difuza în aer. Pătrund în aparatul
respirator până la nivelul alveolelor, de unde sunt eliminate în mare parte prin expectoraţie.

Cantitatea de pulberi din aer se măsoară în mg/m 3 aer sau număr de particule/cm 3 aer
pentru pulberile în suspensie şi în g/m2/30 zile pentru cele care sedimentează.

Implicaţiile pulberilor în salubritatea produselor alimentare impun luarea unor măsuri

dintre care amintim: plantarea unor perdele vegetale de protecţie în jurul întreprinderilor,
cultivarea terenurilor cu plante perene, echiparea cu filtre a sistemelor de ventilaţie, menţinerea
unei stări igienice corespunzătoare etc.

3.8. Aeromicroflora

Deşi nu oferă condiţii pentru dezvoltare, aerul conţine numeroase microorganisme.

Acestea sunt reprezentate de bacterii, actinomicete, ciuperci, microorganisme, rikettsii şi virusuri.
Microflora aerului este de origine umană, animală şi terestră. Oamenii şi animalele elimină
microorganisme atât pe cale respiratorie, cât şi prin secreţii şi dejecţii, care, în urma uscării, devin
sursă de praf care, în majoritate, conţin germeni. Aceste microorganisme pot fi saprofite,
patogene şi condiţionat patogene. Germenii patogeni şi condiţionat patogeni pot provoca afecţiuni
specifice, caz în care, aerul constituie una din căile de transmitere a acestora.

Solul conţine un număr mare de microorganisme, dintre care unele sunt proprii, iar altele
provin din dejecţiile, secreţiile şi excreţiile animalelor şi oamenilor. De pe sol, microorganismele
pot fi antrenate, odată cu particulele de praf, de curenţii de aer şi transportate, în fun cţie de
condiţiile atmosferice la distanţe variabile.

Microorganismele din natură au rol important în procesele de biodegradare a unor

substanţe.

Microorganismele care constituie aeromicroflora nu se găsesc sub formă de corpi

microbieni izolaţi, ci în general, sunt înglobate sau aderente la particulele de praf sau vaporii de
apă. În aer se găsesc sub trei forme: picături de secreţie, nuclee de picături şi praf bacterian.

Picăturile de secreţie sunt de origine nazală, buco-faringiană sau bronşică. Se produc prin
tuse, strănut, vorbit, fiind proiectate până la distanţă de câţiva metri. Majoritatea particulelor de
secreţie au dimensiuni mari, în jur de 100 μm, deşi alături de acestea se găsesc şi picături cu
diametru de 10 μm (Decun, 1997).

Datorită energiei cinetice imprimată în timpul expulzării, acestea pot fi proiectate până la
5 m. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de „ploaia lui Flűgge”, după numele celui care a
descris, pentru prima dată, rolul acestora în transmiterea unor boli infecţioase.

Nucleele de picături se elimină concomitent cu picăturile de secreţie, au dimensiuni de 1-

3 μm. Datorită masei reduse şi energiei cinetice foarte mici, dispersia se face pe distanţe mult mai
mici (Drăghici, 1982). Înainte de sedimentare, acestea pot pierde apa, de-venind mai mici.
Aceasta duce la creşterea stabilităţii în atmosferă.

Praful microbian este constituit din particule de pulberi pe care aderă microorganismele
de origine animală şi umană. Aceasta este cea mai obişnuită formă de existenţă a
microorganismelor în aer. Aceşti germeni pot să provină din picăturile de secreţie sau nucleele de
picături care se depun pe diferite suprafeţe sau din dejecţii, secreţii şi excreţii patologice (jetaje,
puroi, scurgeri din plăgi etc.), care prin uscare se transformă în pulberi.

În aerul atmosferic persistenţa germenilor este limitată datorită absenţei substratului

nutritiv, a deshidratării lor sub acţiunea căldurii, a razelor ultraviolete şi a denaturării unor sisteme
enzimatice, care intervin în procesul respirator (Teuşdea, 1996).

Pentru aprecierea aeromicroflorei, se fac determinări cantitative, care urmăresc stabilirea

numărului de germeni la un metru cub de aer şi examene calitative, pentru încadrarea taxonomică
şi evidenţierea însuşirilor de patogenitate (Decun şi col., 1991).

În mod obişnuit, examenul igienico-sanitar al aerului nu urmăreşte prezenţa unui germen

patogen în aer, ci măsura în care aerul este încărcat cu microorganisme. Cei mai importanţi
indicatori microbiologici de contaminare a aerului sunt:
 a). Numărul total de germeni mezofili aerobi (N.T.G.M.A.). Aceştia se dezvoltă la 37°C
şi dau indicaţii generale asupra condiţiilor de igienă. Prezintă dezavantajul că temperatura de
37°C permite dezvoltarea, pe lângă germenii mezofili şi a celor psihrofili, într-o proporţie
însemnată. Cu toate acestea, datorită uşurinţei de cultivare, acest indicator este des utilizat.

b). Stafilococii. Provin din secreţiile aparatului respirator, din dejecţii şi de pe piele.
Datorită rezistenţei crescute se găsesc constant în aer. Semnificaţia acestora este apropiată de cea
a N.T.G.M.A., cu menţiunea că indică mai precis originea animală şi umană a contaminării
aerului.

c). Streptococii hemolitici. Constituie un indicator de contaminare a aerului cu flora

nasofaringiană şi bucală.

d). Germenii coliformi. Prezenţa germenilor din acest grup în aer semnifică un grad
ridicat de insalubrizare a mediului şi o mărire a riscului de transmitere pe această cale a
germenilor patogeni care, în mod obişnuit, se elimină prin dejecţii.

Pe plan internaţional, până în prezent, nu au fost stabilite stan-darde, unanim acceptate,

pentru microflora din aerul atmosferic.