Sunteți pe pagina 1din 52

1) Dintii

2) Arcadele dentare
3) Raportul dintre arcadele dentare, tipul ocluziei
4) Mucoasa cav bucale
5) Apofizele alveolare si maxilarele

Se incepe cu incisivii centrali la mandibula trecind in stinga apoi in dreapta, la


maxila la fel. FDI 1.1, 1.2,1.3……

1. Examenul clinic al apofizelor alveolare edentate parţial şi al


fibromucoasei cavităţii bucale. Trei tipuri ale fibromucoasei după
caracterul mobilităţii. Formaţiunile anatomice.
2. Este inspectie si palpare digitala ce ne permite sa precizam limitele breselor
dentare, inaltimea, forma, latimea si directia apofizelor. Se ia in cosideratie
retentivitatea versantilor
3. vestibulari shi orali, prezenta marginilor ascutite, exostoaze, chisturi.
4. Sunt 3 tipuri Definiţie “ocluzie centrică”. Semnele o. c. Caracteristica celor
două componente fundamentale ale o. c.
Este un contact static sau dinamic dintre arcadele dentare indiferent de raportul
mandibulocranian. Un raport dintre arcadele dntare in plan sagital, transversal shi
vertical, cind mandibula ocupa o pozitie centrica fata de baza craniului si maxila.
Semnele – dentar, articular, muscular, faringoglandular. Semne de ocluzie centrica:
a) fiecare dinte contacteza cu 2 dinti antagonishti, afara de incis centrali inferiori
shi ultimii molari superiori b) linia mediana a fetei se gaseshte intrun plan cu linia
inerincisivala dintre incisivii centrali sup shi infer c) arcada dentara super este mai
mare shi o acopera pe cea inferioara d) primul molar superior contacteza cu 1,2
molar inferior in asha mod ca pe primul il acopera cu aproxim 2/3 iar pe al 2 cu ½.

5. Definiţie “tip de ocluzie”. Tipurile de ocluzie fiziologice şi patologice.


Tip de ocluzie interdentara este raportul dintre arcadele dentare in ocluzie
centrica(sau obisnuita)
Fiziologice: Ortognata – fiecare dinte este in contact cu doi dinti antagonishti, linia
median a fetei coincide cu linia dintre incis centrali super shi infer,
O. dreapta (cap la cap)- se deosebeste de cea ortognata numai prin contactul dintre
dintii din zona frontala dupa tipul cap la cap.
O. biprognata- este o inclinare vestibulara a dintilor impreuna cu apofizele
alveolare atit acelor de pe maxila cit shi celor de pe mandibula.
O. opistognata- dintii din zona frontala la ambele maxilare impreuna cu apofizele
alveolare au o inclinare usoara in directie orala.
Patologice: Prognatia(ocl distala)- protruzia frontalilor superiori care apare un
spatiu ne inocluzie in plan sagittal
Progenia- deplasareaa anterioara a mandibulei shi ca rezultat instalare unui raport
de inocluzie
Ocluzia deschisa- caracteristic printrun spatiu mai mic sau mai mare de inocluzie
verticala.
Ocluzia adinca- e o supraocluzie frontala accentuata, cind dintii frontali superiori ii
acopera pe cei inferiori mai mult de 1/3 iar marginile lor incizivale vin in contact
cu tuberculii incisivilor superiori.
Ocluzie incrucisata-dereglare a acadelor in plan transversal, in zona frontala
deplasarea liniei incisivale dintre incis cent sup shi inf

6. Definiţie “relaţii de postură mandibulară”. Testele funcţionale la


determinarea relaţiei de postură mandibulară. Importanţa practică.
Este starea de repaus, datorita unei relaxari musculare echilibrate shi sub influienta
gavitatii, mandibula se deplaseaza in jos oprinduse la o anumita distanta de maxila.
Relatia de postura- este starea de echilibru intre mushchii ridicatori shi cobiritori ai
mandibulei cind ei se afla intro stare de relaxare fiziologica relativa, care
estecaracteristic printrun spatiu de inocluzie individualizat egal in mediu 2-3 mm.
Wild- test fonetic prin pronuntarea cuv ce contin fonema (a), silverman (s),
robinson(f) sau numaratoarea de la 60-70, testul functional al actului de deglutitie.

7. Definiţie “spaţiul fiziologic de inocluzie” şi “spaţiul liber de vorbire”.


Importanţa practică.
In stare de repaus, datorită unei relaxări musculare echilibrate şi ib influenta
gravităţii, mandibula se deplasează în jos oprindu-se la " anumită distantă fată de
maxilă. Asemenea relaxare musculară estE considerată drept o relaxare relativă,
deoarece muşchii îşi păstreaza tonusul funcţional necesar pentru menţinerea
mandibulei in aceasta poziţie. Acest fenomen de poziţionare a mandibulei a fost
apreciat ca poziţia de repaus fiziologic relativ sau de postură a mandibulei. In aşa
rela(ii mandibulocraniene între arcadele dentare există un spaţiu de inocluzie numit
spaţiul de inocluzie fiziologic care este individual şi variază de la 1—6 mm, iar în
mediu constituie 2—3 mm. Prin urinare, prin relaţia de postură subînţelegem starea
de echilibru dintre muşchii ridicători şi coborîtori ai mandibulei cînd ei se găsesc
într-o stare de relaxare fiziologică relativă, care se evidenţiază la nivelul arcadelor
dentare printr-un spaţiu de inocluzie individualizat, egal în mediu cu 2—3 mm. In
afară de spaţiul de inocluzie fiziologic mai există spaţiu liber pentru funcţia
fonetică a sistemului stomatognat, care este individual ca şi spaţiul de inocluzie
fiziologic şi mărimea lui va varia în raport de caracterul fonatiei. Maximal el se va
manifesta la pronunţa rea vocalei |a|, iar minimal — la pronunţarea consoanei [sj).
Nu există vreo independenţă a mărimii acestui spaţiu de varietatea de rapoarte
normale dintre arcadele dentare (ocluzie), însă pe parcursul vie(ii el poate fi supus
diferitelor modificări, ba chiar şi pe parcursul zilei, în dependenţă de starea
sistemului nervos

8. Definiţie “D V O”. Metodele de detrminare.


Cu un creion chimic pe treimea mediana a fetei in zona proiectarii linie mediene se
noteaza 2 puncte: unul subnazal, altul pe proieminenta mentonului.propunindui
pacientului sa relaxeze si aplicinnd unul din testele functionale pentru relatie de
postura, apoi masuram cu rigla distanta dintre puncte shi apreciem dimensiune
verticala de postura. Pacientul opoi sa inchida gura in o.c. shi deasemenea
masuram distanta. Diferenta dintre aceste 2 dimensiuni constituie marimea
spatiului de inocluzie in relatia mandibulei de postura.

9. Definiţie “poziţia neutră a mandibulei”. Metodele de determinare.


Starea de echilibru dintre musc.ridicatori si musc.coboritori cind acestea se afla
intr-o stare de relaxare relativ fiziologica,care se individualizraza la nivelul
arcadelor dentare printr-un spatiu de inocluzie egal cu 2-3mm.

10. Semnele de o. c. caracteristice pentru toţi dinţii în ocluzia ortognatică.


a) fiecare dinte contacteza cu 2 dinti antagonishti, afara de incis centrali inferiori
shi ultimii molari superiori b) linia mediana a fetei se gaseshte intrun plan cu linia
inerincisivala dintre incisivii centrali sup shi infer c) dintii centrali super ii
acopera pe cei inferiori cu o treime d) primul molar superior contacteza cu 1,2
molar inferior in asha mod ca pe primul il acopera cu aproxim 2/3 iar pe al 2 cu ½.
E) fiecare cuspid al dintilor sup se incadreaza intre 2 cuspizi inferiori creind astfel
o intercuspidare maxima.

11. Definiţie “ocluzia dinamică sau funcţională“. Varietăţi.

Dinamica- relaţiile de ocluzic dinamică (mişcări de propulsie şi lateralitate). La


examenul mişcărilor de lateralitatc medicul propune pacien- 'ului să deplaseze
mandibula din poziţia ocluziei ccntrice spre dreap- ta sau stingă pină la poziţia de
cap-la-cap a caninilor sau a cuspi- ilor vestibulari ai dinţilor laterali. In acest timp
este necesar de observa caracterul de conducere al mandibulei: canină (ocluzic Ic
protecţie canină) sau de grup (ocluzc de protecţie de grup). In 1/. de ocluzie de
protecţie canină se observă o inocluzie bilaterală ţl.i contactul cap-la-cap al
caninilor), iar în caz de ocluzie de prostie de grup, la aşa un grad de latcralitate al
mandibulei, se va în- cgistra o inocluzie pe hemiarcada inactivă (de balan(ă) şi un
contact vîrf-la-vîrf a cuspiziior vestibulari dintre arcadele dentare pe liemiarcada
activă (lucrătoare).

12. Consecutivitatea examenului clinic a pacientului.


Datele personale,
Examenul subiectiv- motivatia(acuze), istoria acualei maladii, istoria vietii
Examenul obiectiv- ex. Exobucal, endobucal, ex dintilor.

13. Consecutivitatea examenului clinic endobucal. Ordinea şi criteriile


examenului dinţilor. Sistemul de notare a dinţilor FDI. Exemple.
6) Reportul dintre buze, gradul de deschidere a gurii shi mobilitatea muschiului
orbicular al buzelor
de mucoasa: a)activ mobila-buzele,limba,obrajii, planseul bucal b) pasiv mobile-
are o latime de 1,5-2mm situata la trecere mucoasei imobile in cea activ mobila c)
imobila- acopera apofizele alveolare, versantele lor vestibulare si orale si bolta
palatina.

14. Examenul clinic al ocluziei statice şi dinamice. Înregistrarea contactelor


dento-dentare.
Statica-Poziţiile mandibulei faţă de maxilă pot fi centrice, excentrice cu contact
între arcadele dentare şi fără contact. Reieşind din acestea, iniţial se va determina
tipul de ocluzie. Pacientului, la care mandibula se găseşte m siare de postură, i se
propune de a închide cavitatea bucală in oclu zia centrică, folosind diverse probe
(deglutiţia, mişcarea dc închidere rapidă a cavităţii bucale, închiderea cavităţii
bucale cu rea lizarea contactului bilateral din zona primilor molari ş. a.) şi metode
de ghidare unimanuală sau bimanuală a mandibulei în ocluzi centrică fără a
provoca presum puternice asupra ei. Ulterior vom examina relaţiile ocluzale în
intercuspi- dare maximă pentru care este caracteristic aşa un raport interdental cîn i
între suprafeţele ocluzale ale dinţilor se stabileşte un contact intercus- pidian şi
fiecare dinte se găseşte în ocluzie cu doi antagonişti, afară do incisivii centrali
inferiori şi ultimii molari superiori.
Dinamica- relaţiile de ocluzic dinamică (mişcări de propulsie şi lateralitate). La
examenul mişcărilor de lateralitatc medicul propune pacien- 'ului să deplaseze
mandibula din poziţia ocluziei ccntrice spre dreap- ta sau stingă pină la poziţia de
cap-la-cap a caninilor sau a cuspi- ilor vestibulari ai dinţilor laterali. In acest timp
este necesar de observa caracterul de conducere al mandibulei: canină (ocluzic Ic
protecţie canină) sau de grup (ocluzc de protecţie de grup). In 1/. de ocluzie de
protecţie canină se observă o inocluzie bilaterală ţl.i contactul cap-la-cap al
caninilor), iar în caz de ocluzie de prostie de grup, la aşa un grad de latcralitate al
mandibulei, se va în- cgistra o inocluzie pe hemiarcada inactivă (de balan(ă) şi un
contact vîrf-la-vîrf a cuspiziior vestibulari dintre arcadele dentare pe liemiarcada
activă (lucrătoare).

15. Examenul clinic şi paraclinic al musculaturii sistemului stomatognat.


Inspectia ne da posibilitatea de a constata absenta sau prezenta asimetriei fetei,
caurmare a unei hipertrofii sau atrofii musculare. Palparea se face bilateral pentru
comparare partea dreapta de cea stinga. Palparea se face extraoral apoi intraoral.

16. Metoda electroodontometriei şi termodiagnosticul stării pulpei dentare.


Indicaţi parametrele normei.
Electroodontodiagnosticul ne permite sa stabilim pragul de sensibilitate a
sistemului nervos dentar care indica starea pulpei si a periodontiului. Se izoleaza
dintele, se amplaseaza elecrodul activ pe marginea incisivala, ocluzala, care
transmite curent electric la dinte. La momentul aparitiei sensibilitatii se fixeaza
cifra care indica marimea curentului. Pragul dintilor sanatoshi este de 2-6 mkA, la
inflamatia pulpei poate fi 40 ….
Termodiagnosticul determina reactia pulpei la excitanti termici, rece,fierbinte.se
aplica un bulete de vata inbibat in apa rece sau fierbinte.

17. Definiţie “eficienţa masticatorie”. Enumeraţi metodele statice de


determinare. Indicaţi coeficienţi după Agapov.
Eficienta masticatoare poate fi determinată în procente prin comparaţie cu cea a
sistemului stomatognat sănătos, considerată egală cu 100%. La baza metodelor
statice au fost puse datele lui Haber obţinute la determinarea presiunii masticatoare
cu ajutorul gnatodinamometrului, comparînd indicii de rezistenţă a diverşilor dinţi
la procesul de masticaţie luîndu-se drept unitate de măsură valoarea celui mai slab
dinte (inclusivul lateral) fiind comparată cu valoarea celorlalţi dinţi. Dupa Agapov:
2134465- total 25.

18. Metodele dinamice de determinare a eficienţei masticatorie. Determinaţi


gradul de pierdere a funcţiei masticatorie după Rubinov dacă în sită au
rămas 200 mg.
Rubinov a ajuns la concluzia că proba de masticaţie după Ghelman nu
corespunde indicilor fiziologici, deoarece în condiţii de normă nimeni nu rumegă
odată 5 miezuri de nucă (I miez = l g). Re- ieşind din aceasta, Rubinov a elaborat
proba de masticaţie numită fiziologică. In acest scop i se dă pacientului un miez de
alune (migdală), greutatea căruia în mediu este egală cu 800 mg, mar- cind timpul
de la începerea masticaţiei pină la apariţia actului de deglutiţie. In condiţii de
integritate a arcadelor dentare pentru acest act e nevoie de 14 sec. In caz de
edentaţie parţială timpul necesar pentru masticaţie creşte în raport cu întinderea şi
localizarea breşelor, iar mărimea particulelor la momentul apariţiei actului de
deglutiţie creşte. Calculul acestei probe este analogic cu cel al probei după
Ghelman. Prin urmare, această proba ne permite sa determinăm eficienta
masticatoare în condiţii fiziologice.
La baza calculării gradului de pierdere a eficienţei masticato- rii conform metodei
lui Rubinov este greutatea resturilor din sită cintarite după o masticaţie, litnp de 14
sec. De exemplu, daca la unul şi acelaşi pacient am determina eficienţa
masticatoare propu- uindu-i un miez de nucă cu o greutate de 800 mg, efectuînd
masticaţia pînă la apariţia actului de deglutiţie, iar a doua probă am efectua-o la un
act de masticaţie de 14 sec.,

19. Scimbările stării funcţionale a parodontului dinţilor în dependenţă de


gradul de rezorbţie a ţesutului osos alveolar după Kurleandschi.
Odontoparodontograma.
Parodontograma este o metodă statică de evidentă a stării funcţionale a dinţilor şi
nu este o parte componentă a metodelor de determinare a eficientei masticatoare,ea
ne redă starea funcţională a sistemului dentar în poziţie statică şi medicul indirect
îşi imaginează eficienta funcţională a sistemului stomatognat. Parodontograma
prezintă o schemă a formulei dentare unde se notează date despre starea fiecărui
dinte.Schema este completată onform datelor examenului clinic, radiologie şi
gnatodinamometriei prin semne condiţionale: N — norma; O — lipsa dintelui; 1/4
— resorbţia ţesutului osos de gradul I; 1/2 — resorbţia ţesutului osos de gradul II;
3/4 — resorbţia ţesutului osos de gradul III. Dacă gradul de resorbţie este mai
pronunţat, dintele este considerat absent.

20. Indicaţii şi contraindicaţii generale, locale la tratamentul protetic.


Generale: Dereglările actului de masticaţie pot provoca sau excerba aşa maladii a
tractului gastrointestinal cum sînt gastritele, colitele, ulcerul gastric şi duodenal
etc. Afară de aceasta hrana fărimiţată insuficient duce şi la o micro- traumatizare a
mucoasei esophagului şi stomacului. pierderea eficacităţii masticatoare cu 50% şi
mai mult constituie o indicaţie generală absolută către tratamentul protetic. Locale:
necesita un examen clinic şi paraclinic minuţios, depind de tabloul clinic şi de
posibilităţile lichidării leziunilor prin metode terapeutice. dacă în cazul unor breşe
unidentare, din zonele laterale cînd dinţii care mărginesc breşa au ţesuturile dure,
parodontul sănătos şi raportul interdentar în această zonă permite ca dintele care şi-
a pierdut antagonistul să contacteze cu 2/3 a coroanei antagonistului, şi deci nu
există pericolul dezvoltării dezechilibrului articular, tratamentul protetic prevede
aplicarea implanturilor sau este contraindicat. Lipsa acestui dinte nu va influenţa
considerabil funcţia masticatoare, fiind declanşate mecanismele de compensare, pe
cînd confecţionarea unei lucrări protetice va cere prepararea dinţilor-stîlpi sănătoşi
cu toate consecinţele ce vor urma. Prin urmare, indicaţiile şi contraindicaţiile către
tratamentul protetic vor fi individualizate în dependenţă de tabloul clinic al
leziunii, de dereglările funcţionale şi influenţa lor asupra organismului în general şi
a stării sistemului stomatognat în particul

21. Pregătirea pre- şi proprotetică către tratamentul protetic.


Pregatirea preprotetica- Pregătirea generală a organismului poarta un caracter
individual si va depinde de afecţiunile generale care sînt considerate ca
contraindicaţii în tratamentul protetic-maladii infectioase, accese cardiovascular
sau care pot influenta planificarea si realizarea acestui tratament (epilepsia,
diabetul zaharat,alergii). tratament antiinflamator al parodontului marginal,
extracţia rădăcinilor dentare ce nu pot fi supuse tratamentului conservativ sau
folosite la cel protetic. Pregătirea proprotetică- Această metodă include măsuri
speciale terapeutice, chirurgicale, ortopedice, ortodontice şi mixte, care succedă
măsurile preprotetice. fiind realizate in dependentă de planul tratamentului protetic
individual şi includerea pregătirii psihice a pacientului.

22. Două metode ale amprentei într-un timp. Indicaţi materialele şi tehnica.
Amprenta este copia negativă şi fidelă a cimpului protetic. Amprenta realizată
într-un timp este obţinută prin depunerea materialului amprentar în lingura de
amprentare şi presarea lui direct pe cîmpul protetic. Această tehnică poate fi
utilizată şi la aplicarea a două materiale amprentare de diferită consistenţă: unul
vîscos şi altul fluid. în acest scop ambele materiale sînt preparate concomitent,
după aceea materialul vîscos se depune în lingura amprentară, iar cel fluid luat
într-o seringă se injectează împrejurul dinţilor preparaţi, fiind concomitent înglobat
în materialul vîscos.
23. Metoda amprentării în ocluzie. Clasificarea materialelor amprentare
după I. Postolachi – Bîrsa. Exemple.
Amprenta în ocluzie este executată folosind lingura amprenta- ră specială, care
permite obţinerea imaginilor ambelor arcade dentare în poziţie de ocluzie centrică.
Asemenea amprentă poate fi la fel obţinută în doi timpi. După obţinerea primei
amprente (portamprentă) pe ea se aplică un strat subţire de material amprentar
fluid, se reintroduce din nou în cavitatea bucală şi se menţine sub acţiunea
presiunii ocluzale. Elastice(hidrocoloizi reversibili, ireversibi, elastomeri de
sinteza, siliconice) Dure(materiale termoplastice, gipsul, paste din oxid de zinc si
eugenol)

24. Etiologia edentaţiei parţiale. Enumeraţi factorii de care depinde tabloul


clinic al edentţiei parţiale. Simptomele exobucale.
Factorii care duc la apariţia edentaţiei parţiale, condiţional pot fi repartizaţi în 2
grupe: I) factorii congenitali şi 2) factorii postnatali. Edentaţia parţială congenitală
se caracterizează prin lipsa mugurilor dentari sau al distrucţiei lor in stadiile in-
cipiente de dezvoltare. Dacă lipsesc toţi dinţii — avem o anodonţie. iar dacă cîţiva
— o hipodonţie (oligodonţie). factorii postnatali (dobindită) care se mai numeşte
edentaţie secundară apare ca urmare a afecţiunilor odontale, parodontale, a
proceselor inflamatoare (osteomi- elita.), intervenţiilor chirurgicale (înlăturarea
tumorilor benigne sau maligne), traumatismului.In caz de lipsă a unui număr mare
de dinţi, cînd breşele arcadelor dentare sînt întinse sau cînd este pierdută
dimensiunea verticală de ocluzie, vor surveni diferite simptome exobucale. La
lipsa dinţilor frontali superiori simptomul facial va fi exprimat prin prăbuşirea
buzei superioare spre oral. Lipsa dinţilor laterali va duce la prăbuşirea obrajilor
creind aspectul de «obraji supt», pe cînd lipsa acestui grup de dinţi unilateral, din
cauza prăbuşirii obrazului corespunzător, va duce la o asimetrie a fetei. în caz de
pierdere a dimensiunii verticale de ocluzie, se va observa micşorarea treimii
inferioare a fetei, pronunţarea plicilor nazolabiale şi mentonieră, iar comisurile
gurii vor fi coborîte.

25. Simptomele endobucale ale edentaţiei parţiale. Caracteristica


dimensiunelor spaţiilor edentate şi a apofizei alveolare.
La examenul endobucal vom observa următoarele simptome:
1) dereglări de integritate a unei sau a ambelor arcade dentare;
2)dezintegrarea arcadelor dentare in care apar două grupe de dinţi: a) grupa
care funcţionează şi b) grupa care nu funcţionează. Din grupa funcţională fac parte
dinţii care şi-au păstrat anta- goniştii şi participă la actul de masticaţie. După
dimensiunile spaţilor edentate deosebim: edentaţii mici: cînd lipsesc pînă la 3
dinţi; mijlocii — de la 4 pînă la 6 dinţi şi edentajii mari, cînd lipsesc mai mult de 6
dinţi. După forma apofizei alveolare edentate deosebim: model îngust — pînă Ia
5,0 mm mediu —de la 5,0 pînă la 8,0 mm şi lat —mai mult de 8,0 mm.

26. Clasificarea edentaţiei parţiale după Kennedy şi Kennedy-Applegate.


Diagnosticul edentaţiei parţiale. Exemple.
Kennedy
Cl I.Arcadele dentare edentate parţial cu prezenta obligatorie a breşelor bilaterale
terminale, adică mărginite de dinţi numai mezial.
Cl Il-a prezenta obligatorie numai a unei breşe terminale, adică mărginită de dinţi
numai mezial.
lll-a obligatorie a breşei laterale intercalate, adică mărginită şi mezial, şi distal de
dinţi.
IV-a arcadele dentare edentate parţial cu localizarea breşei numai în zona frontală.
Primele 3 clase Kennedy le împarte în cite 4 subdiviziuni, fiecare, în dependentă
de numărul breşelor în zona dinţilor restanţi. Dacă în această zonă este prezentă o
breşă, edentatia este clasată în prima subdiviziune, dacă sînt două breşe —
subdiviziunea a ll-a etc. In caz dacă avem o combinare de breşe care nu poate fi
distribuită nici la o clasă sau subdiviziune, atunci ea se plasează la clasa şi
subdiviziunea corespunzătoare mai mică

Kennedy-Applegate
/ cuprinde edentaţiile terminale bilaterale ale arcadei, în cadrul căreia toţi dinţii
restanţi sînt plasaţi anterior fată de spaţiile edentate şi este identică clasei I
Kennedy.
ll-a include edentaţiile terminale unilaterale în care din(ii restanţi sînt plasaţi
anterior fată de spaţiul edentat şi corespunde clasei a ll-a Kennedy.
lll-a numără edenta(iile laterale intercalate, breşele fiind mărginite de dinţi
restanţi anteriori şi posteriori deficitari din punct de vedere funcţional, incapabili
să suporte o lucrare protetică fixă.
IV-a înglobează edentaţiile în regiunea frontală a arcadei dentare, care poate să se
întindă din ambele părţi ale liniei mediane. dinţii restanţi fiind capabili sau nu să
ofere sprijin protezei fixe.
V-a cuprinde edentatiile laterale intercalate, breşele fiind mărginite de dinţi
restanţi anteriori şi posteriori, dar limita anterioară este reprezentată de un dinte
care din punct de vedere funcţional (cum este, de exemplu, incisivul lateral) nu
poate oferi sprijin suficient de rezistentă unei construcţii protetice fixe.
Vl-a include edentatiile laterale intercalate cu breşe mărginite de dinţi restanţi
anteriori şi posteriori capabili să suporte sprijinul protezei fixe.

27. Indicaţii generale şi locale la tratamentul edentaţiei parţiale cu punţi


dentare. Avantajele şi dezavantajele punţilor dentare.
Sînt indicate pentru înlocuirea a 1, 2, 4 din(i pierduţi la nivelul unei singure breşe
şi, în cazuri excepţionale, pentru înlocuirea a 4 dinţi, de exemplu, la lipsa celor 4
incisivi. . Punţile dentare sînt indicate şi în edentatiile multiple, intercalate şi în
foarte rare cazuri, ca excepţie, în edentatiile terminale.Avantaje: sînt construcţii
rigide, nedeformabile rezistente la rupere, capabile să restabilească eficacitatea
mastica- toare pînă la 85—100%. Formele suprafeţelor vestibuläre şi orale ale
corpului punţilor dentare sînt asemănătoare cu a dinţilor naturali, iar folosirea
materialelor contemporane de construire (acrila- te, composite, porţelan) permit şi
restabilirea aspectului fizionomic. Dezavantaje: necesitatea preparării dinţilor-
stîlpi cu redarea paralelismului dintre ei, posibilitatea suprasolicitării funcţionale,
apariţia eroziunilor sub corpul punţii, complicaţii survenite din partea elementelor
d^ agregare în legătură cu acţiunea lor negativă asupra parodontului marginal,
manifestări alergice

28. Caracterizaţi cele două grupe de elemente ale cîmpului protetic edentat
parţial. Importanţa practică.
Elementele de structură ale punţii dentare sînt reprezentate de:
1)elementele de agregare de care este solidarizat corpul de punte la extremităţi şi
care contribuie la fixarea (agregarea) de dintii-stîlpi a întregii proteze;
2)corpul de punte care reprezintă un dinte sau un bloc de dinţi artificiali şi
înlocuieşte din(ii pierduţi de pe arcada dentară.
Elementele de agregare sînt prezentate de microproteze prin care puntea se
fixează pe dinţii- stîlpi. Corpul de punte prezintă un bloc de dinţi artificiali ce
înlocuiesc dinţii absenţi din spaţiul edentat care restaurează integritatea
morfologică a arcadei dentare şi funcţiile dereglate ale sistemului stomatognat.
Corpul de punte preia forţele masticatorii de la dinţii antagonişti la nivelul
suprafeţei ocluzale şi le transmite elementelor de agregare. Corpul de punte şi
elementele de agregare formează o singură piesă protetică — puntea dentară.

29.

30. Clasificarea fibromucoasei cîmpului protetic edentat parţial după


Supple.Importanţa practică.
Clasa l. Fibromucoasă sănătoasă cu grosime şi rezilienţă moderată,
amortizează şocurile care rezultă in timpul masticaţiei şi reduce tendinţele de
deplasare a protezelor.
Clasa a ll-a. Fibromucoasă atrofiată, subţire, cu un grad de rezilienţă redus,
inaptă să suporte presiuni ce influenţează nefavorabil realizarea actului de
masticaţie.
Clasa a lil a. Fibromucoasă groasă friabilă, cu un grad mare de rezilienţă
care va favoriza deplasarea protezelor.
Clasa a IV-a. Fibromucoasă hipertrofiată, mobilă; din această clasă face parte
şi fibromucoasa flotanta sau în creastă de cocoş, care trebuie îndepărtată
chirurgical pentru a putea asigura stabilitatea şi eficienţa protezelor.

31. Clasificarea fibromucoasei la maxilă după Liund şi gradul de rezilienţă a


fibromucoasei după Kulajenko, Steiger şi importanţa practică.
— zona fibroasă periferică situată pe coama apofizelor alveolare cu un grad de
rezilienţă scăzut;
— zona fibroasă mediană, la nivelul suturii intermaxilare unde mucoasa este
subţire şi aderentă, sensibilă la presiuni;
— zona rugelor palatine transverse în treimea anterioară a tolţii palatinale,
acoperită de o mucoasă cu un grad de rezilienţâ medie, datorită stratului de ţesut
adipos subiacent;
— zona glandulară situată în treimea posterioară a bolţii palatinale, din ambele
părţi a liniei mediane cu un grad mare de re- zilienţă (zonele Schröder).
Rezilienţâ mucoasei după V. Kulajenko este de 0,5—2,5 mm, după Şteigher — de
0,4—2,0mm

32. Clasificarea suportului osos a tuberozităţilor maxilare în edentaţia


parţială la maxilă după Lejoyeux. Indicaţi clasa nefavorabilă.
La maxilă apofizele alveolare sint grupate în patru clase:
I — apofize înalte, retentive, cu versante vestibuläre şi linguale extinse, paralele
între ele, fără exostoze;
II —apofize medii, cu versante vestibuläre uşor oblice, prin pierderea de
substanţă osoasă şi resorbţie centripetă;
III —apofize cu valoare protetică slabă, afectate prin resorbţie accentuată,
determinată în special de proteze necorespunzătoare;
IV — apofize cu valoare protetică negativă, denivelate, dispărute parţial sau
total prin purtarea unor proteze vechi, cu suprafaţă mucozală redusă şi
incongruente.
Tuberozităţile maxilare:
a) favorabile, retentive cu versante paralele între ele;
b) de valoare medie, acceptabile, cu un relief perceptibil, utilizabile în favoarea
stabilităţii protezelor;
c) tuberozităţi cu valoare negativă, caracterizate prin absenţa oricărui relief,
inapte să asigure stabilitatea protezelor;
d) tuberozităţi care impun o modelare plastică chirurgicală, pentru a înlătura
retentivităţile exagerate, care împiedică protezarea sau creeaza interferenta cu
arcada antogonis
33. Clasificarea suportului osos în edentaţia parţială după Lejoyeux la
mandibulă. Indicaţi clasa nefavorabilă. Clasificarea tuberculilor
piriformi mandibulari şi importanţa practică.
Clasificarea suportului osos dupa Lejoyeux :
I. apofize inaqlte,retentive,cu versante vestibulare si linguale extinse,paralele intre
ele,fara oxostoze.
II.apofize medii,cu versante vestibulare usor oblice,prin pierderea de substanta si
resorbtie centripeta.
III.apofize cu valoare protetica slaba,afectate prin resorbtie accentuata,determinata
in special de proteze necorespunzatoare.
VI.apofize cu valoare protetica negativa,denivelate,disparute partial sau total prin
purtarea unor proteze vechi,cu suprafata mucozala redusa si incongruente.

Tuberculii periformi sint impartiti in:


-tuberculi periformi favorabili stabilizarii si mentinerii protezelor,fermi,aderenti la
planul profund,convecsi si acoperiti cu o mucoasa sanatoasa.
-tuberculi periformi mai putin favorabili stabilizarii si mentinerii protezelor,dar
inca apti de a fi utilizati protetic;mai putin convecsi,mai mobili,mai depresibili.
-tuberculi periformi cu valoare protetica foarte scazuta,fie datorita existentei unui
legament pterigo-mandibular accentuat,cu o insertie nefavorabila,fie calitati
deficitare a tesut submucos sau unei deformari consecutive purtarii prelungite a
unei proteze neechilibrate.
-tuberculii piriformi cu o valoare negativa,ei fiind inutilizabili pentru sprijinul si
stabilirea protezelor

34. Expuneţi formele apofizelor alveolare după Pietrakovski. Importanţa


practică.
Pietrokovski după profilul în sec(iune al apofizei alveolare, la maxilă şi
mandibulă deosebeşte apofize triunghiulare, parabolice şi trapezoidale.
Afară de cele expuse la aprecierea bazei osoase, trebuie să se ia în consideraţie
doi factori importanţi: relieful şi structura osoasă.
Relieful osos al cîmpului protetic este uşor de apreciat prin inspecţie. In ceea ce
priveşte structura osoasă, ea poate fi apreciată radiografie, prin constatarea
gradului de densitate.
Structura osoasă are un rol important în suportarea presiunilor masticatoare care
revin de la proteza mobilizabilă. Se ştie că osul este un ţesut rigid datorită
elementelor minerale, este flexibil datorită substanţei organice şi este tenace
datorită ţesutului conjunctiv.
35. Tipurile croşetelor folosite in P.P.M. Liniile croşetare. Indicaţii.
1. Croşetul cervico-oeluzal deschis dental. Prezintă un croşet cu un singur
bra( elastic, care este în contact cu toată suprafaţa vestibulară a dintelui-stîlp în
zona subecuatorială retentivă. Este recomandat pe dlnţii-stîlpi care nu au ecuator
accentuat atît la maxilă, cît şi la mandibulă.
2. Croşetul cervieo-alveolar deschis dental. Prezintă un dispozitiv cu un singur
brat de o elasticitate mărită, care este în contact cu suprafaţa vestibulară a
dintelui-stîlp în zona subecuatorială retentivă.
3. Croşetul cervico-ocluzal întors. Segmentul dentar este aplicat pe suprafaţa
vestibulară supraecuatorială, iar extremitatea liberă a braţului, făcînd o buclă, este
întoarsă spre zona subecuatorială orientată spre edentatie.
4. Croşetul inelar Jackson Adams. Jackson, pentru ancorarea protezelor
mobilizabile, cit şi a aparatelor ortodontice pe dinţii 6 ai hemiareadei întregi, a
propus un croşet inelar. Segmentul dentar este situat orizontal In zona subecuatori-
ală, Indreptîndu-se spre marginile proximale, mezial şi distal, şi transversind
suprafaţa ocluzală prin nişele masticatoare se coboară pe suprafaţa orală a dintelui
şi se include cu segmentele reten- tive în baza protezei.
Adams, pentru mărirea elasticităţii acestui croşet, a realizat la extremităţile
proximale ale ansei vestibuläre două bucle.
5. Croşetul mucoalveolar. Acest croşet este realizat în edentati- ile terminale şi
nu prezintă contact cu dintii-stilpi, deoarece este aplicat pe versantul vestibulär al
apofizei alveolare. Este indicat în situaţiile clnd apofiza alveolară anterior este
bine dezvoltată şi are un profil retentiv. Se realizează dintr-o ansă dublă de sirmă
sub forma unei bucle, ale cărei capete pornesc şi se întorc în şaua protezei.
6. Croşetul dento-gingival Kemeny. Este asemănător cu croşetul mucoalveolar,
însă el parţial cuprinde şi o porţiune a dintelui din partea vestibulară în zona
subecuatorială. Este indicat în aceleaşi situaţii clinice ca şi croşetul mucoalveolar.
7. Croşetul telescopic. Este compus din două elemente protetice; o capă
cilindrică, care este cementată pe dintele-ancoră şi nu redă forma lui anatomică; o
coroană artificială realizată după amprenta obţinută de pe capa cementată pe bont
şi fixată stabil în şaua protezei. Coroana poate să redea în întregime forma
anatomică şi morfologia dintelui-stîlp şi să fie montată în baza protezei sau poate
fi fixată numai în şaua protezei, iar deasupra ei să fie montaţi dinţii artificiali.

36. Limitele bazei protezei parţiale mobilizabile acrilice la maxilă şi


mandibulă.
Baza protezei la maxilă este alcătuită din şeile protezei şi placa palatinală care vin
în contact cu suprafaţa mucozală a cîmpului protetic, cît şi cu dinţii restanţi. Placa
acoperă bolta palatinală, şeile-apofizele alveolare edentate în întregime. Marginile
vestibuläre ale şeilor ajung pînă la fundul sacului vestibulär, în zona mucoasei
neutre, aflîndu-se într-un contact intim. Marginile palatinale ale plăcii prezintă
contact cu coletul dinţilor restanţi frontali, iar în zona laterală se termină pe
suprafeţele orale ale dinţilor restanţi pînă în zona supraecuatorială.
Limitele bazei protezei la mandibulă. Şeile protezei vor acoperi suprafaţa
mucozală a cîmpului protetic edentat, iar marginile vestibuläre în aceste zone
ajung pînă la fundul sacului vestibulär, la nivelul mucoasei neutre. Posterior, în
funcţie de valoarea protetică a tuberculului periform, şeile acoperă treimea
anterioară a acestuia, coborindu-se pînă la linia oblică internă intinzîndu-se ori-
zontal pe fundul de sac lingual. Şeile sint unite cu placa linguală, care în zona
dinţilor restanţi se întinde pe suprafeţele lor orale pînă in zona supraecuatorială.
37. Indicaţii la confecţionarea P.P.M. acrilice cu baza metalică şi cu
căptuşală. Materiale folosite.
Baza metalică este indicată, cînd se fracturează frecvent baza acrilică la
pacienţii cu o musculatură masticatoare puternică, în caz de bruxism, la pacienţii
cu alergie de la acrilate şi în cazurile de ocluzie adîncă.
Materialul elastic contribuie la compensarea rezilientei fibromucoasei şi
micşorarea presiunii masticatoare asupra cîmpului protetic, prin intermediul
amortizării. El poate fi aplicat pe suprafaţa mucozală a bazei acrilice parţial sau
total.
Actualmente sînt utilizate materiale elastice sub denumirea de «Ortosil»,
«Ortosil—M», «Eladent—100»

38. Biomecanica P.P.M. acrilice. Enumeraţi factorii de care depinde gradul


de deplasare a protezei.
Factorii care se opun desprinderii protezelor vor fi: adeziunea şi succesiunea;
rctentivităţile anatomice ale cimpului protetic: apo- fizele alveolare cu volum şi
formă pronunţate, bolta palatinală musculatura orofacială; segmentele dentare ale
croşetelor plasate în zona subecuatorială; sistemele de culisare, telescoapc şi bare
care acţionează prin fricţiune.
Factorii care se opun deplasării posterioanterioare: tubcrozită- ţile retentive ale
cimpului protetic, versantele orale anterioare ale apofizelor alveolare, numărul
dinţilor restanţi, croşetele cu deschidere dentală etc.
Factorii care se opun deplasării anterioposterior sînt prezentaţi de tuberculii
piriformi mandibulari, versantele orale şi vestibuläre ale apofizelor alveolare,
numărul dinţilor restanţi, croşetele cu deschidere edentală.
Factorii de opunere a deplasării laterale: versantele vestibuläre şi orale ale
apofizelor alveolare, bolta palatinală, dinţii laterali montaţi la mijlocul apofizei
alveolare şi elementele de menţinere a protezelor.
39. Enumeraţi etapele clinico-tehnice la confecţionarea P.P.M. acrilice în
ocluzia stabilă şi instabilă.
1. Clinic. Examinarea pacientului şi ainprentarea ciinpului protetic.
2. Laborator. Realizarea modelelor. Dacă amprenta a fost obţinută cu o lingură
standard, ulterior, pentru a realiza proteza, se vor confecţiona din ceară şabloanele
cu bordurile de ocluzie. Dacă tabloul clinic reclamă o amprentare funcţională
(edentaţii sub- totale, terminale ete.), după realizarea modelelor de pe amprenta
obţinută cu o lingură standard, se confecţionează lingura individuală. După
amprentarea cu lingura individuală se realizează modelul şi se va confecţiona din
ceară şablonul cu bordura de ocluzie.
3. Clinic. Determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor inter- maxilare.
4. Laborator. Fixarea modelelor în ocluzor sau articulator şi montarea dinţilor
artificiali.
5. Clinic. Proba machetei protezei în cavitatea bucală.
6. Laborator. Modelarea definitivă a machetei, ambalarea în chiuvetă şi
realizarea tiparului, introducerea acrilatului în tipar şi polimerizare^, dezambalarea
şi prelucrarea protezei.
7. Clinic. Aplicarea şi adaptarea protezei la cimpul protetic.

40. Caracteristica situaţiei clinice la absenţa ocluziei şi etapele clinico-


tehnice la confecţionarea P.P.M acrilice.
Etapele clinico-tehnice la confecţionarea protezelor acrilice mo- bilizabile
parţiale. Confecţionarea protezelor parţiale mobilizabilc acrilice, ca şi orice
lucrare protetică impune respectarea consecuti- vitătii anumitor etape clinico-
tehnicc. In ordinea necesară aceste etape se efectuează astfel:
8. Clinic. Examinarea pacientului şi ainprentarea ciinpului protetic.
9. Laborator. Realizarea modelelor. Dacă amprenta a fost obţinută cu o lingură
standard, ulterior, pentru a realiza proteza, se vor confecţiona din ceară şabloanele
cu bordurile de ocluzie. Dacă tabloul clinic reclamă o amprentare funcţională
(edentaţii sub- totale, terminale ete.), după realizarea modelelor de pe amprenta
obţinută cu o lingură standard, se confecţionează lingura individuală. După
amprentarea cu lingura individuală se realizează modelul şi se va confecţiona din
ceară şablonul cu bordura de ocluzie.
10. Clinic. Determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor inter- maxilare.
11. Laborator. Fixarea modelelor în ocluzor sau articulator şi montarea dinţilor
artificiali.
12. Clinic. Proba machetei protezei în cavitatea bucală.
13. Laborator. Modelarea definitivă a machetei, ambalarea în chiuvetă şi
realizarea tiparului, introducerea acrilatului în tipar şi polimerizare^, dezambalarea
şi prelucrarea protezei.
14. Clinic. Aplicarea şi adaptarea protezei la cimpul protetic.

41. Indicaţi etapele şi tipurile amprentelor la confecţionarea P.P.M. acrilice.


Complicaţiile posibile şi profilaxia lor. Materialele amprentare elastice.
Amprentarea cimpului protetic . Amprentele realizate pentru con-
fecţionarea protezelor parţiale mobilizabile trebuie să redea cu o mare fidelitate
forma şi întinderea cimpului protetic. Pentru aceasta sînt folosite următoarele
tipuri de amprente: a) anatomică şi b) funcţională.
Amprenta anatomică reproduce In negativ copia tuturor elementelor topografo-
anatomice ale cimpului protetic şi este realizată cu ajutorul lingurilor standarde
universale. Această amprentă nu redă cu precizie relieful fibromucoasei cimpului
protetic din zona trecerii fibromucoasei imobile în activ mobilă din cauza
supraextinderii sau micşorării marginilor amprentei în zona mucoasei pasiv
mobile.
Protezele realizate după astfel de amprente adeseori necesită retuşări numeroase
la nivelul suprafeţei mucozale şi ca rezultat in unele cazuri este nevoie de a le
reface.
Amprenta funcţională, reprezentînd copia negativă a cimpului protetic, redă cu
mare fidelitate forma şi întinderea lui In dependentă de func(ia ţesuturilor moi.
Amprentele funcţionale se realizează prin două tehnici: In doi timpi şi într-un
singur timp.
Amprenta funcţională în doi timpi este realizată după tehnica amprentelor
duble, pe cînd într-un singur timp prevede amprentarea după confecţionarea unei
linguri individuale din acrilat sau alt material pe modelul realizat după amprenta
anatomică. In dependentă de metoda amprentării ea poate fi clasificată în:
a) amprenta funcţională necompresivă, care se recomandă pentru edentatiile
parţiale de clasele I şi a ll-a după Kennedy, la tratamentul cărora se prevede
realizarea bazei protezei cu căptuşeală elastică. Pentru realizarea ei se recomandă
material elastic de o fluiditate mărită, care nu va permite exercitarea presiunilor pe
suprafaţa cîmpului protetic;
b) amprenta funcţională compresivă, care se recomandă în edentatiile parţiale,
în care fibromucoasa cîmpului protetic are un grad de rezilientă mărită. Ea este
realizată prin exercitarea presiunilor digitale asupra lingurii individuale sau
ocluzale, de la bordurile de ocluzie, confecţionate pe o bază rigidă, care
concomitent înregistrează şi relaţiile intermaxilare.
Hindels a propus realizarea unei amprente funcţionale la început în zonele
edentate, fără aplicarea presiunii. In zonele molarilor, pe suprafaţa lingurii
individuale sînt montaţi butoni. Concomitent se ia o supraamprentă cu o lingură
standard perforată în dreptul butonilor, ce permite să se exercite o presiune
uniformă asupra lingurii individuale, adică asupra primei amprente.

42. Enumeraţi metodele de determinare a DVO şi indicaţi în ce situaţii clinice


se determină.
1)a)intraorale si b)extraorale
2)antropometrice, anatomofiziologice, functionale
Antropometrica- cu un compass,format din2compase unul mic si unul
mare.pacientul deschide gura la maxim,si I se aplica compasul pe menton si virful
nasului.apoi el inchide gura pina ajunge la virful intermediary al compasului la
virful nasului.inaltimea va corespunde cu pozitia de repaos fiziologic al mandibulei
care va fi cu 2-3mm mai mare decit DVO.
Anatomofiziologica-cu sabloane cu bordure de ocluzie,tehnica-se aplica cu
creionul 2 puncte unul pe suprafata inferioara a spinei nazale anterioare,altul pe
suprafata inferioara a mentonului.dimensiunea determinate se transfer ape placa de
ceara.sabloanele cu bordure de ocluzie sunt introduce in cavitatea bucala si
pacientul inchide gura.prin adaogarea sau razuirea cerii se determina DVO care e
mai mic cu 2-3mm decit dimensiunea verticala a pozitiei de repaos a mandibulei
Functionala-cu aparatul ADOC cu un dispozitiv intraoral care permite
determinarea relatiilor intramaxilare centrice cu precizie de + - 0,5mm.se confect
linguri individuale, la mandibula paralele cu linia bipupilara se aplica o placa cu un
detector.se introduce in cav.bucala si in detectorul de forta se aplica pivoti care
corespund dimensiunii verticale a relatiei de postura.se inregistreaza semnall,si
cind el se va micsora se va folosi criteriul de relatie intermaxilare centrice.

43. În ce situaţii clinice se va determina poziţia neutră a mandibulei la


determinarea o.c. în edentaţia parţială şi caracterizaţi aceste metodele.

44. Enumeraţi particularităţile etapelor clinico-tehnice şi de determinare a


relaţiilor centrice intermaxilare în edentaţiile subtotale ale ambelor
maxilare.

45. Metoda probei machetei P.P.M. acrilice. Ce greşeli pot fi evidenţiate la


proba machetei P.P.M. acrilice în plan vertical.
Verificarea se face in 2etape- pe model,si in cavitatea bucala. Pe model consta in
verificarea contactelor intercuspidiene in ocluzor sau articulator cu hirtia de
articulatie,controlul montarii dintilor pe apof.alveolare edentate care in zonele
laterale trebuie sa fie montati in mijloc si perpendicular,in z.frontale in raport de
ocluzie.In cav.bucala se atrage atnetia la contactele dentodentare in pozitie de
intercuspidare maxima,care trebuie sa fie multiple.apoi la culoarea dintilor
alesi,montarea lor in bresele edentate,prevazind gr.de vizibilitatea,linia surisului si
linia mediana.se atrage atentia la DVO prin teste fiziologice si fonetice,prnuntind
“s”.In timpul probei machetei din ceara,care trebuie intarita cu un dispozitiv de
sirma,machete se scoate din cavitatea bucala si se raceste la fiecare 1-2minute

46. Enumeraţi simptomele endobucale la proba machetei P.P.M. acrilice dacă


la determinarea şi înregistrarea relaţiilor intermaxilare centrice
mandibula s-a deplasat anterior. Tactica medicului.

47. Cum se va proceda dacă P.P.M. acrilică finalizată nu inseră la cîmpul


protetic, cum se efectuiază corecţia planului de ocluzie.

48. Enumeraţi dezavantajele P.P.M. acrilice şi avantajele protezelor


scheletate.
Utilizarea protezelor parţiale mobilizabile acrilice în tratamentul edentaţiei
parţiale rezolvă în prealabil restabilirea funcţiei organelor pierdute din punct de
vedere funcţional, mecanic şi bio- profilactic. Deşi au un rol favorabil pentru
multe forme de edentaţie, ele reprezintă o soluţie de tratament greu acceptată
datorită următoarelor dezavantaje:
1) ţesutul mucoosos al cîmpului protetic nu este adaptat pentru suportarea
presiunilor masticatoare şi ca rezultat se agravează procesul de atrofie a acestui
substrat;
2) aplicarea protezei pe cîmpul protetic provoacă tendinţa de inflamaţie a
mucoasei sau chiar şi apariţia eroziunii cronice a epi- teliului pe întreaga suprafaţă
de sprijin;
3) marginea protezei transmite forţe orizontale nocive asupra dinţilor restanţi;
4) la înfundarea protezei pe cîmpul protetic croşetele pot traumatiza festonul
gingival, cît şi smalţul dinţilor-stîlpi;
5) baza protezei este voluminoasă, ocupă o suprafaţă întinsă a mucoasei
şi poate aduce la dereglarea funcţiilor sensorice şi fonetice.

49. Caracteristica elementelor componente ale P.P.M. scheletate.Două


variante ale şeilor P.P.M. scheletate.
PPMscheletata-eare urmatoarele elemente componenteseile protezei amplasate in
spatiile edentate pe care se monteaza dintii artificiali, elementele de legatura dintre
sei- concetorii principali, elemente de ancorare,mentinere,sprijin si stabilizare
realizate pe dintii stilpi, elemente de legatura dintre partile mucozale si cele
dentare ale scheletului- concetorii secundari.
2variante ale sailor protezei scheletate-a)intreg metalice la care suprafat mucozala
prezinta contact cu mucoasa apofizei alveolare a spatiului edentate,pe suprafat
protetica se realizeaza elemnte retentive ca bonturi,gile ,anse sau ciupercute
folosite pt retentia acrilatului cu dintii artificiali
b)partial metalice inglobate in acrilat,saua metalica e perforate fiind situate la 1-
2mm de mucoasa cimpului protetic

50. Care sunt dimensiunile conectorilor principali prezentate prin arcuri ale
P.P.M. scheletate pentru mandibulă şi maxilă şi topografia lor.
Conectorii principali sunt realizati in forme de bare(arcuri) avind o forma
rotunda,semirotunda,ovala,semiovala,atipica.dimensiunile la mandibula-latimea nu
mai mica de 3mm, grosimea 1,5-2,0mm. la maxilla- latimea:6-8mm, grosimea:0,8-
10mm.Barele trebuie sa fie situate la 0,5-1,0mm de la mucoasa in dependenta de
rezilienta ei.sa fie plasate in zone cu functionalitate scazyta,san u impiedice
miscarile limbii in timpul masticatiei si fonatiei
Plasarea: la maxilla-in z.palatinala posterioara in 1/3anterioara,in edentatii frontale
in zona medie anterioara.
La mandibula:intre dintii restanti si zona de reflexive a mucoasei,superior la 3-
4mm de festoul gingival, extremitatea inferioara- cu 2mm de la fundul de sac
lingual si frenul limbii.

51. Ce prezintă conectorii secundari în P.P.M. scheletate. Clasificarea în


raport de modul de consolidare a elementelor dentare cu cele mucosale
după Rîndaşu, şi şcoala naţională.
Conectorii secundari-sunt dispozitive care unesc partile mucozale si dentare ale
protezei,cu functie de transferare a presiunii masticatoare de la dintii artificiali
asupra cimpului protetic.Din punct de vedere morfofunctional,sint situati pe
suprafetele proximale ale dintilor ce delimiteaza spatial edentate sau pot fi plasati
interdentar.dupa Rindasu sunt individualizati din punct de vedere al rigiditatii:
rigizi si elastici.cei rigizi-au support dentoparodontal, semilabili- support mixt
dentoparodontal si mucoosos, labile-mucosos.

52. Clasificarea şi indicaţiile croşetelor utilizate în P.P.M. scheletată după


Rîndaşu.
1dupa nr dintilor pe care se aplica:monodentare,bidentare,tridentare
2dupa nr total al bratelor din care se compun crosetele: cu 2brate, cu 3brate, cu
4brate, cu 6brate
3dupa nr bratelor active elastice: cu un singur brat (monoactive), cu 2brate
(bioactive), cu 3brate (triactive), cu 4brate (tetraactive)
4 dupa nr conectorilor secundari si dupa pozitia lor topografica : cu un singur
concetor secundar, cu 2conectori secundari, cu 3conectori secundari

53. Cerinţele către croşetele turnate ale P.P.M. scheletate după Lejoyeux.
Croşetul Ackers. Componentele şi plasarea lor pe dintele stîlp.
1)sa contribuie la retentia si stabilizarea protezei,fara sa actioneze nefavorabil
asupra tesuturilor de sprijin
2)lungimea crosetului trebuie sa permita incercuirea a mai mult din jumatatea celei
mai mari circumferintea dintelui ancora,fiind continua sau discontinua
3)la orice portiune retentive elastica a crosetului trebuie sa I se opuna o portiune
rigida a acestui,pentru a rezista fortelor ce tind sa desprinda proteza,extremitatea
retentive elastica a crosetului trebuie sa fie pasiva din momentul aplicarii protezei
si s anu devina active decit pentru a se opune deplasarii protezei
4)partile componente ale crosetuui trebuie sa se situeze mai aproape de
1/3cervicala pt a reduce fortele care ar actiona in sensului torsionarii dintelui-
ancora
5)partile retentive ale crosetelor situate pe fiecare heniarcada trebuie sa fie simteric
dispuse
6)pt a evita orice actiune imediata sau secundara a crosetului asupra dintelui ancora
se recomanda ca dintii limitanti sa fie solidarizati in conditii favorabile cite doi,iar
in situatii nefavorabile in grup.
Crosetul Ackers-circular turnat.este alcatuit dintrun corp de la care pornesc 3brate-
retentive,opozant si pintenul ocluzal, inconjurind dintele in intregime.este indicat
la premolari si molari,cind ecuatorul protetic trece vestibular sau oral pe mijlocul
coroanei dintelui ancora,avind in zone subecuatoriala o retentie de 0,25-0,5mm.
Corpul e asezat in zona proximala,neretentiva.Bratul retentive-porneste spre
suprf.vestibulara traversind ecuatorul protetic si se termina in zona retentivaare
2portiuni-supraecuatoriala (rigida), subecuatoriala (elastica).

54. Caracteristica croşetului Bonwill, Raichelman.Adams. Indicaţii la


utilizare.
Bonwill-este circular,are 6brate:2retentive,2opozante, 2pinteni ocluzali aplicati pe
2dinti..el este unit cu scheletul metallic prin conectorii secundari rigizi, si e
considerat dublu croset Ackers.este plasat pe premolari si molar,intre care exista
trema,in edentatii uniterminale,cu rol antibasculant.

55. Ce prezintă croşetele divizate Roach. Caracteristica fiecărei grupe.


Indicaţii.
Sunt crosete divizate in 2grupe: 1grupa:are contact redus cu dintele-ancora in
z.retentiva subecuatoriala care este mai putni sau delok vizibila.sunt 7 la numar si
au brate elastice,forma carora imita literele :C,L,U,S,T,I,R.sunt aplicati pe dintii
posteriori cu grad de retentivitate marita si implantare dificila.sunt compuse
din:corpul,pintenul,bratul opozant, bratul retentive,2conectori secundari (unul al
bratului retentive,altul uneste bratu opozant si pintinele ocluzal de scheletul
metallic).corpul crosetelor e o portiune asezata pe suprafata proximala a dintilor
stilpi limitrofa spatiului edentat.in zona supraecuatoriala este unit rigid prin
conectorul secundar cu saua scheletului metallic,la nivelul paradontului marginal,la
o distanta de 1,5mm.din corpul crosetului pornesc pintenul ocluzal si bratul
opozant.
2grupa:fac parte crosete cu bratele aplicate supraecuatorial asigurind sprijinul
protezei scheletate pe cimpul protetic.pot fi simple,cu un brat ce are contact partial
sau total cu dintele, si compuse aplicate uni- sau bidentar.bratele crosetului
bidentar inconjoara inelar suprafetele dintelui,fiind cunoscut ca croset inelar
continuu.sunt indicate pe dintii frontali,si pe cei laterali cu zone retentive
neinsemnate si inaltime mica,precum dintii conici.
56. Sistemul croşetar Ney. Indicaţii către fiecare tip.
Crosetele Ney au fost imaginate pentru forme si implantare diferite ale dintilor
stilpi care in genere nu sunt acoperite cu microproteze.poseda caracteristici proprii
crosetelor circulare si crosetelor divizate.sunt in nr de 6.
NEY nr1- asemanator cu crosetul Ackers,insa bratul opozant,ca si retentive este
elastic situate in zona subecuatoriala retentive.ambele brate asigura o mentinere
dubla si reciproca,fiind aplicate pe suprf.vestibulara si orala ale dintelui ancora.
NEY nr2-deriva din crosetul Roach cu bratul elastic T,ambele brate sunt elastice
divizat in T si au cite un conector secundar propriu. E indicat pe premolari si
molarii cu retractie gingivala si cu retentivitati marite, sip e dintii la care ecuatorul
protetic trece in apropierea suprafetei ocluzale.elementele elastice sunt aplicate in
zona gingivala.se aplica mai rational in edentatiile terminale
Croşetul Ney nr. 3. Prezintă o combinare dintre croşetul nr. I nr. 2, avînd
două brate rctentive; unul mai puţin elastic unit rigid cu corpul croşetului,
avînd forma braţului de la croşetul nr. 1 şi altul cu un grad de elasticitate
mărită (unit prin conectorul se-
cundar cu şaua protezei) fiind reprezentat de un «T». Braţele sînt aplicate în
dependentă de retentivitatea dintelui-ancoră astfel: braţul mai puţin elastic
nr. 1 este aplicat pe suprafaţa vestibulară sau orală a dintelui cu retentivitate
mai mică, iar braţul elastic nr. 2 — pe suprafaţa cu retentivitate mărită.
Acest croşct este indicat în edenta(iile terminale, cînd dintii- stîlpi au
înclinaţie orală sau vestibulară, iar ecuatorul protetic are direcjii diferite pe
suprafeţele orală şi vestibulară
Croşetul Ney nr. 4. Acest croşet este realizat prin metoda de turnare şi
lipire: corpul şi pintenele ocluzal sînt turnate, iar braţele sînt confecţionate
din sîrmă prin îndoire; fiind aplicate pe suprafeţele vestibulară şi orală, se
lipesc de corp. Acest croşet este indicat pe dinţii cu retentivitate situată în
apropierea marginii ocluzale a suprafeţelor vestibuläre şi orale. Croşetul Ney
nr. 4 nu este utilizat în practică datorită proprietăţilor mecanice scăzute, care
nu permit menţinerea satisfăcătoare a protezei pe cîmpul protetic
Croşetul Ney nr. 5. Este cunoscut sub numele de croşet inelar cu acţiune
inversă posterioară şi derivă din croşetele circulare. Acest croşet este alcătuit
dintr-un conector secundar excentric unit rigid cu şaua sau plăcuta protezei,
poziţionat, mai ales, me- ziooral pe dintele-stîlp. Braţul croşetului porneşte
din corp, avînd două porţiuni: una rigidă, aplicată supraecuatorial, din care
porneşte pintenul ocluzal aşezat în foseta distală sau mezială, pre- lungindu-
se cu braţul elastic, care transversînd ecuatorul protetic se termină în zona
retentivă mezială sau distală. Acest croşet este indicat în edentatiile terminale,
cînd dinţîi-stîlpi au înclinaţie vestibulară sau orală, cît şi pe dinţi cu coroane
clinice mici sau cu formă conică
Croşetul Ney nr. 6. Este asemănător cu croşetul precedent, are aceleaşi
caracteristici şi se deosebeşte prin prezenta a doi pinteni ocluzali situaţi distal
şi mezial. Fiind unit rigid cu şaua protezei prin intermediul conectorului
secundar, începe cu două apofize duble de la şaua sau bara protezei, care
continuă în braţele croşetului. Croşetul Ney nr. 6 este indicat pe molari
înclinaţi, cu ecuatorul protetic ridicat în partea înclinării şi lăsat în jos în cea
opusă. Are cel mai lung brat din toate croşetele şi este des numit croşet inelar
circular
57. Indicaţiile şi caracteristica sistemelor speciale de menţinere , sprijin şi
stabilizare a P.P.M. scheletate.

58. Indicaţiile către folosirea sistemelor Dolder- Rumpel în protezele PM


scheletate.
Barele cu călăreţi. Sînt compuse din piese dentare fixe alcătuite dintr-o bară
solidarizată la coroanele care acoperă dinţii-stîlpi sau la dispozitivele radiculare
ale acestor dinţi şi o gutiera aplicată în şaua protezei scheletate care încalecă bara.
Bara are dimensiuni şi forme variate; ea poate fi: rotundă, ovo- idală,
dreptunghiulară etc., iar dimensiunile depind de numărul dinţilor care lipsesc şi de
topografia edentaţiei; grosimea barei variază de la 1,5—4 mm. Bara este
solidarizată de elementele fixe în aşa mod ca să urmeze profilul apofizei alveolare
la o distanţă de aproximativ 1—2 mm. Pentru realizarea fricţiunii între bară şi
gutieră, polul mic al barei este orientat înspre apo fiza alveolară.
Gutiera se mai numeşte şi călăreţ, fiind o copie de formă şi dimensiuni externe
ale barei. In dependenţă de situarea călăreţului pe polul superior al barei, Dolder
descrie două variante: 1) sistem rigid, în care gutiera are contact intim cu polul
superior al barei şj nu permite înfundarea protezei în fibromucoasa cîm- pului
protetic; este indicat în protezele cu sprijin dentoparodon- tal; 2) sistem rezilient,
realizat cu un spaţiu între călăreţi şi polul superior al barei, dependent de gradul de
rezilienţă a fibro- mucoasei, ce permite înfundarea protezei, realizînd un sprijin
mixt, dentomucozal.
Sistemele de bare cu călăreţi au fost concepute de Schroder şi Rumpel,
perfecţionate şi descrise de mai mulţi cercetători, printre care Dolder, Ackerman,
Cilimone, Lipşiţ..
Barele sînt indicate în edentatiile frontale, laterale şi subtota- le cu înălţimea
spaţiului protetic corespunzător pentru utilizarea barei, şeii cu călăreţ Ş< a dinţilor
artificiali. înălţimea minimală între apofiza alveolară edentată şi dinţii antagonişti
trebuie să fie în jurul la 6 mm pentru a asigura menţinerea, sprijinul şi stabilizarea
protezei. Aşa proteze au aspect fizionomie optim şi sînt bine tolerate de pacienţi

59. Indicaţiile către folosirea în protezele PM scheletate tipului de croşete


din sistemul Ney.
Ney1- ca si crosetul Ackers,indicat pe premolari si molari cind ecuatorul protetic
trece vestibular sau oral pe mijlocul coroanei dintelui ancora,avind in zona
subecuatoriala o retentie de 0,25-0,5 mm
Ney2-se aplica in zona gingiva, in edentatii terminale
Ney3-in edentatii terminale cind dintii stilpi au inclinatie orala sau vestibulara,iar
ecuatorul protetic directii diferite pe suprafetele orala si vestibulara.
Ney4-nu este utilizat in practica datorita proprietatilor mecanice scazute care nu
permit mentinerea satisfacatoare a protezei pe cimpul protetic
Ney5-indicat in edentatiile terminale,cind dintii stilpi au inclinatie vestibulara sau
orala,cit si pe dintii cu coroane clinice mici sau cu forma conica
Ney6-indicat pe molarii inclinati cu ecuatorul protetic ridicat in partea inclinarii si
lasat in jos in cea opusa.

60. Ce prezintă disjunctoarele de forţă. Indicaţii.


Disjunctoare de forfe. Aceste dispozitive au fost elaborate pentru protezele
scheletate terminale, avînd ca scop să permită mişcarea şeilor protezei fată de
dintii-ancoră şî sînt cunoscute ca sisteme articulare. Acestea se împart în
disjunctoare de forte- amortizatori şi balamale, şi sint reprezentate de dispozitive
mecanice complexe, fabricate sau confecţionate în laborator.
Disjunctoarele de forte permit şeilor protezei mişcări de înfun- dare în plan vertical
şi de revenire după încetarea presiunii masticatoare datorită modului de
consolidare dintre cele două părţi componente ale disjunctoarelor- dalbo,sistemul
telescopic egert.
Balamalele sînt folosite ca elemente de legătură între croşete şi şeile protezelor
fiind compuse dintr-o parte solidarizată de croşet, iar alta — de şaua protezei, fiind
articulate cu un ax transversal.Balamalele sînt indicate în edentatiile mandibulare
terminale cind lipsesc molarii

61. Particularităţile planificării şi biomecanica protezelor scheletate în


edentaţia parţială clasa I .
Sub acţiunea forţelor masticatoare protezele scheletate, ca şi protezele parţial
mobilizabile acrilice, se deplasează în diferite direcţii. Gradul de deplasare de-
pinde de factorii care o provoacă şi de cei care se opun deplasării.

62. Particularităţile planificării şi biomecanica protezelor scheletate în


edentaţia parţială clasa I subdiviziunea 2,3 Kennedy.
63. Particularităţile planificării şi biomecanica protezelor PM scheletate în
edentaţia parţială clasa I Kennedy.
64. Particularităţile planificării şi biomecanica protezelor PM scheletate în
edentaţia parţială clasa II Kenedy.
65. Particularităţile planificării şi biomecanica protezelor PM scheletate în
edentaţia parţială clasa II subdiviziunea I Kenedy localizată în zona
laterală a arcadei dentare.
66. Particularităţile planificării şi biomecanica protezelor PM scheletate în
edentaţia parţială clasa III Kennedy.
67. Fixarea, stabilizarea şi echilibrul protezelor mobilizabile parţiale,
caracteristica factorilor determinanţi
68. Prin ce este prezentată P.P.M. scheletată în edentaţia parţială cl.IV
Kennedy, în ce constă alegerea numărului dinţilor stîlpi, ce tipuri de
croşete vor fi utilizate.

69. Paralelograful. Structura.Argumentaţi necesitatea studiului modelului la


confecţionarea P.P.M. scheletate.
Studiul modelului la paralelograf. Dacă modelul de studiu este • oufecţionat din
ghips obişnuit, atunci cel definitiv — din ghips pccial, dur (superghips). Modelul
definitiv este studiat Ia paralelograf. Paralelograful este alcătuit din soclul
stabilizator reprezentat de un dispozitiv metalic, cu o anumită greutate care
conferă stabilitatea aparatului; suportul pentru modelul din ghips cu articulaţia
reglabilă multidirectională cu o măsuţă de lucru reglabilă înzestrată cu sisteme
pentru fixarea modelului. Suportul este aşezat pe dispozitivul soclului stabilizator
şi permite plasarea lui in toate direcţiile pe toată suprafaţa dispozitivului. Stîlpul
vertical al paralelografului solidarizat lateral la soclul stabilizator, prin- tr-un
dispozitiv special permite realizarea mişcărilor în plan vertical la diferit nivel; la
extremitatea superioară a stîlpului vertical; este solidarizat (sau articulat) braţul
orizontal; la cealaltă extremitate a braţului orizontal, este articulată tija verticală
fiind paralelă cu stîlpul vertical şi înzestrată cu un sistem de menghină, în care sînt
fixate piesele anexe reprezentate de: a) tija detectoare, asemănătoare cu un cilindru
plin, cu ajutorul căreia se orientează înclinarea măsuţei de lucru pe care este fixat
modelul pînă se stabileşte axul comun al dinţilor-stîlpi purtători de croşete; b) tija
portcreion, care are la extremitate un grafit, cu ajutorul căruia se trasează ecuatorul
tuturor dinţilor restanţi; c) tijele retentivometre, în număr de trei, sub formă de
cilindru, asemănătoare cu tija detectoare, dar la o extremitate prezentată de un disc
cu raza de 0,25 mm, 0,50 mm şi 0,75 mm, cu ajutorul cărora se măsoară reţen-
tivitatea subecuatorială coronară faţă de axul comun; d) tija răzu- şă, reprezentată
de o lamă cu o extremitate în muchie — bizou, care poate fi coborEtă manual
pentru a răzui ceara de pe model şi a reveni la poziţia iniţială automat, datorită
acţiunii unui resort.
Cu ajutorul paralelografului se execută următoarele operaţiuni: determinarea
axului de inserţie şi dezinsertie al protezei; fixarea poziţiei alese a axului de
inserţie şi dezinsertie al protezei pentru reproducerea ei; determinarea şi trasarea
ecuatorului protetic; determinarea zonelor retentive unde vor fi situate
extremităţile braţelor elastice ale croşetelor; alegerea construcţiei protezei şi
trasarea proiectului pe model.

70. Metodele de determinare a axului de inserţie şi dezinserţie a P.P.M.


scheletate.Descrieţi metoda liberă şi după Novac.
Determinarea axuriior de inserţie şi dezinserfie ale protezei. Axul de
inserţie şi dezinsertie al protezei, după E. Gavrilov, este apreciat drept direcţie de
aplicare şi înlăturare a protezei, care prevede mişcarea protezei de la primul
contact al elementelor de ancorare cu dintii-stîlpi pînă la fibromucoasa cîmpului
protetic cînd pintenii ocluzali sînt situaţi în locaşurile lor, iar şeile sînt amplasate
cu precizie pe suprafaţa cîmpului protetic. înlăturarea protezei este apreciată ca
mişcare în direcţie opusă, adică de la momentul desprinderii şeilor de pe
fibromucoasa cîmpului protetic pînă la pierderea contactului elementelor de
ancorare cu dintii-stîlpi.
Autorii manualului respectiv consideră că axurile de inserţie şi dezinsertie ale
protezei prezintă o traiectorie bine determinată, care permite aplicarea şi
înlăturarea protezei de pe cîmpul protetic fără
obstacol.
Axul dc inserţie şi dezinsertie al protezei poate fi: 1) strict vertical (cînd proteza
este aplicată concomitent pe toţi dintii-stîlpi în plan vertical); 2) vertical spre
dreapta (cînd proteza este aplicată la început pe dintii-stîlpi din partea dreaptă şi
apoi pe cei din stingă); 3) vertical spre stînga; 4) vertical — posterior; 5) vertical
— interior.
Determinarea corectă a axului de inserţie şi axului de dezinser- tic al protezei
depinde de alegerea poziţiei modelului în paralelo- graf. Această operaţiune este
realizată prin una din cele trei metode cunoscute: a) liberă; b) apreciere a înclinării
medii a axelor ilintilor-stîlpi; c) de alegere.
Metoda liberă. In cazul acestei metode modelul se fixează pe măsu(a reglabilă
în aşa fel ca suprafaţa ocluzală a dinţilor-stîlpi
fie perpendiculară cu tija detectoare. După blocarea măsuţei reg- Iabile, tija
detectoare este înlocuită cu tija portereion care arc un grafit, cu ajutorul căruia se
trasează ecuatorul protetic la fiecare «linte-stîlp. Această metodă era practicată în
trecut la confecţionarea protezelor schcletate cu croşete din sîrmă, cînd erau
prezenţi ' 3 dinţi-stîlpi relativ paraleli între ei. La folosirea acestei metode < eu a
torul protetic ocupă o poziţie nefavorabilă creînd o situaţie dificilă pentru aplicarea
croşetelor şi fixarea protezelor.

71. Metodele de determinare a axului de inserţie şi dezinserţie a P.P.M.


scheletate. Desrieţi metoda de alegere.
Determinarea axuriior de inserţie şi dezinserfie ale protezei. Axul
de inserţie şi dezinsertie al protezei, după E. Gavrilov, este apreciat drept
direcţie de aplicare şi înlăturare a protezei, care prevede mişcarea protezei de
la primul contact al elementelor de ancorare cu dintii-stîlpi pînă la
fibromucoasa cîmpului protetic cînd pintenii ocluzali sînt situaţi în locaşurile
lor, iar şeile sînt amplasate cu precizie pe suprafaţa cîmpului protetic.
înlăturarea protezei este apreciată ca mişcare în direcţie opusă, adică de la
momentul desprinderii şeilor de pe fibromucoasa cîmpului protetic pînă la
pierderea contactului elementelor de ancorare cu dintii-
stîlpi.
Autorii manualului respectiv consideră că axurile de inserţie şi dezinsertie
ale protezei prezintă o traiectorie bine determinată, care permite aplicarea şi
înlăturarea protezei de pe cîmpul protetic fără
obstacol.
Axul dc inserţie şi dezinsertie al protezei poate fi: 1) strict vertical (cînd
proteza este aplicată concomitent pe toţi dintii-stîlpi în plan vertical); 2)
vertical spre dreapta (cînd proteza este aplicată la început pe dintii-stîlpi din
partea dreaptă şi apoi pe cei din stingă); 3) vertical spre stînga; 4) vertical —
posterior; 5) vertical — interior.
Determinarea corectă a axului de inserţie şi axului de dezinser- tic al
protezei depinde de alegerea poziţiei modelului în paralelo- graf. Această
operaţiune este realizată prin una din cele trei metode cunoscute: a) liberă; b)
apreciere a înclinării medii a axelor ilintilor-stîlpi; c) de alegere.
Metoda de alegere. Conform acestei metode poziţia modelului pe măsuţa
reglabilă se stabileşte fn aşa fel ca dinţii-stilpi să prezinte retentivităţi
favorabile pentru plasarea braţelor elastice ale croşetelor. Pentru a da
modelului o poziţie favorabilă, se foloseşte tija detectoare înelinînd măsuţa
reglabilă pînă la un contact punctiform al tijei cu porţiunea cea mai convexă
a dintelui, clnd spre colet apare un spaţiu de formă triunghiulară (fig. 137).
In acest scop modelul fixat pe măsuţa reglabilă se înclină de mai multe ori în
toate direcţiile pînă ce la contactul dinţilor cu tija detectoare apar zone
retentive pe suprafeţele verticale ale din- ţilor-stîlpi. Se poate întîmpla, ca la
unul sau mai mulţi dinţi-stîlpi să fie zone retentive favorabile pentru plasarea
braţelor elastice ale croşetelor, iar pe alţii — nesatisfăcătoare. Prin uşoara
înclinare în jos a modelului cu partea unde sînt dinţi cu zone retentive nesa-
tisfăcătoare, apar zone retentive. Determinarea poziţiei în care toţi dinţii-
stîlpi prezintă retentivităţi favorabile este realizată în urma mai multor
înclinări. Determinarea acestei poziţii va coincide şi cu axele de inserţie şi
dezinserţie ale protezei, iar măsuţa reglabilă ^e blochează pentru ca toate
operaţiile următoare să se execute în această poziţie.
F. Graddock (1956), I. Osborne, L. Lammine (1974) socot că o raţională
alegere a elementelor retentive poate fi efectuată în dependenţă de topografia
breşelor arcadei dentare. Fi propun ca în edentaţiile terminale şi frontale
modelul să fie înclinat cu segmentul edentat în jos. Dacă avem două sau mai
multe breşe (în zonele frontale şi laterale), modelul se înclină în jos cu partea
care reprezintă o stabilizare mai insuficientă. In cazurile de edentaţii laterale
intercalate modelul se va înclina în direcţia dinţilor mai stabili. în unele
cazuri pentru o aplicare mai fizionomică a croşetelor la edentaţia frontală se
recomandă de a înclina modelul posterior.
72. În ce constă determinarea şi trasarea ecuatorului protetic.În ce zone
împarte ecuatorul coroana dintelui.
Pentru tratamentele protetice, ne intereseaza ecuatorul protetic, care este linia care
uneste convexitatile cele mai mari ale dintilor stalpi. Traiectul ecuatorului protetic
poate coincide cu celal ecuatorului de implicare sau de malpozitie, sau poate fi
creeat prin pregatiri proprotetice.(proteze unidentare, punti). Este utilizat pentru
proiectarea protezei partiale scheletate dar si pentru cea acrilica. Ecuatorul protetic
este ecuatorul comun al dintilor stalpi si poate fideterminat cu ajutorul unui aparat
numit paralelograf.Tresarea ecuatorului protetic pe fetele laterale coronare, le
imparte in 2 zone distincte, cuutilizarea protetica diferita:- zona subecuatoriala:
situata intre colet si ecuatorul protetic, este partea retentive a coroanei. Inaceasta
zona se aplica bratele elastice ale crosetelor. Aceste brate sunt asezate numai dup
acesunt cunoscute urmatoarele elemente:1. pozitia zonelor retentive.2. Gradul de
retentivitate, determinat de forma coroanei si pozitia de implantare a dintelui.3.
Valoare de implantare morfo – functionala a dintilor.- Zona supraecuatoriala : este
cuprinsa intre ecuator si extremitatea libera a coroanei si reprezinta partea
neretentiva a coroanei. In aceasta zona se afla marginea dentara a placii protetice
la proteza acrilica sau elementele rigide ale crosetelor turnate la proteza
scheletata.Caracteristici privind retentivitatea:- la molariui superiori, retentivitatile
favorabile sunt situate pe fetele vestibulare.- La molarii inferiori, retentivitatile
favorabile sunt pe fetele linguale.- Premolarii, datorita pozitiei de implantare
verticala, prezinta zone retentive pe fetele vestibularesi orale.- Gradul de
retentivitate este mai mare la coroanele inalte cu forme globuloase si mai mic
lacoroanele scurte cu forme cilindrice, dar care sunt destul de rare.- Coroanele cu
retentivitati reduse, indica a fi acoperite cu coroane de invelis prevazute cu
zoneretentive pe ambele fete.6. Valoarea parodontala a dintilor stalpi: este
caracteristica fiecarui dinte si consta in gradul derezistenta al dintilor fata de fortele
care intend sa-i deplaseze din alveole. Ea este determinata de:- Implantarea
osoasa.- Morfologia radiculara( lungimea, grosimea si numarul radacinilor).-
Starea de sanatate a tesuturilor parodontale.Implantarea dintilor in alveole nu este
rigida ci are un grad de elasticitate datorat ligamentelor alveolo – dentare, care
permit infundarea fiziologica a dintilor (0,1 – 0,2 mm) sub actiuneafortelor
ocluzale, numita rezilienta parodontala. In ansamblu, suportul dento – parodontal,
prindintii restanti, contribuie essential la stabilizarea, mentinerea si sprijinul
protezelor partialeacrilice.In conditii normale, parodontiul fiecarui dinte dintr-o
arcada intacta, este solicitat de presiunilemasticatorii cu numai jumatate din forta
lui de rezistenta, restul rezistentei ramanand potentiala.In cazul suprasolicitarilor se
manifesta insa si aceasta rezistenta latenta. Este necesar a secunoaste posibilitatea
de compensare a dintilor de sprijin si gradul de rezistenta la presiunilemasticatorii
fortate. Se recomanda sa se tina cont si sa se foloseasca in evaluarea valorii
proteticea dintilor stalpi, tabelele coeficientilor masticatori recomandate de
literature de specialitate.Astfel, in unitati de raport aproximative, valoarea
masticatorie a fiecarui dinte este: central – 2,lateral – 1, canin – 3, premolar – 4,
molarii de 6 ani – 6, molarii de 12 ani – 5.Suportul muco – ososProtezele partiale
sunt in contact intim cu suportul muco – osos, care impreuna cu dintii
restanti, preiau presiunile ocluzale. Suportul muco – osos este constituit din:1.
Oasele maxilare care alcatuiesc suportul osos al campului protetic, suport format
din:a) Creasta alveolara: formatiunea ce rezulta prin transformarea proceselor
alveolare in urmaextractiei dintilor. Dimensiunea si forma crestei alveolare sunt
infinit de variate , variabilitatedata de:- cauzele extractiilor dentare

73. Din ce motiv ecuatorul anatomic nu coincide cu ecuatorul protetic.


Varietăţi de topografie a ecuatorului protetic. Metoda determinării
zonelor retentive ale dinţilor în P.P.M. scheletată .
Determinarea şi trasarea ecuatorului protetic. După determinarea
poziţiei modelului şi blocarea măsuţei reglabile, tija detectoare este înlocuită
cu tija portereion cu grafit care, fiind adusă la fiecare dinte-stîlp şi plasată în
jos pînă la nivelul coletului păstrînd contactul cu dintele, înscrie ecuatorul
protetic cu partea laterală a grafitului; de avut grijă că extremitatea grifului
să treacă între fes- tonul gingival şi colet.
Noi considerăm că cel mai reuşit este termenul de ecuator protetic, care în
majoritatea cazurilor nu coincide cu poziţia ecuatorului anatomic al dintelui.
Totodată, ecuatorul protetic împarte dintele în două zone: zona
subecuatorială cuprinsă între ecuatorul protetic şi colet, numită ca zonă
retentivă; zona supraecuatoria- lă situată intre ecuatorul protetic şi marginea
ocluzală a dintelui, numită ca zomă neretentivă, de sprijin. Aceste zone, în
dependentă de poziţionarea lor, vor servi la alegerea tipurilor de croşete. L.
Blattcrfein a stabilit unele caractere ale traseului ecuatorului protctic în
dependentă de înclinarea modelului, deosebind cinci varietăţi dc amplasare a
lui pc suprafeţele dintelui şi de atitudine fa(ă de edenta(ie (fig. 138).
In realitate traseul ecuatorului protetic nu este epuizat numai prin aceste
variante şi poate să fie reprezentat printr-o topografie variată dependentă de
poziţia de înclinare a modelului, de migrările şi forma anatomică a dinţi lor-
stl 1 pi. In unele situaţii traseul ecuatorului protetic este reprezentat de o
curbă deformată atipică, care permite ca limitele zonelor rctentive şi
neretentive să fie dc o configuraţie compusă, ce prezintă dificultăţi pentru
aplicarea elementelor croşetului.

Varietăţi de topografie a ecuatorului protetic: a — mediu: b. c—diagonal; d


— înalt: e—jos; / — zona apropiată de baza protezei (I) şi zona indepărtată
(2)
Determinarea zonelor retentive. Pentru accastă operaţie, tija portereion cu
grafit este înlocuită cu tija retentivometrică de dimensiuni corespunzătoare
formei croşetului şi starea parodontului dintelui-stîlp. Retentivomctrele de
0,25 mm sînt folosite pentru croşetele rigide, iar cele de 0,50 şi 0,75 mm —
pentru croşetele elastice. Tija retentivometrică trebuie să vină în contact cu
linia ecuatorului protetic, iar circumferinţa discului va fi ridicată sau
coborîtă în zona retentivă pînă şi ea va intra în contact cu suprafaţa sub-
ecuatorială a dintelui (fig. 139).
Locul în care discul atinge dintele, reprezintă zona de reten- ţie care se
înseamnă cu creionul, unde şi va fi plasat braţul re- tentiv (extremitatea
elastică) al croşetului.

74. Indicaţii le tratamentul protetic cu P.P.M. cu fixare telescopată.


Sistemul de telescoape ca şi în protezele parţiale mobilizabile acrilice este
constituit din cape cilindrice sau cilindroconice, ce- mentate pe dinţii de ancoră şi
coroane de înveliş care restabilesc forma anatomică a dintilor-stîlpi fiind
solidarizate cu şaua protezei scheletate (fig. 126).
Sistemul de telescoape are o suprafaţă de fricţiune mare care se creează între aceste
două elemente, ceea ce reprezintă o conditie favorabilă pentru menţinerea şi
stabilizarea protezei pe cîmpul protetic.
Telescoapele pot fi utilizate atît pentru sprijinul mixt rigid al protezelor scheletate
terminale, cit şi pentru sprijinul dento-parodontal al protezelor scheletate
intercalate. Telescoapele au fost elaborate, perfecţionate şi descrise de Bottger şi
Engelhart.
Capsele sînt formate din două părţi componente ca şi culisele şi pot fi considerate
ca matrice şi patri- ce. Sînt indicate pe dinţii cu distrucţii coronare masive, dar cu
rădăcini recuperabile (fig. 127).
La prima etapă a confecţionării capselor pe dinţii atacaţi sînt realizate cape
radiculare cu patrice cilindrice sau ovale cementate pe dinţii-stilpi. La a doua etapă
se confecţionează matriceie solidarizate de şeile protezei scheletate cu formă
corespunzătoare patricu şi secţionată (lamelată) parţial în sens axial (pentru
formarea petalelor elastice), fapt ce permite legătura dintre ambele părţi ale capsei.
Matriceie sînt solidarizate la şeile protezei scheletate conform situării patricclor pe
dinţii-stîlpi.

75. Etapele clinico-tehnice la confecţionarea P.P.M. scheletate prin


confecţionarea scheletului metalic întreg turnat.
Aceste etape sînt dependente de tehnica de confecţionare a sche- J letului
metalic. Din punct de vedere tehnic, scheletul metalic poate fi realizat prin
două tehnici: 1) din elemente fabricate pentru diferite părţi ale protezei
(bare, arcuri, croşete, şei etc.) sau modelate separat şi după aceea lipite între
ele. Procedeul este simplu şi poate fi reprezentat ca o metodă clasică; 2) prin
turnarea întregului
schelet metalic. Turnarea poate fi realizată pe modele dublicate şi în afara
lor. Procedeul este reprezentat ca o metodă modernă.
Etapele clinice pentru ambele tehnici sînt identice, iar cele de laborator —
diferite.
Etapele clinico-tehnice Ia confecţionarea protezei scheletate prin lipire:
Clinic. Amprentarea cîmpului protetic;
Laborator. Realizarea modelelor şi confecţionarea şabloanelor cu bordurile
de ocluzie;
Clinic. Determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor inter- maxilare;
Clinic-laborator. Analiza modelelor la paralelograf şi schiţarea elementelor
protezei scheletate. Dacă vor fi folosite piese fabricate, atunci ele după
schema realizată vor fi ajustate pe model şi pe urmă lipite (sudate). In lipsa
pieselor fabricate ele se vor con- fccţiona din sîrmă sau se vor modela
segmentar din ceară specială, iar după turnarea din aliaje se va face
adaptarea pe model şi lipirea.
Clinic. Proba scheletului metalic.
Laborator. Prelucrarea scheletului metalic, lustruirea şi po- leirea, montarea
dinţilor artificiali.
Clinic. Proba machetei protezei.
Laborator. înlocuirea cerii cu acrilat, prelucrarea şi lustruirea protezei.
Clinic. Aplicarea protezei pe cîmpul protetic.
Etapele clinico-tehnice la confecţionarea protezei scheletate integru turnate
(metoda modernă):
Clinic. Amprentarea cîmpului protetic.
Laborator. Realizarea modelelor. Dacă conform tabloului clinic este necesar
de a obţine o amprentă funcţională, atunci pe model se confecţionează
lingura individuală, iar în clinică se obţine o amprentă funcţională de pe care
în laborator se va confecţiona modelul definitiv. Pe modelele definitive se
confecţionează şablonul eu bordurile de ocluzie.
Clinic. Determinarea ocluziei centrice sau a relaţiilor inter- inaxilare.
Clinic-laborator. Analiza modelelor la paralelograf şi schiţarea elementelor
protezei scheletate, realizarea modelului dublicat şi modelarea machetei
scheletului din ceară specială, turnarea lui din aliaje, prelucrarea şi
lustruirea.
Clinic. Proba scheletului metalic.
Laborator. Montarea dinţilor artificiali.
Clinic. Proba machetei protezei.
Laborator. înlocuirea cerii cu acrilat, prelucrarea şi lustrui- rca protezei.
Clinic. Aplicarea protezei pe cîmpul protetic.

Metoda probei scheletului metalic al P.P.M. scheletate.Cerinţele.


Proba scheletului metalic şi a machetei protezei scheletate.
Scheletul metalic lustruit şi adaptat pe model se aplică pe cîmpul protetic.
Această operaţiune se realizează prin două momente: a) examenul
scheletului pe model; 2) proba în cavitatea bucală.
Examenul scheletului pe model urmăreşte scopul de a controla: integritatea
modelului la nivelul dinţilor restanţi, calitatea prelucrării mecanice şi
electrochimice, forma elementelor componente şi plasarea lor pe cîmpul
protetic, tipul axelor de inserţie şi dezin- sertie.
Proba în cavitatea bucală se face după o toaletă perfectă a cavităţii bucale,
iar scheletul este prelucrat cu soluţii antiseptice. După ce scheletul este
introdus pe cîmpul protetic, atragem atenţia la următoarele obiective:
verificarea rapoartelor elementelor de stabilizare cu dinţii restanţi, în special
a pintenilor ocluzali şi a gherlelor incizale, a braţelor opozante şi retentive, a
relaţiilor de ocluzie, raportului conectorului principal şi ai celor secundari cu
mucoasa cfmpului protetic. Se controlează, în special, suprafeţele muco-
zale ale acestora şi raportul lor cu mucoasa.
Dacă este necesar, se efectuează corectarea prin şlefuirea punctelor
evidenţiate cu hîrtia de articulaţie.
După proba scheletului, tehnica modernă de confecţionare a protezelor
scheletate, în cazurile edentatiilor terminale, vizează necesitatea amprentării
funcţionale pentru o echilibrare mai armonioasă a presiunilor masticatoare.

76. Proba şi aplicarea P.P.M. scheletate finisate în cavitatea bucală.


Aplicarea protezei scheletate finite in cavitatea bucală. Această operaţiune
constă în verificarea extrabucală şi intrabucală a protezei. La verificarea
extrabucală a protezei se controlează prezenta surplusurilor de aerilat pe
suprafeţele interne ale croşetelor, care ar putea să îngreuieze inserţia protezei, se
verifică calitatea finisării şi a lustruirii.
Aplicarea protezei în cavitatea bucală se efectuează prin inserţia ei pe cîmpul
protetic după axul de inserţie determinat, aşa ca în cazul probei scheletului metalic.
După aceasta se verifică stabilitatea şi menţinerea protezei. La controlul stabilităţii
se aplică presiuni digitale pe arcadele dentare, atrăgind atenţia la posibilitatea
apariţiei fenomenului de basculare, apreciind totodată cauza.Gradul dc menţinere a
protezei se verifică prin încercarea de desprindere, ca regulă, prin tracţiune
verticală în axul de dezinser- ţie. Menţinerea se consideră suficientă dacă în timpul
mişcărilor funcţionale proteza nu se desprinde de pe cîmpul protetic. După aceasta
obligatoriu se efectuează individualizarea ocluziei conform principiilor
funcţionale, urmărind realizarea contactelor simultane stabile şi multiple pe toţi
dinţii artificiali şi naturali în ocluzia centrică şi de intercuspidare maximă, atrăgînd
atenţia Ia aspectul fizionomie şi fonetic
77. Etiologia edentaţiei totale. Simptomele exobucale şi endobucale. Legităţile
atrofiei maxilarelor în edentaţia totală.

2. CLASIFICAREA E.T. a) Dupa teritoriul afectat unimaxilara


bimaxilara
b) Dupa cauzele care au determinat-o
– congenitala
– dobindita
FACTORI DETERMINANTI
3. ETIOLOGIA E.T. – a) cauze congenitale – anodontia
– b) cauze dobindite – caria dentara i
complicatiile ei
– parodontopatia marginala
cronica
– osteopatii inflamatorii
– traumatisme complexe
dento-prodontale i ale
masivului osos
– tumori benigne i maligne
ale maxilarelor
– iatrogenia
FACTORI FAVORIZANTI
a) factori intrinseci ce tin de – virsta
– teren
– circumstante
fiziopatologice
– sex
b) factori extrinseci – conditii de viata i de
mediu social
– nivelul socio-economic
– profesie
– consumul de alcool, tutun,
cafea
4. FRECVENTA E.T. – este in functie de:
a) virsta
b) sex
c) domiciliul urban
rural
institutionalizat.
* SIMPTOMATOLOGIA SUBIECTIVA
1. Durerea in E.T.
a) hiperestezie alveolara
LA NIVEL LOCAL b) durerea fantoma
la E.T. neprotezati c) sindromul de bont dureros
e) durerea generata de procese inflamatorii, tumori,
resturi radiculare, corpi straini.
La E.T. protezati a) dureri la nivelul zonelor de sprijin i periferice ale C.P.
b) senzatii de arsura, de uscaciune a mucoasei
LA NIVEL LOCO-REGIONAL a) dureri articulare
b) dureri musculare
3. TULBURARI FUNCTIONALE
a) tulburari masticatorii la edentatul total neprotezat
la edentatul total protezat
b) tulburari de deglutitie
c) tulburari de fonatie
d) tulburari fizionomice
e) tulburari ale functiei homeostazice
f) tulburari generale – psihice
– digestive
* SIMPTOMATOLOGIA OBIECTIVA
1. SIMPTOME FACIALE
a) modificari de antropometrie faciala
b) modificari ale morfologiei faciale
c) modificari tisulare faciale.

78. Zonele de sprijin şi funcţionale la maxilarul superior în edentaţia


totală.Ce prezintă punga Eisering. Formele torusului palatin după
Landa.
Din formaţiunile anatomice ale maxeilei fac parte şi tuberozî- ln|ilc, cârc sînt
situate în zonele distale ale apofizelor alveolare şi care reprezintă
proeminente osoase, cărora li se acordă un rol deosebit în obţinerea
stabilităţii protezei totale. Aspectele ce lc pot avea în rezultatul atrofiei, le
conferă şi lor atributul de retentive sau neretentive. In ce priveşte volumul
ele pot fi medii, mici sau mari, iar în unele cazuri exagerat de dezvoltate.
Bolta palatină reprezintă o suprafaţă de sprijin pentru proteza maxilară.
Conform gradului de atrofie, atit suprafaţa, cit şi forma boitei palatine poate
varia de la individ la individ. Datorită atrofiei apofizei alveolare are loc
micşorarea înălţimii boitei palatine (fig. 165).
Palatul dur poate prezenta pe linia de sutură a celor două apo- fize palatine a
maxilei o proeminentă numită torus de mărime, formă şi localizare diferită.
Conform clasificării propuse de Landa (cit. după 1. Rîndaşu, 1988) se
disting următoarele tipuri de torus:
1) torus posterior de formă rotunjită; 2) torus posterior extins de formă
alungită; 3) torus anteromedian de formă elipsoidală, voluminos şi
proeminent, 4) torus anterior de formă alungită relativ îngust; 5) torus
anteroposterior extins.
L. Ene (1970) consideră că torusul mai frecvent este situat în treimea
mijlocie a palatului dur, cu mici varietăţi atît in sens anterior, cît şi în sens
posterior. O mare importantă protetică o are raportul torusului cu limita
distală a cîmpului protetic. In caz că torusul palatin intersectează linia de
reflexie a vălului palatin, Survin dificultăţi în obţinerea unei succesiuni
funcţionale la acest nivel. In aşa cazuri se recomandă ca marginea protezei
să ajungă pînă la torusul palatinat.

79. Zonele de sprijin şi funcţionale la mandibulă în edentaţia totală.


Mandibula are o suprafaţă de sprijin mult mai mică, aproximativ de 6—12
cm2. Apofiza alveolară la fel poate prezenta caracteristici enunţate la
descrierea apofizei alveolare de pe maxilă. De obicei, atrofia apofizei
alveolare mandibulare este mai accentuată decît a apofizei de pe maxilă.
Formaţiunile anatomice de pe mandibulă care reprezintă interes protetic sînt:
tuberculii piriformi, torusul mandibular, liniile oblică internă şi externă.
Tuberculii piriformi reprezintă formaţiunea fibromucoaseî re- tromolare
bilaterale fiind situaţi în triunghiul retromolar, şi indi cînd limita distală a
bazei protezei.
Torusul mandibular este localizat în dreptul premolarilor, bila teral, deasupra
liniei oblice interne şi reprezintă o proeminentă osoasă de formă rotundă. In
cazul cînd torusul este exprimat, el împiedică tratamentul protetic. Această
zonă permanent este trau matizată de marginea protezei, implicînd corijări
multiple.
Linia oblică internă apare ca o proeminentă ascuţită şi durero.i să la presiuni.
La acest nivel are loc inserţia muşchiului milohi oidean şi constrictorului
superior al faringelui şi astfel delimitează marginile posteroinferioare ale
protezei.
Linia oblică externă reprezintă locul de inserţie a muşchiului buccinator.
Uneori atrofia apofizei alveolare se reflectă şi asupra acestei linii. In caz de o
atrofie pronunţată, cînd nivelul apofizei
alveolare se găseşte la nivelul orifieiului mentonier, la compresia liazei
protezei pot apărea dureri

80. Muşchii din vecinătatea cîmpului protetic maxilar şi mandibular în


edentaţia totală. Importanţa practică.

81. Caracterizaţi zonele funcţionale. Tipuri de versante vestibulare maxilare


edentate total. Importanţa practică..
Câmpul protetic reprezintă totalitatea ţesuturilor pe care se sprijină proteza şicu
care proteza vine în contact.Se disting două zone ale câmpului protetic:Zona de
sprijin. Este reprezentată de componenta câmpului protetic caresuportă presiunile
exercitate în timpul masticaţiei şi deglutiţiei, fiind adaptatăstructural în acest sens.
Este compusă din substratul osos ce reprezintă bazade sprijin pentru protezele
totale şi din mucoasa fixă care acoperă structurileosoase.Zona de succiune.
Delimitează la periferie şi în exterior câmpul protetic. Estealcătuită din zona de
mucoasă pasiv mobilă, (mucoasa fundurilor de sacvestibulare, fundul de sac
lingual), şi din mucoasa mobilă de la nivelulobrajilor, buzelor şi limbii care vine în
contact cu suprafaţa lustruită a protezei.

82. Tipuri de creste alveolare edentate total după Schroder, Koller şi tipuri de
mucoasă după gradul de rezilienţă (Suplle, Liund).
Schroder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei;
Tipul I. Acest tip de atrofie se caracterizează prin prezenta unei ipofize
alveolare pronunţate, semiovale, care uniform este acoperi- la cu o mucoasă
normală depăşind cu mult nivelul boltii palatine, ivînd tuberozităti bine
exprimate, iar torusul palatin mai puţin exprimat sau chiar lipsă. Plică
trecătoare şi locul de inserţie a muşchilor se găsesc la distantă destul de mare
de la suprafaţa apofizei alveolare. Acest tip de atrofie este cel mai favorabil
pentru tra- Uinentul protetic, fiindcă formaţiunile anatomice de retentie sînt
destul de exprimate şi nu împiedică fixarea protezei.
Tipul I I . Pentru acest tip de atrofie este caracteristic prezenta unei apofize
alveolare late, din cauza atrofiei medii, depăşind cu piijin nivelul boltii
palatine. Tuberozitătile maxilare sînt mai pu- 1 in exprimate, plică trecătoare
şi locul de inserţie a muşchilor se U-isesc mai aproape de suprafaţa apofizei
alveolare, comparativ cu lipul I.
Condiţii pentru tratamentul protetic, de obicei, avem bune, însă
<Mitracţia bruscă a muşchilor in unele cazuri poate duce la un eşec.
Tipul I I I . Caracteristic pentru acest tip de atrofie este dispari- |i.i apofizei
alveolare şi prezenta unei bolii palatine aproape plată. I uherozităţile
maxilare sînt atrofiate esenţial. Plică trecătoare şi locul de inserţie a
frenumului buzei superioare şi a muşchilor se
Ha la nivelul coamei apofizei alveolare. Pentru tratamentul protetic acest tip
de atrofie este cel mai nefavorabil, fiindcă lipsesc lormatiunile anatomice
retentive, iar inserţia joasă a fibrelor mus- ■ «ilare contribuie la detaşarea
protezei
In literatura contemporană mai des este descrisă clasificarea după Koller
care deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare
mandibulare.
Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălţime bine exprimată, egală pe toată
întinderea, rezorbtia producîndu-se într-o mică măsură. Această situaţie
clinică se întîlneşte foarte rar şi se presupune că ea poate surveni doar în
cazul cînd pierderea dinţilor s-a produs simultan. Creasta apofizei alveolare
este rotunjită şi favorabilă pentru baza protezei, deoarece împiedică
microexcursia protezei ce poate avea loc la mişcarea mandibulei. Locul de
inserţie a muşchilor şi plică trecătoare a mucoasei sînt situate la o distan tă
considerabilă de vîrful apofizei alveolare. Această formă a apo fizei
alveolare este cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.

Tipul I I . Atrofia apofizei alveolare este uniformă pe toată întin derea, însă
este destul de avansată, afectînd în unele cazuri şi cor pul mandibulei. Pe
măsură ce procesul de rezorb|ie se accentuea/.i şi ajunge pînă la linia oblică
internă şi externă, apofiza se transformă într-o depresiune. Apofiza alveolară
în zona frontală deseoricapătă o formă ascuţită, ce împiedică protezarea.
Locul de inserţie ;i muşchilor este situat aproape de marginea crestei. Astfel
de tip a apofizei alveolare reprezintă mari dificultăţi pentru protezare,
fiindcă lipsesc formaţiunile anatomice retentive, iar inserţia fasciculelor
musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce la miş- i ;irea protezei.
Prin urmare, şi stabilitatea protezei este compromi- a, deci trebuie căutate
posibilităţi de a folosi orice formaţiune re- lentivă a cîmpului protetic, oricît
de redusă ar fi ca întindere.
Tipul I I I . Apofiza alveolară este atrofiată esenţial în sens late- i.il şi mai
puţin frontal, datorită faptului că dinţii laterali au fost pierduţi mai timpuriu
decît cei frontali. Acest tip de atrofie este idativ favorabil pentru tratamentul
protetic, fiindcă atrofia apo- li/.ei alveolare în zonele laterale nu împiedică
microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenţie este prezentă
numai în icgiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan sagi-
1.1 — în direcţia anterio-posterioară.
Tipul I V. Atrofia apofizei alveolare este accentuată în zona Irontală şi mai
puţin exprimată în regiunile laterale. In aşa situaţie stabilitatea protezei este
asigurată numai în direcţia transver- ală, pe cînd în plan sagital este foarte
slabă datorită posibilităţii de alunecare a protezei înainte

83. Examenul clinic- instrumental şi complimentar a pacienţilor edentaţi


total. Diagnosticul.
Particularităţile examenului clinic şi diagnosticul edentatiei totale
Pacienţii cu edentatie totală se examinează după aceeaşi schema, ca şi toţi
pacienţii ce necesită un tratament ortopedoprotetic. I>c rînd cu concretizarea
acuzelor care sînt tipice pentru pacicn- |ii cu edentatie parţială sau totală
(absenta totală a dinţilor pe inii sau ambele maxilare, imposibilitatea actului
de masticaţie, ••reglări de fonatie, degluti(ie, fizionomice etc.), examenul
subiec- i\ prevede depistarea posibilelor acuze ca urmare a dereglărilor
imctionale din partea celorlalte verigi ale sistemului stomatognat I \ T.M.,
complexul muscular, glandele salivare etc) şi a sistemului digestiv. Adunînd
datele anamnezei actualei maladii, se va atrage lenţia la factorii etiologici ce
au adus la pierderea totală a dinţilor (complicaţiile cariei dentare, afecţiunile
parodontului, intervenţii chirurgicale etc.), la evoluţia şi caracterul
procesului patologic (cronic, acut), timpul ce s-a scurs de la prima şi ultima
extracţii. Se notează caracterul şi eficienta tratamentului protetic, dacă a lost
întreprins, p
Particularităţile anamnezei vieţii prevede depistarea maladiilor cnerale ale
organismului care posibil au influentat pierderea dinţilor: disfuncţiile
glandelor endocrine, maladiile cardiovasculare, sangvine, a sistemului
nervos, a tradului gastrointestinal ş. a. In cadrul anamnezei vieţii la fel se va
acorda atenţie la factorii nocivi profesionali şi a obiceiurilor vicioase ce au
putut influenta pierderea dinţilor.
Particularităţile examenului exobucal constau într-un examen minuţios ce va
scoate la iveală modificările de structură a regiunii inaxilofaciale, folosind
metodele cunoscute.
O atenţie deosebită se atrage studierii tonicitătii musculare pri palparea
muşchilor orofaciali, deoarece tonusul muscular ne inii că starea funcţională
a muşchilor.
Examenul endobucal se efectuează în ordinea cunoscută. Min (ios se
examinează apofizele alveolare şi fibroinucoasa cîmpulu protetic. La palpare
se determina prezenta sau absenta exostozelor marginilor ascuţite, relieful
apofizelor, forma versantelor. Ia fel J starea fibromucoasei (gradul de
mobilitate, rezilientă, sensibilitu te etc.) în diferite zone ale cîmpului
protetic. Este necesar de deter minat gradul de exprimare şi topografia
torusului palatinal, form şi adîncimea boitei palatine, gradul de atrofie şi
forma apofizelor alveolare, ceea ce joacă un rol important la fixarea
protezelor total Concomitent cu examenul vizual şi palparea organelor şi a ;
suturilor cavităţii bucale, după necesitate şi conform indicaţiilor utilizează şi
metode de examinare paraclinice dintre care cele ma uzuale sînt: radiografia
panoramică, tomografia A.T.M., analizJ modelelor de studiu,
electromiografia muşchilor, înscrierea mişcărilor mandibulare, examenul
citologic, micologic, bacteriologic, ana- tomo-patologic, stomatoscopic,
determinarea PH-ului salivei.
Aşa, de exemplu, examenul micologic şi bacteriologic ne va da posibilitate
să determinăm care dintre microorganisme au provocat starea de inflamare a
fibromucoasei, pentru a aplica un tratauiQnt preprotetic corespunzător.
Examenul citologic nc va da posibilitate să determinăm gradul de
keratinizare a fibromucoasei şi posibilitatea fibromucoasei de a suporta
presiuni.
Datele obţinute în urma examenului medical sînt folosite pentru
determinarea diagnosticului care include dereglările morfologice, topografia
afecţiunii (unimaxilare, bimaxilare), factorul etiologic, dereglările
funcţionale şi complicaţiile posibile. Particularităţile formulării
diagnosticului la pacienţii cu edenta(ie totală prevede indicarea gradului de
atrofie a apofizelor alveolare şi a fibromucoasei cîmpului protetic după una
din clasificările respective.
în aşa mod diagnosticul va orienta medicul la alcătuirea planului de
tratament şi a pronosticului.
Pregătirea pacientului edentat total pentru tratamentul protetic.
Pregătirea generală a pacientului are scopul de compensare a unor maladii
generale, care prin gravitatea lor constituie un motiv de amînare a
tratamentului protetic. în procesul de pregătire a pacienţilor vor fi antrenaţi
şi medicii de alte specialităţi.
Pregătirea specială a pacienţilor cu edentatie totală către tratamentul protetic
include un şir de intervenţii chirurgicale, indicaţiile cărora reies din tabloul
clinic individual. Deosebim: intervenţii chirurgicale în vederea creării unei
forme necesare a apofizei alveolare; plastia apofizei alveolare; formarea
alveolei artificiale; înlăturarea tuberozitătilor exprimate ce împiedică
protezarea; înlăturarea torusului palatinal; implantarea implanturilor,
înlăturarea cicatricelor fibromucoasei cîmpului protetic; adîncirea locului de
inserţie a ţesuturilor moi din părţile vestibulară şi orală ale apoi l alveolare la
mandibulă pentru a crea un cîmp protetic mai
mc.
Dacă examenul cîmpului protetic, în special al fibromucoasei, • l<\ a unele
modificări patologice acute sau cronice, se indică in- ("iscnjii cu caracter
curativ in scopul ameliorării acestor stări, du- |'ii > c se începe
confecţionarea protezei total

84. Menţinerea şi stabilitatea protezelor totale. Succiunea şi adeziunea.


Menţinerea protezei, respectiv contracararea forţelor verticale dislocatoare se
realizează prin mijloace fizice:
- adeziunea,
- succiunea,
- presiunea atmosferică
şi fiziologice:
- deglutiţia,
- tonicitatea musculară (Ene).

a). Adeziunea
- prin adeziune înţelegem atracţia între două suprafeţe aflate în contact foarte strâns
datorită forţelor intermoleculare, care acţionează la distanţe relativ mici.
- adeziunea propriu-zisă reprezintă atracţia ce apare între moleculele de tip diferit
(ale plăcii şi ale mucoasei), puse în contact foarte strâns şi constituie un factor de
menţinere a protezelor chiar şi în absenţa salivei.
- prin interpunerea unei pelicule subţiri de lichid (salivă), adeziunea creşte în
intensitate direct proporţional cu mărimea suprafeţelor în contact şi cu cât stratul
de salivă este mai subţire.
- fenomenele fizice moleculare care contribuie la creşterea adeziunii şi care au loc
la acest nivel sunt: - aderenţa,
- coeziunea,
- tensiunea superficială
- capilaritatea.
Concluzie:
- adeziunea pretinde existenţa unor suprafeţe orizontale cât mai întinse, un
paralelism perfect între placa protetică şi suprafaţa de sprijin, şi prezenţa unui film
salivar subţire - consistenţa salivei trebuind să fie nici prea fluidă, dar nici prea
vâscoasă.
- întinderea suprafeţelor de contact determină gradul adeziunii, motiv pentru care o
proteză totală maxilară, prezintă o adeziune mai bună decât una mandibulară.
- adeziunea este mai bună în cazul suprafeţelor ce tind spre orizontalizare (cu
retentivităţi şterse) şi dimpotrivă, scade în cazul unor creste alveolare pronunţate,
cu bolţi palatine adânci, la care, deşi suprafaţa totală de sprijin este mai mare,
adeziunea nu este favorizată. Totuşi, în menţinerea protezei prin adeziune este
oportun să intervină şi obstacole, cum sunt aclea oferite de relieful crestelor
edentate, care se opun alunecării protezei. în absenţa lor, tendinţa de glisare a plăcii
creşte, trebuind să intervină musculatura periprotetică pentru a limita deplasările
orizontale ale protezei.
- eficienţa adeziunii este determinată de precizia amprentării.
b). Succiunea şi presiunea atmosferică
- intervine în menţinerea protezelor totale numai atunci când conturul lor perifieric
se transformă în închidere ermetică şi când, în cursul uşoarelor deplasări
funcţionale, se produce o scădere a presiunii din interiorul filmului salivar, prezent
între suprafaţa mucozală a protezei şi mucoasa de sprijin.
- marginile protezei trebuie să se situeze până la limita maximă a câmpul protetic,
la zona de trecere între mucoasa fixă şi cea mobilă (pe mucoasa pasiv mobilă).
- marginea protezei trebuie să ocolească şi să permită jocul formaţiunilor mobile de
la periferia câmpul protetic, pentru ca aceste formaţiuni să nu acţioneze în sens
dislocant. în acest fel se realizează succiunea internă.
- marginile protezelor şi versantele acestora trebuie astfel modelate, încât ţesuturile
moi periprotetice ale buzelor, obrajilor şi limbii să se aplice intim şi să le
învelească, astfel se realizează şi succiunea externă.

85. Linguri individuale, materiale şi metode de confecţionare. Tehnica


confecţionării lingurii individuale în clinică şi laborator.
Lingura individuală. Actualmente, în orice situaţii clinice, de pe
naxilarul edentat total este necesar de a obţine numai amprente func- tionale
de succiune cu ajutorul lingurii individuale.
Lingurile individuale pot fi confecţionate din materiale metalice (aluminiu),
materiale amprentare termoplasticc (stensul), ceară, ac- rilate auto, şi
t^rmopolimerizabile etc. Alegerea unui sau altui mate- ial depinde de
materialul folosit pentru amprentare şi de morfologia impului protetic.
Lingurile individuale se confecţionează prin metoda de laborator sau direct
în cavitatea bucală. în primul caz cu ajutorul lingurii stan dard se ob(ine
amprenta anatomică, pe care medicul cu ajutorul creionului chimic
conturează limitele cîmpului protetic, apoi în laborator se realizează modelul
din ghips după care se modelează lingura din cară, fiind transformată prin
metoda obişnuită în acrilat. Pentru confecţionarea lingurii metalice se
realizează iniţial din aliaj uşor fuzi- l)il patricea şi matricea metalică, folosite
apoi la ştantarea lingurii.
Din varietatea lingurilor rigide o utilizare largă au căpătat lingurii-, din
acrilat, deoarece tehnologia confecţionării este simplă; aceste lin guri nu se
deformează în cavitatea bucală şi în caz de eşec procedeul de obţinere a
amprentei poate fi repetat.
Lingurile individuale la fel pot fi realizate din plăcuţe acrilice standard, care
se confecţionează industrial. Aceste plăcuţe, fiind în călzite, se aplică pe
modelul de ghips şi se modelează lingura înlătu rînd surplusurile.
Brahman a elaborat o metodă de confecţionare a lingurilor individuale din
ceară care a primit denumirea de metoda I.C.T.O. (Institutul Central de
Traumatologie şi Ortopedie, Moscova). In cazul utilizării acestei metode,
pentru confecţionarea lingurii individuale la ma- xilă, dintr-o placă de ceară
standard se înlătură 1/3 din lungime şi după ramolire placa de ceară se
îndoaie în două, întrodueîndu-se în cavitatea bucală unde lingura se
modelează direct pe maxilă.
Pentru confecţionarea lingurilor individuale la mandibulă se înlătură 1/3 din
lăţimea plăcii de ceară standard, după ce se încălzeşte la flacără, se îndoaie
în trei în lungime dîndu-i-se forma de potcoavă, se introduce în cavitatea
bucală modelîndu-se după forma apofA zei alveolare, înlăturîndu-se
surplusurile.
Particularităţile confecţionării lingurilor individuale din ceară după această
metodă constau în corespunderea întocmai a limitelor lingurii cu viitoarele
margini ale protezei. Pentru aceasta medicul cu spatula fierbinte ramolează
cîte un sector al marginii lingurii şi de- plasînd anterior şi în jos ţesuturile
moi pe linia intermaxilară prelucrează marginile lingurii. Dacă este necesar
se adaugă ceară, iar dacă marginea este înaltă, ea se modelează în timpul
deplasării ţesuturilor moi. Această manoperă este greu de efectuat, cere mult
timp şi este obositoare pentru pacient. După adaptarea marginilor, lingurile
se întăresc exterior cu sîrmă de aluminiu din care şi se îndoaie minerul
lingurii.
Z. Vasilenko, reieşind din dificultăţile metodei de confecţionare a lingurilor
individuale după I.C.T.O., a propus următoarea modificare. In timpul
confecţionării marginile lingurilor se termină la nivelul mucoasei pasiv
mobile şi deci nu este necesar de a le modela după limitele viitoarei proteze,
deoarece ele vor fi corectate de materialul am prentar. Pentru a obţine
imprimarea corectă a cîmpului protetic în zona liniei A Z. Vasilenko
recomandă de a lungi lingura cu 0.5 cm, iar oentru o repartizare uniformă a
presiunii pe cîmpul protetic lingura la maxilă se perforează la mijloc, ca prin
cele 1—2 găuri formate să iasă surplusurile materialului amprentar. Lingura
la maxilă se consolidează din partea exterioară cu un strat subţire de ghios,
iar 1-j mandibulă cu o handoletă din material amprentar termoplastic. D«
menţionat că lingurile individuale din ceară din cauza dezavantajelor (se
deformează, nu permit obţinerea amprentelor de compresie ş. a.)
actualmente se folosesc rar. Cele mai frecvent utilizate sînt lingurile
confecţionate din materiale rigide.
Amprentarea. înainte de a obţine o amprentă funcţională orice lingură
individuală necesită o adaptare în cavitatea bucală cu ajutorul lobelor
funcţionale, care se repetă şi la amprentare. Totodată vom nhlinia că
marginile amprentei pot fi formate pasiv (de medic), cu jutorul probelor
funcţionale şi cu ajutorul mişcărilor funcţionale pro- i'i iu-zise (masticaţie,
deglutiţie, vorbire etc.).
Formarea marginilor amprentei cu detaşarea ţesuturilor moi ds .itre medic se
caracterizează prin aceea că amplituda şi durata iniş- ărilor sint determinate
de medic, care nu poate să individualizeze ceste criterii, şi deci mişcările sint
standarde. Afară de aceasta, mar ■.•mea linguală a amprentei rămine
inaccesibilă pentru medic şi acest procedeu se completează de către
mişcările active ale limbii. Deoare- c mişcările pasive n-au o argumentare
anatomofunctională bună, metoda respectivă este utilizată rar.
Fiscli in anul 1937, Slack în 1946 şi Swenson în 1948 au aplicat diferite
probe funcţionale pentru formarea marginilor amprentei sau a marginilor
protezelor totale. Insă în anul 1956 Herbst a descris un complex de probe
funcţionale în vederea formării marginilor lingurii individuale şi a amprentei
funcţionale. Puţin mai tîrziu complexe analogice de probe au fost propuse de
către B. Boianov, Langerom, /ingerom şi alţii.
Probele funcţionale reprezintă un complex de mişcări, care prevăd: mişcările
buzelor, limbii, deschiderea gurii, deglutitie. Fiecare probă funcţională duce
la oscilaţia ţesuturilor mobile din anumite zone pe marginea amprentei, care
se îndeplineşte într-o direcţie respectivă de o anumită durată şi amplitudine.
în afară de aceasta probele funcţionale prevăd unele exerciţii în timpul
cărora ţesuturile moi cu o mobilitate activă, situate la limitele cîmpului
protetic, se află in cele mai favorabile poziţii pentru a forma supapa de
închidere. S-a observat că asemenea poziţie a ţesuturilor moi din partea
vestibulară a cîmpului protetic apare la deschiderea maximală a gurii, iar din
partea linguală — la o deschidere de un grad mediu. Valoarea probelor
funcţionale constă în aceea că ele permit, prin intermediul formării margini-
lor amprentei, de a crea o supapă marginală de jur împrejur.
Prezintă neajunsuri şi probele funcţionale, fiindcă amplituda ocsi- latiilor
diferitor ţesuturi mobile la marginea cu proteza diferă de la pacient la
pacient, iar probele funcţionale rămîn standarde. De aceea apare necesitatea
de a modifica probele funcţionale corespunzător tipurilor de atrofii ale
maxilarelor edentate. Alt neajuns al probelor funcţionale constă şi în faptul
că în cadrul lor se folosesc doar două funcţii ale sistemului stomatognat:
masticaţia şi dcglutiţia, dar este necesar dc a include în componenta probelor
şi exerciţii de pronunţare a diferitor sunete. Pe baza acestui criteriu au fost
elaborate amprentele fonetice propuse jje M. Devin în anul 1958. Aceste
amprente necesită o cunoaştere aprofundată a elementelor anatomice şi fi-
ziologice care intervin în cadrnl acestei funcţii.

86. Probele Herbst pentru ajustarea lingurii individuale la ambele maxilare


şi amprentarea .
Verificarea adaptarii dinamice – se efectueaza pe baza testelor Herbst, mentinind
u or p.a. pe cimp. Retu rile intereseaza zona corespunzatoare testului efectuat.
Testele
se realizeaza pe rind, in ordinea stabilita, cu revenire pe testul anterior pentru
zonele de
trecere de la unul la altul, pina la obtinerea unei stabilitati maxime p.a.
a) testele Herbst pentru maxilar:
– deschiderea u oara a gurii – se mobilizeaza periferia C.P. de la nivelul PM2–M1.
– deschiderea larga a gurii – realizind modelarea la nivelul pungii Ginsenring
prin punerea in tensiune a lig. pterigo-Md.
– surisul fortat – realizind modelarea la nivelul zonei V laterale i tractiune
post. a
plicilor alveolo-jugale.
– sugere, suflat, fluierat, sarut – modeleaza marginile p.a. la nivelul z.v.
frontale i
tractioneaza spre anterior plicile alveolo-jugale.
– manevra Valsalva, pronuntia fonemei “Ah” – modeleaza zona Ah.
– aceste teste se completeaza cu balansarea Md dr-st = modelarea zonei distale a
pungi Ginsenring prin intermediul apofizei
coronoide.
b) testele Herbst pentru mandibula:
– deschiderea u oara a gurii – modeleaza zona meziala a pungii lui Fisch.
– deschiderea larga a gurii – modeleaza zona distala a pungii Fisch, versantul V
al t.p. prin contractia marginii anterioara a
mosterului; pune in tensiune lig. pterio-Md.
– umezirea ro ului buzelor (de la comisura la alta) – zona enilahbioidiana in
dreptul molarilor.
– virful limbii intr-un obraz i in celalalt – zona enilohioidiana intre C-PM
– limba catre nas – modeleaza z.l. centrala anterior de C (z. genioglasului)
– sugere, fluierat – zona V. centrala.
– deglutitie – tona ni ei lui Neil i Bowen.

87. Varietăţi de amprente funcţionale după înălţimea şi modul de formare a


marginii amprentei şi după gradul de compresie a mucoasei cîmpului
protetic.Indicaţii.
Ia baza clasificării amprentelor funcţionale au fost puse următoa- I» criterii:
înălţimea marginilor amprentei: modul de formare a marinilor amprentei şi gradul
de compresie a mucoasei cîmpului pro-
Dupa înălţimea marginilor deosebim amprente funcţionale cu mar- nea in zona
mucoasei cu mobilitate pasivă (zona neutră), care în li- ■ itură se mai numesc
amprente funcţionale propriu-zis şi amprente- iiiiu'tionale la care marginea
depăşeşte zona neutră cu 1—2 mm, fiind noscute ca amprente funcţionale de
succiune. Pentru crearea supa-pei de închidere marginală a protezei avem nevoie
de o amprentă funcţionala de succiune, pe cînd cea funcţională propriu-zis nu ne va
asiguraa închiderea marginală perfectă a protezei în timpul funcţiei şi ' te indicată
în caz de confecţionare a protezelor parţiale mobilizabile in anumite situaţii clinice.
După metoda de formare a marginilor amprentei deosebim: ain- i ente funcţionale
la care marginile sint formate prin mişcări pasive lt mucoasei; amprente
funcţionale la care marginile sint formate ca /uitat al mişcărilor active ale mucoasei
obţinute prin aplicarea pro- ' lor funcţionale; amprente funcţionale la care marginile
sînt formalii ajutorul mişcărilor active ale mucoasei în timpul masticaţiei şi iltor
funcţii ale sistemului stoinatognat; amprente cu formarea mix- a marginilor;
După gradul de compresie a mucoasei cîmpului protetic amprente- functionale se
împart în: amprente cu compresia cîmpului protetic i ub presiunea manuală a
medicului, sub presiunea masticatoare şi ozată); b) decompresive; c) diferenţiate.
Indicaţiile aplicării acestor amprente în parte depind de starea mu- • >asei cîmpului
protetic

88. Particularităţile modelării curbei vestibulare şi determinării înălţimii


verticale a bordurii de ocluzie la maxilarul superior în edentaţia totală.
Determinarea planului protetic.
Modelarea curburii vestibuläre a şablonului cu bordura de oclu-
ie la maxilă. După aprecierea calităţii confecţionării şabloanelor cu bordurile de
ocluzie, medicul le supune unei prelucrări aseptice, le introduce în cavitatea
bucală, situîndu-le corespunzător pe maxilare. Prin presiuni alternative pe suprafaţa
bordurilor, în zona premolari- lor, se constată absenta basculării şabloanelor.
Manipulata cu şabloanele înzestrate cu borduri de ocluzie în cavitatea bucală
trebuie executată într-un timp scurt, de cel mult 1—2 minute, pentru a preveni
deformarea şabloanelor. Tot in scopul prevenirii deformării se lucrează cu
şabloanele numai fiind aşezate pe model.
Curbura vestibulară a bordurii confecţionată din ceară la maxila se află puţin mai
vestibulär, fată de centrul apofizei alveolare. Concomitent, în caz de necesitate,
este modificată şi bordura de ocluzie de la mandibulă.
Stabilirea înălţimii bordurii de ocluzie la maxilă. înălţimea bordurilor de ocluzie se
determina o dată cu determinarea nivelului şi direcţiei planului de ocluzie. Ca
regulă, marginea bordurii de ocluzie la maxila trebuie să fie cu 1,0—1,5 mm mai
jos de marginea buzei, iar la mandibulă — tot cu aceeaşi mărime şi tot mai jos de
marginea buzei inferioare. De menţionat că acest element este relativ, depinde de
gradul de atrofie a apofizelor alveolare, activitatea funcţională a buzelor şi deci
este individual.
Stabilirea nivelului şi direcţiei planului de ocluzie. Suprafeţele orizontale ale
bordurilor de ocluzie la ambele maxilare, fiind netede, trebuie să corespundă intre
ele şi întîlnindu-se să solidarizeze ambele şabloane. Locul de intîlnire a
suprafeţelor orizontale ale bordurile, de ocluzie reprezintă planul de ocluzie, unde
vor fi situate mărginile incizale ale dinţilor frontali superiori şi suprafeţele ocluzale
ale dinţilor laterali. Nivelul şi direcţia planului de ocluzie este stabilit individual
avînd o orientare specifică pentru zona frontală şi cea laterală.
Camper în anul 1870 a stabilit că linia ce uneşte centrul conduc tului auditiv extern
cu spina nazală anterioară este paralelă cu planul de ocluzie care trece tangent la
marginea incisivilor centrali superiori şi vîrful cuspidului distal palatinat al celui de
al doilea molar superior. Prin urmare, planul de ocluzie este un planconventional.
In realitate cind arcadele dentare sînt integre, planul de ocluzie nu-i neted, dar este
un plan multiondulat în sens sagital şi transversal, determinat de curburile de
ocluzie — sagitală (Spee) şi transversală (Monson-Willson). Deoarece acest plan
real, fiind individualizat, nu a putut fi utilizat în practică ca model în
confecţionarea protezelor totale, s-a recurs la folosirea planului de ocluzie
convenţional denumit şi plan protetic, care nu corespunde cu cel real. După Costa
planul de..ocluzie convenţional uneşte extremităţile curburii sagitale reprezen- late
de cuspizii distali ai ultimilor molari şi vîrfurile caninilor inferiori. In zona frontală
acest plan are o orientare paralelă cu linia bipu- pilară, iar in zona laterală este
paralel cu pianul Campcr. Cunoaşterea acestor indici permite determinarea
nivelului şi orientării corespunzătoare a bordurilor de ocluzie necesare la realizarea
corectă a rcadelor dentare.
In clinică stabilirea nivelului şi direcţiei planului de ocluzie se re- ilizează într-o
anumită consecutivitate. Iniţial se determină nivelul >i orientarea segmentului
frontal, apoi a celor laterale. Pentru aceasta şablonul cu bordura
de ocluzie este introdus în cavitatea bucală <i fixat pe maxilă, iar pacientul este
rugat să închidă buzele. In aceasta poziţie se controlează înălţimea bordurii, trasînd
o linie corespunzătoare liniei de închidere a buzelor care trebuie să coincidă cu
marginea bordurii şablonului;
în caz de necoincidenţă, se efectuează corectările necesare. Planul de ocluzie în
zona frontală este paralel cu linia bipupilară. Această orientare se efectuează cu
ajutorul a două rigle: una aşezată pe linia bipupilară, cînd privirea pacientului este
îndreptată spre infinit, şi alta aşezată pe suprafaţa orizontală a bordurii de ocluzie
în zona frontală. Dacă riglele nu sînt paralele, atunci se înlătură sau se adaugă
ceară pentru a corecta deficienţa.
In zonele laterale determinarea nivelului planului de ocluzie se efectuează cu
aceleaşi două rigle: una aşezată pe linia ce uneşte mijlocul tragusului urechii cu
spina nazală anterioară, iar a doua riglii aşezată pe suprafaţa orizontală a bordurii
de ocluzie din stingă sau dreapta obţinînd prin tăierea sau adaosul cerii un
paralelism întrerigle.Determinarea nivelului planului de ocluzie se efectuează mai
intîi într-o parte şi apoi în partea opusă. O determinare mai precisă şi un control
mai sigur al nivelului planului de ocluzie se efectuează prin utilizarea unui
dispozitiv special propus de Fox (fig. 174). Porţiunea intraorală a dispozitivului
este aplicată pe suprafaţa'orizonta- lă a bordurii de ocluzie în cavitatea bucală.
Porţiunea extraorală a dispozitivului în aşa situaţie trebuie să coincidă cu linia
trago-naza- lă din ambele părţi şi linia bipupilară. In cadrul manoperei pentru a
căpăta o suprafaţă netedă a bordurii de ocluzie ne folosim de un aparat cu curent
electric, care prezintă o măsuţă înclinată sub un unghi de 45°
La absen(a acestui aparat ne putem folosi de o plăcută din sticla sau metalică pe
care o presăm pe suprafaţa bordurii de ocluzie pînă la obţinerea unui relief neted.
N. Larin a propus un aparat special pentru formarea planului de ocluzie şi
determinarea înălţimii bordurii de ocluzie la maxilă (fig. 176). Aparatul este
alcătuit din placa ocluzală şi prelungiri le extraorale care prin deplasare în plan
vertical, datorită unui şurub, ne indică linia trago-nazală. Metoda de determinare
constă în următoarele: pe fata pacientului cu creionul se indică linia trago-nazală;
şablonul cu bordura de ocluzie confecţionată numai în zona frontală, se fixează pe
maxilă şi cu spatula se trasează linia de contact a buzelor. După acest nivel se
determină înălţimea bordurii de ocluzie. In zonele laterale ale şablonului se aplică
un val de ceară în stare plastică. Nivelul ocluzal trebuie să fie cu 2—3 mm mai
exprimat de- cît în zona frontală. Şablonul de ceară se reintroduce în cavitatea bu-
cală şi se fixează pe maxilă. Pe bordura de ocluzie se aplică aparatul Larin şi se
apasă în zona laterală pînă cînd prelungirile extraorale corespund cu liniile trasate
cu creionul pe faja pacientului. Pe parcurs aparatul este scos din cavitatea bucală,
apoi de pe şablonul de ocluzie se înlătură surplusurile de ceară, netnodificînd
planul de ocluzie.
89. Definiţii: ”relaţii intermaxilare centrice”, “DVO”, “spaţiul liber de
vorbire”, “spaţiul de inocluzie fiziologică”. Etapele determinării relaţiilor
intermaxilare centrice la pacienţii edentaţi total.
Dimensiunea verticala a etajului inferior al fetei (D.V.) este distanta dintre cele
doua puncte limita ale acestui etaj, respectiv subnasion pe maxilar si gnation pe
mandibula.
Dimensiunea variaza intre inchiderea gurii in intercuspidare maxima (IM); mai
precis intre IM si deschiderea maxima a gurii (medie 4 cm).
Dimensiunea verticala de ocluzie (D.V.O.) este distanta dintre punctele subnasion
si gnation cand dintii se afla in intercuspidare maxima (IM). Se mai numeste si
dimensiune verticala de intercuspidare maxima (D.V.I.M.). Spre deosebire de
etajul inferior care poate avea dimensiuni multiple, DVO are o dimensiune
constanta pentru ca este dimensiunea care se masoara cand dintii sunt in contact.
Dimensiunea verticala de repaus (D.V.R.) este distanta dintre punctele subnasion si
gnation cand mandibula se afla in pozitie de repaus (raport relativ constant care se
poate masura).
1. Metoda unimanuala – conducere unimanuala -
- scopul ghidarii manuale este acela de a conduce mandibula pe traseul terminal al
miscarii de inchidere, respectiv cel de axa balama terminala. Diagrama lui Posselt
este edificatoare in acest sens.
Diagrama lui Posselt
a. Aria miscarilor limita a punctului interincisiv in cazul unui dentat. Miscarile
verticale din schema sunt valabile si la edentatul total
b. Miscarea functionala de inchidere-deschidere a mandibulei se face in interiorul
acestei arii prin pozitia de repaus (R). Traseul limita posterior nu poate fi parcurs
de pacient (nu este functional pentru miscarea de inchidere)
- ea reprezinta traseul pe care il parcurge in sens sagital si vertical punctul
interincisiv in cazul miscarilor limita ale mandibulei (miscari maxime). Se poate
observa pe ura ca RC se plaseaza in pozitia cea mai posterioara dintre pozitiile
limita superioare. intr-o pozitie usor anterioara fata de RC se afla intercuspidarea
maxima (IM). De asemenea se observa ca RC este pozitia terminala a miscarii
limita posterioara de inchidere. in interiorul miscarilor limita se gaseste un traseu
ce uneste pozitiile de IM cu deschiderea maxima (DM). Pe acest traseu se plaseaza
pozitia de postura a mandibulei (pozitia de repaus).
- daca invitam pacientul sa inchida gura, el va urma traiectoria acestui traseu
interior deoarece acesta este cel functional. Dar in loc sa ajunga in RC, el va
inchide in IM, deci intr-o pozitie anterioara. Pentru a ajunge in RC va trebui sa
urmam calea traseului limita posterior. Intrucat acesta nu este functional, pacientul
nu-l poate urma. Din acest motiv se impune conducerea manuala a mandibulei.
Intrucat pe traseul limita posterior se afla axa balama terminala, tehnicile de
determinare a RC vor urmari dirijarea mandibulei in axa balama terminala. Vom
reaminti cateva notiuni strict necesare cu privire la axa balama terminala (ABT).
- daca urmarim pe diagrama traiectoria punctului interincisiv pornind din pozitia de
RC vom constata ca miscarea de deschidere se face in doi timpi. intr-un prim timp,
la o deschidere de maximum 20 mm, punctul interincisiv descrie un prim arc de
cerc. in timpul acestei miscari, condilii fac o miscare de rotatie pura. Rotatia pura a
condililor se face in jurul unei axe numita axa balama terminala. Rotatia pura a
condililor se realizeaza numai cand acestia se afla in pozitia de relatie centrica.
Pozitia de relatie centrica se mai numeste pozitie terminala, motiv pentru care
aceasta axa balama se numeste terminala.
Axa balama terminala este definita ca o axa imaginara care trece prin cei doi
condili atunci cand acestia realizeaza o miscare de rotatie pura. Ea corespunde unei
amplitudini a deschiderii gurii de maximum 20 mm.(. 6.17).
ura 6.17 Miscari de coborare si ridicare a mandibulei f3ra propulsie (in jurul axei
balama terminale). Condilii ocupa pozitia de R.C.
Putem spune ca RC este determinata in momentul in care vom reusi sa conducem
mandibula in axa blama terminala iar cele doua borduri de ocluzie intra in contact.
Tehnica de conducere unimanuala
- ambele sabloane sunt in gura corect. Pacientul este in stare de relaxare fara
tensiune si avand in vedere mobilizarea sabloanelor -> deschideri ale cavitatii
bucale cat mai mici care sa nu depaseasca 2 cm (miscari de balansare).
- cu mana dreapta facem balansarile in sus si in joc – vom simti balansarea
musculara -> vom ridica mandibula, dar fara bruscare pana cand simtim contactul
pe borduri. Pacientul va ramane in aceasta pozitie fara a deschide gura.
- vom marca pe borduri 3 linii (stanga, dreapta, frontal) verticale ce trec de la
bordura superioara la cea inferioara.
- scopul : - pentru a verifica din nou corectitudinea miscarilor pentru a vedea
coincidenta liniilor trasate de noi.
Metode de verificare:
- deglutitia este o alta metoda;
- relaxare, deglutitie si sa se simta o deglutitie care sa nu fie fortata si verificam
liniile trasate.
- reflexul molar - se aseaza pulpa indecsilor pe bordura inferioara in zona molarilor
iar pacientul este invitat sa 'muste pe molari'. Se trezeste astfel vechiul reflex de
olcuzie molara, in care contractia musculara maxima, plaseaza condilii in R.C. Se
cunoaste faptul ca triturarea alimentelor dure se face pe molari, intrucat aici forta
musculara e maxima. In aceasta pozitie condilii au nevoie de un punct de sprijin
maxim, care este R.C. Daca zdrobirea alimentelor se face pe premolari, mandibula
ocupa o pozitie
mezializata (de IM), in timp ce condilii se afla in apropierea pantei tuberculului
articular si nu in RC.

90. Metode de determinare a DVO şi a relaţiilor intermaxilare centrice la


pacienţii edentaţi total.
Dimensiunea verticala de ocluzie (D.V.O.) este distanta dintre punctele subnasion si
gnation cand dintii se afla in intercuspidare maxima (IM). Se mai numeste si
dimensiune verticala de intercuspidare maxima (D.V.I.M.). Spre deosebire de
etajul inferior care poate avea dimensiuni multiple, DVO are o dimensiune
constanta pentru ca este dimensiunea care se masoara cand dintii sunt in contact.
Dimensiunea verticala de repaus (D.V.R.) este distanta dintre punctele subnasion si
gnation cand mandibula se afla in pozitie de repaus (raport relativ constant care se
poate masura).
Pentru a determina DVO, pornim de la DVR care poate fi masurata:
DVR – 2-3 mm = DVO
Practic, se procedeaza in felul urmator:
- pacientul cu sabloanele in cavitatea bucala;
- portiunea posterioara a bordurii mandibulare este prea inalta – se stabilesc
contactele numai posterior – radiem din ceara pana avem contacte pe toata
intinderea.
- scoatem sabloanele (sau numai cel mandibular) si vom masura DVR.
- avem nevoie de ocluzometru
Pregatirea pacientului in vederea determinarii DVO:
- pacientul va fi asezat in fotoliul stomatologic in pozitie sezanda, cu spatele drept,
musculatura cat mai relaxata posibil, capul drept, pozitionat natural in raport cu
centrul sau de greutate, fara a se sprijini pe tetiera.
- privirea va fi indreptata inainte;
- pacientului trebuie sa i se creeze conditiile psihice cat mai favorabile pentru a
preveni o eventuala contractie musculara a muschilor ridicatori ai mandibulei.
Efectul de calm si de liniste poate fi marita prin inchiderea ochilor, antrenand in
felul acesta relaxarea musculara.
- se va trece la determinarea propriu-zisa a D.V.R. Sablonul maxilar va fi introdus
in gura pentru a oferi partilor moi un sprijin similar cu cel al viitoarei proteze.
- Noi recomandam relaxarea naturala.
- dupa aranjarea pacientului asa cum s-a precizat mai sus, creindu-i cele mai bune
conditii de
confort, il invitam apoi sa priveasca pasiv direct inainte, intr-o stare de relaxare
completa. Va pastra un contact lejer al buzelor, stabilizator asupra pozitiei de
repaus.
- se va urmari pozitia fireasca a buzelor si armonia dintre toate trasaturile fetei,
insotita de o infatisare relaxata.
- in aceasta pozitie de repaus vom masura distanta subnasion - gnation cu ajutorul
ocluzometrului. Din distanta gasita vom scadea 2-3 mm pentru a ajunge in felul
acesta la D.V.O. medie, pe care urmeaza sa o determinam in continuare.
- in lipsa ocluzometrului, masurarea se poate face si cu ajutorul unui compas
(distanta compasului se masoara cu rigla), luandu-se de data aceasta doua puncte
de reper mai proeminente (de exemplu: varful nasului si proeminenta barbiei). Si
din aceasta distanta vom scadea 2-3 mm.
- daca determinarea se face fara sablonul introdus in gura, va trebui sa fim atenti
asupra posibilitatii unei subevaluari a D.V.R Apropierea mandibulei fata de maxilar
se poate explica prin modificarea pozitiei limbii cu ridicarea sa si aspirarea
tesuturilor moi peribucale spre interiorul cavitatii bucale.
- odata prestabilita distanta ce va materializa dimensiunea verticala de ocluzie,
vom introduce in gura ambele sabloane, bine centrate pe zona de sprijin. La
inchiderea gurii vom urmari daca cele doua borduri vin in contact pe toata
intinderea lor sau contactul se realizeaza numai in anumite zone. Cu ajutorul
spatulei de ceara vom indeparta sau vom adauga ceara pe bordura mandibulara,
pana cand dimensiunea verticala de ocluzie prestabilita de noi este asigurata iar
bordurile vin in contact pe toata intinderea.
- este o metoda functionala cu larga raspandire in practica, care ne va permite
obtinerea unei dimensiuni verticale de ocluzie situata in limite acceptabile
functional.
- se impune ca intotdeauna sa se coroboreze cel putin 2-3 metode intre ele.
Determinarea si inregistrarea relatiei centrice (Rc)
RC – pozitia condililor fata de cavitatea glenoida in care acestia ocupa cea mai
inalta si nefortata pozitie.
Pentru a obtine cea mai inalta si nefortata pozitie a condililor in cavitatea glenoida,
corelata cu o dimensiune verticala optima (stabilita deja), nu ne-a mai ramas decat
sa pozitionam corect mandibula in sagital (cat mai posterior dar nefortat) si in
transversal (medial, de asemenea nefortat).
Determinarea relatiei centrice ridica mult mai multe dificultati decat determinarea
dimensiunii verticale de repaus si implicit a D.V.O.
DVR este o pozitie reflexa de postura, convenabila mandibulei, in schimb relatia
centrica nu este o pozitie spre care mandibula sa se deplaseze foarte confortabil, de
la sine: pacientul singur nu va reusi sa inchida gura in cea mai retrudata pozitie; el
va trebui sa execute o serie de miscari (teste functionale) iar medicul sa-i ghideze
mandibula intr-o miscare de retruzie, pana cand condilii ajung in pozitia cea mai
inalta, posterioara si nefortata.
- IM trebuie sa coincida cu pozitia condililor in RC;
- moment hotarator in succesul protezelor mai ales ce priveste stabilitatea
protezelor.

91. Tehnica înregistrării extraorale şi intraorale a mişcărilor mandibulare la


pacienţii edentaţi total. Importanţa practică. Tehnica montării dinţilor
artificiali în protezele totale după Gizy
înscrierea extraorală a mişcărilor mandibulare. Această procedu- r.i se efectuează
cu ajutorul unor dispozitive speciale, care sînt reprezentate de arcuri faciale. Aceste
dispozitive au fost propuse de Gysi şi llanau. Mai frecvent utilizat este arcul Gysi,
în componenta căruia deosebim două părţi: intraorală şi extraorală. Partea
intraorală o reprezintă o plăcută metalică în formă de «U» care se lipeşte de
bordura de ocluzie inferioară în zona frontală după determinarea relaţiilor in-
tcrmaxilare centrice. Partea orală prin intermediul a două prelungiri >e fixează la
arcul facial (partea extraorală) care se află în acelaşi plan. La extremităţile părţii
extraorale sînt montate tije pentru fixa rea dispozitivelor de scris (creion) care se
poziţionează perpendicular pielii în zona articulaţiei din stînga sau dreapta.
Concomitent pe obrazul pacientului în această zonă se aplică o foaie din carton
avînd indoiată 1/4 din lă(ime, partea îndoită fiind perpendiculară fetei şi paralelă cu
arcul facial, reprezentînd în aşa fel planul protetic. Creioanele se fixează la nivelul
condililor, centrul cărora se proiectează la 1 —1,3 cm înaintea tragusului urechii.
Pentru a fi executată înscrierea traiectoriei articulare sagitale pacientul este rugat să
deplaseze mandibula anterior, concomitent şi arcul facial cu mecanismul de în-
scriere realizează aceeaşi mişcare, înscriind gradul de deplasare a condililor
articulari. Unghiul format de linia înscrisă şi marginea inferioară a foii de carton va
forma unghiul sagital al traiectoriei articulare sagitale.
înscrierea mişcărilor laterale ale condililor mandibulei se obţine in felul următor.
Creionul se instalează înaintea tragusului, îndrep- tîndu-i vîrful în jos. Foaia de
carton se aplică în plan orizontal la nivelul tragusului. La mişcările laterale ale
mandibulei se înregistrea-
ză mişcarea laterală a condililor articulari. Unghiul care se forme.i- ză între linia
înscrisă şi poziţia iniţială a vîrfului creionului formeazl unghiul traiectoriei
articulare transversale — unghiul Benncil (fig. 182).
Pentru înregistrarea traiectoriei incisivale sagitale partea intra.> rală a arcului facial
se lipeşte la bordura ocluzală inferioară sub un unghi drept în zona frontală între
comisura gurii şi linia medie Inci- sivală. La capătul extraoral al dispozitivului se
fixează creionul in poziţie orizontală, paralel cu planul de ocluzie. Vîrful creionului
h instalează contra punctului incisiv, iar foaia de carton se fixează Iti dispozitiv în
plan sagital. După îndeplinirea acestor cerinţe, pacieu tul deplasează mandibula
anterior, iar creionul trasează pe foaia dr carton traiectoria de mişcare a punctului
incisiv. Unghiul care se for mcază între linia trasată şi linia de contact dintre
bordurile de oclu zie reprezintă unghiul traiectoriei incisivale sagitale.
La înscrierea traiectoriei incisivale transversale pe fiecare bordu ră de ocluzie se
fixează cîte o tijă metalică, iar la vîrfurile lor extrao< rale se fixează sistemul de
înscriere. Pe tija inferioară la capătul ex traoral este fixată în plan orizontal, o
plăcută din metal, acoperită cu ceară de culoare neagră. De tija superioară, la
capătul extraoral, est«' fixat un pivot, vîrful căruia este situat în centrul plăcutei
metalice i tijei inferioare şi contactează cu ea. La efectuarea mişcării de lateri litate,
vîrful pivotului lasă linii în ceara de pe plăcuta metalică, dup* care se determină
unghiul traiectoriei incisivale transversale. Po/.i tia iniţială a pivotului, care se află
la vîrful unghiului, corespunde re Iaţiloir centrice. Această metodă poate fi utilizată
şi pentru revizii determinării precise a relaţiilor intermaxilare centrice.
înregistrarea intraorală a mişcărilor mandibulare. La înregis trarea mişcărilor
mandibulare după această metodă se foloseşte fenomenul Cristhensen. Autorul a
constatat că la deplasarea mim dibulei anterior, între suprafeţele ocluzale
1. Conceptia mecano-geometrica Gysi – elaborata initial pentru dentitia naturala
este valabila i in cazul ocluziei artificiale realizate prin ap. g-p. amovibil.
Principiul de baza de la care se porne te este cel de a realiza un contact tripodal
intre suprafetele ocluzale ale arcadelor dentare artificiale.
Conform conceptiei mecano-geometrice, in I.M. arcadele trebuie sa realizeze
maximum de contact pe toata suprafata arcadei. In mi carea de propulsie, contactul
dento-dentar trebuie sa se realizeze atit in zona anterioara, cit si in zonele laterale,
posterioare sub forma contactului stabilizator in trei puncte.
In miscarile de lateralitate de asemenea trebuie sa existe trei puncte de montare
– dintii artificiali se monteaza pe mijlocul crestei
– cuspijii palatinali ai dintilor superiori sa patrunda in antul M-D ai celor
inferiori
– montarea sa refacca curbele sagitale si transversale de compensatie.
Gysi a elaborat si o serie de reguli individuale (pentru fiecare dinte) de montare a
dintilor artificiali cu scopul de a usura si standardiza montarea. Urmeaza
individualizarea,
mai ales in zona frontala pentru redarea unui aspect cit mai fizionomic şi
individual.
Existenta unor contacte intre dintii artificiali in numar mai mic de trei sau
distribuite necorespunzator, nu realizeaza principiul contactului tripodal –
instabilitatea
statica şi dinamica a ap. g-p. amovibile.
Pentru stabilizarea acestor aparate se impune realizarea si a unor contacte
simetrice in zonele distale. Existenta a doua puncte de contact plasate unilateral vor
determina bascularea in jurul axei ce une te contactul. Realizarea a 3 puncte de
contact
distribuite pentru a realiza contactul tripodal va determina 3 forte de basculare a
caror
rezultanta va deplasa ap. g-p. de pe C.P.
Realizarea contactelor tripodale in rapoartele de ocluzie centrica se pot obtine
destul de usor. In ocluzia dinamica realizarea contactului tripodal impune
conceperea
curbelor de compensatie in sens sagital pentru deplasarile anterioare i in sens
transversal
pentru deplasarile laterale ale ap. g-p. amovibile.
In mi carea de propulsie contactele dentare artificiale se realizeaza la nivelul
ghidajului anterior prin unul sau mai multe puncte ce vor determina momente de
rasturnare ale protezei. Evitarea destabilizarii protezei se va realiza prin
intermediul
curbei sagitale de compensatie ce va permite pastrarea contactului in zona
anterioara i
aparitia contactelor simetrice in zonele distale.
a) metoda de montare a lui Gysi utilizeaza:
– dinti anatomorfi, cu morfologie apropiata de cea a dintilor naturali;
– montarea se realizeaza intii pe maxilar i apoi pe mandibula;
– se urmare te realizarea curbelor de compensatie sagitala i transm. cu realizarea
contactelor tripodale statice i dinamice;
– pe linga montarea normala se poate realiza i montarea inversa sau incruci ata
in functie de axul interalveolar.
92. Tehnica controlului exobucal şi intrabucal a machetei protezei totale.
Greşeli posibile la etara determinării DVO. Simptomele clinice. Tactica
medicului.
Verificari asupra corectitudinii determinarii D.V.O.
• Dupa ce consideram terminata manopera de determinare a DVO, vom verifica in
final stabilitatea sabloanelor pe suprafata de sprijin a campului protetic, in timp ce
bordurile sunt in contact. Este o proba clinica deosebit de importanta. La
inchiderea gurii, ambele borduri trebuie sa fie in contact, iar baza sabloanelor in
contact intim cu zona de sprijin. Verificarea se face prin proba spatulei sau prin
exercitarea unor presiuni digitale, pe baza ambelor sabloane in vestibul. Daca la
aceasta proba apare o spatiere intre cele doua borduri fie la stanga, fie la dreapta,
insemneaza ca determinarea s-a facut gresit, cu bascularea sabloanelor pe campul
protetic, respectiv prin desprinderea bazei sabloanelor sau numai al unuia dintre ele
de pe campul protetic.
Cauza este conformarea gresita a bordurii mandibulare dupa cea maxilara, cu
intilnirea in contact prematur pe o parte fata de cealalta. Corectarea se face fie prin
adaus de ceara la nivelul bordurii prea reduse (in subdimensionare), fie prin
radierea unui strat de ceara din partea supradimensionata.
Pe langa proba spatulei pozitiva, contactul prematur la nivelul unei hemiarcade se
poate manifesta si prin deraparea sabloanelor cu devierea liniei mediane.
Proba spatulei – cand ceara este bine racita, introducem sabloanele si vom incerca
sa introducem spatula intre bordurile de ocluzie din dreapta. Daca nu intra,
sabloanele sunt in contact. Daca intra avem proba spatulei pozitiva. Pentru a evita
deformarea cerii – presiuni verticale digitale si pe stanga si pe dreapta. Este metoda
functionala si de baza. Nu ne putem baza doar pe o singura metoda.
Alte metode:
- aspectul faciesului cu sabloanele in gura;
- ar trebui sa se observe o ameliorare a faciesului;
- sa existe o concordata intre cele 3 taje;
- baza superioara si inferioara sa aiba o pozitie normala;
- buzele sa aiba pozitia de relaxare;
- santurile nazo-labiale, peribucale sa fie usor ameliorate, iar cavitatea bucala sa ne
relateze ca simte un confort in aceasta pozitie.
Supraevaluarea D.V.O
Este o greseala grava, cauzata de regula de neglijenta si graba practicianului.
Supradimensionarea se manifesta prin :
- aspect facial nefiresc: facies crispat, buze contractate tensionate care se apropie
cu efort;
- proportia dintre etajele fetei e modificata, cu etajul inferior marit;
- disparitia spatiului de inocluzie (nu se departeaza sabloanele – se reduce din
sablonul mandibular);
- etajul inferior al fetei > decat celelalte 2 etaje.
Semnele unei D.V.O mai reduse decat normal sunt:
- persistenta modificarilor fizionomice caracteristice faciesului de edentat total:
santuri peri si paraiabiale accentuate, vizibilitatea redusa a rosului de buze, aspect
imbatranit. Se mai verifica odata DVR.
Redimensionarea va trebui facuta cu prudenta, prin tatonare, fara a depasi 2 mm,
pentru a permite tesuturilor moi sa se acomodeze cu usurinta la noua situatie.

93. Greşeli posibile le determinarea poziţiei neutre a mandibulei la pacienţii


edentaţi total. Simptomele clinice. Tactica medicului.

94. Recomandări pacienţilor după aplicarea protezelor mobilizabile pe


cîmpul protetic. Îngrijirea igienică a protezelor. Etapele de adaptare.
V. Kurleandski deosebeşte trei faze de adaptare faţă de protezele dentare.
Faza I, numită faza de excitare, apare în primele zile după apli carea
protezelor şi este caracterizată printr-o salivaţie abundentă, reflexul exprimat
de vomă, modificări de fonaţie, o micşorare a efi cacităţii masticatoare şi o
dinamică necoordonată a mandibulei.
Faza a Il-a, numită faza de inhibiţie parţială, apare în a doua zi şi continuă
pînă la a 5-a zi după aplicarea protezelor. In această perioadă are loc
restabilirea parţială a funcţiei, se micşo rează salivaţia, dispare reflexul de
voma. iar mişcările mandi bulei devin mai coordonate. La pacient apare o
încredere în posi bilitatea de a se adapta către proteze.
Faza a lll-a, numită faza de inhibiţie totală se stabileşte pe parcursul primei
luni. In această perioadă dispar senzaţiile negative şi proteza nu mai este
acceptată ca un corp străin, dar, dimpotrivă, lipsa aduce la un disconfort în
cavitatea bucala. La pacienţii care se reprotezează perioada de adaptare va fi
mai mică fiind la fel influenţată de calitatea lucrărilor, de gradul de fixare,
stabilizare şi lipsa durerilor.
In perioada de adaptare medicul efectuează corectările necesare
recomandînd pacientului să se adreseze medicului periodic. In aceste şedinţe
se examinează cîmpul protetic şi în cazul prezenţei unor leziuni proteza este
supusă corectării prin şlefuire şi se recomandă pacientului o respectare
riguroasă a igienei cavităţii bucale. După adaptarea pacientului faţă de
proteze, se recomandă de a vizita medicul de 2 ori pe an.
95. Cauzele posibile de fixare insuficientă a protezelor totale .Regulile de
corectare.

96. Limitele protezelor totale la maxilă şi mandibulă.


97. Indicaţii şi etapele clinico-tehnice la confecţionarea protezelor totale cu
căptuşală şi bază metalică.
Tratamentul protetic al edentatei totale reclamă realizarea conse- • utivă a etapelor
clinico-tehnice respective.
Clinic — amprentarea preliminară (anatomică).
Laborator — realizarea modelului preliminar şi confecţionarea lingurii individuale.
Clinic — amprentarea funcţională (finală).
Laborator —realizarea modelului de lucru (final) şi confecţionarea şabloanelor cu
bordurile de ocluzie.
Clinic — determinarea relaţiilor intermaxilare.
Laborator — fixarea complexului model-şablon în ocluzor sau ar- culator şi
realizarea arcadelor dentare.
Clinic — proba machetei protezei totale.
Laborator — transformarea machetei în proteză, prelucrarea, şle- inirea şi
lustruirea.
Clinic — aplicarea protezei pe cîmpul protetic.
Protezele totale cu baza metalică sînt indicate în cazurile cînd are loc fracturarea
frecventă a protezelor din acrilat, uneori ca o metodă de îngrelare a protezelor de
pe mandibulă pentru a asigura o fixare mai efectivă, la pacienţii ce suferă de
bruxism, în cazurile de insuportabilitate sau alergii faţa de acrilate. Totodată baza
metalică este un bun conducător de temperatură, şi deci receptorii mucoasei
cîmpului protetic au posibilitatea de a-şi menţine func(ia.
Confecţionarea ba<ei protezei cu căptuşeală
Sporirea capacităţii funcţionale, ameliorarea metodelor de fine şi micşorare a
perioadei de adaptare prezintă o problemă iluală în tratamentul protetic al
pacienţilor cu edentatie totală. Realizarea tratamentului într-o mare măsură depinde
de învoielile anatomotopografice ale cîmpului protetic, materialele din care •
confecţionează protezele, starea fibromucoasei, sensibilitatea «•I etc.
S-a constatat*, că aplicarea acrilatelor obişnuite nu totdeauna ne permite să
atingem scopul scontat. M. Napadov (1955), A. Doi- mkov (1961), E. Kopît
(1967), V. Vîsotki (1975), W. Sehmidt (l<)83) etc. recomandă în aşa cazuri ca baza
protezei să se con- iccţioneze din două straturi, adică cu o căptuşeală din material
la st ic. Aceasta va permite să repartizăm uniform presiunile mas- inatoare,
amortizînd presiunile în zonele necesare. Asemenea pro- le/.e sînt indicate în
cazurile cînd avem o fibromucoasă cu rezili- < nţa scăzută, la o atrofie exprimată a
apofizelor alveolare, in temei la mandibulă sau la o formă atipică a lor (piriformă,
ascuţită), prezenta exostozelor, proeminentelor sau a formaţiunilor anatomice
exprimate (torusul palatinal, tuberozităti exagerate), la o intolerantă a
fibromucoasei cîmpului protetic faţă de acrilatul obişnuit, la o sensibilitate mărită a
fibromucoasei către presiunea mas- licatoare, în maladii cronice ale fibromucoasei
cavităţii bucale etc. Y Kalinina, V. Zagorski (1990) au constatat că protezele cu
căptuşeală din materiale elastice (Ortosil — M., Eladent-100, Elas- oplast etc.)
măresc eficacitatea masticatoare cu 17—20%.Baza din metal poate fi confecţionată
prin metode de ştantare din plăci de otel inoxidabil cu grosimea de 0,3—0,4 mm
sau turnate din aliajele tip crom-cobalt aur platinat.Metoda de ştantare nu este
efectivă din cauza lipsei de precizie şi în prezent este utilizată rareori. Cel mai
frecvent este utilizată metoda prin turnare. Realizarea acestei metode constă în
dublarea modelului cu masă refractară de tipul Silamin, modelarea bazei din ceară
creînd pe centrul apofizei alveolare puncte de retentie în formă de «T», anse,
butoane etc. Concomitent la mijlocul versantelor orale a apofizelor alveolare se
creează un şant care ne va da posibilitatea să asigurăm o trecere lentă a acrilatului
din zona dinţilor artificiali spre baza metalică. După modelare se efectuează
turnarea şi realizarea protezelor conform proceselor clinico- tehnice cunoscute.

98. Indicaţiile către recondiţionarea protezelor mobilizabile. Tehnica


metodelor directă şi indirectă

99. Indicaţiile şi tehnica confecţionării protezelor totale cu bază armată.


Materiale folosite.

100. Tehnologia confecţionării protezelor dentare mobilizabile din mase


plastice elastice tip Volpast prin metoda injectării. Avantaje.

101. Indicaţii şi tehnologia confecţionării protezelor totale pe implante.

S-ar putea să vă placă și