Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2) Arcadele dentare
3) Raportul dintre arcadele dentare, tipul ocluziei
4) Mucoasa cav bucale
5) Apofizele alveolare si maxilarele
22. Două metode ale amprentei într-un timp. Indicaţi materialele şi tehnica.
Amprenta este copia negativă şi fidelă a cimpului protetic. Amprenta realizată
într-un timp este obţinută prin depunerea materialului amprentar în lingura de
amprentare şi presarea lui direct pe cîmpul protetic. Această tehnică poate fi
utilizată şi la aplicarea a două materiale amprentare de diferită consistenţă: unul
vîscos şi altul fluid. în acest scop ambele materiale sînt preparate concomitent,
după aceea materialul vîscos se depune în lingura amprentară, iar cel fluid luat
într-o seringă se injectează împrejurul dinţilor preparaţi, fiind concomitent înglobat
în materialul vîscos.
23. Metoda amprentării în ocluzie. Clasificarea materialelor amprentare
după I. Postolachi – Bîrsa. Exemple.
Amprenta în ocluzie este executată folosind lingura amprenta- ră specială, care
permite obţinerea imaginilor ambelor arcade dentare în poziţie de ocluzie centrică.
Asemenea amprentă poate fi la fel obţinută în doi timpi. După obţinerea primei
amprente (portamprentă) pe ea se aplică un strat subţire de material amprentar
fluid, se reintroduce din nou în cavitatea bucală şi se menţine sub acţiunea
presiunii ocluzale. Elastice(hidrocoloizi reversibili, ireversibi, elastomeri de
sinteza, siliconice) Dure(materiale termoplastice, gipsul, paste din oxid de zinc si
eugenol)
Kennedy-Applegate
/ cuprinde edentaţiile terminale bilaterale ale arcadei, în cadrul căreia toţi dinţii
restanţi sînt plasaţi anterior fată de spaţiile edentate şi este identică clasei I
Kennedy.
ll-a include edentaţiile terminale unilaterale în care din(ii restanţi sînt plasaţi
anterior fată de spaţiul edentat şi corespunde clasei a ll-a Kennedy.
lll-a numără edenta(iile laterale intercalate, breşele fiind mărginite de dinţi
restanţi anteriori şi posteriori deficitari din punct de vedere funcţional, incapabili
să suporte o lucrare protetică fixă.
IV-a înglobează edentaţiile în regiunea frontală a arcadei dentare, care poate să se
întindă din ambele părţi ale liniei mediane. dinţii restanţi fiind capabili sau nu să
ofere sprijin protezei fixe.
V-a cuprinde edentatiile laterale intercalate, breşele fiind mărginite de dinţi
restanţi anteriori şi posteriori, dar limita anterioară este reprezentată de un dinte
care din punct de vedere funcţional (cum este, de exemplu, incisivul lateral) nu
poate oferi sprijin suficient de rezistentă unei construcţii protetice fixe.
Vl-a include edentatiile laterale intercalate cu breşe mărginite de dinţi restanţi
anteriori şi posteriori capabili să suporte sprijinul protezei fixe.
28. Caracterizaţi cele două grupe de elemente ale cîmpului protetic edentat
parţial. Importanţa practică.
Elementele de structură ale punţii dentare sînt reprezentate de:
1)elementele de agregare de care este solidarizat corpul de punte la extremităţi şi
care contribuie la fixarea (agregarea) de dintii-stîlpi a întregii proteze;
2)corpul de punte care reprezintă un dinte sau un bloc de dinţi artificiali şi
înlocuieşte din(ii pierduţi de pe arcada dentară.
Elementele de agregare sînt prezentate de microproteze prin care puntea se
fixează pe dinţii- stîlpi. Corpul de punte prezintă un bloc de dinţi artificiali ce
înlocuiesc dinţii absenţi din spaţiul edentat care restaurează integritatea
morfologică a arcadei dentare şi funcţiile dereglate ale sistemului stomatognat.
Corpul de punte preia forţele masticatorii de la dinţii antagonişti la nivelul
suprafeţei ocluzale şi le transmite elementelor de agregare. Corpul de punte şi
elementele de agregare formează o singură piesă protetică — puntea dentară.
29.
50. Care sunt dimensiunile conectorilor principali prezentate prin arcuri ale
P.P.M. scheletate pentru mandibulă şi maxilă şi topografia lor.
Conectorii principali sunt realizati in forme de bare(arcuri) avind o forma
rotunda,semirotunda,ovala,semiovala,atipica.dimensiunile la mandibula-latimea nu
mai mica de 3mm, grosimea 1,5-2,0mm. la maxilla- latimea:6-8mm, grosimea:0,8-
10mm.Barele trebuie sa fie situate la 0,5-1,0mm de la mucoasa in dependenta de
rezilienta ei.sa fie plasate in zone cu functionalitate scazyta,san u impiedice
miscarile limbii in timpul masticatiei si fonatiei
Plasarea: la maxilla-in z.palatinala posterioara in 1/3anterioara,in edentatii frontale
in zona medie anterioara.
La mandibula:intre dintii restanti si zona de reflexive a mucoasei,superior la 3-
4mm de festoul gingival, extremitatea inferioara- cu 2mm de la fundul de sac
lingual si frenul limbii.
53. Cerinţele către croşetele turnate ale P.P.M. scheletate după Lejoyeux.
Croşetul Ackers. Componentele şi plasarea lor pe dintele stîlp.
1)sa contribuie la retentia si stabilizarea protezei,fara sa actioneze nefavorabil
asupra tesuturilor de sprijin
2)lungimea crosetului trebuie sa permita incercuirea a mai mult din jumatatea celei
mai mari circumferintea dintelui ancora,fiind continua sau discontinua
3)la orice portiune retentive elastica a crosetului trebuie sa I se opuna o portiune
rigida a acestui,pentru a rezista fortelor ce tind sa desprinda proteza,extremitatea
retentive elastica a crosetului trebuie sa fie pasiva din momentul aplicarii protezei
si s anu devina active decit pentru a se opune deplasarii protezei
4)partile componente ale crosetuui trebuie sa se situeze mai aproape de
1/3cervicala pt a reduce fortele care ar actiona in sensului torsionarii dintelui-
ancora
5)partile retentive ale crosetelor situate pe fiecare heniarcada trebuie sa fie simteric
dispuse
6)pt a evita orice actiune imediata sau secundara a crosetului asupra dintelui ancora
se recomanda ca dintii limitanti sa fie solidarizati in conditii favorabile cite doi,iar
in situatii nefavorabile in grup.
Crosetul Ackers-circular turnat.este alcatuit dintrun corp de la care pornesc 3brate-
retentive,opozant si pintenul ocluzal, inconjurind dintele in intregime.este indicat
la premolari si molari,cind ecuatorul protetic trece vestibular sau oral pe mijlocul
coroanei dintelui ancora,avind in zone subecuatoriala o retentie de 0,25-0,5mm.
Corpul e asezat in zona proximala,neretentiva.Bratul retentive-porneste spre
suprf.vestibulara traversind ecuatorul protetic si se termina in zona retentivaare
2portiuni-supraecuatoriala (rigida), subecuatoriala (elastica).
82. Tipuri de creste alveolare edentate total după Schroder, Koller şi tipuri de
mucoasă după gradul de rezilienţă (Suplle, Liund).
Schroder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei;
Tipul I. Acest tip de atrofie se caracterizează prin prezenta unei ipofize
alveolare pronunţate, semiovale, care uniform este acoperi- la cu o mucoasă
normală depăşind cu mult nivelul boltii palatine, ivînd tuberozităti bine
exprimate, iar torusul palatin mai puţin exprimat sau chiar lipsă. Plică
trecătoare şi locul de inserţie a muşchilor se găsesc la distantă destul de mare
de la suprafaţa apofizei alveolare. Acest tip de atrofie este cel mai favorabil
pentru tra- Uinentul protetic, fiindcă formaţiunile anatomice de retentie sînt
destul de exprimate şi nu împiedică fixarea protezei.
Tipul I I . Pentru acest tip de atrofie este caracteristic prezenta unei apofize
alveolare late, din cauza atrofiei medii, depăşind cu piijin nivelul boltii
palatine. Tuberozitătile maxilare sînt mai pu- 1 in exprimate, plică trecătoare
şi locul de inserţie a muşchilor se U-isesc mai aproape de suprafaţa apofizei
alveolare, comparativ cu lipul I.
Condiţii pentru tratamentul protetic, de obicei, avem bune, însă
<Mitracţia bruscă a muşchilor in unele cazuri poate duce la un eşec.
Tipul I I I . Caracteristic pentru acest tip de atrofie este dispari- |i.i apofizei
alveolare şi prezenta unei bolii palatine aproape plată. I uherozităţile
maxilare sînt atrofiate esenţial. Plică trecătoare şi locul de inserţie a
frenumului buzei superioare şi a muşchilor se
Ha la nivelul coamei apofizei alveolare. Pentru tratamentul protetic acest tip
de atrofie este cel mai nefavorabil, fiindcă lipsesc lormatiunile anatomice
retentive, iar inserţia joasă a fibrelor mus- ■ «ilare contribuie la detaşarea
protezei
In literatura contemporană mai des este descrisă clasificarea după Koller
care deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare
mandibulare.
Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălţime bine exprimată, egală pe toată
întinderea, rezorbtia producîndu-se într-o mică măsură. Această situaţie
clinică se întîlneşte foarte rar şi se presupune că ea poate surveni doar în
cazul cînd pierderea dinţilor s-a produs simultan. Creasta apofizei alveolare
este rotunjită şi favorabilă pentru baza protezei, deoarece împiedică
microexcursia protezei ce poate avea loc la mişcarea mandibulei. Locul de
inserţie a muşchilor şi plică trecătoare a mucoasei sînt situate la o distan tă
considerabilă de vîrful apofizei alveolare. Această formă a apo fizei
alveolare este cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.
Tipul I I . Atrofia apofizei alveolare este uniformă pe toată întin derea, însă
este destul de avansată, afectînd în unele cazuri şi cor pul mandibulei. Pe
măsură ce procesul de rezorb|ie se accentuea/.i şi ajunge pînă la linia oblică
internă şi externă, apofiza se transformă într-o depresiune. Apofiza alveolară
în zona frontală deseoricapătă o formă ascuţită, ce împiedică protezarea.
Locul de inserţie ;i muşchilor este situat aproape de marginea crestei. Astfel
de tip a apofizei alveolare reprezintă mari dificultăţi pentru protezare,
fiindcă lipsesc formaţiunile anatomice retentive, iar inserţia fasciculelor
musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce la miş- i ;irea protezei.
Prin urmare, şi stabilitatea protezei este compromi- a, deci trebuie căutate
posibilităţi de a folosi orice formaţiune re- lentivă a cîmpului protetic, oricît
de redusă ar fi ca întindere.
Tipul I I I . Apofiza alveolară este atrofiată esenţial în sens late- i.il şi mai
puţin frontal, datorită faptului că dinţii laterali au fost pierduţi mai timpuriu
decît cei frontali. Acest tip de atrofie este idativ favorabil pentru tratamentul
protetic, fiindcă atrofia apo- li/.ei alveolare în zonele laterale nu împiedică
microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenţie este prezentă
numai în icgiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan sagi-
1.1 — în direcţia anterio-posterioară.
Tipul I V. Atrofia apofizei alveolare este accentuată în zona Irontală şi mai
puţin exprimată în regiunile laterale. In aşa situaţie stabilitatea protezei este
asigurată numai în direcţia transver- ală, pe cînd în plan sagital este foarte
slabă datorită posibilităţii de alunecare a protezei înainte
a). Adeziunea
- prin adeziune înţelegem atracţia între două suprafeţe aflate în contact foarte strâns
datorită forţelor intermoleculare, care acţionează la distanţe relativ mici.
- adeziunea propriu-zisă reprezintă atracţia ce apare între moleculele de tip diferit
(ale plăcii şi ale mucoasei), puse în contact foarte strâns şi constituie un factor de
menţinere a protezelor chiar şi în absenţa salivei.
- prin interpunerea unei pelicule subţiri de lichid (salivă), adeziunea creşte în
intensitate direct proporţional cu mărimea suprafeţelor în contact şi cu cât stratul
de salivă este mai subţire.
- fenomenele fizice moleculare care contribuie la creşterea adeziunii şi care au loc
la acest nivel sunt: - aderenţa,
- coeziunea,
- tensiunea superficială
- capilaritatea.
Concluzie:
- adeziunea pretinde existenţa unor suprafeţe orizontale cât mai întinse, un
paralelism perfect între placa protetică şi suprafaţa de sprijin, şi prezenţa unui film
salivar subţire - consistenţa salivei trebuind să fie nici prea fluidă, dar nici prea
vâscoasă.
- întinderea suprafeţelor de contact determină gradul adeziunii, motiv pentru care o
proteză totală maxilară, prezintă o adeziune mai bună decât una mandibulară.
- adeziunea este mai bună în cazul suprafeţelor ce tind spre orizontalizare (cu
retentivităţi şterse) şi dimpotrivă, scade în cazul unor creste alveolare pronunţate,
cu bolţi palatine adânci, la care, deşi suprafaţa totală de sprijin este mai mare,
adeziunea nu este favorizată. Totuşi, în menţinerea protezei prin adeziune este
oportun să intervină şi obstacole, cum sunt aclea oferite de relieful crestelor
edentate, care se opun alunecării protezei. în absenţa lor, tendinţa de glisare a plăcii
creşte, trebuind să intervină musculatura periprotetică pentru a limita deplasările
orizontale ale protezei.
- eficienţa adeziunii este determinată de precizia amprentării.
b). Succiunea şi presiunea atmosferică
- intervine în menţinerea protezelor totale numai atunci când conturul lor perifieric
se transformă în închidere ermetică şi când, în cursul uşoarelor deplasări
funcţionale, se produce o scădere a presiunii din interiorul filmului salivar, prezent
între suprafaţa mucozală a protezei şi mucoasa de sprijin.
- marginile protezei trebuie să se situeze până la limita maximă a câmpul protetic,
la zona de trecere între mucoasa fixă şi cea mobilă (pe mucoasa pasiv mobilă).
- marginea protezei trebuie să ocolească şi să permită jocul formaţiunilor mobile de
la periferia câmpul protetic, pentru ca aceste formaţiuni să nu acţioneze în sens
dislocant. în acest fel se realizează succiunea internă.
- marginile protezelor şi versantele acestora trebuie astfel modelate, încât ţesuturile
moi periprotetice ale buzelor, obrajilor şi limbii să se aplice intim şi să le
învelească, astfel se realizează şi succiunea externă.