Medicina in Evul Mediu

Numim Ev Mediu, mileniul care se

intinde din preajma anului 500 pana în
jurul anului 1500, altfel spus de la
migratiile barbare şi distrugerea
Imperiului roman de Apus până dupa
cucerirea Constantinopolului de catre turci (1453), eveniment care marcheaza sfarsitul
Bizantului, ultim avatar şi ultima supravietuire a Imperiului roman.
Aceste zece secole care au reprezentat sfarsitul lumii antice au asistat la nasterea
Europei şi, atunci când ele se incheiau, cea mai mare parte a natiunilor moderne se for-
masera, dobandiseră un nume şi o limba, cimentandu-se printr-un trecut istoric
propriu.
Medicina a fost initial dominata de magie , actele terapeutice bazandu-se pe
ritualuri religioase si pe instincte , preocuparea dominanta fiind disparitia durerii.
Papirusurile egiptene din 1600 inainte de Hristos prezinta ingrijirea plagilor, incizia
abceselor si imbalsamarea cadavrelor .
In Grecia antica , medicina este influentata de cea egipteana prin intermediul
fenicienilor.Apar o serie de scoli medicale in Rodos , Kos ,Knidos , care se ocupau de
prevenirea (zeita Hygeia ) si tratarea bolilor ( Zeita Panakeea).
Hippocrat( 460-375 in.Hr.) considerat parintele medicinei a intemeiat scola din
Kos si pe langa juramant care cuprinde aspecte deontologice valabile si in ziua de azi a
scris in peste 60 volume , pe specialitati : anatomie , fiziologie , medicala , ortopedie ,
chirurgie , etc . informatii de specialitate care au fost baza unor descoperiri stiintifice
ulterioare .
Medicina evului mediu a avut mai putine progrese , fiind dominata de biserica.
In aceasta epoca stiinta a cunoscut o faza de stagnare, interpretarea scolastica a
textelor luand locul observatiei. Primele elemente de medicina apar in manastiri.
Odata cu crestinarea popoarelor germanice, ei adopta punctul de vedere crestin al
medicinei. Au existat calugari specializati la nivelul medicinei populare.
Prima scoala de medicina propriu-zisa laica din Europa Occidetala este Acoala
medicala din Salermo (port in Italia, in apropierea manastirii Monte Casino - unde
calugarul Benedict a intemeiat primul spital din Occident si un ordin calugaresc pentru
asistenta bolnavilor, spre sfarsitul sec. VIII, inceputul sec. IX).
- au fost primii care au acceptat si femei (Trotula a fost medic ginecolog)
- volumul „Regimul de la Salermo” a fost tradus si in romana („Floarea sanatatii”).
Igiena precara a oraselor a permis producerea marilor epidemii al Evului Mediu (lepra,
ciuma, variola, sifilis ? cu ipoteza originii americane a acestuia). Au existat insa si asa-
numitele „epidemii psihice”, isterii colective (coreo-mania, cand ieseau si tremurau la
marginea satului pana la epuizare, flagelatii colective).
Are loc o decadere a chirurgiei, nu erau permise manevre sangerande, pentru ca
medicii erau si preoti. Existau 2 categorii de chirurgi:
- chirurgii de roba lunga (propriu-zisi), care invatau doar anatomie si tehnici
chirurgicale
-chirurgii de roba scurta (chirurgi barbieri), care transmiteau deprinderile din tata in
fiu
Primele boli profesionale au fost semnalate de catre medicul din Evul Mediu
G. Fracastore (1473-1553), care atrage atentia intr-un poem al sau asupra sifilusului pe
care l-ar fi contractat un tanar pastor numit Syphilus .
F.X Bichat descrie , pe rand , toate membranele din corpul omenesc : pleura ,
peritoneul , meningele , tecile musculare , etc.
Introducerea cezarienei in Evul Mediu a pretat la confuzii , ea , nefiind aplicata de
chirurgi in raport cu originea nobila , ci in raport cu necesitatile vitale ale oricarei

gravide .
Asemanarea femeii gravide in literatura din Urartu cu universul , cu vesnicia si cu
minunile lumii , cu zeul suprem , denota adanca credinta evlavioasa in actul nasterii .
Medicina din micul sat Urartu s-a distins prin aleasa grija fata de vaduve , fata de
orfani , invalizi si cetateni de varsta a treia . Poate aici , la poalele muntelui Ararat
trebuia cautata originea geriatriei cu 1000 ani inaintea erei noastre .
Aparatura medicala a fost un modul medical in care s-au realizat permanente
progrese . Au pus in evidenta o surprinzatoare colectie de instrumente medicale
(chiurete , stilete , baghete , pense , baloane de ceramica de tip Erlenmayer x ,
eprubete si chiar o parafa medicala apartinand unui medic oftalmolog) .
In prima parte a Evului Mediu , neexistand spitale sau alte institutii sanitare ,
ingrijirea bolnavilor se facea in manastiri , care erau oarecum crutate de razboaiele
pustiitoare din acest timp . Multe dintre acesteau erau asezate la intretaieri de
drumuri , unde calugarii mai prieceputi , purtand chiar denumirea de infirmieri ,
ingrijeau de bolnavi sau raniti , folosindu-se si de plante medicinale pe care le cultivau
in gradinile manastiresti , numite „hortulus”.
In aceasta perioada se detaseaza figura Sfantului Benedict , care avea ca precept
dictonul : „Inainte de toate si in fruntea tuturor lucrurilor va sta grija ce trebuie sa
purtam bolnavilor „., manastirea fondata de le in anul 527 pe muntele Casin , langa
Roma , devenind cel mai mare centru de binefacere . Impreuna cu adeptii sai a fondat
Ordinul Benedictilor , dupa exemplul caruia s-au format toate ordinele calugaresti ce
au luat fiinta ulterior , apreciindu-se ca , de fapt, ele erau congregatii de infirmieri
.Intre acestea este cunoscut Ordinul Hositalierilor , ai carui membrii s-au dedicat
ingrijirii din spitalul Hotel Dieu , fondat la Lyon in anul 511-558, apoi ordinu
Augustinilor Hspotalieri , care au ingrijit bolnavii din spitalul Hotel Dieu din Paris ,
infiintat pe langa manastirea Notre Dame , de catre episcopul Sf. Landry in anul 651.
 Unele ordine au fost create in Evul Mediu , in legatura cu marile epidemii care au
facut ravagii in acest timp . Sf. Lazar a fost initiatorul Ordinului „Lazaristilor , care se
ocupau in special de ingrijirea leprosilor , de unde a ramas pana tarziu denumirea de
„lazarete” .
In acelasi scop , s-a infiintat si Ordinul calugaritelor denumite „Les serfs de la
Vierge Marie” , care lucrau ca infirmiere in leprozeria din Pontoise . Intre ordinele
care au urmat , mai cunoscute sunt cele ale Franciscanelor , Dominicanilor ,
Paulinilor , Celestinilor , unii reprezentanti ai acestora ajungand pana in tinuturile
Transilvaniei , unde au fondat diferite insitutii spitacilesti .
Din perioada cruciadelor este cunoscut Ordinul calugarilor denumit „Les Freres
Hospitaliers de Saint Jean de Dieu” , care ingrijeau ranitii din spitalul „Sfantul Ion”
din Ierusalim , cel al „Iohanitilor” , al „Fratilor de cruce” s.a. Dupa cruciade , mizeria
si bolile care faceau ravagii au determinat formarea unui ordin special in anul 1240 cu
denumirea „Les freres de la Misericorde” .
Crestinismul a insemnat un progres in ce priveste atitudinea fata de bolnav . In
aceasi timp a fost si o frana in cercetarea stiintifica si experimentala , prin interzicerea
„sangerarilor” si stigmatizarea medicilor care incalcau dogme , boala fiind considerata
ca o pedeapsa pentru pacatul originar , cum sustinea filozoful crestin Toma D’Aquino .
Medicina Evului Mediu este un liant intre superstitie , traditie si cunoastere a
naturii vii , a plantelor medicinale , zestre a grecilor si romanilor din antichitate .
Oamenii aveau cunostinte impresionante despre functionarea organismului uman iar
multe din leacurile aceleiperioade aveau la baza plantele si ierburile tamaduitoare care
se folosesc , chiar si acum , in zilele noastre .

Frica si superstitia au jucat un rol aparte . Multi oameni credeau ca boala era o
pedeapsa data de Dumnezeu si ca insanatosirea vine numai odata cu „interventia
divina”. Pacientul cauta vindecarea prin rugaciune si pelerinaj si mai putin prin
consultatie medicala .
Din vremea lui hipocrate (secolul 5 îHr), medic grec ale carui teorii au avut o
mare influenţa în antichitate, doctrina celor 4 umori a fost considerata adevar
fundamental de generatii de medici. Aceasta doctrina consta în credinta ca in corpul
omenesc se gasesc patru substante, numite umori (lat.umor<lichid): flegma, bila
neagră, bila galbenă şi sângele.
Boala era considerată semnul unui dezechilibru al acestor patru umori. Se credea
că, în funcţie de modul de viaţă, de alimentaţie, de efortul fizic depus, unele umori
creşteau ori descreşteau în raport cu altele, ducând la îmbolnăvirea organismului.
Doctrina celor patru umori este strâns legată de teoria celor patru elemente
fundamentale prezente în filozofia grecească: pământul, focul, apa şi aerul. Cel care
se crede că a fost "inventatorul" acestei concepţii despre arhitectura universului este
filozoful sicilian Empedocle (490–430 îHr), cel care în cartea sa, Despre natură,
introduce cele patru elemente. Aristotel, în Fizica, reia aceste elemente şi le atribuie
caracteristici: aerul este ud şi fierbinte, focul este fierbinte şi uscat, pământul este
uscat şi rece, iar apa este rece şi udă.
Filozoful grec Teofrast (371 -- 287 îHr), în cartea sa Caracterele, este primul care
face o clasificare şi o descriere a temperamentelor omului. Clasificarea
temperamentelor pornea tocmai de la cele patru umori. Astfel, acei indivizi care au
prea mult sânge sunt numiţi sangvinici şi sunt caracterizaţi prin energie, curaj şi
voluntariat, aceia care au mai multă bilă galbenă sunt colerici, fiind repezi la mânie,
netemperaţi, aceia care au prea multă bilă neagră sunt melancolici, fiind despotici,
neliniştiţi, iritabili, iar aceia care au mai multă flegmă sunt dominaţi de pasivitate şi
calm şi au fost numiţi flegmatici.
Hipocrate credea că menstruaţia avea rostul de a diminua umorile în exces la
femei, menstruaţia fiind, prin urmare, o cale naturală de reglare a dezechilibrelor
interne. Dar bărbaţii nu au menstruaţie! Prin urmare se impunea o altă metodă de a
înlătura umorile. Hipocrate nu a fost însă unul dintre practicanţii vărsării de sânge ca
mijloc terapeutic, acesta fiind mai degrabă adeptul terapiei prin dietă.
Aelius Galenus (129-200 îHr) este medicul care a impus pentru aproape 2 mii de
ani metoda vărsării sângelui ca metodă de vindecare. Pasionat de medicină, Galenus
este cel care a descoperit că în fapt venele şi arterele sunt umplute cu sânge, iar nu cu
aer cum se credea la acea vreme. Acesta a ajuns să considere că sângele este umoarea
dominantă din organism şi că acesta avea nevoie de un control atent.
Deşi în mileniul al doilea doctrina celor patru elemente şi a celor patru umori a
intrat în declin, practica vărsării sângelui avea să continue să fie considerată credibilă
şi utilă pentru încă mult timp. Pe de altă parte, un "epifenomen" al doctrinei celor
patru umori, teoria celor patru temperamente, a avut de asemenea un succes de durată,
chiar şi astăzi fiind obişnuiţi să împărţim în patru categorii temperamentale omul,
conform teoriei lui Teofrast: sangvinici, colerici, flegmatici şi melancolici.

O traditie in majoritatea societatilor si o terapie “alternativa” populara in ultimii ani

este utilizarea plantelor pentru vindecarea bolilor
Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare si aproape imediat ce a invatat
sa scrie el a consemnat descrieri ale propietatilor curative ale acestora in “tratate
despre plante” . Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris in urma cu aproape
5000 de ani de imparatul chinez Chi’en Nung ( sau sub auspiciile lui ). Se numea Pen
Tsao si contine descrieri ale utilizarilor medicinale a peste 300 de plante . Desi textul
nu a supravietuit , stim despre existenta acestei lucrari din referinte intalnite in alta
parte .
Prin 2000 I.Hr. , egiptenii antici utilizau plante in medicina , in cosmetica si in
imbalsamare . Grecii si romanii au perfectionat cateva dintre aceste tehnici si au
dezvoltat altele noi propii . Am aflat despre studiile lor din scrierile lui Hipocrat din
secolul al V-lea iHr si din cartile “De Materia Medica” a lui Dioscoride si “Naturalis
Historia” de 37 de volume a lui Pliniu cel Batran ( ambele din secolul I dHr ) .
In Evul Mediu in Europa de vest existau doua traditii de fitoterapie . Una era
superstitioasa : unele plante faceau parte din leacurile populare deoarece se credea ca
seamana cu anumite parti ale corpului uman . De exemplu , iarba plamanului are
frunze in forma de plamani si astfel era folosita pentru tratare tusei : aceasta este
cunoscuta ca “doctrina semnaturilor” . Cealalta traditie naturista se baza pe
experimente stiintifice si la inceput au fost efectuate de calugari in gradinile
manastirilor .
 Bibliografie

http://www.intermaggie.com/med/surgery.php
http://medievalhistory.suite101.com/article.cfm/medicine_in_the_middle_ages
http://www.medicultau.com/boli-si-tratamente/istoria-medicinei-universale/alte-date-
privind-evolutia-medicinei.php