1.

Economica mondiala- definitie, precizari, trasaturi

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de

activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob.
Această definiţie necesită câteva precizări:
Ø Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în sensul ei
strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-
zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii la
scară naţională sau internaţională. Economia mondială cuprinde şi sferele producţiei
materiale, cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie
mondială este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice.
Ø Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor
economice. Ei pot fi:
- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu
naţional
- nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate, dar
şi investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.
Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la scară
mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării
istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.
Ø În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile
transnaţionale.

Trăsături generale
Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale.
Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele
trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluţie de până acum.
Ø Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale.
Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să
formeze cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor
economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o
exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.
Ø Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe:
dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii
care, la rândul ei, generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii
aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste
subsisteme există, de asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor
economici, asupra economiilor naţionale.
Ø Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici.
Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor
economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă
impuls progresului economic.
Ø În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o
alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung
este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creştere. În consecinţă,
zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea,
cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie.
Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI.
Ø Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin
decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi
potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de
vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul
capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în
ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie
mondială”?
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă
impuls considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. În plus, prin
transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea
gradului de integrare a economiei mondiale.
În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la
economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde de integrare.
 1. Economia nationala- definitie, rolul natiunii

Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de

activităţi între membrii unei comunităţi umane, pe ansamblul teritoriului unui stat
naţional.

Rolul naţiunii
Dintre toate formele de comunitate umană, numai naţiunea a fost aceea care a putut
contribui la apariţia acestor forme superioare de organizare, care sunt economiile
naţionale. Determinată mai ales de cauze de ordin economic, naţiunea constituie, prin
caracteristicile ei intrinsece, un factor primordial de progres economic şi social. Ea
sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere economică.
• Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de o parte, ea
furnizează cel mai important factor de producţie, pe de altă parte, în totalitatea
ei, populaţia contribuie, prin cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţei
interne.
• Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este ocupată în
ramurile economiei naţionale legate de progresul tehnic, unde productivitatea
muncii este cea mai ridicată.
• În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul reciproc de
activităţi, el reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită
suveranitatea statului naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul
naţional intră în categoria mijloacelor de muncă generale, în lipsa cărora
activitatea economică, practic, nu se poate desfăşura. Infrastructura (căi de
transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu
caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale
epocii.
• În fine, şi nu în ultimul rând, entitatea care este economia naţională presupune
existenţa unui aparat de producţie (a „sistemului osos, muscular şi vascular al
producţiei”) care va fi o parte componentă a avuţiei naţionale.
• La toate acestea se adaugă un sistem de instituţii, corespunzător unui anumit
tip de societate.
 2. Diviziunea mondiala a muncii
Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendinţelor de
specializare a agenţilor economici în vederea participării la circuitul economic
mondial.
Specializarea internaţională, spre deosebire de cea pe plan intern, are drept scop
adaptarea potenţialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la caracteristicile cererii
de pe piaţa mondială. Ea este determinată de diferiţi factori.
• Specializarea internaţională în diverse „producţii primare” (cafea, ceai, citrice,
minereuri etc.) depinde, înainte de toate, de existenţa unor condiţii naturale
favorabile. Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare cunosc o astfel de
specializare.
• Specializarea internaţională în domeniul producţiei manufacturiere depinde,
mai ales, de factori tehnico-economici şi sociali: nivelul aparatului de producţie
şi gradul său de diversificare, calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de
capital, tradiţiile industriale etc.
Specializarea unei ţări în vederea exportului nu se face la voia întâmplării sau după
bunul plac al unor guvernanţi. Trebuie să se ţină seama de avantajul absolut pe
care o ţară îl deţine în raport cu alta (Adam Smith). Dacă nu există un asemenea
avantaj, atunci decizia de specializare internaţională se poate baza pe avantajul
comparativ (David Ricardo). În virtutea teoriei ricardiene, o ţară se poate specializa în
domeniul în care deţine cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj.
Deşi contestată, în special datorită numeroaselor abstracţii pe care le face, teoria lui
Ricardo a preocupat tot timpul pe economiştii care i-au succedat.
În epoca noastră, E. Hecksher, B. Ohlin şi P. Samuelson, au deplasat optica de
abordare spre analiza cauzelor „diferenţei de costuri relative”, diferenţă determinată
de dotarea inegală a ţărilor cu factori de producţie.
După teorema H.O.S., într-o economie deschisă, fiecare ţară dispune de un avantaj
comparativ, având deci interesul să se specializeze în producţia unor bunuri a căror
fabricare necesită relativ mai mulţi factori dintre cei cu care este dotată relativ bine.
Mai recent, P. Krugman, profesor la Massachussetts Institute of Tehnology, a lansat
ideea posibilităţii creării avantajelor comparative de către acele ţări care reuşesc să
folosească o înaltă tehnologie. El opune avantajul comparativ creat celui dat de
condiţiile naturale. Fără a intra în detalii, să reţinem că ştiinţa economică oferă
factorilor de decizie puncte de sprijin suficiente pentru a-şi fundamenta politica de
specializare internaţională.
 3. Specializarea internationala

Ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de productivitate

egal sau superior mediei mondiale, specializarea internaţională le permite ca, prin
vânzarea unor mărfuri cerute pe piaţa externă, să-şi valorifice superior potenţialul de
producţie din anumite domenii. Alte ţări, îndeosebi cele în dezvoltare, îşi îndreaptă
privirile către piaţa mondială în speranţa obţinerii, prin export, a mijloacelor valutare
necesare finanţării importurilor de produse deficitare pe plan intern.
Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii, apărută ca urmare a trecerii
la marea industrie mecanizată, s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare
internaţională: la început a fost o specializare intersectorială (industrie-agricultură);
a apărut apoi o specializare interramură (industrie-industrie, agricultură-agricultură),
pentru ca în prezent, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-tehnice, să asistăm la afirmarea
unui nou tip de specializare – cel intraramură, pe subramuri economice (electronică-
electronică, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.).
Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen. La baza
„scării” ţărilor lumii se află cele slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este
unilaterală. Urmează apoi ţările în dezvoltare relativ avansate, unde specializarea
internaţională tinde să devină mai largă: alături de produse primare pot fi întâlnite şi
produse manufacturate, iar în unele cazuri, numai produse manufacturate. În fine, în
partea superioară se situează grupul ţărilor dezvoltate, caracterizate prin specializare
internaţională de înaltă eficienţă; ea priveşte domenii de „vârf” ale industriei, dar şi
ramuri de mare productivitate ale agriculturii (cereale, zootehnie) şi ale serviciilor.
Există, aşadar, grade diferite de specializare internaţională.
În timp, ţările dezvoltate cu economie de piaţă şi-au schimbat de mai multe ori
specializarea; nu acelaşi lucru se poate spune despre tinerele state independente,
care, în majoritatea lor, au păstrat aceeaşi specializare îngustă, iniţială.
In cazul ţărilor dezvoltate, specializarea internaţională este rezultatul unor decizii cu
caracter conştient, dar care nu aparţin în primul rând statului, ci îndeosebi marilor firme
private aflate sub imperiul forţelor pieţei.
 4. Tarile dezvoltate- trasaturi comune- SUA si Japonia- caracteristici si factori de
diferentiere

Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au ponderea

cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în investiţiile externe de capital.
Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături
comune:
• Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza avansului
lor economic în raport cu alte state. După cel de-al doilea război mondial, sub
impulsul revoluţiei în ştiinţă şi tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au
trecut pe primul plan, determinând un salt important în domeniul
productivităţii şi al calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a cedat locul
economiei bazate pe informaţie şi înaltă tehnologie.
• Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin ponderea
superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui terţiar, în comparaţie cu
cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid
decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a
industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia
vegetală.
• Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează, comparativ,
cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele necesare lichidării
disfuncţionalităţilor inerente funcţionării organismului economic.
• Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În structura cererii
individuale de consum se remarcă o creştere continuă a ponderii bunurilor
de folosinţă îndelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele
mai ridicate standarde.
• Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii mari; se
asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie.
• Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o
tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.
• Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa produselor
manufacturate cu înalt grad de prelucrare.
• Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice. Ele
sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde ale celor mai puternice STN.
Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate ţările dezvoltate cu economie
de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de nuanţe. Există situaţii în care ele se
confirmă doar parţial. (Polonia, Cehia, Ungaria).
• Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări industriale.
 Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş, SUA a reprezentat o
superputere mondială.
Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a reprezentat
pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Într-un timp relativ scurt a fost creată
o piaţă uriaşă, care a stimulat puternic creşterea economică. Standardizarea şi
producţia de serie mare au apărut, astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei
americane. Atraşi de ideea de a da o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-
au ezitat să recurgă la metodele pieţei libere, cumpărând cu plata „cash” Louisiana de
la Napoleon (1804), Oregon de la Anglia (1846), California – de la Mexic (1848),
Alaska – de la Rusia ţaristă (1867).
America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu numai
spectaculoasă, dar şi hotărâtoare pe scena istoriei. Treptat, şi-a făcut loc credinţa în
„excepţionalismul american”, în faptul că Statele Unite s-ar abate de la acea lege a
istoriei conform căreia marile puteri, oricare ar fi ele, după ce cunosc o perioadă de
glorie, intră în declin şi chiar dispar.
• Un alt stat dezvoltat al lumii este Japonia, distanţată, la rândul ei, de celelalte
ţări industriale. Modelul economic japonez este diferit de cel american.
Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu acelaşi lucru se
poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi întreaga viaţă socială sunt
puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns la un fel de simbioză care s-a dovedit,
totuşi, profitabilă pentru aproape toată lumea. Săracă în resurse naturale, Japonia a
mizat pe resursele umane, pe disciplina seculară a populaţiei, pe un orgoliu naţional
deosebit care a generat un asemenea spirit de sacrificiu.
Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în condiţiile
distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale, au fost puse bazele unei
strânse cooperări între stat şi întreprinderi, în scopul edificării unei strategii de refacere
şi relansare.
Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe sistemul său de
organizare a firmelor în cadrul unor reţele – faimoasele Keiretsu, ale căror firme sunt
legate prin participaţii financiare încrucişate sau prin relaţii privilegiate clienţi-furnizori.
Această structură asigură o stabilitate în relaţiile dintre firme, un climat de cooperare..
Pe măsură însă ce în economia japoneză dereglementarea financiară a progresat,
puterea MITI s-a redus în favoarea sectorului privat. Reculul statului a însemnat o
alocare a capitalului care a privilegiat sectoarele imediat rentabile, în detrimentul celor
cu rezultate vizibile pe termen lung. Capacitatea întreprinderilor de a prevedea şi a se
pregăti pentru evoluţiile pe termen mediu şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi care
constituia un avantaj comparativ esenţial s-a diminuat. Legăturile privilegiate cu
subcontractanţii autohtoni au cedat pasul în favoarea furnizorilor străini, mai
competitivi.
Există o serie de factori care, luaţi în calcul, conduc la concluzia că SUA vor putea
rezista presiunilor noului secol, indiferent de unde ar veni ele:
• Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat. SUA posedă unele
dintre cele mai mari resurse naturale din lume, Japonia aflându-se la polul
opus.
• Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj substanţial.
Revoluţia ştiinţifico-tehnică a pornit din Statele Unite. Cei mai mulţi deţinători ai
Premiului Nobel în ştiinţă sunt americani şi nu japonezi.
• Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai important decât cel
al yenului. Faptul că dolarul este principalul instrument de plată şi de rezervă
oferă agenţilor economici americani un cert avantaj.
• Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial militar, cel
mai ridicat din lume. Pe acest plan, Japonia nu contează.
• Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor americane în
tranzacţiile internaţionale. Limba engleză, ca vehicul de cultură, facilitează
expansiunea modului de viaţă american până şi în ţări cu vechi tradiţii, cum
este Japonia.
 5. Investitii straine directe- definitii, trasaturi, modalitati de implantare, directii de
concentrare

Investiţiile directe (IDE) constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de control, în

cumpărarea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol, în străinătate.
Majorarea capitalului unei filiale externe sau un împrumut acordat acesteia de către
firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de investiţii directe externe.
Trăsături ale IDE
În prezent, investiţiile directe externe se caracterizează prin următoarele trăsături:
• Ele depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de portofoliu;
• Statele Unite joacă un rol preponderent, atât ca „ţară de origine”, cât şi ca „ţară
gazdă”, a investiţiilor directe externe, în comparaţie cu celelalte ţări dezvoltate
cu economie de piaţă;
• După cel de-al doilea război mondial, IDE se orientează cu preponderenţă către
ţările dezvoltate. Axa Nord-Nord a devenit mult mai atractivă decât cea Nord-
Sud.
• S-a modificat structura pe ramuri a IDE. Sectorul manufacturier a depăşit ca
importanţă pe cel primar (cu excepţia petrolului). Producţia de înaltă tehnologie
şi serviciile atrag cea mai mare parte a IDE.
• Ale loc o distribuţie pe zone de influenţă a IDE din ţările dezvoltate către ţările
în dezvoltare. Cele mai importante fluxuri sunt: SUA-America latină, UE –
Africa, Japonia – Asia.
O evaluare exactă a dimensiunilor IDE nu reprezintă o întreprindere facilă. În
general, reinvestiţiile din profitul filialelor externe, ca şi fondurile de investiţii formate
prin împrumuturi de la băncile din ţara gazdă, adică elemente care contribuie la
creşterea IDE, nu sunt reflectate corespunzător din punct de vedere statistic

Modalitati de implementare
Cazul cel mai puţin frecvent este acela în care societatea-mamă creează o filială pe
loc gol. De cele mai multe ori, ea preferă la început o participaţie la o întreprindere
străină deja existentă.
În ceea ce priveşte societăţile americane, ele înclină, în mod evident, spre acele forme
de investiţie care le asigură proprietatea integrală. Dorinţa de a deţine integral o
filială exprimă o atitudine de neîncredere faţă de eventualii asociaţi locali. Controlul
total al filialelor externe este o garanţie pentru societatea-mamă; ea este asigurată că
politica sa va fi respectată. În plus, rezistenţa faţă de o participaţie chiar şi majoritară
se explică printr-un factor care reflectă decalajul tehnologic dintre SUA şi celelalte ţări.
O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea iniţială într-o anumită societate
străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, de a înnoda relaţiile de
afaceri, de a evalua posibilităţile de extindere a cererii pentru anumite produse etc.
Această fază de informare, odată depăşită, în situaţia în care perspectivele se anunţă
atrăgătoare, se solicită o majorare a capitalului. Capitalurile locale fiind, de obicei,
insuficiente, STN preia controlul asupra întreprinderii. Într-un interval mai mult sau mai
puţin lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este
redusă la o mărime neînsemnată.
Sunt însă şi cazuri în care preferinţele converg către o strictă politică de participaţii
minoritare. Unul dintre motivele avansate este acela al reducerii riscului naţionalizării.
Acest tip de asociere permite societăţii- mamă să pătrundă pe numeroase pieţe cu un
capital iniţial mai mic. În cazul acestei modalităţi de implementare, riscul pierderii
exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui brevet, poate fi evitat printr-o alegere atentă
a partenerilor. În plus, stipulaţiile contractului de asociere pot include un anumit număr
de prevederi prohibite.
Strategia cea mai convenabilă de implantare externă pare a fi cumpărarea unor
societăţi deja în funcţiune. Această cale permite economisirea de timp şi bani,
angajarea de salariaţi care cunosc bine munca lor, beneficiul unei conduceri care
cunoaşte caracteristicile pieţei locale etc. Cumpărarea unei întreprinderi este decisă,
în ultimă instanţă, de raportul dintre preţul plătit şi beneficiul previzibil.
O formă specială de investiţie externă o constituie crearea întreprinderilor comune
cu reprezentanţii statului (Mixed joint ventures) sau a întreprinderilor conjugate
(Joint international business ventures). Primele constau într-o asociere între una
sau mai multe întreprinderi străine, cu o firmă de stat autohtonă în condiţii aproximativ
legale. Această formă de societate este întâlnită, de pildă, în Japonia. Legislaţia
niponă impune o participare a capitalurilor autohtone în proporţii cel puţin egale cu
cele ale capitalului străin. În cazul altor ţări, îndeosebi slab dezvoltate, întreprinderea
„conjugată” apare ca un rezultat al unui contract în care ţara gazdă obţine
recunoaşterea aportului său propriu (resurse naturale, mână de lucru, capital) de către
firma străină, care aparţine, în general, unei ţări dezvoltate.
Direcţii de concentrare
Creşterea taliei unei STN, concentrarea sa, nu se fac la voia întâmplării, ci în direcţii
determinate de specificul procesului de fabricaţie sau de motivaţii strict financiare.
• Concentrarea internaţională pe orizontală se realizează prin creşterea
numărului de filiale peste graniţă în aceeaşi ramură ca şi societatea-mamă. Ea
este caracteristică unor STN din industria de automobile, precum General
Motors, Ford, Toyota, Volkswagen etc. Concentrarea internaţională pe
orizontală a STN generează aşa- numitele „filiale-releu”. Fiecare este, în felul
ei, o replică la scară redusă a firmei-mamă, reprezentând o prelungire a
activităţii acesteia într-o anumită zonă geografică.
• Concentrarea internaţională pe verticală înseamnă creşterea taliei firmei prin
achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţări, întreprinderi situate
 în „amonte” sau în „aval” în raport cu specificul activităţii societăţii-mamă. Firma
Exxon, de exemplu, axată iniţial pe activitatea de rafinare a petrolului şi-a
îndreptat atenţia spre cumpărarea de surse de aprovizionare cu petrol brut şi,
totodată, spre dezvoltarea reţelei de distribuţie pe întreg globul. Societăţilor
transnaţionale care se dezvoltă prin concentrarea pe verticală le corespund
„filialele atelier”, specializate pe un anumit segment al procesului de producţie,
în scopul reducerii costurilor. Acest tip de filiale, datorită specializării,
generează schimburi reciproce, aflându-se la baza formării „pieţei interne” a
STN, a fenomenului „internalizării”. Trebuie reţinut că „filialele atelier” există şi
în cazul concentrării pe orizontală, atunci când se introduce o diviziune a
muncii la scara STN. Efectul de internalizare se va resimţi, de asemenea.
Diversificarea activităţii caracterizează ambele forme de concentrare. Ea determină,
la rândul ei, o creştere prin ingeniozitate proprie. Continuând să funcţioneze în
industria alimentară, transnaţionala Nestlé (de origine elveţiană) şi-a diversificat
puternic producţia: de la concentrate (lapte, ciocolată, cafea solubilă etc.) până la
produse alimentare congelate. Se spune că enumerarea produselor sale ar umple
circa 35 de pagini duble. Un model recent de creştere prin inovaţie este Microsoft.
• Creşterea prin conglomerare internaţională reprezintă „uniunea” unor firme din
diferite ţări care nu sunt legate între ele pe linie tehnologică. Motivaţia este strict
financiară. Nu se urmăreşte sporirea capacităţii de producţie, ci a forţei
financiare, de regulă, prin speculaţii. În căutarea continuă de condiţii pentru o
înaltă rentabilitate, anumite firme se lansează în sectoare cu totul străine de
vocaţia lor originară. Conglomeratul reprezintă o societate holding care deţine
capitalul filialelor şi îşi asumă responsabilitatea gestiunii lui. Prin politica de
conglomerare pot fi absorbite şi întreprinderi în plină expansiune, de talie chiar
mai mare decât a firmei-mamă.
Avantaje
• posibilitatea ocolirii barierelor vamale.
• Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al societăţii-
mamă. Filialele implantate în exterior au nevoie de maşini şi utilaje, de
cunoştinţe tehnice, pe care le procură, în mare parte, din ţara de origine.
• O societate transnaţională poate profita ] de pe urma diferenţelor dintre ratele
naţionale ale dobânzii. Utilizând reţeaua de comunicaţii dintre filialele externe,
firma transnaţională va împrumuta acolo unde condiţiile sunt cel mai favorabile
şi va acorda fondurile obţinute unei filiale care altfel ar fi fost supusă – ca şi
întreprinderile concurente – efectelor politicii „banilor scumpi”.
• societatea transnaţională profită din plin de pe urma fluctuaţiilor monetare.
Se cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o revalorizare, pentru ca,
după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au răman
constante.
 6. Tari dezvoltate- clasificare
Grupul ţărilor în dezvoltare: diversitate şi trăsături comune
Clasificări
Ţările în dezvoltare sunt un mozaic uriaş. Alături de ţări foarte sărace se întâlnesc ţări
mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de ţară dezvoltată. Deşi specialiştii nu sunt
unanimi în a preciza care este, concret, componenţa acestui grup de ţări, ele sunt cele
mai numeroase din punct de vedere al populaţiei (77% din populaţia globului), dar
contribuie doar cu 15% din venitul mondial.
• Din punct de vedere geografic, ţările în dezvoltare sunt grupate în 6 regiuni, şi
anume: Asia de Est şi Pacific, în care sunt incluse 24 de ţări, Europa şi Asia
Centrală, din care fac parte ţările foste comuniste şi cele CSI, cu 27 de ţări,
America Latină şi Caraibe, cu 32 de ţări, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord
(14 ţări), Asia de Sud (8 ţări) şi Africa sub- sahariană (48 de ţări).
• În funcţie de venitul pe locuitor, sunt identificate trei categorii de ţări, şi anume:
ţările cu venituri reduse, considerate şi cele mai sărace ţări şi care fac deseori
subiectul unor analize separate (59 de ţări), ţările cu venituri medii (aici sunt
folosite două subgrupe, şi anume cele cu venituri sub medie – 54 de ţări - şi
cele cu venituri peste medie – 40 de ţări) şi ţările cu venituri ridicate – 55 de
ţări - (cu o subgrupă: ţările membre OCDE cu venituri ridicate – 24 de ţări,
considerate a fi ţările dezvoltate). Din aceasta clasificare, ţările în dezvoltare
sunt considerate cele cu venituri scăzute şi medii, dar şi unele cu venituri
ridicate, care nu sunt membre OCDE (este vorba de ţările arabe exportatoare
de petrol). Împărţirea pe venit este realizată în conformitate cu datele privind
venitul naţional pe locuitor şi este următoarea: ţările cu venituri scăzute sunt
cele care au un venit pe locuitor mai mic de 825 USD, cele cu venituri medii
între 826 şi 10 066 USD (cele două subgrupe sunt: prima între 826 şi 3255
USD, iar a doua, între 3256 şi 10 065 USD), iar ţările cu venituri ridicate ţările
cu peste 10 066USD pe locuitor.
• În fine, ultimul criteriu este cel al gradului de îndatorare. Gradul de îndatorare
vizează povara datoriei externe pe care ţările în dezvoltare o au faţă de
creditorii internaţionali (instituţii internaţionale, guverne sau bănci comerciale),
dat fiind faptul că datoria externă este una dintre cele mai grave probleme cu
care se confruntă aceste ţări. Acest criteriu este privit prin prisma a doi
indicatori, şi anume: serviciul datoriei externe raportat la venitul naţional şi
serviciul datoriei externe raportat la valoarea exporturilor. Banca Mondială
operează cu 4 categorii de ţări, din care doar primele trei sunt specifice ţărilor
în dezvoltare: ţări sever îndatorate (52 de ţări), ţări moderat îndatorate (39),
ţări puţin îndatorate (45) şi ţări neclasificate (acestea sunt ţările dezvoltate).
 7. Factori critici ai dezvoltarii

In concepţia unor specialişti, factorii critici ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr

de 6.

1. Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul tehnologic.

Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare. El se traduce într-o înzestrare
precară a aparatului productiv, o înzestrare slabă cu tehnologie şi un scăzut
grad de performanţă. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a
investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine.
Economiile sunt puţine, când veniturile sunt scăzute, împrumuturile externe
sunt scumpe, iar asistenţa străină este pe cât de greu de obţinut, pe atât de
insuficientă. În ceea ce priveşte inovarea şi nivelul tehnologic, se ştie că pe
termen lung, acestea contribuie la eficientizarea investiţiilor. Schimbările
tehnologice au în vedere atât o tehnică mai performantă (maşini, calculatoare,
etc.), cât şi întărirea producţiei, eliminarea risipei, sporirea eficienţei.

2. Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. Aceasta implică,

deopotrivă, industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de producţie, de
la cel tradiţional, la cel modern. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, în
special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la
crearea P.N.B.-ului, între 40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel
terţiar, între 20 şi 40%. Creşterea nivelului de dezvoltare implică şi modificarea
ponderii acestor sectoare, cu atât mai mult cu cât ele se caracterizează şi printr-
o mare ineficienţă (agricultura, de exemplu, deşi deţine o pondere foarte mare
în crearea P.N.B., nu poate asigura hrana populaţiei ţărilor respective).

3. Structura comerţului exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării.

Exporturile acestor ţări, pe lângă faptul că trebuie să sporească, necesită o
diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate, singurele în
măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor
ţări. Importanţa comerţului exterior este subliniată şi de faptul că studiile
econometrice au arătat că o creştere a exporturilor în produsul total cu 10%
determină o creştere economică a ţării cu 0,6%.

4. Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie ineficienta alocare a resurselor.

Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o
ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă parte, un mecanism de formare al
preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere a
pierderilor, o limitare a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă în alocarea
resurselor. Alocarea eficientă a resurselor presupune atât politici la nivel
microeconomic, cât şi politici macroeconomice. Emisiunea de monedă fără
acoperire în bunuri şi servicii, pentru compensarea deficitelor bugetare,
contribuie la creşterea inflaţiei şi la migrarea capitalurilor către ţări cu o
stabilitate a preţurilor mai mare.
5. Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea
domeniu critic al dezvoltării. Creşterea economică depinde în mod esenţial, în
special pe termen lung, de capacitatea acestor ţări de a forma capitalul uman.
Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen
lung, la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat
în timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt
educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că aceste ţări au cele mai
ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educaţie este îngrădit, în
special populaţiei de sex feminin, iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a
celor înscrişi la învaţământul secundar contribuie cu 0,3% la creşterea
economică. De asemenea, în strânsă legătură cu acest aspect, pentru ţările în
dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă
o constituie creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil
recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de
planificare familială.
6. În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti, este
asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre
exemplu, asigurarea unei creşteri economice posibil de atins, luarea în
considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de
creştere a populaţiei, păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor
sociale şi economice etc. Un alt element important îl reprezintă şi pacea socială
din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante pentru stabilitatea
economică. După instabilitate, este necesară o perioadă foarte lungă de timp
pentru relansarea investiţiilor, pentru aplicarea şi vegherea la respectarea
legilor etc. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor
investiţii.
 8. Motivatii ale dezvoltarii industriei
Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a dezvoltării economice către
dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate astfel:
1. Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere industrial, sunt ţări
industrializate. În acest sens, industria este percepută ca un element definitoriu al
dezvoltării şi, deci, fără o industrie puternică şi performantă, nu se poate vorbi de
un nivel de dezvoltare ridicat.
2. Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a unor probleme
grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul şi nivelul scăzut al ocupării forţei
de muncă. Sectorul economic tradiţional al ţărilor în dezvoltare nu poate oferi locuri
de muncă în creştere, datorită faptului că, în general, cererea de astfel de produse
pe piaţa internaţională manifestă o tendinţă mai degrabă de stagnare decât de
creştere şi o inelasticitate în raport cu preţul, care determină o înrăutăţire a
termenilor schimbului şi o degradare continuă a veniturilor încasate din exportul
produselor tradiţionale.
3. În legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a scăderii încasărilor
din export, industria oferă produse mai diversificate, cu grad ridicat de prelucrare,
la preţuri mult mai avantajoase pe piaţa internaţională. Pe de o parte, are rolul
de a diversifica exportul, iar, pe de altă parte, de a înlocui, în parte, importul.
4. Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra celorlalte sectoare şi,
deci, asupra întregii economii. Ea creează externalităţi pentru celelalte sectoare,
constituind o sursă de aprovizionare şi o piaţă de desfacere pentru acestea.
5. O productivitate sporită, atât în sectorul primar, cât şi în celelalte sectoare, poate fi
atinsă prin industrializare. Industria creează, pe de o parte, mijloacele necesare
perfecţionării muncii în agricultură, dar şi în servicii, iar, pe de altă parte, permite
ea însăşi introducerea celor mai moderne descoperiri tehnice. Cum creşterea
eficienţei muncii constituie, de asemenea, o condiţie a dezvoltării economice,
industria reprezintă, astfel, calea spre succes.
6. Industria contribuie la creşterea volumului de bunuri şi servicii, şi, în felul acesta,
se asigură o mai bună satisfacere a nevoilor populaţiei pe baza producţiei interne.
7. Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura schimbări
fundamentale, economice şi sociale în ţările în dezvoltare, schimbări ce reprezintă
condiţii necesare pentru a susţine creşterea economică.
8. Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces fiind considerat
singurul ce poate ajuta ţările în dezvoltare să se desprindă de modelul
neocolonialist de dominare al ţărilor dezvoltate, aşa cum considera preşedintele
Ghanei, Nkrunah.
9. Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii producţiei), atât
în interiorul unei ţări, cât şi între ţări. Acest lucru favorizează integrarea mai
puternică a unei ţări, atât din punct de vedere economic, cât şi social, în circuitul
economic mondial, în economia mondială.
10. Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului tehnologic dintre ţările
dezvoltate şi cele în dezvoltare, tehnologia reprezentând calea sigură pentru
creşterea eficienţei şi a producţiei.
 9. Strategii de industrializare si strategii de dezvoltare

Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc îndeaproape strategiile

generale de dezvoltare ale acestora.
Putem aprecia că întâlnim trei mari categorii de strategii de industrializare, care
constituie, de altfel şi strategii de dezvoltare ale ţărilor în dezvoltare, şi anume:
• exportul de produse primare;
• strategia de substituire a importurilor;
• strategia de orientare către export.
Exportul de produse primare a fost considerat înainte de anii ’50 drept calea de
ieşire din starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei economii prospere.
Atracţia unei astfel de opţiuni era dată de exemplul Canadei şi Statelor Unite, mari
exportatoare de produse primare şi, în acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel
mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de strategie se numără:
• îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a exportat în
secolul XIX grâu şi bumbac în Marea Britanie şi a importat produse
manufacturate);
• efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare poate antrena
apariţia unor noi sectoare de export sau dezvoltarea unor industrii conexe,
a unor activităţi economice noi. Aceste extinderi conduc la expansiunea unor
factori de producţie ficşi (resurse, pământ) ce atrag după ei factori ca
personalul calificat, mână de lucru, etc.
• efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu efecte economice
benefice între industriile de transformare a produselor primare şi industriile
de creare de bunuri pentru primele.
Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea mai mare parte
a specialiştilor ca ineficientă în condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje
menite a determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare a
subdezvoltării se numără:
• situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea exemplul
Canadei sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat în condiţiile existente astăzi
pe plan mondial;
• foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au resurse
naturale, deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;
• termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce face ca o
astfel de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa
produselor primare cunoaşte o creştere foarte mică în comparaţie cu piaţa
celorlalte produse). În plus, pentru pieţele produselor rare, influenţele politice şi
economice sunt atât de puternice, încât practic, s-a ajuns la o fărâmiţare a
acesteia;
• cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini de produse
sintetice cu caracteristici din ce în ce mai apropiate de produsele naturale, ce
tind să le înlocuiască pe acestea din urmă într-o proporţie din ce în ce mai mare;
 • evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi utilizarea unor
cantităţi din ce în ce mai reduse de materii prime, ceea ce are efect asupra
ritmului de creştere a cererii de produse primare;
• pentru multe produse primare, în special cele agricole, cererea este inelastică
nu numai în raport cu preţurile, dar şi în raport cu veniturile, ceea ce conduce
la o creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;
• multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a producătorilor interni de
materii prime, în special pentru produse agricole, ceea ce limitează debuşeele
ţărilor în dezvoltare;
• instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe pieţele ţărilor dezvoltate
prin intermediul întregii game de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din
această strategie o cale pe cât de nesigură pe atât de greu accesibilă de
lichidare a subdezvoltării. O singură excepţie, ce vine să confirme regula, se
poate aminti aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să transforme
această strategie într-un succes

Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune, în special a

ţărilor latino-americane, începând cu marea criză economică din anii ’30. Cea mai
largă aplicare a acestei strategii, însă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război
Mondial. În unele cazuri, ea a fost stimulată de dificultăţile înregistrate în balanţele de
plăţi externe; în alte cazuri, guvernele noilor ţări independente au dorit să forţeze
marile companii să dezvolte filiale în ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi
netarifare, care să limiteze importurile.
Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni ţărilor în dezvoltare. Astfel,
ele pot folosi resursele financiare pentru a importa bunuri de investiţii, materii prime,
combustibili etc. necesare pentru a fabrica bunuri de larg consum. O altă opţiune este
aceea de a importa bunuri de capital pentru a produce atât bunuri de larg consum, cât
şi bunuri intermediare.Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi anume, acela
de a importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital.

Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de orientare a

industriei către export. Această strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor
ramuri industriale ce asigură bunuri destinate pieţei internaţionale.
Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe termen lung, în
anumite condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil,
o rată de schimb reală şi relativ stabilă pe termen lung, o politică comercială
neprotecţionistă, care să permită stabilirea preţurilor la un nivel cât mai apropiat de cel
al pieţei internaţionale, deschiderea către tehnologiile străine, stimularea exporturilor,
precum şi o piaţă financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp,
resursele necesare exportului.
Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor, tranziţia
demografică rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida industrializare,
atenuarea sărăciei, îmbunătăţirea distribuţiei veniturilor.
Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de Sud-Est, s-a
dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă avem în vedere performanţele atinse. De
altfel, de această strategie se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”.
Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul anilor '90 a demonstrat
fragilitatea strategiei de orientare către export. Vulnerabilitatea economică în faţa
volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat în cazul acestor ţări într-un regres
economic, cu efecte negative destul de puternice în planul reducerii sărăciei.
Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei de orientare
către export (care pare să-şi fi dovedit eficienţa, într- o mai mare măsură decât
strategia de substituire a importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente între
ţările în dezvoltare, putem aprecia că cea mai potrivită strategie de industrializare este
aceea care îmbină elemente ale celor două strategii, în funcţie de particularităţile
fiecărei ţări în parte, de accesul său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele
internaţionale.
 10. Asistenta financiara externa- definitie si elemente componente

Asistenţa financiară reprezintă activitatea de sprijinire a dezvoltării ţărilor în

dezvoltare, desfăşurată de guverne naţionale şi de organisme financiare
internaţionale. De regulă, această asistenţă financiară pentru dezvoltare este legată
de proiecte specifice de dezvoltare economico- socială.
Asistenţa financiară externă reprezintă un concept larg, care include, în opinia unor
specialişti, mai multe elemente:
• Ajutoare, care sunt donaţii şi împrumuturi acordate ţărilor beneficiare prin
organisme oficiale şi care comportă elemente de favoare şi de libertate de
minim 25% din suma totală.
• Donaţii (granturi), care sunt transferuri, în bani sau natură, care nu implică
rambursare.
• Împrumuturi pentru ajutor, care sunt acordate pe perioade mai mari de un an
de organisme publice sau de guverne, care corespund criteriului amintit la
ajutoare. Operaţiunile de reeşalonare şi împrumuturile acordate pentru
refinanţarea unei datorii contractate, publice sau private, sunt incluse în
această categorie.
• Alte contribuţii ale sectorului public, ce reprezintă operaţiuni al căror scop
principal nu este altul decât finanţarea dezvoltării şi care includ un element de
libertate mai mic de 25%. Aici se includ operaţiunile de reamenajare a datoriei
externe efectuate de sectorul public în condiţii de piaţă.
• Aportul sectorului privat, ce cuprinde investiţii directe, investiţii de portofoliu şi
credite la export.
 11. Datoria externa

În privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind suma în valută contractată
de o ţară cu alte ţări şi/sau organisme financiare internaţionale. Dicţionarul de Relaţii
Economice Internaţionale operează o distincţie între cei doi termeni, considerând că
datoria externă este datoria publică externă contractată şi/sau garantată de guvern,
pe termen mediu şi lung (scadenţa mai mare de un an). În această optică, datoria
externă apare ca o componentă a datoriei publice, iar definiţia menţionată mai sus
poate fi considerată o definiţie a datoriei externe în sens restrâns.
O definiţie a datoriei externe în sens larg este cea cu care operează Banca Mondială,
conform căreia noţiunea de datorie externă include :
• împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici (guvern,
agenţi guvernamentali, instituţii publice autonome);
• împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) = obligaţii
externe ale debitorilor privaţi, garantate de către stat;
• împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) = obligaţiuni
externe ale debitorilor privaţi negarantate de către stat;
• credite de la F.M.I. (use of I.M.F. credit) = credite de la F.M.I. în afara celor
rezultate din tragerile ordinare, inclusiv modalităţile extinse de finanţare
(stocuri-tampon, finanţare compensatorie, modalitate extinsă de finanţare,
facilităţi pentru petrol);
• datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen scurt, publice şi
private (datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii nu se poate face
distincţie între cele două categorii), negarantate de către stat.
Din această enumerare se constată faptul că Banca Mondială operează, de fapt, cu
conceptul de datorie externă totală, în care sunt incluse totalitatea împrumuturilor
publice, împrumuturilor private garantate de către stat, împrumuturile private pe
termen lung negarantate de către stat, creditele luate de la F.M.I, creditele pe termen
scurt.
Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare rezultă din cel
puţin următoarele argumente:
• nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi rapidă;
• diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi în găsirea
unor soluţii acceptabile;
• interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte probleme
globale (subdezvoltarea, problema alimentară, problema energiei şi a materiilor
prime, stabilitatea politico-militară etc.);
• consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală ale nerezolvării
acestei probleme.