ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

1. Diversitatea ţărilor în dezvoltare

Subdezvoltare, Lumea a Treia, ţări subdezvoltate sau în dezvoltare, "Sud",

"periferie", reprezintă noţiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puţine
cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens atât între lumi diferite cât şi în
cadrul aceleiaşi lumi.
Raportul dezvoltare-subdezvoltare este unul antagonic. Subdezvoltarea este
reversul dezvoltării, reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri
scăzute ale standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere
economică scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenţă
sanitară precare, rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de
exterior, posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor.
Subdezvoltarea nu reprezintă o stare necesară, o etapă pe care în mod
inevitabil trebuie să o parcurgă toate statele. Ea reprezintă, înainte de toate,
un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele sectoare
economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior,
discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri, avere, putere,
educaţie.
Conceptul de dezvoltare economică este unul dintre cele mai des utilizate şi
cu cele mai largi conotaţii. Asimilată un timp îndelungat cu creşterea
economică, dezvoltarea economică a căpătat în ultimele decenii un conţinut
mult mai larg.
În evoluţia sa, dezvoltarea economică, din punct de vedere al conceptului, a
parcurs mai multe etape: de la asimilarea acesteia conceptului de creştere
economică, la definirea dezvoltării economice drept un concept complex, ce
are în centru său omul, cu nevoile şi aspiraţiile sale.
Creşterea economică, reprezintă capacitatea unei economii de a genera şi
a menţine o creştere a produsului său global (P.I.B. sau P.N.B.). Conceptul
de creştere economică a dominat perioada de după al doilea război
mondial, fiind susţinută şi de obiectivele pe care Naţiunile Unite le-au stipulat
în Primul Deceniu al Dezvoltării. Principalii indicatori economici prin care era
evaluat nivelul de dezvoltare al unei ţări erau P.N.B./loc. sau venitul/loc.,
meniţi a evidenţia capacitatea unei ţări de a înregistra o creştere a
produsului său global mai rapidă decât creşterea populaţiei.
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

Uneori, diferenţele dintre cei doi indicatori pot fi semnificative. Aşa cum se
ştie, P.I.B. exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor produse într-o ţară, de
către rezidenţi, în decursul unei perioade de timp (de regulă, un an). De
cealaltă parte, P.N.B. măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor produse de
către naţionali, în decursul unui an, ceea ce presupune că la valoarea P.I.B.
se adaugă ceea ce produc conaţionalii aflaţi dincolo de graniţele ţări şi se
scade ceea ce realizează străinii în interiorul ţării. Sunt ţări unde valoarea
P.I.B. este mai mare decât cea a P.N.B. cu câteva procente, mergând până
la o cincime (ţări care beneficiază de masive investiţii stăine, ca Argentina,
Thailanda sau Mexic). Sunt şi cazuri în care P.N.B. este mai ridicat decât
P.I.B., atunci când remiterile muncitorilor din străinătate şi câştigurile din
investiţiile străine efectuate în străinătate sunt semnificative şi depăşesc
ceea ce produc străinii pe teritoriul ţării (P.N.B.-ul Kuwaitului, înainte de
războiul din Golf, era cu 52% mai mare ecât P.I.B.-ul său).
Rata de creştere economică exprimă, în esenţă, modificarea, în decursul
unei perioade de timp, a P.N.B./loc (P.I.B./loc.), în preţuri constante.
Ritmurile de creştere economică variază de la ţară la ţară şi de la o perioadă
la alta. În general, ritmurile sunt pozitive, dar sunt şi ţări care înregistrează
ritmuri negative ale creşterii economice, adică PIB-ul scade în perioada
curentă comparativ cu cea de bază. Este cazul unor ţări care se confruntă
cu crize economice, dar şi a multor ţări, indiferent de grupul căruia îi aparţin,
în perioadele de recesiune economică (Coreea de Sud, Thailanda şi
celelalte ţări din Asia de S-E au înregistrat valori negative ale creşterii
economice în perioada şi după criza asiatică, ţările foste comuniste, în
totalitate, în primii ani ai tranziţiei economice etc.). Ritmurile de creştere
economică au valori cuprinse, de regulă, între 0 şi 10%, cel mai des întâlnite
fiind valorile de până la 5%. Ritmurile de peste 5% sunt apreciate a evidenţia
o creştere economică ridicată, fiind cazuri mai rar întâlnite în perioada
actuală (situaţia unor economii foarte dinamice, cum ar fi ţări din Asia de
S-E– China, Vietnam – 7-8%. În general, ţările în dezvoltare au ritmuri de
creştere mai ridicate decât cele dezvoltate, lucru explicabil prin „rezervele”
de creştere mai mari pe care le are acest grup de ţări.
O altă etapă în evoluţia conceptului de dezvoltare economică a reprezentat-
o asimilarea acestuia cu procesul de reorientare a unei economii şi a forţei
de muncă, astfel încât ponderea agriculturii în P.I.B. şi în forţa de muncă să
scadă, în favoarea sectorului secundar şi terţiar. Industrializarea a devenit
aproape sinonimă cu dezvoltarea economică, pornindu-se de la ideea că o
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

industrie performantă asigură mijloacele necesare modernizării unei

economii şi atingerii unui nivel cât mai înalt al venitului pe locuitor. Au apărut
ca relevanţi în aprecierea dezvoltării unei ţări indicatori sociali de tipul rata
alfabetizării, ani de şcolarizare, acces la servicii sanitare etc.
Anii ’70 au adus o nouă viziune asupra dezvoltării. În ciuda creşterii P.I.B. şi
a P.I.B./loc., ţările în dezvoltare nu numai că nu au înregistrat o îmbunătăţire
a standardului de viaţă a majorităţii populaţiei, dar sărăcia a crescut, iar
decalajul dintre bogaţi şi săraci s-a accentuat, atât la nivelul fiecărei ţări în
dezvoltare, cât şi la nivel mondial. Astfel, conceptul de dezvoltare economică
a fost redefinit în termenii reducerii şi eliminării sărăciei, a şomajului, a
distribuţiei inechitabile a veniturilor, în contextul unei economii în creştere.
„Dezvoltarea economică este un proces multidimensional ce implică
schimbări majore în structura socială, atitudini populare şi instituţii
naţionale, ca şi accelerarea creşterii economice, reducerea inegalităţii
şi eradicarea sărăciei. Se face, în acest fel, delimitarea de un proces
esenţialmente cantitativ (creşterea economică), punându-se accent pe
elementele calitative, de punere în valoare a factorilor de producţie şi a
capacităţilor creatoare ale omului. Dezvoltarea economică devine, astfel,
subordonată satisfacerii nevoilor fundamentale ale oamenilor, eliminării
sărăciei şi asigurării egalităţii de şansă. Cuantificarea unui astfel de concept,
extrem de generos, devine destul de dificilă. Dezvoltarea umană, definită
de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale
omului: cel mai important şi mai dificil lucru este asigurarea unei vieţi lungi şi
sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă” a avut drept
urmare crearea, în 1990, a unui indice compozit, care să cuprindă şi
componente calitative ale vieţii. În calculul acestui indicator intră venitul
real pe locuitor (PIB-ul ajustat cu paritatea puterii de cumpărare),
longevitatea (speranţa de viaţă la naştere) şi educaţia (cu două componente:
rata de alfabetizare şi numărul de ani de şcoală, pentru persoanele ce au
depăşit vărsta de 25 de ani). Indicatorul ia valori între 0 şi 1, majoritatea
ţărilor lumii înregistrând un IDU de sub 0,800.

Teorii explicative ale dezvoltării

Unul din punctele centrale ale explicării dezvoltării economice îl constituie
cauzele subdezvoltării. Din perspectivă teoretică, nu există o abordare
unitară, care să ofere o explicaţie corespunzătoare în ceea ce priveşte
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

procesul dezvoltării economice. Având drept criteriu de clasificare cauzele

subdezvoltării şi căile de lichidare a acesteia, abordările teoretice pot fi
grupate astfel:
Teoriile liberale şi cele neoclasice identifică drept principale cauze ale
subdezvoltării absenţa unei economii de piaţă, informaţia imperfectă, ce
împiedică alocarea optimă a resurselor, un ajutor extern ce favorizează
consumul şi descurajează economisirea, absenţa specializării în funcţie de
avantajele comparative. Drept căi de lichidare a subdezvoltării, sunt
identificate: constituirea unui cadru instituţional favorabil unei economii de
piaţă, favorizarea investiţiilor străine directe, cu precădere în producţie şi nu
în domeniul social, o politică liberală în domeniul comerţului exterior, care să
favorizeze libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, încurajarea
producţiei de bunuri pentru export şi nu pe cea de substituire a importurilor,
promovarea unor rate ale dobânzii ridicate, menite a favoriza economisirea,
evitarea fugii capitalurilor străine şi atragerea capitalurilor sub forma
investiţiilor directe sau de portofoliu, evitarea supraevaluării monedei
naţionale, care ar conduce la protejarea industriilor destinate pieţei interne
şi ar defavoriza exporturile, dereglementarea economiei naţionale.
Teoriile de inspiraţie keynesistă consideră că subdezvoltarea se
datorează scăderii ratei de acumulare şi a manierei în are întreprinzătorii
acceptă riscul, creşterea demografică puternică, scăderea ajutorului extern
menit a compensa insuficienţa economiilor interne şi lipsa de devize). Pentru
lichidarea subdezvoltării, keynesiştii consideră că investiţiile publice trebuie
să aibă un rol de antrenare şi să servească drept un instrument de reglare
conjuncturală a bugetului, să se creeze o cerere internă prin intermediul
investiţiilor publice, să se protejeze industria internă prin măsuri tarifare şi
netarifare şi să se încurajeze industria de bunuri ce pot substitui importurile.
În viziune keynesistă, statului îi revine un rol major în promovarea acelor
politici menite a întări puterea pieţei interne.
În viziunea structuraliştilor, cauzele subdezvoltării derivă din ierarhizarea
relaţiilor economice internaţionale, ca relaţii între centru (lumea dezvoltată)
şi periferie (lumea subdezvoltată), din structura socio-economică arhaică ce
împiedică funcţionarea pieţei şi efectele de antrenare interindustriale. Ca şi
keynesiştii, structuraliştii consideră că intervenţia publică puternică în
activitatea economică, reglementarea de către stat a inegalităţilor sociale şi
economice, substituirea importurilor şi eliminarea dualismului economic prin
puterea publică reprezintă căi de lichidare a subdezvoltării.
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

Teoreticienii de inspiraţie marxistă consideră că subdezvoltarea este

determinată de difuziunea internaţională a capitalismului, de sechelele
colonialismului, de activitatea firmelor şi băncilor multinaţionale, de
exploatarea economiilor subdezvoltate de către agenţii economici dominanţi
ai metropolelor capitaliste, de surplusul acaparat de proprietarii funciari,
firmele străine şi ţările capitaliste dezvoltate. Pentru a lichida
subdezvoltarea, este necesar ca aparatul de producţie să aparţină agenţilor
economici naţionali, preţurile să fie stabilite de autorităţile centrale, care să
planifice şi activitatea economică pe termen lung, să se promoveze o politică
comercială protecţionistă.
În cea ce priveşte noua teorie a creşterii (teoria creşterii endogene), cauza
principală a subdezvoltării constă în slaba specializare în cercetare, în
investiţii scăzute în perfecţionarea capitalului uman şi în progresul
tehnologic. Pentru lichidarea subdezvoltării, susţinătorii acestei teorii
recomandă punerea unui accent mai mare de către ţările în dezvoltare
pe capitalul uman, susţinerea de către stat a sectoarelor ce au la bază
utilizarea intensivă a capitalului uman, a cercetării, cunoştinţelor şi
tehnologiilor moderne. De asemenea, ţările în dezvoltare trebuie să
valorifice externalităţile oferite de transferul internaţional de tehnologie şi de
o economie deschisă, integrată în economia globală.

Grupul ţărilor în dezvoltare: diversitate şi trăsături comune

Clasificări
Ţările în dezvoltare sunt un mozaic uriaş. Alături de ţări foarte sărace se
întâlnesc ţări mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de ţară dezvoltată.
Deşi specialiştii nu sunt unanimi în a preciza care este, concret, componenţa
acestui grup de ţări, ele sunt cele mai numeroase din punct de vedere al
populaţiei (77% din populaţia globului), dar contribuie doar cu 15% din
venitul mondial.
Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări (nivelul scăzut al
venitului pe locuitor, procentul scăzut de angajare a forţei de muncă în
industria prelucrătoare, productivitatea scăzută în toate sectoarele, inclusiv
în agricultură, exportul orientat în cea mai mare măsură pe produse primare)
există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu;
unele au o suprafaţă foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii,
câteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

multe se situează undeva între aceste două limite; unele înregistrează

creşteri rapide, altele nu, unele dintre state au înregistrat în ultimele decenii
realizări importante în domeniul modernizării şi creşterii performanţelor
economice, altele au regeresat economic.
Gruparea ţărilor în dezvoltare în categorii omogene este destul de dificil de
realizat, datorită diversităţii extrem de ridicată a grupului. Criteriile de
clasificare utilizate de diferite organisme internaţionale sunt şi ele complexe,
de la criterii de natura economică (ca PIB/ loc.), la criterii de natură
geografică, politică (regimuri democratice sau regimuri totalitare), grad de
corupţie sau nivelul de respectare a libertăţilor fundamentale. Cele mai
utilizate clasificări ale ţărilor în dezvoltare sunt cele folosite de Banca
Mondială şi preluate de toate marile organizaţii internaţionale. Banca
Mondială operează cu criteriul geografic, cu cel de venit pe locuitor şi cu cel
de îndatorare.
Din punct de vedere geografic, ţările în dezvoltare sunt grupate în 6 regiuni,
şi anume: Asia de Est şi Pacific, în care sunt incluse 24 de ţări, Europa şi
Asia Centrală, din care fac parte ţările foste comuniste şi cele CSI, cu 27 de
ţări, America Latină şi Caraibe, cu 32 de ţări, Orientul Mijlociu şi Africa
de Nord (14 ţări), Asia de Sud (8 ţări) şi Africa sub- sahariană (48 de ţări).
În funcţie de venitul pe locuitor, sunt identificate trei categorii de ţări, şi
anume: ţările cu venituri reduse, considerate şi cele mai sărace ţări şi care
fac deseori subiectul unor analize separate (59 de ţări), ţările cu venituri
medii (aici sunt folosite două subgrupe, şi anume cele cu venituri sub medie
– 54 de ţări - şi cele cu venituri peste medie – 40 de ţări) şi ţările cu venituri
ridicate – 55 de ţări - (cu o subgrupă: ţările membre OCDE cu venituri
ridicate – 24 de ţări, considerate a fi ţările dezvoltate). Din aceasta
clasificare, ţările în dezvoltare sunt considerate cele cu venituri scăzute şi
medii, dar şi unele cu venituri ridicate, care nu sunt membre OCDE (este
vorba de ţările arabe exportatoare de petrol). Împărţirea pe venit este
realizată în conformitate cu datele privind venitul naţional pe locuitor şi este
următoarea: ţările cu venituri scăzute sunt cele care au un venit pe locuitor
mai mic de 825 USD, cele cu venituri medii între 826 şi 10 066 USD (cele
două subgrupe sunt: prima între 826 şi 3255 USD, iar a doua, între 3256 şi
10 065 USD), iar ţările cu venituri ridicate ţările cu peste 10 066USD pe
locuitor.
În fine, ultimul criteriu este cel al gradului de îndatorare. Gradul de
îndatorare vizează povara datoriei externe pe care ţările în dezvoltare o au
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

faţă de creditorii internaţionali (instituţii internaţionale, guverne sau bănci

comerciale), dat fiind faptul că datoria externă este una dintre cele mai grave
probleme cu care se confruntă aceste ţări. Acest criteriu este privit prin
prisma a doi indicatori, şi anume: serviciul datoriei externe raportat la venitul
naţional şi serviciul datoriei externe raportat la valoarea exporturilor. Banca
Mondială operează cu 4 categorii de ţări, din care doar primele trei sunt
specifice ţărilor în dezvoltare: ţări sever îndatorate (52 de ţări), ţări moderat
îndatorate (39), ţări puţin îndatorate (45) şi ţări neclasificate (acestea sunt
ţările dezvoltate).

Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare

Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de
subdezvoltare rămâne caracteristica de bază, care uneşte ţările în
dezvoltare şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. Cu toate eforturile
făcute, aceste ţări sunt în continuare deosebit de sărace. Trebuie doar să
precizăm că dimensiunile sărăciei sunt extrem de mari şi că progresele
înregistrate până în prezent de aceste ţări au avut un efect destul de redus
asupra sărăciei. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiţionările
pe care sărăcia le are cu celelalte caracteristici ale ţărilor în dezvoltare:
educaţia, starea de sănătate, creşterea populaţiei etc. Tabelul următor
prezintă, sintetic, aceste aspecte:
Probleme cheie ale ţărilor subdezvoltate: realizări şi limite

Problema Realizări Limite

Speranţa de A crescut în ultimii 30 de Mortalitatea înaltă din

viaţă ani, atingând media de 63
de ani, în multe ţări
ajungând la 70 de ani
aceste ţări se datorează, în
special, mortalităţii
infantile, decesul în rândul
copiilor nevaccinaţi şi a
mamelor, la naştere

Sănătatea 2/3 din populaţia ţărilor slab Aproape 1,5 miliarde de

dezvoltate are acces la
serviciile de sănătate.
Cheltuielile publice pentru
sănătate, ca procent din
P.N.B., s-au dublat în
ultimii 30 de ani.
oameni nu au acces la
serviciile de sănătate; 1,3
miliarde nu au acces la
apă potabilă; în Africa sub-
sahariană un adult din 40
este seropozitiv.
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE
Hrană Din 1965 până în 1990
numărul ţărilor în care s-a
asigurat necesarul
suficient de hrană s-a
dublat, de la 25 la 50.
Media valorii calorice era
de 90% din nivelul cerut şi
a crescut la 107% faţă de
nivelul minim necesar în
1985.
Educaţie În ultimii 20 de ani ciclul
şi primar a fost urmat de un
alfabetizar număr de copii de vârstă
e şcolară ce a crescut de la
70% la 80% din total. Ciclul
secundar aproape că şi-a
dublat cifra (de la 25% la
40% din cifra totală).
Gradul de alfabetizare a
crescut de la aprox.1/3 la
65% în 1990
Situaţia copiilor În ultimii 30 de ani,
mortalitatea infantilă a fost
redusă cu mai mult de
50%.
Situaţia Din 1970 până în 1990,
femeilor numărul de fete ce a urmat
ciclul secundar a sunt femei, femeile acced
înregistrat o creştere, de la
17% la 36% din numărul
total de fete de această
vârstă.
Securitate Sfârşitul războiului rece a
dus la eliminarea implicării
ţărilor celor mai sărace in
rivalităţile dintre
superputeri
Mediul În ultimii 20 de ani
ponderea familiilor rurale
cu acces la apă potabilă a
Peste 800 milioane de
oameni (cca. 15% din
populaţia lumii) nu au
suficientă hrană; un copil
din trei suferă de
malnutriţie.
Aproape un miliard de
oameni, sau 35% din
populaţia adultă, este
analfabetă, iar în multe
zone, 30% şi peste dintre
elevii de vârstă şcolară
rămân la ciclul primar
Malnutriţia şi bolile ucid mai
mult de 34.000 de copii în
fiecare zi.
2/3 din totalul analfabeţilor
din ţările cele mai sărace
într-un număr de două ori
mai mic în învăţământul
superior decât bărbaţii.
Războaie, insurecţii şi
terorismul armat au afectat
aprox. 60 de ţări.
Aproximativ 35 milioane de
oameni sunt refugiaţi
Pădurile tropicale sunt
distruse cu o suprafaţă de
mărimea unui teren de
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

crescut de la sub 10% la fotbal în fiecare secundă.

60%. Creşterea economică
rapidă poate înrăutăţi
poluarea mediului.

Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor

Diversitatea foarte mare a grupului ţărilor în dezvoltate dezvăluie o realitate
sumbră. Banca Mondială identifică 61 de ţări din cele clasificate care sunt
considerate a fi cele mai sărace ţări ale lumii. Acestea provin, în marea lor
majoritate, din Africa sub-sahariană şi Asia de Sud, cele mai sărace regiuni
ale lumii şi cu cea mai numeroasă populaţie.
Cele mai sărace ţări ale lumii, aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi
Asia, deţin o populaţie numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât
mai dramatică. Operând cu indicatorul P.N.B./loc., ajustat cu paritatea puterii
de cumpărare, cele mai sărace ţări ale lumii înregistrează „performanţe”
greu de imaginat. Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor, ţările
subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă în distribuirea
veniturilor. Distribuţia veniturilor reprezintă un indicator de apreciere al
dezvoltării economice a unei ţări. Pentru ţările în dezvoltare, în special
pentru cele mai sărace dintre aceasta, inegalitatea în distribuirea veniturilor
se corelează cu sărăcia absolută în care trăieşte o mare parte din populaţia
acestor ţări.
Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care
cea mai săracă cincime o are în veniturile totale, comparativ cu ponderea
celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri totale. Pentru ţările bogate,
acest raport este, în medie, de 5 la 1. pentru ţările cele mai sărace, acesta
atinge şi niveluri de peste 30 la 1.
Pentru multe din ţările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor îşi
are sursa în decalajul între mediul urban şi rural. Zonele rurale sunt, pe
lângă extrem de sărace, şi puternic concentrate în mâna unor latifundiari
(cum este cazul celor mai multe din ţările latino-americane) ceea ce face ca
venitul obţinut în agricultură să fie, practic, însuşit în cea mai mare parte de
marii proprietari.
O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie
pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări, ceea ce face ca
majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de reduse.
Se apreciază că reducerea analfabetismului are efecte pozitive asupra
veniturilor ce revin celor 40% din populaţie, cea mai săracă.
Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la
creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor: supraevaluarea
cursului de schimb, politica de preţ, care dezavantajează net produsele
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

agricole, în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din

aceste ţări, etc.

Dependenţa faţă de exterior

Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la
Roma, naţiunile în curs de dezvoltare sunt, în continuare, în stare de
dependenţă faţă de ţările dezvoltate. Această dependenţă economică derivă
din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe, de posibilităţi limitate de a
utiliza ceea ce au.
Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept
consecinţă fundamentală stagnarea şi încetinirea considerabilă a ritmului
creşterii economice pe termen lung. În cadrul acestor structuri, economia
naturală, de subzistenţă, rămăşiţele unor relaţii de producţie precapitaliste
total inadecvate progresului tehnic deţineau o pondere ridicată. Chiar dacă,
în paralel, s-a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a
conturat astfel o “economie dualistă”, de tip colonial, dezarticulată,
incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreţinută.
O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de
dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. Această
dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi
tehnologic. Dar şi Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezintă o bogată
şi, mai ales, ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord, în special cu materii
prime sau produse puţin prelucrate.
Lichidarea rămânerii în urmă, dezvoltarea economico-socială independentă
vor fi, în primul rând, rezultatul efortului propriu, maximizării mijloacelor
materiale, financiare şi umane proprii.
În lipsa unui capital privat autohton important, tendinţa de a fonda strategia
economică pe activitatea crescândă a statului este o caracteristică cvasi-
generală a ţărilor în dezvoltare. Caracterul sectorului de stat în aceste ţări
este determinat de natura forţelor sociale, care deţin puterea politică, de
obiectivele urmărite de acestea, de căile adoptate pentru împlinirea lor.
O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă, pe
adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete, particulare, ale fiecărei
ţări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare, cum
ar fi:
 formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă;
 crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat,
capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri de echipament;
 promovarea exporturilor de produse prelucrate.
În contextul interdependenţelor mondo-economice, subdezvoltarea
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

afectează, sub o formă sau alta, toate statele lumii. Ea este, în consecinţă, o
problemă de interes general. Ori, la probleme globale se cer soluţii globale,
ceea ce înseamnă, înainte de toate, participarea activă a întregii comunităţi
internaţionale, inclusiv a ţărilor dezvoltate la rezolvarea acestei probleme.
Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială
rezultatele muncii productive naţionale. În ceea ce priveşte produsele
primare, două sunt obstacolele care influenţează negativ: pe de o parte
obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate, iar, pe de altă
parte, instabilitatea preţurilor internaţionale.
Degradarea mediului înconjurător
O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este
degradarea mediului înconjurător, în condiţiile unor nevoi crescânde de
hrană şi de dezvoltare industrială - căi menite a scoate aceste ţări din starea
de subdezvoltare. Degradarea potenţialului natural-forestier, arabil, piscicol,
izvoarelor subterane precum şi poluarea aerului şi a apei au atins, în multe
ţări, cote îngrijorătoare. Conform unui studiu publicat de Banca Mondială,
între multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea
solului, degradarea datorită poluării, alterarea diversităţii biologice,
despăduririle şi eroziunea terenurilor. Bazându-se pe multiple exemple,
autorii studiului, ambii economişti, relevă că degradarea mediului poate
costa între 1 şi 15% din P.I.B. al unei ţări.
Problema subdezvoltării este o problemă extrem de complexă, ce se
manifestă în toate domeniile economico-sociale şi în întreaga economie
mondială.
Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea
comunităţii internaţionale, o cooperare strânsă în care rolul organismelor
internaţionale este extrem de important. În acest context, al eforturilor pentru
eliminarea sărăciei şi susţinerea dezvoltării, asistenţa financiară este una din
componentele de bază. Fără corelarea tuturor factorilor - externi şi interni -
acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie
ucigătoare.

Factori critici ai dezvoltării

În concepţia unor specialişti, factorii critici ai dezvoltării sunt consideraţi a fi
în număr de 6.
Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul tehnologic.
Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare. El se traduce într-o
înzestrare precară a aparatului productiv, o înzestrare slabă cu tehnologie şi
un scăzut grad de performanţă. Lipsa capitalului este determinată de rata
scăzută a investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor
străine. Economiile sunt puţine, când veniturile sunt scăzute, împrumuturile
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

externe sunt scumpe, iar asistenţa străină este pe cât de greu de obţinut, pe
atât de insuficientă. În ceea ce priveşte inovarea şi nivelul tehnologic, se ştie
că pe termen lung, acestea contribuie la eficientizarea investiţiilor.
Schimbările tehnologice au în vedere atât o tehnică mai performantă
(maşini, calculatoare, etc.), cât şi întărirea producţiei, eliminarea risipei,
sporirea eficienţei.
Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. Aceasta
implică, deopotrivă, industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de
producţie, de la cel tradiţional, la cel modern. În ceea ce priveşte ţările în
dezvoltare, în special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai
mare pondere la crearea P.N.B.-ului, între 40% şi 60%. Al doilea sector ca
importanţă este cel terţiar, între 20 şi 40%. Creşterea nivelului de dezvoltare
implică şi modificarea ponderii acestor sectoare, cu atât mai mult cu cât ele
se caracterizează şi printr-o mare ineficienţă (agricultura, de exemplu, deşi
deţine o pondere foarte mare în crearea P.N.B., nu poate asigura hrana
populaţiei ţărilor respective).
Structura comerţului exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării.
Exporturile acestor ţări, pe lângă faptul că trebuie să sporească, necesită o
diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate, singurele în
măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai
acestor ţări. Importanţa comerţului exterior este subliniată şi de faptul că
studiile econometrice au arătat că o creştere a exporturilor în produsul total
cu 10% determină o creştere economică a ţării cu 0,6%.
Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie ineficienta alocare a
resurselor. Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai
adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă parte, un mecanism
de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă, o
reducere a pierderilor, o limitare a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă
în alocarea resurselor. Alocarea eficientă a resurselor presupune atât politici
la nivel microeconomic, cât şi politici macroeconomice. Emisiunea de
monedă fără acoperire în bunuri şi servicii, pentru compensarea deficitelor
bugetare, contribuie la creşterea inflaţiei şi la migrarea capitalurilor către ţări
cu o stabilitate a preţurilor mai mare.
Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al
cincilea domeniu critic al dezvoltării. Creşterea economică depinde în mod
esenţial, în special pe termen lung, de capacitatea acestor ţări de a forma
capitalul uman. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că
are efecte pe termen lung, la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot
după un interval îndelungat în timp. Aspectele primare ale acestui domeniu
critic al dezvoltării sunt educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie
că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la
educaţie este îngrădit, în special populaţiei de sex feminin, iar studiile arată
că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar
contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De asemenea, în strânsă
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

legătură cu acest aspect, pentru ţările în dezvoltare, mai ales pentru cele
mai sărace, o problemă deosebit de importantă o constituie creşterea
populaţiei, organismele internaţionale de profil recomandând insistent
adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială.
În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti, este
asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre
exemplu, asigurarea unei creşteri economice posibil de atins, luarea în
considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de
creştere a populaţiei, păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor
sociale şi economice etc. Un alt element important îl reprezintă şi pacea
socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante pentru
stabilitatea economică. După instabilitate, este necesară o perioadă foarte
lungă de timp pentru relansarea investiţiilor, pentru aplicarea şi vegherea la
respectarea legilor etc. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea
roadelor acestor investiţii.

Industrializarea, calea principală de ieşire din starea de subdezvoltare

Teoretic, conceptul de industrializare are două înţelesuri. Pe de o parte, se
poate vorbi despre industrializare în sens larg, cu referire, practic, la toate
ţările lumii, iar, pe de altă parte, în sens restrâns, ca despre o cale de
rezolvare a problemelor subdezvoltării.
În spiritul definiţiilor în sens larg, François Perroux considera că
“industrializarea este un proces cumulativ, care structurează ansamblul
social, prin utilizarea intensivă a sistemelor de maşini şi permite sporirea, cu
costuri descrescătoare, a bunurilor benefice colectivităţii umane”. Într-o
astfel de viziune, industrializarea nu reprezintă doar simpla creare a
industriilor, ci include ideea unei productivităţi sporite, a scăderii efortului
fizic, precum şi efectul de antrenare generat de “sistemele de maşini”.
În sens restrâns, industrializarea este definită de o manieră mai centrată pe
problemele subdezvoltării: “definim industrializarea prin substituirea
importurilor, ca fiind satisfacerea într-o proporţie mai mare a cererii interne
din producţia de bunuri de consum, apoi, în mod progresiv, prin utilizarea
la faţa locului a materiilor prime, în scopul de a economisi devize şi de a
reduce dominaţia ţărilor industrializate”.
Dacă, la nivelul ţărilor dezvoltate, problema susţinerii industriei se pune în
contextul valorificării superioare a avantajelor pe care le oferă o tehnologie
performantă, ţările în dezvoltare se confruntă cu mult mai multe probleme la
care industrializarea a oferit sau ar putea oferi o soluţie.
Industrializarea a fost, şi încă mai este privită ca principala cale de atingere
a unei rate de creştere economică mai ridicate, de depăşire a decalajelor ce
despart ţările în dezvoltare de ţările dezvoltate şi de ridicare a nivelului de
trai. În cazul multor ţări în dezvoltare, dar şi a ţărilor din fostul lagăr
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

comunist, rolul procesului de industrializare a fost absolutizat, neglijându-se

celelalte sectoare ale economiei (în special cel al agriculturii), precum şi
interdependenţele obligatorii ce stau între industrie, pe de o parte,
urbanizare, dezvoltarea infrastructurii şi celelalte domenii ale economiei, pe
de altă parte.
Cu toate aceste neajunsuri privind incompatibilitatea dezvoltării industriale
cu un stadiu inferior de dezvoltare economică, opţiunea industrializării a fost
cvasigenerală printre ţările în dezvoltare.
Motivaţiile care au determinat orientarea cu predilecţie a dezvoltării
economice către dezvoltarea industriei, pot fi sintetizate astfel:
1. Ţările dezvoltate sunt şi cele mai puternice din punct de vedere industrial,
sunt ţări industrializate. În acest sens, industria este percepută ca un
element definitoriu al dezvoltării şi, deci, fără o industrie puternică şi
performantă, nu se poate vorbi de un nivel de dezvoltare ridicat.
2. Industria reprezintă, poate, cel mai eficace mod de soluţionare a unor
probleme grave cu care se confruntă aceste ţări, ca şomajul şi nivelul
scăzut al ocupării forţei de muncă. Sectorul economic tradiţional al ţărilor
în dezvoltare nu poate oferi locuri de muncă în creştere, datorită faptului
că, în general, cererea de astfel de produse pe piaţa internaţională
manifestă o tendinţă mai degrabă de stagnare decât de creştere şi o
inelasticitate în raport cu preţul, care determină o înrăutăţire a termenilor
schimbului şi o degradare continuă a veniturilor încasate din exportul
produselor tradiţionale.
3. În legătură cu această deteriorare a termenilor schimbului şi a scăderii
încasărilor din export, industria oferă produse mai diversificate, cu grad
ridicat de prelucrare, la preţuri mult mai avantajoase pe piaţa
internaţională. Pe de o parte, are rolul de a diversifica exportul, iar, pe de
altă parte, de a înlocui, în parte, importul.
4. Industria, ca sector secundar, are efect de antrenare asupra celorlalte
sectoare şi, deci, asupra întregii economii. Ea creează externalităţi pentru
celelalte sectoare, constituind o sursă de aprovizionare şi o piaţă de
desfacere pentru acestea.
5. O productivitate sporită, atât în sectorul primar, cât şi în celelalte
sectoare, poate fi atinsă prin industrializare. Industria creează, pe de o
parte, mijloacele necesare perfecţionării muncii în agricultură, dar şi în
servicii, iar, pe de altă parte, permite ea însăşi introducerea celor mai
moderne descoperiri tehnice. Cum creşterea eficienţei muncii constituie,
de asemenea, o condiţie a dezvoltării economice, industria reprezintă,
astfel, calea spre succes.
6. Este neîndoielnic că industria contribuie la creşterea volumului de bunuri
şi servicii, şi, în felul acesta, se asigură o mai bună satisfacere a nevoilor
populaţiei pe baza producţiei interne.
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

7. Industrializarea este considerată a fi procesul ce poate asigura schimbări

fundamentale, economice şi sociale în ţările în dezvoltare, schimbări ce
reprezintă condiţii necesare pentru a susţine creşterea economică.
8. Industrializarea are şi o conotaţie politico-ideologică, acest proces fiind
considerat singurul ce poate ajuta ţările în dezvoltare să se desprindă de
modelul neocolonialist de dominare al ţărilor dezvoltate, aşa cum
considera preşedintele Ghanei, Nkrunah.
9. Industria implică un mare număr de tranzacţii (datorită diversităţii
producţiei), atât în interiorul unei ţări, cât şi între ţări. Acest lucru
favorizează integrarea mai puternică a unei ţări, atât din punct de vedere
economic, cât şi social, în circuitul economic mondial, în economia
mondială.
10. Industrializarea reprezintă şi o cale de reducere a decalajului tehnologic
dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare, tehnologia reprezentând
calea sigură pentru creşterea eficienţei şi a producţiei.

Strategiile de industrializare şi strategiile de dezvoltare

Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc
îndeaproape strategiile generale de dezvoltare ale acestora.
O posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, în termenii performanţelor
industriale, este cea realizată de Robert N. Gwynne, conform căreia ţările
aparţin uneia dintre următoarele grupe:
 ţări a căror dezvoltare industrială a fost strâns legată de piaţa
internă;
 ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de export;
 ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de surplusurile de
venituri obţinute din exportul de petrol;
 ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale căror
exporturi de produse manufacturate nu depăşesc 0,4 % din totalul
exportului de produse manufacturate al ţărilor în dezvoltare.
Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie numeroasă, în
care strategiile de substituire a importurilor au avut rezultate
mulţumitoare (India, Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)
Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele identificate
ca fiind noile ţări industrializate, care sunt în general ţări mici şi mijlocii şi
care au avut o puternică orientare către export încă de la începutul
industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan, Singapore etc.
În a treia categorie de ţări sunt încadrate ţările exportatoare de petrol,
care au atins rate înalte de creştere a sectorului manufacturat, în special
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

în perioada şocurilor petroliere. Cu toate acestea, ţările exportatoare de

petrol (în special cele arabe), nu înregistrează o pondere prea ridicată a
industriei în crearea P.I.B. Apoi, exporturile lor de produse manufacturate
nu deţin o proporţie importantă în exporturile totale, iar scăderea preţului
petrolului pe piaţa mondială a afectat şi sectorul manufacturat, care a
stagnat sau chiar a scăzut odată cu micşorarea veniturilor din petrol.
Acest lucru nu mai este valabil astăzi, când preţul petrolului a cunoscut o
creştere semnificativă, şi sub influenţa factorilor conjuncturali determinaţi
de războiul din Iraq.
În sfârşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre ţările în
dezvoltare, care sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări, organizaţiile
internaţionale au elaborat planuri de măsuri în vederea depăşirii stării de
înapoiere în care se află.
Putem aprecia că întâlnim trei mari categorii de strategii de
industrializare, care constituie, de altfel şi strategii de dezvoltare ale
ţărilor în dezvoltare, şi anume:
 exportul de produse primare;
 strategia de substituire a importurilor;
 strategia de orientare către export.
Exportul de produse primare a fost considerat înainte de anii ’50 drept
calea de ieşire din starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei
economii prospere. Atracţia unei astfel de opţiuni era dată de exemplul
Canadei şi Statelor Unite, mari exportatoare de produse primare şi, în
acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel mondial. Printre avantajele
oferite de o astfel de strategie se numără:
 îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a
exportat în secolul XIX grâu şi bumbac în Marea Britanie şi a
importat produse manufacturate);
 efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare
poate antrena apariţia unor noi sectoare de export sau
dezvoltarea unor industrii conexe, a unor activităţi economice noi.
Aceste extinderi conduc la expansiunea unor factori de producţie
ficşi (resurse, pământ) ce atrag după ei factori ca personalul
calificat, mână de lucru, etc.
 efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu efecte
economice benefice între industriile de transformare a produselor
primare şi industriile de creare de bunuri pentru primele.
Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea mai
mare parte a specialiştilor ca ineficientă în condiţiile actuale. Printre
principalele dezavantaje menite a determina neutilizarea unei astfel de
strategii drept cale de eliminare a subdezvoltării se numără:
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

 situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea

exemplul Canadei sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat în
condiţiile existente astăzi pe plan mondial;
 foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au
resurse naturale, deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;
 termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce
face ca o astfel de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările
exportatoare (piaţa produselor primare cunoaşte o creştere foarte
mică în comparaţie cu piaţa celorlalte produse). În plus, pentru
pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice sunt atât de
puternice, încât practic, s-a ajuns la o fărâmiţare a acesteia;
 cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini
de produse sintetice cu caracteristici din ce în ce mai apropiate de
produsele naturale, ce tind să le înlocuiască pe acestea din urmă
într-o proporţie din ce în ce mai mare;
 evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi
utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai reduse de materii prime,
ceea ce are efect asupra ritmului de creştere a cererii de produse
primare;
 pentru multe produse primare, în special cele agricole, cererea este
inelastică nu numai în raport cu preţurile, dar şi în raport cu veniturile,
ceea ce conduce la o creştere slabă din partea ţărilor dezvoltate;
 multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a
producătorilor interni de materii prime, în special pentru produse
agricole, ceea ce limitează debuşeele ţărilor în dezvoltare;
 instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe pieţele
ţărilor dezvoltate prin intermediul întregii game de măsuri
protecţioniste, toate acestea fac din această strategie o cale pe
cât de nesigură pe atât de greu accesibilă de lichidare a
subdezvoltării. O singură excepţie, ce vine să confirme regula, se
poate aminti aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să
transforme această strategie într-un succes.
Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune, în
special a ţărilor latino-americane, începând cu marea criză economică din
anii ’30. Cea mai largă aplicare a acestei strategii, însă, a fost cunoscută
după cel de-al doilea Război Mondial. În unele cazuri, ea a fost stimulată de
dificultăţile înregistrate în balanţele de plăţi externe; în alte cazuri, guvernele
noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să dezvolte filiale
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

în ţările gazdă, prin instituirea de bariere tarifare şi netarifare, care să

limiteze importurile.
Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni ţărilor în
dezvoltare. Astfel, ele pot folosi resursele financiare pentru a importa bunuri
de investiţii, materii prime, combustibili etc. necesare pentru a fabrica bunuri
de larg consum.
O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital pentru a produce
atât bunuri de larg consum, cât şi bunuri intermediare.
Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi anume, acela de a
importa bunuri de capital şi a produce bunuri de capital.
Cea mai mare parte a ţărilor în dezvoltare, în special cele înzestrate cu
resurse naturale şi cu o piaţă de desfacere importantă, au recurs la prima
variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii pentru a produce bunuri de
larg consum, până atunci importate.
Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un număr şi mai
restrâns, la a treia opţiune, făcând progrese importante în dezvoltarea unei
industrii proprii de bunuri de capital.
Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor ramuri industriale
în ţările în dezvoltare. Se poate afirma că industrializarea lumii a treia se
datorează acestei strategii de substituire a importurilor. Cu toate acestea,
rezultatele în planul eficienţei economice şi al creşterii bunăstării sociale nu
au fost pe măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de substituire a
importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative în plan
economic. Cu alte cuvinte, strategia industrială bazată pe substituirea
importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată dezvoltării industriale pe termen
lung. Dintre motivele care au condus la aceste aprecieri putem enumera:
 excesiva interferenţă a guvernului în activitatea economică, fapt ce a
condus la creşterea birocraţiei, a corupţiei, descurajarea iniţiativei
private şi a exportului;
 reducerea câştigurilor din export, ca urmare a unei rate de schimb
supraevaluate;
 protejarea industriei autohtone a condus la creşterea preţurilor
produselor manufacturate, comparativ cu cele agricole, cu efecte
negative asupra agriculturii (în China, care a urmat această strategie,
bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste valoarea lor
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

reală şi cele agricole cu 34% sub valoarea lor reală);

 subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a facilităţilor oferite
la importurile de bunuri de capital şi a preţurilor avantajoase obţinute
la produsele manufacturate;
 ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci când, datorită faptului că
producţia industrială a sporit mai rapid decât cererea internă,
surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa internaţională, iar aceasta nu
era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor dezvoltate.
Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de
orientare a industriei către export. Această strategie se caracterizează
prin dezvoltarea acelor ramuri industriale ce asigură bunuri destinate pieţei
internaţionale. Susţinătorii acestei strategii consideră că ea conduce către
dezvoltarea economică, cel puţin din următoarele motive:
 permite utilizarea tehnologiilor intensive în muncă, ceea ce conduce
la creşterea competitivităţii ţărilor în dezvoltare în comerţul
internaţional;
 distribuţie mai echitabilă a veniturilor, în parte ca urmare a apariţiei
unor mai mari oportunităţi de angajare;
 mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al concurenţei
internaţionale, cu efecte benefice asupra creşterii economice şi a
dezvoltării.
Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe
termen lung, în anumite condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un
cadru macro-economic stabil, o rată de schimb reală şi relativ stabilă pe
termen lung, o politică comercială neprotecţionistă, care să permită stabilirea
preţurilor la un nivel cât mai apropiat de cel al pieţei internaţionale,
deschiderea către tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o
piaţă financiară, care să funcţioneze normal şi să asigure, la timp, resursele
necesare exportului.
Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor,
tranziţia demografică rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida
industrializare, atenuarea sărăciei, îmbunătăţirea distribuţiei veniturilor.
Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de
Sud-Est, s-a dovedit a fi benefică pentru acestea, dacă avem în vedere
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

performanţele atinse. De altfel, de această strategie se leagă şi apariţia

termenului de “noi ţări industrializate”.
Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul anilor '90 a demonstrat
fragilitatea strategiei de orientare către export. Vulnerabilitatea economică în
faţa volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat în cazul acestor ţări într-un
regres economic, cu efecte negative destul de puternice în planul reducerii
sărăciei.
Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei de
orientare către export (care pare să-şi fi dovedit eficienţa, într- o mai mare
măsură decât strategia de substituire a importurilor), precum şi de la marile
diferenţe existente între ţările în dezvoltare, putem aprecia că cea mai
potrivită strategie de industrializare este aceea care îmbină elemente ale
celor două strategii, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte, de
accesul său la resursele pentru dezvoltare şi la pieţele internaţionale.

2. ASISTENŢA OFICIALĂ PENTRU DEZVOLTARE

Definirea şi măsurarea asistenţei oficiale pentru dezvoltare
În sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane, asistenţa
financiară externă pentru dezvoltare reprezintă o instituţie relativ recentă. Ea
a apărut ca o expresie a extinderii şi adâncirii permanente a cooperării
economice dintre toate ţările lumii, pe fondul reconstrucţiei economice a
ţărilor afectate de cel de-al doilea război mondial. Ulterior, asistenţa
financiară externă s-a concentrat tot mai mult pe problema lichidării
subdezvoltării, a surmontării decalajului existent între ţările bogate şi cele
sărace. Ca instrument economic, analiza şi definirea asistenţei externe
trebuie realizate în contextul mai larg al surselor exogene ale dezvoltării,
surse care nu au menirea de a înlocui, ci de a completa factorul intern,
efortul propriu, care este şi va rămâne elementul esenţial al creşterii
economice a fiecărui stat.
Asistenţa externă este destinată acoperirii unor nevoi. Noţiunea de nevoi de
asistenţă externă este o parte componentă a unei categorii mai
cuprinzătoare, aceea a nevoilor economice ale unei naţiuni.
În cazul statelor care şi-au cucerit relativ recent independenţa politică, se
manifestă o contradicţie evidentă între necesităţile lor tot mai mari şi
posibilităţile limitate de acumulare internă existente. În pofida unor succese
importante ale acestora, ele sunt încă departe de situaţia în care să fie
capabile de a-şi finanţa propria dezvoltare economică, numai pe baza
acumulării interne. Există o serie de factorice nu pot fi controlaţi de ţările în
dezvoltare, factori care le diminuează posibilităţile de însuşire a
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

plusprodusului realizat în cadrul economiei lor naţionale, sporind astfel

nevoile de asistenţă financiară externă:
 limitarea veniturilor în devize ce ar putea fi obţinute din exporturi de
către tinerele state, ca urmare a barierelor tarifare şi netarifare
impuse de către ţările dezvoltate, precum şi a nivelului
necorespunzător al preţurilor la produsele lor de export. În acest fel,
ţările în dezvoltare sunt împiedicate să-şi valorifice eforturile proprii
pe piaţa mondială;
 creşterea substanţială şi permanentă a preţurilor produselor
importate. În majoritate cazurilor, fiind lipsite de o industrie
prelucrătoare corespunzătoare, ţările în dezvoltare sunt nevoite să
cumpere din străinătate echipamentul necesar procesului de
industrializare. În condiţiile în care societăţile transnaţionale duc o
politică de practicare a unor preţuri foarte ridicate la maşini, utilaje,
know-how etc., ţările importatoare se văd nevoite să facă faţă unor
cheltuieli din ce în ce mai mari. Astfel, chiar dacă reuşesc să exporte
mai mult, ele nu ajung decât să acopere sau să depăşească foarte
puţin nivelurile importurilor anterioare;
 transferul profiturilor obţinute de firmele străine care activează pe
teritoriul acestor state, profituri care, dacă ar fi reinvestite pe plan
local, s-ar constitui în surse de finanţare a dezvoltării tinerelor state.
Asistenţa financiară reprezintă activitatea de sprijinire a dezvoltării
ţărilor în dezvoltare, desfăşurată de guverne naţionale şi de organisme
financiare internaţionale. De regulă, această asistenţă financiară pentru
dezvoltare este legată de proiecte specifice de dezvoltare economico-
socială.
Asistenţa financiară externă reprezintă un concept larg, care include, în
opinia unor specialişti, mai multe elemente:
 Ajutoare, care sunt donaţii şi împrumuturi acordate ţărilor beneficiare
prin organisme oficiale şi care comportă elemente de favoare şi de
libertate de minim 25% din suma totală.
 Donaţii (granturi), care sunt transferuri, în bani sau natură, care nu
implică rambursare.
 Împrumuturi pentru ajutor, care sunt acordate pe perioade mai mari
de un an de organisme publice sau de guverne, care corespund
criteriului amintit la ajutoare. Operaţiunile de reeşalonare şi
împrumuturile acordate pentru refinanţarea unei datorii contractate,
publice sau private, sunt incluse în această categorie.
 Alte contribuţii ale sectorului public, ce reprezintă operaţiuni al căror
scop principal nu este altul decât finanţarea dezvoltării şi care includ
un element de libertate mai mic de 25%. Aici se includ operaţiunile
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

de reamenajare a datoriei externe efectuate de sectorul public în

condiţii de piaţă.
 Aportul sectorului privat, ce cuprinde investiţii directe, investiţii de
portofoliu şi credite la export.
În practica internaţională, fluxurile financiare pentru dezvoltare se regăsesc
sub două forme mai importante: investiţiile străine directe private (cel mai
adesea sub forma investiţiilor realizate de societăţile multinaţionale) şi a
fluxurilor de capital provenind de la băncile comerciale internaţionale şi
asistenţa publică pentru dezvoltare (numită şi asistenţă oficială pentru
dezvoltare sau ajutor extern), provenind atât de la guverne, pe cale
bilaterală, cât şi de la agenţii multilaterale.
Ajutorul extern poate fi definit ca fiind orice flux de capital către ţările
în dezvoltare, care întruneşte simultan următoarele condiţii:
 obiectivul său să fie necomercial, din punctul de vedere al
donatorului;
 să fie caracterizat drept “purtător de concesii”, ceea ce înseamnă că
dobânda şi perioada de rambursare vor fi mai “uşoare” decât în
termeni comerciali.
Definiţia ajutorului financiar extern pentru dezvoltare (termen echivalent cu
cel de asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare) cea mai utilizată şi mai
larg acceptată este aceea că el reprezintă toate donaţiile oficiale şi
împrumuturile preferenţiale, în valută sau în natură, care au drept scop
transferul de resurse de la ţările dezvoltate către ţările în dezvoltare (şi, mai
recent, şi de la ţările membre O.P.E.C. către ţările în dezvoltare), în vederea
dezvoltării şi/sau redistribuirii venitului naţional.
Ajutorul extern poate fi măsurat prin utilizarea a două modalităţi, şi anume:
 prin indici ai costurilor ţărilor donatoare (de exemplu, procentul din
P.N.B. cu această destinaţie);
 prin indici ce reflectă suma resurselor transferate către beneficiari (de
exemplu, procentul din importurile acestora sau investiţiile ce au fost
finanţate prin intermediul resurselor transferate).

Forme de asistenţă financiară

Asistenţa financiară pe proiecte şi asistenţa financiară pe programe
Asistenţa financiară poate fi legată de execuţia unui proiect specific (de
exemplu, construirea unei fabrici de ciment sau a unui spital) sau fără
asemenea specificaţii (sub forma unui sprijin bugetar, o linie de credit pusă
la dispoziţia guvernului pentru schimburi externe sau pentru suplimentarea
alimentelor). Asistenţa financiară pe proiecte este doar una din formele de
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

condiţionare, ajutoarele putând fi legate şi de realizarea de importuri din ţara

donatoare. În mod normal, ajutoarele legate sau nelegate se referă la
condiţionarea sau necondiţionarea acordării asistenţei financiare de
cumpărarea de produse din ţara donatoare (în cele mai multe cazuri). Banca
Mondială, de exemplu, condiţionează cel mai adesea asistenţa financiară şi
împrumuturile acordate, de realizarea anumitor proiecte şi nu de importuri
din anumite ţări. De cealaltă parte, Marea Britanie poate lega, de exemplu,
ajutorul financiar acordat Indiei sub forma unei linii de credit, de cumpărarea
de produse englezeşti. De aceea trebuie specificată legătura între un
împrumut şi tipul de condiţionalitate care îl însoţeşte.
Asistenţa pe programe presupune o mult mai largă posibilitate de decizie din
partea ţării receptoare, privind utilizarea asistenţei financiare. Programele nu
indică în mod expres care sunt obiectivele ce trebuie realizate, ci indică, de
cele mai multe ori, pe domenii, sectoare de activitate etc., destinaţiile
propuse. De exemplu, un program pentru dezvoltarea învăţământului în ţara
X, în valoare de 100 milioane USD, va permite o mai mare independenţă a
ţării respective în legătură cu cheltuirea banilor respectivi, în conformitate cu
priorităţile pe care ea însăşi le apreciază în domeniul respectiv: construirea
de şcoli, dotarea tehnică a acestora sau pregătirea cadrelor didactice.
De cealaltă parte, asistenţa pe proiecte este mult mai strictă: asistenţa este
de la bun început direcţionată şi condiţionată de realizarea unor obiective
specifice: construirea de şcoli sau dotarea tehnică sau pregătirea cadrelor
didactice. Aceste destinaţii sunt de cele mai multe ori alese de către
donatori.

Asistenţa financiară bilaterală şi asistenţa financiară multilaterală

Distincţia între ajutorul bi- şi multilateral pare la început clară, dar devine, la
o analiză mult mai atentă, confuză. Cazul pur al asistenţei financiare
bilaterale este atunci când un singur donator, de regulă un guvern, stabileşte
o relaţie cu un singur receptor, de regulă un alt guvern. Cazul pur de
asistenţă financiară multilaterală îl întâlnim atunci când, o agenţie
internaţională, de regulă parte a sistemului Naţiunilor Unite, intră în relaţie cu
un guvern sau un grup de guverne. Între aceste două extreme există o
multitudine de forme intermediare, astfel:
 Ajutor bilateral într-un cadru multilateral. De exemplu, ajutorul
financiar către India este canalizat printr-un consorţiu. În acest
consorţiu sunt reprezentaţi principalii donatori sau toţi donatorii şi
convin asupra sumei totale a împrumutului pe care intenţionează să-l
acorde în următorii ani, tipurile de proiecte pe care fiecare le au în
vedere, partea finanţată în condiţii de piaţă, împrumuturile
concesionale, donaţiile etc., precum şi alte aspecte ale programelor
respective. Consorţiul este condus de Banca Mondială, care, în
prealabil, realizează un raport independent privind necesităţile de
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

asistenţă financiară pentru India, politicile de dezvoltare ale acesteia,

proiectele prioritare, etc. Guvernul indian este şi el reprezentat şi îşi
realizează propriul raport privind necesităţile de asistenţă financiară.
Beneficiarii, ca şi donatorii, au arătat că preferă lansarea unor astfel
de ajutoare financiare într-un cadru multilateral. O astfel de asistenţă
este considerată mai degrabă bilaterală decât multilaterală.
 Asistenţa acordată prin intermediul unui grup consultativ. Aceasta
reprezintă o formă mai palidă a cadrului multilateral, altfel mult
asemănătoare consorţiului. Diferenţele constau în reguli de
procedură.
 Ajutorul regional, cel mai apropiat de asistenţa financiară furnizată pe
cale multilaterală, este acordat prin instituţii regionale, cum ar fi
Banca Inter-Americană de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare,
Banca Africană de Dezvoltare, Banca Arabă de Dezvoltare. Alte
instituţii, fără vocaţie globală, şi-au extins ajutorul către ţările în
dezvoltare, cum ar fi Fondul European de Dezvoltare, organ al
Uniunii Europene. Acest tip de asistenţă financiară este considerat
multilateral, chiar dacă sursele nu au vocaţie globală. Termenul de
bilateral sau multilateral are în vedere mai mult sursele de finanţare,
decât numărul beneficiarilor.
Procentul de asistenţă financiară acordată prin canale multilaterale a crescut
gradual. Din multiple motive, atât donatorii, cât şi receptorii, se pare că
preferă calea multilaterală, deoarece, în felul acesta, pot evita înfiinţarea
unor organisme proprii de administrare a asistenţei financiare, care altfel ar
costa mult prea mult în comparaţie cu dimensiunea programelor derulate.
Cu toate acestea, asistenţa acordată pe cale bilaterală deţine în continuare
cea mai mare pondere în totalul fluxurilor de resurse financiare către lumea
a treia.
Una din diferenţele dintre asistenţa acordată pe cale multilaterală şi cea pe
cale bilaterală, rezidă în criteriile de alocare ale acesteia către diferiţi
beneficiari. În cadrul asistenţei bilaterale, alocarea este în mod evident
influenţată într-o mare măsură de considerente politice, de legături istorice şi
diplomatice. Astfel, cel mai mare volum al asistenţei financiare bilaterale
acordate de Marea Britanie se îndreaptă către Commonwealth şi fostele
colonii, al Franţei către Africa francofonă, al S.U.A. către America Latină etc.
Prin contrast, sursele de asistenţă financiară multilaterală (Banca Mondială,
P.N.U.D., F.M.I., etc.) tind să-şi împartă resursele către toate ţările în
dezvoltare. În ambele cazuri (asistenţă bilaterală şi multilaterală), ţările
receptoare mai mari tind să fie discriminate faţă de ţările receptoare mai
mici, în sensul că asistenţa financiară pe locuitor este mai mică pentru ţările
cu o populaţie mai numeroasă.

Datoria externă - concept şi conţinut

ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

Una din problemele globale cu care se confruntă economia mondială in

ultimii 20-30 de ani este reprezentată de creşterea permanentă a nivelului
datoriei externe a ţărilor în dezvoltare. Problema preocupă în egală măsură -
deşi, evident, de pe poziţii diferite - guvernele ţărilor debitoare, guvernele
ţărilor creditoare, instituţiile financiare internaţionale şi băncile comerciale
creditoare, specialiştii care studiază fenomenele mondo-economice
contemporane.
Asistenţa financiară nu presupune în toate cazurile apariţia unei datorii, a
unei obligaţii de rambursare. Din categoriile de asistenţă financiară
menţionate, doar "ajutoarele cu caracter rambursabil", "împrumuturile pentru
ajutor" şi "alte contribuţii ale sectorului public" pot să conducă la apariţia unei
datorii.
O delimitare conceptuală importantă ce trebuie făcută este între datoria
externă si datoria publică. Astfel, datoria publică reprezintă ansamblul
sumelor datorate de către stat, ca urmare a politicii sale de a contracta
împrumuturi. Datoria publică ia naştere pe seama împrumuturilor destinate
acoperirii cheltuielilor statului şi finanţarea deficitului bugetar. Ea se crează,
de regulă, prin emisiuni de titluri de credit de către stat (obligaţiuni
guvernamentale, bonuri de tezaur etc.), comercializate pe piaţa internă
şi/sau pe piaţa internaţională. Din punctul de vedere al scadenţei, datoria
publică poate fi datorie publică pe termen scurt sau datorie publică pe
termen lung, iar din punctul de vedere al modalităţii de exprimare, acesta
poate fi exprimată în monedă naţională sau în valută.
În privinţa datoriei externe, aceasta poate fi definită ca fiind suma în valută
contractată de o ţară cu alte ţări şi/sau organisme financiare internaţionale.
Dicţionarul de Relaţii Economice Internaţionale operează o distincţie între
cei doi termeni, considerând că datoria externă este datoria publică externă
contractată şi/sau garantată de guvern, pe termen mediu şi lung (scadenţa
mai mare de un an). În această optică, datoria externă apare ca o
componentă a datoriei publice, iar definiţia menţionată mai sus poate fi
considerată o definiţie a datoriei externe în sens restrâns.
O definiţie a datoriei externe în sens larg este cea cu care operează Banca
Mondială, conform căreia noţiunea de datorie externă include :
 împrumuturi publice (public loans) = obligaţii ale debitorilor publici
(guvern, agenţi guvernamentali, instituţii publice autonome);
 împrumuturi garantate de către stat (public guarantated loans) =
obligaţii externe ale debitorilor privaţi, garantate de către stat;
 împrumuturi private negarantate (private nonguarantated loans) =
obligaţiuni externe ale debitorilor privaţi negarantate de către stat;
 credite de la F.M.I. (use of I.M.F. credit) = credite de la F.M.I. în afara
celor rezultate din tragerile ordinare, inclusiv modalităţile extinse de
finanţare (stocuri-tampon, finanţare compensatorie, modalitate
ECONOMIILE ÎN DEZVOLTARE

extinsă de finanţare, facilităţi pentru petrol);

 datorii pe termen scurt (short-terms debt) = datoriile pe termen scurt,
publice şi private (datorită dificultăţilor privind obţinerea de informaţii
nu se poate face distincţie între cele două categorii), negarantate de
către stat.
Din această enumerare se constată faptul că Banca Mondială operează, de
fapt, cu conceptul de datorie externă totală, în care sunt incluse totalitatea
împrumuturilor publice, împrumuturilor private garantate de către stat,
împrumuturile private pe termen lung negarantate de către stat, creditele
luate de la F.M.I, creditele pe termen scurt.
Caracterul global al problemei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare rezultă
din cel puţin următoarele argumente:
 nivelul foarte ridicat al sumelor în discuţie şi sporirea lor continuă şi
rapidă;
 diversitatea factorilor afectaţi de creşterea datoriei externe, interesaţi
în găsirea unor soluţii acceptabile;
 interdependenţele care iau naştere între problema datoriei şi alte
probleme globale (subdezvoltarea, problema alimentară, problema
energiei şi a materiilor prime, stabilitatea politico-militară etc.);
 consecinţele imprevizibile şi repercusiunile la scară globală ale
nerezolvării acestei probleme.