1.

Țările dezvoltate
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume
occidentală. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-
al doilea război mondial. Prin „Occident” se înţelege, mai degrabă, o
mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decât o anumită
zonă geografică sau populaţie. În perioada „războiului rece”, opinia
publică internaţională asocia termenul de „Occident (Vest)” cu societatea
capitalistă şi democraţia, în opoziţie cu cel de „Răsărit (Est)” care
semnifica societatea comunistă şi dictatura. Din punct de vedere
geografic, lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, în opoziţie cu lumea
subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi aceşti termeni au un caracter
convenţional.
Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Înfiinţată în 1960 şi intrată în
funcţiune un an mai târziu, această organizaţie interguvernamentală îşi
propune să „formuleze, coordoneze şi să promoveze” politici destinate să
încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a
ţărilor membre. Totodată, OCDE stimulează şi armonizează eforturile
membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în
curs de dezvoltare. În fine, organizaţia este condusă de un consiliu format
din reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea publică anual statistici
elaborate, studii prospective, privind economia ţărilor dezvoltate.
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele
au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în
investiţiile externe de capital. În acelaşi timp, populaţia lor este mult mai
mică decât cea a ţărilor în dezvoltare. Perioada „războiului rece” a întărit
coeziunea dintre aceste ţări. Ele cooperează pe multiple planuri:
economic, ştiinţific, cultural, ecologic. Asperităţile care apar în anumite
momente sunt depăşite pe calea tratativelor. Războiul a fost definitiv
eliminat din relaţiile reciproce.
Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie
de trăsături comune:
 Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza
avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al
doilea război mondial, sub impulsul revoluţiei în ştiinţă şi
tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan,
 determinând un salt important în domeniul productivităţii şi al
calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a cedat locul economiei
bazate pe informaţie şi înaltă tehnologie.
 Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin
ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui
terţiar, în comparaţie cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se
dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia,
textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia
crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală.
 Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează,
comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de
competenţele necesare lichidării disfuncţionalităţilor inerente
funcţionării organismului economic.
 Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În
structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere
continuă a ponderii bunurilor de folosinţă îndelungată. Calitatea
produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.
 Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii
mari; se asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie.
 Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El
are o tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.
 Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa
produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.
 Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii
economice. Ele sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde
ale celor mai puternice STN.
Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate ţările dezvoltate cu
economie de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de nuanţe. Există
situaţii în care ele se confirmă doar parţial. Este cazul ultimelor ţări europene
intrate în acest grup (Polonia, Cehia, Ungaria).

2. Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate. Marile

puteri
În evoluţia lor, aceste ţări n-au urmat o traiectorie asemănătoare. În secolul
al XX-lea, Marea Britanie şi-a pierdut statutul de atelier industrial al lumii, pe
care îl obţinuse la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar după dispariţia imperiului
său colonial a ieşit din cursa pentru supremaţie. De la britanici, ştafeta a fost
preluată de Statele Unite, a căror economie a avut o evoluţie ascendentă.
După prăbuşirea URSS, Statele Unite au rămas singura superputere. Un
salt spectaculos a înregistrat şi Japonia, deşi a fost învinsă în ultimul război
mondial.
Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări industriale.
Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş, SUA a reprezentat o
superputere mondială.
Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a
reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Acest lucru a
permis ca, de la început, societatea americană să se dezvolte ca o societate
civilă deschisă – principalul izvor de forţă al Statelor Unite. În acest context,
s-a format, după cum spunea Lincoln – „an almost chosen nation”.
Tema de bază a „Declaraţiei de independenţă” este cea a „drepturilor
inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Esenţial este că aceste
drepturi nu erau acordate unor categorii de indivizi, unor „clase” sociale, ci
direct indivizilor. Instituţiile create s-au dovedit capabile să le întruchipeze şi
să le ocrotească. Dintre toate contractele sociale pe care le-a cunoscut
lumea, cel american – Codul constituţional – a avut cel mai mare succes.
Într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă, care a stimulat puternic
creşterea economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut,
astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane. Atraşi de ideea de
a da o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-au ezitat să recurgă la
metodele pieţei libere, cumpărând cu plata „cash” Louisiana de la Napoleon
(1804), Oregon de la Anglia (1846), California – de la Mexic (1848), Alaska –
de la Rusia ţaristă (1867).
America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu
numai spectaculoasă, dar şi hotărâtoare pe scena istoriei. Treptat, şi-a făcut
loc credinţa în „excepţionalismul american”, în faptul că Statele Unite s-ar
abate de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri, oricare ar fi ele,
după ce cunosc o perioadă de glorie, intră în declin şi chiar dispar.
Un alt stat dezvoltat al lumii este Japonia, distanţată, la rândul ei, de
celelalte ţări industriale. Modelul economic japonez este diferit de cel
american.
Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu acelaşi
lucru se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi întreaga viaţă
socială sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns la un fel de
simbioză care s-a dovedit, totuşi, profitabilă pentru aproape toată lumea.
Săracă în resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane, pe
disciplina seculară a populaţiei, pe un orgoliu naţional deosebit care a
generat un asemenea spirit de sacrificiu.
Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în
condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale, au fost
puse bazele unei strânse cooperări între stat şi întreprinderi, în scopul
edificării unei strategii de refacere şi relansare. Ministerul Industriei şi
Comerţului Internaţional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte
puternice pentru a controla orientarea capitalului spre sectoarele prioritare şi
pentru a filtra oferta şi cererea de tehnologii străine. El a contribuit din plin la
realizarea unei noi industrii. A avut însă prudenţa de a restrânge partea
întreprinderilor publice şi de a încuraja iniţiativa particulară.
Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe sistemul
său de organizare a firmelor în cadrul unor reţele – faimoasele Keiretsu, ale
căror firme sunt legate prin participaţii financiare încrucişate sau prin relaţii
privilegiate clienţi-furnizori. Această structură asigură o stabilitate în relaţiile
dintre firme, un climat de cooperare.
Numeroase firme japoneze au adoptat un model „toyotist”, opus modelului
„fordist” (american). Firmele „toyotiste” sunt transnaţionale industriale
înconjurate de un foarte mare număr de mici firme subcontractante, în timp
ce firmele „fordiste” sunt transnaţionale integrate pe verticală. Pe liniile de
producţie japoneze, salariaţii (având un statut stabil) cumulează un
maximum de operaţiuni, rămânând polivalenţi; de partea americană, o
ierarhie strictă veghează ca sarcini foarte fragmentate şi repetitive să fie
efectuate, în condiţiile unei ambianţe de nesiguranţă a locului de muncă. O
altă diferenţă majoră: la modelul „toyotist”, cererea este aceea care
ghidează producţia şi impune logica diferenţierii produsului, în serii scurte,
pentru a ţine cât mai mult seama de gustul consumatorilor; în cazul
modelului „fordist”, oferta este aceea care îşi impune logica, prin
standardizare, pentru a facilita fabricarea şi a reduce costul. Aceste două
modele de gestiune sunt, aşadar, opuse radical.
Pe măsură însă ce în economia japoneză dereglementarea financiară a
progresat, puterea MITI s-a redus în favoarea sectorului privat. Reculul
statului a însemnat o alocare a capitalului care a privilegiat sectoarele
imediat rentabile, în detrimentul celor cu rezultate vizibile pe termen lung.
Capacitatea întreprinderilor de a prevedea şi a se pregăti pentru evoluţiile pe
termen mediu şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi care constituia un
avantaj comparativ esenţial s-a diminuat. Legăturile privilegiate cu
subcontractanţii autohtoni au cedat pasul în favoarea furnizorilor străini, mai
competitivi.
Există o serie de factori care, luaţi în calcul, conduc la concluzia că SUA vor
putea rezista presiunilor noului secol, indiferent de unde ar veni ele:
 Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat. SUA
posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume, Japonia
aflându-se la polul opus.
 Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj
substanţial. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a pornit din Statele Unite. Cei
mai mulţi deţinători ai Premiului Nobel în ştiinţă sunt americani şi nu
japonezi.
 Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai important
decât cel al yenului. Faptul că dolarul este principalul instrument de
plată şi de rezervă oferă agenţilor economici americani un cert
avantaj.
 Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial
militar, cel mai ridicat din lume. Pe acest plan, Japonia nu contează.
 Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor
americane în tranzacţiile internaţionale. Limba engleză, ca vehicul de
cultură, facilitează expansiunea modului de viaţă american până şi în
ţări cu vechi tradiţii, cum este Japonia.

3. Ţările mici
Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros şi viguros al ţărilor
dezvoltate. Cele mai multe se găsesc în Europa. Între ţările dezvoltate mici,
există diferenţe notabile de potenţial.
Olanda s-a aflat printre primele ţări care au păşit pe calea capitalismului. Ea
a dominat piaţa mondială în epoca manufacturieră, având totodată şi unul
dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte avantajată de poziţia
geostrategică, ieşirea la mare acordându-i un mare beneficiu. După ultimul
război mondial şi-a refăcut rapid economia. A dezvoltat electronica,
petrochimia, industria alimentară, dar şi o agricultură foarte intensivă.
Handicapul pierderii coloniilor a fost depăşit.
Elveţia este una din ţările care nu au beneficiat de nici un avantaj
comparativ dat. Succesul ei se datorează exclusiv efortului şi inteligenţei
proprii. Lipsită complet de resursele necesare dezvoltării industriei, izolată,
fără ieşire la mare, ea importă circa 90% din necesarul alimentar. Şi totuşi,
Elveţia a ajuns în topul mondial în diverse industrii (alimentară,
farmaceutică, mecanică fină), dar şi în afacerile bancare şi în turism.
Francul elveţian este una dintre cele mai puternice şi mai stabile monede din
lume. În această ţară, care a reuşit o centralizare politică timpurie (1291),
rolul religiei a fost deosebit de mare în formarea spiritului de întreprinzător.
Forţa unei ţări mici cum este Elveţia este dată de societatea sa civilă – prima
din lume. Elveţia a aplicat – cu mult timp înaintea Uniunii Europene –
principiul subsidiarităţii, instaurând o diviziune a muncii în luarea deciziilor
politice, economice şi sociale, între cantoane şi Consiliul federal (guvern),
care s-a dovedit benefică pentru toţi. Ea a dovedit lumii posibilitatea
coexistenţei unor culturi diferite cum sunt cele germană, franceză, italiană şi
retroromanşă. Politica externă neutră a Confederaţiei Elvetice s-a dovedit
extrem de productivă.
Suedia este una dintre ţările dezvoltate mici, a cărei experienţă merită de
asemenea să fie cunoscută. Referirile la „modelul suedez” se fac atunci
când vine vorba despre „o cale de mijloc” între capitalism şi socialism sau o
„a treia cale”. Este semnificativ că adepţii „căii a treia” sunt, în majoritatea
lor, socialiştii occidentali, care însă nu se confundă cu partizanii
comunismului. Ei sunt adepţii unei societăţi capitaliste reformate, în care
accentul să cadă pe protecţia socială. Numai că, în cazul Suediei, acest
accent a fost exagerat, încălcându-se cerinţele fundamentale ale economiei
de piaţă, mai ales corelaţia dintre producţie şi consum. Fapt este că
„modelul suedez” n-ar fi existat dacă nu s-ar fi bazat pe dezvoltare
economică susţinută, pe termen lung, care a fost o dezvoltare capitalistă.
Avem în vedere perioada cuprinsă între anii 1870- 1950, un fel de „ciclu
economic lung” de tip suedez. Un factor specific, care a stimulat această
dezvoltare, a fost neutralitatea. Socialiştii suedezi au fost şi au rămas adepţii
economiei de piaţă. Ei au acordat însă sindicatelor şi statului un rol sporit. În
Suedia, accentul a fost pus pe marea proprietate capitalistă, în timp ce
întreprinderile mici şi mijlocii n-au fost sprijinite. Statul a colectat impozite,
din ce în ce mai mari. În cele din urmă, Suedia a devenit ţara cu cele mai
mari impozite din lume. Pe baza lor, statul, de conivenţă cu sindicatele, dar
şi cu patronatul, a trecut la o politică de asistenţă socială fără egal. Altfel
spus, culegând roadele dezvoltării capitaliste, s-a practicat o redistribuire a
avuţiei sociale după principii socialiste, egalitariste. Pe acest paradox s-a
realizat „pacea socială”, grevele devenind lipsite de sens.
Sistemul de asistenţă socială – componentă esenţială a „modelului suedez”
– asigura drepturi pentru toţi cetăţenii ţării: asistenţa medicală gratuită de
înalt nivel, concedii plătite de boală, de maternitate, ca şi pentru creşterea
copiilor (inclusiv tatăl) şi mai ales ajutor de şomaj care se ridica la 90% din
salariu. Statutul femeii a devenit fără egal pe plan mondial.
În Suedia a funcţionat şi un aşa-numit sistem „central şi solidar” de
salarizare. Salariul era determinat, la nivel central, de sindicate, împreună cu
statul şi patronatul. Majorarea salariului, pentru o persoană sau un grup, nu
era hotărâtă în funcţie de competenţă, de rezultatele obţinute, ci la cerere,
atunci când alte persoane sau grupuri cu aceeaşi calificare aveau acces la
venituri salariale superioare. Se realizează, astfel, o nivelare a veniturilor la
un nivel mereu superior. Ceea ce conta nu era atât randamentul, cât
„solidaritatea”, pentru ca bunăstarea să fie generală.
Calitatea vieţii
Fără doar şi poate, PIB pe locuitor exprimă nivelul de trai al populaţiei unei
ţări. Dar el nu se transformă automat în bunăstare. Plecând de la acest
considerent, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a calculat
un „indice al dezvoltării umane” – HDI care să reflecte, pe lângă venitul pe
locuitor, şi aspecte calitative efective. Progresul dezvoltării umane poate fi
pus în evidenţă mai corect printr-o corelare a dimensiunilor sale esenţiale.
Privind problema nivelului de trai în ţările dezvoltate, din această optică, este
incontestabil că ele au atins cele mai ridicate standarde de viaţă:
 Speranţa de viaţă a depăşit pragul de 70 de ani. Accesul populaţiei la
serviciile de sănătate este total (100%).
 Aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale (peste 100%).
 Rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%.
Reflectând aceste aspecte, indicele composit al PNUD plasează ţările
dezvoltate într-o altă ordine decât cea a Băncii Mondiale. Se poate deduce
că diversele organizaţii internaţionale au concepţii care diferă, din anumite
puncte de vedere, în ceea ce priveşte aprecierea nivelului de dezvoltare al
ţărilor lumii. Din cele menţionate nu trebuie să se tragă concluzia că ţările
dezvoltate îndeplinesc toate cerinţele unui trai civilizat.
Nesiguranţa zilei de mâine se menţine încă, cel puţin pentru anumite
categorii sociale. În ţările Uniunii Europene şomajul cuprinde 18 milioane de
oameni. Deşi indemnizaţiile primite şi ajutorul de şomaj asigură o existenţă
decentă, totuşi, perspectivele de viitor sunt nesigure. Statul bunăstării
generale nu a fost creat.
În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calităţii vieţii, este
incontestabil. Factorii responsabili din ţările dezvoltate recunosc însă oficial
că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. Dar instituţiile
existente, mecanismele create funcţionează şi permit rezolvarea, în cele din
urmă, a disfuncţionalităţilor care apar. Organismul economic, politic şi social
este puternic şi poate depăşi dificultăţile.