Fundamentele economiei internaționale

1. FORMAREA ECONOMIEI MONDIALE

Sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul imediat următor, al erei

noastre, anunţau debutul unei noi epoci în activitatea economică.
Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice, importantele
cuceriri coloniale – au permis includerea în circuitul economic a unor vaste
regiuni de pe glob şi, în primul rând, a celor două Americi. Acest lucru a
dat un considerabil impuls vieţii economice. Comerţul dintre Lumea Veche
şi Lumea Nouă va creşte în ritmuri nemaiîntâlnite. Referindu-se la această
perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al şcolii clasice engleze,
„economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau
aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau
noi pentru Europa. Astfel începu să se facă un nou schimb de produse
cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte...” (s.n.).
Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzând cele
mai importante zone de pe mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul
apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la nivel microeconomic
este stimulată considerabil; iau fiinţă manufacturile. Printre ele, cu timpul,
se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru
debuşee mai îndepărtate” şi care sunt amplasate, în acest scop, în cele
mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcţiona
decât pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu).
În fine, semnificativă este şi crearea, de către comercianţii mai bogaţi, a
unor manufacturi în alte ţări, decât cele de origine, îndeosebi în colonii.
Stimulate în bună măsură de dezvoltarea comerţului exterior,
manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.
Ţara care a dominat piaţa mondială, în perioada
manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele din Ţările de Jos, ca Anvers,
Bruges, Gand, devin centre ale comerţului internaţional, pe baza mărfurilor
produse în manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda
ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale.

O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia

închisă” trebuie să cedeze locul „economiei deschise”, orientată
către piaţă. Tot mai mult se acumulează premisele pentru saltul de
la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.
Fundamentele economiei internaționale
Obstacole

Pe de o parte, în Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului

în acea perioadă – manufacturile nu reuşesc să pună stăpânire pe
producţia naţională decât într-un mod foarte fragmentar. Ca urmare,
procesul de formare a pieţei interne era departe de a se fi încheiat.
Un obstacol, în această direcţie, îl constituie şi lipsa centralizării puterii
politice. Pe de altă parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepţii,
nu dispuneau de forţa economică necesară pentru a avea relaţii stabile cu
restul lumii. Mărfurile aduse de acolo nu reprezentau, de regulă, un
excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe
piaţa internaţională.
De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de
invadatorii europeni, fie ei portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau
englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile orientale
şi America spre Europa nu erau generate, în primul rând, de factori
economici, de relaţii de vânzare-cumpărare.
Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale, mai întâi cea olandeză,
apoi cea engleză, care controlau întreg traficul cu Europa, exercitând un
adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relaţii. O
diviziune internaţională a muncii, o tendinţă, bine conturată, de
specializare internaţională în producţie, încă nu există. Relaţiile marfă-bani
nu deveniseră atotcuprinzătoare.

Revoluţia industrială
Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional avea să se
producă în perioada marii industrii maşiniste – rezultat al primei revoluţii
industriale (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX).
Revoluţionarea factorilor de producţie se traduce printr-o creştere
impresionantă a productivităţii muncii; activitatea la nivel microeconomic
(de fabrică) bate toate recordurile, făcând ca nevoia de debuşeuri să fie
mai mare ca oricând. În acest context novator, barierele impuse de vechiul
sistem – cel feudal – cad una după alta. Piaţa internă se dezvoltă într-un
ritm impetuos. Revoluţiile burgheze, lichidând fărâmiţarea politică specifică
feudalismului, dau naştere statelor naţionale şi precipită evoluţia acestor
noi procese. Se creează, astfel, condiţii pentru schimbul reciproc de
activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor naţionale
ca entităţi de sine stătătoare.
Ţara care a dominat lumea în perioada maşinistă a fost Anglia. Din
această ţară a pornit prima revoluţie industrială. Devenită „atelierul
Fundamentele economiei internaționale
industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată în promovarea
schimburilor internaţionale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate,
economiile naţionale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea
revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, deşi acesta
se produce într-un mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă
diviziune a muncii, cea internaţională. Din acest moment se poate vorbi
despre o „explozie” a schimbului reciproc de activităţi, care nu se mai
limitează la nivel naţional, ci face un salt la nivel internaţional. Activitatea
economică va căpăta noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii
epocii manufacturiere, dar şi de participanţii la noile procese.

Stadiile mondializării
O analiză a procesului formării economiei mondiale nu poate
pierde din vedere evoluţia agenţilor economici privaţi, a caracteristicilor
mişcării lor.
În intervalul cuprins între secolul XVI – momentul apariţiei
embrionare a pieţei mondiale – şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea,
agenţii economici particulari produceau bunurile economice, de regulă, în
interiorul ţării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste graniţă.
Mult timp după prăbuşirea feudalismului şi naşterea capitalismului,
comerţul internaţional a reprezentat principala activitate economică
externă a marilor întreprinderi. Începutul secolului XX marchează o
adevărată revoluţie la nivelul agenţilor economici privaţi. Firmele cele mai
puternice nu se mai limitează la investiţii interne de capital, ci trec, din ce
în ce mai pronunţat, la investiţii peste graniţele naţionale. Consecinţa: un
bun economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producţiei
organizate concomitent în mai multe ţări. Acest nou fenomen se află la
baza creşterii interdependenţelor la scară internaţională, dând un impuls
hotărâtor mondializării activităţii economice.
Se poate vorbi, aşadar, despre diferite stadii ale mondializării
economiei:
 Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior.
El devine evident după prima revoluţie industrială şi durează până la
începutul secolului XX. Ţinând seama de caracteristicile sale, acest stadiu
poate fi denumit cel al economiei internaţionale. Este stadiul afirmării
economiilor naţionale.
Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională, pe de o parte,
libera concurenţă, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. În centrul
politicii economice a statelor naţionale se află echilibrul balanţei lor
comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului,
Fundamentele economiei internaționale
scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal
preţios este comerţul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a
vinde străinătăţii în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o
folosim de peste graniţă” (s.n.).
 Stadiul următor al mondializării se află sub semnul
preponderenţei investiţiilor externe de capital în comparaţie cu
comerţul internaţional. După primul război mondial, această tendinţă
capătă accente tot mai pronunţate, aflându-se la originea
transnaţionalizării vieţii economice. Firmele transnaţionale, prin activitatea
lor, transgresează graniţele naţionale. Frontierele economice ajung să nu
mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are drept principal
obiectiv echilibrarea balanţei de plăţi externe.
În prezent, pe fondul accenturării activităţii şi rolului firmelor
transnaţionale, are loc o puternică integrare a activităţii economice la
scară planetară. Apare tendinţa de globalizare a economiei, care
înseamnă creşterea în proporţii fără precedent a interdependenţelor dintre
agenţii economici, dintre economiile naţionale, generând implicaţii vaste şi,
uneori, imprevizibile asupra principalelor pieţe internaţionale. Globalizarea
economiei creează condiţii pentru ca ritmul afacerilor să crească ameţitor,
dar şi pentru manifestarea din ce în ce mai amplă a „efectului de domino”.

2. CONCEPTUL DE ECONOMIE MONDIALĂ

Nu există o unanimitate în ceea ce priveşte definirea economiei

mondiale. Şi este firesc să fie aşa, mai ales atunci când fenomenul studiat
este complex şi cunoaşte un ritm de schimbare tot mai rapid. În aceste
condiţii, înclinăm către o definiţie simplă care să surprindă însă esenţialul,
ceea ce este general valabil.
Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului
reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor
economici de pe glob.
Această definiţie necesită câteva precizări:
 Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în
sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe
lângă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi
productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională. Economia
mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a
capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării
ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este
Fundamentele economiei internaționale
expresia teoretică a unui complex de relaţii economice.
 Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor
economice. Ei pot fi:
- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe
un teritoriu naţional (firmele autohtone, instituţii
guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale ale
unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii
economice internaţionale);
- nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării
considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe
termen scurt.
Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la
scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al
dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.
 În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile
transnaţionale.

Trăsături generale

Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a

dezvoltării sale. Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate
acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa
evoluţie de până acum.
 Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă,
economiile naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din
secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de
producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor.
Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei
mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.
 Economia mondială este expresia unui sistem de
interdependenţe: dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea
diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelaţiile
dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor subsisteme
mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de
asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici,
asupra economiilor naţionale.
 Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi
economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie
naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie
tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.
Fundamentele economiei internaționale
 În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se
remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune.
Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial
înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar
cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a
populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei
reprezintă marea provocare a secolului XXI.
 Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone
se menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu
numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare.
Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă
şi câteva ţări cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură se
poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie mondială”?
Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează
„unitatea în diversitate”. Ce poate uni economii naţionale atât de
deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activităţii
economice (produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau aproape
toate fiind destinate schimbului de piaţă.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de
mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare.
Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se
supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale
concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă
liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital
dă impuls considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. În plus, prin
transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii contribuie direct la
mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.
În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de
la economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde de
integrare.

Echilibrul economiei mondiale

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre

echilibru se manifestă în mod necesar şi la scară internaţională. În
calitatea sa de “sistem”, economia mondială presupune o stare de
echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supravieţui.
Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială,
Fundamentele economiei internaționale
unde echilibrul este rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le
înregistrează cererea şi oferta pentru diferite mărfuri. Starea de
dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micşorarea
veniturilor în devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul
căderii cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în
cazul căderii ofertei) ş.a.m.d.
O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile
internaţionale, pe de o parte, şi suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa
internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea condiţiei de echilibru poate
atrage consecinţe negative, cum sunt frânarea comerţului internaţional –
în cazul penuriei de lichidităţi, subminarea încrederii în moneda universală
– în cazul excesului de lichidităţi etc.
Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate
rezuma doar la sfera circulaţiei, ci priveşţte (nu în ultimul rând) domenii
cum sunt producţia, repartiţia, consumul. Dezvoltarea echilibrată a
economiei mondiale presupune o repartiţie a “sarcinilor” de producţie între
economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii
nerentabile, a unora dintre ţările lumii, lichidarea marilor decalaje
economice internaţionale.
În concluzie:
 Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se
manifestă ca o tendinţă pe termen lung, către o concordanţă între diferitele
elemente componente ale sistemului, reprezentând o „stare ideală”.
 Caracterul de tendinţă al echilibrului îşi găseşte explicaţia în
permanenta interferenţă a unor factori cu acţiune contrară.
 Echilibrul economic mondial are un caracter dinamic; trecerea
continuă de la o stare de echilibru la alta conferă întregului sistem o
relativă stabilitate.
 Fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate superioară
în raport cu cea precedentă.