Societățile transnaționale

În economia contemporană, mondializarea a devenit un fenomen evident.

Faptul că un produs purtând aceeaşi marcă este fabricat în mai multe ţări
sau că în consiliile de administraţie ale multora dintre cele mai mari firme pot
fi găsiţi membri de naţionalităţi diferite nu mai constituie o excepţie. Nu mai
este o excepţie nici faptul că o grevă la o întreprindere a lui General Motors
din Brazilia declanşează o mişcare de solidarizare în uzinele aceleiaşi firme
situate în puncte cardinale opuse, în Australia sau în Anglia.
Acest univers multidimensional, această lume cosmopolită sunt, în mare
parte, produsul activităţilor tot mai ample ale societăţilor transnaţionale.
Aceşti agenţi economici ocupă, astăzi, o poziţie de prim ordin în economia
mondială, având o forţă economică mai mare chiar şi decât a unor ţări
dezvoltate.
În economia mondială contemporană, valoarea bunurilor şi serviciilor care
rezultă din investiţiile externe depăşesc considerabil valoarea exporturilor
propriu-zise de mărfuri pe plan mondial. Aceasta înseamnă că investiţiile
externe sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice
internaţionale. Ele se află la baza apariţiei STN.

1. Investiţiile externe de capital. Piaţa STN

Fluxurile internaţionale de capital îmbracă două forme principale: investiţiile
de portofoliu şi investiţiile directe.
Investiţiile internaţionale de portofoliu înseamnă achiziţionarea de pe o
piaţă financiară a unor valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni). Ele
permit participarea la luarea deciziilor, dar nu şi dreptul de control.
Investiţiile directe (IDE) constau în achiziţionarea pachetului de acţiuni de
control, în cumpărarea unor întreprinderi sau în construirea lor pe loc gol, în
străinătate. Majorarea capitalului unei filiale externe sau un împrumut
acordat acesteia de către firma-mamă reprezintă, de asemenea, forme de
investiţii directe externe.
În ultimă instanţă, exercitarea controlului este aceea care deosebeşte cele
două categorii de investiţii externe. O investiţie de portofoliu se poate
transforma într-o investiţie directă, în condiţiile în care o participare
minoritară se transformă într-una majoritară.
Istoria fluxurilor externe de capital începe în secolul al XIX-lea când
predominante erau împrumuturile şi investiţiile de portofoliu. Anglia (în
special) şi Franţa deţineau cea mai mare parte a plasamentelor de acest
Societățile transnaționale

gen. Alături de firmele private, statul juca un rol important. Extracţia de

minereu, plantaţiile, căile ferate, lucrările de infrastructură, în general, erau
domeniile către care se îndreptau aceste fluxuri. În fine, ţările coloniale
reprezentau o piaţă mai atractivă decât marile metropole capitaliste.
Caracteristic pentru aceste fluxuri internaţionale de capital era faptul că ele
nu erau stimulate în primul rând de diferenţele dintre ratele dobânzii din
diferite ţări, ci, mai ales, de nevoile de finanţare a activităţii economice
externe, în condiţiile expansiunii coloniale.
Avantajul comparativ dat era de partea ţărilor coloniale. În plus, în fazele de
recesiune sau de criză economică, capitalurile din metropolă găseau refugiu
în colonii. Exista o desincronizare a ciclurilor. Această dinamică a permis,
îndeosebi Marii Britanii, o creştere axată pe exporturi şi pe reciclarea
excedentelor. Investiţiile directe externe jucau un rol secundar.
Primul război mondial şi criza economică mondială din 1929-1933 răstoarnă
ierarhia ţărilor exportatoare de capital. Statele Unite devin primul exportator,
iar Germania primul importator de capital. Treptat, apare tot mai evidentă
creşterea importanţei investiţiilor directe externe, în comparaţie cu cele de
portofoliu. Perioada de după cel de-al doilea război mondial marchează
trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale: cea a dominaţiei IDE.
Sistemul de la Bretton-Woods induce, pe termen lung, aşa-numitul paradox
al lui Triffin, conform căruia lichidităţile internaţionale nu pot să crească
decât în funcţie de deficitul balanţei de plăţi externe americane şi de slăbirea
dolarului. Pe termen scurt însă, exporturile de capital americane au evoluat
în sens invers faţă de evoluţia ciclului intern caracteristic SUA, ceea ce a
atenuat repercursiunile negative pe plan internaţional. După trecerea la
sistemelor ratelor de schimb flexibile, acest mecanism regulator este tot mai
mult slăbit, datorită „umflării” mişcărilor de capital pe termen scurt, dezvoltării
spectaculoase a operaţiunilor speculative asupra cursurilor de schimb.
Ce permite unui agent economic să facă o investiţie directă într-o ţară
străină?
În principiu, o firmă locală, dintr-o ţară dezvoltată, este avantajată în lupta de
concurenţă cu o firmă străină. Ea primeşte lupta ”pe teren propriu”. Firma
locală poate beneficia de sprijinul propriului guvern, de relaţiile tradiţionale
cu furnizorii autohtoni sau cu investitorii instituţionali din propria ţară. Aşa
stând lucrurile, o firmă străină pentru a se putea menţine într-un mediu
economic nou trebuie să posede alte avantaje, care să se dovedească
valabile. Numai aşa ea va avea şansa să obţină un profit mai mare, nu
Societățile transnaționale

numai faţă de cel din ţara de origine, ci şi în comparaţie cu concurenţii din

ţara gazdă; în acest mod, investiţia sa externă se va justifica. Pentru a
ajunge într-o astfel de ipostază, firma străină va trebui să acumuleze, în
prealabil, calităţi specifice în propria ţară, pe planul dimensiunii capitalului, al
tehnologiei, al componentelor de gestiune, al obţinerii economiilor de scară,
care, toate la loc, vor crea un avantaj competitiv. Aşa apar posibilitatea şi
necesitatea investiţiilor directe externe.
Dar valorificarea avantajului competitiv nu va fi posibilă fără exercitarea
deplină a controlului. Un control partajat împiedică investitorul străin să-şi
pună în valoare calităţile specifice, de exemplu, cele legate de capacitatea
managerială. Totodată, controlul asigură păstrarea avansului tehnologic,
împiedicând difuzarea know-how-ului. Drepturile de proprietate intelectuale
sunt ocrotite.
2. Trăsături ale IDE
În prezent, investiţiile directe externe se caracterizează prin următoarele
trăsături:
 Ele depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de portofoliu;
 Statele Unite joacă un rol preponderent, atât ca „ţară de origine”, cât
şi ca „ţară gazdă”, a investiţiilor directe externe, în comparaţie cu
celelalte ţări dezvoltate cu economie de piaţă;
 După cel de-al doilea război mondial, IDE se orientează cu
preponderenţă către ţările dezvoltate. Axa Nord-Nord a devenit mult
mai atractivă decât cea Nord-Sud.
 S-a modificat structura pe ramuri a IDE. Sectorul manufacturier a
depăşit ca importanţă pe cel primar (cu excepţia petrolului).
Producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte a
IDE.
– Ale loc o distribuţie pe zone de influenţă a IDE din ţările dezvoltate
către ţările în dezvoltare. Cele mai importante fluxuri sunt: SUA-America
latină, UE – Africa, Japonia – Asia.
O evaluare exactă a dimensiunilor IDE nu reprezintă o întreprindere facilă. În
general, reinvestiţiile din profitul filialelor externe, ca şi fondurile de investiţii
formate prin împrumuturi de la băncile din ţara gazdă, adică elemente care
contribuie la creşterea IDE, nu sunt reflectate corespunzător din punct de
vedere statistic.
Societățile transnaționale

3. Modalităţi de implantare
Modalităţile concrete de implantare a investiţiilor externe cuprind un evantai
extrem de larg, de la o participaţie minoritară, până la deţinerea integrală a
capitalului unei filiale.
Cazul cel mai puţin frecvent este acela în care societatea-mamă creează o
filială pe loc gol. De cele mai multe ori, ea preferă la început o participaţie la
o întreprindere străină deja existentă.
În ceea ce priveşte societăţile americane, ele înclină, în mod evident, spre
acele forme de investiţie care le asigură proprietatea integrală. Dorinţa de
a deţine integral o filială exprimă o atitudine de neîncredere faţă de
eventualii asociaţi locali. Controlul total al filialelor externe este o garanţie
pentru societatea-mamă; ea este asigurată că politica sa va fi respectată. În
plus, rezistenţa faţă de o participaţie chiar şi majoritară se explică printr-un
factor care reflectă decalajul tehnologic dintre SUA şi celelalte ţări.
Difuziunea capitalului social este acompaniată, în mod normal, de o
difuziune a cunoştinţelor tehnice. Deţinând doar o parte din activele unei
întreprinderi, societatea-mamă se teme că va fi silită să divulge procedeele
sale de fabricaţie şi, în consecinţă, să piardă avansul său tehnologic.
Această teamă împinge societăţile americane să transforme o participaţie
iniţial minoritară într-o participaţie majoritară şi, mai ales, integrală. Refuzul
unei participaţii minoritare este motivat şi prin consideraţii de ordin fiscal.
Administraţia americană reduce impozitul pe cifra de afaceri a unei societăţi-
mamă cu suma taxelor plătite în străinătate de către propriile filiale, cu
condiţia ca ea să posede cel puţin cu 10% din capitalul acestora.
O tactică folosită în mod curent constă în penetrarea iniţială într-o anumită
societate străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, de a
înnoda relaţiile de afaceri, de a evalua posibilităţile de extindere a cererii
pentru anumite produse etc. Această fază de informare, odată depăşită, în
situaţia în care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se solicită o majorare a
capitalului. Capitalurile locale fiind, de obicei, insuficiente, STN preia
controlul asupra întreprinderii. Într-un interval mai mult sau mai puţin lung,
prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este
redusă la o mărime neînsemnată.
Sunt însă şi cazuri în care preferinţele converg către o strictă politică de
participaţii minoritare. Unul dintre motivele avansate este acela al reducerii
Societățile transnaționale

riscului naţionalizării. Acest tip de asociere permite societăţii- mamă să

pătrundă pe numeroase pieţe cu un capital iniţial mai mic. În cazul acestei
modalităţi de implementare, riscul pierderii exclusivităţii unui procedeu
tehnic, a unui brevet, poate fi evitat printr-o alegere atentă a partenerilor. În
plus, stipulaţiile contractului de asociere pot include un anumit număr de
prevederi prohibite.
Strategia cea mai convenabilă de implantare externă pare a fi cumpărarea
unor societăţi deja în funcţiune. Această cale permite economisirea de
timp şi bani, angajarea de salariaţi care cunosc bine munca lor, beneficiul
unei conduceri care cunoaşte caracteristicile pieţei locale etc. Cumpărarea
unei întreprinderi este decisă, în ultimă instanţă, de raportul dintre preţul
plătit şi beneficiul previzibil.
O formă specială de investiţie externă o constituie crearea întreprinderilor
comune cu reprezentanţii statului (Mixed joint ventures) sau a
întreprinderilor conjugate (Joint international business ventures).
Primele constau într-o asociere între una sau mai multe întreprinderi străine,
cu o firmă de stat autohtonă în condiţii aproximativ legale. Această formă de
societate este întâlnită, de pildă, în Japonia. Legislaţia niponă impune o
participare a capitalurilor autohtone în proporţii cel puţin egale cu cele ale
capitalului străin. În cazul altor ţări, îndeosebi slab dezvoltate, întreprinderea
„conjugată” apare ca un rezultat al unui contract în care ţara gazdă obţine
recunoaşterea aportului său propriu (resurse naturale, mână de lucru,
capital) de către firma străină, care aparţine, în general, unei ţări dezvoltate.

Avantaje
 Trecând în revistă avantajele investiţiilor directe externe, ale
implantării de filiale peste graniţă, trebuie amintită posibilitatea
ocolirii barierelor vamale, acolo unde ele există. În condiţiile unor
politici comerciale protecţioniste este tot mai dificil să se păstreze o
piaţă numai pe calea exporturilor. Devine, de aceea, din ce în ce mai
necesar să se producă direct în străinătate.
 Societăţile transnaţionale impulsionează comerţul internaţional al
societăţii-mamă. Filialele implantate în exterior au nevoie de maşini şi
utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le procură, în mare parte, din
ţara de origine.
 O societate transnaţională poate profita cel mai bine de pe urma
diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii. Utilizând reţeaua
Societățile transnaționale

de comunicaţii dintre filialele externe, firma transnaţională va

împrumuta acolo unde condiţiile sunt cel mai favorabile şi va acorda
fondurile obţinute unei filiale care altfel ar fi fost supusă – ca şi
întreprinderile concurente – efectelor politicii „banilor scumpi”.
 Acţionând concomitent în mai multe ţări, societatea transnaţională
profită din plin de pe urma fluctuaţiilor monetare. De obicei, se
cumpără masiv moneda ţării unde se aşteaptă o revalorizare, pentru
ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au
rămas constante. Rezultă astfel câştiguri apreciabile.

Piaţa societăţii transnaţionale

Societatea transnaţională tinde să-şi lărgească continuu sfera de dominaţie
atât în interiorul ţării de origine, cât şi pe pieţe situate în diferite alte ţări.
Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice:
cel naţional, autohton, în cazul societăţii-mamă, cel străin – în cazul filialelor,
cel internaţional – ori de câte ori este vorba despre schimburile dintre
unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii. Prin apariţia şi
dezvoltarea acestor societăţi, sfera spaţială de activitate a întreprinderii se
extinde considerabil. Ea nu mai este, ca odinioară, o entitate izolată. Are loc
o interacţiune, o interpenetraţie între domeniile micro, macro şi
mondoeconomic.
În virtutea relaţiilor dintre societatea-mamă şi filialele din străinătate, precum
şi dintre filialele înseşi, societatea transnaţională îşi desfăşoară activitatea în
cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă internaţională. Specific acestui tip
de piaţă este că obiectul schimbului îl constituie produsele intermediare,
componente ale unor produse finale, în virtutea specializării impuse de
societatea-mamă filialelor sale.
Piaţa internă a STN este şi o piaţă de capital, de tehnologie sau de forţă de
muncă. Centrul coordonator impune, de regulă, unităţilor componente relaţii
de schimb pe care trebuie să le întreţină între ele, precum şi preţurile
practicabile. De obicei, preţurile la care bunurile se schimbă sunt fixate pe
baza costului. Există însă şi cazuri când societatea-mamă impune unei
filiale să cumpere producţia alteia la un preţ diferit de cel practicat pe piaţa
mondială. Asemenea situaţii apar atunci când se urmăreşte cucerirea sau
menţionarea unei poziţii dominante, reducerea cuantumului impozitelor pe
venit datorat statului gazdă, eludarea controlului schimbului valutar şi
protejarea faţă de fluctuaţiile monetare. Astfel, sub-facturarea materiilor
Societățile transnaționale

prime, a produselor intermediare, permite filialei care le primeşte să vândă la

preţuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global, STN
manipulează preţurile pentru a mări beneficiul filialei din ţara unde rata
impozitului este scăzută şi invers. În fine, când o devalorizare este iminentă,
STN va căuta să scoată din ţara respectivă cea mai mare parte a profitului şi
să o îndrepte spre ţările cu monedă forte. Profitul este, astfel, transferat de
la o filială la alta sau adus în ţara de origine, prin mecanismul „preţului de
transfer”, preţ care se abate considerabil de la valoarea internaţională.
După unele aprecieri, ponderea comerţului intern al societăţilor
transnaţionale în comerţul mondial a ajuns destul de mare, la circa 30%. În
ceea ce priveşte greutatea specifică a „pieţei interne” a STN în exporturile ei
totale, ea diferă în raport cu ţara de origine.
Ţinând cont de trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţilor transnaţionale,
se poate afirma că, în cadrul ei, se diminuează incertitudinile legate de
fluctuaţiile preţurilor de aprovizionare şi comercializare. La graniţa pieţei
interne a unei astfel de firme începe concurenţa cu celelalte STN.

Structuri transnaţionale
Dacă se ia în considerare criteriul orientării investiţiilor de capital, se disting
două tipuri de structuri transnaţionale.
 Structura introvertită, care presupune o activitate orientată prioritar
spre interior. Pe termen lung, investiţiile efectuate în ţara de origine
le depăşesc ca volum pe cele externe. Este cazul STN cu sediul în
ţări dezvoltate mari. În urmă cu câțiva ani, General Electric poseda
active interne de circa 190 miliarde de dolari şi active externe de
„numai” 79 miliarde de dolari. o asemenea structură caracterizează
şi alte STN din ţări dezvoltate mari: Toyota, Hitachi, Fujitsu (Japonia),
Rénault (Franţa), Fiat (Italia). Conform calculelor UNCTAD, aceste
companii au cel mai scăzut indice de transnaţionalitate: de la 30,7%
(General Electric), la 20% (Hitachi).
 Structura extravertită se formează în condiţiile unui accent pus pe
activitatea externă. Această structură este caracteristică, îndeosebi,
STN cu sediul în ţări dezvoltate mici. Nestlé (Elveţia) avea, active
externe de aproape 31 miliarde de dolari, faţă de numai 3,1 miliarde
de dolari în ţara de origine. Indicele de transnaţionalitate UNCTAD al
acestor STN este cel mai ridicat: Nestlé 95,3%, Electrolux (Suedia)
88,7%, Philips (Olanda) 84,9% etc.
Societățile transnaționale

Ambele structuri transnaţionale presupun o diviziune a muncii intrafirmă,

între unităţile componente ale STN. Această diviziune se produce fie pe
orizontală (ca în cazul industriei de automobile), fie pe verticală (cum se
întâmplă, de pildă, cu industria petrolului). Rezultatul este dezvoltarea unor
reţele de tip matriceal, care implică nu numai componentele STN (firmă-
mamă, filiale), ci şi firme exterioare, independente, nelegate prin raportul de
proprietate. Este vorba de aşa- numitele alianţe strategice interfirme, tot
mai numeroase în ultimii ani (Renault-Volvo, Apple-Sony etc.).

4. Strategii de creştere
Creşterea internă (organică) înseamnă sporirea capacităţilor unei firme
„prin ea însăşi”, adică prin autofinanţare (cash-flow), pe baza profitului
propriu nedistribuit şi reinvestit. Creşterea internă devine posibilă şi prin
recurs la surse externe de finanţare, cum sunt împrumuturile bancare sau
emisiunea de titluri de valoare în scopul majorării capitalului.
Alegerea surselor de finanţare este influenţată de politica financiară oficială:
de mărimea impozitului pe profitul corporaţiilor, de nivelul taxei scontului etc.
În ultimă instanţă, hotărâtoare este evoluţia ciclului economic. În perioadele
de „boom”, când masa profiturilor creşte, autofinanţarea se află pe prim plan.
În timpul ultimului război mondial şi în anii care au urmat, întreprinderile
americane au obţinut profituri fabuloase, care, în numeroase cazuri,
întreceau chiar necesităţile interne de acumulare. Aceasta a făcut ca, până
spre sfârşitul anilor '60, autofinanţarea să acopere cea mai mare parte a
nevoilor de lichidităţi ale firmelor din SUA. În tot acest timp, finanţarea
externă a jucat un rol secundar. Dintre sursele externe de finanţare,
emisiunile de acţiuni au avut importanţa cea mai mică; în schimb, emisiunile
de obligaţiuni au reprezentat cea mai importantă sursă externă de finanţare
pe termen lung. În ultimii doi ani, rolul autofinanţării a început să scadă,
crescând corespunzător cel al finanţării externe.
Societățile transnaționale

Autofinanţare

Internă
Finanţare

Majorarea
capitalului
Externă
Împrumuturi

Piaţa financiară americană, mult mai bine organizată decât cele vest-
europene, permite întreprinderilor să procure relativ uşor fondurile pe termen
lung, care le sunt necesare.
În celelalte ţări dezvoltate, autofinanţarea întreprinderilor joacă un rol mai
puţin important decât în SUA. În Germania, după anul 1960, se remarcă o
creştere a ponderii acestei căi de finanţare, destinată să acopere cea mai
mare parte a investiţiilor de capital fix. Dintre sursele externe de finanţare,
împrumuturile bancare pe termen mediu sau lung deţin ponderea cea mai
ridicată. Băncile comerciale, cele ipotecare, precum şi puternica organizaţie
a caselor de economii alimentează întreprinderile germane cu credit pe
diverse termene.
În Franţa, unde însemnătatea autofinanţării este în declin, emisiunile de
acţiuni şi mai ales împrumuturile la termen joacă un rol deosebit în
finanţarea întreprinderilor. Creditul pe termen lung este furnizat de
organisme specializate şi de către stat. Acesta din urmă foloseşte creditul ca
o pârghie de influenţă a politicii de investiţii a firmelor private.
Printre întreprinderile din ţările dezvoltate, cele din Italia au situaţia
financiară cea mai fragilă. Autofinanţarea, comparativ cu celelalte ţări, se
situează la un nivel mai scăzut. În schimb, emisiunile de acţiuni sunt folosite
într-o măsură sporită. Autorităţile au încurajat această politică prin structuri
temporare de taxe ale dividendelor. În Japonia, întreprinderile apelează
foarte mult la împrumuturi bancare, care, în totalul surselor externe de
finanţare, au ponderea cea mai ridicată. Aceasta a fi determinat excesiva lor
Societățile transnaționale

dependenţă faţă de sistemul bancar; din cele arătate rezultă că

autofinanţarea este pe plan secundar.
Creşterea externă
Această formă de creştere, de concentrare a capitalului, se poate înfăptui pe
mai multe căi:
 Fuziunea (merger) este o tehnică de concentrare conform căreia
două sau mai multe firme, indiferent de ţara de origine, se
regrupează într-una singură (A+B=AB). Din punct de vedere juridic,
vechile firme dispar, fiind înlocuite de alta nouă. Fuziunea dintre
Daimler-Benz (Germania) şi Chrysler (SUA), din anul 1998,
considerată „fuziune istorică”, a dat naştere unei societăţi
transnaţionale – „Daimler Chrysler A.G.”, cu sediul la Stuttgart. Ea
are doi copreşedinţi (german şi american). Noile acţiuni (CDX),
lansate la NYSE, pe 17 noiembrie 1998, au fost bine primite de piaţă.
Noua STN va avea nevoie, conform estimărilor, de o perioadă de 3-5
ani pentru armonizare, pentru atingerea parametrilor maximi.
Avantajul de bază al unei fuziuni este efectul de sinergie (1+1>2),
câştigul de gestiune fiind superior simplei puneri în comun a
resurselor.
 Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o firmă
cumpără integral altă firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă
independentă (A+B=A). Firmele ţintă sunt alese dintre cele care au
un raport dividend/valoare bursieră inferior celui realizat de firma
raider. Operaţiunea de absorbţie, în afara reperării şi evaluării firmei
ţintă, mai ridică şi problema alegerii între cumpărarea acţiunilor sau
numai a activelor. În cazul cumpărării acţiunilor, se cumpără totul:
atât activele, cât şi pasivele. Achiziţionarea activelor este
avantajoasă pentru cumpărător, pentru că lasă în sarcina
vânzătorului pasivele potenţiale. Fuziunea şi absorbţia au drept scop
raţionalizarea structurilor, a schemei locurilor de muncă, într-un timp
cât mai scurt, în vederea micşorării costurilor. Dar astfel de
operaţiuni, pentru a fi reuşite, trebuie să însemne nu numai
reducerea costurilor, ci şi degajarea unor mijloace pentru o
dezvoltare superioară, pentru obţinerea într-o mai mare măsură a
economiilor de scară.
 Participaţia constă în achiziţionarea unei părţi a capitalului altei
firme din aceeaşi ţară sau din străinătate. Participaţia este
minoritară atunci când procentajul deţinut din totalul acţiunilor nu
Societățile transnaționale

permite controlul. Ea poate deveni majoritară dacă se ajunge la

deţinerea pachetului de acţiuni de control al firmei ţintă.
Dimensiunea acestui pachet este mai mică sau mai mare în funcţie
de gradul de difuziune a acţiunilor. În fine, se mai poate vorbi
despre o participaţie în cascadă, în situaţia în care o societate A
cumpără o firmă B care deţine, la rândul ei, participanţii la firma C.
 Procedura cea mai rapidă şi cea mai frecvent utilizată pentru a reuşi
o creştere externă este oferta publică de cumpărare (take-over bid
sau offre publique d'achat). Prin intermediul ei, o societate îşi anunţă
intenţia de a achiziţiona o parte din acţiunile altei firme. Acest gen de
ofertă este strict reglementat. Transparenţa operaţiunii trebuie să fie
totală. Se anunţă dinainte numărul titlurilor dorite, preţul de
cumpărare etc. Publicitatea trebuie să fie conformă normelor
Comisiei operaţiunilor la Bursă. Sunt cazuri în care aceste norme nu
sunt respectate. Consiliul de administraţie al firmei ţintă este ocolit.
Se încearcă tratative directe cu o parte a acţionarilor în scopul
obţinerii pachetului de control. Este vorba despre o tentativă de
„preluare ostilă” de către firma „raider” care însă implică investiţii
enorme pentru atacarea adversarului.
 Oferta publică de schimb este o operaţiune în care firma „raider”
doreşte să cumpere firma ţintă, propunând acţionarilor acesteia nu o
plată în bani (cash), ci una pe bază de acţiuni proprii (un troc de
acţiuni). Acţiunile firmei ţintă sunt retrase şi înlocuite cu acţiunile
firmei „raider”, într- un anumit raport.

Direcţii de concentrare
Creşterea taliei unei STN, concentrarea sa, nu se fac la voia întâmplării, ci în
direcţii determinate de specificul procesului de fabricaţie sau de motivaţii
strict financiare.
 Concentrarea internaţională pe orizontală se realizează prin
creşterea numărului de filiale peste graniţă în aceeaşi ramură ca şi
societatea-mamă. Ea este caracteristică unor STN din industria de
automobile, precum General Motors, Ford, Toyota, Volkswagen etc.
Concentrarea internaţională pe orizontală a STN generează aşa-
numitele „filiale-releu”. Fiecare este, în felul ei, o replică la scară
redusă a firmei-mamă, reprezentând o prelungire a activităţii acesteia
într-o anumită zonă geografică.
Societățile transnaționale

 Concentrarea internaţională pe verticală înseamnă creşterea taliei

firmei prin achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţări,
întreprinderi situate în „amonte” sau în „aval” în raport cu specificul
activităţii societăţii-mamă. Firma Exxon, de exemplu, axată iniţial pe
activitatea de rafinare a petrolului şi-a îndreptat atenţia spre
cumpărarea de surse de aprovizionare cu petrol brut şi, totodată,
spre dezvoltarea reţelei de distribuţie pe întreg globul. Societăţilor
transnaţionale care se dezvoltă prin concentrarea pe verticală le
corespund „filialele atelier”, specializate pe un anumit segment al
procesului de producţie, în scopul reducerii costurilor. Acest tip de
filiale, datorită specializării, generează schimburi reciproce, aflându-
se la baza formării „pieţei interne” a STN, a fenomenului
„internalizării”. Trebuie reţinut că „filialele atelier” există şi în cazul
concentrării pe orizontală, atunci când se introduce o diviziune a
muncii la scara STN. Efectul de internalizare se va resimţi, de
asemenea.
Diversificarea activităţii caracterizează ambele forme de concentrare. Ea
determină, la rândul ei, o creştere prin ingeniozitate proprie. Continuând
să funcţioneze în industria alimentară, transnaţionala Nestlé (de origine
elveţiană) şi-a diversificat puternic producţia: de la concentrate (lapte,
ciocolată, cafea solubilă etc.) până la produse alimentare congelate. Se
spune că enumerarea produselor sale ar umple circa 35 de pagini duble. Un
model recent de creştere prin inovaţie este Microsoft.
 Creşterea prin conglomerare internaţională reprezintă „uniunea” unor
firme din diferite ţări care nu sunt legate între ele pe linie tehnologică.
Motivaţia este strict financiară. Nu se urmăreşte sporirea capacităţii
de producţie, ci a forţei financiare, de regulă, prin speculaţii. În
căutarea continuă de condiţii pentru o înaltă rentabilitate, anumite
firme se lansează în sectoare cu totul străine de vocaţia lor originară.
Conglomeratul reprezintă o societate holding care deţine capitalul
filialelor şi îşi asumă responsabilitatea gestiunii lui. Prin politica de
conglomerare pot fi absorbite şi întreprinderi în plină expansiune, de
talie chiar mai mare decât a firmei-mamă.
Prin structura lor, conglomeratele asigură o mai mare stabilitate a ratei
profitului pe ansamblul firmei. Dacă într-un anumit sector se înregistrează
pierderi, ele pot fi compensate de rezultatele firmelor din alte sectoare.
Conglomeratul permite şi o evitare a efectelor legislaţiei antitrust concepută
pentru a limita monopolizarea producţiei în cazul concentrării pe orizontală
sau pe verticală. Conglomeratul nu se încadrează în nici unul din aceste
Societățile transnaționale

cazuri.
Desigur, concentrarea pe diverse căi a capitalului, creşterea taliei firmelor
creează posibilitatea monopolizării unor pieţe. În legătură cu acest aspect se
ridică întrebarea: devin, oare, automat societăţile transnaţionale monopoluri,
se poate pune semn de egalitate între cele două noţiuni?
Cu toate că societăţile transnaţionale sunt întreprinderi caracterizate printr-
un înalt grad de concentrare a producţiei şi a capitalului, odată constituite,
ele nu se transformă automat în monopoluri. Alternativa în care societatea
principală deţine o poziţie de monopol într-un sector anume din ţara sa de
origine nu asigură prin ea însăşi o poziţie similară şi filialei acesteia din altă
ţară.
Pentru ca o firmă să devină un „monopol transnaţional” în adevăratul sens
al cuvântului, este necesar ca din ansamblul societate- mamă-filiale externe,
cel puţin două unităţi situate în ţări diferite să deţină poziţia „cheie”
într-un anumit domeniu. La un rezultat analog se ajunge şi atunci când
două sau mai multe societăţi diferite încheie o anumită înţelegere cu privire
la împărţirea pieţei externe, la politica internaţională a preţurilor etc. În
fine, în condiţiile accentuării diversificării producţiei, o societate
transnaţională poate deţine o poziţie monopolistă doar într-un singur
domeniu de activitate, deşi ea activează concomitent în mai multe
sectoare.

Delocalizarea internaţională a producţiei

Un alt efect al transnaţionalizării vieţii economice este delocalizarea –
transferul unei producţii interne în străinătate. Acest fenomen are la bază
următoarele considerente mai importante:
1) prelungirea ciclului de viaţă al produsului; 2) minimizarea costurilor
de fabricaţie; 3) ocolirea barierelor vamale; 4) evitarea fiscalităţii
excesive; 5) extinderea concurenţei oligopolistice.
Delocalizarea vizează produse standardizate (textile, confecţii, electronice,
automobile, nave maritime, dar şi hardware si software). Ea s-a produs mai
întâi pe axa Nord-Nord, pentru ca apoi să includă şi ţări în dezvoltare. De ani
buni, deja, ţări în dezvoltare din Asia de Sud şi Sud-Est, din America Latină,
cunoscute ca producătoare mai ales de produse primare, au devenit
producătoare şi exportatoare de produse manufacturate – intensiv
consumatoare de forţă de muncă. Această nouă evoluţie a structurilor
economice ale ţărilor în dezvoltare este pusă în evidenţă de statisticile
Societățile transnaționale

comerţului internaţional.
„Delocalizarea” presupune noi forme de organizare internaţională a
producţiei, cum sunt: filiale comune (joint venture) acordurile de licenţă,
subcontractarea (producţia de componente, subansamble, nu de produse
finite).
De regulă, „delocalizarea” este controlată de firma-mamă, fie printr-o filială
externă proprie, fie prin aranjamente cu firme locale – subcontractanţi.
Aceştia produc conform specificaţiilor tehnice ale STN, devenind părţi
componente ale sistemului productiv al transnaţionalelor. Noile tehnologii de
comunicare facilitează considerabil legăturile dintre ordonatori (STN) şi
subcontractanţi. Firma americană Nike – numărul 1 mondial în domeniul
echipamentului sportiv – are relaţii de subcontractare cu 40 de firme din
diferite ţări asiatice. Ea transmite designul, elaborat la nivel central, prin
intermediul unui satelit către un subcontractant din Taiwan, care apoi îl
difuzează operativ firmelor executante. Firmele americane de electronică,
după ce produc semiconductorii la sediile din SUA, îi transportă pe calea
aerului către firmele subcontractante din zona asiatică, unde sunt asamblaţi
în circuite integrate, care apoi sunt trimise, pe aceeaşi cale, în SUA, pentru
testare şi distribuire. Se urmăreşte astfel asigurarea standardelor de calitate.
„Delocalizarea” înseamnă deplasarea producţiei oriunde este profitabil.
Când însă, datorită profiturilor realizate, STN trec la modernizarea
tehnologiilor (introducerea robotizării, de exemplu), se conturează un
fenomen în sens invers, adică o relocalizare. În aceste condiţii, avantajul
oferit de existenţa unei forţe de muncă mult mai ieftine în diferite părţi de pe
glob îşi pierde importanţa.