Metodele cercetării ştiinţifice ale dreptului

Ca şi în orice domeniu şi cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii ,

a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată
complexitatea sa.

Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat şi perfecţionat şi ele în

contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţie ştiinţifică
contemporană, evidenţiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii şi tehnicii de
calcul şi în domeniul ştiinţelor socio-umane.

Fără a avea pretenţia unei definiţii, arătăm că prin metodă înţelegem un ansamblul concertat de
operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme ) care sunt folosite pentru atingerea
unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi
anumite procedee tehnice, care sunt auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.

Nu trebuie confundate metodele de cercetare în sensul definit aici cu metoda în sens filosofic,
care are în vedere concepţia filosofică ce stă la baza demersului cercetării1 .

Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, a valorii lor euristice pentru
descoperirea unor cunoştinţe noi, revine Teoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însă ca
şi celelalte ramuri ale ştiinţei dreptului să-şi aducă contribuţia la perfecţionarea metodologiei
juridice în domeniul lor de investigaţii.

Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice menţionăm în primul rând metoda
logică şi metoda istorică.

a) În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex Teoria dreptului, toate

ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, legile şi raţionamentele logice. Făcând
abstracţie de ceea ce este neesenţial, întâmplător în existenţa dreptului, teoria caută să
dezvăluie folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esenţial caracteristic, pentru drept.
De importanţa aplicării logicii în cercetarea fenomenului juridic vorbeşte însăşi faptul că
s-a conturat ca o disciplină aparte, logica juridică.
b) Potrivit metodei istorice, ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa
istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizează esenţa, forma şi funcţiile
dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate, ştiut fiind că instituţiile juridice
poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective.
c) O metodă cu puternice valenţe în studierea dreptului în general, a ramurilor şi instituţiilor
juridice este cea a comparatismului. Prin studiul comparat al diferitelor instituţii juridice
de la o ţară la alta, prin compararea sistemelor juridice naţionale se desprind factorii ce
determină atât trăsăturile lor comune cât şi cele specifice. Combatând în principiu 1

1
Madeleine Grawitz: Méthodes des sciences sociales, Dalloz, 1974, p. 331, ş.u.
 preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări juridice dintr-o ţară la alta, ca
şi considerarea unora drept modele de urmat în alte ţări, metoda comparată arată calea
realistă de folosire a experienţei legislative şi judiciare şi îmbogăţire reciprocă a
sistemelor juridice din diferite ţări ştiut fiind că orice reglementare juridică trebuie să
izvorască şi să răspundă în primul rând nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor
ţării respective iar pentru găsirea soluţiilor optime va studia, evident şi, experienţa altor
sisteme de drept.

Importanţa deosebită a metodei comparate este dată şi de crearea unei ramuri distincte în
sistemul ştiinţelor juridice dreptul comparat (ştiinţa dreptului comparat) de crearea în numeroase
ţări a unor catedre sau institute de drept comparat , inclusiv a unor instituţii internaţionale cum
este Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris.

Extinderea cercetării sociologice cu metodele proprii inclusiv sondajul de opinie sau ancheta
sociologică, nu au lăsat pe din afară nici aspectele juridice ale vieţii sociale. Dimpotrivă, urmare
a extinderii lor s-a conturat sociologia juridică ca o disciplină de sine stătătoare, născută din
nevoia şi ca rezultat al analizei factorilor sociali de condiţionare şi intercondiţionare ai dreptului.
În efortul de creare şi conturare cât mai precisă a acestei discipline, a fost creată o Asociaţie
internaţională de sociologie juridică, iar la unele Facultăţi de drept se predau în această materie2.

O utilizare tot mai accentuată şi în sfera ştiinţelor juridice au metodele analizei sistemice,
structurale şi funcţionale, precum şi a celor cantitative. Se simte şi în domeniul juridic
necesitatea prelucrării cu noile mijloace moderne a cantităţii considerabil sporite de informaţii,
localizate cu deosebire în actele juridice (normative şi concrete), folosindu-se în acest scop
maşinile electronice de calcul. Ordinatorul devine un instrument obişnuit de lucru şi pentru jurist.
Este de reţinut importanţa folosirii metodei statistice utilă atât pentru procesul de elaborare a
dreptului cât şi pentru cei de aplicare. Dealtfel, statistica judiciară s-a conturat ca un domeniu
distinct al statisticii.

Cât priveşte metoda experimentală, proprie prin excelenţă ştiinţelor naturii, menţionăm că în
domeniul dreptului uneori în domeniul reglementării cu caracter economic, punându-se problema
unei transformări de ansamblu, la scară naţională, s-a recurs în prealabil la verificarea noilor
măsuri la scară redusă, în câteva unităţi.

2
Madeleine Grawitz: op. cit. p. 168-170. Henri Levy-Bruhl: Sociologie du Droit, P.U.F., Paris, 1981. Edmond
Jorion: De la sociologie juridique. U.L. Bruxelles, 1967. Nicolae Popa: Prelegeri de Sociologie juridică, Bucureşti,
1983.
Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, se impune constatarea că ele
nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa şi complementaritatea lor. Folosindu-se
astfel, cercetarea ştiinţifică juridică, atât cea fundamentală, preponderent teoretică, cât şi cea
aplicativă are garanţia obţinerii unor rezultate valoroase şi utile.

Grawitz, madeleine

Paul ROUBIER, Theorie générale du Droit, paris, 1946

jean dabin, Theorie générale du Droit, bruxelles, 1953

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan , Introducere in teoria generala a dreptului,