E o babă supărată

Şade-n scorbură uscată,

Are ochii de motan
Şi seamănă c-un vultan !
(bufniţa)

Am în curte un stejar
Cu vârf roşu ca de jar !
(bujorul)

Ursuleţ cu alb vărgat

Rău cu vulpea e certat !
(bursucul)

Sus pe culmi înalte creşte,

Lumea-n case îl pofteşte,
Îi dă daruri să le ţină
Şi potire de lumină !
(bradul)

Holbată, cu gura mare,

Ca şi o lăcustă sare.
(broasca)

Poartă-n spate o cetate

Şi din ea doar capu-l scoate !
(broasca ţestoasă)

Cu arome îmbietoare
Pâinea rumenă apare
Din cuptorul dogorit
Cine o scoate mulţumit ?
(brutarul)

Şapte puncte poartă-n spate

Şi-ajută pomii cât poate.
(buburuza)

Ciorbe, supe, sărmăluţe

Sosuri calde, chifteluţe
Pregăteşte iscusit
Că e meşter la gătit.
(bucătarul)
E deschisă orişicui,
Este "Casa Domnului" !
(biserica)

Vacă neagră, coarne late,

Îndreptate mult în spate,
Vara umblă să se scalde
În mlaştini cu ape calde !
(bivoliţa)

Când e viu, el trage carul

Iar tăiat, dintr-a lui piele
Face talpă tăbăcarul
Şi cizmarul tălpi, pingele.
(boul)
Când suge,
Când ară,
Când face din el ciubote.
(boul)

Până-i mic,
Ţări cuprinde;
Dacă creşte,
Pământul risipeşte;
Dacă moare,
În joc sare.
(boul)

Iarna-n frig, vara la soare,

Neschimbat e la culoare !
(bradul)

Sus pe coama munţilor,

Munţilor, cărunţilor,
Stă voinicul cel ţepos
Veşnic verde şi frumos.
(bradul)

Să-mi ghiciţi o ghicitoare:

Înaltă, cu lungi picioare,
Pene negre pe-aripi are,
Peste broaşte e mai mare !
(barza)

În pădure fusei,
Al treilea picior ajunsei.
(bastonul)

Pe bătrâni îi sprijinesc,
Pe călători întovărăşesc,
Pe cei răi îi pedepsesc.
(bastonul)

Pe masă sau în tavan,

Seara vezi un ghem bălan !
(becul)

Şi acasă şi în clasă,
E o pară luminoasă.
(becul electric)

Are coarne-ncârligate
Şi cu-alţi semeni se bate !
(berbecul)

Trece badea mânios

Cu cojocu-ntors pe dos.
(berbecul)

Ghiciţi care lighioană

Mestecă, aşa-n neştire,
Tot betonul ce se toarnă
În pereţii din clădire ?
(betoniera)

Găinuşă pestriţată
Cu coada mereu plouată !
(bibilica)
Două roate-n lanţ legate
Duc iute un om în spate !
(bicicleta)

Stă cu spatele la rege

Dar regele nu se supără.

(Birjarul)
Nu e peşte, nici vapor
Uriaşul mărilor !
(balena)

Când e plin zboară,

Când e gol coboară !
(balonul)

Fetele şi femeile n-au

Şi nici nu doresc să aibă;
Bărbaţii o ţin ca o podoabă,
Iar când o au
Încearcă să se cureţe de ea.
(barba)

Am o raţă
Fără viaţă,
Trece apa cât de mare,
Ba te duce şi-n spinare.
(barca)
ALBA CA ZAPADA
Albă-ca-Zăpada
după Fraţii Grimm
- text adaptat –

A fost odată o împărăteasă frumoasă şi bună. Într-o iarnă, pe când

cosea ea liniştită, aruncându-şi ochii pe fereastră şi văzând ninsoarea,
din neatenţie se înţepă. Ca să-şi liniştească durerea se gândi: „Ce n-aş
da să o fetiţă cu pielea albă ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu
părul negru ca abanosul!"

Şi aşa a fost. Dar

după ce se născu fetiţa, pe care o numiră Albă-ca-Zăpada, mama ei
muri, iar împăratul îşi luă altă soţie. Şi era şi împărăteasa aceasta
frumoasă, dar trufaşă şi fără suflet.
 Având maştera o oglindă fermecată, de câte ori se uita în ea, întreba:
„Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din ţară?" Oglinda îi
răspundea că nimeni n-o întrece în frumuseţe. Într-o zi, pe când copila
avea cam cincisprezece ani, oglinda îi răspunse împărătesei: „Frumoasă
eşti, crăiasă, atâta de frumoasă, dar Albă-ca-Zăpada e mult mai
luminoasă."
De invidie, împărăteasa îi ceru unui vânător s-o ia pe fată, s-o ducă în
pădure, s-o omoare, şi ca dovadă că i-a împlinit porunca, să-i ducă
inima fetei.
Ajungând în pădure, copila îi ceru îndurare vânătorului, iar acesta,
făcându-i-se milă, îi cruţă viaţa, iar împărătesei îi duse inima unei
căprioare pe care tocmai o găsi pe acolo.
Rămasă singură în codrul pustiu, Albă-ca-Zăpada rătăci ziua
întreagă până-n amurg, când dădu de o căsuţă. În căsuţă toate lucrurile
erau mititele, dar curate şi bine orânduite. Sărmana fată ciuguli câte
ceva din mâncare, apoi se culcă în cel mai mic pătucean şi adormi.
Când veniră cei şapte pitici de la lucru, căci a lor era căsuţa, se tot
minunau: „Cine a stat pe scăunelul meu?" „Cine s-a culcat în patul
meu?" „Cine a mâncat din farfurioara mea?" „Cine a băut din
păhărelul meu?"
În zori, când se trezi, Albă-ca-Zăpada le povesti necazurile ei, iar
piticii o rugară să rămână în căsuţa lor şi să le facă de mâncare şi
curăţenie. Piticii o primiră cu bucurie.
Între timp, maştera luă iar oglinda şi întrebând-o cine e cea mai
frumoasă, oglinda îi răspunse că Albă-ca-Zăpada e în căsuţa piticilor şi
că e mult mai frumoasă decât ea.
Împărăteasa, mânioasă, luă înfăţişarea unei bătrâne negustorese şi o
încântă pe fată să cumpere o cingătoare şi, când îi strânse mijlocul, îi
tăie răsuflarea, de o lăsă ca şi moartă.
Când veniră piticii, se speriară, o ridicară pe Albă-ca-Zăpada de jos, îi
tăiară cingătoarea, iar fata îşi reveni.
După un timp, oglinda îi dădu iar de ştire împărătesei că fata trăieşte.
Atunci maştera îşi schimbă iar înfăţişarea şi, luând cu ea un pieptene
otrăvit, o momi cu vorbe dulci şi îi prinse pieptenele în păr.
Când veniră piticii şi o găsiră zăcând, îi luară pieptenele din păr şi
fata îşi
 reveni.
Aflând haina de împărăteasă că Albă-ca-Zăpada trăieşte, clocoti de
mânie. Închipui un măr, verde pe o parte şi roşu pe alta, otrăvit pe
partea roşie. Când ajunse la casa piticilor, ca să-i risipească fetei
neîncrederea, maştera muşcă din partea nerumenită a mărului. Fata nu
apucă să înghită decât o îmbucătură şi căzu fără suflare.
În fapt de seară, cei şapte pitici o găsiră pe Albă-ca-Zăpada moartă.
Plânseră cu mare jale şi nu se îndurară s-o îngroape, ci îi făcură un
sicriu din cleştar, în care o aşezară cu grijă. Trecând pe acolo un prinţ şi
văzând-o pe Albă-ca-Zăpada, se simţi cuprins de frumuseţea ei ca de o
vrajă şi îi rugă pe pitici să-i dea lui sicriul cu fata moartă. Piticii se
îndurară de rugăminţile lui. Unul dintre slujitorii care purtau preţioasa
povară se împiedică şi din zdruncinătură sări bucăţica de măr din gâtul
Albei-ca-Zăpada, iar ea învie.
 Şi aşa, prinţul o duse pe Albă-ca-Zăpada la castelul său, înconjuraţi
de alaiul bucuros al piticilor. Şi se făcu o nuntă ca-n poveşti, iar Albă-
ca-Zăpada şi prinţul trăiră mulţi ani fericiţi.
Maştera, de ciudă, îşi luă lumea în cap şi se pierdu în codru

SCUFITA ROSIE
Scufiţa Roşie
după Fraţii Grimm
- text adaptat -

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum

o vedea. Odată bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i
şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră
de atunci Scufiţa Roşie.
 Într-o zi, mama sa o trimise să-i ducă bunicii cozonac şi vin, căci era
bolnavă şi slăbită şi bunătăţile acestea ar fi ajutat-o să-şi mai vină în puteri.
Fetiţa îşi luă rămas bun şi plecă.

Bunica locuia în pădure, la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. De

cum intră Scufiţa Roşie în codru, îi ieşi înainte lupul. El o întrebă:
- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie? Şi ce duci acolo, sub şorţ?
- Ia, până la bunicuţa, îi duc puţin cozonac şi vin ca să-şi mai vină în
puteri, căci e bolnavă şi slăbită.
- Dar unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?
- Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici...
 În timp ce mergea alături de Scufiţa Roşie, lupul ticluia cum să
potrivească lucrurile ca să poată să le mănânce pe amândouă. Începu să-i
spună cu glas mieros:
- Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu
nici nu le iei în seamă măcar... Fetiţa se gândi ce mare bucurie i-ar face
bunicii dacă i-ar duce şi un buchet de flori proaspete. Se abătu deci din
drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori.
În acest timp, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:
- Cine-i acolo?
- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar
deschide uşa, bunicuţo!
- Apasă pe clanţă şi intră, răspunde bunica. Că eu sunt slăbită şi nu mă
pot da jos din pat.
Lupul deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o
vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se
culcă în pat şi trase perdelele. În vremea asta Scufiţa culesese atâtea flori
că abia le mai putea duce. Amintindu-şi deodată de bunica, porni degrabă
spre căscioara din pădure. Nu mică îi fu mirarea când văzu uşa dată de
perete. Apropiindu-se de pat, dădu perdelele la o parte.
Bunicuţa întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, avea o înfăţişare atât
de ciudată, încât fetiţa întrebă:
 - Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?
- Ca să te pot auzi mai bine!
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?
- Ca să te pot vedea mai bine!
- Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?
- Ca să te pot apuca mai bine!
- Da' bunicuţo, de ce ai coşcogeamite gură?
- Ca să te pot înghiţi mai bine!

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi
pe biata Scufiţă Roşie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în
pat, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca
tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător...
 Acesta intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit
acolo.
- Ei, drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! De
când te caut! Şi luând un foarfece începu să taie burta lupului adormit.
Abia apucase să facă vreo două, trei tăieturi, că se şi văzu strălucind
scufiţa cea roşie a fetiţei. După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă
în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie
şi tustrei umplură cu ele burta lupului. Când se trezi, lupul voi s-o ia la
sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la
pământ şi muri.