„Ion”

de Liviu Rebreanu

 Tipologia în care se încadrează.

Romanul „Ion” apare în anul 1920 si este un roman realist, modern, obiectiv, interbelic.

Caracterul de roman realist este conferit în primul rand de faptul că el se inspiră şi reflectă
realitatea satului transilvănean de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. În acest
sens sunt relevate mărturisirile lui Rebreanu însuşi care consemnează sursele de inspiraţie pe care
le-a utilizat în roman: situaţia Rodovicăi, o fată bătută crunt de tatăl său pentru că îndrăznise să se
îndrăgostească de un băiat mai sărac decât ea şi gestul unui ţăran pe care Rebreanu îl vede
îngenunchind şi sărutând pămantul. Mai mult decât atât mentalităţiile specifice periodei
respective, raportate la locurile în care se petrece acţiunea se regăsesc în mare parte în roman:
situaţia românilor din Transilvania, nevoiţi să lupte la vremea respectivă pentru recunoaşterea
limbi române ca limbă de cultură, statutul intelectualităţii rurale al cărei membri reprezintă
adevărate repere morale şi criterile în funcţie de care se stabilea întâietatea în comunitate,
prestigiul membrilor depinzând de averea pe care o deţineau.

Caracterul modern al romanului este dat de tehnicile pe care Rebreanu le utilizează în construcţia
narativă şi în prezentarea personajelor. Modelul la care se raportează scriitorul român este
romancierul rus Lev Tolstoi, de la care Rebreanu preia construcţia pe planuri paralele şi tehnica
rotundului (construcţiei ciclice). Planurile paralele determină ramificarea acţiunii în două direcţii
sau două coordonate: una care urmăreşte evoluţia intelectualitaţii rurale, cealaltă în care
evoluează personaje care ilustrează tipologi de ţarani. Tehnica rotundului este evidenţiată prin
specificul relaţiei dintre incipit şi final. În ambele este utilizată imaginea drumului- o convenţie
narativă care permite naratorului să-şi introducă cititorul în lumea ficţiunii pe care o prezintă ca
pe un univers de sine stătător; tot prin intermediul drumului se produce şi ieşirea din acest
univers, deci părăsirea lumii ficţiunii.Pe lângă acestea,utilizarea analizei psihologice în prezentarea
personajelor şi a relaţiilor dintre ele este un alt indiciu al moderntăţii romanului, până la
Rebreanu existaseră foarte puţine opere în care personajele să fie prezentate în mod complex,
prin raportare atât la dimensiunea interioară, cât şi la relaţiile cu celelalte personaje.
Obiectivitatea romanului rezultă din poziţia naratorului în text. Acesta relatează la persoana a III-a
în cele mai multe situaţii, detaşat, rece, impersonal, fără implicare afectivă. Acest tip de narator
este cel care construieşte efectiv lumea ficţiunii, păstrând distanţă egală faţă de toate personajele
care fac parte din ea.

Încadrarea în categoria romanului interbelic este justificată prin raportarea la perioada la care
romanul apare (perioada interbelică se situează între 1918, anul sfârsitului primului război
mondial şi 1944, sfârşitul celui de-al doilea război mondial).

 Tematică şi structură.

Din punct de vedere tematic romanul dezvoltă un aspect social: eforturile pe care individul le
poate face pentru dobândirea averii care îi sigură recunoaşterea unui statut în comunitatea din
care face parte. Această temă pricipală dezvoltă aspecte tematice secundare: condiţia femeii,
familia, iubirea, sentimentul naţional, rivalitatea, gelozia, moartea. Complexitatea coordonatelor
tematice este consecinţa faptului că romanul realist, categorie din care face parte „Ion” îşi
propune să ilustreze viaţa în multitudinea faţetelor sale.

Din punct de vedere structural romanul are 13 capitole grupate în doua părţi: „Glasul
pământului” şi „Glasul iubirii”. Cele 13 capitole au titluri semnificative: „Începutul”, „Zvârcolirea”,
„Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea” şi „Nunta”, în partea I, respectiv „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”,
„Şteangul”, „Blestemul”, „George” şi „Sfârşitul”. Între cele două planuri pe care se dezvoltă
substanţa epică a romanului se stabilesc relaţii de paralelism, antiteză şi simetrie (nunta dintre
Laura şi George Pintea este prezentată în paralel cu nunta dintre Ana şi Ion; relaţia dintre Laura şi
George se întemeiază pe un grad de afecţiune care contrastează puternic cu tensiunile din cuplul
Ana-Ion; cele două planuri se intersectează simetric la începutul romanului, în prezentarea horei
şi la sfârşit în momentul părăsirii satului de către familia Herdelea). Simetria este prezentă şi în
modul în care Rebreanu stabileşte conexiuni simbolice între titlurile capitolelor din partea I şi cele
ale capitolelor din partea a II-a.

 Planuri narative.

Materialul epic se dezvoltă pe două planuri narative:al intelectualităţii rurale şi al ruralităţii

propriu-zise; ramificarea acţiunii este o consecinţă a intenţiei autorului de-a oferi prin intermediul
romanului un tablou complex al societaţii rurale transilvănene de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX.

În planul intelectualităţii sunt urmărite destinele a două figuri ce reprezintă repere morale pentru
lumea satului: învăţătorul Herdele şi preotul Belciug. Relaţia controversată dintre aceştia, macată
de animozităţi şi de conflicte dese, implică treptat şi alţi membri ai familiei Herdelea: soţia
învaţătorului, cele două fete, Laura şi Ghighi, precum şi pe Titu Herdelea personaj extrem de
important în economia romanului, care se va regăsi şi în alte creaţii- „Răscoala” şi „Gorila”. Prin
intermediul învăţătorului şi al preotului se reflectă mentalităţi, dar şi probleme specifice vremii:
disputa pentru întâietate în rândul sătenilor, riscurile şi problemele la care sunt expuşi români din
Transilvania în încercarea de a-şi impune limba ca limbă de educaţie.

În celălalt plan,al ruraliţăţii propriu-zise,acţiunile sunt mai riguroase, constituind substanţa epică
de bază a romanului. Ion, personajul principal este harnic, dar sărac, iar dorinţa sa de a intra in
posesia pământului devine mobilul tuturor acţiunilor sale. Deşi este atras de Florica, o fată
frumoasă, dar la fel ca şi el, săracă, îşi dă seama că singura soluţie a ascensiunii sale în plan social
este de a o cucerii pe Ana, fata lui Vasile Baciul, unul dintre cei mai prosperi oameni din sat. După
ce Titu îi oferă ideea salvatoare, Ion o seduce pe Ana, sperând că în acest fel îl va forţa pe Vasile
Baciul să accepte căsătoria lor. După un lung şir de umilinţe şi de violenţe pe care Ana, însărcinată
fiind, este nevoită să le suporte, ea devine soţia lui Ion, contribuind la împlinirea visului acestuia.
Naşterea copilului pare să schimbe pentru foarte puţină vreme lucrurile, întrucât pasiunea lui Ion
pentru Florica nu se stinge nici pe departe, ci din potrivă se amplifică, spre disperarea Anei care
va recurge la o soluţie tragică, sinuciderea. După moartea Anei, la scurt timp, moare şi copilul,
lipsit de afecţiune maternă, iar Ion îşi vede pusă în pericol întreaga avere. Încercările sale de a o
cuceri pe Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc, rivalul său, sunt din ce în ce mai dese.
Crezând că George este plecat, Ion o vizitează pe Florica, însă avertizat de Savista Oloaga, bărbatul
se întoarce pe neaşteptate şi fără nicio ezitare îl omoară pe Ion în unul dintre cele mai brutale
moduri cu putinţă: îi crapă crapă capul cu o sapă. Cele două planuri narative se intersectează în
momentele cheie ale acţiunii. Primul este hora de Duminică, moment care facilitează prezentarea
tuturor personajelor şi a relaţiilor dintre ele în acelaş context. La horă sunt înfăţişate de o potrivă
ierarhiile în rândul sătenilor, rivalităţiile dintre aceştia, precum şi poziţiile superioare pe care
învăţătorul şi preotul le au în sat: muzica este comandată de cel mai bogat, cea mai activă în
timpul dansului este fata cea mai frumoasă, pe margine, participanţii la horă sunt analizaţi cu
maximă acurateţe, în momentul în care apar preotul şi învăţătorul, muzica se opreşte în semn de
respect. La horă este prefigurat conflictul dintre Ion şi George şi se subliniază aversiunea,
dispreţul cu care Vasile Baciul îl priveşte pe Ion.

Un al doilea moment important, de data aceasta prezentat în paralel, este nunta dintre Ion şi Ana,
înfaţişată în mod contrastant cu nunta Laurei şi a lui George Pintea. În vreme ce prima relaţie este
dictată de interese exclusiv materiale şi este lipsită de afecţiunea reciprocă pe care o presupune
un astfel de eveniment, cea de a doua ceremonie este marcată de solemnitate şi tandreţe. Nunta
lui Ion şi a Anei este prezentată cu accente groteşti; naratorul insistănd asupra sarcinii Anei, care o
împiediecă să participe din plin la toate momentele şi asupra instinctualităţii lui Ion, care o
priveşte pe Florica lacom, ca pe o pradă, remarcându-i trăsăturile fizice care îi stârnesc poftele.

 Interferenţa celor două planiri revine în final în momemtul în care învăţătorul Herdelea,
soţia sa şi fiica cea mică pleacă în vizită la proaspăt căsătorita Laura. Momentul coincide cu ieşirea
din lumea naraţiunii, fata rememorând tragedia lui Ion pe fundalul imaginii aceluiaş drum care de
data aceasta nu mai şerpuieşte vesel ca în incipit, ci este în deplină concordanţa cu tensiunea din
final a evenimenteloPersonajele şi relaţiile dintre ele.

Sistemul de personaje este construit în manieră realistă, întrucât personajele ilustrează tipologii.
Din punctul de vedere al construcţiei se remarcă faptul că ele beneficiează de caracterizări
complexe care includ portretul fizic, scene reprezentative, acţiuni definitorii atât pentru
trăsăturile personajelor, cât şi pentru evoluţia lor. Ion este personaj principal, eponim al
romanului, este personajul asupra caruia se focalizează întrega atenţie a autorului şi totodată
personajul care interacţioneză cu cele mai multe dintre celelalte personaje. Ion este un personaj
emblemă pentru mentalitatea rurală transilvănenă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX. Cele două parţi ale romanului: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii” definesc două
coordonate pe care se dezvoltă caracterul său şi care îi jalonează întreg comportamentul: patima
pentru pământ şi iubirea faţă de Florica. Naratorul îi construieşte în mod obiectiv câteva premise
ale evoluţiei sale: sărac şi are ghinionul de a creşte într-o familie dezbinată de patima pentru
alcool şi de indolenţa tatălui. Hărnicia mamei sale şi ambiţia ei sunt luate drept model de Ion
astfel încât tenacitatea sa este admirată în mod unanim în sat. Rivalitatea sa cu George are ca
punct de plecare autoritatea pe care aceştia şi-o dispută în rândul tinerilor din sat, însă este
motivată de statutul social inferior pe care Ion îl are în raport cu George. Soluţia salvatoare penrtu
personajul principal vine de la Titu Herdelea care-i sugerează că ar trebui să-l silească pe Vasile
Baciul să accepte căsătoria sa cu Ana. Lipsit de scrupule, fără a nuntri niciun sentiment pentru
fata care-l iubeşte cu adevărat, Ion îşi atinge scopul, fapta sa generând un lung şir de umilinţe
pentru fata pe care o lasă însărcinată. Deşi naşterea copilului pare să reprezinte unicul moment
de apropiere dintre cei doi, Ion este măcinat de gândul că odată cu averea trebuie să o accepte si
pe Ana, sufletul său fiind în întregime dăruit Floricăi, o fată frumoasă, dar la fel ca şi el săracă.
Posesia averii tulbură definitiv comportamentul personajului care ajunge într-un gest, prezentat în
manieră naturalistă, să îngenuncheze şi să-l sărute, „ asemenea unei ibovnice”. Caracterul brutal
al personajului şi lipsa de scrupule sunt permanent accentuate de nartor care pe fundalul unor
scene de viaţă rurală specifice comunităţii proiectează scene de violenţă extremă care duc la
paroxism, umilinţa Anei. Sinuciderea sa este privită de Ion ca o ameninţare la adresa averii în
posesia căreia tocmai intrase; moartea copilului accentuează această tulburare a personajului, pe
care naraturul o prezintă prin tehnica dublei narări: se focalizează alternativ asupra planului
exterior şi asupra interioritaţii personajului, măcinat de gândul că odată cu copilul pierde şi
pămâmnturile. Eliberat de grija Anei şi a copilului şi intrat definitiv în posesia averii, Ion rămâne
cu cealaltă opsesie, Florica, astfel încât vizitele sale devin din ce în ce mai dese. Personajul este
atras de mirajul momentului în care va putea avea tot ce-şi doreşte: atât pământurile, cât şi pe
Florica. Orbit de pasiunea pentru femeie, ignoră toate semnele pe care destinul i le trimite ca
potrivnice şi este surprins şi omorât de George, avertizat de Savista Oloaga, personaj providenţial
care apare şi înainta de sinuciderea Anei. Sfârşitul tragic al personajului principal se înscrie în linia
unei morale de tip creştin care funcţionează în lumea satului ca lege nescrisă şi care pedepseşte
lăcomia, necistea, aldulterul, aproape în spirit biblic.

Personajul principal este astfel reprezentativ pentru tipologia ţăranului român a cărui concepte
definesc respectul şi poziţiasicială, exclusiv prin intermediul averii pe care o posedă, ignorând şi
,adesea, depăşind limitele moralului.

 r. Perspectiva narativă (focalizare, viziune).

Din punctu de vedere al elementelor care ţin de strategiile şi de instanţele narative ale textului, se
remarcă faptul că în roman perspectiva narativă utilizată preponderent este „din spate”, naratorul
creând o lume coerentă, logică, cuînceput şi sfârşit în care destinele personajelor sunt manipulate
cu abilitate în directţia ilustrării unei morale. Ion este pedepsit exemplar atât pentru lipsa de
scrupule, cât şi pentru lăcomie şi brutalitate; personajele conotate pozitiv în roman constituie
exemple demne de urmat (Zaharia Herdelea, Laura, Titu Herdelea). Mai mult decât atât, lumea
romanului este conturată prin intermediul simetriei dintre începutul şi sfârşit, relundu-se
imaginea drumului care face trecerea de la realitate la ficţiune, delimitând cele două dimensiuni.
Omişcienţa şi ubicuitatea naratorului care adoptă o astfel de perspectivă, sunt relevate în mod
repetat în roman, în secvenţe în care acesta înfaţişează ceea ce se întâmlă simultan în mai multe
planuri (în foarte multe cazuri el se plasează chiar în interioritatea personajului de unde relatează
prin intermediul analizei psihologice şi al monologului interior). Perspectiva „din spate” atrage
astfel un tip de focalizare specific, focalizarea 0, care evidenţiază omniprezenţa naratorului şi
preocuparea sa faţă de prezentarea în detalui a tuturor aspectelor lumii pe care o crează.
Preferinţa faţă de această descriere amănunţită, dar şi complexă, conferă romanului un pronznţat
caracter monografic – el funcţionează ca un tablou, ca o imagine de ansamblu, extrem de
relevantă pentru stadiul de dezvoltare şi mentalităţile comunităţilor rurale din Transilvaia de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Viziunea este în totalitate a autorului, abstarctizat la nivelul textului prin ipostaza naratorului, o
astfel de viziune este marcată de obiectivitate. Spre deosebire de Slavici şi de Duilui Zamfirescu,
scriitori care se remarcau printr-o moralizare excesivă, Rebreanu reduce în mod substanţial
comentarile şi observaţile cu privire la atitudinile, reacţiile sau trăsăturile personajelor.
Obiectivitatea este evidenţiată formal şi prin inretmediul persoanei a III-a singular, a naraţiunii
ceea ce determină încadrarea romanului în categoria naraţiunilor heterodiegetice.

 Aspectele stilistice.

Stilul lui Rebreanu se remarcă prin concizie, claritate, acurateţea observaţiei, naturaleţea şi
obiectivitate – toate aceste tăsături sunt specifice defapt romanului realist ca specie.

Artificiile stilistice sunt extrem de reduse, expresivitatea fiind obişnuită, în general, prin
descrierile amănunţite, dar sobre şi prin naturaleţea dialogului şi spontaneitatea repricilor. În
foarte multe cazuri, Rebreanu abdică, de la regula sobrietăţii – e vorba de scene de factură
naturalistă (seducerea Anei, moment în care Ion îngenunchează şi sărută pământul). Registrele
stilistice predominante sunt cel oral şi cel popular; în foarte puţine pasaje (descrierea munţilor,
prezentarea scenelor de la tribunal) sunt utilizate regionalisme. Limbajul artistic folosit este un
indiciu de data aceasta la nivel stilistic al apartenenţei romanului la categoria romanului realis.

Considerat primul roman modern de factură realistă, realizat în manieră obiectivă din limba
română, „Ion” rămâne un punt de reper în evoluţia prozei de mare întindere.