RETORICA

SUPORT DE CURS

1
 RETORICA

1. Apariţia retoricii............................................................................. p. 2
Coordonate spaţiale şi temporale. Primii oratori. Elocinţa ca obiect de învăţământ:
sofiştii. Etapa platoniciană şi aristotelică. Schimbări intervenite în Retorica antichităţii târzii, a
epocii medievale şi a epocilor modernă şi contemporană.

2. Caracteristicile, scopul şi funcţiile retoricii………………………………p. 10

Raţionamentul demonstrativ şi raţionamentul retoric. Întemeierea, persuasiunea şi
asumarea ca dimensiuni şi scopuri ale discursului retoric. Cerinţe ale discursului retoric.
Principalele căi de realizare a convingerii. Funcţiile retoricii.
3. Elaborarea şi organizarea discursului retoric……………………………p.
Faptele ca sursă a discursului retoric. Valorile ca sursă a discursului retoric. Stările de
spirit ale publicului ca sursă a discursului retoric. Instrumentarul logicii – sursă şi mijloc de
elaborare a discursului retoric. Organizarea argumentativă şi structura discursului retoric:
exordiul, naraţiunea/descrierea, confirmarea/respingerea.

2
 CAPITOLUL I
APARIŢIA RETORICII

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea exista concepţia cu privire la

originea greacă a Retoricii, înţeleasă ca arta de a vorbi frumos, ca elocvenţă,
dar şi ca ştiinţă (sau tehnică) a organizării discursului. Primii oratori sunt
amintiţi: Empedocle, Conax şi Tissis.
În realitate, Retorica a fost cunoscută şi practicată atât în vechile
culturi chineză şi indiană, cât şi în cultura arabă, anterioare culturii
greceşti, chiar dacă – conform unor autori – acestea nu au depăşit stadiul
euristicii. O întâlnim, între alţii, la Confucius (551-479) sub forma retoricii
nominaliste.

*
În spaţiul european apariţia propriu-zisă a Retoricii, înţeleasă ca
elocvenţă, este localizată temporal în secolele V-IV î.e.n., iar spaţial pe un
teren exterior Greciei actuale şi anume în Sicilia, fapt consemnat de Marcus
Tulius Cicero (filosof, orator, scriitor şi om politic roman, 106-43) şi întărit
de Herodot şi mai ales de Diodor din Efes.
Legenda spune că prin anii 485 î.e.n., doi tirani sicilieni, Gelon şi
Hieron, făceau deportări şi transferări din populaţia Siracuzei aducând în
loc mercenari. Când aceştia au fost răsturnaţi şi când se dorea revenirea
populaţiei pe locurile avute anterior, procesele pentru recâştigarea
drepturilor de proprietate se desfăşurau cu o mare frecvenţă. Aceste procese,
stimulate şi de dezvoltarea democraţiei, erau de un tip nou. Ele mobilizau
numeroşi juri populari în faţa cărora, pentru a convinge, trebuia să fie
„elocvent”.
Aşa se explică importanţa pe care anticii o acordau elocinţei despre
care vorbeşte şi Tucidide în Războiul peloponesiac (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1966, p. 28): „… nu socotim că discuţiile sunt o pagubă pentru fapte, ci lipsa
de lămurire prin discuţii, făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea
ce trebuie”. De altfel, Tucidide, dar şi Homer, narează nenumărate situaţii
în care eroii sunt prezentaţi perorând. Numai că elocinţa acestora nu se

3
desfăşura după o anumită tehnică oratorică, ci era mai mult o improvizaţie a
unor talente înnăscute.
În Sofistul, Aristotel (383-322) afirmă că primul învăţat care s-a ocupat
de arta cuvântului – adică inventatorul retoricii – a fost Empedocle din
Agrigent (490-430) – filosof, medic, poet şi om politic. A jucat un rol
important în viaţa internă a cetăţii sale. Ca şef al fracţiunii populare, a abolit
Senatul, a respins tirania ce i se oferise şi a adoptat o constituţie
democratică.
Fireşte, acestea n-ar fi fost posibile în absenţa unei elocinţe. Fără a fi
deschis o şcoală, profesa învăţătura sa (filozofie, poezie, medicină, chiar
magie) fie în discuţii ocazionale, fie în intervenţiile din agora a căror punere
în scenă era pregătită cu minuţiozitate. Conform lui Diogene Laertios, venea
înveşmântat într-o haină de purpură, cu fruntea încununată şi îşi făcea
apariţia într-un car tras de patru catâri albi.
Tot Aristotel ne spune că, alături de Empedocle, de arta cuvântului s-
au ocupat Conax şi Tissis care au adus o contribuţie sporită la dezvoltarea
elocinţei. Principalul lor merit a constat în faptul că au recunoscut valoarea
şi semnificaţia persuasiunii şi au scos în evidenţă o serie de aspecte legate
de verosimil (= adevărul aparent, plauzibilul), văzut ca o refacere mentală,
după reguli fixe şi valabile pentru toate minţile, a unor situaţii la care nu au
fost martori.
Rezultă de aici că judecătorul se va afla în ipostaza de a-şi da avizul
asupra unor fapte care nu le cunoaşte decât numai prin datele contradictorii
ale părţilor şi ale martorilor, iar soluţia sa va fi determinată nu de adevăr, ci
de imaginea sugerată de verosimil.

*
Elocinţa (elocvenţa) va deveni curând obiect de învăţământ şi una din
formele de instruire a cetăţenilor. Iar cetatea care va oferi un climat deosebit
de favorabil pentru dezvoltarea elocinţei va fi Atena, din următoarele motive:
a) a fost principala cetate a demos-ului antic, elocinţa devenind o
„armă” absolut necesară în democraţie;

4
 b) orice membru al Adunării Poporului nu se putea impune decât prin
elocvenţă, prin calităţi de orator;
c) atenianul chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti trebuia să
apară secundat de un co-apărător (= o persoană care intervine pentru altul
pledându-i cauza) sau să apeleze la serviciile unui logograf (=avocat care, în
schimbul unei remuneraţii, redacta discursuri care să ajute la obţinerea
câştigului de cauză).
Urmare a acestei situaţii s-au constituit trei genuri de elocvenţă, în
funcţie de împrejurările în care erau rostite:
a) judiciară (referitoare la justiţie, la echitate şi dreptate);
b) deliberativă (sau politică);
c) demonstrativă (epidictică).
Primele două au caracter profund practic. Al treilea gen îşi propunea
ca scop crearea unei atmosfere propice pentru sprijinirea sau combaterea
unei teze (a unei idei).
Discursurile judiciare erau, de regulă, de ordin privat, şi se ţineau în
faţa unor instanţe judecătoreşti.
Discursurile politice se ţineau în faţa Senatului sau a Adunării
Poporului (Ecclesia).
Discursurile epidictice aveau de regulă un caracter ezoteric, fiind
destinate unor iniţiaţi.
Primii profesori de retorică la Atena au fost sofiştii. Scopul lor –
obţinerea virtuţii şi a înţelepciunii (sophia) – era considerat superior celui al
retorilor.
La sofişti, virtutea şi înţelepciunea vizau însă doar dobândirea
capacităţii practice de a vorbi şi de a acţiona ca membru al familiei şi al
societăţii, obţinerea succesului în dispute pe baza unor argumente
înşelătoare care au doar o aparenţă de adevăr şi reducerea la tăcere a
interlocutorului.
Dacă, anterior apariţiei lor, educaţia primită de copiii şi tinerii atenieni
consta din citire, scriere, elemente de calcul, recitări, cântece şi cântat la
liră, educaţie ce dura până la 14 ani, continuându-se cu exerciţiile de
gimnastică şi peste perioada adolescenţei, sofiştii au fost primii care au

5
profesat ştiinţa vieţii practice. În accepţia lor, învăţătura trebuia axată pe
„sfatul cel bun” (eubulia) pentru a-ţi putea conduce mai bine casa şi pentru
a putea trata treburile publice prin arta cuvântului (Cf. Platon, Protagoras şi
Aristofan, Norii). Personajul Socrate din dialogurile platonice spune:
„Protagoras din Abdera, Prodicos din Keos şi atâţia alţii ştiu ca în legăturile
lor particulare să convingă pe oamenii din vremea lor că ei nu vor fi nicicând
în stare să-şi conducă nici familia, nici patria, dacă nu vor veni la şcoala
lor”.
De asemenea, începând cu sofiştii, retorica începe să se impună ca
tehnică de folosire a elementelor şi regulilor discursului, în scopul de a
convinge interlocutorul de justeţea cauzei pe care o apăra. Iar părţile
componente ale unui discurs retoric, folosite încă din antichitate, sunt:
1. Exordiul (introducere, prefaţă);
2. Naraţiunea (descrierea, expunerea);
3. Argumentarea;
4. Digresiunea;
5. Epilogul (peroraţia).
Protagoras din Abdera (481-411) este autorul a două lucrări –
Antilogiile şi Arta de a discuta – în care îşi expune metoda sa dialectică
(înţeleasă ca tehnică sau artă a dialogului). La baza acestei metode punea
două teze:
a) în orice problemă există două puncte de vedere opuse;
b) a face să triumfe opinia mai slabă în detrimentul celei mai tari.
Pe baza acestor teze erau căutate argumentele necesare atât pentru
sprijinirea cât şi pentru respingerea opiniilor.
Un alt sofist de seamă care a adus contribuţii în domeniul elocinţei
epideictice a fost Gorgias din Leontinoi (483-375), sicilian prin naştere, care
dădea, în schimbul unei remuneraţii importante, lecţii solicitate de tineretul
de elită din cetăţile greceşti. Preocupat mereu să caute cuvinte rare (şi
strălucitoare) şi un număr sporit de figuri de stil, s-a remarcat şi prin
folosirea, în discursurile şi peroraţiile sale, a unor termeni arhaizaţi, a unor
expresii poetice, a unor epitete şi metafore îndrăzneţe. Exemple: „Xerxes,

6
Zeus al perşilor”, „Ares înnăscut”, în loc de curaj înnăscut; „Pace iubitoare
de frumos”, „Discordie înarmată”.
Cel mai renumit orator al antichităţii, considerat reprezentant de vază
al elocinţei deliberative (politice) pentru toate veacurile de până acum, a fost
Demostene (384-322), personalitate proeminentă a Atenei ale cărui
discursuri, marcate de o distincţie morală fără precedent, vizau, în
majoritatea lor, binele cetăţii. Inscripţia în versuri gravată pe statuia sa în
anul 280 î.e.n. are următorul conţinut:
„Dacă deopotrivă cu mintea ţi-ar fi stat puterea,
Nicicând Grecia nu ar fi cunoscut robia”.
Deseori îşi prezenta tema principală a discursurilor într-o formă
paradoxală fapt ce surprinde auditoriul şi-l determină să urmărească cu
atenţie sporită argumentarea oratorului. Exemplu: În Filipica întâia întâlnim
afirmaţia paradoxală că ceea ce le-a adus atenienilor nenorocirea până
atunci, le va putea aduce în viitor salvarea. Rezolvarea: salvarea atenienilor
se află în ei şi numai în ei; este destul să aibă voinţă, căci atunci răul se va
transforma în bine, iar nenorocirea în fericire şi succes.
Exordiul discursului este concis pentru a canaliza rapid atenţia
auditoriului, expunerea este clară şi precisă, iar concluzia este sugerată, din
când în când, de însăşi conţinutul expunerii. Această situaţie îi impune să
recurgă la o serie de peroraţii înainte de peroraţia finală, care este totdeauna
gravă, scurtă şi poruncitoare.
Demostene rămâne un mare orator pentru toate timpurile, capabil să
trezească oricând emoţii şi sentimente puternice.

*
Retorica s-a impus iniţial – am văzut – din necesităţi practice.
Ulterior, prin contribuţiile lui Platon şi Aristotel, va atinge momentul său
filosofic. Retorica devine acum un ideal formativ moral şi politic, o adevărată
teorie a comunicării şi argumentării, o ştiinţă a persuasiunii care va viza
omul în întreaga sa complexitate socială.
Platon (427-347) va conferi Retoricii dimensiunea morală şi
responsabilitatea pe care o incumbă actul vorbirii. El va cere, în opoziţie cu

7
sofiştii, ca discursul să aibă drept finalitate obligatorie demonstrarea
adevărului. Din acest motiv, retorica platoniciană, spre deosebire de retorica
„rea” a sofiştilor, al cărei obiectiv era doar reuşita în viaţa practică, este
numită o retorică „bună”, de drept şi adevărată, care nu este alta decât cea
filosofică.
Punctul de vedere dominant al antichităţii greceşti cu privire la
Retorică îl vom întâlni în lucrările lui Aristotel (383-322). Retorica sa are în
vedere arta vorbirii cotidiene, dar şi a discursului politic, fapt pentru care
multe din observaţiile sale rămân valabile. În trecerea de la o idee la alta se
folosea de argumentare şi de o demonstraţie specifică bazată pe entimemă
care este o formă de silogism văzut ca un raţionament al posibilului clădit pe
opinie, un raţionament construit pe baza unor premise probabile şi care este
întrebuinţat nu pentru transmiterea cunoştinţelor, ci pentru convingerea
oamenilor. Ca urmare, Retorica devine facultatea de a descoperi ceea ce, în
fiecare caz în parte, poate deveni folositor pentru a persuada. „Tehnica”
respectivă nu este dată drept general-valabilă, ci argumentele depind de
orator, de capacitatea sa dar şi de nevoia de a se adapta la public.

*
În antichitatea târzie (epoca şcolii alexandrine, sec. I î.e.n.-sec. VI
e.n.) şi mai ales în epoca medievală, Retorica dobândeşte noi dimensiuni. În
Evul Mediu şi în Renaştere, rămâne un ideal formativ, dar într-un alt sens
decât cel din antichitate. Noile condiţii social-politice imprimă retoricii o
direcţie teologală. Talentul oratoric nu mai înseamnă erudiţie – care
presupune cultură, multilateralitate – ci se rezumă la cel literar, iar teoria
argumentării se reduce la o structură a limbajului discursiv (logic). Retorica
tinde acum să se transforme dintr-o ştiinţă a argumentării şi persuasiunii,
într-o simplă tehnică a discursului literar bazată pe câteva reguli şi figuri
stilistice pe care oratorul (sau autorul) urmează să le înveţe.
Concomitent, accentul se mută pe o nouă valoare, pe evidenţa faptelor,
ideilor sau sentimentelor a căror constatare este considerată suficientă fără a
se mai folosi de un anumit instrument argumentativ. Imperativul evidenţei
se impune mai ales în secolele XVI-XVII, fie sub forma evidenţei personale (a

8
protestantismului), fie sub forma evidenţei raţionale (a cartezianismului), fie
sub forma evidenţei sensibile (a empirismului).
În aceste condiţii, elocinţa consta doar în a lua cunoştinţă de gândirea
care se naşte în noi şi în a o stăpâni, iar adevărul era prezentat ca şi cum ar
fi descoperit de interlocutor.
Şi totuşi, de-a lungul timpului, obiectul Retoricii a fost, înainte de
toate, omul interesat atât de autocunoaştere, cât şi de cunoaşterea
universului extraindividual. Întotdeauna Retorica a fost racordată marilor
interese, tendinţe şi aspiraţii ale fiecărei generaţii, ale fiecărui popor sau ale
fiecărei epoci. Întotdeauna retorii au participat la dezbaterile de idei, Retorica
fiind o prezenţă activă în şi prin istorie. Iar menţinerea ei de-a lungul
secolelor şi mileniilor a fost posibilă tocmai ca urmare a capacităţii de
adecvare a regulilor sale la diverse conţinuturi, ea însăşi fiind recunoscută
ca un mare cod al conotaţiei.
Urmare a acestei situaţii, în contemporaneitate modelele retorice şi-au
extins influenţa asupra comunicărilor speciale, asupra „limbajelor sectoriale”
ca: limbajul politicii, al sportului etc.
Aceasta este o dovadă a mutării interesului retoricii spre pragmatic.
Persuasiunea este acum acceptată ca act raţional menit să emoţioneze.
Elocvenţa se impune nu numai pentru a comunica idei, ci mai ales pentru a
trezi pasiuni, dispoziţii şi ţeluri. În timp ce retoricile clasice cultivau cu
prioritate arta de a vorbi frumos (elocutio), noua retorică pune accent pe arta
de a combina părţile discursului propriu-zis (dispozitio) şi pe arta de a găsi
argumente (inventio). În contemporaneitate Retorica se prezintă, înainte de
toate, ca teorie a structurilor argumentative, întrucât adevărul nu trebuie
doar demonstrat ci şi comunicat şi, mai ales, acceptat. Iar formularea şi
enunţarea lui este o comunicare făcută nu doar unui public de specialişti
dispuşi să cedeze în faţa demonstraţiei.
Mai mult, acceptarea nu înseamnă şi declanşarea automată a acţiunii
spontane. Pentru aceasta, ideile discursului – mai precis formularea şi
transmiterea lor - trebuie să fie orientate spre utilitate şi să fie convenabile
momentului.

9
 Regulă: Trebuie urmărită permanent reacţia receptorului, care este
cineva anume, personalizat sau identificabil, fapt pentru care argumentele
folosite trebuie să fie preponderent cvasilogice, iar tehnicile argumentative să
fie alese în funcţie de structura publicului destinatar.

Teste de autoevaluare:
1. Localizaţi, temporal şi spaţial, apariţia Retoricii.
2. Care sunt condiţiile care au favorizat apariţia şi dezvoltarea elocvenţei în
Grecia antică?
3. Precizaţi structura unui discurs retoric şi principalele tipuri de discursuri
practicate în antichitate.
4. Care au fost principalii oratori ai Greciei antice şi contribuţiile lor la
dezvoltarea Retoricii?
5. Care este perspectiva introdusă de Platon şi Aristotel în conceperea şi
practicarea Retoricii?
6. Care sunt noile dimensiuni ale Retoricii practicate în Evul mediu, în
Renaştere şi în Epoca modernă?
7. Care sunt schimbările intervenite în discursul retoric al
contemporaneităţii?

10
 CAPITOLUL II
CARACTERISTICILE, SCOPUL ŞI FUNCŢIILE RETORICII

Retorica investighează calea prin care se instituie convingeri în public,

iar discursul retoric realizează persuadarea acestuia fie prin comunicare, fie
prin seducţie, fie prin incitare.
Punctul de plecare al retoricii este o problemă soluţionabilă neunivoc,
fiind prezentă în orice domeniu în care demonstraţia nu se aplică. În adevăr,
nu orice este demonstrabil; dacă adevărul propoziţiei „7– 2 = 5” poate fi
demonstrat, există şi aserţiuni (de tipul: „P.N.L. sau P.S.D etc., reprezintă
interesele şi idealurile de prosperitate ale românilor”) a căror demonstrare
este îndoielnică. Astfel de probleme reţin atenţia Retoricii care, spre
deosebire de Logică – interesată de raţionamentul demonstrativ, este
interesată de şi studiază raţionamentul retoric bazat pe consens, procedeu
prin care „altcineva” (publicul) e dirijat continuu să-şi asume adevărul
probabil, adică acel adevăr pe care-l concep (sau îl trăiesc) oamenii ca
fundament sau drept convingere pentru întemeierea atitudinilor,
comportamentelor şi acţiunilor.

11
 Intenţia retorului nu se rezumă însă doar la rezolvarea unor astfel de
probleme, ci vizează întemeierea soluţiei lui în aşa fel încât să-l determine pe
interlocutor, afectiv şi logic, să-şi asume valoarea respectivei soluţii.
Întemeierea (sau justificarea) reprezintă procedura de apărare sau susţinere
a opiniilor prin raportarea lor la temeiuri sau raţiuni. În cazul în care
obiectul opiniei este o judecată (= un enunţ care oferă informaţii despre stări
de fapt), întemeierea trebuie să explice de ce această informaţie este socotită
corectă. Calitatea unei opinii de a fi întemeiată nu exclude însă posibilitatea
ca ea să fie corectată sau revizuită. Aşa că opiniile despre fapte pot fi,
concomitent, şi failibile.
În cazul unui discurs retoric, întemeierea, care vizează să-l determine
pe altul să accepte o idee sau o acţiune, înseamnă persuasiune (originar =
„sfătuire”, dar una interesată, cu caracter de dirijare).
Dirijabilitatea discursului retoric impune nuanţarea unor aspecte
legate de intenţia (sau interesul) utilizatorului, în funcţie de care se
realizează şi o clasificare a discursurilor.
Când cineva utilizează un discurs prin care propune publicului să-şi
asume împreună soluţia opinabilă la o problemă argumentativă, ne aflăm în
faţa unui discurs retoric comunicativ. În acest caz se impune ca credinţa sau
convingerea lăuntrică a utilizatorului să fie însuşită de „celălalt” prin
mijlocirea argumentărilor folosite de utilizator.
Asumarea respectivă presupune şi o conştientizare de către public a
rezonabilităţii soluţiei propuse, de către orator, rezonabilitate pe baza căreia
se realizează un consens între cei doi termeni ai relaţiei de comunicare.
Rezultatul este o opinie-convingere.
Pentru a se realiza persuadarea şi asumarea este necesară şi cerinţa
credibilităţii; mânuitorul discursului trebuie să aibă şi credibilitate la
publicul din faţa sa sau să o obţină pe parcursul desfăşurării discursului.
Iar una din căile de obţinerea a credibilităţii este priceperea de aplicare a
tehnicilor retorice în contextul respectării principiilor retorice.
Sunt şi situaţii când utilizatorul discursului retoric urmăreşte
asumarea a ceva anume numai de către public (nu neapărat împreună) dar
în folosul utilizatorului. Astfel de discursuri sunt numite seductive.

12
Seducerea urmăreşte premeditat dominarea personalităţii publicului,
ataşarea acestuia la idealurile altuia sau altora, prin mijlocirea aparenţei
argumentelor. Astfel de discursuri promovează valorile preponderent afectiv,
urmăresc atragerea simpatiei publicului şi, de regulă:
- sunt scurte;
- sunt foarte atent întocmite;
- sunt aparent argumentate;
- sunt difuzate direct sau sub formă de zvonuri;
- sunt repetate chiar de mii de ori cu ajutorul unor tehnici sofisticate.
Un exemplu: clipul publicitar „Parfumul trupului meu” prezentat de o
persoană feminină agreabilă.
Rezultatul: sute de mii (chiar milioane) de naivi ajung să adopte idei şi
atitudini practice adeseori potrivnice propriilor interese cognitive, afective
sau pragmatice.
Interesele sunt şi discursurile retorice incitative bazate pe exacerbarea
şi exaltarea unor resentimente, prejudecăţi sau stări emotive şi care se
finalizează cu proclamări sentenţioase, dincolo de înţelegere şi care exercită
un fel de presiune cvasi-irezistibilă asupra publicului.
Exemple: „Zdrobiţi orânduirea cea cruntă şi nedreaptă/Ce lumea o
împarte în mizeri şi bogaţi” (M. Eminescu, Împărat şi proletar).
Sau: „Hai la lupta cea mare/Rob cu rob să ne unim” (Internaţionala);
Sau: „Nu vrem investiţii străine, căci nu ne vindem ţara!”
Seducerea şi incitarea, sunt varietăţi ale discursului retoric
manipulator, împotriva căruia s-au revoltat gânditori ai tuturor vremurilor,
de la Socrate până în timpurile noastre. Totuşi, în toate timpurile a fost
prezent (încă la Ulise şi Ghilgameş), iar în viziunea civilizaţiei contemporane
ocupă un loc important. Experţii contemporani în domeniul manipulării
dispun de variate mijloace pentru:
- a sprijini politici diferite;
- a inventa personalităţi pozitive sau negative;
- a crea imagini favorabile sau nefavorabile unor state, naţiuni sau
organizaţii;
- a spori consumul de idei sau de lucruri.

13
 Pe scurt, în discursul persuasiv-comunicativ domină argumentarea
rezonabilă care conduce la convingeri; în discursul seductiv domină
argumentarea afectivă care conduce la comportamente aparent rezonabile;
în discursul incitativ domină cultivarea emoţiilor care conduc la reacţii
nerezonabile, la instalarea în public a unei tensiuni emoţionale care să-l
determine să se comporte cum îi sugerează oratorul.
Respectivele specii de discursuri retorice nu sunt însă separate în mod
absolut. În realitate, ele se sprijină reciproc, situaţie ce face foarte dificilă
distincţia între comunicare, seducţie şi incitare. Separarea se impune totuşi
cu necesitate întrucât în timp ce discursul persuasiv bazat pe o comunicare
autentică este orientat spre interesul publicului (cu prioritate), seducţia şi
incitarea urmăresc formarea (pregătirea) publicului în aşa fel încât să ştie, să
dorească, să creadă sau să acţioneze în interesul utilizatorului discursului (=
autor sau cuvântător).
Exemplu: Discursul unui om politic trebuie
- să respecte disciplina de partid, care îi cere o anumită atitudine într-
o situaţie concretă;
- să-şi respecte convingerile, interesele şi idealurile proprii;
- să respecte promisiunile făcute electoratului;
- să asigure succesul partidului (şi al său!) în viitoarele alegeri;
- să dovedească ataşamentul la interesul întregii naţiunii;
- să-i satisfacă pe cei care-l susţin.
Apar în acest caz întrebările: poate el să „comunice” ci această
eterogenitate? Poate discursul lui să aibă ca efect o „asumare comună”
(împreună cu …) a tuturor acestor variate intenţii? Evident că nu: unele vor
fi persuadate prin comunicare, altele vor fi persuadate prin seducţie, iar
altele prin incitare.
Aşa că, pentru a trezi interesul, oratorul se vede obligat, în toate
cazurile asemănătoare cu cel de mai sus, să apeleze la toate căile şi
mijloacele de creare a contextului cognitiv şi afectiv necesar.
Indiferent de tipul discursului, pentru obţinerea persuasiunii, se
impune:

14
 a) stabilirea modului de alegere şi formulare a argumentelor capabile
să susţină şi să determine publicul să aleagă, între soluţiile probabile ale
unei probleme cu rezolvare neunivocă, pe cea dorită de orator;
b) cercetarea componentelor discursului, a ordinei lor, în funcţie de
obiectivul urmărit;
c) clarificarea metodologică privind folosirea figurilor de stil şi a
tropilor sub aspectul funcţiilor retorice ale acestora;
e) identificarea mijloacelor extralingvistice care ar putea contribui la
atingerea eficientă a obiectivelor retorice: comunicare, seducţie sau incitare.
Precizare: fiecare specie de discurs retoric solicită, dincolo de
principiile strategice generale, un set de tehnici şi reguli proprii. De exemplu,
regula: „A nu spune decât atât cât crezi că trebuie pentru a câştiga publicul
în favoarea ta” nu poate fi valabilă pentru discursul persuasiv-comunicativ,
dar aplicarea ei este necesară în seducţie.

*
De asemenea, indiferent de tipul de discurs, în faţa utilizatorului apar
o serie de cerinţe ce trebuie respectate. Una din ele este regula limitei de
detecţie: pentru a domina publicul, sensibilitatea cogn-afectivă a
utilizatorului (orator, autor) trebuie să fie totdeauna mai mare decât a
acestuia.
Consecinţe:
a) cu cât diferenţa de sensibilitate e mai mare în favoarea
utilizatorului, cu atât creşte reacţia de răspuns prin comportament a
publicului. (Observaţie: respectiva consecinţă este valabilă numai în
discursul oral);
b) se cere ca sensibilitatea să rămână constantă pe toată durata
discursului (lucru dificil de respectat din variate motive: oboseală,
constituţia fizică sau psihică, diferiţi factori perturbatori);
c) există o limită de detecţie a „sensibilităţii” publicului, dincolo de
care discursul devine abuz (retoricism) declanşator de insatisfacţie. Limita
respectivă este numită blocaj retoric şi este folosită în discursul judiciar,
politic şi diplomatic.

15
 Conform tradiţiei, un discurs retoric, pentru a persuada, trebuie:
a) să placă;
b) să instruiască;
c) să determine asumări şi atitudini.
Plăcerea o asigură limbajul.
Pentru crearea unor figuri stilistice cu funcţii instructive, limbajul
poate fi folosit şi ca mijloc pentru formularea unor expresii lingvistice ce pot
transmite: ironii, insinuări sau aluzii.
Pe lângă acestea, discursul retoric mai vizează:
a) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture opinii, caz
în care este comunicativ;
b) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture impresii,
caz în care este seductiv;
c) să provoace emoţii, caz în care este incitativ.
Atât opiniile, cât şi impresiile şi emoţiile sunt condiţionate, din punct
de vedere subiectiv, de motive. O conduită motivată nu este însă şi explicată
cauzal.
Pentru seducţie şi incitare motivarea este suficientă. Dar, pentru
instaurarea unor opinii, simpla sugerare a unui motiv nu mai este
suficientă, ci se impune apelul la justificare şi la explicaţie. Apoi, trebuie avut
în vedere că o motivaţie, pentru a fi declanşatoare de asumări şi atitudini
conştientizate, trebuie să includă şi nevoile (trebuinţele).
În acest context, încă Retorica clasică sugera că se impune o
argumentare motivaţională bazată pe o scalare argumentativă ce se
desfăşoară, cu prioritate, la nivel raţional.
Discursurile retorice ce urmăresc seducţia sau incitarea nu mai
apelează la argumente raţionale (un discurs care incită la violenţă, de
exemplu – care este un mijloc optim de împlinire a scopurilor egocentrice ale
unei persoane – ar fi lipsit de eficienţă dacă ar apela la argumente raţionale).
Şi aceasta întrucât discursul seductiv şi incitativ nu vizează realizarea
comunicării, ci doar o impresie comunicativă şi crearea unei tensiuni
emoţionale. De exemplu: în negocieri, persuasiunea comunicativă este

16
inutilă; importantă este seducerea (fie că e vorba de negocieri economice sau
politice).
Aşadar, pentru a obţine adeziuni:
Discursul comunicativ instruieşte;
Discursul seductiv pseudoinstruieşte;
Discursul incitativ blochează instrucţia.
Primul instituie stări cogn-afective, al doilea instituie stări afectogene,
al treilea instituie stări emotive.

*
Întrebare: Ce se urmăreşte, în fapt, prin expunerea unui discurs
retoric?
Principalul scop este convingerea, în sens de recunoaştere, de către
adresantul discursului, a adevărului declarat de utilizator. Aceasta poate fi
obţinută cu ajutorul propoziţiilor doveditoare, pur raţional care apar drept
temeiuri logice pentru ceea ce trebuie dovedit, dar şi cu ajutorul propoziţiilor
doveditoare de natură motivaţională care apar numai ca temeiuri psihologice
pentru ceea ce trebuie dovedit.
În ambele cazuri este prezentă deducţia, dar o deducţie fondată pe
factori extraraţionali nu poate fi demonstrativă.
Situaţiile respective impun realizarea unei distincţii între convingerea
ca recunoaştere a adevărului cunoscut, prezentă, de regulă, în demersurile
ştiinţifice şi în comunicările ştiinţifico-filosofice şi convingerea ca modalitate
opinabilă, bazată pe temeiuri psihologice (motivaţionale, teologice, axiologice,
normative etc.) şi care vizează fie persuasiunea prin comunicare efectivă, fie
persuasiunea printr-o comunicare aparentă proprie seducţiei şi incitării.
Exemplu: Descrierea selectivă a vizitei de lucru a primului ministru
într-o localitate anume, sau a persoanelor oficiale la aniversarea zilei
naţionale, este seducere; lansarea de sloganuri propagandistice, afirmări sau
negări absolute care înlocuiesc judecata şi bunul simţ înseamnă incitare.
Aceste trei cazuri, deşi diferite, sunt totuşi forme ale discursului
retoric şi, în practică, după cum am mai văzut, interferează.

17
 Precizare: când elementul seductiv, de pildă, este folosit ca procedură
necesară obţinerii persuasiunii, acesta este considerat justificabil;
dimpotrivă, extinderea seducţiei în detrimentul persuadării, este considerată
imoralitate (dar, de puţine ori se ţine seama de această observaţie, în numele
eficienţei).

*
Încă de la apariţie (aproximativ 500 ani în urmă), Retorica a intrat în
dialog cu celelalte componente ale vieţii spirituale şi ale vieţii sociale în
genere. Încă din antichitatea elenă ea s-a manifestat ca un fenomen cultural
implicat în practica conducerii, în dezvoltarea gândirii sau în cultivarea
comportamentului etic.
Ca urmare, înţeleasă ca disciplină a elaborării şi structurării
discursului în conformitate cu o finalitate necesară, Retorica se impune şi
prin funcţiile care îi activează şi îi explică suportul ideatic.
1) Principala funcţie a retoricii este aceea de a convinge (= funcţia
persuasivă), constanta principală a discursului retoric fiind folosirea
cuvintelor de către actanţii umani în scopul formării de atitudini sau al
incitării la acţiune a altor actanţi umani.
Persuasiunea se raportează însă la o multitudine de contexte în care
primează factori logici, psihici sau de limbaj. Ca urmare, orice discurs este
menit să influenţeze publicul (o persoană, un micro sau un macrogrup) într-
un fel anume:
a) influenţare eminamente cognitivă;
b) influenţare preponderent emoţională;
c) influenţare cogn-afectivă.
Aceasta din urmă este specifică discursului retoric propriu-zis bazat
pe o comunicare autentică, iar persuadarea, ca dimensiune retorică a fost şi
este nelipsită în:
- activităţile din instanţa de judecată;
- alegerile electorale;
- propaganda politică;
- campaniile publicitare;

18
 - procesul instructiv-educativ;
- dirijarea maselor;
- războiul psihologic ş.a.m.d.
Iar rezultatul practicilor retorice poate fi consensul sau dezacordul.
2) Funcţia euristică (gr. heuriskein = a afla) identifică şi angajează
demersul retoric – indiferent de climatul social – într-o argumentare logică
cu un amplu suport ideatic. Prin această funcţie, demersul respectiv se
înscrie într-o construcţie intelectuală ce vizează descoperirea adevărului.
3) Funcţia hermeneutică, obligă pe autorul unui discurs:
a) să explice cu claritate principalele componente ale discursului său;
b) să demonteze resorturile teoriilor adverse.
4) Funcţia critică impune o analiză reflexivă a discursului, o disecare
minuţioasă a acestuia, în vederea asigurării unei rigurozităţi pertinente
problemei cercetate.
5) Funcţia metalingvistică (gr. meta = în afară, după) este o consecinţă
a faptului că retorica este un „limbaj despre limbaj”. Metalimbajul retoric
presupune cunoaşterea şi conştientizarea valorii cuvintelor.
Orice forţă socială care urmăreşte câştigarea şi păstrarea puterii, orice
macro sau microgrup, orice individ ce speră să obţină ceva într-un context
relaţional interuman, nu poate să nu facă apel la capacitatea cogn-afectivă a
limbajului, care este un element sine-qua-non al oricărui discurs. Fraza,
scrisă sau vorbită, dacă îndeplineşte anumite condiţii, poate să influenţeze –
pozitiv sau negativ – o persoană, un micro sau macrogrup, poate să
instaureze sau să schimbe mentalităţi, opţiuni, atitudini, comportamente,
ideologii, concepţii. Dar, tot fraza poate produce ilaritate, sau atitudini
reprobative.
Pe scurt, cuvântul este, oricând şi în orice împrejurare sau situaţie, o
armă mai redutabilă decât multe altele. Interesantă în acest context este
afirmaţia lui Nichita Stănescu conform căreia „cuvintele sunt foarte
asemănătoare cu fiinţele, sunt chiar fiinţele”. Constatarea e mai veche;
pentru vechii greci, de exemplu, Cuvântul (logos-ul) era, concomitent, formă
de exprimare, dar şi raţiunea, inteligenţa sau sensul existent în ordinea
profundă a Fiinţei.

19
 Valoarea cuvântului – îndeosebi a Cuvântului divin – transpare şi în
creştinism. În Vechiul Testament de exemplu, sunt prezentate variate
ipostaze ale cuvântului, de tipul următoarelor:
„Aşa va fi cuvântul Meu – care iese din gura Mea; el nu se întoarce
către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui”
(Isaia).
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu
era Cuvântul”.
Evident, simpla utilizare a cuvintelor nu este suficientă pentru
persuadare. Într-un limbaj retoric autentic, mesajul însuşi motivează şi
impune autoritatea unei întemeieri ideatice fără de care comunicarea nu
poate relaţiona structurile generate de cuvinte, semne şi înţelesuri proprii
celor ce participă la schimbul de idei.
Urmare a acestei situaţii, Retorica s-a bucurat încă din antichitate de
un regim privilegiat şi rămâne o cale importantă de comunicare şi nu de
puţine ori, de comuniune. Şi, condiţiile fundamentale ale actului retoric
propriu-zis sunt: să informeze, să dovedească şi să obţină asumarea.
Teste de autoevaluare:
1. Care este scopul discursului retoric şi ce implicaţii poate avea asupra
publicului?
2. Precizaţi deosebirea dintre raţionamentul retoric şi cel demonstrativ.
3. „Opinia – convingere” ca rezultat al consensului dintre public şi orator.
4. Convingerea – ca principal scop al discursului retoric. Deosebirea dintre
„convingerea ca recunoaştere a adevărului” şi „convingerea ca modalitate
opinabilă”.
5. În ce condiţii un discurs retoric poate fi considerat comunicativ?
6. Seducţia şi incitarea – forme ale discursului retoric manipulator.
(Caracteristici şi efecte)
7. Precizaţi deosebirea dintre discursul retoric comunicativ şi cel
manipulator şi dificultatea separării lor absolute (exemplificaţi).
8. Motivaţia ca element condiţional al opiniilor. Motivaţie şi trebuinţe.
9. Ce impune regula limitei de detecţie şi care sunt consecinţele sale?
10. Care sunt funcţiile Retoricii?

20
 ELABORAREA ŞI ORGANIZAREA DISCURSULUI RETORIC

1. Sursele discursului retoric

Anticii au împărţit Retorica în patru capitale:
a) teoria invenţiei (inventio), care se ocupă de problema materialului pe
baza căruia are loc construcţia discursului, adică: subiectele, argumentele şi
tehnica persuadării;
b) teoria dispoziţiei (dispositio), care vizează problema organizării
părţilor unui discurs (exordiul, naraţiunea şi peroraţia);
c) teoria elocuţiunii (elocutio), care cercetează modul în care expunem,
prin limbaj, argumentarea (pro sau contra); mai exact, se ocupă de alegerea
şi dispunerea cuvintelor în frază;
d) teoria acţiunii (pronuntiatio), care se referă la mijloacele extra şi
paralingvistice utilizate să sprijine activitatea retorică; cu alte cuvinte, este
vorba de enunţarea propriu-zisă a discursului.
Teoria invenţiei este numită şi teorii despre sursele discursului retoric;
acestea pot fi: fapte, valori, documente, stări de spirit ale publicului şi
instrumentarul logicii.
Faptele.
Conceptul de „fapt” sau „existenţă de fapt” desemnează ceea ce există
efectiv în realitate. Prin el însuşi „faptul” nu are semnificaţie retorică, dar
poate fi descris şi explicat cu ajutorul propoziţiilor şi, abia acestea pot folosi
la elaborarea unui discurs retoric.
Semnificativă din punct de vedere retoric este posibilitatea formulării
mai multor propoziţii descriptiv-doveditoare despre acelaşi fapt, fiecare fiind
un adevăr unilateral care descrie un anumit aspect al faptului şi putând fi
folosită ca argument în raţionamentul unui discurs.
Exemplu: Propoziţiile „X conducea automobilul cu viteza de 120
km/oră”; „Conducătorul auto nu avea permis de conducere”; „Şoferul era în
stare de ebrietate”; „Pneurile automobilului erau uzate 90%”, sunt propoziţii
descriptive ale faptului care a avut loc, fiecare descriind nu întregul fapt, ci
un aspect al acestuia.

21
 În plus, pe lângă propoziţiile descriptive, apar şi propoziţii evaluative,
precum şi propoziţii declarativ-subiectuale despre acelaşi fapt.
Pentru formularea unui discurs nu este necesar însă să fie folosite
toate propoziţiile generate de un fapt, ci doar acelea care se dovedesc utile în
argumentarea opiniei pe care o propune oratorul să fie asumată de către
public. Este adevărat că opinia publicului este dependentă de descrierea
faptelor, dar descrierea este realizată de prezentator. Ca urmare, este normal
ca acesta să aleagă acele propoziţii şi să folosească acele argumente
doveditoare care să dirijeze concluzia şi interpretările în direcţia urmărită de
el.
Apoi, trebuie avut în vedere că obiect al discursului retoric sunt doar
faptele generice, care sunt stabilite de normele ce tronează domeniul în care
are loc şi cărora li se subordonează faptele individuale realizate de indivizi
concreţi.
De exemplu, fie propoziţiile: „Cineva traversează strada când semaforul
arată culoarea roşie” şi „Un tânăr stă pe scaun într-un tramvai, lângă el fiind
o bătrână”. Ambele propoziţii descriu fapte care încalcă o regulă: prima
încalcă o regulă juridică (deoarece culoarea roşie a semaforului simbolizează
o interdicţie), a doua încalcă un principiu moral. Prima propoziţie descrie un
fapt generic juridic, a doua descrie un fapt generic moral.
Aşadar, fapta cuiva de a traversa strada este individuală, îi aparţine,
dar, nerespectând culoarea roşie a semaforului, care indică o interdicţie,
devine un fapt generic juridic.
Evident, conexarea faptelor în propoziţii descriptive sau evaluative care
să fie folosite la elaborarea discursului este o activitate delicată. Din
imaginea clară şi cuprinzătoare asupra subiectului tematic în faza
pregătitoare, trebuie reţinut doar ceea ce foloseşte pentru rezolvarea
problemei ce ţine de alternativa aleasă de utilizator să fie asumată de public.
De reţinut că, într-un discurs sunt utilizate nu numai propoziţiile
descriptive utile argumentării pro, ci şi cele în vederea criticii.
Valorile.
Valoarea este aprecierea (preţuirea) pe care un subiect o acordă unor
obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihice) în virtutea unei corespondenţe

22
între însuşirile lor şi trebuinţele sau idealurile unei comunităţi. În mod
obişnuit, denumirea de valoare, se atribuie lucrurilor, ideilor sau acţiunilor
cărora o anumită comunitate umană le acordă preţuire şi către care aspiră.
În context retoric, persuasiunea unei argumentări creşte dacă oratorul
tratează faptul de la care pleacă prin prisma teoriei valorilor sau ca parte
constitutivă a unei table de valori.
A argumenta o interdicţie juridică, de exemplu, sau un comportament
moral, înseamnă a dezvălui în ce măsură faptele respective sunt în acord –
sau în dezacord cu valorile domeniilor respective. Pentru aceasta, faptul
respectiv trebuie transferat din planul individualităţii, în planul faptelor
generice. Din acest motiv legiuitorul, eticianul, esteticianul etc., ca autori de
discursuri, selecţionează nu faptele individuale, ci fapte tipice ce sunt
descrise în norme. Iar normele (juridice, politice, morale, religioase etc.)
substanţializează valorile corespunzătoare domeniilor pe care le guvernează,
fiind expresii ale valorilor respective. Tocmai pe baza acestor valori normele
fac distincţie între fapte care trebuie să fie (sau sunt) permise şi fapte care
nu trebuie să fie (sau nu sunt) permise.
Iar autorul unui discurs (sau utilizatorul acestuia) trebuie să cunoască
aceste situaţii pentru sporirea persuasiunii şi pentru asigurarea asumării
opiniei propuse.
Stările de spirit ale publicului.
Reprezintă o altă sursă (un alt subiect tematic) pentru întocmirea
argumentărilor unui discurs retoric. Ele alcătuiesc condiţia de alegere şi
adecvare a argumentelor respective. Întotdeauna utilizatorul unui discurs se
va întreba cine este destinatarul, care este specificul personalităţii acestuia,
cum şi prin ce argumente poate fi el convins.
O regulă elementară de pregătire retorică, dar şi foarte veche, este:
„fiecăruia pe limba lui”. Cunoaşterea „pulsului” intelectual şi afectiv al
publicului permite „tratarea” lui cu argumente care pot să-i accelereze sau
să-i diminueze convingerea şi asumarea. Mai mult, se pot chiar inventa
argumente adecvate diferitelor tipuri de discurs în funcţie de publicul
destinatar, după cum urmează:
• discursul demonstrativ în faţa unui public competent;

23
 • discursul deliberativ în faţa unui public neomogen (parlamentul,
consiliul de administraţie, congresul, mitingul);
• discursul judiciar în faţa unui public omogen (instanţa de judecată,
comisia de negociere, comisia de disciplină etc.);
• discursul seductiv în faţa unui public necompetent;
• discursul incitativ în faţa unui public tensionat de nesatisfacerea unor
nevoi scontate (electoratul, greviştii)
Instrumentarul logicii.
Vizează definirea, clasificarea, diviziunea şi compararea termenilor în
discurs. Vizează, de asemenea, distribuirea valorilor în ordinea scop-mijloc,
într-o ierarhie coerentă. În fine, vizează şi inferenţele nemijlocite, precum:
entimemele, dilemele şi paradoxurile, care sunt folosite în raport cu starea
de intelectualizare a publicului.
Particularităţile respectivelor inferenţe au stat şi stau la baza unor
observaţii privind intenţionalitatea utilizatorului discursului. Entimema de
pildă, care este – cum am mai văzut – o formă specifică de silogism, permite
includerea, în lanţul entimematic folosit într-un discurs retoric, a unor
„viclenii”, urmare a posibilităţii prescurtării silogismului, prin trecerea
discretă de la o premisă la concluzie, subînţelegându-se că cealaltă premisă
este o premisă adevărată.
Exemple: „Deoarece orice om este fiinţă raţională, aceste persoane
sunt fiinţe raţionale” sau: „Arhanghelul Mihail nu are sex, fiindcă este un
înger”, subînţelegându-se că sunt adevărate propoziţiile nespuse: „Aceste
persoane sunt oameni”, respectiv „Nici un înger nu are sex”.
Dificultatea entimemei creşte, în cazul în care sunt folosite propoziţii
opinabile sau probabile (şi nu categorice).
Deşi concluziile sunt corect derivate din premise (adică sunt
logice), problema este dacă premisele expuse şi, mai ales, cele neexpuse,
sunt adevărate. Evident, numai o gândire rapidă şi iscoditoare va putea
descoperi „viclenia” (adică intenţiile ascunse ale autorului, nedetectabile
imediat sub aspect axiologic).

24
 Reuşita „vicleniilor” respective este favorizată şi de faptul că
majoritatea oamenilor se caracterizează printr-o stare cogn-afectiv specifică
numită labilitate opinabilă.
Elaborarea unui discurs presupune aşadar, între altele, cunoaşterea
resorturilor construcţiei logice, urmare a faptului că el trebuie să se adreseze
raţiunii şi nevoii de înţelegere a ascultătorilor. Pentru aceasta:
a) trebuie să aplice regulile raţionamentului deductiv sau inductiv;
b) trebuie să elaboreze ipoteze pe care le va discuta sau respinge prin
argumente logic;
c) trebuie să se supună evidenţei faptelor, adăugându-le demonstraţii
convingătoare;
d) trebuie să susţină opinia cu teze şi argumente respingând, în
acelaşi timp, tezele adversarului prin procedeele clasice ale combaterii şi
anume:
- fie arătând că argumentarea adversarului este lipsită de
validitate întrucât este contrazisă de fapte,
- fie scoţând în evidenţă argumentarea vicioasă a adversarului
prin reliefarea erorilor de logică, a sofismelor etc.,
- fie prin dovedirea unei teze personale, contrară tezei
adversarului care, prin aceasta, devine nulă,
- fie prin analiza logică a demonstraţiei adversarului, a cărei teză
se dovedeşte a nu fi fost stabilită corect prin argumentaţia dezvoltată,
- fie, în sfârşit, prin demonstraţia, realizată după toate regulile
logice, a faptului că susţinerile adversarului sunt false şi conduc la concluzii
(sau poziţii) absurde şi contrare adevărului.
Prin respectarea acestor „strategii” retorice se obţine finalitatea pe care
Aristotel o vedea în „a dispune auditoriul în favoarea sa şi a-l indispune
împotriva altuia” (Retorica).
De reţinut faptul că, în construcţia logică a unui discurs retoric,
prioritate au următoarele argumente:
Argumentum a contrario = mod de argumentare analogică prin
concluzionare de la contrar la contrar (a contrario). Adică: dacă lui A îi

25
corespunde B lui nonA este posibil să-i corespundă nonB (Exemplu: dacă
legii îi este propriu adevărul, fărădelegii i se potriveşte minciuna).
Argumentum a fortiori = mod de argumentare prin care ceea ce este
demonstrat pentru un caz se extinde la alt caz care prezintă, faţă de primul,
motive mai puternice de a fi admis ca adevărat.
Argumentum ad judicium (al justificării) = mod de argumentare
constând „în folosirea dovezilor scoase din unul din fundamentele
cunoaşterii sau probabilităţii” (Locke).
Argumentum ad consequentiam (al consecvenţei).
Argumentum ab invidia (al urii) = falsă demonstraţie menită, sub
pretextul apărării adevărului, să stârnească ura activă împotriva părerii
altora sau să-i compromită pe nedrept (Exemplu: Catilinarele lui Cicero).
Argumentum ab auctoritate (al autorităţii) = mod de argumentare prin
care se invocă în favoarea unei afirmaţii faptul că este afirmaţia unei
persoane cu autoritate şi prestigiu în domeniu şi, implicit, asupra opiniei
comune.
Argumentum ex silentio (prin tăcere) = mod de argumentare întemeiat
pe tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.
Argumentum ex concessis = metodă indirectă de argumentare prin
acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu
sine însuşi sau pentru a-l determina să accepte ceea ce doreşte să respingă.
Precizare: Argumentele respective sunt folosite diferenţiat în funcţie de
tipul discursului: judiciar, epidictic sau deliberativ.

Organizarea argumentativă a discursului retoric.

Problema organizării argumentative a discursului retoric intră în
preocupările teoriei dispoziţiei care este, conform anticilor, al doilea capitol al
Retoricii.
Discursul retoric clasic este un sistem structurat în următoarele
elemente:
a) exordiul; b) naraţiunea (descrierea); c) confirmarea/respingerea
(argumentaţia pro şi contra); d) peroraţia. În funcţie de specia de discurs,
ponderea lor este diferită.

26
 A. Exordiul
Etimologic, termenul înseamnă „introducere”; dar nu orice fel de
introducere. În organizarea discursului retoric, exordiul are menirea să
obţină acordul publicului pentru a-l asculta pe utilizator şi pentru a-i
urmări expunerea.
Exordiul, aşadar, este nu o punere în temă, ci o pregătire de punere în
temă, o „preparare” psihică şi logică a publicului, o chemare la colaborare, o
provocare a interesului şi atenţiei publicului.
Un exemplu clasic este exordiul unui discurs ţinut de Cicero (la vârsta
de 23 ani): „Cred că vă miraţi, judecători, de ce, atunci când atâţi oratori şi
oameni dintre cei mai de seamă şed locului, m-am ridicat eu, mai degrabă,
care nici prin vârstă, nici prin talent, nici prin autoritate nu mă pot compara
cu ei … (Dar) pe lângă mine au stăruit persoane care atât prin prietenia lor
cât şi prin binele făcut mie şi prin numele lor au mare preţ în ochii mei;
bunăvoinţa lor faţă de mine eram dator să nu o uit, autoritatea lor să nu o
nesocotesc, dorinţa lor să nu o trec cu vederea”. (Pro Roscio Amerino – În
apărarea lui Roscius din Ameria).
Cercetarea discursurilor clasice constată că exordiul reprezintă
aproximativ 1/8 din întreg. Evident, aceasta nu este o regulă obligatorie.
Important este că un discurs persuasiv trebuie să aibă exordiu. Absenţa
acestuia îi afectează intenţionalitatea, alterează calitatea pe care o pretinde.
A intenţiona să persuadezi, să seduci etc., fără deschiderea către public (fără
exordiu) înseamnă să renunţi la interesul şi atenţia acestuia.
Există mai multe specii de exordiuri:
1. Exordiu oral direct – angajează în realizarea funcţiilor lui: limbajul,
mimica, gesturile, vestimentaţia, postura corporală şi rămâne forma clasică
a exordiului.
Utilizatorul îl prezintă fie gradând tensiunea cognafectivă a publicului,
fie abordând-o abrupt. Exemplu gradat: „Domnilor, dacă Adunarea Electivă
a Moldovei a putut încredinţa unora din membrii săi o misie onorabilă,
aceasta este misia ce ne-au încredinţat nouă, căci a făcut din noi interpreţii
a două milioane de români către alte trei milioane. Mare onoare ni s-a făcut
nouă, mai întâi ca să putem figura în această Adunare care s-a făcut atât de

27