Prim-ajutor de bază (protocoale de intervenţie)

1. Victima nu respiră şi nu are puls

 primul gest în această situaţie este anunţarea situaţiei la 112, solicitând ajutorul echipei medicale
calificate şi cu dotare corespunzătoare;
 se începe resuscitarea cardio-pulmonară;
 dacă victima nu respiră, nu are puls şi sunteţi sigur că va sosi ajutor profesionist calificat, începeţi
ventilaţia artificială şi compresiunile toracice. Acestea se execută succesiv.

În cazul în care sunteţi singurul salvator, raportul ventilaţie – masaj cardiac trebuie să fie de
2:15, acest lucru repetându-se timp de un minut. În cazul în care sunteţi doi salvatori, acest raport
trebuie să fie de 1:5.
Se execută 10 cicluri după care se face re-evaluarea pacientului. Fiecare ciclu se începe cu
ventilaţia artificială şi se termină cu ventilaţie.

Tehnica ventilaţiei artificiale

Îngenuncheaţi lângă pacient. Cu capul victimei în hiperextensie se menţine gura uşor
întredeschisă cu o mână, în timp ce cu cealaltă se susţine fruntea şi se pensează nasul.
Inspiraţi profund aer, aşezaţi etanş gura pe gura victimei, şi insuflaţi aer timp de 2-3 secunde.
În acelaşi timp se verifică dacă toracele se ridică atunci când noi insuflăm.
Fiecare respiraţie trebuie să fie suficient de puternică astfel încât toracele să se ridice. Tineţi
capul în hiperextensie cu bărbia ridicată îndepărtând gura de la gura victimei şi lăsaţi ca toracele
pacientului să revină. Volumul de aer pe care îl insuflăm este mai important decât ritmul în care îl
administrăm.

Tehnica masajului cardiac extern

Cu victima aşezată pe spate pe un plan dur se localizează punctul de compresie situat în partea
inferioară a sternului. Degetul inelar merge de-a lungul rebordului costal până la apendicele xifoid
(locul de întâlnire a coastelor). La acest nivel lângă acest deget se aşază alte două degete, respectiv
degetul mijlociu şi cel arătător, după care aşezăm podul palmei celeilalte mâini, tangent la cele două
degete plasate pe piept, acesta este locul în care trebuie făcute compresiunile toracice.
Îngenuncheaţi lângă victimă, faceţi două ventilaţii, după care găsiţi punctul de reper cu degetul
inelar, pornind din partea inferioară a rebordului costal către apendicele xifoid (locul de întâlnire a
coastelor). Ajungând cu degetul inelar la apendicele xifoid, aşezaţi degetul mijlociu şi arătător lângă
el, apoi aşezaţi podul palmei celeilalte mâini, acesta fiind locul în care trebuie făcute compresiunile.
Aşezăm cealaltă mâna (cea cu care am reperat apendicele xifoid), peste mâna situată pe stern
fără ca degetele să se sprijine pe torace.
Cu coatele întinse, cu braţele perpendicular pe stern, linia umerilor să fie paralelă cu linia
longitudinală a pacientului se fac compresiunile astfel încât să înfundăm sternul cu o adâncime de
aproximativ 4–5 cm (numărând cu voce tare „şi 1 şi 2 şi 3 şi 4 şi 5’’). Frecvenţa compresiunilor
externe trebuie să fie de 80-100/min.

2. Victima nu respiră, dar are puls

 prima etapă de acţiune constă în efectuarea unui număr de 10 ventilaţii artificiale;
 se va anunţa 112, solicitând ajutor medical calificat;
 vă reîntoarceţi, reevaluaţi starea pacientului şi acţionaţi în funcţie de ceea ce veţi constata. În cazul
în care situaţia va fi nemodificată se va continua ventilaţia pacientului, verificând periodic pulsul
pacientului.
 3. Victima respiră şi are puls
 dacă victima respiră şi are puls, dar este inconştientă o veţi aşeza în poziţia laterală de siguranţă;
 îngenunchind lângă victimă, veţi elibera căile aeriene prin hiperextensia capului şi ridicarea
bărbiei;
 aşezaţi braţul cel mai apropiat al victimei în unghi drept faţă de corp, iar antebraţul se îndoaie în
sus;
 veţi trece celălalt braţ al victimei peste torace aşezând dosul palmei pe obrazul victimei;
 veţi ridica genunchiul (cel opus faţă de dvs., în calitate de salvator) victimei, trăgându-l în sus şi
menţinând piciorul pe pământ;
 cu o mână veţi prinde umărul opus faţă de dvs. şi cu cealaltă mână genunchiul pacientului;
 îl veţi întoarce lateral spre dvs., vă asiguraţi că se sprijină pe genunchi şi pe cot, rearanjaţi capul în
hiperextensie şi îi deschideţi gura;
anunţaţi la 112 solicitând ajutor medical calificat;
 vă reîntoarceţi apoi la victimă, reevaluaţi situaţia şi supravegheaţi pacientul până la sosirea
echipajului medical.

Dezobstrucţia căilor aeriene superioare

 pacient conştient
Obstrucţia căilor aeriene înseamnă blocarea căilor aeriene superioare cu un bol alimentar sau
un corp străin. Victima se va sufoca. Obstrucţia poate fi incompletă sau completă. Daca victima este
conştientă va indica acest lucru prin prinderea gâtului cu o mână sau cu două mâini.
În cazul obstrucţiei incomplete respiraţia este zgomotoasă, pacientul este aplecat în faţa şi
încurajat să tuşească.
Dacă aceasta nu dă rezultate va trebui să încercaţi o altă manevră, numită manevra Heimlich –
se aplică atunci când obstrucţia devine completă. Apropiaţi-vă de victima din spate, cuprindeţi-l pe
sub braţe, îndepartaţi picioarele, aşază-ţi o mână la mijlocul distanţei dintre ombilic şi apendicele
xifoid.
Aceste mişcări vor comprima diafragmul care la rândul lui va comprima plămânii şi presiunea
creată în bronhii va arunca corpul străin în cavitatea bucală. Faceţi aceste mişcări până eliberaţi căile
aeriene

 pacient inconştient
Dacă victima devine inconştientă, întindeţi-o pe pământ şi aplicaţi aceeaşi manevră,
încălecând picioarele victimei. Reperaţi locul, aşezând podul palmei la mijlocul distanţei dintre
ombilic şi apendicele xifoid. Aşezaţi cealaltă mână peste aceasta (ca la masajul cardiac) şi faceţi
compresiuni cu mişcări bruşte în adâncime şi în sus.
Repetaţi aceste mişcări de 4-5 ori după care, întorcând capul victimei într-o parte, verificaţi
cavitatea bucală a acesteia pentru a îndepărta bolul alimentar sau corpul străin. Dacă acesta nu este
vizibil, încercaţi din nou să ventilaţi, observând dacă intră sau nu aerul. În caz de insucces, repetaţi
manevra Heimlich până când căile aeriene vor fi libere.
 Traumatismele osteo-articulare

1. Fracturi şi imobilizarea lor

Fracturile sunt leziuni ce apar în urma acţiunii unui traumatism puternic asupra osului, constând în
întreruperea continuităţii acestuia. În funcţie de modul de acţiune a agentului vulnerant, de
intensitatea lui fracturile pot fi de mai multe feluri:
 fracturi închise – tegumentele în jurul focarului de fractură sunt intacte;
 fracturi deschise – focarul de fractură comunică cu exteriorul printr-o plagă;
 fracturi directe – în care agentul traumatizant acţionează chiar la locul de producere a fracturii;
 fracturi indirecte – traiectul de fractură apare la distanţa de la locul de acţiune al agentului
vulnerant.
De asemenea, traiectul fracturii poate avea aspecte foarte variate, după mecanismul de producere:
fracture spiroide, fracturi cu înfundare, deplasate. La fel, pot fi fracturi complete, interesând întreaga
circumferinţă a osului sau incomplete (parţiale). La bătrâni sau la persoane cu diverse afecţiuni osoase
pot apărea fracturi în urma unor traumatisme minore, sau chiar la efectuarea unui pas greşit.
Pentru recunoaşterea unor fracturi sunt două grupe de semne:
 semne de probabilitate – durere spontană sau într-un punct fix, exacerbată la palpare sau
mobilizare; impotenţa funcţională a membrului afectat; deformarea şi scurtarea regiunii;
echimoze tardive tumefacţie, edem, creşterea temperaturii locale;
 semne de certitudine (semne sigure) – mobilitate anormală în focar; perceperea palpatorie de
crepitaţii osoase; netransmiterea mişcărilor distal de focarul de fractură; întreruperea evidentă
(la inspecţie sau palpare) a continuităţii osoase.
Metoda cea mai sigură de diagnostic în cazul suspicionării unei fracturi este efectuarea radiografiei.
Fracturile se pot însoţi de o serie de complicaţii:
 imediate:
 transformarea unei fracturi închise într-o fractură deschisă;
 lezarea vaselor sau a nervilor aflate în vecinătate;
 infecţia focarului de fractură.
 tardive (întârziate):
 cicatrizarea anormală a plăgii osoase (în unele boli cronice);
 pseudartroza (întârzierea consolidării fracturii);
 calusul vicios.
Imobilizarea provizorie a fracturilor se face în scopul împiedicării mişcărilor fragmentelor osoase
fracturate, pentru evitarea complicaţiilor care pot fi provocate prin mişcarea unui fragment osos.
Mijloacele de imobilizare sunt atelele speciale sau cele improvizate, de lungimi şi lăţimi variabile, în
funcţie de regiunile la nivelul cărora se aplică. Pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează
nici longitudinal şi nici lateral, imobilizarea trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, articulaţiile
situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură.
Înainte de imobilizare se efectuează o tracţiune uşoară, nedureroasă a segmentului în ax. Acest lucru
este valabil numai în cazul fracturilor închise. Fracturile deschise se imobilizează în poziţia găsită,
după pansarea plăgii de la acel nivel, fără a tenta reducerea lor prin tracţiune.

Tipuri de atele speciale:

 atele Kramer (confecţionate din sârmă);
 atele pneumatice (gonflabile);
 atele vacuum;
 atele improvizate din scândură, crengi de copac etc.
A. Fracturile membrului superior
Fracturile claviculei se produc mai frecvent prin traumatisme indirecte şi mai rar directe, sediul de
predilecţie constituindu-l zona medie a claviculei. Poziţia în care trebuie să se efectueze imobilizarea
provizorie este cu cotul de partea bolnavă împins către spate şi în sus.
Fracturile humerusului (braţului) se produc mai frecvent prin traumatism direct. La imobilizarea
fracturii, drept atelă putem folosi chiar toracele de care se fixează segmentul fracturat cu ajutorul unei
eşarfe.
Fracturile antebraţului se produc mai frecvent prin traumatism direct. Imobilizarea fracturii se poate
face cu oricare tip de atelă specială sau folosind atele improvizate.
Fracturile oaselor mâinii se imobilizează pe faţa palmară de la cot la degete.

B. Fracturile membrului inferior

Fracturile femurului se produc prin traumatism direct sau indirect. Pentru imobilizare se folosesc
două atele inegale. Atela mai lungă se aplică pe faţa laterală externă a membrului inferior şi se întinde
de deasupra oaselor bazinului până la călcâi. Atela mai scurtă se aplică pe partea internă şi se întinde
de la regiunea inghinală până la călcâi.
Când femurul este fracturat în apropierea genunchiului imobilizarea se poate realiza folosind o
singură atelă trecută prin partea din spate a membrului din regiunea fesieră până la călcâi.
Fracturile gambei sunt foarte frecvente, iar imobilizarea poate fi făcută cu orice tip de atelă.
Fractura de rotulă se produce prin cădere în genunchi, se imobilizează în atele posterioare.
Fracturile costale nu se imobilizează, excepţie făcând situaţia voletului costal. Voletul costal este
minimum dubla fractură la două coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei
respective împiedicând astfel mişcarile segmentelor la acest nivel.

2. Entorsa – formă minoră a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul permanent între
suprafeţele articulare şi constă din întinderea sau ruptura unuia sau mai multor ligamente ale unei
articulaţii.
3. Luxaţia – leziunea care constă din pierderea contactului normal dintre suprafeţele articulare ale
oaselor care formează o articulaţie (deplasarea capetelor osoase ale unei articulaţii). După modul de
producere, luxaţiile pot fi complete sau incomplete.
Primul-ajutor constă din imobilizarea provizorie a membrului afectat. Accidentatul se transportă la
spital.

Traumatismele părţilor moi

În funcţie de starea tegumentului, acestea pot fi închise (contuzii) sau deschise (plăgi).
1. Contuzii – traumatisme ce rezultă din acţiunea unui agent vulnerant mecanic, care produce leziuni
tisulare, păstrând însă integritatea tegumentelor. În funcţie de forţa de acţiune a agentului vulnerant,
contuziile pot fi superficiale, profunde sau mixte:
 echimoza este forma cea mai simplă de contuzie, ce apare datorită ruperii vaselor sangvine din
ţesutul subcutanat (apare ca o zonă roşie albăstruie, care în câteva zile îşi modifică culoarea,
devenind vânată, apoi galben-verzuie).
 hematomul este o tumefiere dureroasă, de volum variabil, ce apare din cauza acumulării între
ţesuturi sau organe, a unei cantităţi variabile de sânge, prin ruperea accidentală a unor vase
sangvine mai mari

2. Plăgi – leziuni produse de agenţi mecanici, fizici, chimici. În cazul plăgilor, o mare importanţă
prezintă intervalul dintre producerea lor şi momentul aplicării primului tratament. Astfel, se consideră
o plagă recentă aceea căreia i se aplică tratament într-un interval de 6-8 ore de la producere (plagă
neinfectată), peste acest interval majoritatea plăgilor fiind infectate.
Subiectiv, plăgile sunt marcate prin durere, obiectiv, remarcăm alături de prezenţa plăgii şi hemoragie
de intensitate variabilă, care o însoţeşte.
Tratamentul plăgilor urmăreşte prevenirea complicaţiilor şi obţinerea unei vindecări cât mai rapide şi
de bună calitate şi constă din toaleta locală şi pansarea lor.

Hemoragii
Hemoragia reprezintă scurgerea sângelui în afara sistemului vascular printr-una sau mai multe soluţii
de continuitate. Hemoragia poate fi:
 în funcţie de tipul vasului lezat:
 arterială – în care sângele este de culoare roşu-deschis, bine oxigenat şi tâsneste
ritmic, sincron cu bătăile inimii;
 venoasă – sângele de culoare roşu-închis (mai puţin oxigen, mai mult CO2), se
exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă;
 capilară – este o hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai mare ca
sursă principală a hemoragiei.
 în funcţie de sediul sângerării:
 externă – sângele se scurge în afară, printr-o soluţie de continuitate tegumentară (plagă);
 internă – sângele se acumulează într-una din cavităţile normale ale organismului;
 exteriorizată – caracterizată prin hemoragie internă într-un organ cavitar, urmată de
eliminarea sângelui la exterior pe căi naturale:
 epistaxis – hemoragia mucoasei nazale;
 hematemeza – eliminarea pe gură, prin vărsătură, de sânge amestecat cu cheaguri şi eventual
resturi alimentare;
 melena – exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv, prin defecaţie. Scaunul este
lucios, negru, moale, de aspectul şi culoarea păcurei;
 hematuria – hemoragia la nivelul aparatului urinar, exteriorizat prin micţiune.
 în funcţie de cantitatea de sânge pierdut:
 mică – se pierde o cantitate de sânge până la 500 ml;
 medie – se pierd 500-1 000 ml de sânge şi apar următoarele semne: agitaţie, ameţeli în
ortostatism;
 mare – cantitatea de sânge pierdută 1 000-1 500 ml, iar semnele clinice sunt următoarele:
paloare, tahicardie, transpiraţii reci, hipotensiune arterială, tahipnee;
 cataclismică – pierderi de sânge de peste 1 500-2 000 ml, tensiune arterială nemasurabilă,
pacient inconştient

Hemostaza – oprirea sângerării. Ea poate fi spontană în cazul unor hemoragii mici, prin intervenţia
mijloacelor proprii organismului, dar de cele mai multe ori este necesară intervenţia altor persoane,
care să realizeze hemostaza. Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.
Hemostaza provizorie se poate realiza prin:
 Compresiune digitală – compresiunea corect executată pe vasul rănit trebuie să se aplice
deasupra rănii în cazul unei hemoragii arteriale şi sub plagă în cazul unei hemoragii venoase,
ţinând cont de sensul circulaţiei.
Când hemoragia nu poate fi stăpânită prin compresiune exercitată la distanţă, se poate folosi
compresiune directă în care caz compresiunea vasului ce sângerează se face cu degetul introdus direct
în plagă. Această metodă nu poate fi decât de scurtă durată, trebuind să recurgem la alta care s-o
suplinească şi să o completeze.
  Pansament compresiv – este una dintre cele mai eficiente metode folosite pentru a realiza o
hemostază provizorie. În lipsa unui pansament steril se poate folosi pentru a pune pe plagă o
batistă etc.
 Garou – aplicarea garoului este ultima variantă la care apelăm. Garoul poate fi improvizat
folosind o curea, cravată, fular, sfoara etc. Se foloseşte doar în cazuri extreme şi în situaţia în
care hemoragia nu se putea controla prin alte metode (amputaţie de membru). Important este
oprirea hemoragiei fără a comprima excesiv ţesuturile.
Garoul, odată cu oprirea sângerării, produce oprirea circulaţiei sângelui în porţiunea de membru situat
dedesubtul lui. Din aceasta cauză, menţinerea sa mai mult de 2 ore poate duce la complicaţii deosebit
de grave. Totdeauna, la montarea unui garou, trebuie ataşat un bilet, care însoţeşte bolnavul, şi pe care
se notează obligatoriu următoarele date: nume, prenume, ora exactă a aplicării garoului. Din 30 în 30
de minute se slăbeşte puţin garoul pentru a permite irigarea segmentului de membru subiacent.
Ridicarea garoului se face doar în condiţii de spital şi de personal competent.
Hemostaza definitivă se obţine prin obliterarea permanentă şi definitivă a vasului care sângerează.

Pansamente
Acestea se aplică diferenţiat după regiunea anatomică:
 pentru cap, pansamentele se realizează cu ajutorul feşelor, tipică pentru acest segment
fiind capelina care începe cu 2 ture circulare trecute pe frunte, deasupra sprâncenelor,
pavilioanelor urechii după care se trece succesiv înainte şi înapoi (spre rădăcina nasului
şi spre ceafă), de mai multe ori, până când acoperă tot capul. Capetele feşelor se
fixează apoi cu câteva ture circulare;
 pentru nas, bărbie, ochi şi urechi se realizează aşa-numitul pansament „în praştie”,
cu ajutorul unei fâşii de tifon de 30-50 cm, despicată la capete, cu o parte centrală
nedespicată, care se aplică la nivelul plăgii, legând capetele tăiate încrucişate;
 la nivelul toracelui şi abdomenului
În cazul plăgilor penetrante (adânci) aflate la nivelul toracelui folosim comprese de dimensiuni mai
mari decât plaga fixate cu benzi de leucoplast pe trei laturi. A patra latură se lasă libera, nefixată,
permiţând pansamentului să funcţioneze ca o supapă. În timpul inspirului, când toracele se destinde,
pansamentul se va lipi de torace nepermiţând intrarea aerului. Dacă avem o plagă abdominală vom
folosi pansament pe care îl vom fixa pe toate cele patru laturi.

Otrăviri accidentale
Prin otravă se înţelege orice substanţă care prin absorbţia sa în organism provoacă îmbolnăvire sau
moarte. Antidotul este o substanţă care acţionează împotriva otrăvirii şi anulează efectele.
În cazul otrăvirii trebuie avute in vedere:
 identificarea substanţei otrăvitoare;
 determinarea cantităţii absorbite;
 determinarea căii de intrare în organism;
 determinarea timpului scurs din momentul otrăvirii.
Otrăvurile ingerate pot da ameţeală, crampe abdominale, vărsături şi alte tulburări gastrointestinale.
Acestea pot provoca decolorarea buzelor şi a gurii, arsuri sau un miros specific al respiraţiei.
Procedură: otrăvurile înghiţite nu trebuie diluate. Dacă victima este conştientă puneţi-o să-şi
clătească gura şi ştergeţi-i faţa pentru a elimina orice urmă a otrăvii. Nu provocaţi vărsături decât dacă
medicul indică acest lucru.
Otrăvurile inhalate acţionează în primul rând asupra sistemului respirator şi pot afecta de asemenea
sistemul circulator şi pe cel nervos central.
Procedură: victima trebuie transportată la aer curat departe de sursa de otrăvire.
Otrăvurile absorbite prin piele pot produce iritaţii locale ale pielii şi au efect imediat sau întârziat
asupra sistemului nervos central şi, în consecinţă, şi asupra respiraţiei şi circulaţiei.
Procedură: acestea trebuie îndepărtate prin spălare cu apa caldă şi după aceea cu apă şi săpun.
Otrăvurile injectate pot produce iritaţii ale pielii la locul înţepăturii şi au de obicei efecte mult mai
rapide şi mai importante asupra sistemelor nervos central, respirator şi circulator.
Procedură: otrăvurile injectate trebuie reţinute în zona de injectare. Menţineţi victima cu membrul
afectat la nivelul inimii pentru a întârzia absorbţia.
Actionaţi cât mai repede! Nu pierdeţi timpul în cazul în care otrava nu poate fi identificată
imediat. Cereţi ajutor specializat! Dacă acest ajutor specializat nu este disponibil de urgenţă,
primul-ajutor constă în eliminarea otrăvii sau reducerea efectelor.
În funcţie de eventualitatea producerii unei otrăviri accidentale la utilizarea substanţelor toxice în
procesele de muncă, instrucţiunile de lucru vor cuprinde şi măsurile preventive şi cele de prim-ajutor,
referitoare la noxele specifice fiecărui loc de muncă.
Primul-ajutor nu trebuie să întârzie transportarea victimei la serviciul medical. Nu aplicaţi respiraţia
“gură la gură” în intoxicaţii cu gaze şi vapori.
 Traumatismele osteo-articulare

1. Fracturi şi imobilizarea lor

Fracturile sunt leziuni ce apar în urma acţiunii unui traumatism puternic asupra osului,
constând în întreruperea continuităţii acestuia. În funcţie de modul de acţiune a agentului vulnerant,
de intensitatea lui fracturile pot fi de mai multe feluri:
 fracturi închise – tegumentele în jurul focarului de fractură sunt intacte;
 fracturi deschise – focarul de fractură comunică cu exteriorul printr-o plagă;
 fracturi directe – în care agentul traumatizant acţionează chiar la locul de producere a fracturii;
 fracturi indirecte – traiectul de fractură apare la distanţa de la locul de acţiune al agentului
vulnerant.
De asemenea, traiectul fracturii poate avea aspecte foarte variate, după mecanismul de
producere: fracture spiroide, fracturi cu înfundare, deplasate. La fel, pot fi fracturi complete,
interesând întreaga circumferinţă a osului sau incomplete (parţiale). La bătrâni sau la persoane cu
diverse afecţiuni osoase pot apărea fracturi în urma unor traumatisme minore, sau chiar la efectuarea
unui pas greşit.
Pentru recunoaşterea unor fracturi sunt două grupe de semne:
 semne de probabilitate – durere spontană sau într-un punct fix, exacerbată la palpare sau
mobilizare; impotenţa funcţională a membrului afectat; deformarea şi scurtarea regiunii;
echimoze tardive tumefacţie, edem, creşterea temperaturii locale;
 semne de certitudine (semne sigure) – mobilitate anormală în focar; perceperea palpatorie de
crepitaţii osoase; netransmiterea mişcărilor distal de focarul de fractură; întreruperea evidentă
(la inspecţie sau palpare) a continuităţii osoase.
Metoda cea mai sigură de diagnostic în cazul suspicionării unei fracturi este efectuarea
radiografiei.
Fracturile se pot însoţi de o serie de complicaţii:
 imediate:
 transformarea unei fracturi închise într-o fractură deschisă;
 lezarea vaselor sau a nervilor aflate în vecinătate;
 infecţia focarului de fractură.
 tardive (întârziate):
 cicatrizarea anormală a plăgii osoase (în unele boli cronice);
 pseudartroza (întârzierea consolidării fracturii);
 calusul vicios.
Imobilizarea provizorie a fracturilor se face în scopul împiedicării mişcărilor fragmentelor
osoase fracturate, pentru evitarea complicaţiilor care pot fi provocate prin mişcarea unui fragment
osos.
Mijloacele de imobilizare sunt atelele speciale sau cele improvizate, de lungimi şi lăţimi
variabile, în funcţie de regiunile la nivelul cărora se aplică. Pentru a avea siguranţa că fractura nu se
deplasează nici longitudinal şi nici lateral, imobilizarea trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu,
articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură.
Înainte de imobilizare se efectuează o tracţiune uşoară, nedureroasă a segmentului în ax. Acest
lucru este valabil numai în cazul fracturilor închise. Fracturile deschise se imobilizează în poziţia
găsită, după pansarea plăgii de la acel nivel, fără a tenta reducerea lor prin tracţiune.

Tipuri de atele speciale:

 atele Kramer (confecţionate din sârmă);
 atele pneumatice (gonflabile);
 atele vacuum;
 atele improvizate din scândură, crengi de copac etc.
 A. Fracturile membrului superior
Fracturile claviculei se produc mai frecvent prin traumatisme indirecte şi mai rar directe,
sediul de predilecţie constituindu-l zona medie a claviculei. Poziţia în care trebuie să se efectueze
imobilizarea provizorie este cu cotul de partea bolnavă împins către spate şi în sus.
Fracturile humerusului (braţului) se produc mai frecvent prin traumatism direct. La
imobilizarea fracturii, drept atelă putem folosi chiar toracele de care se fixează segmentul fracturat cu
ajutorul unei eşarfe.
Fracturile antebraţului se produc mai frecvent prin traumatism direct. Imobilizarea fracturii se
poate face cu oricare tip de atelă specială sau folosind atele improvizate.
Fracturile oaselor mâinii se imobilizează pe faţa palmară de la cot la degete.

B. Fracturile membrului inferior

Fracturile femurului se produc prin traumatism direct sau indirect. Pentru imobilizare se
folosesc două atele inegale. Atela mai lungă se aplică pe faţa laterală externă a membrului inferior şi
se întinde de deasupra oaselor bazinului până la călcâi. Atela mai scurtă se aplică pe partea internă şi
se întinde de la regiunea inghinală până la călcâi.
Când femurul este fracturat în apropierea genunchiului imobilizarea se poate realiza folosind o
singură atelă trecută prin partea din spate a membrului din regiunea fesieră până la călcâi.
Fracturile gambei sunt foarte frecvente, iar imobilizarea poate fi făcută cu orice tip de atelă.
Fractura de rotulă se produce prin cădere în genunchi, se imobilizează în atele posterioare.
Fracturile costale nu se imobilizează, excepţie făcând situaţia voletului costal. Voletul costal
este minimum dubla fractură la două coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei
respective împiedicând astfel mişcarile segmentelor la acest nivel.

2. Entorsa – formă minoră a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul

permanent între suprafeţele articulare şi constă din întinderea sau ruptura unuia sau mai multor
ligamente ale unei articulaţii.
3. Luxaţia – leziunea care constă din pierderea contactului normal dintre suprafeţele articulare
ale oaselor care formează o articulaţie (deplasarea capetelor osoase ale unei articulaţii). După modul
de producere, luxaţiile pot fi complete sau incomplete.
Primul-ajutor constă din imobilizarea provizorie a membrului afectat. Accidentatul se
transportă la spital.

Traumatismele părţilor moi

În funcţie de starea tegumentului, acestea pot fi închise (contuzii) sau deschise (plăgi).
1. Contuzii – traumatisme ce rezultă din acţiunea unui agent vulnerant mecanic, care produce
leziuni tisulare, păstrând însă integritatea tegumentelor. În funcţie de forţa de acţiune a agentului
vulnerant, contuziile pot fi superficiale, profunde sau mixte:
 echimoza este forma cea mai simplă de contuzie, ce apare datorită ruperii vaselor sangvine din
ţesutul subcutanat (apare ca o zonă roşie albăstruie, care în câteva zile îşi modifică culoarea,
devenind vânată, apoi galben-verzuie).
 hematomul este o tumefiere dureroasă, de volum variabil, ce apare din cauza acumulării între
ţesuturi sau organe, a unei cantităţi variabile de sânge, prin ruperea accidentală a unor vase
sangvine mai mari

2. Plăgi – leziuni produse de agenţi mecanici, fizici, chimici. În cazul plăgilor, o mare
importanţă prezintă intervalul dintre producerea lor şi momentul aplicării primului tratament. Astfel,
se consideră o plagă recentă aceea căreia i se aplică tratament într-un interval de 6-8 ore de la
producere (plagă neinfectată), peste acest interval majoritatea plăgilor fiind infectate.
Subiectiv, plăgile sunt marcate prin durere, obiectiv, remarcăm alături de prezenţa plăgii şi
hemoragie de intensitate variabilă, care o însoţeşte.
Tratamentul plăgilor urmăreşte prevenirea complicaţiilor şi obţinerea unei vindecări cât mai
rapide şi de bună calitate şi constă din toaleta locală şi pansarea lor.
 Hemoragii
Hemoragia reprezintă scurgerea sângelui în afara sistemului vascular printr-una sau mai multe
soluţii de continuitate. Hemoragia poate fi:
 în funcţie de tipul vasului lezat:
 arterială – în care sângele este de culoare roşu-deschis, bine oxigenat şi tâsneste ritmic,
sincron cu bătăile inimii;
 venoasă – sângele de culoare roşu-închis (mai puţin oxigen, mai mult CO2), se
exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă;
 capilară – este o hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai mare ca sursă
principală a hemoragiei.
 în funcţie de sediul sângerării:
 externă – sângele se scurge în afară, printr-o soluţie de continuitate tegumentară (plagă);
 internă – sângele se acumulează într-una din cavităţile normale ale organismului;
 exteriorizată – caracterizată prin hemoragie internă într-un organ cavitar, urmată de
eliminarea sângelui la exterior pe căi naturale:
 epistaxis – hemoragia mucoasei nazale;
 hematemeza – eliminarea pe gură, prin vărsătură, de sânge amestecat cu cheaguri şi
eventual resturi alimentare;
 melena – exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv, prin defecaţie. Scaunul
este lucios, negru, moale, de aspectul şi culoarea păcurei;
 hematuria – hemoragia la nivelul aparatului urinar, exteriorizat prin micţiune.
 în funcţie de cantitatea de sânge pierdut:
 mică – se pierde o cantitate de sânge până la 500 ml;
 medie – se pierd 500-1 000 ml de sânge şi apar următoarele semne: agitaţie, ameţeli în
ortostatism;
 mare – cantitatea de sânge pierdută 1 000-1 500 ml, iar semnele clinice sunt următoarele:
paloare, tahicardie, transpiraţii reci, hipotensiune arterială, tahipnee;
 cataclismică – pierderi de sânge de peste 1 500-2 000 ml, tensiune arterială nemasurabilă,
pacient inconştient

Hemostaza – oprirea sângerării. Ea poate fi spontană în cazul unor hemoragii mici, prin
intervenţia mijloacelor proprii organismului, dar de cele mai multe ori este necesară intervenţia altor
persoane, care să realizeze hemostaza. Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.
Hemostaza provizorie se poate realiza prin:
 Compresiune digitală – compresiunea corect executată pe vasul rănit trebuie să se aplice
deasupra rănii în cazul unei hemoragii arteriale şi sub plagă în cazul unei hemoragii venoase,
ţinând cont de sensul circulaţiei.
Când hemoragia nu poate fi stăpânită prin compresiune exercitată la distanţă, se poate folosi
compresiune directă în care caz compresiunea vasului ce sângerează se face cu degetul introdus direct
în plagă. Această metodă nu poate fi decât de scurtă durată, trebuind să recurgem la alta care s-o
suplinească şi să o completeze.
 Pansament compresiv – este una dintre cele mai eficiente metode folosite pentru a realiza o
hemostază provizorie. În lipsa unui pansament steril se poate folosi pentru a pune pe plagă o
batistă etc.
 Garou – aplicarea garoului este ultima variantă la care apelăm. Garoul poate fi improvizat
folosind o curea, cravată, fular, sfoara etc. Se foloseşte doar în cazuri extreme şi în situaţia în
care hemoragia nu se putea controla prin alte metode (amputaţie de membru). Important este
oprirea hemoragiei fără a comprima excesiv ţesuturile.
Garoul, odată cu oprirea sângerării, produce oprirea circulaţiei sângelui în porţiunea de
membru situat dedesubtul lui. Din aceasta cauză, menţinerea sa mai mult de 2 ore poate duce la
complicaţii deosebit de grave. Totdeauna, la montarea unui garou, trebuie ataşat un bilet, care
însoţeşte bolnavul, şi pe care se notează obligatoriu următoarele date: nume, prenume, ora exactă a
aplicării garoului. Din 30 în 30 de minute se slăbeşte puţin garoul pentru a permite irigarea
segmentului de membru subiacent.
Ridicarea garoului se face doar în condiţii de spital şi de personal competent.
Hemostaza definitivă se obţine prin obliterarea permanentă şi definitivă a vasului care
sângerează.
 Pansamente
Acestea se aplică diferenţiat după regiunea anatomică:
 pentru cap, pansamentele se realizează cu ajutorul feşelor, tipică pentru acest
segment fiind capelina care începe cu 2 ture circulare trecute pe frunte, deasupra sprâncenelor,
pavilioanelor urechii după care se trece succesiv înainte şi înapoi (spre rădăcina nasului şi spre
ceafă), de mai multe ori, până când acoperă tot capul. Capetele feşelor se fixează apoi cu
câteva ture circulare;
 pentru nas, bărbie, ochi şi urechi se realizează aşa-numitul pansament „în
praştie”, cu ajutorul unei fâşii de tifon de 30-50 cm, despicată la capete, cu o parte centrală
nedespicată, care se aplică la nivelul plăgii, legând capetele tăiate încrucişate;
 la nivelul toracelui şi abdomenului
În cazul plăgilor penetrante (adânci) aflate la nivelul toracelui folosim comprese de dimensiuni
mai mari decât plaga fixate cu benzi de leucoplast pe trei laturi. A patra latură se lasă libera,
nefixată, permiţând pansamentului să funcţioneze ca o supapă. În timpul inspirului, când toracele
se destinde, pansamentul se va lipi de torace nepermiţând intrarea aerului. Dacă avem o plagă
abdominală vom folosi pansament pe care îl vom fixa pe toate cele patru laturi.

Otrăviri accidentale
Prin otravă se înţelege orice substanţă care prin absorbţia sa în organism provoacă
îmbolnăvire sau moarte. Antidotul este o substanţă care acţionează împotriva otrăvirii şi anulează
efectele.
În cazul otrăvirii trebuie avute in vedere:
 identificarea substanţei otrăvitoare;
 determinarea cantităţii absorbite;
 determinarea căii de intrare în organism;
 determinarea timpului scurs din momentul otrăvirii.
Otrăvurile ingerate pot da ameţeală, crampe abdominale, vărsături şi alte tulburări
gastrointestinale. Acestea pot provoca decolorarea buzelor şi a gurii, arsuri sau un miros specific al
respiraţiei.
Procedură: otrăvurile înghiţite nu trebuie diluate. Dacă victima este conştientă puneţi-o să-şi
clătească gura şi ştergeţi-i faţa pentru a elimina orice urmă a otrăvii. Nu provocaţi vărsături decât
dacă medicul indică acest lucru.
Otrăvurile inhalate acţionează în primul rând asupra sistemului respirator şi pot afecta de
asemenea sistemul circulator şi pe cel nervos central.
Procedură: victima trebuie transportată la aer curat departe de sursa de otrăvire.
Otrăvurile absorbite prin piele pot produce iritaţii locale ale pielii şi au efect imediat sau
întârziat asupra sistemului nervos central şi, în consecinţă, şi asupra respiraţiei şi circulaţiei.
Procedură: acestea trebuie îndepărtate prin spălare cu apa caldă şi după aceea cu apă şi săpun.
Otrăvurile injectate pot produce iritaţii ale pielii la locul înţepăturii şi au de obicei efecte
mult mai rapide şi mai importante asupra sistemelor nervos central, respirator şi circulator.
Procedură: otrăvurile injectate trebuie reţinute în zona de injectare. Menţineţi victima cu membrul
afectat la nivelul inimii pentru a întârzia absorbţia.
Actionaţi cât mai repede! Nu pierdeţi timpul în cazul în care otrava nu poate fi
identificată imediat. Cereţi ajutor specializat! Dacă acest ajutor specializat nu este disponibil
de urgenţă, primul-ajutor constă în eliminarea otrăvii sau reducerea efectelor.
 În funcţie de eventualitatea producerii unei otrăviri accidentale la utilizarea substanţelor
toxice în procesele de muncă, instrucţiunile de lucru vor cuprinde şi măsurile preventive şi cele de
prim-ajutor, referitoare la noxele specifice fiecărui loc de muncă.
Primul-ajutor nu trebuie să întârzie transportarea victimei la serviciul medical. Nu aplicaţi
respiraţia “gură la gură” în intoxicaţii cu gaze şi vapori.

Primul ajutor în cazul arsurilor

Arsurile sunt accidente provocate de caldură sub diferite forme, agenţi chimici, electricitate
şi radiaţii.

Arsurile termice sunt provocate de căldură, care poate acţiona prin: flacară, lichide cu temperatură
înaltă, metale încălzite, gaze sau vapori supraîncălziţi, corpi solizi incandescenţi.
Arsurile chimice sunt produse de unii acizi ca: acid azotic, clorhidric, sulfuric, oxalic sau de
substanţe alcaline: hidroxid de sodiu, hidroxid de potasiu, hidroxid de calciu, amoniac gazos.
Arsurile electrice sunt produse de contactul cu un conductor electric aflat sub tensiune.
Arsurile prin radiaţii sunt determinate de razele solare, raze ultraviolete.

În functie de gradul de distrugere a ţesuturilor şi profunzimea arsurii, se descriu patru

grade:
interesează numai stratul superficial al pielii, epidermul. Se manifestă prin
Arsura de grad I
roşeaţa pielii, edem local, durere, frisoane. Arsura tipica de gradul I este eritemul solar, produs prin
expunerea îndelungată şi neraţională la soare. Durează 3-4 zile, după care scade, fiind înlocuită de
o pigmentaţie brună, urmata de descuamaţie.
Arsura de grad II interesează epidermul pe care-l decolează de derm, provocând apariţia
flictenelor, vezicule (băşici) pline cu lichid gălbui, care nu este altceva decât plasma sanguină
extravazată. Acest tip de arsură este provocat de lichide fierbinţi sau metale incandescente, care au
acţionat o durată scurtă asupra pielii. Este cea mai dureroasă, pentru că sunt atinse terminaţiile
nervoase de la acest nivel.

Arsura de grad III interesează dermul în totalitatea lui. Flictenele au conţinut sanguinolent. Durerea
nu mai este atât de intensă, poate să şi lipsească, deoarece terminaţiile nervoase pot fi sau sunt
distruse complet.
Arsura de grad IV interesează toate straturile pielii, apare necroza (moartea celulelor).

Localizări periculoase şi arsuri grave sunt:

 faţa, gâtul - pentru că arsurile la acest nivel pot fi urmate de complicaţii la nivelul
aparatului respirator;
 toate arsurile care sunt în apropierea feţei (pleoape), mâinii, peroneului, zonele de
flexie ale membrelor, leziuni circulare la nivelul membrelor;
 arsurile care depăşesc mai mult de 30% din suprafaţa corpului, indiferent de gradul
de arsură;
 arsurile de gradul III şi care depăşesc 10 % din suprafaţa corpului;
 arsurile complicate cu fracturi şi cu distrugeri masive de ţesuturi moi;
  arsuri profunde provocate de substanţe acide sau de curent electric.

Primul ajutor în cazul pacienţilor care au suferit o arsura respecta princiipiile deja discutate.
Siguranta salvatului este primul lucru de care trebuie sa ne asiguram. Controlul nivelului de
constienta si evaluarea functiilor vitale conform protocolului ABC sunt si ele valabile.
Caracteristici:
Arsurile provocate de flacără. Important în aceste situaţii este oprirea cât mai rapidă a arderii
cu jet de apă. Acest lucru este valabil şi pentru situaţiile când flacara este deja stinsă, deoarece în
acest moment arsura se poate propaga în continuare în profunzime. Se îndepărtează hainele
pacientului, cu condiţia ca acestea să nu fie lipite de piele, iar manevra de dezbrăcare să producă
distrugeri tisulare. O dată cu dezbrăcarea pacientului, se va asigura protecţia acestuia de
hipotermie.
Arsurile provocate de substanţe chimice . Spălarea suprafeţei arse cu jet de apă în aceste situaţii
trebuie să fie de o durată mai mare, pentru a fi siguri că se îndepărtează orice urmă de substanţă
care a provocat arsura. Profunzimea arsurii este direct proporţională cu timpul de contact, cu
concentraţia substanţei şi proprietaţile acesteia.
Arsurile provocate de curentul electric. Important este îndepărtarea pacientului de sursa de
curent (sau invers). Totdeauna se are în vedere posibilitatea leziunii la nivel de coloana cervicală
(datorită mecanismului acţiunii). Arsurile electrice produc leziuni atât la suprafaţă, cât şi în
profunzimea organismului. Ţesuturile sunt distruse prin mecanism termic. Se caută poarta de
intrare şi poarta de ieşire a curentului electric. Acest lucru este important pentru că ne furnizează
informaţii privind traseul urmat de curent prin organism. Distrugerea tisulara este maximă la
punctul de intrare. Dacă sunt vizate vase importante, apar gangrene, iar dacă traseul intersectează
inima pot apărea grave tulburări în activitatea inimii sau chiar moartea.

 Spalare blândă cu jet de apă, numai pentru regiunile afectate;

 Este interzisă folosirea cremelor, unguentelor, substanţelor
uleioase;
 Se folosesc pe cât posibil pansamente sterile sau cârpe foarte
curate, umezite;
 Nu se pune gheaţă în contact direct cu tegumentul;
 Se acoperă pacientul pentru a preveni pierderea de caldură
 Spălaţi regiunea afectată cu ser fiziologic – arsurile chimice
necesita spălări repetate, care se continuă până la sosirea ajutorului
medical calificat
 Indepărtaţi orice constricţie – ceas, ciorap etc.
 Primul ajutor în cazul leziunilor oculare

Cum trebuie procedat în următoarele situaţii:

Leziuni de natură chimică:
 Menţineţi pleoapele deschise, spălând bland ochiul cu jet de apă continuu, timp de 15-30
minute.
 Protejaţi celălalt ochi de eventualele picături de apă provenită din ochiul lezat.
 Aplicaţi o compresă pe ambii ochi şi fixaţi cu un bandaj.
 Mergeţi urgent la un oftalmolog sau sunaţi la 112.

Zgârieturi, tăieturi, corpi străini intraoculari:

 Aplicaţi o compresă de tifon pe ambii ochi şi fixaţi-o cu un bandaj.
 Nu încercaţi să scoateţi sau să mişcaţi corpul străin din ochi.
 Vă prezentaţi la un oftalmolog, la un spital – Camera de gardă sau formaţi 112.

Reguli generale:
 aşezaţi victima în poziţie comodă, pe spate, cu capul sprijinit
 spălaţi imediat ochiul cu apă curată sau ser fiziologic
 în caz de afectare cu soluţii chimice, spălaţi repetat ochiul cu
apă, abundent, stergeţi-l şi repetaţi spălarea
 solicitaţi ajutor medical calificat

Primul ajutor în cazul entorselor, luxaţiilor, fracturilor

Entorsa - formă minoră a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul permanent între
suprafeţele articulare şi care constă în întinderea sau ruptura unuia sau mai multor ligamente ale
unei articulaţii.
Primul ajutor constă în imobilizarea provizorie, fapt ce va ameliora durerea, care este de o mare
intensitate.
Luxaţia - leziune ce constă în pierderea contactului normal dintre suprafeţele articulare ale oaselor
ce formează o articulaţie (deplasarea capetelor osoase ale unei articulaţii). După modul de
producere, luxaţiile pot fi complete sau incomplete. Primul ajutor constă în imobilizarea provizorie
a membrului afectat, fără a tenta reducerea luxaţiei. Accidentatul se transportă la spital.
Fracturile sunt ruperi totale sau parţiale ale unui os, determinate de cauze accidentale. Frecvent se
rup oasele lungi ale membrelor, fracturile apărând când osul este bolnav sau la bătrâni, la care
oasele sunt rarefiate.

Semnele unei fracturi sunt:

 Durerea locală care apare brusc, în momentul accidentului, este situată exact la locul
fracturii, se amplifică prin apăsarea focarului de fractură şi se diminuează după imobilizarea
corectă;
  Deformarea locală, care ţine de deplasarea fragmentelor din focarul de fractură şi poate
apare în lungul osului sau lateral;
 Impotenţa funcţională, adică imposibilitatea folosirii membrului fracturat.
 Echimoza (vânătaia) apare la interval de 1- 2 zile dupa accident
Semnele de siguranţă ale unei fracturi sunt:
 mobilitatea anormală la nivelul focarului de fractura, în funcţie de axele osului respectiv;
 frecătura osoasă (zgomot de pârâitură, care apare la mişcarea sau lovirea capetelor
fracturate);
 lipsa de transmitere a mişcării la distanţă;
Se recomandă a nu se insista prea mult la cercetarea semnelor de siguranţă a unei
fracturi deoarece la mobilizarea capetelor osoase se poate provoca rănirea unor artere sau a
unor nervi din vecinătate.

Fracturile se pot însoţi de o serie de complicaţii:

Complicatii imediate:
 transformarea unei fracturi închise într-o fractură deschisă
 lezarea vaselor sau a nervilor aflate în vecinatate
 infecţia focarului de fractură
Complicatii tardive (întârziate):
 cicatrizarea anormală a plăgii osoase (în unele boli cronice)
 pseudartroză (întârzierea consolidarii fracturii)
 calusul vicios
       Imobilizarea provizorie a fracturilor se face în scopul împiedicării mişcărilor fragmentelor
osoase fracturate, pentru evitarea complicaţiilor care pot fi provocate prin mişcarea unui fragment
osos. Mijloacele de imobilizare sunt atelele speciale sau cele improvizate, de lungimi şi lăţimi
variabile, în funcţie de regiunile la nivelul cărora se aplică. Pentru a avea siguranţa că fractura nu
se deplasează nici longitudinal şi nici lateral imobilizarea trebuie sa cuprinda în mod obligatoriu
articulatiile situate deasupra si dedesubtul focarului de fractura. Înainte de imobilizare se
efectuează o tracţiune usoară, nedureroasă a segmentului în ax. Acest lucru este valabil numai în
cazul fracturilor închise. Fracturile deschise se imobilizează în poziţia găsită, după pansarea plăgii
de la acel nivel, fara a tenta reducerea lor prin tracţiune.

Tipuri de atele speciale:

 atele Kramer (confecţionate din sârmă)
 atele pneumatice (gonflabile)
 atele vacuum
Atele improvizate: din scândura, crengi de copac.

  Fracturile membrului superior:

Fracturile claviculei se produc mai frecvent prin traumatisme indirecte şi mai rar directe,
sediul de predilecţie constituindu-l zona medie a claviculei. Poziţia în care trebuie să se efectueze
imobilizarea provizorie este cu cotul de partea bolnavă împins către spate şi în sus.
Fracturile humerusului (braţului) se produc mai frecvent prin traumatism direct. La
imobilizarea fracturii, putem folosi drept atelă chiar toracele de care se fixează segmentul fracturat
cu ajutorul unei eşarfe.
 Fracturile antebraţului se produc mai frecvent prin traumatism direct. Imobilizarea
fracturii se poate face cu oricare tip de atelă specială sau folosind atele improvizate.

Fracturile oaselor mâinii se imobilizează pe faţa palmară de la cot la degete

Fracturile membrului inferior:

Fracturile femurului se produc prin traumatism direct sau indirect. Pentru imobilizare se
folosesc două atele inegale. Atela mai lungă se aplică pe faţa laterală externă a membrului inferior
şi se întinde de deasupra oaselor bazinului pâna la calcâi. Atela mai scurtă se aplică pe partea
internă şi se întinde de la regiunea inghinala până la călcâi. Când femurul este fracturat în
apropierea genunchiului, imobilizarea se poate realiza folosind o singură atela trecută prin partea
din spate a membrului, din regiunea fesieră până la călcâi.
Fracturile gambei sunt foarte frecvente, iar imobilizarea poate fi facută cu orice tip de
atelă.
Fractura de rotulă se produce prin cădere în genunchi, se imobilizează în atele posterioare.

Fracturile costale nu se imobilizează, cu excepţia voletului costal. Voletul costal este

minimum dubla fractura la două coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei
respective, împiedicând astfel mişcările segmentelor la acest nivel. Semnele şi simptomele constau
în dificultatea respiraţiei, mişcarea paradoxală a segmentului (în inspir, când toracele se destinde
fragmentul se înfundă; la expir, când toracele se micşorează, fragmentul se deplasează spre
exterior), durere, cianoză.

Fracturile la nivelul bazinului. Odată depistată fractura la acest nivel, pacientul ramâne
nemişcat, nu se mai permite mobilizarea lui şi se ţine pe un plan dur în poziţie culcat pe spate

Imobilizarea unei fracturi se face astfel:

 Clavicula: se utilizează doi colaci de pânză răsuciţi şi legaţi la spate;
 Braţ: 1- 2 atele aplicate pe braţ şi apoi legarea braţului de torace;
 Antebraţ: 1 - 2 atele aplicate pe antebraţul respectiv şi suspendarea antebraţului cu ajutorul
unei feşe legate de gat;
 Picior: de obicei imobilizarea cuprinde în intregime membrul respectiv.
Pentru fixarea oricarui tip de atelă, trebuie avut grijă ca aceasta să nu apese pe răni sau să
produca răni accidentatului. Pentru aceasta orice obiect folosit drept atelă va fi infăşurat în faşă
sau cârpă.
Ca regulă generală, orice atelă trebuie să depaşească deasupra şi dedesubt ambele articulaţii
ale osului fracturat, imobilizându-le.

Pentru victima suspectă de o leziune a coloanei vertebrale, măsurile sunt următoarele:

 Se urmăreşte menţinerea permanentă a coloanei vertebrale în linie dreaptă, capul fiind ţinut
ceva mai jos decât picioarele, atât în timpul ridicării, cât şi al transportului;
 Capul şi gâtul accidentatului se menţin într-o poziţie care să asigure permeabilitatea căilor
respiratorii superioare;
 Imobilizarea unui accidentat cu leziuni ale coloanei vertebrale se face pe un plan tare
(scândură lată, uşă etc.) pe care bolnavul este aşezat cu faţa în sus, între perne sau haine, pentru a
evita deplasările laterale.
 Primul ajutor în cazul electrocutării

Accidentele produse de curentul electric apar în urma trecerii acestuia prin corpul uman
sau ca urmare a producerii unui arc electric.
În raport cu intensitatea curentului pot apare următoarele manifestări: senzaţie de
tremurătură a corpului, contracturi musculare generalizate, pierderea cunoştinţei sau chiar moartea.
La locul de contact al curentului, victima prezintă arsura, a cărei întindere, profunzime şi
gravitate sunt determinate de transformarea la exteriorul sau interiorul corpului a energiei electrice
în energie calorică. Voltajul arde şi intensitatea omoară.
Conduita de urmat: Nu atingeţi victima înainte de a întrerupe curentul electric! Se
întrerupe sursa de curent. Se îndepărtează victima de sursa de curent utilizând un obiect uscat, ca
de exemplu o coadă de matura, haine uscate, având grijă să vă plasaţi pe o zona uscată. Evaluarea
nivelului de conştienţă şi a funcţiilor vitale (ABC) este pasul următor, cu menţiunea că se
consideră posibilitatea existenţei leziunii de coloană cervicală. Dacă victima nu respiră şi nu are
puls, se încep imediat manevrele de resuscitare cardio-pulmonară, după ce a fost solicitat ajutorul
unui echipaj calificat. Toţi pacienţii electrocutaţi se transportă la spital.

Primul ajutor în cazul contuziilor, plăgilor, hemoragiilor externe

      În funcţie de starea tegumentului traumatismele pot fi închise - contuzii - sau deschise -
plăgi.
Contuziile sunt traumatisme ce rezultă din acţiunea unui agent vulnerant mecanic, care
produce leziuni tisulare, pastrând însă integritatea tegumentelor. În functie de forţa de acţiune a
agentului vulnerant, contuziile pot fi superficiale, profunde sau mixte.
Echimoza este forma cea mai simplă de contuzie, ce apare ca urmare a ruperii vaselor
sanguine din ţesutul subcutanat (apare ca o zonă roşie albăstruie, care în câteva zile îşi modifică
culoarea, devenind vânata, apoi galben-verzuie).
  Hematomul este o tumefiere dureroasă, de volum variabil, ce apare din cauza acumulării
între ţesuturi sau organe a unei cantităţi variabile de sânge, prin ruperea accidentală a unor vase
sangvine mai mari.
Plăgile sunt leziuni produse de agenţi mecanici, fizici, chimici. În cazul plăgilor, o mare
importanţă prezintă intervalul dintre producerea lor şi momentul aplicării primului tratament.
Astfel, se consideră o plagă recentă aceea căreia i se aplică tratament într-un interval de 6-8 ore
de la producere (plagă neinfectată), peste acest interval majoritatea plăgilor fiind infectate.
Subiectiv, plăgile sunt marcate prin durere, obiectiv remarcăm alături de prezenţa plăgii şi
hemoragie de intensitate variabilă, care o însoţeşte.
Tratamentul plăgilor urmăreşte prevenirea complicaţiilor şi obţinerea unei vindecări cât
mai rapide şi de bună calitate, prin toaleta locală a plăgii şi pansarea acesteia.
Hemoragia reprezintă scurgerea sângelui în afara sistemului vascular prin una sau mai
multe soluţii de continuitate.
 După tipul vasului lezat, hemoragia poate fi:
 arterială - sângele este de culoare roşu deschis, bine oxigenat şi ţâşneşte ritmic, sincron cu
bătăile inimii;
 venoasă – sângele este de culoare roşu închis (mai putin oxigen, mai mult dioxid de
carbon), se exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă;
 capilară: este o hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai mare ca sursă
principală a hemoragiei;
 
În funcţie de sediul sângerării, hemoragia poate fi:
 externă: sângele se scurge în afară, printr-o soluţie de continuitate tegumentară (plagă)
 internă: sângele se acumulează într-una din cavităţile normale ale organismului;
 exteriorizată: caracterizată prin hemoragie internă într-un organ cavitar, urmată de
eliminarea sângelui la exterior pe cai naturale
- epistaxis: hemoragia mucoasei nazale;
- hematemeza: eliminarea pe gură, prin varsătură, de sânge amestecat cu cheaguri şi eventual
resturi alimentare
În hemoragii puternice poate fi sânge roşu, proaspăt, nealterat sau în sângerări reduse poate
fi vărsătură cu aspect de zaţ de cafea (când sângele stagnează în stomac).
- melena: exteriorizarea sângelui acumulat în tubul digestiv, prin defecaţie.
Scaunul este lucios, negru, moale, de aspectul si culoarea păcurei.
- hematuria: reprezinta hemoragia la nivelul aparatului urinar, exteriorizat prin micţiune.

După cantitatea de sânge pierdut, hemoragia poate fi:

 mică: se pierde o cantitate de sânge pâna la 500 ml
 medie: se pierde 500-1000 ml de sânge şi apar următoarele semne: agitaţie, ameţeli în
ortostatism;
 mare: cantitea de sânge pierdută 1000-1500 ml iar semnele clinice sunt următoarele:
paloare, tahicardie, transpiraţii reci, hipotensiune arterială, tahipnee;
 cataclismice: pierderi de sânge de peste 1500-2000 ml, tensiune arteriala, nemasurabilă,
pacient inconştient.

Oprirea sângerării poartă denumirea de hemostază. Ea poate fi spontană în cazul unor

hemoragii mici, prin intervenţia mijloacelor proprii organismului, dar de cele mai multe ori este
necesară intervenţia altor persoane, care să realizeze hemostaza.
Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.
Hemostaza provizorie se poate realiza prin:
 compresiune digitală;
 pansament compresiv;
 garou.
Compresiunea digitală. Compresiunea corect executată pe vasul rănit trebuie să se aplice
deasupra rănii în cazul unei hemoragii arteriale şi sub plaga în cazul unei hemoragii venoase,
ţinând cont de sensul circulaţiei. Când hemoragia nu poate fi stăpânita prin compresiune exercitată
la distanta, se poate folosi compresiune directă în care caz compresiunea vasului ce sângerează se
face cu degetul introdus direct în plagă. Această metodă nu poate fi decât de scurtă durată, trebuind
să recurgem la alta care s-o suplinească şi să o completeze.
Câteva exemple de posibilităţi de compresiune digitală:
Pansamentul compresiv este una din cele mai eficiente metode folosite pentru a realiza o
hemostază provizorie. În lipsa unui pansament steril se poate folosi pentru a pune pe plagă o
batistă, o cârpă curată, peste care se strânge pansamentul circular (faşă).
Aplicarea garoului este ultima variantă la care apelăm. Garoul poate fi improvizat
folosind curea, cravata, fular, sfoară etc. Se foloseşte doar în cazuri extreme şi în situaţia în care
hemoragia nu se putea controla prin alte metode. Este important să se oprească hemoragia fără a
comprima excesiv ţesuturile. Garoul, odată cu oprirea sângerării, produce oprirea circulaţiei
sângelui în porţiunea de membru situată dedesubtul lui. Din această cauză, menţinerea sa mai mult
de 2 ore poate duce la complicaţii deosebit de grave.
Totdeauna la montarea unui garou trebuie ataşat un bilet, care însoţeşte bolnavul, şi pe care
se notează obligatoriu următoarelele date: nume, prenume, ora exactă a aplicării garoului. Din
30 în 30 de minute se slăbeşte puţin garoul pentru a permite irigarea segmentului de membru
subiacent. Ridicarea garoului se face doar în condiţii de spital şi de personal competent.
Hemostaza definitivă se obţine prin obliterarea permanenta si definitiva a vasului care
sângereaza, cel mai folosit procedeu fiind prin ligatura cu fire.

 Aplicaţi o compresă curată (tifon ori vată) sau la nevoie, propria

dvs. mână apăsând plaga pentru a opri sângerarea. Sunaţi la 112.
 Menţineţi o presiune constantă asupra plăgii ce puţin 5 minute.
 Dacă este posibil, ridicaţi membrul rănit (gamba sau braţul)
deasupra nivelului inimii.
 Când sângerarea s-a oprit, fixaţi pansamentul cu ajutorul unui
bandaj (Nu desfaceţi bandajul pentru a verifica starea plăgii!
Asiguraţivă că bandajul nu este prea strâns, acest lucru putând opri
circulaţia sanguină!).
 Verificaţi dacă pacientul este şocat.
 Nu aplicaţi niciodată garou, în afara situaţiei în care hemoragia
nu pote fi controlată altfel si victima este în pericol de moarte.
Garourile măresc riscul de amputaţie ulterioară!
 Primul ajutor în cazul intoxicaţiilor

Intoxicaţie cu fum

Deseori integrată într-un tablou asociat cu arsuri şi traumatisme, intoxicaţia cu

fum de incendiu este cauza cea mai frecventă de mortalitate şi morbiditate a victimelor de
incendiu.

Manifestari clinice: cefalee, agitaţie, tulburări de conştienţă, depozite de

funingine la nivelul orificiilor nazale, a gurii şi a faringelui, tuse, dispnee, voce răguşită.

Conduita de urmat:
 Protecţia personală este deosebit de importantă.
 Evaluarea nivelului de conştienţă şi a funcţiilor vitale
(ABC), după ce victima a fost scoasă din mediul toxic.
 Transportul cât mai urgent la spital cu administrare de
oxigen, precoce, in concentratii crescute.
 Pacienţii inconştienţi se transportă în poziţia laterală de
siguranţă

Intoxicaţia cu substanţe caustice

În grupul substantelor caustice sunt cuprinse o serie de acizi (azotic, clorhidric,

sulfuric), baze puternice (amoniac) sau mai slabe (amoniu), care pot produce în raport cu
natura lor şi gradul de toxicitate leziuni ale mucoaselor de la simplul eritem la necroză.

Manifestarile clinicedupă ingestie constau în senzaţia de arsură a mucoasei bucale,

dureri la înghiţire, vărsături mucoase apoi sangvinolente, colici abdominale, dureri
retrosternale. Starea de şoc se poate instala foarte rapid, chiar la câteva ore dupa ingestie

Conduita de urmat:
 Protecţia personală este deosebit de importantă.
 Evaluarea nivelului de conştienţă şi a funcţiilor vitale (ABC).
 În cazul stopului cardio- respirator, la efectuarea ventilaţiilor gură
la gură se evită contactul direct dintre gura salvatorului şi gura
pacientului. Se poate folosi o bucată de tifon sau o batistă
 Este interzisă provocarea de vărsături şi neutralizarea substanţei
corozive. Exemplu: în cazul intoxicaţiei cu acizi nu se
administrează lapte sau uleiuri.
Intoxicaţiile cu monoxid de carbon

Monoxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, fără gust, degajat de toate
combustiile incomplete. Este o intoxicaţie de cele mai multe ori colectivă şi de obicei
accidentală.

Acuzele prezentate de pacienţi sunt: astenie, cefalee, ameţeli, greţuri, vărsături,

pierderea conştienţei, aspect vişiniu al pielii.

Conduita de urmat:
 Nu este permisă intrarea în zona cu emanări de gaze fără
echipament de protecţie.
 În toate cazurile, pacientul trebuie scos imediat din mediul toxic,
transportat cât mai rapid la o unitate spitalicească.
 Daca este posibil, se administrează oxigen cât mai rapid, în
cantităţi mari
 Alte situaţii care impun acordarea primului ajutor

 Convulsii (spasme)

Semnele sunt: mişcări dezordonate, involuntare, buze învineţite, spume la gură, mişcări de
rotaţie ale ochilor, scrâşnirea dinţilor; convulsiile se termină în general în 30 secunde şi
pot fi urmate de confuzie sau pierderea cunoştinţei.

 Împiedicaţi victima să se rănească ea însăşi în timpul convulsiilor, dar nu-i

obstrucţionaţi mişcările, nu-i introduceţi nici un obiect între dinţi, nu-i daţi să
bea sau să mănânce.
 Dacă victima încetează să mai respire, începeţi imediat respiraţia gură la gură,
căile respiratorii fiind menţinute libere.
 După convulsii, întindeţi victima pe o parte şi verificaţi dacă respiraţia este
regulată. Sunaţi la 112.
 Dacă victima este conştientă, se va aşeza în poziţie antişoc (culcat pe spate cu
picioarele ridicate mai sus decât nivelul capului)

 Reacţii alergice

Solicitaţi imediat ajutor medical calificat

Aşezaţi victima cât mai confortabil
Monitorizaţi semnele vitale

 Lovituri la nivelul capului

Aşezaţi victima în poziţie confortabilă

Verificaţi dacă există sângerare. In caz de sângerare, aplicaţi un bandaj steril
Trimiteţi cât mai curând victima într-un centru medical specializat

 Hipoglicemie

Poate fi dată de lipsa unei mese, de un efort neaşteptat, dar şi fără a avea o
legatură cu aceşti factori precipitanţi.

În timpul zilei hipoglicemia determină transpiraţii, nervozitate, tremur şi foame,

iar în timpul somnului pot apărea transpiraţii nocturne, vise neplăcute şi cefalee
dimineaţa devreme. Dacă hipoglicemia se menţine pot apărea confuzii, comportament
anormal, pierderea stării de conştienţă sau convulsii. Atacurile de hipoglicemie sunt
periculoase şi dacă sunt frecvente prevestesc o evoluţie defavorabilă.

Dacă pacientul este conştient, i se administreză zahăr, bomboane sau băuturi nealcoolice
ce conţin zahăr.
Dacă pacientul este inconstient se impune administrarea de glucoză intravenos. Este bine
ca pacienţii să aibă asupra lor o fiolă de glucagon pentru cazurile în care accesul la
asistenţă medicală este întârziat (1 mg intramuscular).

 Stări de şoc (insuficienţă circulatorie), hemoragie internă

Semnele sunt: transpiraţii

reci, slăbiciune, respiraţie neregulată, frison, paloare sau buze şi
unghii violacee, puls rapid şi slab.

 Sunaţi la 112.
 Nu se vor da alimente sau lichide victimei.
 Întindeţi victima pe spate dar nu o deplasaţi dacă a suferit răni la spate
sau gât.
 Dacă victima este inconştientă şi prezintă răni grave la maxilar sau la
faţă, sau vomită, se întoarce pe lateral şi să vă asiguraţi că respiră
bine.
 Vă asiguraţi că victima nu suferă de frig, acoperiţi-o cu pături sau
haine.
 Ridicaţi picioarele victimei pe un sul sau o grămadă de haine, cu
condiţia ca acest lucru să nu fie dureros


Asfixiere
Simptome: încetarea respiraţiei, faţă vânâtâ, mâini şi picioare reci, bătai slabe ale inimii,
imperceptibile

 Înec
Prim-ajutor:
Se apelează urgent la Serviciul de Ambulanţă.
Persoana se scoate din apă, se intinde pe spate şi i se verifică respiraţia.
Se încearcă eliminarea lichidului înghiţit prin exercitarea unor presiuni consecutive
asupra abdomenului - Metoda Heimlich

 Leşin (Lipotimie)
Simptome: Pierderea temporară a cunoştinţei fără dispariţia pulsului (putând indica o
afecţiune gravă).
Prim-ajutor:
Persoana se aşează pe spate, cu capul mai jos decât trunchiul, în scopul irigării creierului
Se verifică pulsul şi respiraţia şi se îndepărtează hainele strâmte.
Dacă este necesar, se apelează la Serviciul de Ambulanţă.

 Otrăvire
Simptome: Dificultăţi respiratorii, transpiraţie, dureri abdominale sau de piept, vomă,
diaree, greaţă, pierderea cunoştintei, buze uscate, arsuri în jurul buzelor sau ale pielii.

Prim-ajutor:
Se analizează locul şi modul în care s-a produs otrăvirea şi se transporta persoana în
cauza departe de sursa de otrăvire.
Se verifică dacă persoana este conştientă, precum şi respiraţia şi pulsul acesteia.
Dacă este necesar, se apelează Serviciul de Ambulanţă
Dacă mai exista alte persoane suspecte, se incearcă aflarea tipului de otravă şi cantitatea
ingerată.
În caz de vomă, persoana se poziţionează pe o parte.

 Degerătura apare cel mai adesea la picioare, faţă şi mâini, ca urmare a unor
temperaturi foarte scăzute, iar umiditatea, încălţămintea şi hainele ude sunt cauze care
contribuie la pierderea căldurii corpului. Se poate trata în cazurile uşoare prin încălzirea
lentă şi treptată a extremităţii degerate, după care locul degerat se acoperă cu
pansament steril.

 Insolaţia se produce după expunerea prelungită la soare. Se manifestă sub formă de

dureri de cap, roşirea feţei, puls slab. Accidentatul va fi aşezat la umbră, i se va da să
bea apă şi i se vor aplica comprese cu apă rece pe cap, faţă, piept.

 Intoxicaţia alimentară se manifestă prin greţuri, vărsături, convulsii, dureri

abdominale, care apar după consumarea unei mâncări alterate. Se indică provocarea
vărsăturilor. Bolnavul are nevoie de repaus la umbră şi de lichide (ceai de mentă).
Dacă semnele sunt persistente şi violente, bolnavul va fi transportat imediat la
spital.

 Muşcătura de animal prezintă pericolul de a transmite turbarea. Se

spală/dezinfectează imediat rana, după care accidentatul se transportă de urgenţă la spital.

 Muşcătura de şarpe. Cel muşcat va fi imobilizat (mişcările trebuie limitate la

minimum). Deasupra muşcăturii se va aplica o legătură strânsă, se va spăla locul cu apă şi
săpun şi se va aplica gheaţă. Se va transporta accidentatul de urgenţă la spital.
 În cazul rosăturii datorate bocancilor sau a unor haine nepotrivite se dezinfectează, se
aplică un pansament steril, se supravegheaza evolutia. In caz de suprainfectare se solicita
ajutor medical.
Trăsnirea se produce când se circulă pe timp de furtună. Ea poate fi evitată coborând
de pe vârfuri sau creste şi dacă ne adăpostim din vreme, dar nu lângă o stâncă singuratică,
un copac, lângă pereţii uzi de stâncă sau în gura unor peşteri.
 Reguli generale de comportare în cazul dezastrelor
Păstraţi-vă calmul, nu intraţi în panică pentru ca să puteţi acţiona eficient în favoarea
dumneavoastră şi a familiei;
Este important să aveţi pregătit din timp un stoc de provizii (apă, alimente, medicamente) pentru
a supravieţui câteva zile; la îndemână trebuie să se afle şi trusa de prim ajutor (faşă, comprese
sterile, alcool, apă oxigenată etc);
Nu produceţi scântei, nu aprindeţi lumânări, chibrituri, alte surse de foc deschis dacă simţiţi
miros de gaze sau de produse petroliere;
Nu atingeţi conductorii electrici sau alte instalaţii electrice avariate;
Dacă este necesară părăsirea locuinţei în caz de dezastre (evacuare), luaţi actele de identitate, o
sursă de iluminat (lanterna), un aparat de radio cu baterii, telefonul mobil, câteva provizii de apă,
alimente, medicamente;
Acordaţi ajutor răniţilor, bătrânilor, copiilor şi anuntaţi echipele de prim ajutor pentru a
interveni;
Anunţaţi telefonic autorităţilor locale evenimente cum ar fi incendii, inundaţii, accidente,
alunecari de teren, prăbuşiri etc.