Tăcerea cea bine grăitoare, Monahul Moise Aghioritul

Intr-o epocă bogată în cuvânt, ştiri, informaţii, dezbateri, dialog, comunicare, pare mai degrabă ciudat
ca cineva să vorbească despre tăcere. In vremuri de decădere a cuvântului în minciună, jignire,
linguşire, ironie, înşelăciune şi batjocură, se impune, credem, să facă referire cineva şi la cunoscuta,
aleasa, discreta şi de folos aducătoarea tăcere. Tăcerea e un fel de a fi.

Cineva care tace nu înseamnă nicidecum că e nepăsător, apatic, lipsit de vlagă şi neatent. Tăcerea
deliberată, puţina vorbire cultivată cu grijă şi respingerea vorbăriei şi a bârfei constituie cinstea tăcerii
şi evitarea obositoarei poliloghii, de la care provin continuu diferite probleme precum certuri, răceală
sufletească, zarvă. Oamenii tăcuţi vorbesc prin tăcerea lor sobră. Nu tac pentru că nu ştiu să
vorbească, din rea-voinţă şi din îngâmfare ascunsă că nu participă la discuţii de nivel înalt, ci din
simţirea smerită că nu au ceva important de spus. Astfel, pur şi simplu tac. Când însă chiar vorbesc,
lasă cuvânt plin de conţinut.

Oamenii tăcuţi nu sunt comuni, plăcuţi şi preferaţi. Societatea caută astăzi participanţi îndrăzneţi la
discuţie. Unii îi socotesc pe cei tăcuţi a fi mai degrabă nesănătoşi, inferiori, timizi, temători, cu
probleme. S-ar putea, desigur, să fie câţiva aşa, după cum sunt astfel şi destui vorbăreţi. Totuşi
autenticii oameni tăcuţi „trăiesc mireasma unei alte vieţi, pe care nu pot să o înţeleagă ceilalţi care
iubesc formele exterioare de purtare. Tăcerea umple sufletul lor de bucurie şi le deschide orizonturile
unei intense activităţi duhovniceşti, pe care cu greu poate să o pricea-pă şi să o valorifice omenescul
care îi înconjoară” (Georgios Krasanakis).

Din cele de mai sus, se întrezăreşte o tăcere cu două chipuri: una ca slăbiciune şi alta ca virtute. Să le
vedem, vă rog, pe cele două cu atenţie.

Am spus cum putem avea tăcere din frică şi timiditate, care provine din boli sufleteşti. O tăcere
bolnavă este întunecată, lipsită de bucurie, înşelătoare, obositoare şi aducătoare de stricăciuni.
Chinuie şi oboseşte pe omul care nu este echilibrat, cinstit, sincer, expresiv şi deschis.
Câteodată cineva poate să facă pe tăcutul şi smeritul, în timp ce în inima lui domneşte tulburare,
zarvă, mâhnire şi îngâmfare. Această prefacere este o ipocrizie înfricoşătoare şi blamabilă.

Un tăcut prefăcut înşală. Păstrează tăcerea din rea-dispoziţie către aproapele. Ori e din lipsă de curaj,
sau dintr-un adânc gol lăuntric. Tăcutul smerit nu este nesociabil, neiubitor de fraţi, nu fuge de lume.

Nici nu se închide în carapacea sa în chip narcisist, monologând cu „înţeleptul” lui sine şi nesocotind
pe fratele lui.

Există deci o tăcere rea şi o tăcere bună, după cum există şi vorbire bună şi vorbire rea. Calitatea
lăuntrică a omului dă culoarea şi mireasma tăcerii şi vorbirii sale. Evanghelia nu ne vrea întotdeauna
tăcuţi. Adesea ne cheamă la propovăduire, la apostolat, la mărturisire, la povăţuire şi la sfătuire.
Hristos i-a spus Apostolului Pavel: Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că eu sunt cu tine!
(Faptele Apostolilor 18,9). Cuvântul lui e întărit de prezenţa neîncetată a Domnului.

Sfântul Ignatie Theoforul ne spune cum Cuvântul lui Dumnezeu a provenit din tăcere. După o
îndelungă tăcere în pustie a vorbit Hristos. Marile taine s-au săvârşit în isihie şi le-a învelit sfânta
tăcere. Taina întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu se înţelege mai bine în tăcere. Sfântul Ioan
Damaschin spune: „Mai lesne este nouă să iubim tăcerea“. E de preferat aici tăcerea. Să
precumpănească tăcerea. Ea e acum mai uşoară şi neprimejdioasă. Deoarece „nu suferă taina
ispitire”. Tăcerea arată smerenia minţii, vederea inimii, mulţumirea sufletului care rămâne tăcut şi
ascultă doxologiile îngerilor şi ale imnelor de Dumnezeu arătătoare ale sfintei noastre imnologii.
Mărturisirea credinţei nu este un cuvânt formal şi steril, ci provine din tăcerea inimii curate. Astfel,
tăcerea naşte cuvântul curat, frumos şi plin. Mintea nu dă limbii să rostească cuvinte, ci se mişcă spre
cele înalte unde se ţine nemişcată în a exprima înţelesurile grele ale tainelor lui Dumnezeu.

Iar Iisus tăcea (Matei 26,63). Nu numai înaintea lui Pilat, în Pretoriu, tace Hristos. Şi nimic nu
răspundea (Marcu 14, 61) adaugă Evanghelistul Marcu. Nu dă niciun răspuns. Vede că nu iese nimic
din vorbe. Vede că ar vorbi şi nu ar fi ascultat. Că ar cădea cuvintele Lui în gol. Nu că nu ar fi vrut să le
vorbească, dar a văzut surzirea intenţionată a oamenilor: aveau urechi şi nu le foloseau. Hristos nu
menaja auzuri. Nu spunea cele pe care voiau ceilalţi să le audă. Astfel, tăcea cu tâlc. Evanghelistul
Luca menţionează: Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic (Luca 23, 9). Ca şi
cum ar fi spus de atunci că vorbele multe sunt sărace. A văzut că n-a ieşit nimic din discuţie.
Evanghelistul Ioan subliniază neînfricata tăcere a lui Iisus înaintea ameninţărilor stăpânirii. La Hristos
se adevereşte vechiul cuvânt prorocesc. Prorocul Isaia spune că nu şi-a deschis gura deloc şi a rămas
fără glas înaintea celor ce îl prigoneau.

Când cineva provocat răspunde cu tăcerea coboară tensiunea, pune capăt continuării disputei,
smereşte mânia, potoleşte iuţimea şi linişteşte situaţiile dificile. Are însă importanţă şi caracterul
(etosul), şi stilul (ifosul), şi felul acestei tăceri. Dacă este egoistă, aceasta se vede. Dacă este
dispreţuitoare, aceasta nu se poate ascunde.

Dacă cineva însă tace în mod smerit, ca lucrurile să nu se înrăutăţească, cedează, îndură, se retrage,
reduce la minim drepturile sale de dragul păcii, a unirii şi a dragostei, atunci câştigă, deşi pare că
pierde. „Oricine este înţelept face pe prostul”, se spune în Sfântul Munte.
 Atitudinea cuviincioasă a celui ce tace poate să îl facă pe celălalt să regândească lucrurile mai bine.
Dacă are cineva puterea, care provine mai ales din smerenie, să nu dea continuitate cuvintelor
provocatoare, ironiei şi batjocurii, ci tace, nu înseamnă că este timid şi prost, ci are un eroism mai
mare decât cutezanţa obrăzniciei, a impertinenţei, a continuării certurilor şi a bombănelii multelor
împotriviri. Omul provocator simte nevoia sa-şi protejeze sinele, să vorbească, să se îndreptăţească şi
să creeze o siguranţă defensivă. De mai mare putere are nevoie cineva ca să tacă decât să
vorbească. Tăcerea însă cere cunoştinţă înţeleaptă, stăpânire de sine şi smerenie autentică.

Tăcerea, precum deja am spus, nu e un lucru obişnuit pentru toţi, pretutindeni şi totdeauna. Sfinţii
Părinţi au cultivat cu grijă tăcerea cuviincioasă şi au avut cuvânt inspirat de Dumnezeu. Este un lucru
deosebit de semnificativ şi important ca oamenii să cunoască bine când să vorbească, de ce să
vorbească, cât să vorbească şi când să tacă, să se retragă. Aşa cum a spus cineva: „Cuvântul rostit
limitează cuvântul lăuntric care e conţinut în tăcere. Niciodată nu poate să îl prindă şi să îl exprime în
mod absolut. De aceea tăcerea este adesea în situaţia de a exprima mai mult decât orice cuvânt”
(Georgios Mantzaridis). Aceasta se petrece în teologie, în sfânta isihie.

Vorbăria, pălăvrăgeala, sporovăială, trăncăneala, grăirea în deşert, glumele denotă slavă deşartă,
obrăznicie şi nelinişte interioară. Isihia dă naştere tăcerii celei frumoase şi aceasta urzeşte cuvântul.
Nu este vorba de o stare nelucrătoare, de o faptă pasivă, de o lucrare trândavă, de o inactivitate
leneşă, ci despre o aleasă lucrare de autocunoaştere, de autoobservare, de adâncire lăuntrică şi de
desfătare de cele sfinte. Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândeşte liniştea lăuntrică şi mii de
oameni se vor mântui în jurul tău, fără ca tu să o ştii“. Nu e nevoie să vorbim încontinuu. Lumea a
obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn. Ceilalţi nu se află întotdeauna lângă noi doar
ca să ne asculte, ci şi ca să îi ascultăm noi pe ei. Spune un înţelept: „Dumnezeu ne-a dat două urechi
şi o gură – să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin”. Noi ne purtăm de parcă am avea zece guri şi
nicio ureche. Vorbeşte celălalt şi nu-l ascultăm şi ne gândim ce vom spune noi. Astfel, aşa cum spune
poetul Giorgos Seferis, nu dialogăm şi nu comunicăm, ci purtăm monologuri paralele.

Sfântul Gheorghe Purtătorul de biruinţă nu a propovăduit niciodată. Era paşnic, luminos şi vesel
întotdeauna. L-au întrebat: „Cum eşti aşa, Gheorghe?” „Sunt creştin”, a răspuns. Şi s-au făcut şi aceia
creştini ca să-şi înfrumuseţeze viaţa. Sfântul Arsenie cel Mare a spus: „M-am pocăit pentru cele ce am
vorbit, nu pentru că am tăcut”. Vorbăria va purta păcatul. Cuvântul nu este întotdeauna o verigă de
legătură esenţială a oamenilor. Lipsa duhovniciei face cuvântul să-i despartă pe oameni, nu să-i
unească. Doi oameni care călătoresc împreună nu trebuie să vorbească între ei continuu. Repet,
lumea astăzi a obosit de vorbe multe, goale de conţinut, distrugătoare, care maltratează, falsifică, fără
legătură cu trăirea.

O persoană tăcută, importantă, sfântă, frumoasă, este Maica Domnului. Toată viaţa ei este o
nemărginită tăcere. Foarte puţine cuvinte ale Născătoarei de Dumnezeu s-au păstrat. E vorba despre
sfânta, curata, smerita şi tăcuta tânără din Nazaret. Preasfânta noastră este trăirea tăcerii,
personificarea tăcerii, cea îndrăgostită de isihie. „Cu cât ne adâncim mai mult în Tai-na Maicii
Domnului, pe atât mai curat vedem şi auzim cuvântul tăcerii. Şi nu doar aceasta, dar şi descoperim
dumnezeiescul din tăcere, relaţia ei cu tot ceea ce este adânc şi mare în viaţa noastră” (Meliton,
Mitropolitul Calcedonului).
Nu a ştiut să vorbească Maica Domnului? Nu a putut să zică ceva? Nu a avut cuvânt? Tăcea
intenţionat, din smerenie. A lăsat să vorbească Fiul ei. Era continuu în umbra Lui. Predica tunătoare a
Născătoarei de Dumnezeu este continua ei tăcere. Acea tăcere a ei ruşinează ori-ce vorbărie
femeiască.

Cel credincios este chemat să înveţe cuvântul didactic şi înţelept al tăcerii. Renunţarea la cuvânt
dovedeşte experienţă. Tace cineva când trăieşte o mare bucurie. Nu află cuvinte vrednice să şi-o
exprime. Tace şi la o adâncă suferinţă, îşi pierde cuvintele. Scoate lacrimi fierbinţi. Ce să spună cineva
unei mame care îşi îngroapă un copil mic? Sincer, mă supără când aud vorbe banale, ori pretenţioase,
uneori crude, dure, pentru îndurerata mamă. Mai bine să nu spunem nimic. Mai bine să ne rugăm. Am
spus că nu-i necesar întotdeauna să vorbim, să vrem să-i consolăm pe ceilalţi într-un fel atât de
distant.

Tăcerea însoţeşte viaţa sfinţilor: clipele sfinte ale reculegerii, ale concentrării, ale defăimării de sine,
ale meditaţiei, ale rugăciunii. Tăcerea acoperă căutările, nesomnul, descoperirile savantului înţelept.
Tăcerea înveleşte martiriul celui suferind, al celui din nevoi, al celui nefericit. Clipele de tăcere
săvârşesc marile minuni, faptele eroice ascunse, tainicele revolte personale, cunoştinţa cu sinele
nostru necunoscut. Astfel, avem tăcerea aleasă a sfântului, tăcerea de frunte a înţe-leptului, tăcerea
răbdătoare a eroului, tăcerea scumpă a celui răbdător şi a celui perseverent, tăcerea evanghelică a
celui ce se jertfeşte pe sine.

Am obosit de vorbele multe, improvizate şi ieftine. Preţul lor e greu, denaturează ceea ce e esenţial,
important, semnificativ, potrivit, sfânt. Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de
mult preţ, de folosirea cuvintelor necesare. E nevoie de o împotrivire la vorbele improvizate şi uşoare.
Se cuvine să ne calmăm, să ne liniştim, să ne odihnim, pentru ca să putem auzi întru isihie glasul cel
şoptit al lui Dumnezeu, vocea îngrijorată a conştiinţei noastre, glasul de dascăl al sfântului trecut,
pentru ca să lucrăm pocăinţa în chip sincer.

Tăcerea se arată, din cele spuse mai sus, având o forţă necunoscută, tainică, puternică, care nu
iubeşte stricăciunea adusă de discuţiile superficiale, de convorbirile improvizate, de cuvântul
nestatornic. Tăcerea e liberă, lipsită de griji […] şi fericită. Avva Isaac Sirul nu spune doar monahilor
să iubească mai presus de toate tăcerea, deoarece ea este limba în care se va vorbi în veşnicie, în
nesfârşita şi întru-tot-fericita împărăţie a cerurilor. Dacă simţămintele nu se pot exprima întotdeauna în
cuvinte omeneşti, cum să se redea şi să se pună în cuvinte experienţele duhovniceşti? Apostolul
Pavel scrie în preafrumoasa lui epistolă către creştinii din Corint că a fost în Rai şi a auzit cuvinte de
nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le grăiască (2 Corinteni 12,4). Nu e cu putinţă, zice, să-şi
exprime experienţa în cuvinte. Adesea în sinaxare îi vedem pe sfinţi ascunzându-şi experienţele,
tăcând, temându-se să nu piardă harul şi bucuria, rugăciunea şi mângâierea din cauza dezvăluirii şi
lăudării înaltelor lor trăiri.

Sfântul Serafim de Sarov spune: Nu deschide gura ta şi inima ta oricui; dintr-o mie abia dacă se va
găsi unul să te înţeleagă. Nu vrea sfântul să ne facă circumspecţi, suspicioşi şi ursuzi, ci oameni cu
discernământ şi atenţi. Este o bucurie să audă cineva cuvintele sfinţilor. Este însă o bucurie mai mare
„să prinzi undele şi dimensiunea, propunerea, întinderea şi uimirea tăcerii şi a teologiei tăcerii sfinţilor”
(ierom. Ioannikios Kotsonis).
Se istoriseşte cum au mers trei vizitatori la Marele Antonie. Doi l-au întrebat despre multe şi felurite
lucruri. Al treilea nu a întrebat nimic. Nu pentru că nu avea nevoie de sfat, ori pentru că s-a simţit
suficient duhovniceşte şi nu preţuia cuvântul plin de har al cuviosului, ci pentru că a învăţat mai mult
din starea lui, din tăcerea lui, din liniştea chipului lui. Când l-a întrebat sfântul: „Tu de ce nu mă întrebi
ceva?”, i-a răspuns cu naturaleţe: „Destul îmi este numai să te văd, sfinte al lui Dumnezeu”. Aceasta i-
a fost suficient şi de folos. A simţit teologia tăcerii lui, care primeşte suferinţa lumii şi refuză farmecul
cunoaşterii trufaşe.

Tăcerea singură nu înseamnă nimic. Se cuvine să tacă cineva având o permanentă convorbi-re cu
Dumnezeu, având simţire smerită despre propriul sine, având pace lăuntrică, luciditate şi blândeţe.
Cuviosul Arsenie se ruga lui Dumnezeu să îi arate cum să se mântuiască şi a auzit: „Fugi, taci,
linişteşte-te!“. Un alt cuvios spune că tăcerea şi lucrarea duhovnicească ascunsă duc la sfinţenie.
Avva Moisi zicea în acest sens că omul care iubeşte tăcerea şi fuge de discuţii multe se aseamănă cu
strugurele copt, plin de dulceaţă, in vreme ce omul limbut se aseamănă cu agurida. Marele părinte al
discernământului, Avva Pimen, arată foarte precis: Sunt câţiva oameni care cu buzele tac şi cu mintea
flecăresc, în timp ce alţii vorbesc de dimineaţa până seara şi, totuşi, ţin tăcerea, deoarece nimic din
ceea ce spun nu este de prisos şi nefolositor. In minunatul Pateric se menţionează de asemenea: „De
ai dobândit virtutea tăcerii, nu te lăuda că ai izbutit ceva important. Convinge-ţi mai bine sinele că nu
eşti vrednic nici măcar să vorbeşti!”.

Pustia cea isihastă, ascetică şi plină de înţelepciune învaţă multe, iubiţii mei fraţi, pe lumea cea
neliniştită, din dragoste şi cu durere. Lumea construieşte zilnic un cuvânt obraznic, egoist, neînţelept şi
potrivnic lui Dumnezeu. Are principii violente, deoarece creează autonomizare, încredere puternică în
sine, dominaţie autoritară şi autarhie ambiţioasă, pe care le socoteşte a fi uneltiri deştepte ale minţii,
deşi e vorba de nişte ciudăţenii, îşi consideră limba armă de înfrângere a celorlalţi, pe care-i vede ca
duşmani, nu ca fraţi. Astfel, se duce către o înfricoşată fundătură, nu se smereşte şi nu se pocăieste
asumându-şi eşecul şi privindu-şi aproapele mai cu îngăduinţă şi indulgenţă. Este dovadă de mare
lipsă de înţelepciune să crezi că ai înţelepciunea de a face şi a spune orice, oriunde şi oricând.
Aroganţa obsesiei pentru vorbit constituie o nesmerită autoimpunere peste toţi şi, în cele din urmă, o
nebunie.

Cuvintele neînsoţite de fapte sunt goale, sărace, şi îl ruşinează pe cel ce le rosteşte. După cuvântul
Cuviosului Efrem Sirul, cuvintele sunt frunzele, iar faptele sunt roadele. Faptele arată virtutea şi
cuvintele vor trebui să fie umbra arătării faptelor. Bătrânii îi rugau pe ceilalţi să se roage pentru ei, nu
se osândeau zicând ceva înainte de a face. După Avva Pimen, cel ce învaţă şi nu face ceea ce spune,
se aseamănă unei fântâni, care pe alţii îi adapă şi îi spală, şi pe ea însăşi nu se poate curăţi. Iar
cuvintele înţelepte şi smerite ale altuia adaugă: „Cerem din partea altora desăvârşirea şi noi nu facem
nici cele mai mărunte lucruri; dacă viaţa noastră nu are legătură cu vorbele noastre şi vorbele noastre
nu corespund cu viaţa noastră, ne asemănăm cu pâinea fără sare”.

Părinţii asceţi au stăruit în îngrădirea cea de folos a limbii. Avva Ammona spune că fierbinţeala inimii,
căldura duhovnicească, se stinge cu vorbirea deşartă. Nu poate cineva să aibă seara rugăciune curată
şi cu străpungere dacă ziua întreagă a bârfit tot oraşul. Vorbirea deşartă sparge rugăciunea, slăbeşte
starea de veghe, scade înălţarea duhovnicească, face să şchiopăteze odihna. Invaţă pe ceilalţi prin
viaţa ta, spunea un parinte, şi nu prin vorbele tale.
 Cuviosul Efrem Sirul repetă adesea că cel ce vrea să spună multe va deschide fronturi şi va primi
războiul urii, iar cel ce îşi măsoară cuvintele va fi iubit degrabă. Sfântul Nil Ascetul ştie bine ce zice:
„Poliloghia fără măsură te va întrista şi va mânia dracii. Limba a nimicit pe mulţi iubitori de slavă
deşartă”.

Asceţii nu închideau uşa chiliei lor, ci cea a gurii lor. Vameşul din pildă s-a îndreptat prin tăcuta lui
rugăciune, ca şi cea căreia îi curgea sânge. Puţine să spună cineva şi multe să înţeleagă, zice iarăşi
Sfântul Nil Ascetul. Cu un pahar de apă, cu un bănuţ, cu un „Doamne miluieşte” se poate mântui omul.
Nu-i nevoie să spună cineva încontinuu multe. Sfinţita tăcere a monahilor are multe să înveţe pe
lumea cea vorbăreaţă. Lumea nu pricepe monahismul. Consideră că nu oferă nimic. Nu contează.
Monahii doar să se roage. Asta ajunge. Lumea se va mântui prin mare mila lui Dumnezeu.

Cuviosul Ioan Sinaitul, autorul renumitei Scări, se referă la multa vorbire în apoftegmele sale: „Trebuie
să vedem pricina din care intră şi iese păcatul vorbăriei. Vorbăria e tronul slavei deşarte. Şezând pe
acest tron, slava deşartă se arată şi se face cunoscută. Vorbăria e semnul neştiinţei, intrarea în
osândă, călăuză spre prostie, pricina minciunilor, pierderea bunei rodiri duhovniceşti a rugăciunii. Este
cea care cheamă şi creează indiferenţa faţă de păcate, care face să piară paza minţii faţă de patimi,
răceşte căldura duhovnicească şi întunecă rugăciunea”.

In schimb, marele Părinte laudă tăcerea zicând: „Tăcerea care se exersează întru cunoştinţă şi
discernământ este maica rugăciunii, chemarea din nou dintru robia patimilor, supraveghetoarea
gândurilor, ţinta care-i urmăreşte pe vrăjmaşi, închisoarea plânsului duhovnicesc pentru păcatele
noastre, prietena lacrimilor inimii, care sunt roade ale rugăciunii, lucrătoarea pomenirii morţii, vrăjmaşă
a curajului necugetat, soaţă a isihiei, împotrivă luptătoare a înclinaţiei de a face pe dascălul, propăşire
duhovnicească de taină, suiş duhovnicesc ascuns”.

Tăcerea, spune Cuviosul, este soaţa isihiei. Se cultivă şi înfloreşte întru isihie. In veacul al XXI-lea al
zarvei necontenite, al multelor griji, tulburări şi primejdii, isihia este atacată sistematic. Cele spuse la
ştiri mai mult tulbură decât liniştesc pe omul contemporan. Survine o tulburare duhovnicească, o
continuă împrăştiere a minţii, până ce puterile sufletului paralizează. Hristos, modelul cel veşnic al
nostru al tuturor, se retrăgea adesea în liniştea pustiei arătând calea ascezei, a chibzuinţei, a
reculegerii, a tăcerii, a însingurării, dar nu a despărţirii de ceilalţi. Această cale au iubit-o în mod
deosebit asceţii, cei fără de grijă, nestingheriţi, tăcuţi, cu neîndestulată dorire de a se întâlni cu
Dumnezeu.

Cu îndreptăţire veţi fi nedumeriţi şi îmi veţi spune: „Totuşi, părintele meu, foarte frumoase toate
acestea, însă noi, în această lume, este vreodată cu putinţă să ne liniştim şi să tăcem?”. Răspunsul e
afirmativ. Da, puteţi, dacă vreţi, dacă vă doriţi din suflet. Poate cineva să limiteze legăturile cu ceilalţi,
activitatea, informarea, ştirile, grijile, amănuntele, formalismele. Să sporească meditaţia, rugăciunea,
legătura cu Biserica, reculegerea şi cercetarea de sine. Viaţa monahi-lor nu e ca a extraterestrilor, şi
duhul isihast al Bisericii noastre Ortodoxe nu duce nicidecum la dispreţuirea celuilalt. În îndelungata
noastră tradiţie, Ortodoxia şi isihasmul se identifică. Este o negare a propriului sine când Ortodoxia se
îndepărtează de la bogata ei tradiţie isihastă adoptând noi moduri de viaţă, pretextând nevoi
contemporane. Este încă şi mai trist ca oameni ai Bisericii să spună astăzi că isihasmul aparţine
trecutului şi nu mai e actual.
Se cuvine şi trebuie ca Biserica să valorifice mai mult bogăţia sa cultică. Mai ales Dumnezeiasca
Liturghie este un nesecat izvor de putere, pace, har şi viaţă. In sânul Bisericii se află adevărata isihie,
tăcere şi odihnă. După cum frumos zicea: „Când trece ziua şi clopotele bisericii parohiei nu cheamă
credincioşii la slujbă, înseamna ca biserica în acea zi nu şi-a înfăptuit menirea, Care nu e alta decât
să-şi odihnească fiii obosiţi şi chinuiţi de păcate” (pr. Spiridon Stavris).

În biserică credinciosul se reîncarcă duhovniceşte, uneori fără să fie conştient de aceasta, şi se

hrăneşte întru Duhul Sfânt, întărindu-se pentru dificila lui luptă zilnică pe calea vieţii, în munca şi în
casa lui. Creştinul trebuie să-şi facă şi o chiliuţă în casa lui, ca să se odihnească, să se liniştească, să
se roage. Este mare nevoie să conştientizeze omul că trebuie să găsească în fiecare zi fie şi puţină
vreme de isihie. In această vreme, omul, rugându-se, se înnobilează, se umple de putere, se
înfrumuseţează, inima lui se încălzeşte spre Dumnezeu şi semeni. Nu se nelinişteşte, nu vrea să se
mânie, să facă zgomot, să se împotrivească, să se încurce în vorbe urâte. Opriţi-vă şi cunoaşteţi că
Eu sunt Dumnezeu (Psalmii 45,10), spune Sfânta Scriptură. Relaţia cu Hristos trece prin cunoaşterea
unei „opriri” şi a unei „nelucrări”, dar şi prin ridicarea crucii personale spre împăcare, răbdare şi
îngăduinţă.

Tăcerea, iubiţii mei fraţi, este o formă de asceză, precum postul şi înfrânarea. Troparele Postului Mare
vorbesc adesea şi despre înfrânarea limbii şi despre o atenţie deosebită asupra cuvintelor ce ies pe
gură, care denotă indirect autoconcentrare şi înfrânare de sine. Tăcerea pretinde luptă pentru a fi
cucerită, dar şi pentru ca să se păstreze dumnezeiescul har. Tăcerea are nevoie de un loc potrivit, dar
mai ales de mijloace. Tăcerea desăvârşită este nu numai să te lupţi să nu zici multe, dar şi să vrei în
mod smerit să nu spui nimic, să nu ceri, să nu îţi imaginezi, să nu fii curios, să nu-ţi doreşti cele
trecătoare. Are, deci, legătură această tăcere cu nepătimirea.
Își ia originea din bogăţia păcii inimii. Ascetul rămane tăcut şi fără nimic al lui, se încredinţeaza cu totul
lui Dumnezeu, şi bogăţia lui de neînstrăinat este marea lui dragoste către Dumnezeu. Tăcerea prin ea
însăşi nu înseamnă nimic. Are legătură, relaţie şi unitate cu celelalte virtuţi.

Sfântul Munte vorbeşte prin tăcerea lui, aceasta este frumoasa lui învăţătură tainică. Vorbeşte prin
tihna şi blândeţea monahilor, prin liniştea naturii, prin harul sfintelor slujbe. Glasurile tainice ale
rugăciunii ajung ca nişte mesaje răsunătoare de căutare a milei dumnezeieşti la tronul lui Dumnezeu.
Rugăciunea neîncetată imită doxologia veşnică a sfinţilor îngeri. Privegherile la Sfântul Munte se
săvârşesc în tăcerea nopţii, în isihia miezului nopţii. Scrie un Părinte: „Fără desăvârşita isihie este cu
neputinţă să se înalţe cineva către vârful filosofiei şi să placă lui Dumnezeu. Fiindcă isihia naşte
asceza şi, în etape succesive, plânsul, frica de Dumnezeu, sme-renia, înainte-vederea, iubirea; iar
iubirea face ca sufletul să fie fără de boală şi bun” (monahul Theoclit Dionisiatul).

Tăcerea monahilor arată nostalgia sufletului lor după patria lor cerească. Tăcerea Sfântului Munte are
legătură cu tradiţia lui isihastă trăită, cu o cale autentic ascetică, cu modul de viaţă specific, care
luminează şi străluceşte prin taina veacului ce va să fie. Înţelegeţi foarte bine cât mă fac de ruşine
aceste cuvinte ale mele. Un monah să vorbească în lume despre tăcere şi să nu şadă în tăcere în
chilia lui să-şi plângă păcatele…

Iertaţi-mi oximoronul, contradictoriul şi neghiobia dragostei mele şi ascultaţi glasul meu smerit.
Generaţia noastră suferă din pricina vorbăriei. Cuvântul desparte oamenii.
Tăcerea, trebuie să o mărturisim, este greu de înfăptuit. Ce să facem? Să continuăm să facem tot
ceea ce facem şi „ce-o fi, o fi”? Desigur nu. Am încercat calea certurilor, a contrazicerilor, a
răzbunărilor, a răcelii sufleteşti şi ne-am îndreptat spre o fundătură şi spre decepţie. Ce să facem
deci? Să ne încredinţăm harului şi puterii lui Dumnezeu. Să ne recunoaştem cu sinceritate neputinţa,
înfrângerea adusă de multele şi poate frumoasele noastre vorbe. Ştiţi, dumnezeiescul har este mai
mult subiectul unui cuget autentic smerit şi mai puţin al luptei dure şi îndelungi, al studiului şi al
discuţiilor.

Dezorientarea zilelor noastre creează condiţii de tulburare. Oamenii socotesc cârtirea ca fiind firească,
cearta – inteligenţă, alungarea celuilalt – un drept, nesupunerea – libertate; socotesc că, prin cuvintele
lor, îi vor influenţa, îi vor convinge, îi vor schimba pe ceilalţi. Şi după ce au văzut şi au urmărit
necontenitele eşecuri ale vorbelor lor, cu toate acestea încă insistă cu ele. De vreme ce nici cu
blândeţe, nici cu duritate, nici cu dulceaţă nimic nu e posibil, de ce atâta încăpăţânare? Să se schimbe
sfaturile, poveţele, învăţăturile cu rugăciune smerită, cu mărturisirea neputinţei noastre către
Atotputernicul Dumnezeu. Să intervină Acela mai bine decât noi în greutăţile copiilor, în neînţelegerile
dintre soţi, în relaţiile interpersonale greşite ale prietenilor, în geloziile dintre colaboratori şi colegi.

Rugăciunea apare ca şi cuvânt, ca şi o formulare a dorinţelor şi mod de exprimare. În adânc însă,

constituie o trăire tainică, o simţire greu exprimabilă şi un negrăit suspin al inimii. Cele mai frumoase
rugăciuni sunt cele tăcute. Credinciosul, în cele din urmă, nu întreabă, nu vorbeşte, numai ascultă.
Dumnezeu nu se studiaza, ci se trăieşte. Atunci tace tot trupul muritor. Traiește dragostea lui
Dumnezeu şi strigă fără încetare cu minunatele şi negrăitele suspinuri ale inimii curate şi înflăcărate
de dragoste.

Vorbesc despre tăcere şi spun multe. Iertaţi-mă! Am vorbit din dragoste. Incheind, aş spune să
începem o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Atunci nu vom avea parte de singurătate niciodată. În
rugăciune se vor lumina cuvintele noastre cele de trebuinţă şi se vor restrânge cele de prisos. Vom fi
inspiraţi doar spre cele necesare. Până vom ajunge la sfânta şi fericita tăcere, la vesela şi smerita
pază a limbii şi la dezrobirea ei spre lauda lui Dumnezeu şi legătura cu fraţii, să tacem iarăşi
cuviincios, liniştit, cu nădejde. Vă multumesc călduros pentru nobila dumneavoastra tăcere şi pentru
ascultarea dumneavoastră binevoitoare. Tăcuta şi rugătoarea Maică a Domnului să mijlocească
pentru noi toţi, totdeauna.

Monahul Moise Aghioritul,

"Tacerea cea bine grăitoare",

Editura Egumenița