Tăcerea, locul unde Îl putem întâlni pe

Dumnezeu
Tăcerea se învaţă, uneori la fel de temeinic ca şi vorbirea într-o limbă străină.
Pornind de la cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea că "persoana
umană se comunică şi prin vorbire, dar şi prin tăcere" şi că "tăcerea înseamnă
reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane", acest articol îşi
propune să reamintească beneficiile tăcerii.

Foto: Oana Nechifor

În primul rând, se cere precizat că tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi. La fel
cum bucuria nu este sinonimă cu râsul, tăcerea este o stare care se referă nu numai la
exterior, ci şi la interiorul nostru. O cunoaştem şi am trăit-o toţi de-a lungul vieţii,
poate atât de rar încât i-am uitat gustul, şi azi atât de greu de atins, încât pe drept poate
fi considerată o virtute. Ca să-l auzim pe celălalt e nevoie şi ca noi să tăcem. Nu
numai să nu vorbim odată cu el, ci în mintea noastră să fie linişte, astfel încât mesajul
auzit să fie, cu adevărat, ascultat şi, astfel, înţeles corect. Tăcerea este, deci,
obligatorie, atât într-o comunicare corectă, cât şi într-o ascultare eficientă, fapt
recunoscut chiar de Cicero, care credea în aparentul paradox că "tăcerea este una din
marile arte ale conversaţiei".
Virtuţile tăcerii
De asemenea, poate fi o manifestare a smereniei şi a bunătăţii noastre, căci, alegând
uneori să nu vorbim, îl protejăm pe aproapele nostru, confirmând că "un om este mai
mult om prin lucrurile pe care le tace, decât prin cele pe care le zice" (Albert Camus).
Tăcând, auzim ce ne înconjoară, nu numai cuvintele, dar şi tăcerile celuilalt, auzim
natura şi îi observăm mai adânc frumuseţea. Deşi natura este un dar atât de generos,
vindecător şi plin de înţelepciune, este cel mai adesea refuzat prin orbirea în care ne
afundăm, acceptând ritmul întunecat şi zgomotos al zilelor actuale.
Se spune că vieţile noastre încetează în ziua în care rămânem tăcuţi în privinţa
lucrurilor care contează cu adevărat. Adică, în ziua când uităm de ele şi prin asta le
scoatem din existenţa noastră, când ne devin străine, alegând un sistem de valori care
încalcă însăşi esenţa noastră profundă. Există astăzi o afişare ostentativă a unor
modele îndoielnice a unor forme de conduită care par să definească "oamenii de
succes" şi care pun egal între viaţa îndestulată şi valoare, cerând subtil sau direct o
copiere ca o cerinţă obligatorie pentru "a reuşi". Dar acestea sunt doar umbre colorate,
iar sufletul nostru ne poate vorbi despre adevăr şi în cea mai cruntă minciună, dacă
tăcem ca să-l auzim.
O tăcere care ne trezeşte la adevărul din noi
Cea mai frumoasă tăcere este cea a lui Dumnezeu. Pentru că e plină, e vie, ne dizolvă
frica, singurătatea, durerea păcatelor, vindecă, ne învaţă despre El şi despre noi. Nu
am auzit-o, dar am citit că ar fi cel mai minunat... sunet. Poate fi un Sfânt Graal în
căutarea căruia să pornim. Pentru aceasta, e nevoie să facem tăcere în noi înşine. Fără
a spune nici un cuvânt în afară, mintea vorbeşte ca un televizor în care canalele se
schimbă brusc şi, uneori, fără controlul nostru. Din toată bogăţia de metode care
urmăresc atingerea acestei tăceri veritabile, se pare că cea mai eficientă este repetarea
unei rugăciuni scurte care ţine mintea prinsă doar într-un coridor, fenomen validat
ştiinţific folosind metode performante de neuroimagistică. Se pare că eficienţa i se
datorează faptului că implică cu mult mai mult decât o tehnică repetată constant şi
decis, faptul că Numele Domnului, rostit ca o chemare, ne activează la ceea ce am fost
meniţi să fim, deci nu transformă o minciună în adevăr, ci ne trezeşte la adevărul din
noi.
Doar tăcând putem să ne auzim, putem să trăim şi putem discerne drumul corect către
ceea ce am fost chemaţi să devenim, către bucuria pe care o dorim şi către o viaţă cu
sens.
Tăcerea în cuvintele Sfinţilor Părinţi
În Filocalia 8, găsim aceste cuvinte despre tăcere, la Metoda lui Calist şi Ignatie: "Mai
întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naşte în noi ceva care ne conduce spre
tăcere. Deie-ţi Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De vei începe să
vieţuieşti astfel, nu ştiu eu ce lumină îţi va răsări ţie din aceasta".
Explicând cele de mai sus, părintele Dumitru Stăniloae consemnează într-o notă: "În
tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se
întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa
lui; se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, şi din întâlnirea aceasta
se naşte o cunoştinţă, pe care nu o poate şti decât el şi cei cărora le-o comunică sau,
mai bine zis, cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât prin felul cum arată şi cum
se comportă. În tăcere te întâlneşti cu ceva care te duce iarăşi la tăcere. Tăcerea prinde
mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din
Dumnezeu Cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a
acestei taine de-o bogăţie indefinită, începem să rupem părţi din ea, care toate la un
loc nu pot reda indefinitul. În tăcere, eşti, oarecum, în mijlocul ei, identificat cu ea;
prin grăire te detaşezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâşii din ea, nu mai
trăieşti întregul şi întregul acesta nu poate fi combinat din fâşii, pentru că infinitul nu
se poate realiza din combinarea părţilor limitate. Desigur, nu e vorba de tăcerea
diplomatică, ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin
adâncul inimii. Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului şi al indefinitului, trăit în
mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia şi coborâm în
lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute
pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară".

Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu

Mareste imaginea.

Sfanta Liturghie este cea mai inaltatoare rugaciune, este rugaciunea care uneste pe om cu
Dumnezeu. Este unicul loc tainic care uneste in tacere pe om cu Dumnezeu. Este acel moment
in care trebuie sa ne asezam in fata lui Dumnezeu si sa tacem inaintea lui, pentru al lasa pe
Mantuitorul Hristos sa-si prezinte in mod tainic Evanghelia Sa.

Doctrina rugaciunii monahale ne invata ca rugaciunea se desavarseste in tacere. Tacerea are

in acest caz o dubla semnificatie:
• Tacerea ca ascultare
• Tacerea care duce la unirea cu Dumnezeu

Tacerea ca ascultare

Spunea un Sfant Parinte ca omul ar trebui sa-i povestiasca in rugaciune totul lui Dumnezeu si
apoi sa se lase coplesit in tacere.
O tacere plina de incredere in cel care ne-a ascultat toate problemele si care se va ocupa de
acestea in cel mai bun mod posibil. Sa nu uitam insa niciodata ca, Dumnezeu in rugaciune nu
e un simplu ascultator care nu are nimic de spus ci, el este cel cu care dialogam. Rugaciunea
nu trebuie sa fie un monolog, ci in aceasta rugaciune sa fie implicat omul dar mai ale
Dumnezeu.
Rugaciunea trebuie sa devina un adevarat dialog in care sa fim convinsi ca fiecare dintre
partenerii dialogului doreste sa-l intalneasca pe celalalt, iar acest lucru se poate realiza doar
cand cei doi se asculta unul pe altul.

Dumnezeu nu e doar un ascultator static, ci un ascultator active caruia trebuie sa-i dam
posibilitatea de a ne raspunde problemelor care ne framanta.

In tacere trebuie sa-l ascultam pe Dumnezeu, dar intrebarea este cum sa ne comportam, ce sa
facem spre a-l auzi cu adevarat. Este evident ca in cadrul rugaciunii vor veni si ispitele, vocea
diavolului care ne tulbura momentul acesta de comuniune cu Dumnezeu.

In timpul rugaciunii ne vor veni in minte zeci de ginduri si in aceste ganduri ale noastre ne
vorbeste chiar Dumnezeu.
Marii isihasti ai Bisericii Rasaritene identifica trei tipuri de ganduri in functie de efectele
acestora, astfel:
• ganduri ce vin de la Dumnezeu – care provoaca liniste si pace interioara;
• ganduri ce vin de la diavol– care provoaca agitatie si frica, chiar stari de incordare fizica;
• ganduri propii persoanei-care sunt gandurile ce ne distrag si ne fac superficiali in rugaciune
si meditatie.

Sa ascultam deci gandurile prin care Dumnezeu ne vorbeste, urmarind efectele pe care le
produc aceste ganduri si sentimente in noi, stiind bine ca atunci cand acestea vin de la
Dumnezeu, ne umplem de pace si de o bucurie profunda.

Dumnezeu ne provoaca prin aceste ganduri linistitoare si pline de pace, sa ne adancim in

profunzimile noastre, sa traim zilnic viata noastra exterioara conforma cu profunditatea inimii
noastre.

Iar daca acolo in inima e liniste si la exteriorul fiintei noastre vom manifesta o pace adevarata
in relatiile cu aproapele.

Se intampla ca Dumnezeu sa nu ne dea semne in rugaciune sau sa nu ne raspunda imediat.

Trebuie sa fim pregatiti sa ascultam in tacere in continuare, cu rabdare,cu umilinta si speranta
pana cand Dumnezeu ne va arata cu claritate calea ce o avem de urmat.

Uneori vom suferi datorita absentei lui Dumnezeu de la rugaciunile noastre, dar va trebui sa
suportam aceste stari de frica si incertitudine cu credinta ca El este cu siguranta prezent iar
noi suntem cei care nu vad si nu asculta suficient de bine.

Sa intelegem deci ca rugaciunea adevarata nu o realizam de unii singuri, ci ea depinde de

venirea lui Dumnezeu .

Tacerea ca unire cu Dumnezeu

Aceasta tacere are la randul ei doua aspecte:
• Unirea prin tacere cu Dumnezeu care sta in fata noastra, in jurul nostru;
• Unirea prin tacere cu Dumnezeu care este in noi, in interiorul nostru.

Aceasta tacere din rugaciune trebuie sa ne uneasca cu Dumnezeu inteles ca acela care ne
priveste si ne iubeste.

Cuvintele sunt baza unei comunicari profunde .Cuvintele ne pot conduce direct la misterul lui
Dumnezeu asa cum putem observa in gandirea misticilor rasariteni.

Dialogul prin cuvinte conducea la punctul unde timpul se oprea si insusi misterul lui
Dumnezeu ii lumina pe cei care dialogau prin rugaciune. In aceste momente, orice cuvant ar fi
distrus misterul rugaciunii si de aceea numai tacerea si linistea puteau sa conduca la unirea cu
Dumnezeu.

Trebuie ca si noi sa cautam ca o data ajunsi prin rugaciunea cuvintelor in intimitatea lui
Dumnezeu, sa evitam a mai folosi cuvintele, sa depasim limitele cuvantului, cautand o unire
la nivel de inima cu cel care ne iubeste, nu pentru ca n-am mai avea ce sa spunem sau ce sa
cerem, ci pentru ca prin tacere dorim o comuniune mai profunda cu El.

Tacerea devine astfel o desavarsire a rugaciunii, o tacere personala in fata lui Cristos si
impreuna cu el, o tacere in fata lui Dumnezeu cel care ne iubeste.

Rugaciunea este astfel o traire continua in fata lui Dumnezeu, dand o noua dimensiune vietii
noastre – viata traita continuu inaintea privirii dragastoase a lui Dumnezeu
.
Omul, prin rugaciune, descopera demnitatea de a fi chemat inaintea Tatalui Ceresc pentru a
deveni una cu El. Pentru aceasta, omul trebuie sa renunte la toate, pentru a fi capabil sa se
indrepte exclusiv spre Dumnezeu, spre a-si gasi linistea si pacea in El.

Trebuie asadar a ne abandona intru totul lui Dumnezeu in rugaciune spre a atinge starea de
calm imperturbabila, care nu vine doar din afara noastra ci si din interiorul fiecarui suflet.

Rugaciunea este calea ce conduce la spatiul nostru interior in care locuieste insusi Dumnezeu,
in abisul tacerii divine.
A-l intalni pe Dumnezeu inseamna deci ca in acea tacere divina sa acceptam transformarea
noastra intr-o fiinta noua, o faptura noua.