Ioan Suciu

Năucul
Editor: Nicolae Marinescu

DTP & coperta: Mihaela Chiriţă

Pe copertă: Pilgrim de Réné Magritte

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SUCIU, IOAN
Năucul / Ioan Suciu. - Craiova : Aius, 2018
ISBN 978-606-562-745-1

821.135.1

© Ioan Suciu

Editura AIUS, 2018

Str. Paşcani nr. 9, 200151 Craiova
Tel.: 0351-467 471
e-mail: editura.aius@gmail.com
www.aius.ro

ISBN 978-606-562-745-1
Ioan Suciu

Năucul
roman
 I

Era una din înăbușitoarele zile de vară când

toată firea picotea din cauza căldurii; Artemie
stătea în pragul atelierului de tatuaj al vărului său,
scufundat (cu ambele picioare în apa rece a unui
lighean verzui) în lectura unui roman polițist,
care-i provoca din cinci în cinci minute tresăriri
aproape dureroase de spaimă. Îi ținea locul rudei
sale, dar el nu făcea nimic, nu se pricepea; dacă se
ivea vreun client îl programa pentru ziua urmă-
toare. Mărunțel și orgolios, cu mustață, ochi bul-
bucați, păr rar și aspru, Artemie, cu toate că era
cam grăsuț, dovedea în toate împrejurările o age-
rime neobișnuită. În timpul lecturii privirea îi fu
atrasă de pisica neagră a vecinei pe care urmărea
demult să o prindă și să o smotocească puțin;
depuse ușurel cartea pe scaun și o zbughi la fugă
după animal, sub ochii unui japonez care se opri
mirat și începu să fotografieze țăcănindu-și apa-
ratul cu repeziciune. Când o prinse se închise cu
ea în atelier și trase perdelele în fața turistului
care plecă dezamăgit.
După un timp, Artemie ieși din atelier îmbră-
cat frumos și, cu pisica-n brațe, dispăru grăbit în
croitoria de alături. Îl întâmpină o doamnă între
două-trei vârste care spuse:
– Cu ce vă putem fi de folos?

Năucul / 5
 – V-am adus pisica, doamnă!
– Da, ce drăguț! Și unde se află animalul?
– În fața dumneavoastră! răspunse Artemie,
căutând să stea cât mai drept și mai demn.
– Încântată, domnule, încântată! Artemiza! spu-
se femeia întinzând o mânuță pe care Artemie o
sărută ceremonios, făcând să apară de sub haină pisi-
ca la vederea căreia doamna slobozi un țipăt ascuțit.
– Ce-i asta?
– E o pisică neagră. Pisica dumneavoastră
neagră.
– Pisica mea? Ești sigur? Aveți acte?
– Sigur, eu am.
Artemie se scotoci prin buzunare.
– Lasă, te rog, cine știe ce mai scoți la iveală!
Artemie dădu drumul pisicii prin încăpere și-și
luă rămas bun de la doamna, cam dezamăgit. „Eu
vreau să vă fac un bine și iată cum sunt întâmpinat!”
vru el să spună, dar nu mai scoase niciun cuvânt.
Intră vizavi în restaurantul „La motanul cu
pruna” și se așeză la o masă liberă dintr-un colț
luminos. Pe masă se afla, din întâmplare, o femeie
goală, înaltă de numai 30 de centimetri.
– E din ghips, spuse chelnerul care apăruse în
spatele lui Artemie. Ce doriți să mâncați?
– De unde știi că aș vrea să mănânc? replică
Artemie privind fix în ochii femeii de ghips.
– E ora mesei, domnule!
– Să fii sănătos! Eu aș vrea puțin ulei.
– De care, domnule?
– De bucătărie. Un ulei mic: 25 de grame. Și
repede, te rog!

6 / Ioan Suciu
 – Îl aduc imediat!
Chelnerul se-ndepărtă gândindu-se intens și
rozându-și unghiile. Aduse un păhăruț cu ulei, pe
care Artemie îl răsturnă grăbit peste cap.
– Mai doriți ceva?
– Evident! Aș vrea ceva de băut!
– Ce anume?
– Băutura casei!
Artemie observă că la o oarecare distanță, la
una din mese, un individ se ridicase în picioare și
începu să vorbească. Vorbi el cât vorbi, până când
un bărbat cu chelie pronunțată pronunță:
– Mie vă rog să-mi spuneți, deschis, sincer,
fără ascunzișuri, ce părere aveți despre hahaleră?
Artemie nu prea înțelegea, dar privea totul cu
gura căscată.
– Ce să mai vorbim de hahaleră, interveni ve-
hement un alt vorbitor, când noi nu ne-am lămu-
rit în problema coropișnițelor! Așa că ar fi mai
bine să tăcem rușinați și să ne dăm seama o dată
pentru totdeauna că, vorba aceea, calul de dar nu
se caută în calendar!
Cei de la masă aprobară cu toții dând din cap
asemeni cățeilor din pluș puși în partea din spate
a mașinilor. Omul continuă:
– Cu asta cred că am lămurit pe toată lumea;
totuși, dacă cineva vrea să mai adauge ceva la cele
spuse sau să scadă, să intervină acum!
– Dacă-mi permiteți, zise un bătrânel, eu aș
vrea să adaug că nimeni nu mai dorește să scadă
nimic!

Năucul / 7
 – Mulțumesc! Puteți să luați loc sau să luați o
bere! Spuneți-mi, domnilor, vă mai amintiți dum-
neavoastră cum, cu arma-n mână, strămoșii noș-
tri mâncau ce puteau și ei stând pe scăunele la
cozi, consumând bere, mere și alte fructe în stare
naturală acoperiți cu blănuri? Și uite-așa, timpul a
trecut încet, încet, și s-a făcut târziu. Cine are vă
rog un ceas care merge, exact?
– Exact eu, spuse tare Artemie făcând ca toate
capetele cu ochii respectivi să se întoarcă spre el.
Și dacă stau să mă uit la el, continuă Artemie ne-
tulburat, constat că la ora asta mă așteaptă nevas-
ta cu masa.
– Atunci, eu vă urez poftă bună! îi zise oratorul.
Artemie mulțumi asemenea.
– Dar eu ce fac că nu sunt însurat! interveni
din nou bătrânelul.
– Nu-i nimic, găsiți dumneavoastră ceva de
mâncare! îi spuse cineva.
După aceea toată lumea se îmbulzi spre ieșire.
În drum spre casă Artemie rămase câteva minute
împietrit pe trotuar, cu privirea îndreptată în sus
spre firma: „Aparate pentru calmare în căsnicie”.
După câteva clipe de reflecție, Artemie prinse cio-
cănelul cu măciulie de bronz și bătu în ușa masivă.
Nu se întâmplă nimic. Tocmai când se pregătea să
dea câteva lovituri serioase și nervoase, în ușă
apăru un cap pleșuv de bărbat care spuse:
– De ce nu sunați la sonerie?
– Nu știam că aveți.
– Mă rog. Poftiți pe rând! Sunteți mulți?

8 / Ioan Suciu
 Artemie privi în stânga sa, apoi în dreapta, în
sus, și spuse:
– Nu suntem decât eu singur!
– Vă rog să vă dezinfectați la intrare și să
încălțați acești galoși.
– Nu sunt pâslari? întrebă Artemie.
– Nu. Așa! Acum poftiți!
Intrară într-un salon. Apăru o tânără doamnă
care purta rochie și pantofi. Bărbatul dispăru.
– Bună ziua, domnule! Acum, că tot suntem
între noi, spuneți-mi ce doriți? îl întrebă femeia.
– Sincer?
– Cât se poate de sincer; nu ne aude nimeni!
Lui Artemie i se păru că vede pentru o secundă
capul bărbatului după o perdea dintr-un colț; se
frecă la ochi și imaginea dispăru. Doamna insistă:
– Vă rog să lăsați la o parte orice îndoială!
Artemie lăsă din mână nuiaua din plastic pe
care o tot îndoia în mână (o găsise pe măsuța din
fața lui).
– Doamnă, îmi doresc mult un aparat din
acesta din care livrați dumneavoastră. Îmi doresc
de când eram mic. Nu prea știam de magazinul
dumneavoastră, și dacă n-aș fi văzut firma… în
fine, vă rog să-mi dați și mie o astfel de drăcovenie!
– Da, domnule, se rezolvă, spuse femeia scu-
turând un clopoțel. Își făcu apariția un tânăr care
aduse o cutie.
– Acesta este, să-l stăpâniți sănătos, spuse
doamna.
– Mulțumesc, dar are niște instrucțiuni, că nu
știu cum funcționează!

Năucul / 9
 – E foarte simplu, domnule, el funcționează
prin simpla prezență!
– A lui sau a nevestei?
– Și-și!
– Foarte interesant! Dar spuneți-mi, vă rog,
cum acționează acest aparat în cazul bărbaților
neînsurați!
– Da. În aceste situații, trebuie să vă mărturisim
că aparatul n-are niciun efect asupra nevestelor!
Artemie plăti și plecă acasă agale, deși era
târziu. Având aparatul pe care-l cumpărase se
putea întoarce acasă la orice oră.

10 / Ioan Suciu
 II

Imediat ce traversă strada, Artemie rămase

înlemnit: văzuse un scriitor. Câțiva trecători se și
loviră de el în drumul lor grăbit către case sau
locurile în care aveau treabă. Nu-i venea să-și
creadă ochilor, dar acesta era adevărul. Artemie îl
cunoștea. Chiar bine. Îl văzuse de multe ori la
televizor. Scriitorul nu-l cunoștea pe Artemie.
Avea o sacoșă mare în mână, verde. Se uita gân-
ditor la vitrinele magazinelor. Probabil căuta ceva.
Sau avea vreo lansare de carte. Îl urmărea atent,
bucuros că avusese un asemenea noroc; deodată
tresări șocat: în traiectoria privirii sale apăru un
alt scriitor, mai mare ca primul. Artemie rămase
fascinat; da, îl cunoștea bine și pe acela. Era un
bărbat destul de înalt și foarte talentat, renumit
prin stilul fantastico-realist prin care își trata
subiectele pe care le alegea; de fapt, se zvonea că
temele nu erau selectate chiar de el, ci de o
mătușă de la țară care-și trăgea seva chiar din
viață, mai precis din piață (avea casa chiar lângă
piața satului); indiferent care era realitatea, scrii-
torul rămânea la fel de lucid, având un scris clar,
militant, porcos pe unele porțiuni și poetic în
același timp. Îl pierduse din vedere și stătea pe
gânduri, chiar în mijlocul străzii, claxonat de
autoturisme nervoase de producție americană sau

Năucul / 11
japoneză, când avu iar o surpriză nemaipomenită:
pe trotuarul de vizavi văzu un alt scriitor, în cana-
diană și helancă portocalie, un tip care era stabilit
în Canada, iar în spatele lui apărură alți doi, la
foarte mică distanță, dar mergând în sens invers.
Lucrurile o luau razna; asta era prea de tot fiindcă
tot anul trecut nu văzuse nici măcar unul; unul
mic sau, mă rog, nu în sens fizic, ci valoric. Se
gândi să scape cumva de tirania acestor apariții.
Intră la mall la un film bulgăresc. Actorii vorbeau
bulgărește. Zăpada din film era bulgărească, bul-
gării erau bulgărești. S-a așezat în ultimul rând,
lângă un bărbat care făcea ceva. Nu vedea ce anu-
me. Dar foșnea. Când privirea i se obișnui cu întu-
nericul – intrase chiar când se stinsese lumina în
sală – a sărit ca ars, ca pisicile acelea care atunci
când se sperie fac un salt în aer cu toate cele patru
picioare simultan, fiindcă omul de lângă el era un
scriitor. Nu i-a văzut figura, dar l-a văzut scriind.
Desigur, nu avea de ce să se mire; sunt scriitori
care nu pierd niciun moment pentru a-și realiza
opera lor. Alții pot sta chiar și zece ani fără să
scrie un rând. A ieșit din sală în vârful picioarelor.
Nu voia să deranjeze. S-a speriat când o mână se
interpuse în drumul său și o voce groasă spuse:
– Am venit să văd filmul!
– Și eu! răspunse Artemie, pășind din ce în ce
mai grăbit. Se hotărî să se ducă acasă. Se va culca
imediat. Prea mulți scriitori pentru acea zi. A
făcut un duș și a dormit două ore. S-a trezit pe la
zece seara și s-a dus la Gara de Nord fiindcă îi
sosea o rudă de la țară; era un văr de-al lui care de

12 / Ioan Suciu
cum îl văzu îl întrebă dacă știa cumva adresa
scriitorului Mircea C.
– De ce, vrei să te faci scriitor? l-a întrebat
Artemie.
– Nu, nici pomeneală, trebuie să-i dau ceva.
Vărul lui Artemie locuia în satul de baștină al
scriitorului Mircea C. În timp ce mergeau pe
stradă, Artemie privea atent în jurul lui.
– Te urmărește cineva? îl întrebă vărul.
– Nu, mă uit așa, să nu dau peste vreun troler.
Artemie l-a condus pe vărul său la căminul de
studenți unde era cazat și s-a îndreptat spre casă.
Se simțea mai relaxat. Mergea fără să se grăbească
pe strada cam pustie la ora aceea. Deodată în ur-
ma lui s-au auzit pași. Poc, poc, poc. Și-a accelerat
puțin mersul. Pașii se auziră într-un ritm mai
rapid. Era clar, omul îl urmărea. Poate era un hoț,
poate voia să-i dea în cap să-i fure verigheta.
Tocmai când ajunsese în colțul străzii lui, omul îi
puse o mână pe umăr.
– Nu te speria, tinere, te rog să mă însoțești o
bucată de drum!
– Mă rog, zise Artemie cam descumpănit, eu
mă duc acasă, e destul de târziu...
– Uită-te puțin la mine, nu mă cunoști?
Artemie l-a privit atent: era un bărbat cu alură
frumoasă, sportivă și părul alb.
– Scuzați-mă, nu vă... îngăimă el.
– Lasă, lasă, n-are importanță!
Necunoscutul îl luă de umeri și-l împinse să
meargă alături de el.

Năucul / 13
 – Ce voiam să spun, continuă el, știi, oamenii
cu o anumită fizionomie, mai deosebită, se simt
unii pe alții într-un mod instinctual, și trebuie să
se cunoască. Spune drept, aveai vreun program în
seara asta?
– De la ora asta...
– Perfect! Contactul cu o altă conștiință este
un eveniment în viața unui om și trebuie să săr-
bătorim!
Artemie intră împreună cu necunoscutul
într-un local. Când i-a spus cine era, Artemie era
cât p-aci să cadă cu tot cu sticla de vin pe care
pusese mâna să se uite la etichetă. Era vorba de un
mare scriitor. Nu-l cunoștea fiindcă nu-l văzuse
niciodată; când scriitorul apărea la televizor,
Artemie era cu spatele căutând ceva sub pat, și
când privea la televizor se dădeau reclame minute
întregi. Dar era un scriitor mare și în viață.
– Maestre, zise deodată Artemie peste măsură
de încântat, trebuie să vă spun că-mi pare foarte
bine că v-am cunoscut, mai ales în felul acesta
original! Au ciocnit paharele de vin și s-au exa-
minat cu satisfacție unul pe altul. Artemie se
consideră cel mai câștigat din această întâlnire,
mai ales că nu fusese niciodată așa de aproape de
un mare scriitor. Ar fi vrut să-l întrebe pe maestru
ce face când scrie, cum scrie, ce tabieturi are, ce
mănâncă, dacă-și roade unghiile și altele, dar n-a
apucat. Omul s-a sculat brusc de pe scaun și-a
ieșit afară, fără explicații. Parcă-l mușcase ceva.
Artemie se repezi după el. Scriitorul fugea din
toate puterile. Artemie i-a zărit pentru o clipă

14 / Ioan Suciu
părul alb răsfirat în vânt. Artemie alerga după el,
tot din toate puterile, fără să știe de ce. Scriitorul
ajunse în dreptul unui teatru tocmai când lumea
ieșea de la spectacol. Artemie a trecut în viteză
printre cei ce invadaseră strada, înverșunat să
nu-l piardă din ochi pe scriitor. Câțiva oameni
începură să vocifereze la trecerea celor doi, până
când o femeie țipă ca din gură de șarpe: „Hoții!”
Mulțimea începu să alerge după ei. Scriitorul nu
era tânăr; la un moment dat, se împiedică și căzu.
Câțiva vlăjgani tăbărâră pe el lovind și strigând:
„L-am prins!” Femeia care țipase se apropia din
urmă vertiginos, cu toate că era destul de grasă.
Artemie ajunse lângă scriitor, care încerca să se
ridice. Cămașa îi ieșise din pantaloni și nasul îi
sângera. Un individ îl ridică de guler și strigă:
„Cine ești tu, bă?”. Un cerc de oameni se formă în
jurul celor doi. Femeia cea grasă spuse cu glas pie-
rit când ajunse în apropiere: „Nu e el!”. Ochii
scriitorului îi întâlniră pe ai lui Artemie. Degeaba.
Ce putea spune el? Să-i fi sărit în apărare? Să fi spus
tuturor că e un mare scriitor? Cine l-ar fi crezut?

Năucul / 15
 III

Pe trotuarul din fața marelui magazin,

Artemie văzu trei cozi. Amintindu-și de asprele
îndemnuri ale nevesti-sii cu privire la ceea ce avea
de cumpărat (avea și o listă) se așeză la una din
ele, încercând să se lumineze despre ce promoție
era vorba, dar nu prea reuși. Se pare că produsele
se vindeau chiar din ușă, încălcând grav normele
de comerț modern și european. Din fața șirului se
desprindea, destul de rar, câte-un ins purtând
câte-un pachet pe care-l mirosea vesel. Se înălță
pe vârfuri sprijinindu-se pe umerii băbuței din
fața lui care pierdu pentru totdeauna câțiva
centimetri buni din înălțime cu această ocazie, își
ciuli urechile, își ascuți vederea, dar tot nu
înțelese care era marfa care se vindea.
– Dar spuneți-mi și mie, oameni buni, ce se
dă aici? strigă el, dar fără niciun rezultat. Cei din
jurul lui păreau concentrați în exclusivitate asupra
unui singur scop: distrugerea propriilor haine,
prin frecare.
Un nasture îi sări în obraz.
În spatele lui se produse o busculadă și trei
inși concomitent își proiectară corpurile în acela
al lui Artemie care se aruncă și el, involuntar, spre
nord-vest, cu mâinile rășchirate deasupra cape-
telor oamenilor. Își simți degetele mâinii stângi

16 / Ioan Suciu
pătrunzând în gura unui individ înalt și știrb, în
timp ce dreapta străbătu o coafură plină cu ace de
păr. Bătrânica dispăru complet, ca-ntr-o mlaștină.
Artemie își aruncă în bătălie toate forțele
pentru a ieși din rând. Aranjându-și hainele (mai
avea la el numai doi nasturi), se îndreptă spre
cealaltă coadă, care părea compusă din oameni
mai pașnici. De data asta, întrebă de cum se așeză
la rând:
– Spuneți-mi, vă rog, aici ce se vinde?
Un bătrânel jovial îi răspunse amabil:
– Se dau niște pachete albastre, legate cu
panglică roz.
– Bine, bine, dar conținutul?
– După câte am zărit eu, conținutul e galben,
spuse bătrânelul, cu ochi strălucitori, salivând.
Artemie nu mai insistă; privi cu speranță spre
șirul al treilea, unde, cu toate că nici aici nu era
prea evident ce anume se vindea, mergea în
schimb mai repede. Se apropie așa, ca-ntr-o doară,
alipindu-se pe la jumătatea șirului, privind în
partea opusă sau în sus, cu nevinovăție. Trecură
astfel câteva minute, până când auzi o voce groasă,
neliniștitoare, chiar de lângă el:
– Dumneavoastră nu stați la rând?
– Dar de ce vă interesează? se răsti Artemie.
Celălalt începu să fiarbă. Fierse el cât fierse,
sforăind ca un samovar spre Artemie, dar în
același moment două persoane ieșiră din rând,
ținându-se de mână și hotărâte să se căsătorească,
lăsând un spațiu pe care omul cel nervos îl ocupă
brutal, fără eleganță, urmat de șirul întreg, care

Năucul / 17
făcu o mișcare ca de miriapod. Artemie rămase în
mod evident în afara rândului.
– Dumneata nu stai la rând? se auzi din nou,
de data aceasta o voce îndepărtată, slabă, ca de
copil, de undeva din spate.
– Sunt cu dânsul, spuse Artemie încercând să
se înghesuie în individul din fața sa care, depă-
șindu-l, se calmase.
– Nu-i adevărat, eu am plecat singur de acasă,
spuse acesta.
– Hai, recunoaște că ăsta nu e un motiv! zise
Artemie rămânând perseverent pe poziție.
Rândul începu să înainteze mai repede și
spiritele se mai liniștiră. La capătul șirului se trezi
în fața unui orb care stătea cu o mână întinsă,
aplecat deasupra unei șepci întoarse, plină cu
monede și bancnote mototolite.
Artemie, care-și pregătise sacoșa și scoase
lista cu ceea ce trebuia să cumpere, rămase o clipă
descumpănit, apoi se scormoni prin buzunare și,
găsind o monedă, o lăsă în șapca orbului, care
bodogăni ceva – drept mulțumire sau că era prea
puțin – după care se-ndepărtă mulțumit că scă-
pase de o coadă. Pătrunse în supermarket căscând
gura la posterele de pe pereți, foarte ispititoare,
până se trezi înconjurat de câțiva bodyguarzi
care-i atraseră atenția imperativ să-și ia coș de
cumpărături. Artemie își luă coș și rătăci pe aleile
pline de pachete de carne, legume și pești afumați,
dar nu se arătă tentat de nimic; ieși în stradă
îngândurat și puțin trist, amintindu-și că altădată
nu existau magazine atât de mari și produsele nu

18 / Ioan Suciu
erau atât de congelate; ba unele erau chiar vii.
Uitase să lase coșul în magazin și mergea cu el în
mână pe stradă, sperând să găsească în drumul
său ceva care să-i placă. Tot înaintând el așa, văzu
apropiindu-se de la celălalt capăt al străzii un om
îmbrăcat în negru, care ținea în mâna stângă o
vrabie. De cum ajunse în dreptul său, Artemie îl
întrebă:
– O vindeți? Nu vă supărați!
– O plimb, nu mă supăr. Dar de ce mă între-
bați?
– Văd în mâna dumneavoastră o vrabie.
– Într-adevăr, e vrabia mea. Omul o mângâie
drăgăstos.
– Cam ce vârstă are? Dacă, bineînțeles, nu
sunt prea indiscret, întrebă Artemie.
– E majoră. Dar dumneavoastră?
– Eu merg în continuare spre 2025!
– Vă urez drum bun și să fie cu noroc!
– Mulțumesc! O țineți în captivitate?
– Nu! O țin în camera ei!
– Și dumneavoastră unde mai stați?
– Colț cu Piața Mare vizavi de statuia lui
Barbu Catargiu.
– Mănâncă lapte?
– Cine? A, nu, domnule, laptele îl bea fiică-mea
pe tot. De ce vă interesează?
– Fiindcă iubesc frumosul. Și eu am o cioară,
zise Artemie inspirat și grăbit să nu rămână mai
prejos.
– Serios? Și unde este acum? O aveți asupra
dumneavoastră?

Năucul / 19
 – Nu. O țin în libertate deplină. Momentan e
pe gard. Acolo în dreapta.
– A, da, o văd. Ce neagră e!
– Parcă a dumneavoastră e mai albă! De fapt,
nu culoarea contează, ci caracterul! Îmi place, ce
mai, o cumpăr! spuse Artemie care avea coșul în
mână de parcă se afla în magazin.
– Zău? De unde și până unde?
– Mi-a spus nevasta azi dimineață: „Gogonel
dragă, mai cumpără și tu ceva păsări, că m-am
săturat de gogonelele tale!”
– Și?
– Așa-mi spune ea câteodată, Gogonel, dar pe
mine mă cheamă Artemie! Cât ceri pe ea?
– N-o vând, e amintire de la soacră-mea!
– Îți dau o sută de lei pe ea!
– Și eu ce mă fac fără soacră?
– Stai liniștit, eu vorbeam de pasăre. Cât face?
Celălalt nu răspunse, gândindu-se serios la
problema pusă. Un tânăr purtând un fel de tre-
ning cu inscripția supermarketului în care fusese
Artemie veni în fugă și smulse coșul din mâna lui,
plecând în viteză spre magazin. Cioara elimină
câteva sunete răgușite ca un fel de comentariu la
discuția celor doi, după care reveni în scurt timp
pe același loc de pe gard.
– E dresată? întrebă omul cu vrabia.
– Bineînțeles! spuse Artemie. Mănâncă numai
când îi dau eu voie; în rest se descurcă singură.
– Și cum ați reușit?
– Simplu: prin telepatie!

20 / Ioan Suciu
 – Cred că i-ar place grozav lui nevastă-mea; se
omoară după așa ceva!
– Uite ce e omule, hai să facem o afacere: eu
îți dau cioara mea și dumneata îmi înmânezi
pasărea dumitale! Ce zici?
– Bine, dar cum să fac, că nu știu cum o cheamă!
– Lasă, frate, că asta nu e o problemă; când o
să te-ndrepți spre casă o să se ia după dumneata,
ai să vezi!
– Inteligent animal! spuse cel cu vrabia bătân-
du-l încântat pe umăr pe Artemie. Bine, uite-ți
vrabia!
Artemie își împachetă vrabia și și-o puse în
sacoșă, fără să se mai intereseze dacă pasărea mai
era vie sau nu (oricum, nu avea de gând s-o
consume vie dacă era cazul). Celălalt se îndreptă
spre cioara de pe gard, dar când era să pună mâna
pe ea, aceasta își luă zborul croncănind parcă
ironic. Omul începu să fugă privind mereu în sus.
Artemie îl urmări calm, văzându-l cum pătrunde
în câteva curți și cum iese apoi precipitat în lătrat
de câini și cotcodăcit de găini; totuși, nu se lăsa cu
una cu două, fugind cu neobișnuită energie și
dispărând undeva la capătul străzii, deplasân-
du-se în zig-zag, de la un trotuar la altul. Artemie
mai rămase puțin pironit locului, privind, până
când își zise: „Ia să-l las eu în plata Domnului, că
le am eu pe ale mele!”

Năucul / 21
 IV

În spatele tejghelei înalte se zărea capul unui

om mic de statură (sau poate nu era mic dar
stătea pe scaun), chel, cu favoriți și mustăți stu-
foase. De fapt, capul părea să fi răsărit direct din
lemnul tejghelei.
– Bună ziua, vă rog! zise Artemie capului și,
spre uimirea sa, acesta îi răspunse:
– Bună ziua! Cu ce vă puteam servi?
– Aș dori să-mi reparați broasca asta care
mi-a sărit în față în timp ce voiam să descui ușa.
Din stânga și din dreapta capului apărură câte
o mână și un registru cartonat, cu coperți verzi.
– Aș putea să-mi spuneți din ce motiv v-a
sărit broasca? întrebă capul, pregătindu-se să no-
teze în registru cu un pix transparent.
– Nu, fiindcă nu sunt de specialitate. Tocmai
de aceea am venit la dumneavoastră! Dar cred că
de foame. Voiam să ajung cât mai repede în bucă-
tărie la mâncare.
– Mă rog! Spuneți-mi, locuiți la bloc sau la
curte?
– Ce importanță are asta…
– Pentru date, spuse capul ținând încordat
pixul deasupra hârtiei.
– La curte, zise Artemie.
– Aveți mașină personală?

22 / Ioan Suciu
 – Personal nu.
Capul notă în registru silabisind: „Per-so-nal nu”.
– Aveți rude în Calabria?
– Nu. De ce?
– Calabrezii mănâncă broaște!
– Dar asta e de fier!
– Atunci în ce țară aveți rude?
– Ce importanță are…
– Pentru date! spuse capul și bătu cu pixul în
registru.
– În Țara Bârsei!
Capul notă îngânând: „Bârsei”.
– Aveți bătături în palmă?
– Nici.
„Nici”, repetă capul scârțâind din pix.
– Bun! Vreți să vorbiți cu broasca… cu lăcă-
tușul-șef? Sau să vă conduc în atelierul de lucru?
– Mi-e indiferent!
– Atunci poftiți pe ușa aceea la stânga.
Pe ușă scria: „Lăcătuș-șef”. Artemie bătu ușor.
– Da, răzbătu dinăuntru o voce foarte puter-
nică, de parcă strigase chiar în urechea lui
Artemie. El intră și văzu o încăpere spațioasă, cu
multe fotolii. La un birou lucra un bărbat foarte
solid purtând și el favoriți stufoși și mustață
bogată, ca un strat de răsad pe un sol mănos.
– Luați loc! tună individul spre Artemie fără
să-l privească, iar acesta se prăbuși pe scaun, de
parcă bărbatul l-ar fi împușcat.
– Care-i broasca dumneavoastră? mai zise
individul continuând să scrie ceva de zor. Glasul

Năucul / 23
lui, puternic, covârșitor, dominator, îl impresionă
mult pe Artemie.
– A, da, desigur, zise acesta.
– Desigur, ce? spuse nerăbdător omul, ridi-
când în sfârșit privirea. Avea ochi negri, pătrun-
zători. Artemie se simțea stingher ; îl încerca parcă
un sentiment de regret că-l deranjează pe un astfel
de om brav, care avea multă treabă desigur mai
importantă decât fleacurile care-l preocupau pe el.
Lăcătușul-șef repetă:
– Care este broasca dumneavoastră?
– Broasca mea este… este… asta… Artemie
căută febril prin buzunare.
– Poate nici n-ați adus-o! Că oricum era
nevoie de ea acasă! Nu?
– Da. Adică nu. Nevastă-mea ține ușa cu spa-
tele să nu intre cineva! Poate am uitat-o în palton
când m-am dezbrăcat la garderobă!
Lăcătușul-șef se ridică amenințător în picioare.
– Aici nu avem garderobă! Aici nu e sală de
spectacol! Și paltonul îl aveți pe dumneavoastră!
– A, da, aveți dreptate, nici n-am observat! Vă
rog să mă scuzați!
În timp ce vorbea, Artemie zări broasca. Se
afla în fața lui, pe birou. Bănui că o depusese
acolo de cum intrase, dar din zăpăceală uitase. O
ridică în aer aproape de nasul lăcătușului-șef, care
o privi ca pe un gândac scârbos.
– Asta e! spuse Artemie.
Meseriașul o luă și o depuse pe o hârtie albă.
– Vreți o reparație capitală? întrebă el grav.
– Capitalistă!

24 / Ioan Suciu
 – Bine, urmați-mă!
Cu încuietoarea în mână și cu Artemie în
spate la o jumătate de metru, lăcătușul-șef intră în
atelier la femeile lucrătoare. Deși lăcătușeria era
practicată de regulă de bărbați, aici exista o
excepție. Broasca lui Artemie trecu din mână în
mână cu rapiditate și fu reparată cât ai zice pește.
Artemie se trezi în fața unui chioșc pe care scria
„Casa”; o fată blondă, cu ochelari foarte mari cu
rame roșii îi spuse:
– Aveți de achitat cincisprezece lei și șapte
bani. Dar mai există o alternativă!
„Alternativă! Sună frumos!” gândi Artemie.
– Da, o alternativă! În loc să plătiți, să veniți
la ora cinci după-amiază în sala mare a firmei
noastre și să participați activ la conferința privind
prevenirea căderii urechilor.
– Ale cui?
– Veți afla acolo. Ce spuneți? Conferința va fi
ținută de un grup de specialiști condus de
lăcătușul nostru șef, care a avut un mare succes
și-n Calabria.
– Bine, dar eu nu cunosc această limbă!
– Nici nu-i nevoie! Prelegerea va fi expusă
direct în traducere liberă!
Artemie acceptă și-și consultă ceasul: era cinci
fără trei minute. Tânăra îi explică pe unde trebuia
să meargă pentru a ajunge în sală. Artemie nimeri
în plină ședință; era adunată foarte multă lume,
iar în față, la o masă lungă, acoperită de catifea
albastră exista un prezidiu. Se așeză în rândul al
treilea, lângă geam. Undeva în spatele lui zări

Năucul / 25
părul blond al tinerei de la casierie. Apoi privirea i
se fixă pe carafa cu apă aflată pe masa prezidiului.
Nu fusese inspirat să bea apă după brânza sărată
pe care o mâncase acasă și acum îi era sete; știa că
nu putea ieși din sala de conferințe din moment
ce abia intrase. Deodată rumoarea se potoli.
Printr-o ușă laterală apărură cinci inși, cu ochelari
fumurii, îmbrăcați în costume de culoare închisă.
Se lăsară în scaune toți în aceeași clipă. Lăcă-
tușul-șef era de nerecunoscut; de altfel, toți semă-
nau între ei, purtând favoriți și mustăți stufoase.
Cel de la mijloc (care se afla în dreptul carafei cu
apă) se ridică și se încheie la haină cu un scârțâit
care se auzi până-n fundul sălii. Spuse:
– Stimați auditori și auditoare! Vrem să vă
spunem încă de la bun început că vom lămuri
deschis și principial toate problemele ridicate de
dumneavoastră! Nu vă vom ascunde nimic din
ceea ce cunoaștem! Ăsta e rolul nostru! Și pentru
a sparge rutina, vom trece direct la întrebări! Așa
că vă rugăm să începeți!
În timp ce primul bărbat vorbea, unul dintre
conferențiari își puse un pahar cu apă, întin-
zându-se cu tot corpul peste ceilalți, deranjându-i.
După ce-l bău pe nerăsuflate își mai turnă unul.
Gâlgâitul apei se auzi în toate difuzoarele. Nimeni
nu puse încă întrebări. Lumea se gândea. Cei cinci
conferențiari cu ochelari fumurii începură să
șușotească între ei și cel care băuse apă adineauri
își mai puse un pahar… Am mâncat sărat aseară,
spuse el în șoaptă, iar difuzoarele repetară fraza în

26 / Ioan Suciu
disonanță de vreo trei ori: „Am mâncat sărat asea-
ră”. A fost chemat imediat cineva să regleze stația.
Primul conferențiar părăsi puțin sala. În tim-
pul absenței sale înăuntru se lăsă o tăcere abso-
lută. Era chiar uimitor cum o adunare de atât de
mulți oameni reușise să păstreze o liniște atât de
profundă. În acest interval, de undeva de afară se
auziră zgomote nedeslușite, un fel de tuse groasă
amestecată cu o scurtă cădere de apă dintr-un
recipient în altul. După aceea, conferențiarul intră
din nou așezându-se la locul său, urmărit de ochii
tuturor, tușind ușor în palmă. Imediat după el
apăru o femeie cu bonețică și șorțuleț care depuse
în fața fiecăruia dintre bărbații de la prezidiu câte
un sandviș cu șuncă. Cei de la masă începură să
înfulece de zor pe sub ochelarii fumurii.
Nici acum nu erau întrebări. Ultimul din stân-
ga de la masa conferențiarilor ridică discret paha-
rul de apă minerală și-i ură celui de lângă el „La
mulți ani!”. Ceilalți se interesară despre ce era
vorba și urară și ei la mulți ani și multă fericire.
Apoi urmă un moment de liniște deplină. Clipa a
fost întreruptă de conferențiarul din mijloc care
sughiță de era să-i cadă ochelarii. Probabil înghi-
țise sandvișul cu tot cu șervețel. Toți cei din sală
urmăreau conferința cu maximum de atenție. La
un moment dat, conferențiarul așezat în dreapta
mesei îl întrebă pe cel de lângă el dacă nu simte
vreun curent pe la picioare. Cel întrebat ceru – în
șoaptă – un răgaz de gândire. Intrară trei femei cu
șorțulețe albe (cea care fusese mai devreme și încă
două) care aduseseră câteva sticle fără etichetă de

Năucul / 27
doi litri, cu un lichid negru care putea foarte bine
să fie și cola. Debarasară masa de sticlele de apă
minerală. Conferențiară ciocniră între ei și băură.
„La mulți ani!” se auzea mereu în difuzoare. Vor-
bele conferențiarilor deveniseră așa de amestecate
și dese, încât Artemie nu mai înțelese nimic. „Cip,
zip, pip, cup, mup, cârști, vârști…” Să se fi așezat
el prea aproape de difuzoare?
Sticlele cu lichid negru se goleau văzând cu
ochii. Nici acum nu erau întrebări.
Artemie simți ceva umed în nas. Începu să se
îngrijoreze. Câteodată când presiunea atmosferică
creștea îi curgea sânge din nas. Imediat lăsă capul
pe spate și ridică mâna dreaptă în sus. În aceeași
clipă conferențiarii se ridicară în picioare și cioc-
niră paharele din nou, urându-și din toată inima
unul altuia „La mulți ani!”. Conferențiarul din
centrul mesei observă mâna ridicată a lui Artemie
și încercă să trezească atenția celorlalți, pentru ca
omului să i se dea cuvântul. Dar nu reuși deoarece
în acel moment toată lumea din sală se ridică la
unison în picioare scandând entuziastă: „La mulți
ani! La mulți ani!” și aplaudând frenetic. Artemie
nu izbuti să se ridice și el în picioare, simțindu-se
rău. Casierița cea blondă îl observă și-și făcu loc
printre rânduri până la el. Îl ajută să iasă din sală
și-l conduse afară la aer. Ajuns în stradă, Artemie
se liniști ca prin farmec. Își puse batista la nas –
pentru orice eventualitate – și se-ntoarse din nou
în clădire pășind pe urmele casieriței care dispă-
ruse undeva înăuntru. Se îndreptă spre sala de
conferințe dar nu mai reuși să intre. Pe ușă apă-

28 / Ioan Suciu
ruse un afiș: „Intrarea persoanelor în timpul
conferinței este oprită”. Clanța nu cedă sub
apăsarea mâinii lui. Se întoarse acasă cu regret,
mergând încet și trist dar cu broasca reparată.

Năucul / 29
 V

Trecând printr-o străduță îngustă, cu multe

prăvălii și prăvălioare, Artemie se năpusti deodată
spre taraba unui moșneag grăsuț și începu, cu o
grabă inexplicabilă, să pipăie fiecare obiect expus
spre vânzare, răvășindu-le și aruncându-le care
încotro, pătrunzând apoi dedesubtul tejghelei de
unde începură să sară deasupra felurite jucării,
ciorapi, pijamale, rochii și chiar și o pisică mieu-
nând îngrozitor. Moșneagul se apucă zdravăn cu
mâinile de cap și încercă să plângă, dar nu reuși,
fiind prea bătrân. Artemie găsise ceva sub tejghea,
făcu un pachet cu care apăru la lumină, roșu la
față de efort dar cu ochii strălucind de bucurie;
plăti și se lansă în exploatarea tarabelor mai de-
parte, aruncând deodată pachetul într-un colț plin
de gunoaie.
Dar Artemie nu voia să se întoarcă acasă fără
niște cumpărături mai substanțiale. Intră într-un
magazin de jucării. Rafturi întregi erau populate
cu niște păpuși mari, cu fuste galbene, șosete albe
și plete blonde. După ce le examină, atenția lui
Artemie se concentră asupra vânzătoarei, o tânără
blondă, purtând fustă galbenă și bluză roșie.
Artemie se aplecă peste tejghea să-i vadă șosetele.
Erau albe. Fata urmări contrariată atitudinea lui
Artemie care își corectă imediat poziția și arboră

30 / Ioan Suciu
cu nonșalanță un zâmbet tâmp. Ea nu-l slăbi din
ochi și întrebă:
– Dumneavoastră ce doriți?
– Ceva drăguț și distractiv!
– Pentru dumneavoastră sau pentru cineva
mai tânăr?
– Așa și așa!
– Uitați o rață automată care strigă tată!
– Da, îmi place… deși n-ar fi stricat o mamă
automată! Adică, vreau să spun, o pușcă automată!
Vânzătoarea se urcă pe un scaun pentru a
ajunge la raftul de sus. Artemie își duse mâna la
ochi. Femeia puse în fața lui un animal cu cheie.
– Ăsta ce mai e?
– Un ursuleț prostuț, dar foarte drăguț!
– Ce voiam eu și ce-mi oferiți dumneavoastră!
– Regret, dar pușcă automată nu avem! Dar
am să încerc să vă mulțumesc cu altceva, spuse
vânzătoarea și scoase la iveală o altă jucărie care
începu să sară veselă pe sub nasul lui Artemie.
– Asta ce fiind?
– O broscuță căsătorită!
Artemie examină obiectul și gândi: „asta e o
broscuță cu pielea tăbăcită și cu niște ochi foarte
triști”.
– Nu, nu. Vreau ceva captivant, cu care să se
poată juca un băiețaș, dar și cineva mai mare
puțin…
– A, știu eu ce s-ar potrivi: o păpușică modernă!
– Da, dacă e ca lumea!
– E destul de împlinită! Zice mamă, zice tată,
zice c-a făcut-o lată!

Năucul / 31
 – Mă rog, din partea mea poate să zică orice,
nu mă deranjează! Și cu ce merge, are cheie?
– N-are cheie, că n-are nici apartament. Dar
nu vă faceți griji în privința mersului, că merge cu
oricine!
– În concluzie, ce știe să facă?
– În general doarme des, vorbește rar, visează
și stă nemișcată toată ziua!
– Ferice de ăla care o s-o ia de nevastă! Adică,
am zis doar așa, știu că păpușile nu se mărită
niciodată!
– O doriți?
– Nu. Dați-mi maimuța aia verde!
– Cum vreți! Am știut eu că întotdeauna mai
mult noroc are o maimuță decât o păpușă cinstită!
Artemie părăsi magazinul și intră la metrou.
Un supraveghetor îi ceru să composteze cartelă și
pentru maimuță.
– Cred că are 14 ani! spuse omul de la metrou.
– Cum să aibă? Abia am luat-o!
– Dar e bine dezvoltată!
– Nu vezi, dom’ le, că e păpușă?
– Nu mă interesează cum își alintă fiecare
odrasla!
Văzând că nu scapă de el, Artemie mai con-
sumă o călătorie de pe cartelă. Găsi un loc și-și luă
maimuța în brațe. Alături de el era un tânăr înalt
și bărbos care ținea pe după umeri o fetișcană
delicată și brunetă; el îi șoptea fetei afectuos și
des, când în urechea dreaptă, când în cea stângă,
când în nas: „Păpușica mea brunetă! Păpușica
mea brunetă ”.

32 / Ioan Suciu
 Artemie începu și el să-și mângâie maimuța,
murmurându-i la ureche ceva neinteligibil. O
bătrână se postă lângă scaunul lui Artemie și
începu să-l privească insistent și inchizitorial, bol-
borosind ceva printre dinți. Artemie îi oferi locul,
dar femeia nu se mișcă privindu-l cu luciri ca de
laser, fără să intre în vorbă cu el. Artemie ieși din
vagon ducându-și păpușa în brațe.
Ajuns acasă, Artemie se închise cu maimuța în
dormitor și nu mai dădu nici un semn de viață
câteva ore bune, nedeschizând nici chiar când
nevastă-sa îl chemă la masă. Doamna bătu cu
pumnul în ușă și strigă:
– Sărmăluțe-n foi de viță! Alo! Caltaboș! Cior-
bă de pește! Peșteee!
În acest timp Artemie aduse maimuța în mij-
locul încăperii și-i mișcă picioarele în așa fel încât
părea că vrea să-o învețe să meargă.
– Hei, ia mâna de pe pulpele mele, perversule!
strigă maimuța.
– Tu ai vorbit? se miră Artemie.
– Da! Păi n-am mai suportat să tac!
– Știi să vorbești?
– Da. Să-mi spui ce ai de gând cu mine?
– Nimic obscen. Voiam să ne jucăm.
– Bine. Ia să sări coarda de o sută de ori!
– Cine, eu? spuse Artemie.
– Da.
– Și dacă nu sar?
– Te spun nevesti-tii.
– Ha! Și ce spui?
– Știi tu! Sau chiar la poliție, că sunt minoră!

Năucul / 33
 Artemie începu să sară coarda. Apoi maimuța
îi spuse s-o facă să râdă. Artemie își strâmbă fața
în o mie de feluri, mișcă din nas, din urechi,
scoase pe gură tot felul de grohăituri, miorlăituri,
fluierături. Dar maimuța nu râse.
– Ești o rușine pentru speța umană! zise ea.
– Dar când eram mic am jucat teatru la grădi-
niță! Dă-mi voie să mai încerc!
Maimuța se trânti plictisită pe pat.
Doamna își lipi urechea de ușă. Fâșâielile și
pocnetele care se deslușeau o aduseră pe femeie la
paroxism; începu să zbiere și să bată în ușă cu
pantoful:
– Savarine! Momițe de porc! Poorc! Poooorc!
Din interior se auzi declicul de deschidere a
ușii chiar în momentul când doamna își luase
avântul decisiv și ea intră peste Artemie ca un
uragan devastator. Doamna îl examină. Artemie
era în pijama și papuci, cu părul vâlvoi și roșu ca
racul la față.
– Ce se petrece aici? zise doamna adulmecând.
Artemie încercă să se scarpine în cap.
– Să nu faci nicio mișcare suspectă! tună
doamna din vârful celor 108 kilograme ale sale.
Artemie înlemni cu gestul făcut pe jumătate,
deși simțea o mâncărime insuportabilă după ure-
chea stângă. Doamna începu să se miște prin
cameră cu o iuțeală de felină, făcându-l pe
Artemie să ia hotărârea secretă de a fi gata să sară
în orice moment la o parte în cazul în care bolidul
și-ar fi reglat direcția spre el. Femeia deschise
șifonierul trântind și rupând ceva înăuntru, așa,

34 / Ioan Suciu
ca să fie, apoi închise ușile la loc. Privea încordată
prin cameră, cu ochii încărcați de o nestrămutată
încredere că va descoperi ceva; se aplecă și se uită
sub pat și, din acea poziție, vorbi:
– Da, sigur, eu stau acasă și muncesc ca o
proastă fără măsură, și gătesc pește și porc, neno-
rocitule!!
Din cauza greutății corpului doamna întârzia
să se ridice. Artemie era cât p-aici să o întrebe
dacă vorbește cumva cu cineva de sub pat, dar se
abținu. Doamna continuă:
– Și spăl, și mătur, și calc, și ți-am fost nevastă
tot timpul, fără întrerupere, de când m-am măritat!
Doamna izbuti să se ridice și se trânti pe pat,
făcându-l pe Artemie să sară ca ars:
– Fii atentă să n-o strivești!
Impozanta femeie se sculă lent, mișcându-se
ca în imaginile filmate cu încetinitorul. Expresia
feței i se schimba pe măsură ce-și îndrepta sta-
tura, astfel încât atunci când atinse poziția verti-
cală avea o figură triumfătoare, de om care nu se
înșală prea ușor. Cu o mișcare bruscă făcu o în-
toarcere de o sută optzeci de grade, concomitent
cu o aplecare a corpului, așa încât fața îi ajunse la
câțiva centimetri de cuvertură. De sub pătură apă-
rură niște urechi verzi.
– Cine e individa asta?! urlă doamna așa de
tare încât Artemie era să se scurgă din pijama.
– E așa, doar o păpușică… vreau să spun o
nepoțică… adică o jucărică…

Năucul / 35
 – Destul! tună doamna. Doar nu-ți închipui că
așteptam vreun răspuns! și ieși trântind ușa de
căzură toate tablourile din perete.
Artemie rămase un timp nemișcat și tăcut
într-un fotoliu. Maimuța se apropie de el și-l
mângâie pe creștet.
– Eu zic să mergem! spuse Artemie și-și trase
niște haine peste pijama. Apoi o luă de mână pe
maimuță și trecură prin apartament spre ieșire.
Remarcă în treacăt că nevastă-sa nu mai era
acolo. Artemie și maimuța rătăciră mult timp pe
străzi. De câteva ori au fost fluierați și de două ori
s-a aruncat după ei cu ouă și roșii.
– Ai văzut că te urăște lumea? spuse maimuța.
– Nu de asta ne huiduie!
– Dar de ce?
– Cred că din cauza ta. Dacă aș fi singur nu
m-ar fi băgat nimeni în seamă.
– Vrei să spui că lumea e intolerantă?
– Numai dacă are motive! spuse Artemie.
Se opriră la o terasă, rupți de oboseală.
– Ce doriți? îi întrebă un chelner.
– Eu vreau o friptură și o bere! se repezi
Artemie.
– Întâi doamnele! Dumneavoastră ce doriți? o
întrebă omul pe maimuță.
– Niște banane.
– Prea bine. Vreți și tacâmuri?
– Eu da! zise Artemie.
– Eu nu! spuse maimuța.
– Prea bine. Vine acum! zise chelnerul și dis-
păru în bucătărie.

36 / Ioan Suciu
 Era lume puțină, doar câteva mese erau
ocupate. Câțiva tineri începură să țintească masa
lor și să arunce cu bucăți de pâine. Maimuța se
feri cu dexteritate, dar săriturile ei provocară
hohote de râs.
– Nu vă e rușine? strigă Artemie. Întreg gru-
pul se mută la o masă apropiată și făcu o agitație
teribilă. Protestele lui Artemie îi stârniră și mai
tare. Doi tineri înalți veniră lângă maimuță și
începură să-și plimbe mâinile pe ea. Maimuța țipă
ca din gură de șarpe. Artemie se repezi să lovească
pe unul din tineri, dar acesta se eschivă și Artemie
se dezechilibră și căzu între mese. Apăru chel-
nerul și ceru băieților să se potolească. Nimeni
nu-l băgă în seamă. După puțin timp veni poliția.
Au fost reținuți Artemie și maimuța. Tinerii
au fost certați și trimiși acasă. La secția de poliție
maimuța a fost întrebată dacă e prietena lui
Artemie. Dar ea nu scoase niciun sunet. Peste
noapte au rămas în arest și a doua zi s-a hotărât
trimiterea maimuței la grădina zoologică. Artemie
a fost eliberat după ce a dat o declarație asupra
celor întâmplate.
Artemie a vizitat-o pe maimuță la grădina
zoologică. Era într-o cușcă împreună cu două
gorile bătrâne și urâcioase. Maimuța veni lângă
gratii și-i spuse cu glas șoptit:
– Te implor, scoate-mă de aici!
– Cum?
Maimuța îi explică în ce mod se poate des-
chide cușca pe dinafară.
– Și unde vrei să te duci?

Năucul / 37
 – Vreau să fiu cu tine! Vino diseară!
Artemie reveni pe la nouă seara. Făcuse rost
de o mașină veche de teren, un Ford hodorogit. La
ghereta de la intrare de la grădina zoologică nu
mai era nimeni, niciun paznic. Artemie sări peste
bara metalică și ajunse pe aleile grădinii zoolo-
gice. Se auzeau diferite sunete produse de ani-
male: mugete, fornăituri etc.
După ce eliberă maimuța din cușcă, Artemie o
îmbrățișă. Apoi o luă în cabină și porniră pe DN1,
spre munți. Opriră la o pensiune din zona delu-
roasă și Artemie anunță că vor rămâne acolo peste
noapte. La recepție îi întâmpină un omuleț păros și
mic, de ziceai că e o maimuță purtând un costum
negru. Avea cămașă albă și cravată galbenă.
– Bine ați venit! zise el. Cu ce vă putem servi?
– Am vrea o cameră! spuse Artemie.
– Pentru dumneavoastră și păpușica?
– Poftim?
– Văd că aveți o jucărioară!
– E cu mine! spuse Artemie.
– Asta e clar! Pentru cât timp să fie?
– Deocamdată o noapte!
– Să vedeți cum merge! zise omulețul.
– Ce să meargă?
– Ei! Bine. Doriți și masa inclusă?
Maimuța făcu semn negativ din cap.
– Nu.
– Bine. Doriți două paturi în cameră?
– Nu; unul ne ajunge, spuse Artemie.
– Bine! Haideți cu mine să vă arăt camera, e
la etajul unu!

38 / Ioan Suciu
 Porniră în urma piticului în costum negru și
urcară pe scări până la primul etaj; un coridor
avea ferestre spre peisajul de afară, iar pe cealaltă
latură erau ușile unor camere. Omulețul le des-
chise o cameră lăsându-i să intre, apoi se așeză pe
pat. Maimuța se lăsă lângă el și Artemie verifică
frigiderul.
– Au! făcu maimuța.
– Ce s-a-ntâmplat? întrebă Artemie.
– M-a ciupit! zise maimuța.
– Credeam că nu știi să vorbești! comentă
omulețul privind-o pe maimuță.
– Domnule, ne-ai arătat camera, îți mulțu-
mim! zise Artemie.
– Bine, șefu’, nu te ofusca, glumeam și eu cu
fata dumneavoastră!
– Nu e fata mea!
– Nu? Păi nici nu semănați! Auziți? Atunci nu
ar fi mai potrivit să vă dau camere separate? Știți,
pe aici mai vine și poliția!
– Nu! zise Artemie și-i întinse omulețului o
bancnotă.
– Am înțeles! Am plecat! Păpușel, dacă ieși la
o țigară, mă găsești la recepție! zise el către
maimuță.
Astfel că Artemie trăi cu maimuța în camera
de la pensiune. Adică, nu în sensul de trai con-
jugal; mai repede aduceau cu un cuplu compus
din tată și fata lui. Bine, judecând după înfățișare,
maimuța semăna cu o păpușă de pluș. Artemie se
ducea cu mașina după de-ale gurii și mâncau în
cameră. Locurile erau minunate, cum sunt

Năucul / 39
așezările din zona deluroasă subcarpatică. În
apropiere, pe șosea, se găsea un hipermarket.
Maimuța se uita ore-ntregi la televizorul din
cameră, bodogănind. Uneori striga la câte-un
comentator fără reținere și Artemie o rugă să nu
mai scape vocea așa de tare.
– Dar cât timp ai de gând să mă ții în casă? îi
zise maimuța. Văd că nu mă scoți la un teatru, la
un club sau la o înghețată!
– Unde teatru, aici la mama dracului!
Dar Artemie o luă cu mașina la o înghețată. Pe
drumul spre munte se afla un restaurant frumos,
cu terasă. Artemie comandă o înghețată pentru
maimuță și un coniac pentru el.
– Bei alcool și p-ormă te urci la volan? îl
apostrofă însoțitoarea.
Artemie n-o băgă în seamă. Savură peisajul și
sorbi din licoarea rubinie, simțind cum o liniște
plăcută îl cuprinse. Maimuța vru să meargă la
toaletă și Artemie o conduse până acolo. Se în-
toarse și așteptă la locul lui de pe terasă. Nu mai
erau decât două-trei persoane la mese. Artemie
constată că maimuța întârzia la toaletă nefiresc de
mult. Se duse spre holul restaurantului și o văzu
pe maimuță stând de vorbă cu cineva pe o
canapea. Râdea de mama focului și stătea aproape
răsturnată pe spate. Când văzu cu cine se între-
ținea ea, Artemie se-nverzi la față: era omulețul în
costum negru de la recepția pensiunii la care
trăsese inițial. Piticania îi făcu un semn insolent
să se apropie; părea că se adresează unui chelner
să vină să-i ia comanda.

40 / Ioan Suciu
 – Ce faci aici? zise Artemie cu severitate.
– Eu? Nimic… zise maimuța.
– Hai domnule, nu mai fi așa țepos! zise
piticul. Doar nu e-n clasa a întâia!
Artemie îi aruncă o privire scurtă și întune-
cată. Nu înțelegea cum de răsărise recepționerul
de la pensiune tocmai aici, la un restaurant aflat la
30 de kilometri distanță. Un chelner veni după
Artemie să-l întrebe dacă mai dorește ceva. Omul
îi luase de pe masă paharul în care Artemie mai
avea un strop de coniac. Artemie îi smulse paha-
rul din mână și bău restul de coniac. Apoi se căută
prin buzunar după bani. Plăti consumația și
se-ntoarse spre cei doi. Dar maimuța și omulețul
nu mai erau acolo. Artemie îi văzu pe când
coborau scările de la terasă și urcându-se într-o
mașină roșie frumoasă. Pocitania îi deschise mai-
muței portiera din față, după care, sprinten ca un
spiriduș, ocoli botul mașinii urcându-se la volan.
Artemie deschise gura să strige după ei, dar din
piept nu-i ieși nici un sunet. Se urcă în mașina lui
și se-ntoarse la pensiune. Se-nchise în camera sa.
Observase că la recepția pensiunii nu era nimeni.
Deși nu trecuseră decât câteva ore, Artemie simți
apăsarea grea a singurătății. Maimuța nu veni în
noaptea aceea. A doua zi dimineața, Artemie
porni cu mașina pe stomacul gol, să cutreiere
zona. Oprea la toate localurile de pe șosea și făcea
o inspecție înăuntru. Ajunsese până-n partea
muntoasă și restaurantele și popasurile se înmul-
țiră fără măsură. Se-ntoarse la pensiune spre
seară frânt de oboseală și rupt de foame. Nu mân-

Năucul / 41
case nimic toată ziua. La recepție îl văzu pe omu-
lețul în costum negru. Se repezi la el și strigă:
– Unde e, unde-ai dus-o? Să-mi spui imediat!
– Pe cine? întrebă calm piticul, ridicând din
bărbie.
– Te mai faci și că nu înțelegi? Companioana
mea!
Piticul râse. De fapt era un fel de gâlgâit ne-
plăcut, pe care-l scotea din gât.
Spuse:
– Eu zic să vă calmați. Mergeți în cameră
și-am să vă trimit băiatul cu ceva. De acord?
Artemie nu răspunse și urcă în camera sa.
Spera în secret ca maimuța să fie acolo. Dar nu
era. Se trânti în pat și fu cât p-aici să adoarmă,
când se auzi o bătaie în ușă. Era omul cel mărun-
țel, care aducea o tavă cu mâncare. „Băiatul” pe
care zicea că-l trimite era tot el. Nu înțelegea cum
de făcuse mâncarea așa repede: friptură cu cartofi
prăjiți. Și o sticlă de vin roșu, desfăcută; dopul
stătea abia pus. Artemie începu să mănânce,
neașteptând ca omulețul să părăsească încăperea.
Ajungând la ușă piticul spuse: „V-am făcut și nota
de plată. Aveți acum sau aștept până mâine?”
Artemie aruncă o privire spre hârtia pusă de
recepționer pe tava cu mâncare și se îngrozi. Nu
mai avea atâția bani.
– Mâine! spuse el.
– Prea bine! zise piticania, după care se încli-
nă ca un chelner stilat și ieși.

42 / Ioan Suciu
 În dimineața următoare Artemie coborî în
hol. Omulețul în negru era la recepție, cu niște
ochelari pe nas. Făcea niște socoteli.
– Vreau să sun la poliție! spuse Artemie
direct, în loc de bună dimineața.
– De ce? Să reclamați că v-ați pierdut o jucărie
de pluș? zise piticul.
– Dacă-mi spui unde e, nu mai sun!
– Păi ce sunt eu, dădacă? Să știu pe unde vă
umblă familia? Eu credeam că ați venit să achitați
ce aveți pe aici!
– Deocamdată cu banii e o mică problemă!
zise Artemie.
– A, înseamnă că trebuie să sun eu poliția!
– Nu, domnule; am să fac rost de bani. Dar
să-mi eliberezi …
– Pe cine?
Omulețul era curios să vadă cum se adresa
Artemie cu privire la maimuță.
– Pe nepoata mea! zise dintr-o răsuflare
Artemie.
– Ha, ha! Acum a ajuns nepoată!
Lui Artemie i se umflară venele de la gât.
– Să-i dai drumul, nemernicule! Ai înțeles?
– Nu vă enervați; în primul rând, de unde știți
că fata e la mine?
– Bănuiesc!
– Bine. Așa este. E la mine acasă, recunoscu
omulețul.
– Să-i dai drumul imediat! Ce faci cu ea? țipă
Artemie.

Năucul / 43
 – Nu strigați că ne aude lumea! A venit de
bună voie!
– Măgar împuțit! zise Artemie.
– Poftim? făcu amenințător recepționerul.
Artemie se-ntoarse în cameră. Rămase acolo
mult timp, nemișcat în pat, cu storurile de la
ferestre trase. Timpul trecea. Foamea începu să-l
chinuie. Găsi pe masă niște resturi de pâine. Bău
apă de la chiuvetă. Au început să treacă zilele.
Una, două, trei. Dimineața găsea în fața ușii
câte-o chitanță cu banii pe care-i datora pensiunii.
Și două cornuri.
În a cincea zi omulețul veni la el cu un prânz
regesc. Un castron uriaș cu supă de găină și un
pui întreg, rotisat. Recepționerul, în același cos-
tum negru, depuse tava cu mâncare pe măsuța din
cameră. Mirosul era înnebunitor. Artemie se duse
glonț la masă și începu să mănânce. Nu mai auzea
nimic în jur și nu mai vedea nimic în afară de
mâncare. Hăpăi o farfurie de supă și-și mai turnă
imediat altă porție, folosindu-se de lingura spe-
cială adusă pe tavă în acest scop. Recepționerul
rămăsese în picioare în mijlocul camerei și se
vedea că nu are de gând să plece. În timp ce
Artemie se îndopa cu o furie de animal, piticul îi
strecură sub nas o nouă chitanță. Artemie mârâi
ceva ce aducea cu „lasă-mă, dom’ le, să mănânc!”.
Cu coada ochiului privi spre hârtia de pe masa lui
și-l apucă tusea. Când se liniști, omulețul în negru
îi vorbi:
– Uite, domnule, cum facem! Eu te iert de
datorie, ba chiar îți mai și dau o sumă dublă față

44 / Ioan Suciu
de ceea ce ai de plată, iar dumneata nu mai întrebi
de fată!
Artemie își reluă mâncatul cu un nou avânt
după accesul de tuse; părea să nu fi auzit ce
spusese recepționerul. Acesta din urmă scoase
dintr-un buzunar un teanc de bancnote și-l depu-
se pe masa lui Artemie. Apoi se-ndreptă spre ușă,
pășind tiptil. Ca și cum i-ar fi fost frică să nu-l
audă pe Artemie spunând să-și ia banii de acolo.
Dar Artemie nu spuse nimic.
În dimineața următoare Artemie ieși din came-
ră și coborî în hol.
– Bună dimineața! îi zise omul de la recepție.
– ’Neața! răspunse el.
– Ați dormit bine?
Artemie ieși pe terasă fără să-i mai răspundă
omului. Primele raze de soare încălziră locul;
peisajul dealurilor înconjurătoare era minunat; se
auzeau păsările cântând. Artemie se așeză pe un
scaun la o masă în capătul terasei, de unde se
vedea șoseaua. Nu mai era nimeni. Niciun client.
Rămase acolo până seara. La un moment dat,
recepționerul se apropie de el și-l examină cu o
oarecare îngrijorare. Artemie părea să aibă lacrimi
pe obraz.
– Nu doriți ceva? O gustare, o tărie?
Artemie nu-i răspunse. Se ridică în picioare și
simți cum un rictus nervos îi cuprinse tot corpul.
Porni spre camera lui.
Artemie descoperi deasupra recepției din
holul pensiunii un panou, pe care scria numele
recepționerului, adresa și numărul autorizației de

Năucul / 45
funcționare. Își fixă totul în minte. Omulețul nu se
afla în spatele tejghelei în acel moment. Artemie
se duse la mașina lui, parcată pe aleea din fața
vilei. Porni spre oraș și într-o oră și jumătate
ajunsese pe strada pe care locuia recepționerul. O
casă cu grădină, frumoasă și curată, formată din
trei corpuri de clădire aliniate unul lângă altul, cu
ferestre mari. Corpul din mijloc era deplasat puțin
mai în afară și avea o un fronton în partea
centrală. Pe ușa casei tocmai ieșea maimuța,
ținând în mână o stropitoare; avusese intenția să
ude florile din grădină. Era îmbrăcată într-un
costum de tenis, alb. Fustița scurtă până la fund i
se vântura în mod primejdios. Când îl văzu pe
Artemie, elimină un chiot de bucurie și o zbughi
afară pe poartă, lăsând stropitoarea din mână.
Artemie coborî din mașină și o prinse în brațe,
ridicând-o în aer. Ea își puse picioarele de jur
împrejurul mijlocului lui.
– Dragul meu, dragul meu! îngâna ea și-l
sărută cu patimă pe gât, pe frunte, pe gură.
În pragul casei ieșise o femeie bătrână cu
trăsături dure, ca sculptate în piatră. Avea un șorț
de bucătărie, o basma roșie pe cap și ținea în
mână un satâr. Ea privea scena în tăcere. Era
convinsă că maimuța, după consumarea manifes-
tărilor de efuziune, se va întoarce în casă. Dar
maimuța se urcă în mașină, pe locul din față de
lângă șofer. Artemie se săltă și el repede la volan
și mașina porni în viteză, hodorogind. Se opriră la
marginea unui câmp frumos înverzit. Coborâră și
se pierdură în iarbă.

46 / Ioan Suciu
 Spre seară sosiră la o cabană din zona mun-
toasă. Își luară o cameră și se-nchiseră înăuntru
trei zile. Cabana era aglomerată, erau mai multe
familii cu copii gălăgioși. Au comandat mâncare
în cameră și au băut și vin. Tipul care le aducea
tava cu bunătățuri în cameră era un gealat înalt de
doi metri, foarte solid și lat în spate, cu niște ochi
bulbucați și îndepărtați unul de altul. În ziua a
patra când uriașul a venit cu mâncarea, Artemie
s-a-ngălbenit la față.
– Ce s-a-ntâmplat? întrebă maimuța.
– Nu mai am niciun ban! a scâncit el, fără să
vrea. Tipul solid încă nu ieșise din cameră.
Auzind tânguiala lui Artemie uriașul se-ntoarse
de la ușă. Se repezi la Artemie, care era în pijama,
și-l ridică spre tavan, ducându-i mâinile în sus, de
o parte și de alta a țevii orizontale de gaz, care
trecea prin cameră. Scoase cu dexteritate o pereche
de cătușe pe care le aplică peste încheieturile
mâinilor lui Artemie, astfel încât acesta rămase
spânzurat de țeavă cu mâinile încătușate. Uriașul
ajunsese acolo sus fără nicio scară, putea atinge
ușor și tavanul. Iar pe Artemie îl ridicase ca pe un
fulg. Omul plecă, trântind ușa.
Maimuța se așeză pe marginea patului și înce-
pu să plângă. Artemie, spânzurat de mâini, era
transpirat și înspăimântat. Brațele îl dureau
groaznic; după un timp nici nu le mai simțea; o
amorțeală dureroasă îi cuprinse tot corpul. Mai-
muța se chinui să mute masa sub picioarele lui
Artemie, pentru ca el să nu mai atârne în gol și să
micșoreze astfel sarcina brațelor. Pe seară, ea se

Năucul / 47
urcă la el cu câteva bucăți de carne pe care i le
băgă în gură. Artemie mestecă puțin, cu efort.
Noaptea a trecut foarte greu. Spre dimineață mai-
muța se urcă pe masă alături de Artemie și-i dădu
să bea apă. Apoi îi îndesă pe gură o coajă de pâine.
Dar în zilele următoare nu mai avură nicio rezervă
de hrană; numai apă. Partea cea mai rea a fost cu
rezolvarea necesităților fiziologice; maimuța i-a
ținut o sticlă în dreptul pantalonilor și l-a ajutat să
urineze. În ziua a șaptea, dimineață, în cameră au
intrat doi inși. Unul era uriașul de la cabană, care
îl eliberă pe Artemie, și celălalt era omulețul în
negru de la pensiunea unde fuseseră ei prima
oară. Artemie căzu ca secerat în pat, iar uriașul
ieși fără o vorbă. Omulețul o ținea pe după umeri
pe maimuță, iar ea se smiorcăia cam fonfăit.
– Gata, zicea el, gata fetița, gata! Apoi o
împinse pe maimuță spre ușă și ieșiră amândoi.
– Nuuuu! zise Artemie, dar perechea ieșise.
Artemie începu să se agite prin cameră, pășind
de acolo-acolo ca un leu furios. Deodată văzu pe
masă un teanc de bani. Erau numai bancnote mari,
noi și lucioase, legate frumos cu o bentiță. O clipă
se lăsă din nou pe pat, ca lovit de ceva. Apoi se
repezi afară, cu toate că era numai în pijama, și se
uită după perechea formată din maimuță și omul
în negru. Îi descoperi trecând foarte aproape de el,
pe cărarea care ducea la șosea, la un nivel inferior,
după ce ocoliseră pe la cotul drumului. Maimuța
ridică privirea spre el și-i spuse ceva. El îi citi pe
buze: „Stai liniștit, mă voi întoarce!”. Dar de atunci,
Artemie n-o mai văzu niciodată.

48 / Ioan Suciu
 VI

Artemie se făcu luntre și punte să se împace

cu nevastă-sa. Făcea toate cumpărăturile, nu se
ducea la meciuri sau la pescuit, toca zarzavaturile
și bătea maioneza mai ceva decât orice aparat
electrocasnic. Și se hotărî să-și scoată soția la
iarbă verde, cu toate că el tânjea după leneveală în
pat până târziu, mai ales sâmbăta și duminica.
Deoarece, de când se mutaseră la bloc, locuiau în
apropierea unui parc care avea un lac în mijlocul
lui, luară o barcă și porniră pe apă. Malurile
se-ndepărtau tot mai mult; consoarta lui Artemie
vâslea năprasnic; el privea cu nostalgie debar-
caderul și furnicarul de oameni de pe mal. Își
schimbă poziția corpului stârnind o mișcare îngri-
jorătoare a bărcii. Îl cuprindea frica: nu știa să
înoate. Privea înmărmurit spatele sportiv al
nevestei lui care se încorda periodic odată cu
introducerea hotărâtă a vâslelor în apă. „Sigur, ea
știe să înoate, ce-i pasă!” reflectă în sinea lui
Artemie. Căută prin sacul de voiaj ceva de mân-
care; nu găsi decât alimente care trebuiau cât de
cât pregătite: o găină friptă, o pulpă de porc care i
se păru crudă, ardei, vinete, cartofi etc. Renunță
la ideea de a mai mânca – cu tangajul bărcii ar fi
fost imposibil să taie vreo felie de ceva fără să-și
spintece și mâna – și desfăcu bușonul termosului

Năucul / 49
în care era cafea (de fapt, el strecurase acolo și
puțin coniac), dar nu putu să se atingă de licoarea
neagră deoarece era prea fierbinte. Barca se
prăbuși în golul dintre două valuri și Artemie
vărsă cafeaua pe pantaloni, frigându-se. Scoase un
țipăt de durere.
– Mai liniștește-te, dragă, eu vâslesc din greu
şi nu scot niciun sunet! îi spuse doamna.
– Ai dreptate, dragă, iartă-mă! zise Artemie.
Văzu îngrozit că se îndreptau direct spre insula
din mijlocul lacului. Mai erau doar câțiva metri și
nevastă-sa vâslea din toate puterile fără nici cel
mai mic gând să se abată de la sensul de mers al
bărcii. Artemie tăcu mâlc. „Soarta e soartă, n-ai
ce-i face!” gândi el. Barca se ciocni violent de
malul de beton proiectându-l pe Artemie în niște
tufe; degeaba se agățase el disperat de sacul cu
alimente. Doamna redresă liniștită barca și porni
în direcție opusă fără să verifice dacă din spațiul
bărcii din spatele ei lipsea cumva ceva. Artemie
rămase pe insulă; era trântit pe spate într-o
groapă umedă. În mâna dreaptă avea sacul cu
alimente iar sub cap simți un obiect contondent.
Era binoclul a cărui curelușă îi era strâns înfășu-
rată în jurul gâtului. Se ridică foarte greu și privi
în jur: copaci înalți și vegetație crescută la
întâmplare. Îndepărtă cu mâna stângă un maldăr
de crengi încărcate cu frunze și privi întinderea de
apă; nu se mai vedea nici urmă de barcă. Se
apropia înserarea; Artemie se așeză pe malul de
beton, cu fața spre interiorul insulei, și căută în
sac termosul. Mai rămăseseră câteva picături din

50 / Ioan Suciu
cafeaua cu coniac pe care le sorbi cu nesaț. Pe
malul celălalt oamenii păreau niște furnici. Deo-
dată Artemie se ridică în picioare începând să sară
și să facă semne încrucișând mâinile energic în
sus și-n jos, strigând:
– Sunt aici! Sunt aiciiiii!!
Se opri gâfâind, examinând atent malul opus.
Nici o reacție nu se produsese acolo. Abia atunci îi
veni ideea de a se folosi de binoclul pe care-l avea
atârnat de gât. Malul se apropiase de ziceai că-l
poți atinge cu mâna. Prima dată văzu două per-
soane cu părul lung care se sărutau de zor pe o
bancă. Binoclul era de mare precizie, așa că
Artemie descoperi imediat că una din persoane
era fată și anume cea care avea părul mai scurt.
Apoi văzu o grămadă de lume care se plimba
alene: pe vecinul de la apartamentul cinci cu
vecinul de la apartamentul opt, pe fostul lui profe-
sor de traforaj cu toiag și câine lățos și pe nepoata
Eugenia de la țară care fusese dată dispărută de
trei luni de zile; ea era însoțită de un tânăr înalt,
cu coșuri pe față și casetofon sub braț. Deodată
tresări: o văzu pe nevastă-sa alături de un bărbat
solid în cămașă albastră. „Cine să mai fie și ăsta?
Și unde se duc așa grăbiți? Nu cumva are de gând
să divorțeze? Și eu încă nici nu m-am răcit bine!”
își zise el. Artemie strănută puternic. Simțea sub
fund betonul pe care stătea ca pe un sloi de
gheață. În raza lui vizuală apăru deodată un nas
uriaș cum nu mai văzuse niciodată, un nas
borcănat și roșu, cu pielea iritată. Era așa de mare
că acoperea și cerul. Se auzi concomitent și un

Năucul / 51
zgomot de motor. Artemie luă binoclul de la ochi
și constată cu mare ușurare că se apropiase un
vapor, mult, mult mai mic decât monstruosul
organ al mirosului pe care-l văzuse adineauri. Pe
punte se afla un marinar bătrân care se sprijinea
de o bară și se uita la Artemie. Imediat acesta din
urmă începu să facă semne cu mâna. Marinarul –
îmbrăcat într-o frumoasă uniformă albastră cu alb
– nici nu se clinti. Lângă el mai apăru unul și înce-
pură să vorbească între ei. Artemie repetă per-
severent semnele iar într-un târziu marinarul venit
de curând pe punte îi răspunse făcând aceleași
semne. Atunci Artemie strigă din toate puterile:
– Am rămas pe insulă! Veniți să mă luați! Nu
știu să înot!
– Nici noi! se auzi răspunsul de pe vapor
amplificat puternic prin portavoce. Marinarii înce-
pură să râdă ținându-se de burtă. Apoi vaporul
plecă lăsând în urma lui o dâră înspumată.
Artemie se așeză din nou pe betonul rece stră-
nutând de trei ori. Se hotărî să examineze locul în
care se afla. Găsi un pat natural din iarbă deasă.
Deasupra, niște crengi formau un fel de acoperiș.
Se lungi pe spate, cu mâinile sub cap, resemnat. Nu
îi era nici foame. Măcar să se odihnească puțin.
Se trezi pe la două noaptea și căută pe bâj-
bâite întrerupătorul de la baie. Nu-l găsi așa că
se-ndreptă spre bucătărie să bea niște apă mine-
rală din frigider; drumul îl știa pe dinafară așa că
merse cu ochii închiși să nu-i fugă somnul. Trei
pași înainte și unul la stânga; întinse mâna, apucă
și mușcă dintr-un con de brad; scuipă scârbit și

52 / Ioan Suciu
deschise ochii. Se afla într-o poieniță luminată de
razele lunii, populată din loc în loc de tufișuri
răzlețe. Picioarele-i erau scufundate într-un strat
de iarbă udă. Abia se dezmeticise puțin că deodată
un individ masiv se ciocni de el într-un mers
aiurea, dezordonat. Nu putea să-și explice de
unde mai răsărise și bezmeticul acela! Era îmbră-
cat într-un costum elegant de culoare închisă,
cămașă albă și cravată roșie. Mâinile îi erau adânc
vârâte în buzunare. Călca cu fermitate cu pantofii
bine lustruiți prin mocirla insulei, fără să-i pese.
„Cine să-l fi adus și p-ăsta aici?” se întrebă
Artemie. „Sau i s-o fi întâmplat și lui același lu-
cru? L-o fi aruncat pe insulă nevastă-sa sau cine
știe ce derbedei?”
Artemie privi în urma individului și văzu cum
acesta se-ndepărta pe cărare cu un mers necon-
trolat, de parcă era compus din bucăți, scoțând
niște sunete ciudate, un fel de zumzăit. „Mă rog, o
fi având gândurile lui!”. La trei noaptea, era
straniu că nu dormea. Artemie se luă după el,
urmărindu-l. Își părăsise culcușul ad-hoc, fără
regret. Un astfel de „dormitor” putea găsi oriunde.
Merse pe urmele omului până când ajunse în
inima insulei. Deodată omul se opri într-o poie-
niță; în mijlocul ei se afla o construcție din lemn
ca o cabană, dar alungită ca o sală de bowling, în
care bărbatul intră. La ferestre se zărea lumina
aprinsă înăuntru, deși în jur nu se vedea niciun
fir, nu era niciun stâlp cu fire electrice. Artemie se
apropie tiptil. Se uită pe o fereastră; zări bărbatul
stând la un birou în fața unui laptop deschis.

Năucul / 53
Artemie se apropie de ușa cabanei și bătu, fără să
știe de ce făcea acest lucru.
– Intră! se auzi dinăuntru.
Artemie intră.
– Bună seara! zise el.
– Bine, stai jos, spuse omul preocupat, fără să
întoarcă privirea. Artemie se uită în jur și constată
că nu avea niciun scaun la îndemână. Așa că se
așeză într-o dormeză comodă care se scufundă
puțin sub greutatea lui. Abia atunci simți cât îi era
de somn. Mai că nu-i venea să pună nicio întrebare
și să nu se mai mire unde se afla, de ce și cum.
– Ei, și? Ce mai zici? întrebă omul de la birou,
tot așa, fără să se uite cu cine vorbea.
– A, ce să zic, toate bune, de n-ar fi umezeala
asta! Adică nu numai umezeala, dar un adăpost ca
lumea!
– Cum adăpost, ce adăpost, ce, ăsta nu-i
adăpost?
– Da, ăsta este, zise Artemie. Dar eu am venit
aici din întâmplare, fără voia mea. Adică, vreau să
spun aruncat, pur și simplu aruncat din mijlocul
familiei.
– Cum așa, se mai petrec astfel de lucruri în
ziua de azi? zise cel de la birou. Stătea cu spatele
spre Artemie, dându-i acestuia senzația că vorbea
cu ceafa.
– Da, întâmplător se mai petrec, sigur! Cu
dumneavoastră cum a fost?
– Cu mine? Cu mine sunt toate bune! Nu
vezi? Am aici tot ce-mi trebuie! E vreo problemă?

54 / Ioan Suciu
 – Nu, cred că nu! spuse Artemie mai arun-
când o privire în jur. Pe pereți erau tablouri iar pe
jos, covoare pufoase. Totul era îmbietor: lumină
electrică, liniște, curățenie. Artemie observă și un
aspect deosebit: că mai mult de jumătate din
unica încăpere forma un fel de sală de jocuri, mai
precis de darts, în partea opusă a spațiului în care
se aflau. O țintă mare, din carton sau placaj
frumos colorat, indica locul în care trebuiau arun-
cate săgețile; exista și un afișaj electronic, care
putea arăta, probabil, punctajul realizat de jucă-
tori. De-a lungul pereților din acea zonă erau niște
mese înalte și lungi, precum cele de bar, pe care se
aflau săgeți așezate în mici grămăjoare. Pardo-
seala în acea porțiune a încăperii era din lemn
frumos lustruit, iar la o anumită distanță de țintă
era desenată pe jos o linie roșie, care marca
desigur punctul de aruncare către țintă. Deodată
omul părăsi biroul lui și-n aceeași secundă se
ridică și Artemie de pe canapea. Gazda veni spre
el cu privirea gravă, lăsată în jos, îl luă pe după
umeri și începu să-l poarte prin cameră peste
covor, când spre latura de sud, când spre latura de
nord a casei; avusese grijă însă să nu-l ducă
până-n partea în care se afla domeniul jocului de
darts, ca și cum acolo ar fi fost o zonă interzisă.
– Da, spuse el, noi străbatem acum un drum
luminos, un drum care ne va duce departe.
– Mai departe de această insulă? zise Artemie.
– O, sigur, sigur. Ne vom împlini visele. Sunt
convins că ai vise frumoase, nu?

Năucul / 55
 Artemie nu răspunse. Omul îl purtă în conti-
nuare de la nord la sud și invers câteva minute
bune, făcând cu el niște mișcări asemănătoare
exercițiilor care se fac cu câte un bolnav care a
avut un accident la picioare. Niciunul nu scoase
nici un cuvânt un timp; se auzeau numai pașii lor
ușor înăbușiți de covor, ai gazdei foarte hotărâți,
ai lui Artemie timizi, șovăielnici. La un moment
dat reculegerea le fu întreruptă de puternice lovi-
turi în ușă. Omul deschise unui bărbat în salopetă
care intră grăbit și întrebă:
– Astă-seară doriți să vă facem focul?
– Mulțumesc, astă seară nu, răspunse gazda.
Am să dorm fără foc. Apropo, te rog să vorbești cu
ceilalți băieți să-mi scoată lumina electrică și să-mi
procure lumânări, care sunt mult mai blânde.
E clar?
– Da, spuse celălalt, făcând de fapt o figură
foarte mirată.
– De asemenea, mai am o rugăminte: să-mi
demontați chiuveta și să-mi lăsați doar o fântână,
undeva în curte.
– Care curte? întrebă omul în salopetă.
– Da, sigur, trebuie să mi se facă și puțină
curte, cât de cât!
– Am înțeles, zise omul și ieși.
Artemie rămăsese consternat în mijlocul ca-
merei: nu înțelegea de unde apăruse și cel de-al
treilea pe insulă.
Trecu un timp în tăcere.
Gazda se instală la biroul său, aprinzându-și
veioza și, uitând de tot și de toate, se scufundă în

56 / Ioan Suciu
laptopul său, complet absorbit. Artemie nu schiță
nicio mișcare. Totuși, din poziția în care se afla
putu vedea, lungindu-și puțin gâtul, cum pe ecra-
nul laptopului se perindau ținte de darts.
La un moment dat (trecuse de trei și jumătate
noaptea) dădu buzna pe ușă un zdrahon înalt de
doi metri care începu să strige:
– Să ne trăiești stimate și venerate maestre, că
ești mare pentru noi! Îți mulțumim pentru tot ce
faci și pentru tot ce vei mai face! Am și eu, dacă
nu vă supărați, o mică rugăminte!
Omul de la birou întoarse capul peste umărul
stâng și spuse:
– Da, poftim, ce dorești?
Celălalt se apropie și scoase la iveală dintr-un
buzunar soios un mic carnețel cu coperți groase, de
carton, pe care-l deschise și-l arătă celui de la birou:
– Spuneți-mi, e adevărat că acum trei ani ați
participat la campionatul mondial din Scoția?
Omul de la birou se ridică și-l măsură pe noul
venit din cap până-n picioare, îi examină puțin
ochiul drept și urechile (cam clăpăuge), după care
zise:
– Da, așa este, precum spui!
Vizitatorul nu mai știa ce cuvinte de mulțu-
mire să mai găsească; bolborosea ceva greu de
deslușit. Se retrase cu spatele asemeni supușilor
din fața unui rege îndesându-și concomitent car-
nețelul în buzunar. Deschise ușa tot de-a-ndăra-
telea și ieși în așa fel încât să nu întoarcă nicio
clipă spatele gazdei. Pe Artemie nici nu-l băgase
în seamă. Artemie rămase și mai uluit; deci încă o

Năucul / 57
persoană pe insulă; de unde-o fi, cine-o fi, unde-o
fi locuind, cum o fi ajuns aici?
La un moment dat, Artemie se adresă din
colțul său întunecos omului de la birou care tre-
sări auzindu-l:
– Vă rog să mă scuzați că vă deranjez, dar eu
aș vrea să plec, să mă-ntorc la mine!
– A, da, zise omul, sigur, dacă vreți să vă
retrageți, poftiți! Stați departe?
– Nu, zise Artemie, trei tufișuri înapoi și unul
la stânga!
– Aha, ei, de, așa e la început, zise bărbatul
ridicându-se în picioare și scărpinându-se în cap.
Toți am pornit-o cu greu. Adică începutul, înce-
putul e foarte greu. Până-ți cumperi o mobilă, un
televizor, mă rog, până-ți încropești un copil, ca să
ai un loc stabil, așa va să zică, durează!
Omul se-ntoarse brusc la biroul său ca și cum
și-ar fi amintit că are alte probleme mult mai
importante.
Artemie ieși din incintă într-o tăcere deplină
văzând că celălalt nu-i mai acordă nicio atenție.
Părăsise cu regret cabana care constituise un
adăpost foarte plăcut și porni prin aerul rece. Ca
un făcut, începu să și picure. Temperatura era în
scădere. Artemie nu prea se simțea bine. Strănută
de câteva ori și păși pe cărare adunându-se cât
mai concentrat în hainele lui. Îi era frig. Noaptea
aproape trecuse. Nu reușea să recunoască tufi-
șurile în care stătuse la început, dar tot foindu-se
încoace și-ncolo se lovi la un moment dat de un
obiect negricios: era binoclul pe care-l duse ime-

58 / Ioan Suciu
diat la ochi. Reglă imaginea căutând să găsească
fereastra de la blocul său și deodată în cadru
apăru nevastă-sa. O vedea prin geam dansând cu
un bărbat necunoscut. Sigur, ea dansa acolo și pe
el îl uitase.
Dintr-odată oboseala îl doborî. Somnul îl lovi
cu leuca. Se lăsă într-o rână, binoclul îi căzu
undeva la picioare, apoi se-ntinse pe spate și
aproape că adormi. În mod curios se simțea bine,
ca-ntr-un pat obișnuit. Dacă foamea este cel mai
bun bucătar, și oboseala putea crea oriunde cele
mai bune culcușuri. Ce mai conta că sub el erau
frunze, ierburi umede și bolovani!
Aproape că ațipi când auzi o gălăgie; ceva ce
semăna cu un cor sau cu strigătele unor suporteri
la un meci de fotbal.
Sări în picioare. Somnul îi pieri brusc dar
începu să-l doară capul. Înaintă pe cărare căutând
să găsească o explicație a sunetelor. Merse drept
spre centrul insulei călcând în fel de fel de gropi,
ca beat. La un moment dat zări cabana din
poiană. În jurul ei, căzuți ca din cer, erau o gră-
madă de oameni care se agitau și țipau. Artemie
se apropie și mai mult și constată că oamenii
stăteau unii în picioare pe niște bănci de lemn,
alții cocoțați în copaci, toți privind prin geamurile
cabanei înăuntru.
– Hai acuma! Bravoo! Extraordinar! Ce pre-
cizie! Ce execuție! Bravooooo!
Artemie se urni gâfâind din greu și își îndrep-
tă și el privirea spre cabană. Ferestrele foarte mari
lăsau să se vadă foarte bine ce se petrecea în inte-

Năucul / 59
rior. Un șir de oameni, bărbați și femei, stăteau
aliniați lângă pereți în zona jocului de tras cu
săgeți la țintă și treceau pe rând la punctul de
aruncare, căutând să nimerească în mijlocul cer-
curilor concentrice desenate pe panoul-țintă,
aruncând cu săgeți. Artemie văzu cu mirare că
participanții nu aveau niciun pic de precizie,
nimerind mult pe de lături față de ținta vizată,
unii chiar aruncând săgețile chiar în pereții alătu-
rați. Nu înțelese care era ordinea de tras cu săge-
țile, exista o coadă, dar bărbatul care fusese gazda
lui în timpul nopții venea destul de des la punctul
de aruncare și, în mod extraordinar, nimerea
întotdeauna cu săgeata centrul panoului. Atunci
se auzeau uralele: „Bravo, șefu’! Ești cel mai bun!”
Artemie observă că șeful nu respecta linia
după care trebuia să stea când își trimitea săgeata
către panou și se ducea foarte aproape. Din acea
poziție, nimerea inima țintei cu mare ușurință și
precizie. Punctajul îl arăta pe primul loc, la mare
distanță față de ceilalți. Artemie văzu cum în fața
ușii cabanei se instală, cu mare rapiditate, un fel
de tribună – de fapt, o masă lungă, de lemn. Din
mulțimea adunată se desprinse un bărbat în
salopetă care ducea în brațe un pachet. Șeful fu
chemat respectuos afară și omul cu pachetul îi
înmână cutia frumos ambalată gazdei, spunându-i
câteva cuvinte care nu se auziră peste tot. Șeful îi
strânse mâinile puternic – pachetul fusese preluat
vremelnic de altcineva – după care se îmbrățișară
și se pupară pe ambii obraji. Imediat apăru un alt
bărbat cu un braț mare de flori de câmp, culese

60 / Ioan Suciu
proaspete cu cinci zile înainte. Urmară alte
strângeri de mână și pupături, cu care ocazie
gazda îl mai îmbrățișă încă odată pe primul. Apoi
cei doi aducători de daruri se retraseră, luând loc
undeva lângă ceilalți oameni adunați în poiană.
Artemie înțelese că unul dintre cei care stăteau în
picioare pe una din băncile de lemn va păși pe
tribuna improvizată și va lua cuvântul. Într-ade-
văr, un bărbat chelios (tot în salopetă) lac de
transpirație, se urcă pe masă și-și drese glasul;
hârâi puțin din gât ca un motor vechi care se
chinuie să pornească. Doi inși destoinici se urcară
lângă el, unul la stânga și altul la dreapta, și-i
controlară nasturii să vadă dacă erau bine înche-
iați, îi periară chelia, îi stoarseră coșurile de pe
obraz, îi aranjară urechile să stea cât mai drepte
(cam bătea vântul) și îl masară ușor pe spate. Apoi
îl lăsară în voia sorții și plecară de lângă el;
bărbatul chelios, după ce aruncă priviri încărcate
de regret după cei doi, începu să-și deranjeze
salopeta căutând febril ceva; după o agitație
teribilă pe loc, la picioarele lui se ivi căzută de
undeva o hârtie mototolită. O lua și o netezi cum
putu, frecând-o de partea laterală a pantalonilor.
În jur era o tăcere deplină, așa că nu se auzea decât
foșnetul hârtiei. Șeful aștepta, stând puțin
încordat. Cel de la tribună începu brusc să citească:
– Mult iubite și stimate maestre! Te felicităm
din toată inima pentru succesele pe care le-ai
obținut până acum, realizări care ne fac cinste
nouă, tuturor!

Năucul / 61
 Un ropot de aplauze și urări izbucniră dinspre
mulțime și se opri cu greu. Vorbitorul continuă:
– Te rugăm să primești micul dar care ți-a fost
înmânat şi care constă într-un mic set de săgeți cu
vârf magnetic!
Omul se opri puțin ca să tușească, dar între-
ruperea îi fu întâmpinată cu aplauze şi urale.
Vorbitorul întoarse foaia și citi în continuare, dar
din cauza aplauzelor nu se mai auzea absolut
nimic. Artemie se convinse numai după mișcarea
buzelor că omul spunea ceva. Cuvântul celui de la
tribună dură destul de mult și Artemie nu-și putea
explica cum reușea oratorul să citească atâtea
lucruri de pe o singură foaie de hârtie. Vorbitorul
făcu iar o pauză și uralele se întețiră. După ce
acestea se potoliră cu greu, cel de la tribună
îndrăzni să-l invite pe campion să ia cuvântul.
Șeful se postă pe iarbă cu fața spre adunare, fără a
urca la tribuna lăsată liberă pentru el. Rămase
nemișcat mult timp, într-o tăcere deplină. Oame-
nii priveau spre el, el spre ei. La un moment dat,
păru că buzele i se mișcară în încercarea de a
spune ceva și spectatorii își încordară auzul la
maximum în așteptarea cuvintelor. Apoi campi-
onul se scărpină în cap gâfâind și lăsă privirea în
jos. Rămase câtva timp astfel; din grupul de
oameni se desprinse cineva care îi șopti bărba-
tului chelios că, după părerea adunării, stimatul
maestru, în cadrul luării lui de cuvânt, păstrează
un moment de reculegere (de fapt mai multe mo-
mente) în amintirea marilor înaintași trăgători de
săgeți. „Precis!” zise bărbatul chelios și-și îndreptă

62 / Ioan Suciu
privirile cu gravitate spre vârfurilor pantofilor săi,
îndemnând prin aceste gest să facă toată lumea la
fel, evident fiecare spre pantofii proprii. Apoi
maestrul se retrase în cabană și adunarea se îm-
prăștie. Oamenii aveau fețe radioase și începură să
zburde pe insulă veseli și exuberanți ca niște copii.
Artemie coborî din copac, dar numai după câțiva
pași dădu nas în nas cu un individ în salopetă.
– Ptiu! Ce cauți dumneata aici? îl întrebă
acesta. Și n-ai nici uniformă!
– Poftim? Ce uniformă? se miră Artemie.
Bărbatul chemă printr-un fluierat pe un alt
ins în salopetă și împreună îl înconjurară pe
Artemie. Îl luară de umeri și-l forțară să înainteze;
de fapt, îl purtau aproape pe sus.
– Ia spune, zise unul dintre ei, ai legitimație?
– Ce legitimație?
– Răspunde la întrebare!
– N-am, n-am avut timp de formalități, eu
abia am picat!
– Ce-ai picat, ce cauți aici? Cum îți permiți?
Ce spionezi?
Și-l obligară pe Artemie să meargă prin tufi-
șuri, prin gropi și hârtoape, pe unde se nimerea,
într-un ritm rapid, istovitor. Artemie simțea cum
îl trage burta în jos, transpirația îi curgea peste tot
și avea o senzație de vomă. Oamenii îl îndreptau
într-o direcție necunoscută; la un moment dat
Artemie se trezi în apă. Începu îngrozit să miște
din mâini și din picioare, haotic. Simți dintr-odată
că îl strânge pantoful stâng. Agitându-se disperat,
bătând apa câinește, constată la un moment dat

Năucul / 63
că se menține la suprafață. Afară se întunecase și
apa era rece ca gheața. Se zvârcolea din toate
puterile fără țintă, până când dădu cu mâna de un
obiect de lemn. Era un rest dintr-o barcă. Se târî
pe el, folosindu-l ca pe un colac de salvare.
Pe la două noaptea ajunse la malul opus, îl
abordă și rămase un timp lungit pe spate, pe
iarbă, trăgându-și răsuflarea. Apoi se ridică cu
greu și înaintă amețit pe aleile parcului. Într-un
târziu, ajunse la ușa apartamentului său. Dină-
untru răsuna muzică și larmă. Artemie sună și-i
deschise o fată tânără, purtând o rochie lungă,
roșie, decoltată. Nu-l întrebă cine e și Artemie
intră nestingherit. Înăuntru bărbați și femei, oa-
meni necunoscuți, dansau frenetic. Erau veseli ca
la nuntă și se zbănțuiau peste tot: în bucătărie, în
dormitor sau chiar în baie. Artemie nu știa unde
s-ar putea refugia să-și schimbe hainele, să se
usuce și să se relaxeze puțin. Muzica urla cu difu-
zoarele date la maximum. Nu reușea să-și identi-
fice nevasta printre persoanele prezente. Cei mai
mulți erau tineri, nu se știe de unde veniți,
oameni setoși de distracție. Artemie nu putea să
creadă că nimerise în propria-i casă. Trecu printre
oaspeți prin toate încăperile fără să-l bage în
seamă cineva. La un moment dat o fată drăguță și
brunetă i se agăță de gât sufocându-l și începu să-l
danseze. În mâna stângă avea un pahar din care
mai bea din când în când, vărsând din lichid câte
ceva și pe umărul lui Artemie. Acesta din urmă
abia se mai ținea pe picioare, îl dureau toți muș-
chii și genunchii îi tremurau. Fata îi spuse că

64 / Ioan Suciu
dansează foarte bine și că îi pare rău că nu l-a cu-
noscut mai de mult. În timpul dansului, Artemie
privea tablourile, covoarele, perdelele, lucrurile pe
care el le obținuse cu sacrificii și cheltuieli. Fata
dansă cu el cât dansă, dar la un moment dat se
plictisi de el și-l azvârli pe o canapea. El înțelesese
că se terminase melodia. Cineva apăru cu un
platou cu multe pahare. Sigur, era târziu, dar
petrecerea era în toi. Artemie stătu mult timp pe
canapeaua pe care nimerise, mulțumit că se poate
odihni cât de cât. Luă un sandviș pe care-l mes-
tecă fără poftă. O femeie corpolentă se trânti
lângă el, râzând zgomotos. Undeva în fața cana-
pelei se oprise un bărbat voinic care-și dăduse jos
haina și rămase într-o cămașă albastră, ca de
uniformă de polițist. Era lac de transpirație.
Artemie nu privi nici în dreapta, nici în stânga sa;
era prea obosit ca să mai manifeste vreun interes
pentru ceva. La un moment dat, femeia de lângă
el scoase un țipăt ce-i făcu pe toți să încreme-
nească de spaimă. Muzica din boxe cheuna în gol;
nimeni nu mai dansa. Atunci Artemie întoarse
capul spre stânga și constată că se afla așezat
lângă nevastă-sa.
– Ce cauți aici? întrebă ea intrigată.
– Am venit și eu, așa... ca omul, am venit și eu
acasă! zise Artemie cu voce pierită.
– Cum adică, ai venit acasă așa, tam-nesam?
– Da, m-am întors, cu greu, da’ iată-mă!
– Bine, dar eu te-am dat dispărut!
– Da, te-nțeleg, dar ce să fac acum, asta e!
– Bine, nu-i nimic, bine că te-ai întors!

Năucul / 65
 Sesizând că în fața lor stătea nemișcat ca o
stană de piatră bărbatul în cămașă albastră,
doamna făcu prezentările:
– Dânsul este cel care a fost numit să-ți
găsească urma! Să vadă ce s-a întâmplat. Mă înțe-
legi? Este împuternicit oficial!
Artemie se ridică în picioare (deși genunchii îi
tremurau), își șterse puțin palma dreaptă de
pantaloni și întinse mâna spunând:
– Foarte, foarte încântat! Și mult succes!
Celălalt nu spuse nimic și acceptă strângerea
de mână cu o privire absentă, de parcă n-ar fi
participat la scenă.
Artemie se-ndepărtă tăcut. Ar fi dorit să intre
în baie să se scufunde în apa caldă, relaxantă.
Nevasta îl urmă însă îndeaproape.
– Și? îl chestionă ea. Unde-ai fost până acum?
– Unde să fiu, pe aici, prin apropiere. Am
urmat niște cursuri de înot.
– De ce?
– De înot. De ce te miri? Este o chestie foarte
necesară.
– Mă rog, zise ea, dacă spui tu! Și ai învățat
măcar ceva?
– Da. Acum știu să înot la perfecție!

66 / Ioan Suciu
 VII

Într-o zi Artemie se trezi restructurat. Plecă

de la serviciu cu un plic în buzunar și era prea
devreme să se ducă acasă. Cum o să-i spună
nevesti-sii vestea? Hălădui prin oraș, mergând
fără scop. A mers așa mult timp și când s-a făcut
noapte a dormit pe o bancă într-un parc. S-a trezit
devreme și simțea că avea stomacul gol. S-a dus
prin parc să caute un dud. Îi plăceau dudele,
fructele acelea ce arătau ca niște viermi grași și
pufoși. Dar nu era anotimpul dudelor. Se ținu de
stomac și așa ieși din parc, privind în dreapta și-n
stânga. Își dădu seama că nu mai avea nici mobi-
lul la el; probabil că-l uitase la serviciu. Ar fi putut
chema un taxi să-l ducă acasă. Dar n-avea nici
bani. Se așeză pe marginea trotuarului, cu picioa-
rele în rigolă. I se pusese un nod în gât și mai că-i
venea să plângă. Așa l-a găsit Stamate. Un fost
coleg de școală. Stamate l-a împins ușurel cu
vârful pantofului. Avea pantofi de marcă, frumos
lustruiți.
– Ce faci aici? îl întrebă Stamate.
Artemie se ridică ușurel în picioare. Ar fi vrut
să plece, să nu se angajeze în discuție cu fostul lui
coleg. De fapt, Stamate era tipul de repetent.
„Pricep greu și uit repede!” spunea chiar el despre

Năucul / 67
el. Artemie făcu un pas lateral, dar Stamate îl
prinse și-l îmbrățișă.
– Te iau la firma mea! îi zisese colegul, după
ce Artemie îi spuse (cam parcă fără voia lui) care
îi era situația; știa că Stamate era capricios și nu
te puteai baza pe el.
– Știu eu? Ce să fac acolo? întrebă Artemie.
– Să mă îndrumi, să mă sfătuiești. Te plătesc.
Știi că sunt cam tăntălău!
Cu toate că recunoașterea din partea lui
Stamate a handicapului său era reconfortantă,
Artemie nu se simțea prea încântat. Și pe bună
dreptate; când a ajuns la sediul lui Stamate, acesta
se purtă cu el la fel ca și cu oricare salariat al lui,
de parcă nici nu l-ar cunoaște. Ba chiar mult timp
nici nu s-au mai întâlnit.
Era o clădire mare ca un hotel cu multe came-
re, săli și spații utilitare. Ca poziție geografică, nu
știa prea bine unde se situează, ca anotimp părea a
fi ceva între toamnă și primăvară, ca peisaj era
ceva neclar, poate munți, poate doar dealuri împă-
durite, învăluite mereu în ceață. Încă de la început
se simțea sâcâit de faptul că o mulțime de oameni
se afla mereu la ușa lui întrebându-l ce au de făcut.
„Să șterg praful?” „Să pun sarmalele la fiert?” „Să
curățăm coșurile?” „Să cumpăr banane?”. Le spu-
nea să facă exact ceea ce le era scris. „Ce ți-e scris,
în frunte ți-e pus!” îl maimuțări o femeie bătrână și
grasă, o bucătăreasă probabil.
Îi plăcea sala de mese. Era o încăpere imensă
ca o gară, cu bolți înalte și candelabre din cristale
scumpe. Ferestrele erau și ele mari și foarte înalte,

68 / Ioan Suciu
acoperite de perdele din dantelă decorată fin cu
modelul florii de crin. Pe jos se aflau plăcuțe mari
de gresie, albe și negre, ca tabla de șah. Erau
multe mese, foarte multe, care stăteau goale.
Aveau fețe de mese imaculate și un pitic trecea
printre ele și ștergea mereu paharele; abia i se
vedeau capul și mâinile ca de copil mișcându-se
printre mobile. Scaunele erau tapisate și cu spătar
înalt, spaniol. Pereții erau acoperiți de tablouri
foarte mari, cu rame aurite, cu scene de război sau
de vânătoare; și mai erau oglinzi venețiene cu
rame frumos lucrate. Câțiva stâlpi groși coborau
din tavanul boltit până-n podea, stricând într-un
fel armonia spațiului; era clar că ar fi fost mai
bine fără ei, dar poate că utilitatea lor era incon-
testabilă fiindcă deasupra tavanului sălii mai erau
vreo patru-cinci etaje cu greutate mare, având în
vedere că edificiul era construit din piatră.
Se așeză într-un colț în dreptul unei oglinzi,
nu departe de una din ferestre. Afară se vedeau
niște vălătuci de fum ca de la o locomotivă cu
aburi, cu deosebirea că aceștia erau albi, foarte
albi. A tras cu ochiul la imaginea lui din oglindă;
acolo apărea ca un bărbat frumos, cu sprâncene
arcuite și păr bogat, poate cu urechile puțin
alungite ca la elfi. O fată îmbrăcată ca o subretă în
negru cu șorțuleț alb, se apropie călcând veselă pe
tocuri și aducând meniul. Îl puse pe masă și-și
lăsă ușor mânuța peste mâna păroasă a lui
Artemie, zâmbindu-i galeș. N-a apucat să mă-
nânce nimic din felurile care i s-au pus pe masă;
un bărbat într-un costum impecabil i-a spus că e

Năucul / 69
chemat până la bucătărie. A străbătut împreună
cu bărbatul o scurtă galerie ca un tunel – avea
tavanul foarte jos – și a coborât vreo cinci trepte,
ca într-un uriaș bazin fără apă. Mașini uriașe
învârteau niște roți imense cu spițe, și în aer
pulsau jeturi de aburi ca de locomotivă; locul
părea o uzină în care se fabricau niște piese pen-
tru mecanisme complexe, poate ceva pentru tan-
curi sau submarine; foarte mulți lucrători se
învârteau printre aparate, îmbrăcați în haine albe;
pe cap purtau un fel de turban, fie că erau bărbați
sau femei.
– Vrem să vă întrebăm ce să facem cu sângele!
îi zise însoțitorul, scoțând dintr-un buzunar un
carnet și-un creion.
– Care sânge? a întrebat uimit. Omul i-a ară-
tat un jgheab metalic prin care curgea un șuvoi
roșu de lichid gros. Un miros dezgustător se dega-
ja de acolo.
– Să facem sângerete sau să-l punem la
borcane?
– La borcane? a repetat mecanic vorbele băr-
batului, fără să se gândească la ce spune. De fapt,
n-a răspuns la întrebare, dar cu toate astea
bărbatul și-a notat ceva în carnețelul lui. Apoi a
văzut cum pe culoarul dintre ciudatele mașinării
se apropie fata nurlie care îl întâmpinase
dimineața în sala de mese.
– Vi se răcește ceaiul! îi zise ea și se-ntoarse
pe călcâie, luând drumul de întoarcere. A dat să
meargă după ea, dar bărbatul l-a luat ușurel de
spate și i-a indicat direcția contrară. Niște femei

70 / Ioan Suciu
stăteau în cerc, iar pe jos, pe ciment, se afla o
găină legată de picioare. De cum a apărut în
dreptul lor, lucrătoarele l-au înconjurat și l-au
întrebat în cor: „Ce facem?”. Bărbatul se uita și el
la Artemie cu o figură foarte curioasă, de parcă
aștepta ca acesta să anunțe vreo descoperire
științifică epocală. Dar Artemie n-a zis nimic. De
undeva a apărut un pitic, poate că era același pe
care-l văzuse ștergând pahare în sala de mese, și a
strivit capul găinii cu tocul cizmei lui; l-a uimit
cum de reușise să facă acest lucru fără ca orătania
să se zbată, dar gestul lui fusese fulgerător. Una
dintre femei prinse găina care sărea bezmetică de
colo-colo și-i scurse sângele în jgheabul cu lichid
roșu și vâscos din apropiere.
– Vreți să fumați? l-a întrebat însoțitorul.
– Nu prea fumez pe nemâncate! a zis Artemie.
Lângă el apăruse subreta cu o tavă cu mai
multe bunătățuri: sandvișuri cu icre negre, felii de
ghiudem, patru ouă ochiuri, salată de roșii și
castraveți, ceai, lapte și cafea. Era de mare mirare
cum de putea să țină în brațe acel platou care
numai ușor nu era, mai ales că îl poziționase
ridicat astfel ca el să ajungă la mâncare ușor, chiar
stând în picioare. A înghițit el ceva din acele deli-
catese, puțin cam jenat, asistat de bărbatul de
lângă el, care, după cum observă Artemie, era
foarte spilcuit, purtând un costum închis la
culoare, având cămașă albă și papion negru la gât,
iar din buzunarul de la piept îi ieșea o frumoasă
batistă de mătase roșie ca trandafirul. Deodată i-a
rămas mâncarea în gât, fiind cât p-aci să o vomite;

Năucul / 71
tipul care îl asista îl îndreptă ușurel din umeri
astfel încât să poată vedea o ciudată mașinărie, un
fel de mașină de tocat carne de dimensiuni cât
casa, în a cărei pâlnie se aruncau tot felul de
animale: porci, iepuri, șobolani, găini, curcani.
– Credeți că e bine să punem și sconcși? l-a
întrebat însoțitorul, scoțând carnețelul; dar Artemie
avu o tresărire din tot corpul împingând la o parte
tava din fața lui și pe fata care o susținea, punân-
du-și o mână pe burtă și astupându-şi gura cu
cealaltă mână să nu-i țâșnească mâncarea afară.
Tânăra femeie s-a retras după ce-i pusese un șervet
în brațe iar bărbatul elegant l-a susținut de spate
așa cum faci cu un prieten căruia i s-a făcut rău pe
stradă. L-a împins pe o pasarelă ca o trambulină și
s-a trezit pe marginea unui bazin cât o piscină
mijlocie, numai bună pentru înot și relaxare, dar în
care se zbenguiau fel de fel de pești, mai mari sau
mai mici, diferit colorați; erau și sepii pulsând prin
apa limpede precum cristalul, caracatițe și pe fund
mișunau homari cu clești mari și mustăți lungi ca
niște nuiele.
– Prinde-l pe ăla! zise deodată bărbatul, care
se pare că era înnebunit după pești. Se replie
imediat din atitudinea necontrolată, își aranjă
ținuta și-și îndreptă papionul de la gât care alune-
case aproape spre ceafă, și zise:
– Mă scuzați! Credeți că e bine să prindem
crăpceanul acela gras pentru prânz?
– Pentru prânz? a întrebat papagalicește
Artemie. Dar omul părea cuprins din nou de un

72 / Ioan Suciu
impuls de nestăpânit, se lăsase pe vine urmărind
mișcările peștilor din acel bazin și salivând vizibil.
– Uite-l, uite-l! Apucați-l, veniți cu minciogul!
Niște lucrători în salopete cauciucate se repeziră
pe lângă ei aruncând niște plase în piscină.
– Nu pe ăla, dobitocule, pe celălalt că-i mai
umflat! urlă omul apucând și el de mânerul unui
minciog. Se produse o învălmășeală în jurul lui
Artemie și-a fost împins în apă, din greșeală. A
ajuns imediat la fund, căzând ca un tip pedepsit
de mafie cu înecul. A simțit cleștii crustaceelor
apucându-l de pantaloni; pești reci și scârboși se
frecau de obrajii lui. S-a zbătut ca un disperat și
niște mâini vânjoase l-au scos afară. A fost depus
pe un fel de bandă ca un pat de campanie mobil și
peste el se urcase un individ ca un munte cu niște
mustăți stufoase, care începu să-l sărute cu mare
hotărâre. Pentru o clipă Artemie îl văzu pe zdra-
honul cu mustăți mari ca pe un homar uriaș; îi
făcea respirație gură la gură, dar el n-avea nevoie
de așa ceva și-a început să se zbată dând din
mâini și din picioare; omul a coborât de pe el și
banda a început să se pună în mișcare; se apropia
de un fel de ghilotină care-și lăsa lama îngrozi-
toare până la nivelul suportului pe care se afla
Artemie, la intervale regulate. S-au auzit strigăte
de groază. Cu o fracțiune de secundă înainte de
intra sub tăișul necruțător, a fost salvat și dus pe o
targă într-o cameră ca de spital. Au apărut niște
femei îmbrăcate în straie de călugărițe (poate că
erau chiar de la vreo mânăstire) care s-au apucat
să-l dezbrace fără menajamente; i-au dat jos

Năucul / 73
haina, cămașa, pantalonii și când au ajuns la
chiloți, Artemie a crezut că se vor opri; dar îi
smulseră boxerii ca pe o cârpă și l-au întins pe un
pat în pielea goală; abia a reușit să se uite la acele
măicuțe, erau trei la număr și foarte vânjoase,
foarte puternice; aduceau mai mult cu niște băr-
bați, dar aveau sâni mari și bogați, cu care îl
atinseseră de câteva ori în timp ce trăgeau de el
să-l dezbrace; parcă erau airbaguri; după ce-l
lăsaseră complet gol, au început să-l șteargă cu
niște prosoape aspre, îndepărtându-i cu brutali-
tate mâinile pe care și le tot punea peste organele
genitale și i-au dat și cu talc ca la copiii mici,
ridicându-l de fund și plesnindu-l ușurel, cu
drăgălășenie, dar destul de dureros. Una dintre
ele îi puse o pereche de izmene albe, curate și
apretate, aplecându-se și dezmierdându-l puțin ca
pe un bebeluș în cărucior: „Giugulucu! Giugu-
lucu!”. Apoi i-au turnat pe gât un ceai fierbinte de
parcă i-ar fi aplicat vreo tortură medievală de
introducere în gură de metal topit și imediat a
adormit. A fost trezit în plină noapte de bărbatul
elegant care avea o făclie în mână ce aducea cu
flacăra olimpică.
– Șeful întreabă dacă se poate duce la WC!
– Poftim? făcu Artemie. De ce?
– Fiindcă nu se mai poate ține!
– A... a zis Artemie și omul a plecat val-vârtej.
Era întuneric și a adormit din nou. Dimineața
a găsit lângă scaunul de la capătul patului un rând
de haine noi și curate. Abia își terminase toaleta de
dimineață că bărbatul pisălog băgă capul pe ușă:

74 / Ioan Suciu
 – Vă invită șeful, vă aștept afară!
Omul îl conduse pe niște culoare întorto-
cheate și înguste până-n dormitorul șefului. Nu
era altcineva decât Stamate, care însă nu-i aruncă
nicio privire și se purtă de parcă nu se văzuseră în
viața lor. Stătea în pijama pe marginea patului și
de fapt își îmbrăcase cămașa numai cu o mânecă,
privind năuc în jur.
– Te rog să mă scuzi...
Însoțitorul dispăruse.
– Nu, vino, nu te sfii, eu te-am chemat! Mai
întâi se pune mâneca dreaptă sau cea stângă?
– Cred că aceea din dreapta! zise Artemie
simțind că trebuie să dea urgent un răspuns, ară-
tând chiar cu degetul spre cămașa lui de noapte.
El își dezbrăcă repede pijamaua (avea un maiou
alb imaculat dedesubt) și-și băgă mâna pe cealaltă
mânecă.
– Păi nu, zise Artemie, mă refeream la cea din
dreapta cum stăteam eu!
– Aha! zise el și-și dădu jos cămașa, înfigându-și
mâna în mânecă așa cum era mai înainte.
– Foarte bine! Și mâna cealaltă?
– Ce-i cu ea?
– N-o îmbraci?
Stamate se concentră pe mâneca dreaptă, dar
devenise puțin cam nervos fiindcă își eliberase
brațul din mâneca stângă. Văzând rezultatul,
începu să pufnească pe nas într-un mod ciudat, ca
un motan care s-a înecat cu un dumicat de
mâncare. Aruncă pijamaua cât colo și spuse:

Năucul / 75
 – Mulțumesc foarte mult! O să mă descurc eu!
Ne vedem în sala de mese!
Artemie l-a așteptat în imensul salon de res-
taurant, în care nu mai era nimeni. Dar a trecut
destul de mult timp și șeful n-a venit. Pisălogul a
apărut la un moment dat în sala de mese, proas-
păt și parfumat, cu același papion la gât, și a zis
să-l scuze pe șeful, dar pe moment nu vine. „De
ce?” a întrebat Artemie. „Fiindcă nu poate veni
desculț!” sună răspunsul. „Păi să se încalțe!”
„Asta-i problema, nu știe cu care picior să se
încalțe mai întâi. Apropo, mi-a zis să vă întreb pe
dumneavoastră!”. „Păi ce importanță are? Cu
stângul, poftim!” a spus Artemie. Omul o luă la
goană. Se întoarse foarte repede, răsuflând greu și
căutând să-și vină în fire după efortul făcut. „Șeful
vă roagă să vă mai gândiți; e o vorbă din bătrâni
care spune că nu e bine să pornești cu stângul!”
„Care bătrâni?” a zis Artemie. „Cu părul alb!” zise
omul. „Atunci să înceapă cu dreptul” a zis
Artemie, simțind un gol în stomac; i se făcuse
foame. Omul s-a întors din nou, lac de transpi-
rație. „Șeful spune că nu poate să mai înceapă cu
piciorul drept, fiindcă deja și-a ratat demersul cu
stângul. Doar dacă s-ar culca din nou și s-ar
preface așa ca trezit abia acum, dar lui nu-i plac
prefăcătoriile. Vă roagă să-l scuzați că întârzie, dar
încearcă să sară în pantofi cu ambele tălpi deodată
și până acum a căzut de două ori și s-a lovit la cap
de colțul noptierei”. „Și?” făcu Artemie. „Nu știu,
mă duc să-ntreb!” Artemie l-a oprit.

76 / Ioan Suciu
 – Domnule, să lămurim niște lucruri (nu știa
cum să se adreseze omului, cu dumneata sau cu
dumneavoastră): ce funcție ai dumneata aici?
– Sunt un fel de intendent. Dar puteți să-mi
spuneți Domide.
– Ce funcție e aia „domide”?
– Nu e funcție, e nume.
– Bine. Să știi că eu cu șeful am fost colegi,
chiar prieteni. Ai putea să-mi spui de ce pare că
nu mă mai cunoaște?
– Cine?
– Stamate!
– Domnule, aici nu există niciun Stamate!
spuse bărbatul și plecă.
Fata care servea a venit și a adus mâncare: o
cană de ceai fierbinte și o înghețată imensă,
supraetajată. Artemie a întins mâna dar fata i-a
zis că nu e bine să mănânce singur. A rămas o
clipă uimit, știind că nu e în postura de a primi
indicații de la subretă. Dar nu s-a atins de cele de
pe masă. Între timp, sala a început să se aglo-
mereze. Niște indivizi, pe care nu-i văzuse în viața
lui, veniseră pe la mese; mâncau și plecau.
Artemie a observat că erau serviți de o altă chel-
neriță decât cea pe care o știa, iar oamenii se
așezaseră în cealaltă parte a restaurantului, oco-
lindu-l de parcă era ciumat. Intendentul a apărut
după vreo două ore, în spume ca un cal de curse.
Dacă tot trecuse atâta timp, era inexplicabil de ce
era așa grăbit. „Șeful a zis să începeți fără el!” îi
zise și făcu stânga împrejur. Ceaiul se răcise,
înghețata se topise. Artemie a molfăit o chiflă

Năucul / 77
veche găsită într-un coș, așa ca să aibă ceva în
stomac. Apoi s-a ridicat și-a plecat, trântind pe
masă șervetul pe care-l ținuse două ore pe ge-
nunchi degeaba. A luat-o printre mese spre ieșirea
din sală, fără să aibă o destinație precisă. A
observat că oamenii se dădeau la o parte din calea
lui, iar unii se ridicau de la mese și se lipeau de
perete. A ieșit într-un hol hexagonal, din care
porneau mai multe uși; undeva a auzit o oarecare
rumoare și a deschis o ușă din direcția în care
venea zgomotul; înăuntru era un adevărat șantier;
camera se zugrăvea; mai mulți lucrători în
salopete murdare de fel de fel de pete de vopsea se
aflau pe niște scări metalice de aluminiu și dădeau
cu bidineaua pe pereți, impregnând o iritantă
nuanță de verde. Intendentul răsări lângă el ca și
cum ar fi căzut de undeva de sus, din tavan. Era
îmbrăcat impecabil, cu un papion roz, haine bine
călcate. „Vă place culoarea asta?” zise el, arătând
spre pereți. „Deloc! Nu se potrivește cu un bărbat
heterosexual!” a zis Artemie, privind spre papi-
onul lui. „O schimbăm!” zise el, ducându-și mâna
la gât de parcă primise o lovitură în omușor. Făcu
un semn cu mâna și toți lucrătorii coborâră de pe
scări, pregătindu-și alte soluții în gălețile lor.
„Rozul ăsta!” a pronunțat Artemie şi intendentul a
alergat pe la fiecare muncitor spunându-i: „Roz!”.
Harnici și entuziaști ca niște furnici (probabil că
erau foarte bine plătiți) oamenii au dat cu roz
peste verdele dinainte. Totul s-a petrecut cu o
viteză formidabilă. „Rozul ăsta e groaznic!” a spus
Artemie, continuându-și fraza începută. Inten-

78 / Ioan Suciu
dentul se întoarse spre el înmărmurit, cu o
expresie de parcă împușcase pe cineva din
greșeală. „Păi n-ați spus dumneavoastră?” și
neașteptând răspunsul dirijă toată echipa să
schimbe culoarea: „Verde la loc!” urlă el și fur-
nicile se puseră pe treabă ca niște roboți, fără să
comenteze nimeni nimic. „Eu m-am referit la
papion!” a zis Artemie. „Vai de mine, îl schimb
imediat!” a spus el și-a dispărut mișcându-și mai
întâi picioarele alergând pe loc de parcă-ar fi fost
pe gheață, apoi propulsându-și corpul undeva
într-un colț al camerei în care dispăruse ca și cum
ar fi fost absorbit de pereți. A reapărut la fel de
rapid, purtând la gât un papion verde. I-a spus că
verdele ăla se potrivește ca nuca-n perete.
„Roșuuu!” strigă el și dădu fuga să se schimbe.
Muncitorii și-au preparat imediat soluții roșii, iar
când intendentul s-a întors era cât p-aci să cadă
pe spate. Pereții erau roșii de parcă acolo avusese
loc o baie de sânge, fuseseră executați zeci de
oameni și animale iar sângele fusese răspândit pe
pereți. „Măcar se asortează!” i-a spus Artemie,
văzând că-și pusese un papion roșu. Oamenii se
așezaseră direct pe dușumea să se odihnească și
cineva le aduse niște sandvișuri.
Artemie s-a gândit că e mai bine să plece de
acolo, era plin de pete de vopsea, ca un clovn. Nu
i-ar fi stricat nici o baie. „Să mergem la bazin!” a
zis intendentul parcă ghicindu-i gândurile și a
luat-o înainte. Au ajuns într-o sală mare cât o
incintă de teatru, cu acoperiș transparent, din
sticlă. Centrul era ocupat de un bazin asemănător

Năucul / 79
celui în care se desfășoară meciuri de polo sau
concursuri de înot și intendentul a alergat spre
apă cu frenezie, strigând spre Artemie în timp ce
fugea: „Dar e bine să intru în apă îmbrăcat?”
„Nu!” a zis cel întrebat când omul se afla chiar pe
bordura bazinului și dădea din mâini disperat
să-şi țină echilibrul și să nu cadă în apă. Artemie a
ajuns lângă el și, când bărbatul a întors capul, și-a
pierdut controlul corpului și a făcut bâldâbâc în
lichidul limpede și cristalin. A început să dea din
mâini panicat strigând că nu știe să înoate și-l
roagă pe Artemie să sune la unu-unu-doi. Se
vedea fundul bazinului care părea foarte aproape.
Artemie a aruncat o privire rapidă în toată sala
care era complet nepopulată, cu excepția unui
individ într-un trening roșu care dezlega niște
integrame dintr-o revistă, așezat pe un scaun la
extremitatea cealaltă a bazinului; probabil vreun
paznic. Avea niște căști în urechi și pe undeva
vreun telefon mobil de la care asculta muzică. L-a
strigat dar omul n-a auzit; a făcut semne cu
mâinile ridicate, dar n-a fost văzut. Domide se
lupta cu apa și se zvârcolea de parcă ar fi fost
prăjit în ulei încins, reușind cu zbaterile lui să se
mențină la suprafață. L-a întrebat dacă voia niște
detergent dar intendentul a crezut că-și bate joc
de el; dintr-odată cel din apă a obosit și s-a oprit
ca un stabilopod, cu capul afară și picioarele pe
fundul bazinului; apa nu era mai adâncă decât
corpul său și ajungea perfect astfel încât nu exista
niciun pericol de înec. S-a dus prin apă până la
scara de metal și a ieșit din bazin ud ca un motan

80 / Ioan Suciu
căzut într-un lac, cu hainele ude pe el lipăind pe
lângă Artemie și făcând fleașca-fleașca din
pantofi. A plecat supărat, fără un cuvânt, arun-
când din când în când jeturi de apă din gură.
Artemie s-a luat după el, nu știa unde era ieșirea,
dar când a ajuns în hol nu l-a mai văzut; totuși,
era ușor de depistat în ce direcție o luase după
urmele umede de pași; la un moment dat, Artemie
a văzut o ușă deschisă și pe acolo se vedea restau-
rantul, unde a și intrat, așezându-se la o masă. Nu
mai era nimeni la ora aceea și deodată a apărut la
masa lui o femeie cu un cuib de barză pe cap.
După ce s-a așezat, și-a întins o mânuță suavă și
frumos mirositoare, prezentându-se:
– Sunt Venus, soția știți dumneavoastră...
– Da, îmi pare bine, adică nu prea știu! a zis
Artemie.
– N-ați auzit de Venus? spuse femeia punân-
du-și un picior peste altul cu un zgomot ca de
scârțâit de arcuri de pat.
– Ba da, ba da, a spus el.
– Păi vedeți? Voiam să vă întreb ceva: cum
credeți că stă mai bine unei femei moderne, cu
amant sau fără amant?
– Nu prea știu; nu m-au preocupat de astfel
de probleme, zise Artemie.
– Vedeți, cam așa gândesc și eu! Nu e bine să
te frămânți prea mult... Sunteți bun să vă uitați
puțin în ochii mei?
Artemie s-a uitat, constatând că sunt verzi.
– Sunt verzi!
– Bravo! Asta cred și eu.

Năucul / 81
 Femeia își umblă puțin la coafură în dreptul
cefei și-și scoase părul punându-l pe masă. Era o
perucă de forma unui cuib de pasăre și avea chiar
și un ou înăuntru, de fapt o piatră prețioasă
sidefie. Rămăsese cu un păr scurt roșcat, tuns
băiețește. Deodată, de undeva, se auzi o chemare:
„Venus! Venus!” Părea că vine de la un megafon
asemănător celor din gări. Femeia își puse repede
peruca la loc pe cap și sări în picioare. Pe masă
căzu un ou de găină, care se sparse și murdări fața
de masă.
– Ce spuneți, să mă duc sau nu?
– Unde? făcu Artemie .
– Să fac pașii unul după altul? mai zise ea, fără
să răspundă la întrebarea lui Artemie.
– Cred că așa ar fi bine!
– Întâi stângul și p-ormă dreptul?
– Da. Sau invers.
– Invers s-ar putea să mă-mpiedic. Cu toate
că și-n armată se pornește cu stângul.
– Ați făcut armata?
– Puțin! O lună de instrucție când eram stu-
dentă.
– E adevărat că la comanda culcat femeile se
culcă devreme?
– Nu știu. Eu nu mă culc niciodată înainte de
ora două!
– De ce?
– Citesc sau fac dragoste!
– Și soțul ce spune?
– El nu rezistă mai mult de ora unu!
– Și atunci cu cine mai citiți?

82 / Ioan Suciu
 – Ce să citesc?
– Madam Bovary sau Amantul doamnei
Chatterley sau mai știu eu ce...
– N-am citit, dar m-ați făcut curioasă! Puteți
să-mi povestiți și mie puțin dintr-una din ele?
– E greu de povestit și cere timp! spuse Artemie.
– Haideți, vă rog frumos! Cea cu amantul...
măcar începutul și sfârșitul!
– Dumneavoastră n-aveți bibliotecă?
– Soțul meu nu-mi dă voie să citesc anumite
cărți!
– Păi cum vă poate opri?
– Îmi pune mâna peste veioză!
– Dați-o la o parte și trăiți-vă viața!
– Ușor de spus! Cealaltă carte e tot cu vreun
amant?
– Madam Bovary? Da, cu mai mulți!
– Cu mai mulți odată?
– Nu. În vremurile alea nu se descoperiseră
chestiile astea.
– Erau vremuri triste?
– Pentru eroi, da. Pentru cititori, nu.
– Cum așa? Explicați-mi. Povestiți-mi.
– Am înțeles că vă grăbiți; ați fost chemată.
– Eu nu sunt tren să fiu chemată prin mega-
fon. Cine mă vrea poate să vină să mă ia!
Apăru Stamate care o luă în brațe și dispăru
cu ea pe o ușă din spate.
Ulterior, Artemie a aflat că femeia nu era soția
șefului, acesta nefiind însurat. Dar nu-și bătu
capul cu această problemă.

Năucul / 83
 VIII

În ziua următoare Artemie se hotărî să explo-

reze singur clădirea în care se afla, care părea a fi un
centru spa. Se gândea chiar să-și facă o hartă, dar
nu avea la îndemână hârtie și pix. Uneori personaje
ciudate treceau pe lângă el în timp ce străbătea
culoarele vaste și largi. Deodată întâlni un individ
care i s-a părut foarte cunoscut; se oprise și el,
ducându-și mâna streașină la ochi. Îl privea cu
încordare, nu-și amintea deloc cum îl chema.
– Formidabil! zise individul.
– Extraordinar! exclamă Artemie. Nu cumva
ești...
– Exact! îl întrerupse omul la țanc, fiindcă
Artemie habar n-avea ce nume ar fi trebuit să pro-
nunțe. N-ai adus tu șopârle într-a șaptea?
– Eu, chiar eu, i-a zis Artemie și s-a repezit
să-l îmbrățișeze. Dar tu nu i-ai băgat râme în
chiloți lui Smaralda?
– Care râme?
– Smaralda de la chimie!
Omul deveni deodată rigid. Zise:
– Râme la chimie?
– Mă rog... a îngăimat Artemie, parcă vinovat
de o crimă îngrozitoare.
– Nu, stai puțin s-o lămurim!

84 / Ioan Suciu
 Artemie recurse la o nouă îmbrățișare, urmă-
rind ca prin efuziunea manifestată să-l facă să
treacă de blocaj, să depășească momentul ăla cu
râmele. Spuse:
– Îmi pare bine că te văd! Ce mai faci? Ce-ți
mai face nevasta?
– Mă întrebi de nevastă ca să uit de râme!
spuse el.
– Nu, chiar sunt nerăbdător să aud de Felicia!
– Care Felicia?
– Nevastă-ta! Colega noastră de facultate!
– Te-ai cam ramolit, spuse el. N-o chema Felicia!
– E bine?
– Nu știu. M-am despărțit! zise el.
– Și acum nu ai pe nimeni?
– Am o pisică, Mona.
– Și de fapt, cum o chema pe soția ta?
– Mona!
– Ca pe pisică?
– Hai să schimbăm subiectul.
– De fapt, ce cauți aici?
– Mi-a plăcut clădirea, arhitectura, intrarea.
– Ți-a plăcut intrarea?
– Da, era gratis!
– Păi ce, aici e muzeu?
– Nu știu! Păi tu pe mine mă întrebi?
– Păi pe cine?
– Ești aici și nu știi ce e?
– Ba știu. E un centru cu diferite utilități,
dotări și facilități.
Pe culoar trecu o blondă formidabilă: picioare
lungi, decolteu larg. Interlocutorul lui Artemie se

Năucul / 85
luă după ea, lăsându-l baltă. L-a auzit întrebând-o
pe femeie dacă n-are un foc.
– Hei, îți dau eu foc dacă vrei! a strigat
Artemie după el.
Fostul meu coleg și cu tipa, opriți în mijlocul
culoarului, întoarseră privirile spre el, preț de
două-trei secunde. Apoi se îndepărtară. Inten-
dentul se apropia grăbit de Artemie, însoțit de un
bărbat care avea în mână un metru de croitorie.
– Sunteți în ultimul hal, nu vedeți?
Artemie rămăsese cu hainele pătate de vopsea.
– Aș putea să le dau la curățat! zise el.
– Doar n-o să rămâneți aici în pielea goală!
Croitorul începu să-i ia măsurile, gâdilându-l
și tratându-l cu brutalitate, rotindu-l în stânga
și-n dreapta de parcă ar fi fost un manechin din
material plastic.
– Vreți un costum pentru ocazii sau pentru
înmormântare? îl întrebă croitorul.
– Cum pentru înmormântare?
– Meșterul glumește; șeful v-a invitat la o în-
mormântare în grădină, interveni intendentul.
– Pe mine? întrebă Artemie.
– Nu pe dumneavoastră vă înmormântează!
zise croitorul, cu o figură foarte serioasă.
– E vorba de Mona! spuse intendentul.
– Vreo mătușă? întrebă Artemie.
– Nu, interveni croitorul. O chema Mona, dar
nu e mătușă, ci pisică.
– A murit Mona? a zis Artemie, amintindu-și
de faptul că prietenul lui spunea de o pisică numi-
tă Mona.

86 / Ioan Suciu
 – Da, din păcate, spuse intendentul.
Artemie a chiulit de la eveniment privind totul
de la fereastra unui salon. O înmormântare sobră,
tristă, la care a participat șeful, soția, groparul și o
pisică moartă.
Pe când se afla în sala de mese, croitorul a
apărut din senin și a stat lângă el ca un chelner, cu
un carnețel.
– Costumele închise vreți să fie negre sau
wedge? întrebă el.
– Păi câte costume vrei să faci?
– Câte două pentru fiecare categorie de eveni-
ment. Pentru nuntă, pentru agape, pentru întru-
niri politice, pentru tenis, pentru amor și unul
pentru plecare.
– Ce plecare? a întrebat Artemie.
Omul a arătat în sus.
– Un costum de lemn, dacă-mi permiteți o
glumă.
– Nu prea îmi vine să râd, a spus Artemie.
– Sunteți cam neîngrijit. Eu zic să vă conduc
la frizer, că mâncarea mai durează.
Croitorul l-a condus prin vasta clădire până în
dreptul unei uși pe care se afla în medalion imagi-
nea unui bărbat cu o foarfecă imensă în mână.
Înăuntru erau mai multe scaune de frizerie libere
și un bărbat gras în halat alb citea un ziar, stând
în picioare. Artemie se întrebă de ce-și luase croi-
torul rol de dădacă, dar până la urmă își zise că nu
e singura ciudățenie de când ajunsese în acel loc.
– Bine-ați venit, luați loc aici, îi zise omul în
halat. Croitorul îi făcu semn din ușă și plecă.

Năucul / 87
 – Cum să vă tund? îl întrebă frizerul, care era
un tip umflat ca un balon; în fiecare clipă ziceai că
poate să-și ia zborul dacă se făcea curent, asemeni
aerostatelor cu heliu.
– Scurt! am zis.
– Să vă iau din foarfecă sau cu briciul?
– Cu ce crezi matale că e mai bine! a zis Artemie.
– Briciul vă atrage?
– Acceptabil.
– Lama se desface ușor din lăcașul mânerului
și se încearcă tăișul; cum se procedează mai
departe? zise el ca și cum ar fi întrebat un copil
ceva foarte simplu.
– Se ia briciul în mâna dreaptă și se-ndreaptă
spre părul clientului! răspunse Artemie.
– Exact! făcu frizerul și îl mângâie pe cap ca
pe un băiețel prost care nimerise un răspuns
inteligent. Dar dacă frizerul e stângaci?
– Folosește mâna stângă! a răspuns.
– Și cu dreapta ce face?
– Poate ține de falca omului să nu se miște!
– Răspuns bun! zise frizerul. Vreți să-mi dați
un fir de păr?
– Pentru ce? s-a interesat Artemie.
– Să încerc ascuțimea oțelului!
– De unde să-ți dau? Văd că ai o mulțime de
fire pe jos!
– Pentru că n-am măturat! zise meseriașul.
– De ce?
– Pentru că am trei ustensile și nu știu pe care
să-l folosesc mai întâi; am mătură de paie, clasică,

88 / Ioan Suciu
am aspirator și perie specială rotativă modernă,
cu rotile. N-aș vrea să greșesc. Ce fac?
– De regulă când nu știi ce să faci mergi după
inspirație.
– Ce inspirație îți poate stârni o mătură?
– Habar n-am! Vrei să începi odată să mă tunzi?
– Da, vreau. Pe cuvântul meu că vreau. Dar nu
știu de unde să încep.
– Adică?
– De la cap sau de la coadă!
– Eu nu am coadă!
– Vorbeam la figurat. Și faptul că n-aveți coadă
nu e un defect.
– Mă ții de vorbă aiurea și timpul trece.
În ușa frizeriei apăru intendentul, care spuse că
e necesară prezența lui Artemie la comandant.
– Dar nu sunt încă tuns!
– Ați avut timp destul. Domnul colonel e în
impas!
Artemie a dat cearceaful cu care eram acoperit
la o parte și s-a îndreptat spre ușă. Frizerul
rămase împietrit de mirare, cu briciul în mână.
– Ce colonel? l-a întrebat Artemie pe inten-
dent în timp ce încerca să țin pasul cu el.
– Există o formație de pază și ordine. Au prins un
delicvent pe terasă și au nevoie de niște precizări.
Terasa era foarte întinsă, abia i se vedea mar-
ginea. Un individ în cămașă, care părea rupt în
bătaie, stătea în mijlocul platformei de beton cu
mâinile la spate. În fața lui se afla un pluton
format din soldați în uniformă de dorobanț.
Alături, cu sabia scoasă, stătea colonelul, purtând

Năucul / 89
o cască argintie, cu vârful țuguiat. Însă plutonul
nu era orientat spre bărbatul în cămașă, ci spre un
manechin adus din vreo vitrină de magazin,
îmbrăcat într-un costum de stradă.
– Atenție la mine! urlă comandantul de zbu-
rară câțiva porumbei care se aflau în apropiere.
Militarul se repezi la primul soldat din formație
și-i luă pușca.
– Pușca are piedica pusă! zise colonelul și
manevră ceva la armă. Soldații umblară și ei fieca-
re la flinta lui.
– Așa! Acum ce facem? Bine-ați venit! spuse
colonelul privindu-l cu mare bucurie și ușurare pe
Artemie. Acesta a înclinat ușor din cap. Șeful
militar se înclină și el din tot corpul. Soldații se
înclinară și ei.
– Vom face niște mișcări de încălzire și proto-
col, spuse gradatul. Și întinse arma în față, cu o
mână pe pat și cu alta pe țeavă, prezentând-o.
Artemie a aplaudat ușor, politicos. Soldații au
prezentat și ei armele lor, într-o mișcare la unison
admirabilă. Comandantul și-a pus, cu un gest
brusc și hotărât, arma la picior; mai bine zis, peste
picior, fiindcă și-a nimerit vârful bocancului.
„Futu-i!” a strigat el. Soldații au imitat figura
întocmai, dându-și cu armele peste bombeu și
urlând cu toții „futu-i”, cu o precizie de execuție și
de exprimare ca și cum ar fi răspuns la salutul
unui șef de stat.
– Încărcați arm’! țipă deodată colonelul.
Se auziră niște țăcănituri ca de zăvor închis și
deschis de mai multe ori. Artemie se îngrozi; nu-i

90 / Ioan Suciu
plăceau execuțiile. Spre deosebire de mulți oa-
meni cărora le plac. Capul retezat de ghilotină,
creierii împrăștiați pe pereți de gloanțe, acciden-
tații tăiați de tren în două sau trei bucăți. Colo-
nelul comandă foc și s-au auzit niște împușcături
care au răsunat cu ecou mult timp, întorcând de la
distanță prin aer pocnete îngrozitoare. Artemie își
astupase urechile și închisese ochii. Se făcuse
liniște și Artemie a întredeschis ușor ochii: mane-
chinul era în picioare, în schimb omul căzuse leși-
nat de frică. A fost repus în simțiri, i s-a turnat un
litru de coniac pe gât și dus la infirmerie să-și
revină. Doctorul i-a recomandat trei săptămâni de
refacere, cu o reducere la plată de 30% pentru a fi
apt pentru primirea pedepsei.
Artemie fusese așa de prins de activitatea la
firma la care fusese angajat, încât nici nu avu timp
să se mai gândească la nevastă-sa. Dar subcon-
știentul lui îi șoptea că avea și el o nevastă, o
pereche a lui cu care trăia ca tot omul. Artemie
avea în folosință o cameră undeva în clădire pe la
etajul al doilea, o garsonieră modern mobilată, cu
televizor, frigider și tot ce-i trebuia. I se făcea
curat în cameră în fiecare zi, i se schimbau așter-
nuturile la trei-patru zile și i se asigura mereu
hârtia igienică. Într-o noapte, nevastă-sa apăru în
patul lui. „Să-ți fac un masaj cum îți plăcea ție
altădată!”. Artemie trase de hainele ei, ea se zbătu
și fugi din cameră. Dimineața Artemie crezu că
visase. Episodul se repetă de câteva ori și-n felul
acesta Artemie putea spune că nu era lipsit total
de contactul cu soția sa; într-o zi, șeful, care părea

Năucul / 91
un om total dezinteresat de viața privată a
oamenilor care lucrau în preajma sa, îl surprinse
întrebându-l cum stă cu familia, și Artemie îi
răspunse scurt: „Bine”.

92 / Ioan Suciu
 IX

Artemie mergea pe un culoar din clădire și

deodată văzu o vitrină în care se afla o statuie a lui
Socrate, din marmură, în mărime naturală. Stătea
pe un jilț de piatră, îmbrăcat în veșmântul grecesc
care se purta în antichitate (roba aceea cu falduri)
și îl privea cu severitate. Vitrina era ca o cușcă cu
fundal din catifea roșie și nu scria nicăieri că
statuia îl reprezenta pe Socrate. Dar Artemie știa
că e el, îl văzuse reprodus de atâtea ori în picturi
sau monumente. Alături se afla o ușă frumos
sculptată din lemn, cu încrustații care păreau
niște hieroglife. Deasupra ușii se putea vedea un
cuvânt format din litere în relief din marmură:
CONSILIERI. Artemie a bătut în ușă. Nu i-a des-
chis nimeni. A tras de clanță, dar degeaba. Și-a
luat avânt și s-a izbit cu umărul în lemnul masiv.
Nimic nu s-a clintit, dar el a simțit o durere șfi-
chiuitoare în partea dreaptă a corpului. Doi băr-
bați se opriseră pe culoar să se uite la Artemie.
Acesta s-a dat din nou câțiva pași înapoi (trecuse
chiar printre cei doi) și s-a aruncat cu toată
puterea spre tăblia de lemn dur și deodată ușa s-a
deschis și Artemie a căzut în interior, alunecând
până-n mijlocul unei camere pe un parchet foarte
lucios. S-a ridicat cu greu (simțea junghiuri în tot
trupul) și-a constatat că ajunsese într-un birou de

Năucul / 93
lucru, cu mese așezate ordonat pe trei șiruri unele
în spatele altora, precum băncile elevilor de la
școală. La mese stăteau niște bărbați și femei
(acestea din urmă fiind foarte puține), având fie-
care câte un laptop în față. S-a învârtit prin
mijlocul încăperii vrând să întrebe: „Ce faceți
aici?”, dar gândul i-a murit în fașă. Oamenii aveau
toți căști peste urechi, din acelea destul de mari,
ca profesioniștii de radio. La ochi aveau ochelari
fumurii. Privea fiecare spre laptopul său și nu i-au
dat nicio atenție. A tresărit speriat fiindcă ușa care
rămăsese deschisă se trânti cu zgomot, ca acțio-
nată de un curent puternic. Nu era lămurit dacă
ocupanții acelor birouri lucrau ceva sau nu;
stăteau cu degetele pe tastatură și mișcau foarte
rar câte un deget, cu un tremur nervos. Artemie
s-a plimbat puțin printre rânduri, ca un profesor
printr-o clasă unde se dădea un examen. A
observat că fiecare avea o plăcuță în față, asemă-
nătoare celor de la reuniunile politice de nivel
înalt, și pe ele scria: „Consilier în probleme de
finețe”, „Inspector în trese, mese și mirese”, „Expert
în ghilotină și marțipan”, „Doctor în drept și
tendoane”, „Specialist în sol, demisol și aerosoli”,
„Ace, brice, polonice”, „Expert în iaurt, halebarde și
Menumorut” și altele. Artemie s-a oprit în fața
biroului acestuia din urmă și l-a întrebat ce legă-
tură există între iaurt și Menumorut, dar omul nu
l-a băgat în seamă. Asculta ceva la căști, probabil
că era o muzică ritmată, fiindcă bătea tactul cu
degetele în tastatura laptopului din fața sa. Pe ușă
năvăli intendentul, în haine elegante ca de obicei,

94 / Ioan Suciu
dar boțite de alergare și transpirație. Veni direct
la Artemie și îi zise că șeful are nevoie urgentă de
un sfat.
– Ce sfat? l-a întrebat Artemie.
– Habar n-am! E într-o situație de nu mai știe
pe unde să mai scoată cămașa!
Artemie s-a uitat atent prin sală și-a văzut o
femeie mititică și drăguță care avea la măsuța ei o
plăcuță pe care scria: „Expert în cămăși și sulfați
de amoniu”. Intendentul l-a tras după el afară din
acea incintă și l-a luat ușor de braț.
– Să ne grăbim!
– Dar există o expertă chiar în sala cu specia-
liști! a zis Artemie.
Domide a mormăit ceva din care Artemie n-a
înțeles mai nimic.
– Putem s-o întrebăm pe ea! a insistat Artemie.
– Pe cine?
– Pe experta în cămăși și sulfați de amoniu!
– Ce sulfați? Nu înțeleg nimic, zise intenden-
tul și aproape că-i făcu vânt pe culoar să grăbeas-
că pasul.
– Sunt acolo o pleiadă de profesioniști! De ce
nu-i utilizați?
– Unde, domnule? Ce tot vorbiți?
– În sala în care mă aflam! Aia cu Socrate în
vitrină!
– Nu există așa ceva! i-a zis intendentul nervos.
– Păi acolo ne aflam amândoi acum câteva
minute în urmă! O sală de experți! zise Artemie.
– Domnul meu, șeful s-a gândit cândva să
amenajăm un grup de consilieri, așa, pentru ima-

Năucul / 95
gine, dacă ne vizitează vreo delegație străină, dar
practic...
– Practic am fost chiar acolo! strigă enervat
Artemie.
Intendentul s-a oprit și l-a întors din drum
învârtindu-l ca pe-un titirez.
– Unde, domnule, unde? a zis el.
– Acolo unde e statuia lui Socrate în vitrină!
Omul l-a tras după el, pe un traseu pe care
tocmai îl străbătuse venind până în punctul în
care se aflau. Au ajuns cam prin locul în care
fusese expusă statuia marelui filosof al antichității
și Artemie se holba dezorientat; n-a mai desco-
perit vitrina respectivă, dar s-a împiedicat de-o
statuie așezată în drum.
– Asta e! a zis Artemie către intendent, ară-
tându-i lucrarea în piatră; dar nu înțelegea cum
de ieșise din spatele vitrinei și mai ales de ce
dispăruse acel spațiu amenajat pentru expunere
aparținând sălii de experți; nu se mai vedea nici
ușa masivă și nici inscripția de deasupra ei.
– Ei, unde-i Socrate? făcu intendentul.
– Ăsta e, dar era în vitrină!
– Nu cred! spuse Domide. Ăsta nu e Socrate!
Artemie s-a uitat atent la statuie. Filosoful așe-
zat pe un jilț antic, din acelea fără spate și cu
șezutul ca o albie, era Platon.
– Să mergem! i-a zis intendentul, urmărind cu
vizibilă satisfacție expresia tâmpă a feței interlo-
cutorului lui.
Artemie ieșise pentru prima oară din clădire
într-o vastă curte cu nisip pe jos, un spațiu cam ca

96 / Ioan Suciu
un padoc; existau niște ziduri înalte de jur împre-
jur, iar dincolo de ele se vedeau coroanele unor
arbori. În dreapta lui Artemie se afla șeful, schim-
bându-și nervos greutatea de pe un picior pe altul.
În fața lor era un cal negru splendid care fornăia
pe nas dând de înțeles că-și stăpânește cu greu
impulsul de a o lua la goană pe terenul din preaj-
mă. Era înșeuat și ținut de dârlogi de un bărbat
îmbrăcat în costum și cu cravată.
– Total nepotrivit! spuse șeful, arătând spre
hainele celui care ținea calul. Bărbatul era sobru
ca un funcționar care avea grijă de scaunul de
birou al unui președinte.
– Da, zise Artemie. Trebuia un costum de
jocheu.
– Cu șapcă și cizme. Cu cozoroc. Măi omule,
n-ai găsit un costum de călăreț? întrebă șeful.
– Abia am găsit calul într-un depozit. Eu am
fost luat direct de la biroul de lucru.
– Bine, să trecem. Pentru încălecarea unui cal,
trebuie ridicat un picior. Nu-i așa? spuse șeful
întorcându-se cu totul spre Artemie.
– Desigur. Se îndoaie piciorul drept cu genun-
chiul în sus formând un unghi ascuțit, a zis el.
– Sau piciorul stâng, dacă omul e stângaci,
zise șeful.
– Asta cu stângaci sau dreptaci nu merge
decât la mâini.
– Dar mulți indivizi scriu cu mâna stângă, de
exemplu Bill Clinton, spuse șeful.
– E american; cei mai mulți americani sunt
stângaci! a zis Artemie.

Năucul / 97
 – Dar nu pot folosi piciorul stâng ca pe cel
drept. Nu se pot semna cu el.
– Ba ar putea să deseneze ceva pe nisip. Acolo
a început scrisul uman, pe nisipul mării.
– Eu zic să trecem mai departe. Ce urmează
după ridicarea piciorului? întrebă șeful.
– Băgarea lui! interveni funcționarul care ți-
nea calul.
– Dumneata de unde știi? Ai spus că lucrezi la
birou.
– Am pariat deseori la cursele de cai, spuse
bărbatul, aranjându-și cravata cu mâna stângă și
strângând dârlogii cu mâna dreaptă; calul se
mișca pe loc, hâțânându-se nervos.
– Are dreptate, am zis eu. Piciorul ridicat se
introduce în scăriță, doar puțin, cu vârful, să
poată fi scos ușor la nevoie.
– Ce nevoie? Doar nu-ți faci nevoile pe cal! îl
apostrofă șeful.
– Nu, desigur. Doar la vreun veceu public.
– Pe pista de alergare nu există veceuri publi-
ce, zise calm funcționarul.
– Ce misiune ai primit dumneata? îl întrebă
șeful iritat.
– Să cotrobăi prin pivnițe și să aduc aici acest
cal, răspunse bărbatul cu ton sec.
– Bine; atunci nu ne mai întrerupe! Se adresă
lui Artemie: Ce facem mai departe?
– Discutăm, zise cel întrebat. Dar sper ca la un
moment dat să vă urcați și pe cal! Șeful își ridică
piciorul drept și puse vârful cizmei în scărița care
atârna în dreptul șeii. Rămase așa încremenit.

98 / Ioan Suciu
 – Ce fac mai departe? zise el, gâfâind de efort.
– Vă săltați în șa!
Șeful se apucă de vârful șeii și-și culcă trupul
peste spinarea animalului, care începu să se miște
parcă nemulțumit. Dar bărbatul reuși să încalece și
să apuce frâul din mâinile omului care ținuse calul.
– Mulțumesc mult! zise șeful privindu-l de la
înălțimea șeii. Voi face un tur! Și calul o luă la trap
pe nisipul curții, alergând maiestuos.
Artemie rămase împreună cu bărbatul care
adusese calul, privind amândoi spre evoluția șefu-
lui care făcea ture pe platou ca un călăreț într-o
arenă de circ. Deodată șeful elimină un chiot
precum scoteau pieile roșii și îndemnă calul să facă
un salt peste gard, înspre pădure. În acel loc gardul
era mult mai puțin înalt și calul făcu saltul ușor.
Artemie nu l-a mai văzut pe șeful în acea zi.
Banchetul s-a organizat în sala de bal. Era o
încăpere cu adevărat splendidă. Candelabre imen-
se încărcate cu kilograme de cristal coborau din
tavan din loc în loc; pe jos era marmură colorată
în pătrate cafenii și crem; perdele imense sângerii
acopereau ferestrele mari de sus până jos; spațiul
central era liber pentru dans și pe margini existau
câteva canapele pentru odihna oaspeților. Se adu-
nase foarte multă lume; oamenii puseseră pe ei
tot ce era mai bun și mai elegant; mirosea a par-
fum fin și a coniac franțuzesc. Artemie l-a întrebat
pe omul de lângă el cine erau persoanele care
participau la festin.

Năucul / 99
 – Sunt foarte mulți amatori de relaxare și
detoxifiere de pe aici! dar există și câțiva invitați
de seamă, cu sânge albastru!
Artemie s-a uitat să vadă cine-i răspunsese și
constată că era intendentul care purta haine noi și
pantofi de lac. Muzica începu în forță fără să se
înțeleagă de unde venea. Nu se vedeau difuzoare.
Părea că undeva într-un colț, în spatele mulțimii,
se adunase o orchestră care avea violoniști, chita-
riști, pianiști, harpiști și soliști. Deodată mulțimea
s-a dat la o parte și în mijlocul oamenilor a apărut
un bărbat călare pe un cal. Artemie a făcut „ah!”
odată cu mulțimea din sală.
– Ce-i asta? a îngăimat stupefiat.
– E șefu'! zise intendentul. A venit la dans!
Artemie a rămas siderat. Stamate era îmbră-
cat ca de vânătoare, cu un costum negru cu o
cingătoare lată la brâu și una în diagonală peste
umăr precum aveau ofițerii lui Mussolini, cu ciz-
me cu carâmb înalt și freza dată cu ulei strălucitor
și scârbos.
– Cum se dansează ce se cântă acum? i se
adresă șeful direct lui Artemie, de la înălțimea
calului.
– E tango, e lent! a răspuns el.
– Așa! Și?
Calul se mișcă pe toate cele patru picioare ale
sale și șeful trase de frâu, realizând o piruetă cu
tot cu animalul care stârni panică printre rându-
rile celor prezenți care încercau să danseze, pe-
rechi-perechi.
– Mai întâi se alege o parteneră!

100 / Ioan Suciu

 – Feminină? spuse șeful fără multă gândire.
– Evident, numai dacă nu sunteți homosexual!
i-a zis Artemie.
– Cum îți permiți? strigă impozantul om de pe
cal.
– Nu îmi permit, dar știu că-n barurile de gay
bărbații dansează cu bărbați, fără probleme.
– Aicea nu e bar de homo! Retrageți cuvintele!
– Ok! făcu Artemie.
– Ce „ok”?
– Nu e!
– Mai departe!
– Bar de homo! zise Artemie.
– Dă-i dracu' de homo! Ce fac eu mai departe?
– Invitați o păpușică la dans!
– O păpușică? Amice, să știi că nu-mi place
deloc limbajul pe care-l folosești! Aici este o sală
de bal aristocratică, nu o cârciumă de cartier!
– Scuze! Doi pași la stânga și unul la dreapta!
– Și ce fac cu armăsarul?
– De ce ați venit cu animalul la dans?
– Domnule, îți mărturisesc că azi mă cam
enervezi! zise șeful încruntat.
O femeie cu o frumoasă rochie albastră se
apropie și vru să mângâie calul.
– Bună ziua! Ce animal frumos! spuse femeia,
care lucra la spălătorie, după cum a aflat Artemie
mai târziu.
– Cu mine vorbești, domnișoară? Mă găsești fru-
mos? spuse șeful, zâmbind cu toată fața ca prostul.
– Admiram calul! zise tânăra.
– Ai vrea să facem un dans?

Năucul / 101
 Femeiușca acceptă și șeful se aplecă până spre
gâtul ei, cuprinzându-i-l; apoi începură să se lege-
ne în ritmul muzicii, calul dovedindu-se destul de
docil în respectarea pașilor; foarte încântată că
era băgată în seamă la nivel de management înalt,
tânăra îngâna ușor melodia, privind galeș spre
călăreț. Deodată izbucniră niște chiote îngrozi-
toare; calul călcase pe picioare câțiva dansatori. În
jurul perechii care dansa (șeful pe cal și spălăto-
reasa pe de lături) se făcuse brusc un cerc de
răniți de parcă avusese loc o luptă; câțiva bărbați
și femei, chirciți pe podea, se țineau de picioare
tânguindu-se jalnic.
– Să vină un doctor! a spus Artemie și fraza
lui a fost repetată de intendent, care se afla prin
preajmă.
Apărură câțiva brancardieri și un individ în
halat alb; acesta dirijă culegerea răniților de pe jos
și transportarea lor în zona de infirmerie. Fiindcă
muzica se oprise șeful ordonă „Să cânte muzica!”,
la care Artemie îi atrase atenția că nu muzica
emite sunete, ci muzicanții. El s-a uitat urât la cel
care-l corectase și, adresându-se tinerei, îi pro-
puse să urce și ea pe cal. Femeia a sărit foarte ușor
sus, în brațele șefului, ca o pisicuță, cu toate că
purta o rochie lungă. Apoi șeful a dat pinteni
calului care a luat-o la goană și a ieșit din sală di-
rect printr-un minunat vitraliu, spărgându-l în
mii de bucăți. Cheful s-a stricat, oamenii s-au îm-
prăștiat rapid; gaura din geamul frumos lucrat era
imensă și urâtă și afară se zărea un nor ciudat,
aproape galben, care părea o bucățică dintr-o

102 / Ioan Suciu

imensă pictură zărită prin spărtură. Niște oameni
cu mături și găleți au intrat în sală și-au început
să curețe podeaua, care avea din loc în loc baligi
de cal. După un timp destul de scurt, fata care
fusese „răpită” de șef și dusă pe șeaua calului, se
întoarse (nu se știe prin ce miracol) pe ușa cea
mare a sălii de bal, pășind ca prin vis către
Artemie. Avea hainele în dezordine și rochia era
sfâșiată încât la fiecare pas i se vedea piciorul de
jos până sus, la marginea albă a chiloților.
După câtva timp Artemie se afla într-o odaie
foarte odihnitoare, cu multe perne și canapele,
semănând cu salonul turcesc de la castelul Peleș.
Era o atmosferă intimă și liniștită, binevenită după
iureșul de evenimente din ultimele ore; Artemie
beneficia de mângâierea delăsătoare a mâinii dia-
fane a frumoasei femei care dansase cu șeful și
savura îngânarea la ureche a unui cântec fără sens
dar extrem de cald și alinător. A auzit un tropot de
cal și-n câteva secunde s-a trezit cu șeful lângă
patul în care se lăfăia.
– Cum se coboară de pe cal? l-a întrebat călă-
rețul. Fata s-a ridicat de lângă Artemie și-a luat-o
la fugă de-a lungul camerei, dispărând de parcă
veniseră niște mafioți cu mitraliere.
– Se scoate piciorul drept din scăriță și se înalță
corpul vertical, privirea înainte! a zis Artemie.
– Stai puțin! Șeful execută mișcarea indicată,
după care se opri, privindu-l atent. Calul se mișca
pe parchetul camerei de parcă era cutremur.

Năucul / 103
 – Se duce piciorul eliberat din scăriță spre
spate, realizându-se concomitent o aplecare spre
coama calului.
Dar coama calului i-a intrat șefului în gură, el a
scuipat și s-a agitat și până la urmă a căzut de pe
cal direct în cap, după care s-a răsturnat pe spate
pe parchet, cu picioarele rășchirate; la aruncarea
de pe cal contribuise și frumosul animal, care
fusese probabil iritat de mișcările nehotărâte ale
călărețului. Imediat a apărut o echipă de lucrători
sanitari în treninguri roșii cu câteva dungi albe la
manșete, cu o targă cu baldachin. Erau vreo
șapte-opt inși și l-au luat repede pe șeful și l-au pus
pe targă, rănitul emițând scânceli urâte și sfâșie-
toare; în timp ce se învârteau și se munceau să-l
„salveze” pe șef, membrii echipei îl atinseră și-l
loviră cu coatele și genunchii pe Artemie, din
greșeală desigur, dar într-un mod cam dureros.
L-au luat pe șeful și l-au dus la infirmerie sau poate
în apartamentul lui și omul care venise inițial cu
armăsarul, individul în costum și cu cravată, apăru
în fugă și trase calul de frâu, scoțându-l din came-
ră. Artemie a rămas singur în mijlocul unei liniști
neverosimile, de neînțeles în comparație cu hărmă-
laia și frământările care avuseseră loc cu câteva
clipe mai înainte. Îi venea și lui să plece de acolo,
însă trupul îi cerea odihnă. Dar n-a fost lăsat să se
relaxeze; a fost chemat într-un salon ca de spital,
cu dotări specifice pentru cazurile de răniri și
accidentări. Acolo se afla și Domide care se arăta
foarte îngrijorat din cauza căzăturii șefului. Acesta
din urmă a fost întins pe un pat din piele, din

104 / Ioan Suciu

acelea care se folosesc curent în cabinetele medi-
cale, și un doctor tânăr, în halat alb și cu un
stetoscop atârnat de gât, îl luase în primire; tânărul
îl tot asculta la inimă și-l tot lua în brațe, de parcă
era un homosexual care-și întâlnise iubitul după
mult timp; îl auzeam cum respiră greu, ca și cum
ar fi foarte excitat.
Doctorul se întoarse spre Artemie și-l întrebă:
– Să trag de piciorul ăsta? (în acel moment îl
ținea pe șef de mână; i-o frământa în fel și chip).
– Acela nu e picior! a zis Artemie.
Doctorul se uită la ceea ce ținea în mână cu o
expresie foarte uimită, aproape îngrozită. Probabil
că abia ieșise din facultate, avea o figură de ado-
lescent cu coșuri pe față.
– Să trag de piciorul domnului?
– Încearcă! a spus Artemie.
Doctorul se poziționă deasupra membrului in-
ferior stâng al bolnavului și apucă strâns de glezne.
– Vreți să mă ajutați puțin? zise el.
Artemie nu s-a mișcat, dar intendentul s-a repe-
zit să tragă de piciorul șefului, cu mare hotărâre și
putere. S-a auzit o trosnitură și doctorul spuse:
– E suficient! Acum să ne ocupăm de cap!
– Cum adică „să ne ocupăm”? Te ocupi dum-
neata, că d-aia ești medic! zise intendentul.
– Vă rog să mă ajutați puțin, asta e prima mea
zi de muncă!
– Aoleu, făcu șeful care până atunci nu sco-
sese o vorbă, doar niște scânceli ca de copil mic.
– Vă doare? întrebă doctorul.

Năucul / 105
 Apăru o soră cu o seringă mare în mână. Ea îi
dădu șefului pantalonii jos și-i înfipse acul în
fund, totul executat cu o mare rapiditate și pre-
cizie. Apoi plecă. Medicul o privi uimit. Apoi
fluieră ușor de admirație; femeia era foarte bine
făcută, iar doctorul îi admirase priceperea.
– Nu mai mă doare! spuse șeful.
– Ce ziceți, să ne ocupăm de cap? îl întrebă
tânărul doctor pe Artemie.
– Dacă trebuie... a zis acesta, cam nehotărât.
– Am înțeles că a căzut în cap! spuse doctorul.
– Căzut în cap ești tu! spuse șeful. Să vină
asistenta înapoi!
– Nu-l ascultați, cred că aiurează! Haideți să-i
sucim gâtul! zise doctorul. Au apucat amândoi de
capul șefului, care stătea câș peste gât, și l-au
îndreptat din două mișcări bruște, procedând ca și
cum ar fi vrut să monteze o roată la un camion.
Șeful dibui cu mâna sa dreaptă o cravașă (proba-
bil că o avea de când fusese pe cal) și-i lovi cu ea
pe doctor și pe intendent. Artemie a scăpat, fiind
puțin mai la distanță. Cei doi au ieșit din cabinet,
lăsându-l baltă pe șef în patul de campanie. A vrut
să plece și Artemie în vârful picioarelor, dar șeful
i-a zis „Stai pe loc!”.
După vreo douăzeci de minute se aflau în sala
cazinoului, o încăpere scoasă parcă dintr-un film de
epocă de prin zona de lux din Monaco; candelabre
de cristal, ferestre cu vitralii ca la Notre-Dame,
covoare persane moi sub picioare; erau mese
pentru ruletă, poker, canastă, rummy, și pe lângă
perete se aflau înșiruite aparate de jocuri meca-

106 / Ioan Suciu

nice; erau o mulțime de jucători pe la mese și la
aparate și se fuma în draci; fumul era ca o ceață
deasă prin care figurile se distingeau cu greu;
chelnerițe cu rochițe cât palma se plimbau printre
mese cu tăvi legate de gât, pe care aveau sticle
grele de băuturi care parcă le trăgeau în jos; fetele
aveau toate ciorapi cu portjartier și cu dungă, cum
se purtau prin anii 30. Șeful s-a așezat la o masă
de poker; i-a făcut semn lui Artemie să stea în
spatele lui. Acesta din urmă s-a uitat în jur și-a
văzut bărbați și femei îmbrăcați elegant; parcă se
filma ceva. N-avea idee de unde apăruseră în clă-
dire atâția oameni străini (unii vorbeau rusește,
alții italienește sau vreun dialect nordic), dar își
închipui că erau clienți de lux. Șeful fu servit cu
cărți și-l întrebă pe Artemie cu voce tare, puțin
cam prea puternic (pentru a putea acoperi vacar-
mul care era în sală):
– Ce spui, să păstrez ăștia doi de zece și să cer
trei cărți?
– Da, a zis Artemie imediat, în șoaptă, suge-
rându-i șefului că e bine ca el să nu se dea de gol
în ceea ce privește cărțile. I-au intrat încă doi de
zece și un valet.
– Ce spui, să plusez ca lumea? l-a întrebat pe
sfătuitor.
– Vedeți că țineți cărțile prea la vedere! a spus
Artemie.
– Păi ca să le vezi! Fac ce vreau eu, nu? zise șeful.
– Nu. Trebuie să vă protejați formația pe care
o aveți în mână, altfel vă pot exclude din joc.

Năucul / 107
Nimeni n-are voie să vă vadă cărțile, nici eu, nici
altcineva.
– Nici nevasta? făcu el.
– Nici! a zis Artemie.
– Te-am păcălit, nu sunt însurat! spuse el
foarte satisfăcut.
Un individ cu mutră acră, într-o uniformă
roșie cu negru specifică oamenilor de ordine din
cazinou apăru lângă ei. Șeful își ținu cărțile cu
grijă astfel încât să nu se zărească nimic. Ceru o
sumă mare, de vreo zece ori miza de joc.
– Ce spui, am făcut bine? se adresă el din nou
lui Artemie. Am careu de decari, sunt tare!
Unul dintre jucători ceru de două ori suma
propusă de șef.
– Ce spui, să merg la mâna asta?
– Nu pot să vă spun nimic precis, de unde să
știu eu ce cărți are adversarul dumneavoastră?
– Păi știi ce am eu!
– Acum știe toată lumea! a spus Artemie.
Șeful pierdu. Celălalt avea careu de dame. Se
făcură din nou cărțile (se tăiară, se împărțiră).
– Nu mai spuneți ce aveți în mână! l-a aver-
tizat Artemie pe șef.
– Mai îmi trebuie o carte și fac chintă royală!
zise el. Dădu jos o carte, primi o alta și începu să
râdă fericit.
– Nu mai scoateți nici un cuvânt! i-a zis
Artemie cu fermitate.
– Dar de râs, pot să râd?
– Da, se poate!
– Dar nu știi de ce râd!

108 / Ioan Suciu

 Șeful hohotea în continuu, ca un apucat. Unul
dintre jucători ceru o sumă mare. Șeful, care se
oprise pentru o clipă din hohotele lui, lăsă capul
pe spate și izbucni din nou. Se făcu brusc serios
și-și întrebă însoțitorul: „Știi de ce râd?” „Nu și
nici nu vreau să știu!” i-a răspuns Artemie. Supra-
veghetorul veni și depuse în fața șefului un cerc
roșu de carton.
– Ce-i asta?
– O avertizare! spuse omul de ordine. La
prima abatere vă scot din sală!
Șeful îl privi o clipă, apoi elimină o serie de
hohote groase, în cascadă. Plusă cu mulți bani față
de cel ce ceruse anterior.
– Cartea pe care o așteptam, nu mi-a intrat!
zise șeful și Artemie s-a repezit să-i pună mâna
peste gură, dar era prea târziu. I s-a plătit cu sec,
și toată lumea trebuia să pună cărțile pe masă.
Șeful a pierdut. Nu mai râdea.
– Poate că dacă nu vorbeați, nu pierdeați! i-a
zis Artemie.
Supraveghetorul se adresă șefului, spunându-i
că trebuie să părăsească sala, împreună cu chibi-
țul. Cu Artemie, adică.
– Cine zice să ies? întrebă șeful.
– Eu, zise omul în roșu.
– Cine e mai mare aici?
– Ștefan Celmare!
– Care Ștefan? Păi n-a murit? a intervenit
Artemie.
– Nu.
– Ce e el? întrebă șeful.

Năucul / 109
 – Manager.
– Știi cine sunt eu?
– Un client!
– Și cine e mai mare, managerul sau patro-
nul? continuă șeful, care voia să-l domine pe indi-
vid pe cale logică.
– Ștefan Celmare! zise omul netulburat.
– Știi cine e patronul acestui loc? Proprie-
tarul, adică!
– Nu știu. Îl cunosc numai pe Ștefan Celmare!
– Domnitorul? a întrebat Artemie.
– Managerul!
– Și unde este el acum? a zis Artemie.
– Nu știu. Nu e treaba mea.
– Deci nu l-a văzut nimeni! a spus Artemie.
– Ba da. L-am văzut la angajare.
– Poate în vreun film! a zis Artemie.
– Ce să caute Ștefan Celmare în film?
– Ca domnitor! a spus Artemie.
– Nu știu! Mă plictisiți! Vă rog să ieșiți afară!
– Hai domnule, termină! Dumneata știi cine e
dânsul? i-a spus Artemie.
– Nu mă interesează! Ați încălcat regulile cazi-
noului și trebuie să vă evacuez!
Omul în roșu, ajutat de un individ din echipa
sa, începură să-i împingă pe cei doi spre ieșire. Au
ieșit din sala cazinoului și Artemie a pășit grăbit
alături de șef pe coridoarele lungi și întortocheate
ale clădirii. Ajunseseră în biroul șefului. Camera
avea un fel de scenă pe care se afla un tron, cu două
scaune laterale în stânga și-n dreapta. În rest
interiorul era sobru, ca o sală de tribunal. Pereții

110 / Ioan Suciu

aveau lambriuri din lemn întunecat la culoare, iar
geamurile erau amplasate destul de sus, lăsând să
pătrundă puțină lumină în încăpere. Șeful vorbise
ceva la un mobil pe drum și în curând în cameră au
intrat intendentul, omul în roșu de la cazinou și un
bărbat în uniformă de militar (un ofițer ceva, avea
fireturi și grade mari pe umeri). Artemie l-a
recunoscut pe colonelul de la scena de „execuție”
de pe terasă. Șeful s-a așezat pe tron și i-a făcut
semn lui Artemie să se așeze pe scaunul din
dreapta sa.
– Înainte de orice, șefule, îmi dați voie să-i
aplic o corecție fizică? spuse militarul.
– De ce? zise șeful.
– Am un pumn de zece kilograme! Ofițerul
întinse o mână în aer, să arate; părea că la capătul
brațului are o ghioagă, nu un pumn de om.
El mai spuse:
– Am lovit odată un bou de a căzut secerat
dintr-un singur pumn!
– Ați învățat asta la școala militară? îl întrebă
intendentul.
– Nu, acasă la plug.
– Era bou sau era tâmpit?
– Era bou-bou, zise militarul.
– Să trecem la subiect, spuse șeful. Se adresă
omului în roșu, care se îngălbenise la față. Dum-
neata ai idee de proprietate, de stăpânire, de cine
e șef și cine nu e, de ierarhii?
– Nu am noțiuni de filosofie sau de abstrac-
țiuni! La mine ce e-n gușă și-n căpușă!

Năucul / 111
 – Dar nu cunoști cum merg treburile pe aici?
interveni intendentul.
– Eu când eram mic, pe aici era pârloagă. Mai
târziu au apărut tot felul de parveniți și îmbogățiți
peste noapte de-au ridicat fel de fel de malluri și
alte clădiri! spuse omul în roșu.
– Nu știai cine e stăpânul acestui lăcaș sau
doar făceai pe prostul? întrebă intendentul, cu ton
amenințător.
Omul în roșu deveni dintr-odată umil și spe-
riat. Spuse:
– Vă rog să mă iertați, dar am nevastă acasă!
– Și de ce te uiți spre domnul ofițer? El e doar
un executant; ce i se spune aia face; i se ordonă
să-ți dea o scatoalcă, te desființează dintr-o lovi-
tură! zise intendentul.
– Nuuu! Vă rog! Am și doi copii mici! Se
tângui omul.
– Cât de mici? întrebă șeful.
Bărbatul arătă cu mâna formând litera „C”
folosind arătătorul și degetul mare.
– Ce spui? îl întrebă șeful pe Artemie.
– Un avertisment și gata! a zis acesta.
Ofițerul se repezi la om și-l înghionti spre ușă.
Până la urmă bărbatul o luă la fugă. Pe dușumea
apărură niște pete.
– Voi de ce mai stați aici? spuse șeful.
Ofițerul îi împinse pe toți afară, cu brutalitate,
inclusiv pe Artemie. Apoi se trase singur de haine
și se zvârcoli, de parcă l-ar fi bruscat și pe el
cineva; se dădu afară singur.

112 / Ioan Suciu

 X

Artemie se afla într-un bar de la un etaj supe-

rior, în semiobscuritate. Își luase o cană mare de
cafea neagră, fără zahăr și fără lapte, să-i simtă
bine tăria. Localul era amplasat la ultimul etaj al
clădirii și oferea un peisaj atrăgător și odihnitor.
De masa lui s-a apropiat o femeie tânără și
blondă, având în mână o ceașcă de cafea.
– Îmi dați voie să stau cu dumneavoastră? îl
întrebă ea.
– Sigur! Luați loc, a zis Artemie, uimit dar
politicos.
– Vă cunosc, spuse ea, așezându-se. Eu sunt
Matilda, logodnica șefului!
– Îmi pare bine! a spus el dând să-i sărute
mâna, dar ea s-a concentrat asupra ceștii sale de
cafea și n-a observat gestul; avea ochi albaștri,
frumoși și lunecoși.
– El încă nu știe! a mai zis blonda.
– Cum așa? a întrebat-o Artemie.
– Așa! Voiam să vă întreb, să-mi dau rochia
jos când mă întâlnesc cu el?
– Cum adică? În public, așa?
– Să nu creadă că-mi ascund picioarele!
– Păi nu trebuie acoperite? Cel puțin la înce-
put! a spus Artemie.

Năucul / 113
 – Față de omul iubit nu trebuie ascuns nimic!
Ce ziceți?
– În principiu da, dar nu așa brusc!
– E bine să facem sex la prima întâlnire?
Artemie a privit-o mai atent, din cap până-n
picioare, și ea s-a unduit puțin ca și cum uitătura
lui ar fi avut puterea să provoace niște valuri de
senzualitate care ar fi trecut peste corpul ei. A spus:
– Nu cred. S-ar putea să vă ia drept prostituată.
– V-am abordat ca să vă rog să mă prezentați;
știu că sunteți mereu în preajma lui. Mă încercați
dumneavoastră și p-ormă puteți să mă recoman-
dați?
– Păi da...
– Mă recompensez, nu vă cer lucrurile astea
degeaba!
– Bine, dar problemele astea se rezolvă direct,
pe bază de dragoste!
– E adevărat, dar după cum poate ați văzut și
din filme, acum femeia poate trece de la unul la
altul fără gelozie; simplu, ușor și practic.
– În filme sunt actrițe; joacă niște roluri, a
spus Artemie.
– Dar reproduc viața adevărată!
– Goethe spunea că arta nu trebuie să copieze
realitatea. O pictură cu un câine n-o să semene
niciodată perfect cu un câine.
– Așa e; va avea asperități și umbre. Este
preferabil un câine adevărat. L-ați cunoscut?
– Pe cine?
– Pe Goethe!
– Doar din poze! a zis Artemie.

114 / Ioan Suciu

 – Am citit că la o expoziție un om a venit cu
un câine legat de-un țăruș și l-a ținut acolo fără
mâncare până când a murit! Artă adevărată! Artă
vie! spuse femeia.
– Adică să dea din coadă?
– Să miște oamenii!
– Și artistul mai trăiește? a întrebat Artemie.
– Nu știu! Deși nu m-aș da pe mâna lui! Dar
precis că și-a găsit un alt câine pe care să-l ducă
pe la muzee! Aș vrea să vă fac puțin o expunere
personală, dacă nu vă deranjează!
– Mulțumesc, cred că se vede suficient! a zis
Artemie plimbându-şi privirea peste corpul ei bine
format.
– Mă refer la interiorul sufletesc. Pe la șapte
ani m-am apucat de vioară.
– Și? a zis Artemie prefăcându-se interesat.
– Mi-a smuls-o frate-miu din mână. Dar am
făcut balet!
– În timp ce vă împingeați cu fratele?
– Nu, separat. Apoi m-am măritat, am făcut
colțunași și-am divorțat.
– Așa repede?
– Colțunașii se fac rapid. Și-am plecat la mun-
te. După aia m-am măritat din nou, am făcut
colțunași și-am divorțat.
– Și ați plecat la mare!
– Da. Eu zic să luăm niște vin. O sticlă în doi!
Și fără să aștepte acordul lui Artemie, fru-
moasa blondă făcu semn chelnerului care moțăia
după tejghea. Vinul era așa de tare încât după
două pahare Artemie n-a mai văzut-o pe interlo-

Năucul / 115
cutoarea sa; mai precis, o zărea ca prin ceață. La
un moment dat a adormit cu capul pe masă. A
visat că avea un papagal pe umăr și se afla într-un
local unde era foarte multă animație.
– Îmi place aici, zise papagalul de pe umărul
lui Artemie.
Deodată pasărea a început să strige: „Amedeo!
Amedeooo!! Uuuuuu! Sunt aici! Sunt Agatha!”
La o altă masă, pe umărul unei blonde dră-
guțe, care aducea foarte mult cu Matilda, se afla
un alt papagal, care striga:
– Agatha! Hai să trăiești, fato, cât p-aici să nu
te recunosc! Vino la masa mea!
Femeia îi făcu semn să se apropie. Artemie a
găsit un loc lângă ea. Tânăra avea ochi albaștri,
ademenitori.
– Vă ocupați de mult cu dresajul? întrebă
blonda.
– Nu, sunt începător, a zis el în timp ce papa-
galii discutau între ei. Dar dumneavoastră?
– Eu sunt profesionistă!
– Contorsionistă? a întrebat Artemie neînțele-
gând prea bine ce spusese. Ea s-a uitat urât la el și
nu i-a răspuns.
Agatha (papagalul de pe umărul lui Artemie) îl
întrebă pe Amedeo: „Cum te împaci cu stăpâna ta?”
„Bine,” zise Amedeo. „ Mă ține ca-n palmă!” „Dar
ea ce e, cu ce se ocupă?” „N-are ocupație. ”
– Sunteți căsătorită? a întrebat-o Artemie pe
femeie.
– Oarecum! spuse ea.

116 / Ioan Suciu

 „E văduvă! Bărbatul i-a lăsat o casă frumoasă
și o mașină”. „Dar tu cum te împaci cu stăpânul
tău?” întrebă Amedeo pe Agatha. „Deocamdată
bine! Nu-l cunosc de mult timp, ci numai de azi!
Pare un om de treabă, dar cam tăntălău!”
– Și ieșiți des cu papagalul în oraș? a zis
Artemie.
– Destul de rar, sunt o fire retrasă! spuse
blonda.
„Primește foarte multă lume acasă” zise Amedeo.
– Presupun că vă plac cărțile?
– Bineînțeles! spuse femeia.
„Joacă în fiecare seară până târziu!” zise iar
Amedeo.
– Și cum ați reușit să educați papagalul?
– Singură. Dar am urmat niște cursuri.
„De dans!” spuse Amedeo.
Artemie a plătit consumația și au ieșit din
local, cu papagalii pe umăr (era tot în vis). Un
bărbat bărbos purtând șapcă albastră și ochelari
cu lentile groase dădu peste ei. Omul se apropie
foarte mult cu cozorocul de părul blond al femeii.
– Ce vrei, omule, să-mi înghiți papagalul? zise
tânăra.
– Nu, vai de mine, doamnă, din contra, eu
sunt un iubitor!
– Și ce-i cu asta, vorbește frumos, nu vezi că
sunt însoțită?
– Ba da, felicitările mele, e un exemplar foarte
rar, cred că e originar din Galapagos!
– Ce vorbești, omule? Sunt român get-beget! a
spus Artemie.

Năucul / 117
 – Nu vorbeam cu dumneata! spuse intrusul
apropiindu-și ochelarii atât de mult de papagalul
femeii încât aproape că îl atinse.
– Formidabil! zise el. Ce interesant!
Femeia își strânse puțin decolteul.
– Stimată doamnă, vă cumpăr acest animal!
spuse bărbosul. Și vă rog să-mi dați voie să vă
conduc acasă! A, uite încă unul! Ăsta e și mai tare!
Cred că e femelă! Splendid! O iau și pe ea!
– Poftim? Cum adică? a spus Artemie.
„Pleacă de aici, urâtule!” zise Agatha, de pe
umărul lui Artemie.
– Pasărea mea e cam scumpă! spuse doamna.
– Am să plătesc suficient pentru ambele oră-
tănii! zise bărbatul cu barbă.
– Ce-ai de gând să faci cu ele? întrebă doamna.
– Depinde. Dacă sunt cuminți o să le cresc și o
să le îngrijesc!
„Pe cine faci tu orătănii, tâmpitule?” zise piți-
găiat Amedeo.
– Dar dacă sunt obraznice, le împăiez, că am
colecție!
„De unde a mai apărut și cretinul ăsta?” strigă
Agatha. La care bărbosul întinse mâna spre umă-
rul lui Artemie. Și atunci s-a trezit. Barmanul
venise la masa lui să strângă sticla și paharele.
– Unde-i papagalul? a întrebat Artemie.
– Ce papagal? făcu barmanul. Femeia dispăruse
și ea și-n local nu mai era nimeni în afară de el.
Artemie a fost chemat de urgență la șef și
într-un fel îi părea bine că era băgat în seamă; pe
de altă parte începuse să-i placă să hoinărească

118 / Ioan Suciu

fără scop prin clădire sau prin împrejurimi, ca un
pierde vară. Pe culoar a fost ajuns din urmă de o
femeie. De fapt, nu era sigur că era femeie ființa
aceea care bocănea pe mozaicul coridorului cu
niște saboți de lemn, lovind podeaua în mod nere-
gulat, de parcă-ar fi fost șchioapă; din când în
când întindea o mână spre el și scotea din gâtlej
un sunet greu de definit, ca de pasăre care a ră-
mas în urma stolului și-și strigă suratele; Artemie
s-a uitat în urmă grăbind pasul, respingând ideea
că acea arătare ar fi avut ceva cu el; dar se părea
că nu reușea să se îndepărteze de ea; femeia avea
doi ochi perfect rotunzi ca la bufnițe, nasul lung și
proeminent ca un ardei capia și aproape la fel de
roșu ca leguma, iar capul părea un bostan puțin
turtit lateral, alb și parcă descojit, având câteva
smocuri de fire galbene de păr ca niște țepi de
perie de scânduri; de fapt tot corpul părea făcut
din bucăți de fructe sau legume, trunchiul adu-
când cu o pară iar picioarele coborând din zona
mai dodoloață ca niște vrejuri de viță de vie
bătrână; în realitate, ea chiar avea un picior mai
scurt și de aceea pășea în mod haotic și dezechi-
librat; avea un fel de pulovăr din molton cafeniu și
o fustă verde până la genunchi.
– Mă luați și pe mine? Stați puțin, nu fugiți
așa! îi zise ea.
– Cu mine vorbiți? a zis Artemie fără să înceti-
nească pasul.
– Da! Dacă mergeți la șeful, luați-mă și pe
mine! Sunt sora Matildei!
– Poftim?

Năucul / 119
 – Sora geamănă!
Artemie s-a oprit în mijlocul culoarului; s-a
oprit și ea. Cum să fie această femeie șleampătă
soră geamănă cu tânăra frumoasă și fermecătoare
cu care vorbise în bar?
– Și totuși ăsta-i adevărul! a zis urâta parcă
ghicindu-i gândul.
Artemie s-a gândit s-o ia la fugă. A ajuns la
șeful în câteva minute, fără să se mai uite în stân-
ga sau în dreapta. Șeful stătea la biroul său ciu-
pindu-și unghiile cu o unghieră.
– Bine c-ai venit! spuse el fără să-l privească.
Artemie a rămas în picioare în fața mesei lui,
ca un soldat care așteptă ordine de la comandant;
pentru câteva clipe nu se auzi decât clincănitul
cleștișorului lui când își tăia vreo unghie; apoi a
simțit în stânga lui ceva, așa ca un aer rece ostil; a
întors încet capul și i-a înghețat sângele în vine de
oroare; lângă el stătea femeia cea urâtă, fornăind
ușor pe nas ca un cal nerăbdător să ia startul.
– Urmează să mă întâlnesc cu părinții mei și
voiam să nu fiu singur! spuse șeful, dar se între-
rupse când ridică privirea; câteva clipe rămase
efectiv cu gura căscată.
Apoi îngăimă: „Cine-i domnișoara asta?”
– Sunt Anabela, sora Matildei! zise femeia
vorbind de parcă ar fi avut prune în gură.
Șeful aruncă unghiera pe masă, se ridică de pe
scaunul lui și veni în preajma lor, dând ocol femeii
și examinând-o de sus până jos, din față și din spate.
– Minunat! Încântător! spuse el, în timp ce
urâta își rotea privirea după el fără să-și miște

120 / Ioan Suciu

capul. Artemie era siderat că nu observase cum
individa intrase odată cu el la șeful.
– Eu îmi cer scuze, dar n-am văzut cum s-a
ținut după mine! a spus Artemie.
– Vai, dar e bine că s-a ținut! zise șeful și
continuă să dea ture de jur împrejur, călcând
prudent, ca pe o gheață subțire. Apoi el o luă de
braț pe urâțenia Pământului, plimbând-o puțin
prin încăpere și admirând-o în același timp cu
capul înclinat într-o parte; femeia șchiopăta și
mersul prin cameră la brațul șefului aducea cu un
dans din acelea ale unor popoare la care fata
execută o mișcare circulară alături de bărbatul
partener, îndoind din când în când un picior în
ritmul muzicii.
– Cum ai spus că te cheamă, frumoasa mea?
zise șeful cu ochi languroși.
– Anabela, dacă vreți vă scriu pe o bucățică de
hârtie! spuse femeia cu o voce groasă și hârâitoa-
re, ca de bărbat fumător.
– Îmi dai voie să-ți sărut mânuța? întrebă
șeful și-i dezveli mâneca de molton maro a femeii,
depunându-i un pupic peste brațul păros.
– Vai! se hâhâi ea, scoțând un sunet ca un fel
de hohot de plâns gros.
– E adevărat ce se spune că dragostea e oarbă!
a murmurat Artemie, mai mult pentru sine.
– Ai spus ceva? îl întrebă șeful.
– Ziceam că dragostea e un sentiment frumos!
– Așa e! spuse șeful și o luă pe femeie alături
de el pe scaunul de la birou, stând acolo amândoi
înghesuiți ca doi porumbei.

Năucul / 121
 Artemie simțea nevoia să se îndepărteze și să-i
lase singuri, chiar s-o ia la fugă. Anabela își pusese
o mână la gură și-i turna niște vorbe în urechea
șefului, făcând un zgomot ca de balastieră care
varsă nisip într-o cuvă; șeful era peste măsură de
încântat și o strângea puternic de mijlocelul ei
molcuț; se înghesuiau amândoi pe același scaun și
se vedea că erau pe punctul de a se urca unul în
brațele celuilalt. Artemie s-a retras ușurel spre ușă,
mergând cu spatele. Șeful l-a văzut și i-a spus:
– Nu pleca nicăieri, o să trecem imediat alături!
Conduși de șef au trecut toți trei într-o cameră
alăturată, care arăta ca o încăpere mortuară
dintr-o piramidă egipteană; pe un piedestal erau
instalate două jilțuri din lemn negru, pe care stă-
teau două mumii; un slujitor îmbrăcat în haine
aurii stătea drepți lângă cele două personaje, cu o
cârpă în mână; față-n față cu jilțurile se afla o
bancă de lemn, simplă, fără spătar, ca acelea de pe
stadioane. S-au așezat acolo toți trei, cu urâta la
mijloc. Exista o fereastră foarte mare, dar care nu
lăsa să pătrundă prea multă lumină, perdelele
fiind trase, și numai o mică despărțitură permitea
razelor soarelui să intre cu timiditate. Pereții erau
cenușii și nu aveau decorații sau tablouri.
– Bună ziua tată, bună ziua mamă! zise șeful
către cele două stafii care zăceau nemișcate în
scaunele de pe podium.
– Bună ziua, fiule! zise una din persoane, nu s-a
știut care, părea că niciuna nu-și mișcase buzele.
– Ați făcut drum lung! spuse șeful.

122 / Ioan Suciu

 – Ca să te vedem! răspunse iar cineva și
Artemie și-a dat seama că bărbatul și femeia semă-
nau mult unul cu altul, atât datorită faptului că
erau îmbrăcați la fel, cu același tip de costum
aducând cu uniformele chinezești, cât și datorită
figurilor care erau aspre, uscățive și cu o tunsoare
asemănătoare. Slujitorul șterse cu șervetul pe
care-l avea gura uneia dintre persoane și Artemie a
înțeles că era cea din partea stângă, probabil tatăl
după vocea sepulcrală.
– Ce mai e pe acasă? întrebă șeful.
– Ne-a murit porcul! zise femeia, aruncând
involuntar câțiva stropi din gură. Servitorul o
șterse apăsând tare peste figura ei, ca și cum ar fi
curățat un parbriz.
– Nu-i nimic, vă luați altul! spuse șeful.
Femeia vărsă niște lacrimi; figura îi rămase
impasibilă, dar din colțurile ochilor porniră niște
șuvoaie mici de lichid, ca din niște pipete.
– Dar era un porc bun! se smiorcăi ea.
– Altfel, ce mai fac găinile? întrebă șeful.
– Bine, răspunse tatăl.
– Dar noi n-avem găini! interveni femeia.
– Noi am venit să te întrebăm ce mai faci tu!
spuse tatăl.
Șeful se întoarse spre Artemie întrebându-l în
șoaptă ce să răspundă. „Bine!” i-a șuierat el.
– Bine, mulțumesc! zise șeful către părinții lui.
– Te-ai însurat? întrebă mama. Șeful se în-
toarse iar spre Artemie. „Nu; există niște etape”
i-a sugerat el răspunsul. Șeful repetă cu exactitate
vorbele indicate.

Năucul / 123
 – Ce etape? întrebară cei doi vârstnici într-un
glas. Șeful se întoarse spre Artemie. „Întâi depis-
tarea. Selecția. Aprecierea calităților femeii. Apoi
logodna; câteva săptămâni, cel puțin. Nunta.
Noaptea nunții. Cearceaful însângerat.” Artemie
spusese toate astea cu voce tare și șeful îl confirma
dând din cap.
– Asta e! zise el, pentru a întări cuvintele sfă-
tuitorului lui.
– Dânsul cine e și ce vrea? întrebă mama.
– Un fel de alter ego! zise șeful.
– E italian? întrebă tatăl.
– Și vreau să vă spun că am găsit-o! spuse șe-
ful, fără să-l mai consulte pe Artemie.
– Pe cine? întrebă mama cu severitate dar și
cu îngrijorare în glas.
– Pe femeia visată!
– Ai visat-o? întrebă mama.
Artemie a vrut să-i facă semne șefului să nu
meargă mai departe. Dar el s-a grăbit și plin de
entuziasm a ridicat-o în picioare pe muma pădurii
de lângă el îndemnând-o să-și sărute socrii. Ea a
urcat pe podium și a întins mâinile lateral, spu-
nând: „Eu sunt!”. Gestul avu ca urmare leșinul
instantaneu al celor doi părinți, care fuseseră parcă
împușcați de un comando SS. Servitorul se luptă
să-i aducă în simțiri, udându-i cu șervetul lui umed
și dându-le câteva palme. Anabela s-a dat înapoi și
a exclamat revoltată:
– Ce au ăștia, frate?
Când și-au venit în simțiri, cei doi s-au ridicat
în picioare și-au pornit spre spatele camerei,

124 / Ioan Suciu

dispărând printr-o ușă împreună cu servitorul.
Anabela a șoptit printre dinți: „Să-ți fie rușine!” și
a plecat pe unde veniseră. Șeful a pornit după ea,
dar n-a mai ajuns-o. Artemie a plecat după ei, însă
nu i-a mai văzut. Dar după puțin timp s-a trezit
mergând la pas cu șeful, în ritm alert. Culoarul se
lărgea și începea să urce, apoi s-a îngustat și au
dat de niște scări de piatră; de fapt, părăsiseră
largul coridor și intraseră pe o derivație laterală,
care arăta ca un tunel de metrou; șeful îl ținea de
mână și-i imprima un mers grăbit; treptele deve-
niră din ce în ce mai greu de coborât, căpătând un
unghi din ce în ce mai abrupt.
Artemie era frânt de efort și oboseală; a
observat că drumul aducea din ce în ce mai mult cu
o scară interioară de castel; dar a dat Dumnezeu
și-au ajuns pe un platou, sub cerul liber; era un
teren așa de vast încât nu i se vedeau marginile; au
mai mers cam câțiva kilometri și deodată s-au
trezit în plin centru comercial, cu magazine, dife-
rite localuri și spații amenajate pentru cumpărături
sau distracții. S-au oprit în fața unui local luxos, cu
reclame pe toată fațada și imediat a apărut lângă ei
un individ grizonat și elegant, cu papion roșu
sângeriu la gât, care i-a invitat înăuntru.
Era un restaurat de lux, cu orchestră și ring de
dans. Artemie s-a bucurat când șeful a acceptat
îndemnul de a mânca și a bea ceva. Bărbatul
elegant, care era desigur vreun șef în acel local, i-a
întrebat dacă le plac frumoasele sau urâtele.
– Adică în ce sens? a întrebat Artemie.

Năucul / 125
 Omul făcu un semn cu mâna în loc de răs-
puns, adică pocni din degete cu brațul drept ridi-
cat. În stânga și-n dreapta sălii restaurantului se
aflau niște podiumuri laterale, asemănătoare celor
de la prezentările de modă, și pe acolo începură să
defileze niște femei numai în sutien și chiloți, cu
fustițe foarte scurte; se auzea o muzică gen
can-can. Mai erau câțiva mușterii în local care
aplaudară. Fetele dispăruseră undeva în culise.
Bărbatul cu papion roșu îi privi întrebător, aștep-
tând câteva minute nemișcat între mese, în apro-
pierea lor. Nici Artemie, nici șeful nu reacționară
în niciun fel; mâncaseră și stăteau odihnindu-se
pur și simplu, cu mâinile pe paharele cu vin.
Bărbatul maestru de ceremonii pocni din nou din
degete. Pe podium apărură niște femei grase și
diforme sau slabe și disproporționate, tot în ținută
sumară, lăsând vederii niște cărnuri dezgustă-
toare sau niște oase ambulante și ascuțite, de care
îți venea să te ferești să nu te-nțepe, cu toate că
scena era destul de departe de mesele lor.
Deoarece se auzeau exclamații dezaprobatoare și
chiar fluierături, muzica se înteți și femeile urâte
începură să danseze, săltându-și șuncile (cele gra-
se) sau pocnindu-și oasele (cele slabe) într-un
spectacol oribil; voiau prin mișcare și dans să
îmbunătățească calitatea reprezentației, dar oa-
menii începură să huiduie și chiar să arunce cu
chifle sau cu obiecte mai contondente de pe mese;
femeile se retraseră înghesuindu-se spre culise și
atunci șeful se ridică de la masă și se repezi ca un
animal de pradă spre una din urâtele care se

126 / Ioan Suciu

grăbea să părăsească podiumul; nu reuși s-o
prindă și niște bodyguarzi s-au aruncat spre el și
l-au imobilizat, ducându-l spre ieșire; în timp ce
Artemie căsca gura la ceea ce se-ntâmpla, s-a tre-
zit și el luat pe sus și azvârlit în stradă alături de
șeful lui, care fusese scotocit cu dexteritate prin
buzunare golindu-i-se portofelul și aruncân-
du-i-se alături o notă de plată. Rămăseseră
amândoi lungiți pe trotuar și Artemie l-a văzut pe
șeful cum strânge în mână o cârpă; era o bucată
de material textil smuls din rochia femeii după
care alergase pe scenă.
– Ea era! a zis el și s-a chinuit să se ridice în
picioare.

Artemie se afla în apartamentul rezervat pă-

rinților șefului. Stătea pe un fotoliu vizavi de cei
doi bătrâni care erau așezați pe o canapea; între ei
exista o măsuță pe care se aflau alune în farfu-
rioare și niște suc de culoare gălbuie în trei pahare
drepte și înalte. O armată de chelneri fojgăiau în
jur ca niște gândaci agitați de atacul unui insec-
ticid. Se auzi un pârț puternic ca un sunet de goar-
nă. Doi vlăjgani îl luară pe sus pe tatăl șefului și-n
poziția în care se afla bătrânul îl duseră până-n
toaletă, depunându-l pe scaunul de la veceu.
Mama șefului îl privea pe Artemie concentrată de
pe canapea, cu o insistență care îl făcea să se
simtă incomod. Bătrânul a fost adus înapoi purtat
ca o statuie dintr-un material perisabil și așezat
lângă consoarta lui.

Năucul / 127
 – Cum să facem să-l lămurim? zise bătrâna
doamnă.
– Pe cine? zise tatăl.
– Te-ai ramolit!
– A, da, m-am ușurat! zise bătrânul.
– Nu pe tine te-am întrebat! spuse mama
șefului.
– Pe dânsul trebuie să-l întrebi! spuse bătrâ-
nul, arătând spre Artemie.
– Păi asta am făcut și eu! zise femeia.
– Ai făcut și tu?
– Cred că e foarte greu să i se deschidă ochii!
a intervenit Artemie.
– De ce, doarme? întrebă mama șefului.
– Da, acum cred că doarme; dar nu de asta...
Bătrânul se enervă și se înroși la față de ziceai
că o să plesnească din clipă-n clipă. Strigă:
– Trimite-i o talangă peste el! Deschideți-i
ochii cu o pensetă! Eu mă scol în fiecare dimineață
de la cinci!
– Tu ești bătrân! spuse doamna.
– Și ce dacă sunt bătrân? Dar nu mă îndră-
gostesc ca prostul de șleampăte urâte!
– Tu te-ai îndrăgostit de mine!
– Păi vezi?
– Dar acum nu te mai îndrăgostești!
– Pot să deosebesc o pocitanie de una drăguță!
– Aici nu e vorba de tine! E vorba de fiul nostru!
– Da, se face de râs!
– Domnule, te rugăm să-l lămurești! i se adre-
să femeia lui Artemie.
– Te plătim! interveni bătrânul.

128 / Ioan Suciu

 La ușă se produse o busculadă și înăuntru
năvăliră niște soldați, împreună cu intendentul.
Soldații se repeziră la bătrân și-l legară la gură cu
niște fâșii de pânză neagră. Apoi intendentul îl luă
de braț pe Artemie și-l scoase afară din apartament.
– Mergeți cu mine! i-a zis el și-l împinse pe un
coridor îngust. Au ajuns în fața unei săli de sport
și-au intrat. Șeful stătea în picioare pe marginea
unui bazin de înot, privind apa. Intendentul se
retrase, după ce-i raportă șefului: „L-am adus!”.
– Întrebarea mea este ce adâncime are această
apă? s-a adresat el lui Artemie.
– De ce? a zis acesta.
– Nu răspunzi la o întrebare cu altă întrebare!
– Cred că are peste doi metri! a spus Artemie,
examinând lichidul din piscină care era foarte
limpede.
– Deci e mai adâncă decât mine!
– Nu! Adică apa e adâncă, dar dumneavoastră
nu sunteți adânc!
– Dar pot să mă înec în ea!
– Dacă nu sunteți mai înalt de doi metri, da!
– Păi vezi! Îmi dai dreptate!
– Dar e vorba de înălțime, nu de adâncime! a
insistat Artemie, iritat.
– Vorbe!
– Vorbele sunt importante; de multe ori de ele
depinde viața noastră!
– Apa are o adâncime mai mare decât înăl-
țimea mea! a zis el apăsat.
– Acum v-ați exprimat corect!
– Deci pot să mă înec liniștit!

Năucul / 129
 – Numai dacă vă aruncați în apă!
– Îmbrăcat?
– Nu. În costum de baie.
– Adică?
– Chiar dacă vă dezbrăcați și rămâneți în cos-
tum de baie, puteți să vă înecați!
– Așa da; îmi place răspunsul. Dar dacă înot?
– Atunci vă salvați!
– Dar dacă nu știu să înot?
– Atunci muriți!
– Pot să mor pe mal dacă nu știu să înot?
– Evident, nu!
– Atunci ce fac?
– Dacă știți să înotați, săriți, dacă nu, stați pe
loc.
– N-ar trebui să învăț să înot în loc să stau
degeaba pe această bordură?
– Cum doriți!
– Cum crezi că e mai bine? întrebă el.
– Să începeți să învățați!
Șeful se culcă pe ciment și începu să dea din
brațe ca la stilul craul lovindu-se de dușumeaua
rece cu mâinile de câte ori atingea podeaua.
– Ceva nu e bine! zise el.
– Trebuie să dați și din picioare în același
timp, ca să înaintați!
Șeful mișcă picioarele în așa fel încât se opin-
tise cu vârfurile pantofilor și începu să înainteze
în jurul bazinului, mișcându-se ca o broască țes-
toasă. De undeva apăru o femeie de serviciu și se
repezi să-l ridice pe șeful de pe jos. Bărbatul se
luptă cu ea.

130 / Ioan Suciu

 – Vreau să vă ajut să vă ridicați! spuse femeia.
Artemie s-a dus spre locul respectiv și i-a spus
individei să-i lase în pace. Femeia a plecat privind
în urmă cu îngrijorare.
– Eu am învățat să înot pentru că m-a aruncat
tata într-o piscină și-am dat din mâini și din
picioare ca disperatul, i-a spus Artemie șefului,
care se ridicase și venise la punctul inițial de la
marginea bazinului.
– Ce adâncime avea apa?
– Vreun metru, cred; îmi ajungea până la umeri.
– Nu e bine! spuse șeful.
– Ba da; care-i problema?
– Păi asta e mult mai adâncă; mă rog! Ai putea
să mă arunci în bazin dacă te rog?
– Nu.
– De ce?
– Ați spus că nu știți să înotați!
– Dar trebuie să învăț!
Artemie l-a luat în brațe și s-a mișcat haotic pe
bordura de la marginea bazinului, nefiind sigur pe
picioare; era prea greu și-i venea să-i dea drumul.
L-a așezat jos.
– Nu e bine! a spus.
– De ce? Aruncă-mă, dom’le odată!
– Sunteți îmbrăcat!
Șeful și-a dat jos pantalonii și i-a sărit lui
Artemie în brațe. Artemie s-a apropiat de marginea
bazinului, clătinându-se cu șeful în brațele sale,
constatând că acesta avea niște picioare reci și
păroase. Femeia îi privea de pe malul celălalt al apei.

Năucul / 131
Artemie l-a lăsat din brațe pe șef și i-a spus să-și
scoată și haina. Bosul a rămas în cămașă și boxeri.
– Și pantofii! a spus Artemie. Șeful s-a descălțat.
– Și ciorapii!
– E rece apa?
Artemie s-a întins pe burtă pe marginea pis-
cinei și-a încercat apa cu mâna; i s-a părut foarte
rece.
– E tocmai bună! a mințit el.
– E bine! Fă-mi vânt!
– Și dacă vă înecați?
– Poți să sări după mine sau să suni la 112!
– N-am curaj!
– Păi nu-i mare lucru! Formezi doar numărul
la telefon și aștepți!
– S-ar putea să vă duceți direct la fund!
– Știi ce? Du-te până la administrator și spune-i
să golească puțin bazinul!
Artemie s-a îndreptat spre extremitatea sălii
unde se vedeau niște ferestre de birouri. Femeia
i-a ieșit în întâmpinare și i-a zis că ea e adminis-
trator și va da drumul la apă. În scurt timp lichi-
dul din bazin fu absorbit cu mare forță printr-o
gură de canal foarte largă; se formase un vârtej
care vâjâia ca o cascadă și apa devenise numai
spume. Artemie l-a văzut pe șef cum se dă cu
câțiva pași înapoi, pregătindu-se să sară. Nivelul
apei scădea vertiginos și șeful veni până la
margine să evalueze situația.
– E destul de mică acum, cred că pot să mă
arunc și singur!

132 / Ioan Suciu

 Se dădu în spate luându-și din nou avânt și
porni în viteză spre bazin, ținându-se de nas;
zbură peste bordura de margine și când ateriză în
bazin acolo nu se mai afla niciun strop de apă care
să-i fi amortizat căderea; lichidul se scursese în
totalitate. Începu să urle lugubru, căzut pe fundul
piscinei și rămas într-o poziție nefirească. Lui
Artemie i se făcu milă de el, se gândi că precis își
rupsese ceva. Femeia veni în fugă și zise că a
chemat pe cineva. Nu se știe de unde au apărut
doi bărbați în halate albe, ducând fiecare în mână
câte-o valijoară. Unul avea o bărbiță ca de țap și
altul niște ochelari cu lentile foarte groase.
– Și-a rupt piciorul? întrebă tipul cu bărbiță.
– Cred că da! a zis Artemie. Cel cu ochelari se
lovi de el și spuse:
– Bine că vă vedem! Ce ar trebui să facem?
– Păi să-i puneți piciorul în ghips! a spus
Artemie.
– Da, zise cel cu ochelari și-și lăsă valijoara
jos, lângă el. Apoi îl întrebă pe cel cu barbișon:
– N-ai niște ghips la tine?
Omul se căută prin buzunare și spuse:
– Niciun pic!
– Poate ar trebui preparat! a zis Artemie.
Șeful zăcea pe spate întins pe betonul rece și
scotea niște scâncete de ți se rupea inima. Cel cu
barbișon privise prin jur și spuse:
– Uite acolo o targă de pregătit mortar!
– O targă? făcu celălalt.
– Un fel de tavă de lemn cu mânere. Văd și un
sac de ceva; cred că e ipsos.

Năucul / 133
 Cei doi s-au repezit să aducă dispozitivul mai
aproape de rănit și răsturnară sacul cu material în
cuvă. Puseră niște apă și mestecară conținutul cu
un băț. Deodată cei doi în halate albe se opriră și
ochelaristul îl întrebă pe Artemie:
– De fapt, cum se procedează?
– Păi n-ați mai făcut niciodată treaba asta?
– Am făcut, dar nu în condițiile astea! spuse
enervat cel cu barbișon.
– Cred că trebuie o tije, zise Artemie.
– Pentru fixarea materialului pe membru!
strigă bărbatul cu ochelari de parcă făcuse o des-
coperire epocală. Se duse în zona în care găsise
targa și se plimbă pe acolo în patru labe, privind
atent în jos prin lentilele sale ca niște funduri de
sifon. Veni cu o scândură scurtă și îngustă ca o
linie școlară. Puseră scândura peste genunchiul
șefului și o legară cu o sfoară găsită pe pardoseală.
Apoi, folosindu-se de un cancioc, începură să
toarne materialul vâscos pe care-l preparaseră în
tava de lemn, peste piciorul șefului.
Deodată s-a auzit un urlet îngrozitor; femeia
administrator apăru lângă grupul nostru și strigă
la Artemie:
– Vreți să-l îngropați în ciment, ca pe mafioți?
Ați înnebunit!
Cei doi se opriră din treabă și priviră între-
bători spre Artemie.
– Are dreptate doamna, a spus Artemie. Tre-
buie ghips. Ăsta nu e ghips.
Cel cu ochelari îl întrebă pe omul cu barbișon:
– N-ai niște ghips?

134 / Ioan Suciu

 – Ți-am mai spus odată că n-am! strigă cel
întrebat. Femeia găsise o coadă de mătură și se
îndreptă spre cei doi. Oamenii o luară la fugă.
– Hei, unde vă duceți? a întrebat Artemie,
gândindu-se că șeful rămâne fără asistență medicală.
– După ghips! au răspuns într-un glas cei doi
sanitari. Între timp a apărut intendentul cu câțiva
oameni din anturajul cabinetului șefului și l-au
luat pe rănit pe o targă.

Năucul / 135
 XI

Dimineață șeful l-a chemat pe Artemie să-l

asiste la gimnastica de înviorare. Dormea numai
în boxeri, fără pijama. Și-a pus un trening pe el și
a început o alergare ușoară în jurul lui Artemie,
care stătea în mijlocul camerei. A pus un CD spe-
cial în care un bărbat cu o voce imperioasă dădea
indicații, pe un fond muzical ca un marș nazist.
„Duceți piciorul stâng la nas cu o mișcare bruscă”
zise vocea din casetofon. Șeful se execută spunând
că miroase urât. „Nu vă opriți; faceți acest exer-
cițiu de 20 de ori”. La mișcarea numărul 18 șeful a
căzut în fund pe parchet și Artemie s-a dus să-l
ajute să se ridice. „Atenție! Mâna dreaptă la vârful
piciorului stâng, mâna stângă la vârful piciorului
drept și dosul săltat în aer cu avânt și energie!”.
Șeful era foarte caraghios; parcă era apucat.
– Mi s-a părut mie sau râzi? zise șeful.
– Nu, mi s-a înfundat puțin nasul, a zis repede
Artemie.
„Vă așezați pe jos, în șezut cu picioarele întin-
se în față în unghi drept, vă sprijiniți cu mâinile
de podea și vă săltați în aer; apoi mișcați rapid
mâinile trecându-le peste picioare fără să coborâți
șezutul pe dușumea și tot așa ca la cazacioc”. Și se
auzi o melodie numai bună de dansat cazacioc.
Șeful nu reuși nici măcar o singură dată să facă

136 / Ioan Suciu

mișcarea; i se împleticiră mâinile printre picioare
și se răsuci nervos lovindu-se cu capul de podea.
„Dacă ați terminat puteți să treceți la statul în cap;
vă deplasați lângă perete ca să vă fie mai ușor.”
Șeful se duse spre un zid frumos tapetat și-și săltă
picioarele cu tălpile-n sus printre niște nuferi
reproduși pe perete; părea că se aruncase cu capul
în jos printre plantele din lac; chiar lângă ceafa sa
era o mică broscuță care orăcăia, dar erau niște
zgomote scoase pe nas de către executantul de
exerciții; deodată Artemie se sperie foarte tare;
broasca s-a mișcat și se părea că-l mușcă pe șef de
picior dar gimnastul trăsese cu talpa (avea niște
bascheți cauciucați) peste tapet care se dezlipise și
venise peste el; șeful căzu cu nuferii și vegetația
deasupra lui și se luptă să se elibereze din acea
agresiune a decorației peretelui; se ridică și privi
buimac în jur. Din casetofon se auzi vocea instruc-
torului: „Acum vă liniștiți, respirați adânc și vă
culcați pe spate. ”
– Unde să mă culc? Pe pat, pe jos, pe cana-
pea? zise șeful nervos.
„Vă rugăm să vă calmați. Beți puțină apă.
Aștept.”
– Ce zice? întrebă șeful.
– Niște apă. Vă aduc eu paharul, spuse Artemie.
Vocea din aparat continuă. „Vă rugăm să exe-
cutați comenzile mai prompt; nu puteam sta aici
toată noaptea”.
– Dar acum nu e noapte! E abia dimineață!
zise șeful.

Năucul / 137
 – Nu vă certați cu el, a zis Artemie; își face și
el treaba. Și oricum, nu vă aude.
„Liniște! Drepți! Urmează aruncarea pe fe-
reastră din salt în aer!”
– A înnebunit? spuse șeful.
„Vă rog să vă măsurați cuvintele și să vă luați
avântul necesar. Cineva să deschidă larg fereas-
tra” tună vocea din casetofon. Artemie s-a repezit
să deschidă fereastra care era foarte largă.
– Unde o să cad? Ce o să pățesc dacă mă iau
după ăsta? se lamentă șeful.
– Nu vă faceți probleme, mă duc eu afară și vă
prind, a zis Artemie calm.
Șeful și-a făcut cruce, a dat mâna cu Artemie
ca de despărțire și-a sărit pe fereastră. S-a auzit
un strigăt și o bufnitură. După câteva minute doi
gunoieri au intrat pe ușa camerei ducând un tom-
beron între ei.
– De la dumneavoastră a căzut ăsta? și l-au
tras de păr pe șeful din recipientul de gunoi. Era
foarte șifonat și părea cam turtit.
– Măi oameni buni, voi știți cine e dânsul?
– Nu, a zis unul dintre ei. Noi nu suntem oa-
meni buni, suntem simpli gunoieri.
– Noi, ce găsim, facem curățenie! completă cel
de-al doilea.
– La groapă și gata!
– Și dacă omul încă nu e mort? a întrebat
Artemie.
Primul gunoier arătă spre șeful și râse fără
veselie. Zise:
– Uite-l că mișcă!

138 / Ioan Suciu

 Șeful încerca să-și învârtă capul folosindu-se
de ambele mâini.
– Ați vrut să duceți la groapă un om viu? le-a
reproșat Artemie lucrătorilor.
– Ba pardon, zise primul gunoier. Dar dum-
neavoastră de ce l-ați aruncat?
– Nu l-am aruncat; a sărit singur! Este șeful
cel mare, dacă nu știți!
– Ați vrut să vă omorâți șeful? întrebă cel
de-al doilea.
– Aste e crimă cu premeditare, spuse și pri-
mul gunoier.
– Să sunăm la 112! mai spuse cel de-al doilea
gunoier.
– De ce? am întrebat eu.
– Să vină să vă aresteze! zise primul.
– Păi ăia de la salvare nu fac arestări! Ei dau
primul ajutor!
Șeful, care ieșise din tomberon, făcu mișcări
prin încăpere ca să se dezmorțească. Apoi căută
niște coniac într-un raft al bibliotecii.
– Vă mulțumim, dar noi nu bem în timpul
serviciului! spuse primul gunoier, care înțelesese
că șeful căuta o băutură.
– Dar putem să luăm o sticlă pentru acasă!
completă cel de-al doilea.
Atunci se auzi vocea din casetofon: „Vă așe-
zați în genunchi și duceți mâinile împreunate la
piept”. Gunoierii au tresărit obișnuiți să execute
ordine date de o astfel de voce și au îngenuncheat
amândoi în fața șefului. Acesta le-a dat câte-un

Năucul / 139
păhărel de coniac. Oamenii au băut și primul
gunoier zise:
– Vă mulțumim și ne scuzați dacă am sărit
puțin calul!
În încăpere a intrat subreta cu un cărucior pe
care se afla micul dejun pentru șeful. Nu s-a auzit
când a bătut la ușă. Femeia arăta foarte bine, pur-
tând o rochie neagră cu guleraș și șorțuleț alb;
rochia era însă foarte scurtă și puțin evazată; avea
ciorapi negri cu dungă și portjartier; când se
învârti puțin în jurul mesei pe rotile, în încăpere
se făcu liniște și cu toții s-au dat spre marginea
peretelui, ca și cum s-ar fi pregătit de un specta-
col. Vocea spuse: „Vă culcați pe spate și depărtați
picioarele!”. Femeia se opri din ceea ce făcea și
privi cu atenție spre covor, ca și cum ar fi simțit
un șarpe care urma s-o atace. Apoi, ca în scenele
de circ în care o femeie tânără este hipnotizată și
execută mașinal tot ce-i ordonă iluzionistul, ea se
întinse pe covor și depărtă picioarele; i se vedeau
pulpele frumos rotunjite, ademenitoare, portjar-
tierul și chiloții care erau roșii. Din partea celor
doi gunoieri s-a auzit cum înghit în sec, cu zgo-
mot. Deodată șeful se enervă foarte tare și strigă
după garda sa personală. Artemie n-a știut până
atunci de acea formație și a văzut cum pătrund în
interior patru gealați îmbrăcați în niște costume
ca de cosmonaut; purtau ochelari negri ca de
agenți „Secret Service”. Ei scoaseră femeia afară
târând-o pe hol așa lungită pe spate cum era; apoi
azvârliră afară și căruciorul cu mâncare; se în-
dreptară spre cei doi gunoieri și intenționară să-i

140 / Ioan Suciu

scoată și pe ei pe hol, dar șeful indică printr-un
semn cu mâna fereastra. Gunoierii au fost arun-
cați pe fereastră cu capul în jos; s-au auzit vaietele
lor prelungi care s-au întrerupt brusc de parcă
le-ar fi astupat cineva gurile. Doi lungani au pus
mâna pe Artemie și l-au săltat sus, în aer.
– Unde? întrebară gealații.
– Oriunde! La rațe!
– Nu! Nuuuuu! strigă disperat Artemie.
Interveni vocea din casetofon: „Programul
nostru s-a terminat. Vă urăm o zi plăcută!”.
După câteva minute, Artemie s-a trezit într-un
fel de încăpere cu aspect de parcare subterană,
plină de rațe și gâște care făceau un zgomot insu-
portabil. Pe jos era un strat de nisip amestecat cu
găinaț. Mirosea îngrozitor. Fusese legat de mâini
și de picioare. Se afla în mijlocul orătăniilor și
unele îl ciupeau de haine sau de nas. Se zbătea ca
peștele pe uscat ca să scape de ciocurile agresive și
ca să-și slăbească benzile adezive cu care era
imobilizat. În încăpere rămăseseră doi indivizi din
garda șefului care purtau niște ochelari negri și
umblau pe bâjbâite printre păsări. Era evident că
nu vedeau nimic prin acei ochelari; de câteva ori
s-au aruncat în gol încercând să prindă vreo rață;
probabil că le adunau pentru bucătărie. Indivizii
erau uriași, părând a fi niște rezultate ale unor
experiențe cu hormoni de creștere, foarte înalți și
solizi, dar probabil că dezvoltarea fizică se făcuse
în dauna creierului; unul dintre ei se dovedi
specialist în prinderea rațelor de gât, ținându-le
bine cu toate că se zbăteau din aripi și dădeau din

Năucul / 141
picioare, iar celălalt, înaintând ca beat cu un iata-
gan în mână, le reteza gâtul cu o lovitură de mare
precizie, chiar sub degetele celui care ținea pasă-
rea; executară de câteva ori această operație, ma-
sacrând vreo zece orătănii care mai săreau prin
incintă fără cap, împrăștiind sânge și fulgi. Deo-
dată vlăjganii au ajuns lângă Artemie și l-au ținut
de gât în aer cu o mână imensă ca o cupă de
macara; Artemie a simțit că nu poate respira şi o
clipă s-a gândit că o să moară spânzurat de dege-
tele unui dobitoc fără minte, înainte ca tipul
celălalt să-i aplice fulgerătoarea tăiere a capului,
cum procedau cu rațele. „Nu sunt rață!” a țipat el
din toate puterile. „Nici noi!” răspunse zdrahonul,
ca și cum s-ar fi auzit un ecou la strigătele sale. I
s-a părut că strânsoarea scade în intensitate și cu
câteva clipe înainte de a leșina, a văzut o imagine
ca o secvență de film; intendentul îl lovise cu o
lopată în cap pe călăul lui și asta a fost tot.
Când s-a trezit, se afla pe marginea acelui loc
plin de zarva rațelor, întins pe o saltea mizeră, cu
intendentul deasupra:
– Vă cheamă șeful! îi zise el.
Era și timpul. Și-a imaginat că șeful o să-l
omenească la o masă bună cu un vinișor tare, roze,
drept scuză pentru felul cum se comportase. L-a
găsit în biroul lui, în acea încăpere cu aspect de
cabinet ministerial, cu cărți și mobilă veche. Stătea
pe o canapea laterală și mușca dintr-un sandviș.
– Știi cum se schimbă un bebeluș? l-a întrebat el.
– Nu prea am experiență, dar teoretic știu! a
răspuns Artemie, observând că pe canapea, ală-

142 / Ioan Suciu

turi de şef, se afla un ghemotoc format dintr-o
plăpumioară înnodată. Dintr-odată ghemotocul a
început să urle ca o sirenă de salvare. Șeful a sărit
de pe canapea, aruncând sandvișul la coș.
– Ce mă fac? a zis el. Artemie s-a gândit că
pentru un om foarte înstărit cum era el lamentația
aceea era total nepotrivită. Orice bogătaș când are
o problemă nu face altceva decât să-și cheme
servitorii. Dar șeful avea o caracteristică aparte,
un fel de hobby: voia să se descurce singur. Se
apropie tiptil de ființa care zăcea înfășată în cârpe.
– Desfaceți băiatul și depuneți-l alături pe un
cearșaf curat! a zis Artemie.
Șeful se grăbi să execute totul întocmai. Se
întoarse spre el uluit:
– De unde știai că e băiat?
– Am presupus după tonalitatea orăcăielii! a
răspuns Artemie. Șeful îi aruncă o privire admi-
rativă. Semnele de apreciere pe care Artemie le
vedea la el îl hrăneau spiritual și-i dădeau aripi. „O
apreciere poate face cât o sută de euro” gândi el.
– Pregătiți niște schimburi curate! i-a ordonat
Artemie. A sesizat că uneori șefului îi plăcea să
primească indicații, chiar dacă puteau suna a dis-
poziții din partea unui subordonat. Pentru că
uneori e mai ușor să execuți decât să gândești și să
iei decizii. Poate că înaintașii săi nu fuseseră neam
de stăpâni, ci de slugi. Și ereditatea e foarte puter-
nică în această privință. Ceea ce este scris în
ADN-ul celulelor tale faci în mod firesc.
– De unde schimburi de bebeluș la mine-n
cabinet?

Năucul / 143
 – Chemați femeia! a zis Artemie cu un ton
puțin cam aspru.
– Ce femeie?
– Cea potrivită!
Șeful se duse la biroul său de lucru pe a cărui
muchie se aflau niște butoane. Apăsă pe unul
dintre ele și imediat a apărut subreta cea drăguță.
Șeful îi arătă copilul care se zbătea gol și roșu ca o
larvă pe canapea și zise:
– De ce orăcăie în halul acesta?
– Nu-i al meu! zise femeia.
– Cred că îi e foame! a zis Artemie.
Șeful se adresă subretei:
– Să-i aduci ceva de la bucătărie!
– Nu avem decât rață.
– Cum adică?
– Așa a stabilit domnul intendent. Azi e zi de
rață.
– Un singur fel de mâncare?
– Nu. Rață cu portocale, rață cu măsline, rață
cu varză, rață înăbușită cu dovlecei, prăjitură de
rață cu coniac…
– Cum o să dai rață unui copil mic?
– Nu știu, răspunse tânăra.
– Ai avut vreodată un copil? o întrebă șeful.
– Niciodată. Am văzut doar pe Internet cum
se face.
– Lapte! a zis Artemie.
– Ai lapte? o întrebă șeful indicându-i cu dege-
tul arătător pieptul care părea destul de bogat.
Subreta se căută prin niște buzunărele după care
spuse că n-are. Dar că poate da fuga să cumpere.

144 / Ioan Suciu

 – Și-n acest timp, acest copilaș moare de
foame! De fapt, al cui e? întrebă șeful.
– Știu că l-a adus o paparudă! zise servanta.
– Cine?
– O femeie șleampătă cu părul galben.
– Zgripțuroaica! a murmurat Artemie.
– Ce-ai spus? se răsti șeful.
– Poate o fi tânăra aceea pe care o căutați!
interveni Artemie.
Se auziră bătăi puternice în ușă; parcă era
zmeul care dădea cu pumnul în poarta castelului.
Subreta deschise și-n interior năvăli arătarea
aceea îngrozitoare de care se îndrăgostise șeful.
Acesta din urmă deschise larg brațele s-o pri-
mească și s-o îmbrățișeze, dar femeia se eschivă și
se duse direct la bebeluș, deschizându-se din mers
la piept; scoase din bluză un sân uriaș cât o minge
de baschet și-l cuplă pe copilaș la bușon. Aruncă o
privire cruntă spre șeful, spunându-i:
– Nu ești în stare nici să-ți alăptezi propriul
copil!
Șeful rămase înmărmurit și sângele îi pieri din
obraji; șopti fără putere:
– Copilul meu? Păi eu n-am sân!
Căută un scaun pe care să se așeze, evitând să
ajungă la canapea. Femeia își lipise copilul de
piept și se-ndreptă spre ușă continuând să-și hră-
nească pruncul din mers. Subreta îi deschise ușa,
sluta cu bebelușul ieșiră afară și menajera plecă și
ea în urma lor. Șeful îi privi cu o expresie care
stârnea mila.

Năucul / 145
 – De ce a plecat, unde au plecat? Puteam să
discutăm despre viitor, să facem planuri, să ne
drăgălim puțin… se căină el.
A plecat și Artemie lăsându-l singur. Simțea
nevoia unei destinderi; dorea să citească o carte
bună sau să vadă un film răscolitor, cu Mastroiani.
Avea în camera lui un proiector și și-a pus filmul „8
și ½”, din care n-a înțeles niciodată nimic, dar i-a
lăsat întotdeauna o senzație de năuceală melan-
colică. N-a avut șanșa să se bucure prea mult de
vizionare, că intendentul l-a chemat la șeful. În
mijlocul biroului acestuia trona o motocicletă
splendidă, nichelată, strălucitoare și cu un aer
obraznic. Era un Harley-Davidson.
– Ei, ce zici? îl întrebă el cu mândrie, de parcă
ar fi construit el pe loc o astfel de minunăție. Cum
se încalecă așa ceva?
– Se trece un picior peste șa și se pun mâinile
pe ghidon, a spus Artemie.
– Așa? zise șeful și se urcă pe motocicletă.
Cadrul biroului lui, care arăta ca biblioteca unui
intelectual rasat, era total nepotrivit pentru o
astfel de mașinărie, care lăsase deja urme de cau-
ciucuri pe parchet și chiar pete de ulei. Șeful nu se
știe ce făcu dar motorul porni cu o mică explozie
și motocicleta fu cât p-aici să fugă de sub el. Dar
se petrecu o minune și anume se opri la fel de
neașteptat, hâțânându-l pe șeful exact ca la rodeo.
– Hai că mi-ai dat niște indicații mai mult
de-o grămadă!
Își scoase mobilul din buzunar și chemă un
motociclist. Șefului nu-i prea plăcea să folosească

146 / Ioan Suciu

telefonul mobil, ci mai ales butoanele clasice
montate la biroul lui. Probabil că utilizarea simplă
și la îndemână a telefonului, care putea fi un
instrument la îndemâna oricărui fâțângău sărăn-
toc, nu-i dădea satisfacțiile dorite. După câtva
timp în încăpere intră un tânăr în haine de piele,
având pe spate crucea albă cu extremitățile în
formă de tăiș de halebardă și pe cap o cască puțin
alungită spre ceafă. Omul mârâii ca un motan
căruia i se pusese în față o pisică în călduri și se
urcă imediat pe motocicletă. Ambreie puțin
motorul și porni ca o rachetă cosmică, ocolind
masa de lucru a șefului dărâmându-i scaunul și
îndreptându-se apoi spre ușă avid de spațiu; mare
noroc a fost că ușa s-a deschis la timp (inten-
dentul se afla de veghe afară) și motociclistul ieși
pe acolo pe culoar, cu un zgomot ca de avion care
decolează. Au rămas nemișcați amândoi (Artemie
și șeful), ascultând cum motorul străbate hotelul
ca o torpilă teleghidată trasă de pe un portavion;
s-au auzit pocnete și mici explozii; deodată
motociclistul a reapărut pe ușă într-o viteză
nemaipomenită și nu s-a oprit decât în oglinda
venețiană din perete pe care a făcut-o țăndări, el
sărind pe raftul cel mai de sus al bibliotecii;
minunatul vehicul nichelat și-a pierdut roțile și
alte piese care se răspândiră prin cameră și care
puteau să îi rănească mortal pe cei care asistaseră
la scenă. Pilotul sări jos de pe mobilă și rămase
întins pe parchet cu fața-n la podea câtva timp,
după care se ridică brusc, chiar în momentul în
care Artemie intenționa să cheme salvarea. Se

Năucul / 147
scutură pe haine și-și dădu casca jos; avea un cap
frumos ca de artist, cu un păr blond, cam mare. Se
apucă imediat să adune piesele dezmembrate ale
motocicletei, așezându-se în dreptul mesei de
lucru a șefului.
– Ce vrei să faci? l-a întrebat șeful. Blondul
pusese peste tăblia lucioasă a biroului motorul
vehiculului care arăta ca inima unui avion și
începu să meșterească preocupat.
– N-ai o cheie de paiș`pe? zise el.
– Cum de 14? Noi suntem aici numai trei inși!
zise șeful.
– Adu-mi măcar un pahar de apă, nu vezi că
sunt transpirat?
– Ce să fac? urlă șeful.
– Să faci ceva, să nu stai ca prostu’! Nu vezi că
s-a stricat motorul ăsta?
– Ascultă, tinere! a zis Artemie.
Atât a apucat să spună, că individul l-a luat ca
pe un fulg și l-a pus cu gura la una din roțile
dezmembrate ale motocicletei, ordonându-i să
sufle. „Umflo, că altfel îți umflu eu ochii!”
Între timp, șeful comandase un pahar de apă
care îi fu adus de subretă pe o tavă. Șeful luă
tacticos paharul și i-l turnă în cap motociclistului,
peste părul lui blond. În câteva secunde, șeful fu
urcat pe un raft al bibliotecii, foarte sus. Apoi
tânărul lăsă baltă resturile motocicletei și-și
îndreptă atenția asupra subretei care aștepta în
picioare cu tava ținută în mâna dreaptă, de-a
lungul coapsei.

148 / Ioan Suciu

 – Și tu, frumoaso, ce faci pe aici? i se adresă
blondul.
– Bine, zise ea și zâmbi. Tânărul îi dădu ocol
jur împrejur.
– Vrei să-mi aduci și mie un patent? zise el.
– Un pateu? făcu fata.
– Ești surdă? Un patent e o sculă.
– Mă duc să întreb la bucătărie! spuse ea și ieși.
Între timp șeful reușise să se dea jos de pe
bibliotecă (ajunsese la scara prevăzută pentru
căutarea cărților de pe rafturile superioare) și se
duse la birou apăsând pe un buton. În scurtă vreme
a apărut garda personală și a revenit și subreta.
Unul dintre bodyguarzi avea în mână un patent.
– El e! spuse subreta, arătându-l pe moto-
ciclist. Gorila îl apucă pe tânărul pletos și-i prinse
o ureche cu patentul. Apoi trupa îl scoase afară pe
blondul care țipa înfiorător.

Năucul / 149
 XII

Șeful avea câteodată niște obsesii; dar erau

lucruri bune, nu erau fixații maladive, sexuale sau
de altă natură josnică. L-a invitat pe Artemie în
bibliotecă. Aceasta arăta ca un interior de catedrală
cu o cupolă alungită, cu tavan pictat cu scene
mitologice sau istorice, îndeosebi de mari bătălii.
Dacă te uitai în sus, dându-ți capul pe spate, îl
puteai vedea pe Alexandru pe cal, cu coiful de aur
și sabia ca de argint, conducându-și trupele în
galop printr-o câmpie cu munți în fundal, pe Ulise
înfigând parul în ochiul lui Polifem sau pe Ahile
luptându-se cu Hector. Pe pereți erau tablouri de
Rembrandt, Rubens, Goya sau Hyeronimus Bosch.
Lumina pătrundea difuză prin niște vitralii frumos
lucrate; era liniște și multe măsuțe aveau fiecare
câte o veioză cu o lumină blândă ca de ceară. Din
loc în loc se aflau cititori, oameni frumos
îmbrăcați, bărbați cu cioc sau femei cu ochelari
minusculi, o lume calmă de intelectuali care părea
suspendată undeva în sfere înalte. Erau acei cititori
clienți pentru servicii de spa? Posibil, își spuse
Artemie. S-au dus în partea din față a camerei,
într-un loc cu o canapea circulară, foarte largă, pe
care ar fi încăput 20 de inși unul lângă altul.
Spațiul din centrul semicercului era ca o scenă, cu
vreo cinci centimetri mai ridicat decât nivelul

150 / Ioan Suciu

podelei bibliotecii. Artemie a observat că prin sală
se foiau niște bărbați purtând niște haine maronii,
cu gulerele de la sacouri înalte, cum purtau englezii
cu un secol și jumătate în urmă, și cu părul cam
mare. Mergeau tăcuți, cu pași neauziți și delicați,
ca niște feline. Erau bibliotecari, după câte se înțe-
legea, numai că numărul lor era prea mare, între-
când pe cel al cititorilor aflați în întreaga sală.
Deodată, lângă ei (se așezaseră pe la mijlocul
canapelei celei lungi) a apărut intendentul; șeful i-a
șoptit ceva și imediat armata de bibliotecari s-a pus
în mișcare de parcă trebuiau să dezamorseze o
bombă ascunsă pe undeva pe după rafturile cu
cărți. Erau multe volume, rafturi de jos de la podea
până-n tavan, cu două rânduri de balcoane conti-
nue dispuse de-a lungul suporturilor de cărți în
două etaje; existau scări de lemn în spirală care
ajungeau din loc în loc până la balcoane, asemă-
nătoare scărilor care foloseau la urcarea în amvo-
nul bisericilor. În scurt timp, în fața lor a fost
adusă o măsuță ca de cafea, pe care harnicii
bibliotecari au depus câteva tomuri cam prăfuite.
Unul dintre bărbați se apucă să le șteargă de praf
chiar acolo, deranjându-i. Șeful se întoarse cu fața
spre Artemie și îl întrebă:
– Mai există tortură în zilele noastre?
– Habar n-am!
Intendentul îi făcea semn din cap să răspundă
afirmativ.
– Hai să vedem puțin ce se practica în alte
vremuri!

Năucul / 151
 Cu o viteză formidabilă, unul dintre biblio-
tecari veni lângă ei și începu să deschidă pe rând
cărțile din fața lor, alungându-l pe bărbatul care
mai adineauri le ștergea de praf. Apoi le puse sub
ochi fotografii și desene cu fel de fel de practici
medievale de tortură, de la trasul de cele patru
mădulare cu frânghii la turnatul apei din burduf
pe gură, spânzurarea de picioare sau legarea
membrelor inferioare la spate de glezne cu o curea
care-i strângea victimei gâtul la celălalt capăt,
ținerea osânditului la cazne cu capul sub apă,
arderea la tălpi și multe altele; pe măsură ce le
arăta, bibliotecarul începu să respire tot mai repe-
de și mai profund, să transpire abundent și chiar
să geamă de plăcere. Intendentul trăgea cu ochiul
la șeful să vadă în ce măsură acesta era satisfăcut
și spuse ca să pluseze:
– Dar să vedem ceva mai pe viu! și bătu de
două ori din palme. Bibliotecarul închise repede
cărțile și le luă de acolo cu măsuță cu tot, dove-
dind o forță fizică neașteptată pentru un cărturar;
dispăru în spatele unor rafturi, dar reapăru ținând
de mâini un individ tânăr și blond, gol până la
brâu care lui Artemie i se păru cunoscut, iar în
urma lor venea cu pași rari și plini de măreție un
bărbat îmbrăcat în roșu, cu o glugă neagră pe cap.
– Ce-i asta? zise șeful puțin iritat.
– Nu vă impacientați, e doar o punere în scenă.
Individul cel blond avea o figură înspăimân-
tată, părul în dezordine și părea că-i tremură
carnea pe el; era bine făcut, avea mușchi bine
conturați și corp de sportiv; deodată Artemie îl

152 / Ioan Suciu

recunoscu: era motociclistul care făcuse prăpăd în
cabinetul șefului. Ciudată era schimbarea lui de
tonus, de la siguranța autistă pe care o afișase până
atunci la o dezorientare totală; omul l-a privit drept
în ochi pe Artemie cu o expresie de rugă supremă,
cerându-i prin acest gest ajutorul; numai că
Artemie n-avea nicio putere și oricum nu era cazul
să se amestece. Tânărul avea pe el numai o pereche
de blugi. Uriașul în roșu, în costumație de călău
din evul mediu, avea în mână o secure imensă cu
tăișul lat și strălucitor. Motociclistul începu să se
smiorcăie, timp în care „bibliotecarul” îi aruncă un
zâmbet complice lui Artemie, de parcă ar fi vrut
să-i spună: „Așa-i trebuie!”. Călăul îl puse pe masa
din fața lor pe tânăr și-l potrivi cu mâna liberă
precum un măcelar care își așază bucata de carne
pe care urmează s-o tranșeze, dar lăsă deoparte
securea și scoase la iveală dintr-un buzunar de-al
lui o pană de gâscă. Și începu să-i plimbe pana
peste bustul gol al omului, insistând pe la subsuori
și pe la nas. Omul începu să râdă și strănută de
câteva ori într-un mod ciudat, de parcă voia și să
hohotească și să explodeze pe nas cu zgomot;
scoase la un moment dat un sunet ca un fel de
muget subțire, apoi se lansă într-un râs tot mai
intens care-i scutura mușchii și-i zguduia tot
corpul de spasme; de fapt, intenționa să plângă dar
nu putea de râs.
– Credeți că se poate muri de râs? îl întrebă
intendentul pe bibliotecar.
– Să sperăm că nu, dar în istorie s-au înregistrat
cazuri: regele Martin de Aragon, Pietro Aretino…

Năucul / 153
 – Nu mă refer la cazuri speciale, Buratino și
alții!
– Aretino! îl corectă eruditul.
– Mă întreb așa în general, din punct de vede-
re medical!
– Medical orice e posibil!
Între timp tânărul se lăsase jos pe podea și
dădea din mâini și din picioare ca o insectă chinu-
ită de un jet mortal de substanță chimică, în vreme
ce omul îl roșu îl gâdila în continuare zâmbind ca
unui copilaș cu care s-ar juca; călăul avea fața
vopsită în roșu, ca restul costumului de clovn pe
care-l purta; i se vedea dantura impecabilă.
– Vedeți, gâdilatul poate fi un supliciu și de
aceea e posibil ca expresia să vină de la „gâde”,
spuse bibliotecarul, cu voce de profesor care
explică unor elevi. Deodată bărbatul chinuit izbuti
să se ridice de pe parchet și s-o ia la fugă prin sala
cea mare, printre oamenii care-și părăsiseră toți
mesele de lectură și veniseră aproape de specta-
col; călăul se ținea după el gâdilându-l cu pana în
continuu, chiar și din mers. Victima scotea un fel
de chelălăit ciudat, un fel de râsu’-plânsu’
dezgustător. Se auziră voci prin mulțimea adunată
care întrebau: „Dar ce-a făcut?”. Până la urmă,
atât băiatul cât și călăul ieșiră din încăpere prin
ușa din spate și Artemie nu i-am mai văzut.
– Ce se-ntâmplă? întrebă șeful.
– Nimic deosebit! îl mai aleargă puțin pe afară
și p-ormă îl lasă! zise bibliotecarul. Oricum,
amărâtul nu va mai rezista multă vreme!

154 / Ioan Suciu

 XIII

A urmat o perioadă de maximă relaxare.

Artemie stătea mult timp în camera lui, citind sau
uitându-se la televizor. Avea și un computer cu un
ecran foarte mare, la care putea vedea și filme.
Dar lui nu-i plăceau filmele vizionate pe displayul
calculatorului. Camera era destul de spațioasă și
avea o priveliște minunată; se vedea până departe
peste casele mai puțin înalte din zona înconju-
rătoare, iar în imediata apropiere era un parc sau
o pădure. Frigiderul pe care-l avea era imens, cu
două uși cât un șifonier, garnisit cu fel de fel de
bunătăți și băuturi, de la răcoritoare până la
coniacuri fine. Peretele opus ferestrelor era ocu-
pat în întregime de o bibliotecă burdușită cu
volume, cu lucrări din toate domeniile. Erau acolo
operele literare fundamentale, toate scrierile lui
Shakespeare, Dante, Dickens, Flaubert, Tolstoi,
Dostoievski, Thomas Mann, Proust etc. Artemie a
citit mult și a recitit cărțile marilor autori. Mânca
la restaurantul de jos (cobora cu liftul) și în rest se
plimba uneori prin clădire sau prin parcul din jur.
Intrase într-o rutină din care nu i-ar mai fi plăcut
să iasă. Uneori, se întreba dacă timpul se scurge
cu adevărat sau stă pe loc. Numai evenimentele ne
fac să simțim cum trece vremea. Dar într-o dimi-

Năucul / 155
neață, subreta a venit la el și i-a spus că-l cheamă
doamna la bucătărie.
– Care doamnă? a întrebat el. Fata nu i-a
răspuns, dar a luat-o înainte și bine a făcut,
pentru că Artemie uitase unde se află bucătăria.
Înăuntru, o ființă cu o claie de păr galben în cap,
ținea un satâr în mână deasupra mesei pe care se
afla o gâscă jumulită, proaspăt scoasă dintr-un
pachet și arătând ca o ghiulea.
– Și acum ce fac? zise femeia care era cu
spatele la Artemie. De fapt, abia mai târziu acesta
și-a dat seama că era femeie, pentru că avea niște
picioare păroase, mușchiuloase și strâmbe ca un
călăreț de rodeo.
– Desfă picioarele! a strigat Artemie înainte ca
lama satârului să coboare asupra păsării de pe
blatul mesei.
Se întoarse spre el cu o privire cruntă. Era
Anabela, urâta de care se înamorase șeful. Purta
un șort alb care-i scotea în evidență picioarele
negricioase și pline de nervuri precum cele ale
unor bătrâni.
– Te dai la mine? îi zise ea.
– Nu, nici vorbă! Vorbeam de gâscă; trage
tare de câte un picior să se îndepărteze unul de
altul și apoi poți să aplici lovitura care să tranșeze
corpul!
Femeia făcu întocmai, după care aruncă bucă-
țile direct în cuptor.
– Le-ai uns cu ceva? a întrebat el.
– Nu. Poate vrei să spui „le-ați uns”? Că nu
vorbești cu mine la per tu! Da? Știi cine sunt eu?

156 / Ioan Suciu

 – Evident! Ești sora Matildei! a zis Artemie.
– Răspuns greșit! Spuse ea și-și luă nu se știe
de unde un pahar de vin roșu. Se așeză pe un
taburet de lângă masă, ținându-și picioarele de-
părtate. Sunt prima doamnă, soția șefului!
– Adică șeful s-a însurat? a întrebat Artemie,
într-adevăr surprins.
– Da. Cu mine!
– Atunci nu am decât să-ți… să vă urez
felicitări și casă de piatră!
– Mersi! Puteai să vii și tu cu un mic cadou, un
fier de călcat, o tigaie. .
– Scuze, dar n-am aflat nimic! Nici nu mai știu
de când sunt izolat în camera mea!
– Nu-i nimic, te iert! Hai că azi sunt bine
dispusă! Să facem un dans!
Într-un colț al încăperii se afla un casetofon și
Anabela puse un tangou.
– Hai! zise ea, ținându-și mereu în mână
paharul cu vin. Artemie s-a trezit luat de gât și
învârtit prin cameră câtva timp, până când a amețit
bine. Când l-a lăsat, se clătina rău pe picioare.
– Ești cam firav, ia și tu o guriță de vin! a spus
ea și l-a ținut de ceafă turnându-i cu forța niște
băutură din paharul ei, așa cum se procedează cu
un copil mic când îi administrezi un medicament.
Artemie era cât p-aci să cadă și vajnica femeie l-a
ținut zdravăn, luându-l în brațe. În acel moment a
apărut șeful.
– Ce faci bă, nu ți-e rușine? a zis el repe-
zindu-se spre Artemie cu pumnul ridicat. Dar s-a
repliat dintr-o dată și și-a îndreptat ținuta, aran-

Năucul / 157
jându-și hainele și luând o înfățișare demnă, de
om calm și impozant.
– Știi, iubi, nu te supăra pe el, eu l-am luat
puțin la dans, că prea e mormoloc!
Șeful parcă nici nu a auzit ce a spus ea. I-a
luat paharul din mână și l-a pus meticulos pe
masă; în mod inexplicabil, atmosfera devenise
destul de grea, apăsătoare. Apoi, șeful a apucat-o
de braț și a ieșit cu ea din încăpere, fără un
cuvânt. Artemie a rămas singur în mijlocul bucă-
tăriei, neștiind ce să facă.

Se aflau în sala de sport. Erau numai ei doi, el

și șeful, și Artemie avea aceeași senzație ciudată
ca de atâtea alte ori când se găsea cu acest om
într-un spațiu foarte mare, destinat multor per-
soane, dar în care se lăfăiau numai ei. Se întreba
de ce se făcuse sala asta așa de mare, plină cu fel
de fel de biciclete, benzi de alergat, dispozitive cu
mânere pentru ridicat greutăți cu scripetele etc.,
când acolo nu veneau decât doi trei oameni, poate
zece doiș'pe, dar în niciun caz o sută de persoane
care ar fi încăput lejer și ar fi avut și loc fiecare la
câte-un aparat de antrenament. Șeful era îmbră-
cat ca un boxer, în șort roșu de mătase și tricou
albastru, cu Superman desenat pe piept. Dădea
pumni unui sac de box.
– Nu știu cum a trecut de orice pază și m-am
trezit cu el în față! îi zise el lui Artemie, fără să se
oprească din lovirea sacului.
– Cu cine, domnule?

158 / Ioan Suciu

 – Cu puștiul ăla care o iubea pe Anabela din
liceu!
– Habar n-am despre ce vorbiți! i-a zis, fiind
cât p-aci să spună: „Da’ ce, Anabela a făcut liceul?”
– De fapt, nu e chiar puști, că are un metru și
nouăzeci dar e subțire ca un țâr; șeful vorbea greu,
gâfâind de efort.
– Puteți să vă opriți puțin, dacă vreți să
discutăm?
– N-am timp, trebuie să mă antrenez! i-a
răspuns.
– Păi dumneavoastră puteți să vă faceți timpul
așa cum vreți!
– Nu! Omul m-a înjurat și m-a amenințat!
– Și n-ați pus oamenii pe el?
– Nu. M-a provocat, spunându-mi că trăiesc
înconjurat de gorile plătite și că n-am curaj să-l
înfrunt singur; că s-o las pe Anabela să se ducă la
el, chiar dacă e sărac, că ea prețuiește ceva ce are
numai el și eu n-am.
– Și?
– Și că sunt laș și prost. Ce părere ai?
– Nu pot să mă pronunț! Șeful a lăsat sacul de
box și s-a apropiat de el amenințător.
Artemie și-a dat seama că trebuie să spună
repede ceva să iasă din capcana în care intrase.
– Puteți să-i demonstrați că nu are dreptate! a
zis el.
– Corect! Șeful s-a trântit pe un scaun, lăsând
să i se scurgă transpirația pe corp. Băiatul va veni
în câteva minute. M-a avertizat să fim singuri, să
nu am oameni care să intervină pentru mine și

Năucul / 159
nici spectatori. Dar eu te rog… și în continuare
șeful s-a apropiat de urechea lui Artemie, șop-
tindu-i ceva, deși nu-i putea auzi nimeni. Artemie
s-a grăbit să execute dispoziția: peste puțin timp
se afla împreună cu Anabela ascunși după niște
aparate. Sfrijitul a apărut și a intrat cu șeful direct
în ringul de box.
– N-avem arbitru! a zis șeful, dar lunganul l-a
pus la punct, zicând:
– Dacă ți-e frică, laș nemernic, spune și dă-te
bătut din prima! La care șeful i-a replicat cu un
pumn peste față de individul a căzut pe spate. S-a
ridicat ca un hopa-mitică și i-a aplicat șefului
câțiva pumni unul după altul, de a fost de mirare
cum de acesta nu s-a prăbușit; a rămas năuc în
mijlocul ringului, ca drogat. Tânărul îndrăgostit a
lăsat garda jos și l-a privit pe șef cu milă. A vrut să
spună ceva dar s-a trezit cu o avalanșă de pumni
din partea șefului, care l-a pus la podea și a înce-
put să-l numere. Tânărul se făcuse covrig și era
evident că suferea din cauza loviturilor; părea că
n-are de gând să se ridice de acolo. Anabela care
urmărise totul cu sufletul la gură gâfâind de parcă
făcuse sex, se repezi din ascunzătoare drept spre
lunganul doborât. S-a aplecat spre el, l-a cocoloșit
cu sărutări și încurajări și l-a ajutat să se ridice. A
pornit împreună cu el spre ieșire, ținându-l strâns
ca pe un invalid; băiatul șchiopăta, dar am văzut
clar cum, cu toată ologeala lui, a avut cheful și
energia să-i dea un sărut prelung și din mers
femeii. Șeful a strigat autoritar:
– Unde pleci, Anabela?

160 / Ioan Suciu

 Ea i-a aruncat o privire neagră și i-a zis:
„Criminalule!”. Și cei doi au plecat.

Exista în clădire o sală de spectacole impre-

sionantă care arăta ca unul din locurile minunat
construite pentru operă și show-uri grandioase,
cu o scenă mare dotată cu cele mai moderne
dispozitive pentru realizări de spectacole, teatru,
operetă, balet. Avea peste 200 de locuri în scaune
plușate și patru balcoane cu loje și compartimente
speciale. Artemie se afla alături de șef în primul
rând față de scenă, iar el o ținea strâns de mână
pe Anabela. Soața lui a fost găsită într-un cartier
rău famat al orașului și a fost adusă înapoi.
Pe scenă avea loc un spectacol de circ.
– Cine a fost tâmpitul care a pângărit acest fru-
mos locaș cu o vulgară reprezentație de saltim-
banci?
– Dumneavoastră ați fost cu ideea! i-a zis
Artemie. I-ați spus intendentului că n-ați mai fost
la circ de când erați mic.
Șeful a tăcut și orchestra a început un marș în
deschiderea spectacolului. Cortina era încă trasă.
Șeful o ținea de mână pe Anabela, iar ea se tot
zbătea din când în când, mârâind destul de urât.
De fapt, era chiar legată de mâna dreaptă a
șefului, cu un fel de cătușe din material plastic. La
un moment dat Artemie a fost chemat în culise.
Iluzionistul bătrân pățise ceva, stătea lungit pe o
canapea și nu putea să se miște, de parcă parali-
zase. Cei de la circ îi spuseseră că omul băuse doar
un ceai, dar că probabil fusese drogat. Fiul iluzio-

Năucul / 161
nistului trebuia să presteze în locul tatălui și să
facă numerele cu care se prezenta de obicei trupa.
Intrase în panică. Cineva îi pusese în mână un
iatagan cât toate zilele, de era să cadă cu el.
– Cum o să tai eu o asemenea minunăție de
femeie în două?
– În două? a zis Artemie, de parcă problema
era numărul de bucăți în care trebuia tranșată nu
se știe ce actriță de circ.
– Da. Or s-o bage în lada asta neagră ca un
coșciug și eu trebuie s-o tai; așa făcea și taică-miu.
– Și a murit?
– Nu; zace pe canapea.
– Întrebam de femeie, a precizat Artemie.
– Nu; e iubita mea scumpă! Ce mă fac?
– Cutia are două compartimente; într-unul o
bagi pe iubita ta și în alta vreo balerină oarecare;
apoi dai cu iataganul.
– Păi nici să omor vreo balerină n-am chef;
mi-e milă.
– Înțeleg! a zis Artemie și apoi i-a explicat că
de la o femeie vor ieși piciorușele afară prin niște
găuri și de la iubita lui se va vedea doar capul;
lovitura de sabie va cădea la mijloc, fără să atingă
în realitate pe cineva!
Cortina s-a ridicat și fiul scamatorului a intrat
în scenă, într-un frac negru strălucitor, alături de o
frumoasă femeie și de lada coșciug. Artemie s-a
grăbit să treacă la locul lui din sală, alături de șeful
care-și ținea strâns soția lângă el, ca și cum i-ar fi
fost teamă ca aceasta să nu-și ia zborul. Scena s-a
golit după numărul cu tăierea femeii în două.

162 / Ioan Suciu

Deodată s-au auzit niște pași ca de elefant. Apăru
iluzionistul bătrân, care probabil că-și revenise
după ciudatul leșin în care căzuse și spuse:
– Trebuie să vă mărturisesc că era cât p-aci să
mă fure somnul!
Se făcuse o liniște mormântală.
– Somnul de veci, vreau să spun, continuă el
după o pauză. Dar pre mulți am să-i adorm și eu!
Această aluzie la Lăpușneanu n-a fost gustată
de public. Iluzionistul era și el îmbrăcat în frac,
avea un nas lung și ascuțit, niște sprâncene
stufoase ridicate în sus spre extremități și o
bărbuță neagră ca de țap; aducea cu Mefisto. În
scenă intră în fugă un bărbat îmbrăcat ca un paj,
cu jiletcă roșie și pantaloni bufanți. El se apropie
de bărbatul în frac și-i șopti: „Nu v-ați luat
doctoria!”. Vorba lui se auzi însă foarte bine.
„Mefisto” se umflă ca un curcan, ridică cele două
brațe în sus și zise: „Dispari din calea mea!”.
Omul dădu din cap a negație, dar lumina din sală
clipi pentru o secundă, și individul cu jiletcă se
făcu nevăzut; se auzise doar un sunet din locul de
pe scenă în care fusese cu câteva secunde mai
înainte, ca și cum ar fi urlat căzând într-un hău
adânc. Apoi iluzionistul se-ntoarse cu fața spre
public și întrebă:
– Mai vrea cineva să dispară?
„Ce întrebare!” se auzi printre spectatori. Sala
era plină, atât la parter cât și la balcoane. Artemie
nu știa dacă s-au dat bilete pe undeva, nu
cunoștea modul în care fusese mobilizată toată
acea mulțime care ocupa scaunele din sală. Bănu-

Năucul / 163
ia însă că erau numai oameni veniți la spa.
Maestrul se apropie de marginea scenei și privea
fix spre grupul în care se afla șeful. Începu să-și
agite mâinile de parcă-ar fi cântat la un pian
invizibil, bolborosind ceva neinteligibil. Lumina
se stinse în toată sala, doar pentru o secundă,
Artemie clipise din ochi chiar atunci și regreta
acest lucru fiindcă în clipa următoare soția șefului
dispăruse și el s-a ridicat în picioare privind
disperat în jur; de mâna lui atârna, ruptă, legătura
cu care fusese ancorată Anabela. Lumea izbucni în
aplauze furtunoase. Șeful intră în panică. Se uită
spre candelabrul de deasupra capului său și urlă:
„Unde mi-e nevasta?”; dar candelabrul rămase la
fel de galben cum era dintotdeauna. A ieșit din
rând și s-a dus spre scenă, dar cortina se lăsase.
Artemie a pornit după el și au ajuns amândoi în
culise. N-au văzut nici țipenie de oameni ai
circului, de parcă nimeni din branșă nici nu căl-
case pe acolo. Era de mirare, deoarece circarii
veniseră cu fel de fel de recuzită și chiar cu
animale, respectiv cu porumbei, câini, pisici, tigri
și canguri. Șeful se învârti ca un titirez prin
spațiul gol, nevenindu-i să creadă că toată hărmă-
laia aceea dispăruse. Un bătrân în haine jerpelite
mătura, fluierând o arie dintr-o operă. Șeful se
repezi spre el și-l luă de gât:
– Unde-i circul? întrebă el, furios, de parcă
prinsese vinovatul.
– Ce circ, omule, potolește-te! zise bătrânul,
calm. Aici e operă! Șeful se dezumflă; îi aruncă lui
Artemie o privire de om distrus și plecă. Artemie

164 / Ioan Suciu

l-a urmat, gândindu-se care o fi misterul acestei
situații. Dar a renunțat repede, fiindcă își dădu
seama că n-avea șanse să deslușească lucrurile. Și
dacă nu găsești imediat explicația unor fenomene,
degeaba îți mai consumi timpul încercând tot felul
de ipoteze. Cel mai inteligent lucru este să pără-
sești repede problema și frământarea, să nu pierzi
timpul rumegând în gol. Asta gândi el.
Artemie se afla într-un mic local și bea bere,
singur. Spre deosebire de mulți alți semeni ai lui,
îi plăcea să bea bere în deplină singurătate, chiar
dacă se afla în mijlocul unui local aglomerat. Ade-
vărata solitudine nu este cea din vârful munților,
ci aceea dintr-un loc plin de lume, în care nu te
bagă nimeni în seamă, de parcă n-ai exista. I-a
sunat telefonul mobil în buzunar. Fiindcă de
obicei nu-l suna nimeni, a tresărit panicat. Mai
ales că de când venise în acest loc, avea un telefon
nou și un număr nou, pe care nu-l cunoștea nici
nevastă-sa. Întotdeauna șeful trimitea pe cineva
în carne și oase să-l caute dacă avea nevoie de el.
– Salut, sunt Delfinul! a auzit în aparat.
– Poftim? Ești delfin?
– Sunt om, copil mai precis, dar așa mi se
spune!
– Și de unde ai numărul meu de telefon? l-a
întrebat pe cel care vorbea în telefon.
– Să trecem peste amănunte de genul acesta,
fiindcă mă grăbesc; m-am ascuns în spatele unei
planșe de anatomie, un schelet sinistru, cu mațe
roșii.
– Și? a făcut Artemie.

Năucul / 165
 – Sunt în mijlocul unui examen! Am mai
multe întrebări tâmpite! Prima: ce e omul?
– Stai puțin! Cine-ai spus că ești?
– Băiatul Anabelei! Odrasla șefului! răspunse
puștiul în telefon.
– Despre cine vorbești?
– Despre tatăl meu și șeful tău!
– Câți ani ai?
– Am destui! Hai, spune mai repede!
– Păi vorbești cu mine la per tu?
– Întrebarea numărul doi: ce scrie în Biblie
despre dinozauri? Hai, dă-i bice, îmi trebuie răs-
punsurile!
– Omul e ființă, am zis.
– Știu și eu că nu e plantă sau piatră, dar ce e
el?
– Păi…
– Întrebarea numărul trei: de unde venim?
– De unde venim? Cine? am zis.
– Cum cine? Dacă faci mișto de mine te spun
lui tata! Nu mi-ai răspuns la chestia cu dinozaurii;
ia-ți o hârtie și notează!
Dar în acel momentul apelul s-a întrerupt.
Artemie a bănuit că băiatul nu mai putea să vor-
bească. L-a sunat înapoi pe numărul din memoria
telefonului, dar puștiul n-a răspuns. Artemie s-a
gândit că bebelușul acela adus într-o zi la șeful,
despre care Anabela spusese că e mama lui, cres-
cuse prea repede. (Dacă era vorba de el!). Sau
poate că vremea trecuse mai rapid în privința lui,
deși era evident că trăim toți același timp. Și-a
terminat berea și-a ieșit afară, pe stradă. La un

166 / Ioan Suciu

moment dat cineva l-a bătut pe spate. Era un
puști de înălțime cam la jumătate față de el, cu un
ghiozdan în spate. Avea o figură cam rotundă și
plină de coșuri.
– Salut! Eu sunt! a zis el.
– Care eu?
– Ți-am văzut apelurile, dar n-am mai răs-
puns că am ieșit de la examen. Am dat foaia goală.
Cred că o să rămân repetent. Din cauza ta!
– Păi…
– Niciun păi! Ca să te revanșezi, trebuie să mă
duci la femei!
– Ce tot vorbești?
– Mi-a zis un coleg; caută-ți un prieten mai
mare să te ducă la gagici!
– Ce gagici? a zis Artemie.
– Hai, nu mai face pe naivul; se pare că te-ai
și înroșit! Voi, generația de boșorogi, parcă
sunteți niște fete mari!
Artemie a mers în tăcere alături de el, gân-
dindu-se la ceea ce ar fi putut să facă în acel
moment. Deodată copilul se opri în fața unei case
care era vopsită toată în roșu și avea un felinar
atârnând sub acoperișul înclinat din țiglă cărămizie.
– Aicia e! zise puștiul.
– Ce e?
L-a împins înăuntru. Au nimerit direct într-un
un salon elegant cu canapele de-a lungul pereților
și cu o scară frumoasă din lemn care urca la etaj.
Abia s-au așezat pe canapea că s-au trezit încon-
jurați de niște fete drăguțe și fâșnețe, în ținute cam
sumare. Se hlizeau, îi priveau și-și dădeau coate.

Năucul / 167
 – Înainte de toate, spuse copilul, trebuie
să-mi spui câte ceva despre sex: ce, cum, de ce, pe
unde, mă rog, toate alea…
– Părinții tăi nu ți-au spus nimic despre
chestiile astea? îl întrebă Artemie.
– Nu. Am ascultat eu pe la uși dar n-am înțe-
les mare lucru. Doar de pe la școală am învățat
câte ceva!
Deodată podeaua s-a cutremurat și o femeie
de 150 de kile s-a proțăpit în fața lor, cu mâinile-n
șold; ea a strigat:
– Păi ce faceți aici? Vă serviți sau nu?
– Sigur doamnă, spuse copilul, numai să
așteptați puțin…
– Tu cum ai intrat aici? Câți ani ai? Ai fugit de
la grădiniță?
– Sunt mult mai mare decât credeți dumnea-
voastră!
– Fetelor, la treabă! spuse matroana și
se-ndepărtă cu pași de elefant. Una din tinere, cu
un piept foarte generos, veni la ei și-i luă cu câte-o
mână pe fiecare, îndemnându-i să meargă într-o
cameră de la etaj. În încăpere se afla un pat, un
scaun și un lighean.
– Stai pe pat și așteaptă să termin cu ăsta
micu’! a zis femeia și l-a luat în brațe pe copil, s-a
așezat cu el pe scaun; a scos de sub bluză un sân
imens, rotund ca un pepene galben.
– Uoau! făcu puștiul. Sex!
– Ce sex? Ia și suge!
– Păi nu sunt bebeluș! Și nu de aia am venit!
– Hai, că-ți dau și o chiflă!

168 / Ioan Suciu

 Delfinul s-a supărat.
– Am să vă reclam la protecția consuma-
torilor! a zis el și l-a tras afară pe Artemie.
Au coborât scările în fugă și-au străbătut
salonul care era gol. Ajunși afară copilul s-a oprit
pe o bancă și a început să se smiorcăie. Artemie
nu știa ce să-i facă să se liniștească până când
puştiul i-a zis să-i cumpere o înghețată. Când s-a
întors, nu l-a mai găsit.

Năucul / 169
 XIV

Artemie stătuse trei ore la machiaj. Încet,

încet, în oglinda din cabină s-a conturat figura
unui măgar: bot prelung cu nări cărnoase, ochi
blegi, urechi lungi. Când a ajuns în sala de bal, n-a
reușit deloc să dea de șeful. O voce tremurată i-a
șoptit în ureche:
– Nu te speria, eu sunt!
A întors capul recunoscând vocea șefului,
puțin gâjâită, și-a tresărit oripilat. Șeful se deghi-
zase în berbec, cu capul înveșmântat în blană
neagră și cu niște coarne albe ca sideful, întorto-
cheate ca o cochilie de melc.
– Dumneavoastră sunteți? a întrebat timid
Artemie.
– Chiar eu!
– Dar ce v-a venit să vă faceți ovină?
– Oaia este cel mai blând animal și este
acceptată peste tot! zise el, foarte satisfăcut.
– Dar dumneavoastră sunteți berbec, nu oaie.
Se cunoaște după coarne și după pantaloni.
– Tot aia e! Hai să pătrundem printre oameni!
Era un bal mascat, organizat în marea sală a
restaurantului, de unde fuseseră înlăturate mesele
din spațiul central, creându-se loc pentru dans. Era
o viermuială de nedescris. Toată lumea avea măști,
mai mult sau mai puțin elaborate. Erau figuri de

170 / Ioan Suciu

personaje mitologice, mulți oameni deghizați în
zei. Artemie își închipui că erau mai ales auxiliari,
oameni de serviciu, gunoieri, paznici, menajere,
fochiști, instalatori; aceștia apucaseră cu avânt pri-
lejul de a se arăta ceva de vârf social, luând o
înfățișare de persoane importante și poziționate
undeva sus în ierarhia umană și supraomenească:
putea fi văzut Zeus, Hermes, Afrodita, Apollo,
Ares, Hefaistos și alții. Partea proastă era că au
apărut mai multe personaje care ocupau aceeași
funcție, adică mai mulți de Zeus, vreo zece-doispre-
zece Prometei, cincisprezece Atene, douăzeci-trei-
zeci de Afrodite. E adevărat că se deosebeau între ei
prin anumite însemne și culori, și acest lucru
dovedea că la îmbrăcarea lor echipa de machiaj se
consultase în vederea personalizării participan-
ților. Cei mai numeroși erau cei deghizați în
animale: urși, vulpi, lupi, și mulți își atârnaseră
cozi lungi și stufoase care deranjau mereu persoa-
nele din jur, mai ales în timpul dansului. Sigur că
erau și clienți sau chiar turiști, care plătiseră
probabil bilete de intrare. Era curios să vezi urși cu
ditamai aparatul foto la gât, sau maimuțoi care
purtau trepiede pentru instalat camerele de filmat,
canguri cu obiective lungi și groase în spinare,
femei cu pene și cu capete de bufniță, cu ochi tip
lentilă de telescop.
Artemie și șeful s-au trezit prinși într-o horă,
se mișcau însă foarte lent, de parcă-ar fi fost
anchilozați. Erau niște persoane tinere în general,
un Apollo, o Afrodită, un Cronos cu barbă mare și
alții numai zeități.

Năucul / 171
 – Oare în ce s-o fi deghizat șeful? întrebă
Afrodita.
– În vreun porc sau măgar, zise Apollo privin-
du-l intens pe Artemie.
– Vrei să spui că-i place să facă pe animalul?
spuse altă zeitate feminină, poate Hera.
– Dar șeful e un tip inteligent! a intervenit
Artemie ca să-l apere și-a simțit cum acesta îl
strânge de mână drept recunoștință.
– E prost de dă în gropi, spuse intendentul
care avea un turban ca de turc și o mască de tero-
rist peste față; Artemie i-a recunoscut inconfun-
dabila voce.
– S-a însurat cu o zgripțuroaică îngrozitoare,
cu părul galben! zise Afrodita.
– Se pare că e foarte senzual și sensibil, inter-
veni o bucătăreasă grasă și diformă, în costum de
focă.
– Anul ăsta nu a dat nicio primă! spuse
Cronos. O umple de lux pe urâta aia a lui!
– Are și-un copil din flori! spuse Afrodita.
– Nu e din flori, e chiar al lui, făcut cu
nevastă-sa! spuse bucătăreasa.
– Cică se cam droghează puștiul! se auzi o altă
voce.
Se vedea cât de acolo că șeful era nervos și
atins; se tot scutura în costumul lui, de parcă-i
intraseră furnici pe sub blană. Deodată i s-a des-
prins masca de pe figură – o simplă bucată de
carton presat – și el a prins-o în mâini, punând-o
repede la loc. N-a observat nimeni sau cel puțin
așa a crezut la început; atitudinea bârfitorilor nu

172 / Ioan Suciu

se schimbase și păreau că se bucurau de subiectul
gras și suculent. Dar în realitate îl văzuse inten-
dentul. El își lăsă în jos baticul negru de terorist,
ca să fie recunoscut și-i îmbrânci pe vorbăreți
înspre bucătărie. Imediat apărură doi gealați din
subordinea lui, nemascați, și intendentul arestă
tot grupul de comentatori defavorabili la adresa
șefului. Păstrându-și turbanul înalt de turc, părea
un eunuc dintr-un palat al vreunui șeic care face
ordine în harem. În drum spre locul de „execuție”,
gealații tăiaseră măștile zeităților în partea feței
pe o porțiune mică, doar atât cât era necesar
pentru ca oamenii să fie recunoscuți, restul echi-
pamentului rămânând așa cum era la bal. Inten-
dentul se apropie de șeful dându-i de înțeles că l-a
recunoscut și-i spuse:
– Veniți, vă rog! Mergeți în camera de supra-
veghere! Apoi se întoarse și zise:
– Luați-l și pe măgar! semn că-l ghicise și pe
Artemie.
S-au dus conduși de către unul din oamenii
intendentului într-o încăpere îngustă ca un cori-
dor și s-au așezat în spatele unui ecran de sticlă.
Pe partea cealaltă e acestei ferestre se afla o
imensă oglindă care dădea în bucătărie. Acolo
intendentul efectua un interogatoriu și ei parcă se
aflau la poliție într-un observator cu geam pro-
tejat prin care se putea vedea în camera alăturată,
imposibil de a fi văzuți; o instalație specială reda
foarte bine sunetul din bucătărie.

Năucul / 173
 – Cum ziceai că este soția șefului? o întrebă
omul cu turban de turc pe Afrodita, care nu era
nimeni alta decât subreta de la restaurant.
– O femeie frumoasă, blondă și deșteaptă!
spuse tânăra cu voce tremurândă.
– Cum ziceai că e șeful? Zgârcit? zise cu
severitate intendentul adresându-se celui deghizat
în Cronos, care era în realitate unul dintre body-
guarzii care se afla de regulă în preajma șefului.
– Nu, n-am spus chiar așa… bâigui bărbatul.
– Ce-ați zice dacă-ați fi concediați? spuse
intendentul plimbându-se prin fața lor.
– Dar dumneavoastră ce ziceați despre șeful?
Ceva cu niște gropi? spuse bucătăreasa cea grasă.
Șeful i-a șoptit ceva lui Artemie şi acesta s-a
dus în bucătărie. I se dispusese să disperseze
ședința și să trimită oamenii la treaba lor. Balul
încă nu se terminase. Le-a transmis oamenilor
dispoziția șefului cu o voce foarte hotărâtă
lăsându-i pe toți cu gurile căscate.
– Dar cine ești dumneata? l-a întrebat
subreta. Artemie uitase că nu se demascase așa că
le-a spus:
– Eu sunt măgarul!

174 / Ioan Suciu

 XV

În apropierea hotelului se afla o mică biserică,

ascunsă bine între copaci. Era amplasată lateral
față de drumul care ducea la clădire și dacă nu
știai unde este nu dădeai de ea. Fațada bisericii
era ca a unei micuțe capele, cu fronton grecesc
clasic, dar construcția se întindea puțin în lun-
gime și se înălța spre o cupolă frumoasă, asemă-
nătoare unui castron auriu cu fața-n jos; șeful îl
târî într-acolo pe Artemie, într-o dimineață cețoa-
să și rece. În biserică era cald și plăcut; câteva
persoane se rugau, unele stând în genunchi.
– Îl caut pe popa Postu! zise șeful unui diacon.
– Pe popa prostu’? Cum puteți să vorbiți așa?
Artemie era mirat din nou, ca și de atâtea dăți,
că oamenii nu-l recunoșteau pe șeful.
– Am spus Postu! De la post; ăsta-i numele!
spuse șeful răstit și capetele enoriașelor se întoar-
seră spre el. Din spatele altarului își făcu apariția
în grabă un preot care împingea aerul cu palme în
jos, să-l liniștească pe diacon; se apropie de ei și
rămase cu mâinile încrucișate ca la rugăciune.
– Am plătit o slujbă specială, am trimis banii
prin virament online! zise șeful și când intenționă
să-și spună și numele, preotul îl opri.
– În genunchi! ordonă el cu ton milităresc.

Năucul / 175
 Șeful a îngenuncheat imediat în mijlocul bise-
ricii și și-a dus mâinile în față, împreunate.
– Mâinile la ceafă! zise preotul ca și cum ar fi
fost un polițist care prinsese un infractor peri-
culos. Și dumneata la fel! mai spuse slujitorul
Domnului adresându-se lui Artemie. Șeful îi șopti:
„E cu mine!”. Preotul i-a spus lui Artemie să stea
într-un colț în genunchi și să țină capul în podea.
Chiar așa a făcut, s-a dus sub o icoană a Maicii
Domnului și a îngenuncheat, dar nu cu fața la ea,
ci de-a curmezișul, să poată vedea ce face șeful.
Din când în când diaconul se ducea și-i apăsa fără
jenă capul în jos dar, de cum pleca, Artemie ridica
din nou privirea să vadă ce se-ntâmplă. Preotul
și-a dat sutana jos punând-o pe o banchetă din
fața altarului și rămase într-un costum ca de
călărie, negru, cu banda albă la gât caracteristică
gulerului hainelor pastorilor protestanți. Sacoul
avea croiala obișnuită pentru costumul preoțesc,
dar pantalonii erau strâmți pe picior ca la vânători
și în picioare avea niște cizmulițe cu toc cam înalt.
Diaconul îi făcu o percheziție rapidă șefului, un fel
de pipăială ciudată.
– Trei pași în față și mâinile la piept! zise
preotul.
Șeful se execută, mergând în genunchi și în
mâini, caraghios ca o broască.
– Începeți rugăciunea, cu glas tare să aud ce
spui! sună îndemnul preotului.
Șeful bâigui ceva de nu se înțelegea nimic.

176 / Ioan Suciu

 – Destul! zise preotul de parcă întrerupse un
elev care răspunde aiurea la ore. Începe să bați
mătănii!
– Ce să bat? făcu șeful.
– Fără ironii! Douăzeci de flotări!
– Păi aici, în biserică…
– Executarea! urlă preotul de se cutremurară
vitraliile. Credincioșii din incintă ridicară capetele
ca niște insecte speriate din iarbă. Diaconul dădu
fuga spre Artemie punându-i mâna în ceafă și
forțându-l să țină ochii-n pământ. Șeful se apucă
de flotări, gâfâind din greu. Când termină, preotul
îi ordonă încă o serie. Și apoi încă una; când
termină, șeful rămase lungit pe burtă pe cimentul
rece al podelei.
– Ce faci? Te culci în lăcașul Domnului? În
genunchi douăzeci de ture!
– Ce ture? întrebă șeful.
– În jurul bisericii! În genunchi și pe coate!
Șeful se puse în genunchi și plecă astfel,
târându-se, spre ușă. Diaconul se duse după el. A
trecut ceva timp în care Artemie nu s-a mișcat de
la locul său. Diaconul veni de afară și-i șopti ceva
preotului. Nu s-a auzit ce i-a spus, dar popa i-a
replicat cu voce tare:
– Lasă-l să simtă ce e credința!
Șeful s-a întors în biserică mergând tot în patru
labe. Se opri gâfâind în fața preotului, aducând
mult cu un câine supus care așteaptă comenzi.
– Pe loc repaus! spuse popa.
Șeful nu știa cum să execute acest îndemn și
rămase în genunchi, îndepărtându-i doar puțin.

Năucul / 177
 – Ai pregătit jgheabul? îl întrebă preotul pe
diacon.
– Ligheanul!
– Adu oamenii!
– De unde? întrebă diaconul.
– De afară!
După puțin timp în biserică au fost împinși
înăuntru niște zdrențăroși nespălați și nețesălați,
mirosind groaznic. Unii suflau în pungi cu amo-
niac. Diaconul a pus un scăunel în fața ligheanului
pe care-l adusese mai devreme și a zis:
– Gata!
– Descălță-i și spală-le picioarele! ordonă
preotul către șeful.
Cel vizat a părut puțin dezorientat, ca un om
drogat; părea că nu înțelege prea bine ce se
dorește de la el. Primul vagabond a fost așezat pe
scăunel, cu picioarele în dreptul ligheanului. Cre-
dincioșii din incinta bisericii veniseră toți în față
și priveau spectacolul cu aviditate. Șeful nu știa
cum să stea; ar fi preferat să se așeze el pe scăunel
și cerșetorul să intre cu picioarele în lighean. Dar
diaconul îi indică să se aplece spre nespălat și
șeful scoase pantofii scâlciați ai amărâtului, care
nu avea ciorapi, și-i puse câte o labă a membrelor
inferioare în recipientul emailat, spălându-i-o și
pupând-o la sfârșit; trebuie spus că după ce treaba
fu terminată apa din lighean devenise neagră
păstoasă, iar individul primi o pereche nouă de
ciorapi de la diacon; operația se repetă cu toți cei
șase sau șapte indivizi, după care preotul care
asistase cu mâinile la piept spuse:

178 / Ioan Suciu

 – Ne-ar mai trebui vreo cinci indivizi să se
împlinească numărul de 12!
– De ce? întrebă diaconul.
Nu se auzi ce mai răspunsese popa. Șeful
scoase din buzunar mobilul și vorbi în el.
– De când avem noi prin preajmă aurolaci? se
auziseră spusele sale în aparat și preotul se
încordă ca un arc deranjat că se vorbea la mobil în
biserică. Nu trecură mai mult de două-trei minute
și înăuntru pătrunseră tropăind trupele gărzii
speciale. Aceștia n-au ținut cont de protestele
preotului și i-au luat pe cerșetori pe sus ca pe
niște păpuși gonflabile, scoțându-i afară. Totul s-a
petrecut fulgerător, ca-n vis. Se lăsă o tăcere de
gheață. Deodată preotul și diaconul căzură în
genunchi în fața șefului, într-un mod cam teatral.
Probabil că abia atunci își dăduseră seama cu cine
aveau de a face.
– Iertați-ne! spuse preotul.
– De ce? zise șeful. V-ați făcut doar datoria!

Artemie dormea adânc, ca în vacanțele pe care

și le petreceam în casa de la țară. Trecuse de nouă
dimineața; cineva i-a scuturat umărul: era inten-
dentul. Faptul că putea pătrunde oricând în dor-
mitorul lui îl cam deranja. Dar n-avea ce face, asta
era slujba. „Vă cheamă șeful!” i-a zis intrusul.
„Chiar el?” a zis Artemie încă amețit de somn și
intendentul i-a răspuns că nu chiar el, dar că e
urgent. A ajuns în dormitorul șefului și o femeie
plângea peste patul lui.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat Artemie.

Năucul / 179
 – Se pare că a murit! zise intendentul cu voce
neutră, fără pic de emoție.
Lui Artemie i s-au tăiat picioarele; a căzut pe
un scaun. Femeia, îmbrăcată în negru, era mama
șefului. El zăcea nemișcat în pat, în pijama, cu
pantofii în picioare.
– Ar fi bine să vă uitați și dumneavoastră!
spuse intendentul.
În acel moment, o mulțime de oameni au
intrat în dormitor, toți descoperindu-și capetele și
murmurând ceva ce se spune în astfel de cazuri.
– Păi eu nu sunt doctor! a zis Artemie.
– Nu-i nimic, în multe cazuri i-ați fost un
sfetnic bun!
S-a uitat spre intendent; se gândi: „ori își bate
joc, ori a luat-o razna”. S-a apropiat de șeful și i-a
examinat figura atât de cunoscută; se adunase
ceva timp petrecut în preajma acestui om. Șeful
stătea cu ochii închiși, dar nu de tot. I-a pus mâna
în dreptul inimii. Nicio bătaie.
– Cine i-a închis ochii? a întrebat Artemie.
– Eu, zise mama șefului, smiorcăindu-se.
– Și eu cum îi mai deschid? a întrebat Artemie,
cam prostește. A încercat să-i miște o pleoapă, dar
n-a reușit decât foarte puțin, creându-i omului o
expresie care provoca groaza.
Un cor de oameni dintre cei prezenți scoaseră
un oftat la unison.
– A fost examinat de medici? a întrebat
Artemie.
– Sigur. S-au luat toate măsurile. Am coman-
dat coșciug și loc de veci.

180 / Ioan Suciu

 Artemie n-a mai rezistat și a strigat la inten-
dent:
– Ești nebun, omule? De unde știi că e
într-adevăr mort mort?
Intendentul n-a zis nimic.
– Unde sunt medicii? Să-l mai examineze o
dată! ordonă Artemie.
Au apărut imediat opt bărbați în costume
negre, toți cu ochelari și barbișon și s-au postat de
o parte și de alta a patului celui imobilizat.
Artemie și-a dat seama că aceștia se aflau deja în
încăpere, veniți odată cu mulțimea de gură cască.
Intendentul spuse:
– Sunt două echipe aici de față formate din
medici de renume. O echipă susține că e mort,
cealaltă…
– Că e viu! a intervenit Artemie.
– Da, exact! zise intendentul mirat că Artemie
ghicise, de parcă ar mai fi existat și altă variantă.
– Pe ce se bazează opinia celor care cred că
șeful n-a murit? a întrebat Artemie.
În încăperea care era nefiresc de aglomerată
se făcu o liniște ca-ntr-o sală de tribunal în aștep-
tarea citirii sentinței. Unul dintre doctorii din
gruparea din partea stângă spuse:
– Ne bazăm pe Romeo!
– N-am înțeles, care Romeo? a întrebat Artemie.
– Romeo care a luat un fel de otravă, ca și
Julieta, mă refer la o substanță ce-ți dădea aspect
de mort, dar peste trei zile te trezeai de puteai să
joci sârba!
– Vorbiți de Shakespeare? l-a întrebat Artemie.

Năucul / 181
 – Da, de marele Will!
– Atunci nu exista sârba; mai ales în Anglia!
Shakespeare a fost un mare poet, dar nu un mare
doctor; nu era Hipocrat!
Artemie s-a îndreptat spre intendent.
– Ce măsuri ați luat?
– Păi v-am spus: marmură de Carrara, groapă
după un proiect japonez de trei metri adâncime,
slujbă cu 50 de preoți martiri!
– Ce e acela preot martir?
– Toți cei născuți în martie! Se vor trage și
câteva salbe de tun!
– Cum salbe?
– O serie de lovituri: bum, bum!
– Acelea nu sunt salbe, ci salve! l-a corectat
Artemie.
– Da, ca-n expresia „Salve, Cezar!”, cunoaș-
tem, nu suntem așa bâtă! zise intendentul.
– Și dacă nu e mort?
– Atunci nu mai tragem!
Artemie a dispus ca toată lumea să părăsească
dormitorul; mama șefului plângea pe marginea
patului, cu suspine rare și zgomotoase. Au rămas
numai Artemie, intendentul și mama celui din
pat. Artemie l-a chemat înapoi pe doctorul care
lansase teoria cu otrava lui Romeo.
– Cât timp s-ar putea aștepta?
– N-aș putea să spun exact, dar cred că minim
trei zile, spuse doctorul.
– Și în acest timp să nu-i dăm nimic de
mâncare? întrebă intendentul.
– Nu! zise doctorul.

182 / Ioan Suciu

 – Păi s-ar putea supăra; nici un om oarecare
nu poate fi ținut atâtea zile nemâncat, darămite
șeful!
Doctorul făcu un gest ciudat, ca și cum ar fi
vrut să-i pună mâna pe frunte intendentului, dar
acesta se feri; ceru permisiunea să se retragă.
– Cum s-a-ntâmplat de fapt? Cum a ajuns
așa? a întrebat Artemie.
– O femeie i-a adus un ceai! spuse intendentul.
– Ce femeie?
– Una cu o coasă! interveni mama șefului,
care până atunci nu scosese o vorbă, doar hohote
de plâns.
– Cum? făcu intendentul. Cine să intre aici cu
unelte agricole?
– Poate a fost o metaforă, a zis Artemie.
Deodată au tresărit cu toții speriați: dinspre
patul celui adormit s-a auzit o bășină puternică.
– Nu se poate așa ceva! făcu intendentul.
Deschideți o fereastră!
Mama șefului, care stătea pe pat la picioarele
fiului ei, se ridică în picioare ca arsă. Spuse:
– Eu… Nu vă e rușine?
Nimeni n-a zis nimic preț de o secundă sau
două. Ușa dormitorului se deschise ca forțată de un
vânt puternic și înăuntru pătrunse preotul de la
biserica la care fuseseră cu numai o zi înainte
Artemie cu șeful; popa era îmbrăcat cu o mantie
aurie peste roba neagră și purta în mână cădelnița
fumegândă cu tămâie; venise însoțit de diaconul de
la biserică, care era în negru ca un gândac de
bucătărie (avea un surtuc roșu sub veșmântul

Năucul / 183
întunecat de părea pântecul unei insecte). Preotul a
început să se învârtească în jurul patului șefului,
bâzâind ceva pe nas de parcă era un ferăstrău elec-
tric și balansând cădelnița cu energie prin cameră,
împrăștiind un miros pătrunzător de tămâie.
– Ce cauți, omule, aici? l-a interpelat Artemie.
– Sunt părinte, atenție la adresare, spuse el.
Și sunt dator față de domnul!
– Domnul e în cer!
– Mă refer la dânsul acesta care e pe Pământ!
spuse preotul, arătând spre cel din pat.
– Păi nu se știe încă dacă e cu adevărat mort!
– Eu cunosc morții, am înmormântat multe
persoane! E un noroc extraordinar că pot să mă
revanșez față de domnul!
– Pentru ce?
Preotul era în încurcătură; îi era jenă să-și dea
gândurile pe față; dar se simțea vinovat.
– Eu zic să pleci! a spus Artemie.
– Nu fiți dur cu mine, vă implor! Vă promit să
vă fac o slujbă de înmormântare pentru dumnea-
voastră, clasa lux! Să mă anunțați când e cazul!
– Afară! a urlat Artemie.
– Ce strigi în halul ăsta? se auzi o voce din
dreptul patului. Toată lumea a încremenit de spai-
mă. Popa a luat-o la goană afară, cu diaconul lui
cu tot. Vorbise „mortul”.
– Nu se poate dormi în casa asta! spuse șeful,
ridicându-se în fund.
Mama șefului se prăbuși peste el, plângând de
bucurie.

184 / Ioan Suciu

 – Te-ai trezit, puiul mamii, te-ai trezit! făcu ea
cu tonul de parcă șeful ar fi murit cu adevărat și
acum înviase. Șeful o alungă cu piciorul, nervos.
Apoi coborî din pat, se întinse și ceru o cafea. Îl
luă la o plimbare prin clădire pe Artemie, așa cum
era, în pijama. Subreta i-a pus o cană mare cu
cafea în mână.
– Uite ce m-am gândit, spuse șeful. Artemie
l-a privit cu o oarecare îngrijorare, presimțind că-i
trecuse vreo nouă tâmpenie prin cap. Așa cum
mergea pe coridor în pijama și cu o ceașcă în
mână, părea scăpat din spitalul de nebuni.
– Trebuie să facem ceva, că înnebunim
dracului! zise el.
– Păi fiecare are treburile lui zilnice, rutina
obișnuită! a zis Artemie.
– Tocmai asta e buba! Trebuie să ieșim din
rutină! Hai să declanșăm un război!
– Cui?
– Oricui!
– Nu se poate! E nevoie de o țintă precisă; o
țară, un popor, o comunitate…
– Exact! strigă șeful entuziast.
– Cineva care să ne fi făcut rău!
– Doctorii! Mie cel mai rău mi-au făcut doc-
torii! Leșin numai când văd un om în halat alb!
– Vreți să împușcăm doctori?
– Nu direct.
– Păi nu există puști care să tragă indirect.
– Vreau să spun… se opri gânditor, ținând
cana în mână. Avem nevoie de un popor vecin și
prieten. Ce avem la sud?

Năucul / 185
 – Bulgari!
– Excelent! Ce-ar fi să-i atacăm pe bulgari?
– N-avem motiv!
– Ia să cauți un motiv!
Șeful a mers înainte pe un culoar și a nimerit
într-un salon spațios, cu tavan înalt și mozaic cu
model tablă de șah pe jos. Se aflau în infirmerie.
Încăperea avea în interior un amalgam de paturi de
spital cu bolnavi în ele, niște dulapuri puse în
mijlocul drumului în loc să fie pe lângă pereți, niște
birouri funcționărești așezate aiurea; în paturi și pe
la birouri erau pacienți în pijamale care aduceau cu
cea a șefului, așa încât el era greu de deosebit de
ceilalți și părea un om de-al locului; ocupă unul din
birouri amplasat cam în mijlocul salonului și se
așeză pe scaunul corespunzător; îi făcu semn lui
Artemie să-și tragă și el un scaun. Își lăsă cana din
mână pe tăblia mesei și zise:
– Unde-am rămas?
– La bulgari! a zis Artemie. Dar să știți că noi
nu suntem o entitate, suntem o firmă.
– Și?
– N-avem steag, avioane, flotă!
– Termină cu prostiile! Ți-am spus să te
gândești la motivul de război! spuse el, satisfăcut
că-și adusese aminte de mersul discuției.
În acel moment s-a produs o agitație prin tot
salonul; toată suflarea se ridică în picioare. În
cameră pătrunsese intendentul, subreta și coman-
datul militar. Șefului i s-a dat să îmbrace tunica cu
însemne militare și subreta s-a aplecat să-i pună
cizmele, profitând puțin să-l mângâie peste panta-

186 / Ioan Suciu

lonii de pijama. Intendentul s-a înclinat și-a ple-
cat luând-o și pe menajeră cu el și comandatul a
pocnit din călcâie spunând:
– Aștept ordinele dumneavoastră!
– Niște cafea! zise șeful și imediat o femeie în
alb s-a dus la bucătărie de unde s-a întors repede
cu o cafetieră din care-i turnă un lichid cam
decolorat în cana șefului. Acesta din urmă sorbi
puțin și aruncă totul undeva în spatele lui.
– Trebuie atacați bulgarii ăștia nenorociți! zise
șeful către comandant.
– O campanie presupune costuri, porții de
hrană, infirmiere, tunuri, algocalmine, avioane
F16, bocanci, binocluri, harnașamente.
– Harnașamente? făcu șeful.
– Da. Pentru cai.
– Se mai folosesc acum cai în războaie? îl
întrebă șeful.
– Poate la cantină! a zis Artemie.
– Să servească la masă?
– Nu. Să fie serviți, zise comandantul. Șeful
părea și mai nedumerit.
– Să li se pună și șervet la gât, nu? Fața șefului
rămase impenetrabilă, dar în toată sala se auziră
hohote de râs. Șeful își dădu seama că toți bol-
navii erau ochi și urechi la acel spectacol care
căzuse cadou din cer peste ei și spuse:
– Liniște! Aici se discută secrete militare! Ori
vă astupați urechile ori ieșiți afară!
Oamenii își duseră cu toții mâinile la urechi și
nu mai foșni nimeni.

Năucul / 187
 – Se mai consumă și carne de cal, zise sec
comandantul, tranșând problema cailor.
– Ai dreptate, costurile sunt cam mari. Ce
distanță e până în Bulgaria?
– Din locul în care vă aflați sau de la graniță
încolo?
Atunci lui Artemie i-a venit o idee pe care i-a
spus-o la ureche șefului. Șeful i-a transmis-o în
șoaptă comandantului și acesta a pocnit din
călcâie și-a ieșit. Au rămas tăcuți uitându-ne unul
la altul.
– Hai să facem un tabinet sau ceva! zise șeful.
Li s-a adus o pereche de cărți și Artemie a
jucat cu șeful popa prostu’. Pe lângă ei treceau
cohorte de bolnavi ținându-și câte o bucățică de
vată peste o venă din care li se luase sânge; în
apropiere se afla un tomograf, un aparat ca un
coșciug care aluneca într-un mic tunel, purtând
mereu câte un pacient muribund; de fapt, nu
întotdeauna erau oameni pe moarte, fiindcă unii
urlau ca la tăiere; aveau senzația că aparatul, care
aducea cu o mașină uriașă de tăiat salam, le va
secționa corpul în mai multe bucăți și-i va face
pachețele. În afară de asta mai existau niște bol-
navi care-și aruncau unul altuia mingi grele
medicinale care păreau uriașe ghiulele de tun, și
de multe ori acestea nimereau pe unde nu trebuia;
de exemplu, odată s-au trezit cu un glob din acela
negru peste ei și șeful a fost lovit peste mâini. A
apărut din senin echipa specială de oameni în
negru și au fost luați cei doi bolnavi care mânui-
seră acea minge și duși într-o cămăruță apropiată,

188 / Ioan Suciu

din care au început să se audă niște urlete de
parcă indivizilor li s-ar fi smuls unghiile. După
câteva ore de la plecarea comandantului acesta a
năvălit înăuntru aducând cu el o grămadă de vreo
zece inși îmbrăcați divers, ca niște negustori sau
rândași, iar unii purtau și șalvari.
– Prizonierii bulgari, să trăiți! spuse coman-
dantul.
Artemie îi dăduse ideea să prindă mai întâi
toți dușmanii interni, înainte de a se duce peste ei
dincolo de graniță. Șeful a dat dispoziție ca prizo-
nierii să fie închiși toți într-o cameră. Șeful
infirmeriei a spus că toate încăperile sunt ocupate
și că ar trebui să facă niște comasări pentru a crea
locuri.
– N-aveți cameră de dușuri? a întrebat
Artemie. Acesta a simțit privirea admirativă a
șefului asupra lui așa cum l-ar fi mângâiat razele
soarelui pe o plajă exotică.
– Vreți să-i gazăm? a întrebat comandantul
militar.
Prizonierii auzeau convorbirea lor și începură
să murmure revoltați.
– Nu, zise șeful zâmbind ca de o amintire
plăcută dintr-o vacanță. Stătea cu cărțile de joc în
mână, parcă puțin iritat că fusese întrerupt de la
partidă. Să-i duci la duș și apoi la beci.
Cei prinși au fost împinși de soldații
comandantului înspre zona camerelor de baie.
Deodată șeful sări în picioare și spuse:
– Hai la pregătire!

Năucul / 189
 Șeful se referea la pregătirea militară. Au
ajuns în curtea cea largă a clădirii în care, cu timp
în urmă, șeful învățase să călărească. De data
aceasta nu era nisip pe jos, ci asfalt. Un platou ca
un aerodrom. În fața lor existau câteva mașinării
și aparate. Militarul făcu o scurtă prezentare:
– Avem un Aro pe motorină, cu mitralieră
montată pe acoperiș, o motocicletă Zundapp în
stare foarte bună, rămasă din război. A aparținut
unui șef SS. Un tanc rusesc foarte bun, dezgropat
intact din fundul curții. Și un minielicopter ame-
rican, pentru lupte de gherilă.
Șeful se apropie cu interes de elicopter.
Întrebă dacă funcționează.
– Sigur, dar e pentru o singură persoană.
Comenzile sunt simple, ca la Trabant.
– Ce-i aia „trabant”? întrebă șeful.
Militarul nu răspunse, dar se băgă în eli-
copter, unde intră cu greu, și porni mașinăria.
Aparatul scoase un fum negru înecăcios și pocni
din motor ca o motocicletă veche, după care se
ridică în aer și făcu un tur deasupra capetelor
celor prezenți. Artemie văzu cu coada ochiului
cum o ambulanță intră în curte și se opri la
distanță, lângă gard. Intendentul apăru din senin
lângă Artemie și-i făcu cu ochiul. Lui Artemie îi
trecu prin cap un gând nebunesc. Militarul opri
elicopterul și ieși din el, spunând:
– Nu urcă prea sus, dar folosit pentru misiuni
de recunoaștere e foarte bun!
Șeful spuse că vrea să-l încerce și el.

190 / Ioan Suciu

 – În acest caz, să-i mai punem niște combus-
tibil! zise militarul, care făcu un semn unui soldat.
Acesta din urmă se duse cu o canistră și turnă
niște kerosen în rezervorul aparatului de zbor.
Șeful se urcă imediat, nerăbdător ca un copil,
și-au văzut cu toții cum elicopterul și-a luat zborul
decolând aproape vertical. Militarul privea cu
gura căscată. Spuse, ca pentru el: „Imposibil”!
Aparatul ajunsese sus, la o înălțime mult mai
mare decât credea el că are capacitate elicopterul.
Șeful făcu semn cu mâna. Fără să știe ce-l apu-
case, Artemie strigă din toți bojocii: „La revedere,
Stamate!” Nimeni nu mai zise nimic. Rămaseră cu
capetele date pe spate, privind în sus, spre
aparatul care se făcea tot mai mic: cât un
porumbel, apoi cât o pitulice, apoi cât o pasăre
colibri. Au așteptat mult timp ca șeful să coboare
cu elicopterul, dar se făcuse seară și el tot nu mai
apăruse. Nu s-a mai întors niciodată.

– // –

Năucul / 191