1. Caracteristica generală a gnoseologiei.

2. Formele cunoașterii.
3. Interacțiunea dintre gândire și limbaj în procesul
cunoașterii.
 Gnoseologia - teoria cunoaşterii este acel domeniu
al filosofiei care studiază cunoaşterea.

Cunoaşterea se i-a pe sine drept obiect de studiu.

Trecerea de la problemele despre ce şi cum este

lumea (ontologice) la cele ce este şi cum se realizează
cunoaşterea (gnoseologice) reprezintă o trecere relativă,
deoarece unele din conceptele cu conţinut şi valoare
ontologică vor interveni în analiza cunoaşterii.
 Perioada antică
Filosofii presocratici nu au acordat gnoseologiei o
atenţie deosebită. Preocupările lor de bază erau studierea lumii
naturale.
Heraclit punea accent pe rolul simţurilor.
Parmenide considera că adevărata cunoaştere ne este
dată cu mijloacele raţiunii.
La sfârşitul sec. V î.Hr. sofiştii au ajuns la concluzia că,
cunoaşterea lumii este variabilă şi că, cunoştinţele oamenilor
de pretutindeni şi din totdeauna nu sunt aceleaşi.
Cu alte cuvinte nu este posibilă o ştiinţă alcătuită din
adevăruri universale şi permanente.
Protagoras spune „Omul este măsura tuturor lucrurilor”
astfel exprimându-şi neîncrederea şi posibilitatea de a cunoaşte
lumea aşa cum este ea în sine.
 Socrate, Platon şi Aristotel au încercat să justifice
posibilitatea cunoaşterii cu ajutorul simţurilor şi al
raţiunii.
Pentru Platon, explicarea actului cunoaşterii prezent
are loc datorită cunoştinţelor deja dobândite.
El consideră că precunoaşterea face posibilă
cunoaşterea în sensul unei reamintiri a sensurilor
lucrurilor pe care le-am cunoscut altădată, în altă viaţă,
sau într-o „călătorie împreună cu zeii”.
Aristotel a formulat teoria „imprimării” formei
lucrurilor „fără materia” lucrurilor. El ne-a lăsat moştenire
logica formală clasică.
 Scepticii se îndoiau de putinţa unei justificări
raţionale a cunoaşterii.
Pentru ei, activitatea inteligenţei este subordonată
activităţii organelor de simţ.
Scepticii atacau ideea certitudinii sensibile şi cea a
certitudinii logice sau raţionale. Ei nu admit de cât
certitudinea îndoielii: ei pun la îndoială posibilitatea
cunoaşterii realităţii obiective sau a oricărei cunoştinţe
certe.
În maniera grecilor antici de a discuta structura şi
operaţiile procesului de cunoaştere s-au conturat
premisele empirismului şi raţionalismului, orientări care
au devenit extrem de influente în gândirea modernă.
 Sub influenţa bisericii acest interes a avut soarta
creaţiei filosofice în genere, urmărind să servească
justificativ prescripţiile gândirii teologate.

Disputele teologice şi filosofice din epocă, scrise şi

nescrise, au fost prilejuri de exersare a gândirii umane, de
rafinare a modurilor de argumentare şi pregătirile pentru
afirmările renascentiste şi moderne.
 Empiriştii - Bacon, Locke, Berkeley şi Hume - care
pun la baza cunoaşterii simţurile.
Raţionaliştii - Descartes, Spinoza, Leibniz – potrivit
cărora doar raţiunea ne poate da cunoştinţe autentice.
R.Descartes consideră că cunoştinţele clare şi
distincte nu pot proveni din simţuri, pentru că acestea ne
înşeală.
Rezultatul la care ajunge R.Descartes este că cel puţin
o propoziţie este adevărată: „Gândesc, deci exist”,
„Cogito, ergo sum”.
Astfel, R.Descartes ajunge la concluzia că raţiunea
este sursa veritabilă de cunoştinţe.
 Pentru empirişti întreaga cunoaştere îşi are
fundamentele în experienţă.
Ei nu s-au îndoit de faptul că oamenii posedă unele
cunoştinţe certe, precum adevărurile matematice.
Acestea pot fi demonstrate fără a apela la nici un fel
de experienţă.
Dar totodată au accentuat că aceste cunoştinţe nu pot
proveni decât din experienţă.
”Nu există idei înnăscute, intelectul nu posedă
anumite idei cu care vine pe lume”.
J.Locke arată că intelectul este ca o foaie albă de
hârtie pe care se imprimă senzaţiile şi percepţiile.
Toate ideile sale reprezintă rezultatul prelucrării
datelor pe care le primeşte de la simţuri.
 I.Kant nu se mai interesează de întrebarea ”dacă
actele de cunoaştere sunt posibile, şi dacă ele sunt posibile
prin simţuri sau raţiune”, ci ”cum se realizează această
posibilitate, cum este posibilă ştiinţa”.
I. Kant consideră, că condiţia principală în cunoaștere,
o constituie „zestrea” apriorică a subiectului cunoscător,
a facultăţilor lui cognitive.
Existenţa cunoaşterii a priori îşi are originea în
natura puterii cunoaşterii umane.
Spiritul omenesc dispune de anumite forme, tipare în
care lucrurile trebuie să intre pentru a fi cunoscute (spațiu,
timp, cantitate, calitate, cauzalitate etc.).
 Cu ajutorul formelor apriorice, omul introduce ordine
în haosul datelor simţurilor, strângându-le în noţiuni,
concepte.
Ceea ce ne este dat în experienţă şi orânduit în formele
a priori ale subiectului cunoscător (omul), devine obiectul
ştiinţei, iar acestea ne dau cunoştinţe pe deplin sigure
despre acest obiect al său.
Datele aprioricului sunt principalele puncte de sprijin
ale producţiei de idei, principalele temeiuri ale realizării
câmpurilor de cunoştinţe.
 Hegel în lucrarea sa Fenomenologia spiritului, care
critică presupoziţiile şi rezultatele analizei critice ale
cunoaşterii.

El consideră că în analiza cunoaşterii nu trebuie pornit

de la premisa „neîncrederii”, ci de la certitudinea
„cunoaşterii absolute”.
 Tabloul contemporan al preocupărilor gnoseologice, este
destul de variat datorită marilor schimbări care s-au produs în
ştiinţa modernă; de noile metode şi instrumente care permit
efectuarea unor cercetări teoretice şi empirice.
Aici se înscriu şcolile contemporane:
- empirismul logic, filosofia analitică (R.Carnap)
- raţionalismul critic (K.Popper),
- fenomenologia (Husserl) ş.a.
Un rol aparte revine metodelor, tehnicilor şi instrumentelor
utilizate; precum și, disciplinelor şi teoriilor particulare ca:
logica ştiinţelor, sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei, istoria
epistemologică a ştiinţei ş.a.
 Cunoaşterea este procesul elaborării cunoştinţelor;
producerii ideilor sau enunţurilor despre realitate; este
procesul specific uman de reflectare activă, complexă şi
conştientă a lumii reale în limbajul specific al
abstracţiilor.

Deci, cunoaşterea este un proces care îl însoţeşte pe om

pe tot parcursul existenţei și dezvoltării sale.

Numai omul este agent cunoscător.

 Formele cunoaşterii sunt de obicei divizate în două:
forme ale cunoaşterii senzoriale
forme ale cunoaşterii raţionale
La formele cunoaşterii senzoriale se raportează:
senzaţiile, percepţiile şi reprezentările.
Ele constituie contactul direct al subiectului
cunoscător cu obiectul cunoaşterii.
Prin intermediul lor omul capătă o informaţie primară
despre realitate.
Senzaţiile şi percepţiile sunt forme de reflectare, dar
nu sunt operaţii de cunoaştere.
 La formele cunoaşterii raţionale se raportă noţiunea
sau conceptul, judecata sau raţionamentul.
cunoaşterea comună
cunoaşterea ştiinţifică
Cunoaşterea comună s-a constituit în raport cu
practicile cotidiene ale omului.
Ea cuprinde cunoştinţe despre mediu, formulate în
limbajul natural.
Acest tip de cunoaştere se caracterizează printr-o
specializare, sistematizare şi rigoare redusă, prin
îmbinarea unor elemente cognitive cu altele afective sau
valorizatoare.
Cunoaşterea comună stă la baza celei ştiinţifice,
alimentând-o cu noi cunoştinţe, sugestii şi probleme.
 Cunoaşterea ştiinţifică a apărut ca rezultat al unei
specializări crescânde şi al folosirii unor mijloace, tehnici
şi metode de cercetare de mare eficacitate, care urmăresc
trecerea dincolo de aparenţe, descoperirea legilor şi
structurilor.
Ea are un caracter sistemic, supunându-se unor
exigenţe experimentale puternice.
Rezultatele ei i-au forma conceptelor, ipotezelor,
legilor şi teoriilor ştiinţifice, formulate în limbaje
speciale, adesea simbolice.
 Între cunoaşterea comună și cea științifică, există atât
unitate, cât şi opoziţie.
Unitatea constă în aceea că, cunoaşterea comună stă la
baza celei ştiinţifice, iar cea ştiinţifică are o influenţă
continuă asupra celei comune.
Opoziţia – prin profunzimea înţelegerii şi explicării
realităţii, a unor discontinuităţi metodologice pe fundalul
continuităţii istorice.
 Nivelele fundamentale ale cunoaşterii sunt: cunoaşterea
de observaţie; empirică și teoretică.
Cunoaşterea de observaţie este formată din mulţimea de
propoziţii despre starea şi caracteristicile unor obiecte, procese
sau evenimente individuale accesibile subiectului cunoscător
prin senzaţii şi percepţii.
Metoda prin care se obţin aceste cunoştinţe este
observarea.
Cunoaşterea empirică și teoretică continuă să
aprofundeze procesul de reconstrucţie a lumii.
Este foarte greu de a le despărţi, deoarece legătura dintre
ele are un caracter de continuitate. Ele se deosebesc prin
obiectele lor specifice.
Obiectele nivelului empiric se constituie ca rezultat al
unor operaţii ale subiectului prin activităţi perceptive şi de
aceea reprezintă aproximări ale unor fragmente de realitate.
Obiectele nivelului teoretic sunt rezultatul unei activităţi
de abstractizare mult mai profunde.
 Puntea de legătură între individ şi comunitate în
procesul cunoaşterii o constituie limbajul.
Limbajul este un sistem de semne şi reguli de operare
cu ele.
În cadrul limbajului distingem limbajul natural şi
ştiinţific.
Prin cel natural înţelegem un sistem de semne utilizat
în viaţa cotidiană de membrii unei comunităţi. El se
caracterizează printr-o mare mobilitate şi plasticitate.
Limbajul ştiinţific apare în baza celui natural, prin
preluarea unor termeni la care se suplimentează termeni
noi, definiţii şi reguli de operare specifice, care asigură
precizie.
 Funcţiile limbajului:

reprezintă învelişul material al ideilor, fără de care acestea

nu se pot forma şi constitui în conştiinţa subiectului;
prin limbaj se însuşesc cele mai multe cunoştinţe în
procesul de instruire şi în cadrul relaţiilor dintre oameni în
viaţa socială;
influenţează formarea şi specificul structurilor logice ale
subiectului;
cuvintele sunt purtătoarele informaţiei cognitive;
este mijlocul de transmitere a experienţei şi cunoştinţelor
de la o generaţie la alta;
îndeplineşte funcţia sintetic-calculatoare: cu ajutorul
limbajului se obţine o propoziţie cu valoare informativă nouă;
Funcţia argumentativă – capacitatea de a susţine anumite
idei şi de a le subordona criticii raţionale.