Continuitatea populației daco-romanizate

1. Teritoriul de formare a limbii române și a

poporului român
2. Teoria „imigraționistă”
2.1. Argumente istorice
2.2. Argumente lingvistice
3. Contraargumente și dovezi ale continuității
populației daco-romanizate la nordul Dunării
după retragerea aureliană
3.1. Contraargumente istorice
3.2. Contraargumente lingvistice
Bibliografie
• Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ediţia
a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012,
p. 15–39.
• I.G. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român,
Ediţie îngrijită, prefaţă, studiu introductiv şi note de Stelian
Brezeanu, Traducere de Mariana Rădulescu, Bucureşti, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 156–188.
• Hadrian Daicoviciu, Etnogeneza românilor *în+ vol. Naţiunea
română: geneză, afirmare, orizont contemporan, Bucureşti,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 136–171.
• P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti,
Bucureşti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1969, p. 49–73,
106–113, 114–142.
• Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București,
Humanitas, 1997, Cap. 3. Continuitatea, p.123–144.
1. Teritoriul de formare a limbii române și a
poporului român

(1) exclusiv în nordul Dunării

(2) exclusiv în sudul Dunării

(3) atât la nordul, cât și la sudul Dunării

2. Teoria „imigraționistă”

→ exclusiv în sudul Dunării

→ Franz Joseph Sulzer; Iosif Carol Eder;

Johann Christian Engel; Robert Roesler ș.a.

→ argumentele roesleriene: istorice și

lingvistice
2.1. Argumente istorice

1. Dacii au fost exterminați în războaiele cu romanii.

2. Admițând, totuși, că nu toți dacii au fost exterminați,
este imposibil ca romanizarea populației autohtone să se fi
realizat în cei 165 de ani de administrație propriu-zis
romană la nord de Dunăre.
3. În anul 271 e.n. toată populația Daciei a fost retrasă la
sudul Dunării.
4. „Tăcerea” izvoarelor istorice („mileniul întunecat”) în
privința românilor de la nordul Dunării echivala cu ideea
că românii nu se aflau pe teritoriul nord-dunărean în toată
această perioadă.
2.2. Argumente lingvistice

1. Lipsa toponimelor de origine dacă și latină.

2. Prezența în limba română a unor elemente comune cu
albaneza.
3. Absența elementelor vechi germanice din limba
română.
4. Caracterul sud-slav (=vechi bulgăresc) al elementelor
slave din limba română.
5. Asemănări între dialectul dacoromân și cel aromân.
3. Contraargumente și dovezi ale continuității
populației daco-romanizate la nordul Dunării după
retragerea aureliană

3.1. Contraargumente istorice

1'. Romanii nu au exterminat nicicând și niciunde
populațiile cucerite, pentru că aveau nevoie de mână de
lucru. Se consemnează pierderea a numeroși „viridis”
(‘bărbați’), dar aceasta nu înseamnă toți „hominibus”
(‘oamenii’).
Ex.: • pe Columna lui Traian pot fi reperate 7 scene de
supunere a dacilor în fața militarilor romani;
• pe moneda care circula era ștanțat un dac îngenuncheat
în fața lui Traian;
• inscripțiile de pe pietrele mortuare ale coloniștilor mai
bogați care aveau nume de daci romanizați: Scorillo,
Aureliu și Aurelia Dura, Valeria Dula etc.
2'. Romanizarea nu s-a realizat ex abrupto (106-271
e.n.), ci elemente ale acesteia au pătruns cu mult
înainte de războaiele dintre daci și romani prin
comerț (vezi numărul mare de inscripții latinești
descoperite) și au continuat să pătrundă și după
retragerea administrației romane din Dacia.
Ex.: • construirea podurilor de peste Dunăre de la
Celei și Oltenița (după sec. VI);
• descoperirea unor tezaure monetare și a diverse
obiecte cu caracter paleocreștin (sec. III-IV);
• inscripția de pe donariul de la Biertan (sec. IV):
„Ego Zenovius votum posui”;
• valul de fortificații construit de împăratul
Constantin cel Mare (sec. IV) care începe la
Hârșova (Craiova) și se termină la Barboși (Galați),
cunoscut sub denumirea de „Brazda lui Novac”;
• castrele de la Rucăr și Chilia Militari.
3'. Împăratul Aurelian nu a deplasat la sudul
Dunării toată populația provinciei.
Iordanes (sec. VI e.n.) consemnează că acesta a
retras doar armata și administrația.
Retragerea s-a datorat (a) revoltelor din sânul
Imperiului Roman și (b) popoarelor migratoare
care atacau în valuri.
4'. Absența aproape totală a informațiilor despre
populația de la nord de Dunăre în timpul marii
migrații a popoarelor nu semnifică în niciun caz că
în Dacia ar fi existat un „vid demografic”. (Se știe că
întotdeauna se consemnează evenimentele și
persoanele importante.)
• istoricul bizantin Kedrenos (sec. XI) relatează un
eveniment din anul 976 în care menționează pe
românii sud-dunăreni sub numele de „vlahii
drumeți”;
•„La originea denumirii de vlah se află numele
unui trib celt (volcae) amintit încă de Caesar. De
aici, termenul a trecut la germani, desemnându-i în
germana veche mai întâi pe vecinii din sud și apus (walh
= roman și gal romanizat). Termenul cunoaște apoi în
limba germană o restrângere, referindu-se doar la
locuitorii din Peninsula italică (= Wälscher) fără ca sensul
general să se fi pierdut cu totul *...+. Vlah înseamnă,
așadar, un străin, un neslav de limbă romanică. Termenul
cunoaște apoi diferite variante: vlah la bizantini *...+ și la
slavii meridionali, voloh la slavii de răsărit, valachus în
lumea latino-catolică apuseană, blach la unguri unde se
transformă repede în oláh, Blôch la sașii transilvani etc.”
(A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei,
București, Ed. Enciclopedică, 2012, p. 17).
3.2. Contraargumente lingvistice
1'. Toponimia veche a Daciei nu lipsește în
totalitate, unele hidronime fiind conservate din
Antichitate: Dunăre, Argeș, Mureș etc.
• toponimele, hidronimele slave și maghiare sunt
traduceri ale unor termeni latini, preluați de la o
populație de limbă latină:
Ex.: rom. Târnava < v. sl. *Tŭrŭnava, față de magh.
Küküllo
rom. Bălgrad < v.sl. *Bĕlŭgradŭ, față de magh.
Gyulafehérvár
2'. Prezența unor elemente lexicale comune cu
albaneza se datorează fondului comun tracic.
3'. Migrația și stabilirea goților și gepizilor s-a
realizat atât la nordul Dunării, cât și la sudul
fluviului. Influența veche germanică asupra limbii
române în formare ar fi putut să se manifeste și în
sudul fluviului, astfel că unele împrumuturi puteau
fi făcute acolo și, mai apoi, aduse la nordul Dunării.
Ex.: „ro. bâlcă ‘ulcior’ < gep. *bollika ‘vas, ceașcă’;
ro. rapăn ‘râie’ < got.-gep. rappons (< rappo)”
(cf. ILR, vol. II, București, EARSR, 1969, p. 368-370).
4'. Atât la nordul, cât și la sudul Dunării, limba
vorbită de populațiile slave manifesta aceleași
particularități de tip bulgăresc (reperabile mai apoi
în împrumuturile slave din limba română).
5'. Asemănarea între cele două dialecte se justifică
prin originea lor comună. Până în sec. X, limba
română întrebuințată la nordul și la sudul Dunării
era unitară, însă cu sec. X-XII această unitate
începe să se destrame (v. migrația popoarelor).